Editură ac reditată de Ministerul Educației și Cer cetării prin Consiliu l Național al Cercetării Științifice din învățământul Superior Desc rierea… [622868]

Universitate a SPIRU HARE TMIHAI GOLU
FUNDAMENTEL E PSIHOLOGIEI
Vol. I Ediția
a V-a

Universitatea SPIRU HARET© Editura Fundației România de Mâine, 2007
Editură ac reditată de Ministerul Educației și Cer cetării
prin Consiliu l Național al Cercetării Științifice din învățământul
Superior
Desc rierea CI P a Bi bliotecii Naționale a Ro mâniei
GOLU, MIHAI
Funda ment ele psihologiei. / Mihai Golu. – Ed. a V-a,
Bucu rești, Editura Fund ației România de Mâine, 2007
Vol. I și II
ISBN 978-973-725-857- 1 general
978-973-725- 858-8 I
978-973-725- 859-5 I I
159.9(075.8)
Reprodu cerea integ rală sau fragmenta ră, prin orice formă și prin
orice mijloace tehnice, este strict interzisă și se pedepsește conform
legii.
Răspunder ea pentru conținutu l și orig inalita tea textului r evine
exclusiv autorului /autori lor

UNIV ERSIT ATEA SPIRU HA RET
FACU LTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
Prof. univ. dr. MIHAI GOLU
FUN DAMEN TEL E
PSIHOL OGIE I
Vol. I
Ediția a V-a
EDITUR A FUNDAȚ IEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2007
Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET5CUPRINS
VOLUMUL 1 SECȚ IUNEA I I.
OBIECTUL PSIHO LOGIEI
1.1.Condiți ile cunoașterii știin țifice …………………………… ………13
1.2.Devenir ea psiholo giei ca știință …………………………….. ……..15
1.3.Prob lemele g eneratoa re de diver gențe în istoria psiho logiei19
1.4.Obiectul psihologiei …………………………………………. ……….20
1.5.Viitorul psihologiei …………………………………………….. ………27
II.MET ODELE PSIHO LOGIEI
2.1.Relația obie ct-metodă ………………………………… ……………….32
2.2.Metode specific e ale psiholo giei …………………… ………………37
2.3.Organizare a cercetării psihologic e ………………. ………………..53
III.PRINCI PIILE PSIHO LOGIEI
3.1.Principiul determinis mului e xtern (extrapsihic) ………………56
3.2.Principiul relaționării neu ropsih ice …………………….. …………59
3.3.Principiul refle ctării și modelării informaționale ……………65
3.4.Principiul acțiuni i și al unități i conștiință- activi tate …………69
3.5.Principiul ge netic și al istoris mului ……………….. ………………71
3.6.Principiul s istemicități i ………………………………. ……………….72
IV.LEGILE ȘI TEORIIL E EX PLICA TIVE ÎN P SIHO LOGIE
4.1.Prob lema definirii le gii în p sihologi e …………. …………………75
4.2.Relația din tre desc riere, exp licație și interp retare …………….81
4.3.Prob lema elabor ării teoriei psiholo gice ………. …………………85

V. PSIHICUL UMAN. CARA CTERIZARE GENERALĂ
5.1.Către o definiție modernă a noțiuni i de psihic ……………. …93
5.2.Caracteristicile psihicului uman ………………………………. ….105
5.3.Modifică ri ale conșt iinței …………………………………………. 142
SECȚ IUNEA a II-a COM PONENTEL E MOD ALE ALE
VIEȚII PSIHICE CONȘ TIENT E A OMULUI
Consi derații pr eliminar e………………… …………………..163
VI. PROCESE LE S ENZORIALE
6.1.Senzația ……………………………………………. ………………166
6.1.1.Sens ibilitatea și le gile ei …………………………. ………….173
A.Legile psihofi zice ………………………. ………………….175
B.Legile psihofi ziologi ce ………………….. ……………….177
C.Legile sociocultural e ………………………….. …………..182
6.1.2.Clasific area senzațiilor ……………………………. ………….185
A.Senzațiile ex teroin formative ………….. …………..186
A.1. Senzațiile cutanate ……………………….. ……………..186
A.2. Senzațiile vizuale …………………………… …………..194
A.3. Senzațiile audit ive ………………………… …………….219
A.4. Senzațiile olfactive ………………………… ……………251
A.5. Senzațiile gustative ……………………… …………….264
A.6. Senzațiile vestibu lare (de e chilibru) ……………….276
B.Senzațiile proprioc eptiv-kinestezice …….. ……….282
C.Senzațiile or ganice (interocepția ) ………. ……….290
D.Senzațiile de dur ere (algice) ………….. ………….303
6.2.Percepția…………………………………………….. ……………..308
6.2.1.Cara cterizare generală ……………………….. ………………….308
6.2.2.Legile per cepției ……………………………….. ………………….353
6.2.3.Formel e per cepției ……………………………. ………………….364
6.2.4.Percepția ca formă specifică de a ctivitate și factor
bazal de re glare a activității ………………. …………………401
Universitatea SPIRU HARET6

VOLUMUL 2
VII. REPREZENT AREA
7.1.Definiție și ca racterizare psiholo gică generală ………………409
7.2.Proprietățile rep rezentărilor ……………………………. ………….417
7.3.Tipurile r eprezentă rilor ……………………………… ……………..421
7.4.Locul și rolul re glato r al rep rezentă rii în activitate și
comportam ent ……………………………………………….. ……………….425
VIII.GÂNDIRE A ……………………………………………………… ………………427
8.1.Definiție și ca racterizare generală ……………………… ……….435
8.2.Structur a psihologic ă intern ă a g ândirii ……………. …………443
A.Blocul ope rațiilor ……………………… …………………..445
B.Blocul conținuturilor ………………………… …………….470
C.Blocul produs elor …………………………… ……………..479
D.Blocul r elații lor ………………………… …………………..481
8.3.Forme modale de proces are-integ rare a informației la
nivelul gâ ndirii ……………………………………. …………….482
A.Procesa rea inductivă …………………… …………………482
B.Procesa rea de tip deductiv ………………. ……………..490
C.Procesa rea analo gică ……………………….. …………….496
8.4.Gândire a ca activitate specific ă de r ezolvare a problemelor497
8.5.Gândire a ca proc es de cizional ……………………….. ………….510
8.6.Gândire a ca proc es de teoretizare ……………………. …………514
IX.IMAG INAȚIA
9.1.Cara cterizare generală. Definiție ……………………… …………517
9.2.Formel e imagin ației ………………………………………… ………..522
9.2.1.Visele …………………………………………………………………. ..522
9.2.2.Procesel e halucino gene ………………………. …………………525
9.2.3.Reveria …………………………………………….. ………………..526
9.2.4.Imaginația r eproductivă …………………….. ………………….527
9.2.5.Imaginația c reato are ………………………….. …………………529
X.MEMORIA
10.1.Definiție și caracterizar e psihologic ă generală ……………534
10.2.Dinamic a memoriei ………………………………. ………………539
10.3.Formele memoriei ……………………………….. ……………….552
10.4Calități le memoriei ………………………………………………… .565
10.5Mecanismele memoriei …………………….. ……………………567
10.6Uitar ea ………………………………………………. ………………….574
Universitatea SPIRU HARET7

XI. LIMBAJUL
11.1.Precizări și delimitări terminologic e …………………………577
11.2.Specificul psiholo gic al limbajulu i …….. ……………………584
11.3.Determinații le limbajului verbal ……………… ………………585
11.4.Verigile funcționale ale limbajulu i verbal ………….. ………601
11.5.Funcțiile limbajului verbal ……………… …………………….603
11.6.Formele limbajului verbal …………………. ………………….610
11.7.Mecanismele neu rofiz iologice ale limbajulu i …………….613
XII.ATENȚIA
12.1.Definiție și ca racterizare psiholo gică generală ……………619
12.2.Dimensiun ile (atributele) atenției ……………. ………………624
12.3.Formel e atenției ……………………………………. ………………628
12.4.Modele teor etice explicative ale atenției ……………………632
XIII.AFE CTIVI TATEA
13.1.Aspecte teoretic e și metodologic e generale ……………….638
13.2.Spre o definiție a afectivității ………………… ………………640
13.3.Clasific area pro ceselor și stărilor af ective ……………….646
13.4.Dimensiunea r elațională a afectivi tății ………………………651
13.5.Structur a pro cesului emoțional ………………. ……………….653
13.6.Rolul af ectivităț ii în activitate ……………… ………………..655
13.7.Agresivitate- toleranță …………………………… ………………..657
13.8.Stresul, anxietatea și ango asa …………………… ……………..660
13.9.Mecanismele emoți ilor …………………………. ………………..663
XIV.MOTIV AȚIA
14.1.Definiție și ca racterizare generală ………….. ……………….669
14.2.Motivul și funcții le sale ……………………….. ………………..675
14.3.Forme și niveluri de in tegrare a motivației ………………..681
14.4.Motivație și frustr are ………………………………. ……………..691
14.5.Motivație și conflict ……………………………… ……………….693
14.6.Nivel de aspir ație, nivel de expectație, nivel
de realizare………………………………………….. …………….694
14.7.Teorii ale mot ivației ……………………… ……………………696
XV.VOINȚA
15.1.Definir ea și ca racterizare a generală a voinței …………….698
15.2.Structur a și fazele actului volun tar ………………… …………703
15.3.Calitățile voinței ………………………………….. ………………707
Universitatea SPIRU HARET8

15.4.Dezvol tarea ontog enetică a voinței …………. ……………….710
15.5.Voința socială ……………………………………………………. ..713
XVI. ACTIVIT ATEA UMAN Ă
16.1.Consider ații gen erale …………………………….. ……………….716
16.2.Definir ea și structur a psiho logică a activității …………….719
16.3.Formel e activității ………………………………… ……………….727
SECȚ IUNEA a III-a
XVII. PERSONALIT ATEA
17.1.Aspecte teoretic e și metodologic e ………. ………………753
17.1.1 Accepțiuni ale termenului de person alitate ………. ……755
17.2.Temper amentul ………………………………………………. 769
17.2.1.Definiție și ca racterizare generală ……… …………………769
17.2.2.Clasific area tempe ramentelor …………. …………………..771
A.Tipologiile morfolo gice sau bioconstituț ional e ..772
B.Tipologiile fiziologic e și ps ihofizio logice ………..780
C.Tipologiile psihologi ce ……………….. ……………..785
D.Tipologiile clinice …………………………………………. 789
17.3.Cara cterul ………………………………………. ……………….791
17.3.1.Definiție și descri ere generală ………….. ………………..791
17.3.2.Structur a psihologic ă a caracterului ………………………795
17.3.3.Trăsăturile c aracteri ale ……………………. ………………….800
17.4.Aptitudinile …………………………………….. ………………803
17.4.1.Definiție și descri ere generală ………….. …………………803
17.4.2.Raportul î nnăscut-dobândit în structura aptitud inilor807
17.4.3.Clasific area aptitudini lor ………………… …………………..811
17.5.Imaginea de sine (self-concept ) …………………….. ………..817
17.6.Eul …………………………………………………………….. ………..821
Bibliogra fie sele ctivă ……………………….. …………….825
Universitatea SPIRU HARET9

Universitate a SPIRU HARE T

Universitatea SPIRU HARETSECȚIUNEA I5

Universitate a SPIRU HARE T

Universitate a SPIRU HARE TCapitolu l I OBIECTUL
PSIHOLOGIEI
1.1. CONDIȚIILE CUNOAȘT ERII ȘT IINȚI FICE
Atributu l „științific'" caracterizează acea formă a cunoaște rii care
satisfac e o serie de exigenț e și criterii de ordin metodo logic general și parti-
cular . Istoricește, c a esențiale, s-au impus următoar ele exigențe și criterii:
a)delimitar ea unui domeniu de investi gație unic și neinte rsectabil;
b)existența unei metode specific e de aborda re, descriere și interpreta re
a fenomen elor cir cumscrise domeniului dat;
c)fenomen ele ce sunt proprii domeniulu i dat trebuie să posede un
minimum de însușiri și determinații sensib ile, nemijlocit perceptibile și
observ abile, care să permită utilizarea operațiilor de măsurar e și
cuantificar e;
d)obiectivitatea descri erilor și interpret ărilor care înseamnă, în primul
rând, întemeie rea pe date și fapte reale și verifi carea ipote zelor și a
generalizărilor , respectiv , delim itarea între „ceea ce este obiectul în
realitate" , independ ent de subiect, și „ceea ce este obiectul pentru
subiect " (criteriul ad evărului);
e)posibilitatea reproduce rii/repetă rii aceleiași cercetări de către doi sau
mai mul ți autori;
f)prezența și opera rea cu generalul în form a conc eptelor ,
principii lor, legilor .
Aceste cerințe și criterii au fost formulate și impuse ca model
obligatoriu de către primele trei științe exacte care s-au emancipat de
filosofie, dobândind statutul de independenț ă și autoconsistență, și anume:
astronomia, mec anica și matematic a. Satisfac erea acestor cerințe și criterii s-a
dovedit a fi extrem de dificilă, c eea ce a făcut c a secole de-a rândul să rămână
în afara abordării științifice sistematic e, atât domenii compa cte ale realulu i,
cum sunt domeniile fenomen elor sociale și psihice, cât și fenom enele care se
derule ază la frontie rele dintre științele clasice, rigid delimitate și
compartimentate. Or, așa cum av ea să constate N. Wiener,
13

Universitatea SPIRU HARET14către sfârșitul primei jumătăți a secolulu i nostru, modul tradițional de
delimitar e și compartimentar e rigid ă a știin țelor a dus la o situație paradoxală:
deși s-au acumulat munț i de fapte și date, cunoaște rea în ansamblul ei bătea
pasul pe loc. De la Leibniz încoac e, știința a devenit „ntr-o măsur ă tot mai
mare o preocup are a specialișt ilor în domenii care se îngust ează tot mai mult"
(Wiener, 1966, p. 22).
Fărâmițarea și îngustar ea au ajuns atât de departe, încât erau „puțin i
oameni de știință care se puteau numi numai matematicieni, fizicieni sau
biologi, fără precizări în plus" (Wiener , ibid) . Prin urmar e, delimitar ea a avut
loc nu numai între domenii mari – fizică, chimie, biologie, matematică etc. -,
ci chiar în interiorul fiecărui domeniu. Se dovedea, astfel, că modelul
tradițional de fundam entare a științei devenise caduc și el trebuia revizuit și
înlocuit cu altul, mai flexibil și, totodată, mai adecv at realității. Noua
paradi gmă a cuno așterii științifice a fost elabor ată și pusă „în funcțiune " de
cibern etică și teoria generală a sistemelo r. Principalel e note distinctive ale ei
pot fi formulate astf el:
a)unul și același obiect poate fi abordat din unghiu ri de vedere diferite,
dar complementa re;
b)fiecare abordare particulară oferă date și explicații despre o anumi tă
latură sau un anumi t aspect al obiectului, iar nu despre obiect în
totali tatea det erminații lor sale;
c)între diferite domeni i și științe, delim itările și frontierele sunt
relative, astfel încât comunica rea și transfe rurile recipro ce de
informații și metodo logie nu numai că nu sunt impo sibile, dar se impun
ca necesare și indispensabile pentru obținerea integrării și unității
cuno așterii;
d)cuno aștere a unidisciplinar ă trebuie completată cu cea inter-
disciplinară și transdisciplinar ă;
e)indiferent de natura substanțial-c alitativă a obiectului lor de studiu,
toate științele particula re trebuie să-și întemeieze modu l general de
abordare-interp retare pe o paradigmă generală comună, unificato are,
care reclamă: consider area ca sistem a oricărei entități reale ce se ia ca
obiect concr et de cercetare, centrar ea pe studiu l relații lor sistemului cu
mediul și al relațiilor între elementele sale component e, anali za prin
prisma criteriilor de echilibru, organizar e, finali tate, adaptabili tate,
autor eglare;
f)elabo rarea unor limbaj e comune, care să permită codific area și
integ rarea în aceiași termeni a diversității informațiilor modale

Universitatea SPIRU HARET151.2. DEVENIREA PSIHOL OGIEI CA ȘTIINȚĂ
Spre deosebir e de științele zise exacte, devenirea psiho logiei ca știință
a par curs un drum i ncomp arabil mai dificil și mai s inuos.
Mai întâi, a durat foarte mult până să se demonstreze și să se accepte
însăși ideea că psihicul poate fi efectiv obiect de cercetare și cunoașter e
științifică și nu doar de meditație și speculație. Marele filosof german Im.
Kant se numără printr e cei mai vehem enți contestata ri ai posibi lității de
desprind ere a psihologiei de filosofie și de consti tuire a ei într-o știință
independ entă. Formulând pentru știință necesitatea utilizării măsur ării și a
metodei matematice, el a încer cat să demons treze că psiho logia nu poate
nicicum să satisfacă această exigență. De c e ? Pentru c ă, afirma el, psihicul nu
posed ă decât o singură dimensiune – cea a dura tei (dimensiune a tempor ală),
iar cu o singură dimensiune nu se poate construi un sistem de măsurători
compa rative, din care să se desprindă dep endențe și corelații.
Ulterior , un alt mare gânditor – August Com te – avea să elimine
psiholo gia din schem a de clasificar e a științelor , pe care a elaborat -o el,
argument ând că nu este posibilă o scindar e a conșt iinței pentru a deveni
simultan obiect al observ ației ș i subiect observato r.
Procesul general al evoluț iei cunoașterii psihologic e poate fi împărțit în
patru etape mari: a) etapa cunoașterii preștiințifice; b) etapa filosofic ă
(înco rpora rea cunoșt ințelor despr e psihic în sistemele filosofice); c) etapa
cuno așterii științifice analit ice și intern contr adictorie, antag onică; d) etapa
cuno așterii șt iințifice integrativ-sis temic e.
a) Prima etapă coincide cu perioad a în care omul a devenit conștient
de sine și a început să- și pună în trebări și să încerce să -și explice propria viață
psihică interioar ă și propriul comportament și ține până la apariția primelor
sisteme filosofice înche gate ale antichității (cele mai cunos cute nouă fiind
sistemele filosofic e elaborat e în Grecia antică – Democ rit, Epicur , Platon,
Aristotel).
Caracteristic pentru această perioadă este faptul că informațiile și
explicațiile despr e fenomenel e psihice se constitu iau pe baza experiențelor
cotidiene situaționale, a comunică rii interp erson ale directe, sistemati zân-du-
se și transmițându- se de la o generație la alta în forma miturilor , legendelor ,
ritualurilor și învățăturilor practice. Baza explicativă a fenomen elor vieții
sufletești avea un caracter naiv- mistic, animi st sau creațion ist. Credința în
existența spiritelor , ca entități specifi ce în afara și

independ ent de corp, era factorul integrator al tuturor observ ațiilor asupr a
omului și celorlalte ființe și lucruri din jur. Trebuie să spunem, însă, că
psihologia preștiințifică și-a continuat existența și după consti tuirea științei
psihologic e, întâlnindu- se pe scară largă și astăzi în forma așa-numitei
psihologii popu lare naive. Spre deosebir e însă de perioada antichității,
psihologia populară va fi puternic penetr ată de tezele și preceptele religi ei, în
lumina cărora sufletul trebuie conside rat de natură divină, nemuritor , opus și
separabil de trup.
b) Etapa psihologiei filoso fice începe o dată cu elabor area și afirma rea
primelor sisteme filosofice (sec. V și IV î.e.n.) și ține până în momentul
separ ării psiholo giei în știință de sine stătătoa re, eveniment care are loc în
anul 1879, prin crearea de către Wilhelm Wundt a primu lui laborator
experiment al pentru studiu l fenomenelor psihice. In acest context, definitorii
pentru prezentările și interp retările filosofic e ale vieții psihice erau caracterul
lor speculati v, abstra ct și absența unei baze de date obținute pe calea
cercetărilor sistematice concrete. După conținu t, interp retarea și explicarea
naturii psihicului s-au individual izat în trei modele care s-au confruntat de-a
lungul secolelor: a) modelul materiali st, ale cărui premise au fost create în
antichitate de Democrit și dezvol tat puternic în sec. XVII, XVIII și XIX, în
lucră rile lui Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume (în Angli a), D. Diderot,
D'Holbach, J. La Mettrie, Helvetius, E. Cond illac (în Franța), L. Feuerbach,
Fr. Engels, K. Marx (în Germ ania); b) modelul idealist, ale cărui baze au fost
create în antichitate de către Platon și care a fost dezvoltat și perfecționat în
timp, atingând forma sa cea mai elabor ată în sistemel e filosofic e ale lui Im.
Kant (1724- 1804) și G.W.F. Hegel (1770-1831); c) modelul dualist, ale cărui
rădăcini se găsesc în filosofia lui Aristotel, dar care a fost elaborat și lansat ca
atare în circuitul cultural de către Rene Desc artes (1596-1650).
Modelul materialis t susține caracterul secunda r și derivat al spiritului,
al conștiinței în raport cu materia, care este consider ată factor primordial și
determinant. Psih icul apare în cu rsul pro cesului natur al de mișca re evolutivă a
materi ei și se manif estă ca o însușire sau o funcție a acesteia. Propriet atea
fundamentală a materiei, din care se deriv ă conșt iința, este proprietatea
reflectări i – înreg istrar ea și păstr area de către un corp a urmelor acțiunii
exercitate asupra lui de către un alt corp. Psihicul nu se leagă de întreaga
materi e și nici de orice formă a materiei, ci doar de o form ă superioar ă de
organizare a materiei, formă identificat ă în si stemul 16
Universitatea SPIRU HARET

nervos, în creierul ființei umane. Deci, psihicul va fi o funcție a creierului. In
apariția, dezvol tarea și manifestar ea lui acțione ază exclus iv legi și cauze
natur ale, cognos cibile, explicabile și controlabile. Nu încape loc pentru nici o
forță divină, ex tramaterială, supran aturală.
Modelul idealis t dezvo ltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) și
divin al psihicului, al conștiinței. Spiritul devine factor primordial și
determinant, iar mate ria în diferitele ei forme și stări apare ca efect al
obiectivă rii sau forței demiur gice a spiritulu i. Stările subiective intern e ale
conștiinței sun t predete rminate, aprio rice, dinamic a lor fiind g uvern ată de legi
supran atural e divine. Ele nu pot fi redus e la nici un fel de procese și stări
materi ale – biochi mice, biofizice sau fiziologic e. Puritatea lor este asigu rată
prin însăși natur a lor divină primordial ă, care le detaș ează și le opune
ireconciliabil lu mii profan e a obiectelor și lucru rilor, inclus iv prop riulu i corp.
Modelul dualist apare ca un fel de compromis între primele două.
Astfel, el avans ează și susține teza existenței a două începuturi – spiritul și
materi a – iredu ctibile unul la celălalt, dar coexistente în timp și spațiu, ca
două linii paral ele. Fiecare se caracterizează prin însușiri și calități proprii și
se supune unor legi diferite. Insușirile și legile materialului sunt obiect de
cuno aștere și anali ză experimental- pozitivă, în timp ce însușirile și legile
spiritualulu i pot fi abordat e doar pe cale subiectivă, prin revel ație, meditație,
intuiție.
Cele trei modele structur ate istoricește în planul gândirii filosofice n-au
încet at să-și exercite influenț a lor, în calitate de cadre generale de referință,
asupr a gândirii psihologic e, nici după ce psihologi a s-a consti tuit și a început
să evolueze ca știință independ entă. Și, acest lucru este firesc și de înțeles,
deoarece oricât ar încerca cercetarea științifică să se centreze pe studiul și
descrierea fenomen elor psihice concrete, așa cum se manif estă ele într-un
anumit contex t, nu pot fi ocolite perm anent răspunsurile la următoa rele
întrebă ri cardinale: a) care este natur a, originea și geneza psihicului ?; b) cum
se produce și se realizează el efectiv, prin ce mecanisme ?; c) de ce este el
necesar, ce rol și ce importanță pragmatic ă (ad aptativă) are?
c) Etapa cu noașterii științifice analitice și intern-contradicto rii
încep e o dată cu desprind erea psiholo giei de filosofie și constituirea ei ca
disciplină de sine stătătoa re (1879) și se întinde până la sfârșitul primei
jumătăți a se colulu i nostru. Spre deosebire de etap ele anterioar e, studiul
Universitatea SPIRU HARET17

proceselor psihice se realizează prin cercetări experimentale sistematice,
bazate pe criteriul obiectivității și pe operații riguroase de măsurar e-cuan-
tifica re. Cunoașter ea psiholo gică este caracterizată ca analitică, deoar ece ea
este orientat ă în intensiune, urmărind dezvăluirea până la ultimele elemente a
structurii interne a vieții psihice și descrierea detaliată a fiecărei componente
în parte. Se acumulează astfel un imens material faptic, se elabo rează un
număr impresionant de lucră ri mono grafice și de tratat e. Centrarea excesivă
pe studiu l individual al proceselo r psihice ca atare a dus însă la neglijare a
aspectului relațional, al interacțiunii și intercondiț ionării și la pierde rea din
vedere a întregului, a ansamblulu i. Neexistând o preocupare pentru integ rare
și pentru raportar ea faptelor la același cadru de referință, inevi tabil au apărut
orientă ri și școli diver gente. De aceea, etapa respe ctivă o și numim intern
contr adictorie, în cursul ei apărând și opunându- se recip roc asemen ea mari
orientă ri, precum: asociaționismu l și gestaltismu l, introspe cționis mul și
experimentalismu l, psiho logia conștiinței și psihologia inconștientului
(psihan aliza), psihologia conștiinței și psihologia comport amentulu i
(behaviorismul).
O atare fărâmițare în câmpul psihologiei se datoreșt e predominării
tendințelor unilater al-absoluti zante, structură rii demersului științific pe
criterii în gust-exclus iviste și pe principiu l „ori-ori", „sau-sau ", eliminân-du- se
principiul relativismulu i și complementa rității, fără de care nu se poate
construi o teori e exp licativă generalizată veritabilă.
d) Etapa cunoașt erii științifice integra tiv-siste mice a început cu cea
de a doua jumătate a secolulu i nostru și este în plină desfășura re. Ea se
caracterizează prin așeza rea studiului vieții psihice pe temelia metodologi că
elabor ată în cad rul cib erneticii și al teoriei g enerale a sistemelo r. Ca urma re, a
avut loc înlăturar ea opoz iției, inițial tranș ante, dintre orient ările și școlile
clasice și transforma rea modelelor prezentate de ele ca absolute și general-
valabile, în modele relative și parțiale, fiecare din ele oferind elemente pentru
realizar ea unei integrări supraordon ate. A fost stopată tendința dominantă din
etapa anterioa ră de desprinde re din ansamblu l psihocom- portamental real a
unui anumit segment, de a-l absolut iza și apoi de a-l substitu i întregului.
Orice cercetar e psiho logică, indifer ent care este obiectul ei, nu poate avea
decât un caracter parțial- secvențial, nejustificând nici o tentativă de
generalizare exhaustivă.
Deși pot fi și în prezent întâlnite direcții și orientări individualizate
(cognitivistă, informațională, funcționalistă, umanistă, matematică etc.), 18
Universitatea SPIRU HARET

nici una din ele nu urmă rește să se opună antagonic celorlalte și nu pretinde a
deține supremația metodolo gică și explicativă. Mai mult, ele tind să se
coreleze, să facă trans feruri reciproc e ale achiz ițiilor proprii, subordonân- du-
se principiu lui larg conștienti zat și unanim acceptat al unific ării conc eptuale,
teoretico-metodolo gice.
1.3. PROBLEMEL E GENERA TOARE DE DIVER GENȚE ÎN
ISTORI A PSIHOLOGIEI
Evolu ția gândi rii psihologi ce poate fi reprezentată ca o perman entă
zbatere și pendula re în interiorul unei serii de raporturi dihoto mice
antag onice, a căror abord are și încercare de rezolvare nu puteau să nu
genereze dispute și d ivergențe.
Diver gența apare de îndată ce se optează în mod exclusiv și absolu t
pentru un termen al rapo rtulu i sau altul. Iată care au fost (și sunt și în prezent)
aceste rapo rturi, ca re au pus și pun la încer care gândir ea psiholo gică:
1.raportul derivat din natura psihicului : material- ideal (spiri tual,
supran atural, divin);
2.raporturile derivate din arhite ctura internă a vieții psihice: parte-
întreg, senzorial-lo gic, cognitiv-dispozi țional (afectivitate, motivație),
conștient- inconștient;
3.raportul dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern
(comportamentul);
4.raportul ineis m-genetism (psihicul este integ ral predete rminat
-psihicul este integral rezultatul evoluției on togenetice);
5.raportul biologic-cultural (psihicul determinat integral de factorii
biologici – psih icul este dete rminat e xclusiv de f actorii socioculturali);
6.raportul ind ividual (p articular )-general, ideog rafic-nomotetic;
7.raportul cantitativis m-calitativ ism, introspecționism, intuiționism-
experimentalism.
Elabor area unui sistem înche gat, unitar , intern necontr adictoriu al
științei psihologic e reclamă parcurgerea tuturor acestor raporturi și găsirea la
fiecare dintre ele a soluț iei care să depășeas că limitele celor anterio are,
grevate de absolu tizare unilaterală.
Universitatea SPIRU HARET19

Universitate a SPIRU HARE T201.4. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
Circumscri erea și definire a obiectului de stud iu al psiholo giei au suferit
frecvent amendări și revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilire a
problematicii abord ate într-o etapă istorică sau alta, cât și în statutul
disciplinei în sis temul g eneral al științelor .
Termenul, ca atare, de psiholog ie a fost introdus de învățatul german
Rodolphe Go glenius, în sec. XVI.
Utilizarea lui a avut însă un caracter sporadic până în sec. XVIII, iar
decodific area semantică se făcea pur etimologi c: psihe = psihic, logos =
vorbire despre; deci, psiho logia se define a ca discurs sau vorbire despre
psihic (suflet).
După desprinder ea de filosofie (1879), în psihologi e a început procesul
sistematic de meditație și reflexie asupr a obiectului său de studiu.
In prima perioad ă, circumscrie rea și definirea acestui obiect au rămas
tributar e tradiției filosofice care conside ra viața psihică drept o entitate
subiectivă intern ă și o asimi la integral cu conșt iința.
Așad ar, psiholo gia și-a inaugurat statutul de știință independ entă
fixându-și ca obiect de studiu exclusiv sfera conștiinței. Modul de definire și
interpr etare a acestei a a oscilat între substanțialism – conștiința fiind
conside rată un conglom erat de funcții și proces e particular e, având o
existență de sine stătătoa re (orientar ea asociaționis tă în variantele lui W.
Wundt și Ed. Titchne r) – și epifenom enalism spirituali st, conști ința
descriindu-se ca o lume subiectivă pură și independ entă, de natură spirituală,
ermetic închisă în sine, fără nici o legătură cauzală cu lumea externă și
accesibilă numai pe calea introspecției (Th. L ipps).
Intrucât o asemene a înțele gere limita drastic posib ilitatea utilizării
metodelor obiective de cercetare, începând cu cea de-a doua decadă a
secolulu i nostru, problema obiectulu i psiholo giei devine din nou teren de
dispută și controve rsă.
In 1913, americanul J.B. Watson publică un articol care avea să devină
istoric – The Psychology from the Stand Poin t of a Behaviorist, în care
respin ge categoric teza care afirma existența conștiin ței ca unică realitate
psiholo gică.
Mai mult decât atât, conștiin ța este declarat ă o simp lă ficțiune, un
epifenomen de c are știința nu se poate ocupa. In locul ei, dr ept re alitate

psihologic ă autentic ă este așezat comportam entul, ca ansamblu de reacții de
răspuns ale or ganismulu i ca întreg (as a whole) la stimuli i externi.
Astfel, psiholo gia va fi definită ca știință care trebuie să se ocup e
exclusiv cu studiul comportamentului pe baza schemei c auzal ității univoce S –
R. Devenită faimoasă, această schemă permitea, în opinia lui Watson, să se
asigure integral satisfacerea cerințelor obiectivități i și predi ctibilității. Prima
era satisfăcut ă prin simp lul fapt că reacțiile comport amentale -motorii și
verbomotori i – pot fi nemijlocit observate și înregistrate și, totodată, posed ă
propri etăți măsurabile și cuantificabile (intensitate, latență, durat ă, viteză,
direcție, traiectorie etc.). Cea de-a doua cerință era satisfăcută prin postu larea
legăturii cauzale între stimul și reacție: a) fiind dat un anumit stimul (S), se
poate prevedea cu precizie ce reacție (R) va provoc a și b) observ ând o reacție
(R), putem cu ușurință să indicăm stimulul care a dete rminat-o.
Fără a fi înlăturat de pe scenă psiholo gia conștiinței, behaviorismul i-a
îngustat foarte mult sfera, el impunându- se ca dominant în SUA. In afară de
J. Watson, la dezvol tarea sistemului psiho logic behaviorist au contribuit, prin
lucrări fundamental e, intrate în patrimon iul de aur al istoriei psiholo giei, B.F.
Skinner , C. Hull, S. Stevens, J. Bruner, K. Pribram, C. Tolman (în SUA), K.
Lorenz (în Germania ) și H. Pieron (în F ranța ).
Totuși, mai ales în forma sa inițială, definir ea obiectului psihologi ei
oferită de behaviorism nu a fost unanim acceptată. I s-a reproșat, în primul
rând, negarea planului subiectiv intern, a conștiinței ca realita te, ajungând să
fondeze „o psihologie fără suflet ". Apoi, i s-a r eproșat reducționismu l simpl ist
(reduc erea gândirii, de pildă, la fluxul reacțiilor laringeale și articulatorii) și
mecanicismul (așezar ea întregului comport ament, indifer ent de gradul de
complex itate, pe schem a cauzală S – R). Sub presiunea criticilor ,
reprezentanții behaviorismulu i au fost nevoiți să revizuiasc ă și să amendeze
modelul watsonian, începând prin a admite și recunoaște stările subiective
interne sub denumirea de variabile intermedia re, existența difer ențelor
calitative între psihicul uman și cel animal, reconsider area rolului facto rilor
sociocultur ali în dete rmin ismul psih icului uman.
O altă modalitate de circumsc riere a obiectulu i psihologiei a venit din
partea orientării psihanalitice (S. F reud).
Această orientar e a demonstrat pe bază de fapte conc rete că realitate a
psihică nu se reduce la conșt iință, ci ea include și o importantă componentă
inconștientă, c are trebuie să devină obiect al psihologiei. D ar nu numai atât.
Universitate a SPIRU HARE T21

In viziunea lui S. Freud, inconșt ientul era compon enta esențială a vieții
psihice a omului, cu rol determinant în dinam ica personalități i și
comportamentului. Ca urmar e, centrul de greutate al cercetării psihologic e
trebuie deplasat de la nivelul conștiinței, la nivelul inconșt ientului, psihologi a
trebuind să devină o știință a inconștientului.
O aborda re mai complexă a problemei obiectului psiholo giei, care viza
depășirea caracterului unilateral-absolut izant al abord ărilor prezentate mai
înainte, a întreprins-o marele medic și psiholog francez, Pierr e Janet (1859-
1947). Pe baza observațiilor și datelor faptice cu privire la bolile psihice și a
compa rării lor cu observ ațiile și datele cu privire la viața psihică normală,
Janet ajung e la concluz ia că „psihologia nu poate fi altceva decât știința
acțiun ii umane " (Janet, 1889, p. 440) sau știința conduitei. Astfel, Janet,
nesatisfăcut nici de soluț ia introspecționistă care absolut iza lumea subiectivă
internă a conștiinței, nici de cea behavioristă care absolut iza verig a
comportam entală extern ă, propune un concept nou, cel de condui tă, care să
desemneze obiectul de studiu al psihologiei.
Prin intermediul lui, se dorea înlăturarea rupturii dintre planul subiectiv
intern și planul obiectiv extern al comportamentului manifest. Condui ta este
înțeleasă și definită ca totalitate a manifestărilor vizibile, orient ate spre
„afar ă", împreun ă cu proces ele invizibile, responsabile de organizarea și
reglarea lor. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Janet, conduita întruchip ează în
sine ansamblu l actelor unei perso ane, de la cele mai simple (mișcări) la cele
mai comple xe (p roces ele g ândirii), orientate spre un scop și încă rcate de sens.
Trebuie sublin iat însă că, în ecuația lui Janet, variabila cu pondere a
principală este acțiune a externă. „Suntem obligați, afirm a el, să concep em o
psiholo gie în care acțiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental,
iar gândire a interio ară nu este decât reproduc erea, combinare a acestor acțiun i
exterioa re sub forme r eduse și particula re" (Janet, 1926, p. 203).
„Psihologiei conduitei" i se impune au două condiții esențiale: a) să
admită fenomen ele de conști ință ca o conduită particular ă, ca o compl icare
care se supra adau gă acțiunilor elem entare (la rigoare, această condiție ar
putea fi omisă în studiul animalelor , dar devine obligatorie în studiul omului);
b) să-și extindă aria de investig ație asupra conduitelor superioa re -credințe,
reflecții, raționam ente, experiențe. In ambele cazuri, însă, pentru a se asigura
unitatea terminologic ă în interiorul psiho logiei, datel e analizelor trebuie să le
exprimăm î n term eni de a cțiun i. Conduitele nu sunt nici
Universitate a SPIRU HARE T22

înnăscute, nici imanente, cum consider a introspe cționis mul, nici imprimate
mecanic, din afară prin acțiunea stimulilor , cum susținea behaviorismul. Ele
se învață în cadrul intera cțiuni i individului uman care are o anumi tă
organizar e (pro gramar e) internă cu situațiile din mediul natural și social.
Astfel, în concepția lui P. Janet, psihologia conduitei trebuie să includă
în sine o dimensiune genetică, în virtutea căreia conduitele se ordon ează
logic, de la cele primar e, simple, la cele secund are, complexe, așa cum se
produce proc esul achizi ționării lor.
Conduita nu este redusă la mulțimea reacțiilor motorii și secretorii
automate ale organismului, cum este cazul în behaviorismul watsonian, ci se
interprete ază ca form ă și mod de manifesta re a personalități i în întreg ul său,
actele extern e fiind filtrate, condiț ionat e și reglate de gândir e, voință,
motivație, afectivitate, pe scurt, de întreaga organizar e psihică intern ă, așa
cum se prezintă ea la momentul dat.
Astfel înțeleasă, conduita nu mai putea fi studiată exclusiv pe calea
observ ației și înregistr ării obiective extern e, așa cum era studiat
comportam entul în cazul behaviorismului. Studiu l conduitei reclamă luarea în
conside rație a personalității subiectului, a conținutulu i autoobserv ației și
relatărilor acestuia. Astfel, Janet propune metoda clinică – un gen de studiu de
caz individual, dintr-o persp ectivă dinamic ă. Această metodă îmbină și
corelează relată rile subiectului cu datel e observ ării aprofundate a acestuia
într-o se rie de ședințe.
Aprofund area și explicitare a conținutului și implicațiilor metodologic e
ale conc eptulu i de conduită le-a realizat Dani el Lagache (1979). Acest autor
definește conduita ca „ansamblu l operațiilor, materiale sau simbo lice, prin
care organismu l aflat în situație tinde să-și realizeze propriile posibilități și să
reducă tensiun ile care-i amenință unitatea și care le motivează " (Lagache,
1979, p. 311). Mecanismele acționale sunt împărțite în două grupe:
interoa rfective, care reduc automat modificările perturb atoar e ale
organismu lui, și extero arfective, care inițiază și susțin acțiuni adaptative
asupr a ambianței. Oper ațiile (acțiun ile) simbol ice pregătesc acțiunea reală
(externă ) sau se subst ituie ei, exprimând astfel rolul și semnificația conști inței
în cad rul psiho logiei conduitei.
Condui tele sunt combinări dinamice între două tipuri de acțiun i
-autoplast ice, îndreptate asupr a propriului Eu, și aloplastice, îndreptate asupr a
ambianței (persoan elor și situaț iilor externe). De regulă, acțiuni le simbolice
sunt autoplastice, iar cel e material e – aloplastice.
Universitate a SPIRU HARE T23

Intrucât prin ambele tipuri de acțiun i se obține un rezul tat mai mult sau
mai puțin adaptativ (satisf acerea unor trebuințe biologice, apărarea împotriva
unui pericol extern, împotriva unor emoț ii penibi le etc.), se conchide că orice
conduită are o semnific ație, un sens, o valoar e, ce rezidă în integrarea
adecvat ă a motivații lor și scopurilo r.
Atât din punct de vede re structur al, cât și dinamic, conduita nu este
niciodată omogenă și univocă, ea inclu zând întotdeaun a tensiun i între dife-
ritele mot ivații particulare, precum și elem ente conștiente și inconștiente.
Desf ășura rea conduitei are caracterul unui flux continuu, care nu poate
fi observat și studiat ca atare. Ca urmar e, se impune fragmentar ea ei pe
segm ente sau unități componențiale.
Aceste a sunt socotite structuri dinamice guvernat e de un motiv
dominant sau unic și urmate de un ef ect ad aptativ concr et.
Condui ta se manifestă sub mai multe form e, care trebuie studiate
distinct. Lagache a ident ificat patru principale forme de conduită, care, după
părerea lui, ar acop eri integ ral sfera obiectului de studiu al psiho logiei: a)
conduitele exterioa re, spon tane sau provo cate, accesibile observației directe;
b) experi ența trăită, sesizabilă prin conduitele externe și, îndeosebi, prin
limbaj; c) modifică rile somatice obiective, înregistrabile și cuantificabile; d)
produsel e activității subiectului, ca obiectiva re a potenț ia-lităților ,
aptitudin ilor, preferințelor și atitudin ilor.
Pornind de la consider ația că omul este esențialmente o ființă tele-
onom ică, activ-trans formatoa re, iar nu una pasiv- contemplativă sau reactivă,
unii psihologi (Wallon, Piaget, Leontiev , 1958; Rubinstein, 1962; Ceaușu,
1978; Gleit man, 1987; Popescu-N eveanu, 1987 ș.a.) au propus drept obiect
de studiu al psiholo giei activitatea. Activitatea este considerat ă adesea ca
echivalent al conduitei, așa cum a fost aceast a definită de Janet. Dar termenul
de conduită se folosește în comunicar ea cotidiană ca sinonim al termenului de
comportament. Și, cum acesta din urmă a fost compromis de behaviorism,
termenul de activi tate este preferabil c elui de conduită.
In plus, sub aspect semantic, termenul de activitate exprimă mai
adecvat unitatea contr adictoriu-dinamică dintre planul subiectiv intern
(mulți mea structurilor și proces elor psihice) și planul obiectiv extern
(mulți mea reacțiilor de răspuns și a a cțiun ilor mate riale, motorii).
Definirea activității se efectu ează în două sensuri: a) într-un sens extins
și b) într -un sens restrâns.
Universitate a SPIRU HARE T24

In sens extins, activitatea este un raport între indiv id (subiect) și mediul
ambiant, care presupun e un consum energetic cu finali tate adap- tativă. Sau,
altfel spus, un raport între indiv id și mediu, prin care se asigură satisfa cerea
trebuințelor individului, s upraviețuire a și perpetu area speci ei.
In sens restrâns, activitatea este unitatea funcțional-dinamică a trei
verigi (componente): motivul (orice activitate are la bază sau este declanșată
de o motivație – externă sau internă), scopul (oric e activitate este orientată
spre obținer ea unui anumit rezultat sau efect adaptativ) și mijlocul (orice
activitate se sprijină pe folosirea anumitor mijloac e – acțiuni materiale sau
mintale, unelte).
Ca obiect de studiu al psiholo giei, activitatea poate fi abordată la două
niveluri: a) la nivel situațional- concr et, unde se structure ază și se desfășoar ă
pe baza unor sarcini și obiective indiv idualizate (învăța rea unei lecții în
cadrul unui obiect de învățământ, învățar ea la un anumi t obiect de
învățământ, confecționar ea unui anumit obiect, îndeplinire a programului în
cursul unei zile de lucru etc.) și b) la nivel categorial- generic, unde se
structur ează și se desfășoar ă pe baza unor clase mari de sarcini și a unor
obiective global e, suprao rdonate, în funcție de care s-au delimitat ca esențiale
următoa rele forme: jocul, care defineșt e modul specific de manifesta re al
copilului preșcolar , învățar ea, definitorie pentru individ pe durata școla rizării,
munca (fizică și intelectuală, cu subformel e sale executivă și creativă), care
devine definitorie pentru individul adult).
Din cele de mai sus putem desprinde următoa rea cerință metodologic ă
fundamental ă: pentru a avea acces la organizare a psihică intern ă a subiectulu i
uman, trebuie să-l stud iem în contextu l activității semnificative sau definitorii
pentru el – joc, învățar e, muncă.
O altă încer care de definire și circumscrie re a obiectului de studiu al
psihologiei a fost întreprinsă de psihologia umanistă, apărut ă în SUA în jurul
anilor '60, secolul trecut. Fondatorii ei au fost A. Maslow și C. Rogers, cărora
li s-au alăturat Charlotte Buhler , J .F. T. Bugental, C. E. Mou stakas, J. Cohen,
Max Pag es ș.a.
In lumina acestei noi orientări, psihologia nu trebuie să se ocup e cu
studiul funcțiilor psihice în sine și nici cu studiu l conduitei sau activităț ii în
general, ci cu studiul omului conc ret, cu întreaga sa problematic ă existențială,
în contex tul situații lor și evenimentelor sociale cotidiene și al celor major e –
crize economic e, con flicte sociale, dezastre natur ale etc.
Universitate a SPIRU HARE T25

„Sinele individual", cu întreaga sa alcătuir e interioar ă, cu experiențel e
trăite, cu speranțele, expectații le și potențialitățile sale, trebui e să devin ă
centrul de g ravitare al ce rcetărilor , analizelor și intervențiilor psihologic e.
Psiho logia nu trebui e să se limiteze la simpla constatare și descrie re
(interpr etare a unor stări de f apt), ci e a trebuie să ajute omul să devin ă ceea ce
poate să devină în virtutea dispon ibilităților reale pe care le posed ă și pe care
trebuie să le descoper e și să le valorifice. „Autovalori zarea" și
„autorealizare a" sunt polii principali care trebuie să concentr eze și să
direcționeze între aga dinamic ă a pe rsonalități i uman e.
Reținând ca utilă și constructivă cerința abordă rii holis te a
personalității, a luării în atenție a întregii problematici existențiale a omului,
trebuie menționat că „psihologia umanistă" păcătuiește prin cantona rea în
individual și absolut izarea acestuia, barându -și singu ră calea spre dezvăluire a
legităților și principiilor generale și limitându- și prin aceasta capacitatea
explicativă.
In cea de a treia etapă a evoluț iei sale istorice (pe care am prezentat- o
mai sus), psiho logia nu dispunea de un obiect de studiu clar și unitar
delimitat și definit; fieca re școală își determina propriul său obiect, care, de
multe ori, reprezenta exact opusul obiectului ales de o altă școală.
De-abia în cea de a patra etapă (începută după anii '50), psihologia s-a
apropiat de o circumsc riere larg acceptată a obiectului de studiu. Astfel, în
prezent, psihologia este definită drept știința care se ocupă cu studiul legilor
generale ale devenirii, funcționări i și mecanismelor organizării
psihocomportamentale, pe scară animală și umană.
Particula rizat la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă
organizarea psihică internă în unitatea contr adictorie a conștientulu i și
inconștientului (sistemul psihic uman – SPU), precum și relația circulară
dintre structurile psihice intern e și actele comportamentale externe. O
psihologie care-și cantonează obiectul de cercetare exclus iv în lumea
subiectivă internă (ideală) devine inevitabil formală și-și retează singură
perspectiva explicației genetic e, care nu se poate întemei a decât pe principiul
acțiun ii și al interiorizării; la rândul său, o psihologi e care se ocupă exclusiv
de studiul comportamentului extern devine, inevitabil, mecanicist-si mplistă
și-și închide singu ră posibilitatea înțeleg erii valorii adaptativ- transformatoa re
a acțiunii.
Universitate a SPIRU HARE T26

In pofida unei atare evidenț e, o anumită formă a cognitivis mului
contemporan încea rcă o definire a psihologiei ca știință a mentalulu i, opus
comportamentului, în care nu se vede decât un simplu indicator al proces elor
intelectuale intern e. Această poziție extrem ă nu mai poate avea astăzi câștig
de cauză, întrucât este prea edificator faptul că activitățile, fie că sunt
perceptive, motorii sau verbale, reprezintă chiar „esența vieții de relație pe
care organismele o întrețin cu mediu l lor fizic și social și că, orica re ar fi
importanța și natura proces elor interne pe care ajung em să le invocăm pentru
a ne explica acest lucru, aceste procese nu au sens decât inser ate în aceste
activități" (Parot, Richelle, 1995, p. 161).
1.5. VIIT ORUL PSIHO LOGIEI
Psihologia a avut traiectoria evolutivă cea mai complexă și
contradictori e. In nici o altă știință particula ră nu s-a întâmplat să se conjug e,
în același timp, divergențe și opoz iții antagonic e atât în ceea ce priveșt e
definire a obiectului de studiu, cât și în ceea ce privește formular ea bazelor
metodo logice generale, a paradi gmei de abord are-interpr etare a fenomenelo r.
Numeroas ele curente și școli care s-au succedat și s-au confruntat în decu rsul
existenței sale de sine stătătoare confirmă adev ărul as erțiuni i de mai sus.
Trebuie să recuno aștem, însă, că, în pofida a cestui fapt și a f recventelor
contestă ri ale însăși posibil ității de a deveni o știință autentică, psihologia și-a
continuat cu persev erență anevoiosu l său drum, amplificându- și în mod
constant atributele obiectivități i, preciziei și rigorii.
Cunoașter ea științifică în sfera realități i psihocomportamentale a
progresat atât în extensiune, cuprinzând tot mai multe fenom ene și niveluri de
comple xitate tot mai înalte (de la senzație la gândire și de la reacții
emoț ional e reflexe la sentimente și aptitudin i, de la funcții și procese psihice
secvențial e la person alitatea integ rală), cât și în intensiune, trecând de la
descri eri fenomenolo gice situaționale la dezvăluire a cauzalități i și a
mecanismelor intime de produc ere și desfășur are a proces elor și actelor
psihocomport amentale.
Concomitent cu avansar ea în studiu l propriu- zis al problemelor de
conținut, s-au făcut pași însemnați în direcția unificării metodolo gice și
terminolo gice, prin depășire a opozițiilor tranșante și a absolutizărilor
unilater ale între obiectiv-subiecti v, conștient- inconșt ient, planul intern
Universitate a SPIRU HARE T27

(viața psihică subiectivă intern ă)-planul extern (reacțiile comportam entale
secretorii, motorii și verbomotorii la stimuli determinați din mediul extern),
individual (centr area pe studiul aspectelor individual-con crete)-general
(centra rea pe desprinder ea și formula rea principiilor și legilor generale),
ineism-g enetism, biologic -cultural, parte-întreg, calitativi sm-cantitativ ism,
determin ism-indete rmin ism etc.
Locul paradigm elor bazate pe principiul „ori-ori", „sau-sau", va fi luat
treptat de paradi gme întemeiat e pe principi ile relativis mului, comple-
mentarității și intera cțiuni i. Ca și celelalte științe, psihologi a s-a restructu rat
radic al în ultimele trei-patru decenii, sub influența noilor metodologii impuse
de teoria generală a sis temelo r, de cib ernetic ă și teoria or ganizării.
Prin redefinir ea psihiculu i ca form ă particular ă, de nivel calitativ
superio r, a inform ației realizate de sistemul nervos în cadrul comunicării
organismelor animale cu mediul extern, psihologia s-a elibe rat de îngrădirile
și speculațiile filosofico- metafiz ice, sub imperiul cărora s-a aflat până de
curând, dev enind o șt iință cu o pre gnant ă obiectivitate și consistență internă.
Noile metodologii au permis să se proie cteze lumină și asupra
semnificației instrumentale a psihicului, care va fi conside rat factor de
reglar e a proceselor de adaptare și echilibrar e a organismulu i cu mediul
extern, satur at în variații aleatoar e și imprevizibile. Intre comple xitatea
influențelor și solicitărilor mediului extern și comple xitatea organizării
psihice se admite existența unei relații de tip circular: creșter ea complexității
mediu lui atrage după sine creșter ea comple xități i organizării psihice, iar cu
cât organizarea psihică are un coeficient mai înalt de complexitate, cu atât ea
permite o co echilibrar e mai efi cientă într -un med iu extern mai complex.
Conceptel e și principii le oferite de teoria generală a sistemelor , de
cibernetică și teoria organizării asigu ră premise optime și pentru stabilirea
unor raporturi de comunic are și ordonar e epistemolo gică între diferite ramuri
particulare, teoretico- aplicative ale psiholo giei, ceea ce va avea ca efect
sporir ea valorii explicative și integrative a modelelor și teoriilor care vizează
o dimensiune sau alta, o ipostază sau alta ale psihicului și comport amentulu i
uman. Astfel, cu toate că nu a ajuns la gradul dorit de unific are-integ rare,
tabloul actual al psiho logiei se prezintă, din acest punct de vede re, într-o
situație mult îmbunătățită față de cea pe care o constata la timpu l său W.
James, când afirma că „ex istă atâte a psihologii c âți psihologi ".
Universitate a SPIRU HARE T28

Universitatea SPIRU HARET29Mai mult, prin anve rgura cercetărilor întreprinse și prin semnificația
epistemolo gică a descop eririlor și generalizărilor teoretic e, psiho logia și-a
sporit continuu presti giul și și-a ridicat statutul în sistemul celorlalte ramuri
ale cunoaște rii, reușind să depășeas că stadiile de pseudoști ință sau de „mică
știință" și să ajung ă o mare știință. Astfel, dacă înainte ea era cea care avea
nevoie de alte științe, împrumutând mereu metode și modele când din
biologie, când din fiziologie, când din fizică, astăzi și alte științe au nevoie de
psihologie. Ea a ajuns în prezent la un asem enea nivel de dezvo ltare și
maturizare conc eptual-metodolo gică, încât poate oferi celorlalte științe cadre
de referință și unghiuri de abord are specifice și inedite (Fraisse, 1980, Piaget,
1986).
Dezvoltar ea psiho logiei s-a conc retizat și în const ituire a unei puternic e
structuri instituțional e, în forma unități lor speci alizate de învățământ, a
centrelor și institutelor de cercetare, a asociațiilor național e și intern aționale,
a confe rințelor și cong reselor, a periodicelo r și diverselor publicații de profil,
structur ă care a jucat și joacă un rol esențial în pătrunder ea și menținer ea
psihologiei în conștiința publică și în repertoriul mijloacelor de optim izare a
factorului uman, în contex tul vieți i și activităților sociale.
Comparând, deci, situația actuală a psiholo giei cu cea pe care o
prezenta W. Wundt, în 1884, la împlin irea a zece ani de la publica rea lucrării
sale Elemente de psiholog ie fiziologică, în care delimi ta pentru prima dată
„un nou domeniu al șt iinței", prog resul ne apa re cu adev ărat uriaș.
Dar, cum structura comportamental ă a omului reprezintă entitatea cea
mai comple xă din univers, există încă numero ase semne de întreb are și
probleme c are-și așteapt ă rezolvar ea. Ca atar e, dezvol tarea psiho logiei nu este
încheiată, ci va continua încă mult în viitor. In evaluările tendințelor
dezvo ltării ulterioar e a științelor, psihologia este menționată printre cele cu
dezvo ltarea cea mai rapidă, alături de microelectroni că, informatică și
biologia molecula ră.
Expansiune a puternic ă a psiholo giei în viitor va fi stimulată atât de
motive epistemologico -teor etice, cât și practic e. Primele rezidă în conștien-
tizarea pe scară largă a importanței deosebite a cuno așterii psihologi ce în
structur a sistemu lui cuno așterii generale a universului și în recuno aștere a
valorii datelor despr e organizare a psihicului uman pentru dezvoltare a
științelor informatice și intelig enței artificial e.
Cele din urmă rezidă în demonstrar ea utilității datelor psiholo gice
pentru rezolvare a problemelo r legate de opti mizare a vieții ș i activității

sociale, atât prin adaptar ea condiții lor obiective la particularitățile
psihoind ividuale ale omului, cât și prin adaptar ea omulu i la specificul
condiții lor și solicitărilor externe.
Este, așadar, de aștept at că vor cuno aște o puterni că dezvol tare atât
cercetările fundamentale, orientate în direcția testării și desăv ârșirii modelelor
teoretice parțiale și generale, asigu rându- se astfel o creștere consider abilă a
gradului de înțelegere și explicar e a vieții psihice a omului în diversitatea
form elor și ipostazelor sale, cât și cercetările aplic ative în domeniile muncii și
profesiilor , ale educației, comport amentulu i și relațiilor interp ersonale în
grupuri, organizați i, instituții, ale mark etingului, mana gementului,
comunic ării mass- media, reclamei, sportului, loisirului, relațiilor interetnice și
internațional e, activi tății militare, activități i în spațiul cosmic, creativități i
individuale și de grup, ale vieții și relațiilor intrafamil iale, psihopatolo giei și
psihoterapi ei etc.
Din punct de vedere tehnic- instrumental, cercetar ea psiholo gică va
evolua pe linia introduc erii pe scară largă a compute rizării, a modelelor
simulative, a statisticii funcționale, a teoriei probabilităților și a teoriei
mulțimilor, a analizei m ultifactori ale și mu ltidimensional e.
Experimentul zis empiric sau direct va fi dublat, iar în unele cazuri,
substituit de experimentul teoretic, bazat pe modele dedu ctive, verific abile
prin intermediul programelor computeri zabile. Aceasta va reclama o pregătire
corespunzătoa re a viitorilor cercetători în psihologie, prin însușirea logicii
programării, a tehnicilor de operațional izare a dife ritelor categorii calitative, a
tehnicii de formular e a ipotezelor într-un sistem form al și de generare a
deducțiilor .
Extinderea experimentulu i teoretico-dedu ctiv va duce și la
încet ățenire a, alături de conc eptul „ subiect mediu " (statistic), a noului con cept
de „subiect ide al", care, probabil, va fi ins tituit drept etalon de referință atât în
organizarea procesului instructiv- educativ , în școală, cât și în realizare a
activității de orienta re-selecție profesional ă.
Sub influența metodologi ei informatico- sistemice, analiza fenomen elor
psihocomportamental e va dobândi un caracter mult mai riguros, descrie rile
me-taforic -literale, care încă abundă în prezent, rămân ând în seama
nespecialiști lor.
La aceast a vor contribui consider abil și neuroștiin țele, grație regândirii
modu lui de organizare structur al-funcțional ă a creierului uman prin prisma
principii lor logicii comunică rii, a procesării informațional e și a reglării.
Aprofund area cercetărilor asupra specializării funcționale a celor 30
Universitatea SPIRU HARET

două emisfer e cerebrale din perspectivă și cu criterii psiholo gice va permite
elabo rarea unei noi tipologii a personalității, mai obiectivă și mai fertilă din
punct de vede re practic (atât pentru educ ație, cât și pentru clinică).
In sfera cercetărilor de psiho logie generală, așa cum se întreved e de pe
acum, centrul atenției va fi deplas at de la studiul proces elor și funcțiilor
psihice izolate spre dezvăluire a și analiza interacțiunilor și interd epen- dețelor
dintre aceste a, prin r aportar ea la si tuații și finali tăți spe cifice.
Tendința analitică de dezvoltare a cunoașt erii în intensiune, care a dus
în ultimele două decenii la trans forma rea unor capito le sau segmente ale
realități i psihice în „psiho logii particular e" (psihologi a „perc epției",
„psiholo gia gândirii" – orienta rea cognitivă -, „psihologia învăță rii",
„psiholo gia motivației " etc.), va fi corelată și controlată (relativ izată) prin
amplifica rea tendinței in tegrativ-extensionale.
Cum dinamic a mediu lui și vieții sociale va genera situați i noi, este
logic să ne așteptăm că psiholo gia se va confrunta cu probleme noi de cer-
cetare. Multe dintre acestea vor viza, fără îndoială, optimizarea relații lor
inter-umane, valorific area potențialului creator, creșter ea perfo rmanțelor
profesionale, prevenir ea dezad aptărilor individuale și a disfuncțiilor
organizaționale.
Abia început în ultimele două decenii, domeniul cercetărilor de graniță
(psihoneurolo gie, psihob iologie, psihosociolo gie, psiho lingvist ică,
psihofarma cologi e etc.) și interdisciplinar e, în care psiholo gia joacă rol de
placă turnantă, va deveni predominant, coordon area internă a științelor
impunându -se ca un imperativ epistemolo gic majo r.
Va crește consider abil gradul de solicitar e și implica re a psiho logiei în
toate sferele vieții și activității sociale, ea devenind un ghid și, totodată, un
temei al elaboră rii și aplic ării proie ctelor de dezvol tare atât în plan individual,
cât și î n plan uman general.
Și dacă A. Malraux a lansat faimoasa predicție, potrivit căreia secolul
XXI va fi religios sau nu va fi deloc, probabil că nu este câtuși de puțin lipsit
de temei să punem alături o alta, și anume: secolul XXI va fi psihologic sau
nu va fi deloc. Căci, nu se poate conc epe salva rea și înălțar ea omului fără
cunoaște rea în profunz ime a organizării sale psihocom-portamental e și fără a
ține seama de datele acestei cunoaște ri.
Universitatea SPIRU HARET31

Universitatea SPIRU HARET32Capitolu l II MET ODELE
PSIHOLOGIEI
2.1. RELAȚIA OBI ECT -METODĂ
Istoria cunoaște rii științifice universal e poate fi conside rată ca o
perman entă revizu ire și reajustare a relației dintre obiect și metodă. In fieca re
domeniu, s-a impus cu puter ea evidenței constata rea că reușita demersului
epistemic și consis tența analizei și explicației depind direct de modul de
delimitar e și definire a obiectului (respectiv , a problemei ) și de specifi cul
metodei.
Metoda se cere a fi perman ent ad aptată la natura substanțial-calitativă a
obiectului și la criteriile de formular e a problemei în cadrul unei cercetări
concrete sau a alteia. In sens general, prin metodă se înțelege calea de a
dobândi adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a găsi și formula
răspunsuri veridice (verificate ) la întreb ări de genul: „ce?", „cum ?", „de ce?",
„pentru ce?". Structural, ea cuprinde un set de principii și condiții logice, care
întemeiază și oriente ază actul cuno așterii, și un set de procedee și tehnici de
investig ație, măsur are și prelucr are/interp retare.
Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună mai multor
discipline; dar prin conținutul laturii sale teoretice și prin tipul procedeelor
sau tehnicilor , ea se particula rizează în funcție de natura substanțial-c alitativă
a domeniului. De exemplu, metoda experimentului se utilizează în prezent în
toate științele zise empirice – de la fizică la sociologi e. Dar experimentul în
fizică diferă semn ificativ de experimentul în biologie, după cum acestea
diferă, la rândul lor , de experimentul în psiho logie.
Metoda nu este o structură dată și imuabilă; ea posed ă o determinaț ie
dinam ică, evolut ivă, în decursul timpului înregistrând modifică ri, corecții,
perfecționări, devenind astfel tot mai adecvată obiectului și mai eficientă. In
cadrul fiecărei științe, se apelează la mai multe metode; unele vor fi
consider ate centrale sau principale și al tele aux iliare și comp lementare.

Aceasta reclamă introdu cerea în programul general al cercetării a
principiulu i relativismului, care să previn ă alune carea în generalizări
nepermise și în absolut izări unilater ale.
Istoricește, s-au diferențiat și individuali zat orientări metodo logice
diferite, care și-au pus ampr enta pe traiectori a și caracteristicile generale ale
procesului cunoaște rii științifice într -o epo că istorică sau alta.
Astfel, în filosofie s-au delimi tat cele două metode de abord are-inter –
pretare a universului: metafizica și dialectica. Prima reclamă o abor-
dare/interpr etare de tip static, fixist, imanentist, cu ignora rea conexiun ilor și
intera cțiuni lor dintre obiecte și fenomene. Cea de a doua impune o abord a-
re/interpreta re bazată pe mișcarea internă și pe conexiuni le/inter acțiunile
dintre obiecte și fenomene, pe admiter ea caracterului legic și necesar al
schimbărilor , transformă rilor și devenirii, al coexistenței și al luptei
contr ariilor .
Tot filosofia a propus două metode desprins e din relația dintre teorie și
fapte, și anume: metoda inductivă (formulată de filosoful englez Francis
Bacon ), care postula ca desfășur area procesului cunoaște rii să urmeze
traiectoria de la fapte la teorie, de la studiul cazurilor indiv iduale la
desprind erea generalului, și metoda deductivă (cu origine a în filosofia lui R.
Descartes și dezvo ltată apoi de Im. Kant), care recom andă calea inversă: de la
teorie la fapt e, de la general la indiv idual.
Ca știință experimentală (empiric ă), psihologia a adoptat metoda
induct ivă, cea deductivă încep ând să fie aplicată, probat ă, de-abia în zilele
noastre, prin i nterm ediul e xperimentului teoretic și al matematicii.
In planul cunoașterii științifice, s-au conturat și confruntat trei modele
paradigm atice: atomar -descriptivist, integrativ-structurali st și interacțio-nist-
sistemic.
Primul a fost impus de mecanic a și fizica clasice, care au ajuns cele
dintâi la stadiul de științe pozitive obiective, și se întemeia pe principiu l
dividio et compositio.
Cunoașter ea oricărui obiect trebuia să constea în corela rea a două
operații: descompun erea în părți și elemente componente în sine
independ ente și recompuner ea prin adițiune a elementelor și a inform ațiilor
corespunzătoar e despre ele, obținute în etapa anterioar ă. Obiectul era redus,
așadar, la o simplă sumă de părți, fără însușiri calitative specific e, diferite de
suma însușirilor părților . In psiho logie, acest model a stat la baza conc epției
asociațion iste.
Universitatea SPIRU HARET33

Modelul integrat iv-structural ist a fost inspirat de filosofia feno-
menolo gică (Brentano, Husserl) și se întemeiază pe afirmar ea primordialități i
întregului (a integralității experienței fenomenologi ce) în raport cu partea și a
iredu ctibilități i lui la suma aritmetică a părților. Pretutindeni și în orice
moment, cercetarea trebuie să pună în evidență întreg ul, ca dat imanent, și să
formuleze legile lui de organizare -funcționare. Metoda analizei structur ale a
făcut epocă în științele sociale (antropologi a culturală, sociologie ), în
lingvistică și teoria literară. In psihologie, paradigm a integrativ-structur alistă
a stat la baza orientării gestaltis te. Modelului structur alist i s-a reproșat
imanentismul, negarea genezei structurilor , fizicalismu l (interpr etarea
modului de funcționar e a structurilor pe baza interacțiunii dintre câmpu rile
externe și cele interne ).
Modelul interacționi st-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice) s-
a constitui t în anii 1947- 1950, grație lucrărilor lui L. von Bertanlan ffy,
Rashevsk y și N. Wiener, care au pus bazele teoriei generale a sistemelor
(TGS) și a cibern eticii ge nerale. Această metodă emite următoar ele exigențe:
a)conside rarea obiectului de cercetar e ca un sistem, indifer ent de
nivelu l la care se delimitează el;
b)încadr area obiectului desprins pentru studiu în clasele generale de
sisteme reale: [dinamice cu organizar e dată, dinam ice cu
autoor ganizar e sau evolu tive], [deschise, semideschise], [simple,
comple xe, hiper -complexe ], [deterministe, probabiliste ];
c)conside rarea sistemului î n relația sa cu mediul (S ^ M);
d)centr area pe studiul relații lor și intera cțiuni lor dintre părțile sau
elementele component e și al interacțiunilor sistemulu i ca tot cu mediu l
ambiant: anali za intrare-ieșire (input- outpu t);
e)evidenție rea raportului dintre transfo rmările cu caracter reglator și
cele cu c aracter perturbato r (entropice );
f)evalua rea gradului de organizare a sistemulu i dat și explicarea staticii
și dinamicii lui funcționale.
Metoda analizei sistemice și-a extins rapid sfera de aplicație, ajungând
să se impună c a dominantă în știința contempo rană, inclus iv în psihologie.
Cibernetic a a adăug at acestei metode generale încă trei metode
subordonate, dar care asigură o mai bună adecv are a demersului științific la
specificul substanțial- calitativ al ob iectului ș i o mai mar e relev anță
Universitatea SPIRU HARET34

informației obținu te. Este vorba de metoda cutiei negre, metoda modelării
comput eriza te și metoda analogiei.
Metoda cutiei negre permite abord area sistemelo r foarte complexe
(cum este și personalitatea umană ), a căror structură internă nu poate fi
observ ată nemijloci t și menținută integ ral sub control. Aplicar ea ei se
întemeiază pe următoar ele conv enții logice:
a)să se facă abstracție, la momentul dat, de structura internă a
sistemului;
b)cercetarea să se fixeze asupr a extremelor sistemulu i respectiv ,
asupra „mărimilor de intrare" {Xn} și „mărimi lor de ieșire " {Yn};
c)să se control eze și să se dozeze în m od riguros „intrările ";
d)să se înreg istreze cu fidelitate „ieșiri le";
e)să se stabileasc ă tipul funcției matematice care defin ește relația
„intrar e-ieșire": liniară, exponențială, probabilistă;
f)formular ea, pe baza relației „intrar e-ieșire", a unor supoz iții privind
structura și organizarea internă a sistemului (trecerea de la „cutia
neagră" la „cutia albă ").
Metoda modelării computerizate constă în studiul unui sistem pe baza
unor programe specifice transpus e și rulate pe calculato r. Un program validat,
adică unul care funcționează corect, conduc ând la starea finală așteptat ă,
poate fi luat ca teorie explicativă a sistemului real. Simulare a computerizată
se aplică astăzi pe scară largă în psihologie, dând rezultate deosebite în
studiul proceselo r și structurilor cognitive (percepției, memoriei, limbajului,
gândirii, creativității). Grație acestei metode, psihologia a devenit astăzi o
„știință tare", adică o știință în care rigoarea, simboli zarea, formali zarea,
operaționalizare a etc. figurează ca determinații structur ale ale deme rsulu i
epistemic.
Metoda analogiei reclamă evidențier ea comunalități lor și apropierilor
dintre sisteme aparent foart e diferite pe baza schemelor logice ale reglării.
Astfel, atât mașini le, cât și organismele vii și societate a, în pofida deose-
birilor ireductibile de ordin substanțial-calitativ , au în comun proprietat ea de
a-și menține starea de echilibru și de a înlătura eventualele oscilații printr -un
mecanism de conexiune inversă negativă (feed-back negativ), ceea ce permite
să fie tratate cu ajutorul aceluiași aparat logico- matematic și cu același
limbaj. Cea mai importantă analogi e, cu consecințele cele mai specta culoase
asupr a cunoaște rii științifice contempor ane, este cea dintre inteligența
natur ală umană și inteligența artificială.
Universitatea SPIRU HARET35

Metoda analo giei asigură posibilitatea unificării cunoaște rii, trecerii de
la cercetar ea monod isciplinar ă la c ea mult idisciplinară.
Toate metodele prezentate mai sus vizează orientar ea și fundamentar ea
deme rsului științific însuși, în raport cu domeniul și obiectul conc ret al
cuno așterii, determinând, în ultimă analiză, calitatea și relevanța informației
extrase. Dar, indife rent de calitatea și relevanța sa, informația primar ă încă nu
reprezintă o cunoașt ere autentică.
Atingerea acestei a presupun e parcurgerea a încă unei etape, cea a
prelucră rii/interp retării datelor . Devine astfel indispensabil apelul la metode
speciale, care sunt metodele statis tico-matematice (sau logico- statistico-
matematic e). Ele au o sferă universal ă de aplic are, fiind comune tuturor
științelo r. Psiholo gia folosește și ea pe scară foarte largă aceste metode,
reușind ca, prin interm ediul lor, să evidențieze, pe fondul variațiilor
individual-si tuaționale, existența unor relații legice atât între variabilele
independ ente și cele dependent e, cât și între diferitele componente particul are
ale sistemulu i psihic ca atare. Procedeel e statisticii descriptive și funcționale
au devenit astăzi obligatorii în orice cercetare psiholo gică empirică, unde
avem de a face cu date și măsurători ce trebui e puse în ordine și cărora
trebuie să li se stabileasc ă relevanța și semnific ația g noseologi că.
Asem enea indicatori, pre cum media aritmetică (simplă și ponder ată),
medianul, moda, deviația medie, deviația standar d, coeficienții de corelație,
analiza de varianță, analiza factorială, testele de semnificație, proced eele și
tehnicile eșant ionajului etc. intră în pregătirea de bază a oric ărui psiholog.
Matematic a oferă, la rândul ei, importante instrumente de analiză-
interpreta re structural- dinamic ă și funcțională în domeniul organizării
psihocomport amentale a omulu i. Printre aceste instrumente, care se bucură
deja de amplă aplicabili tate, menționăm: teoria mulțimilor, teoria grafurilor ,
teoria probabilităților , teoria programării, teoria informației. Trebuie
menț ionat faptul că, dincolo de aplicarea matematicii în prelucr area datelor
empirice, în psihologie s-a const ituit o ramură specială în care întregul
demers și întrea ga analiză sunt integral matemati zate (psihologi a
matematică).
Universitatea SPIRU HARET36

Universitatea SPIRU HARET372.2. MET ODE SPECI FICE ALE PSIHOLOGIEI
Pe lângă metodolo gia generală, pe care am prezentat- o mai sus,
psiholo gia recurge, în cercetarea obiectulu i său, la o serie de metode specific e
de obținere a informației și de control asupra diferitelor variabile. Cele mai
importante sunt :
a) observ ația; b) autoobserv ația; c) experimentul de laborator; d)
experimentul natur al; e) metoda biogr afică; f) analiza produselor activității;
g) metoda interviului și a convorbirii; h) metoda genetică și comparat ă; i)
metoda testelor .
a) Metoda observației este cea mai frecvent utilizată și, din punct de
vedere tehnic, cel mai ușor de aplic at, întruc ât nu reclamă o aparatur ă
sofisticată, adese a fiind suficiente un creion și un caiet de notițe. Ea este și
prima metodă în ordine cronolo gică, la care s-a recurs pentru cunoașter ea și
descrierea stărilor sufletești și conduitelor celorl alți. Din cele mai vechi
timpuri, oamenii s-au observat unii pe alții și și-au comunicat reciproc
opinii le unii despr e alții.
De atunci și până în zilele noastre, observația a rămas principalul
instrument al cunoașterii psihologic e comune. Astfel că, după constitu irea
psiholo giei ca știință, s-a impus necesitatea distingerii între observația
spon tană sau cotid iană și observația șt iințifică.
Deos ebire a esențial ă între cele două forme rezidă în modul de
organizare și desfășura re. Observ ația spontană nu este planificată, ci se
declanșe ază situațional, nu vizează obiective precise, dinainte stabilite, ci
înregistre ază, mai mult sau mai puțin la întâmplare, fapte, reacții, stări.
Informații le recoltate nu fac după aceea obiectul unei preluc rări-interpr etări
în confo rmitate cu anumite ipoteze sau criterii.
Obse rvația științifică se organizează și se desfășoar ă pe baza unui
program speci al de cercetare, în care se menț ionează obiectivul sau scopul (ce
anume aspect, latură, stare sau comportament se urmărește a fi sesizate și
înreg istrate), condiț iile de loc și de timp, dura ta generală a actului
observațional, modul de înregistrar e-fixare a manifestări lor subiectului
(imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi – audio-video – sau prin
notare ), modalităț ile de prelucrar e-interpr etare a datelor r ecolta te.
Pentru a-și spori eficiența și obiectivitatea, observația trebuie să
îndepl inească anumite condiții, ca de pildă: să fie discr etă, subiectul
netrebuind să știe sau să surprind ă că este obse rvat; să fie sistematic ă, să se

urmăr ească fenomenul propus, în pofida tentației de a-ți îndrepta atenția
asupra altuia mai specta culos; să fie veridică, înregistrându-se cu exactitate
faptele observate, iar nu stările și supo zițiile subiective ale cercetăto rului ;
datele sesizate și reținu te să permită un mini mum de cuantifica re și prelucra re
statistico- matematică; să se poată repet a pentru a permite evidențier ea
semnificativului, i nvariantulu i, esențialu lui.
Aceste condiț ii devin cu atât mai imperioase în cazul când observația
se folosește ca metodă independ entă și principală (nemaifiind co roborat ă cu
altele ).
Principalele avantaj e ale metodei observației le consti tuie naturalețea
și autenticitatea fenomenelor psihocomport amentale relevat e și econo-
micitate a mij loacelor materiale neces are efectuă rii cer cetării.
Dezav antajele rezidă în aștept area, uneori îndelun gată, a produce rii
fenomenului vizat, insuficient a rigoare în izolarea și controlul variabilelor ,
masca rea relației dintre cauză sau condiție și efect, limitare a sau chiar
interdicția contactului și comun icării directe cu subiectul, ceea ce îl lipsește
pe cercetător de posibil itatea de a compa ra datele observațiilor sale cu datel e
autoobserv ației celui dintâi.
In principiu, observ ația este mai eficientă în cunoaște rea și descri erea
trăsăturilor fizice, bioconsti tuționale (talie, raporturile dimensionale dintre
segmentel e corpului, trăsăturile feței, culoar ea pielii, a ochilor , a părului) și
dinamico- energetice (tempe rament ale) ale person alității și mai puțin rel evantă
în înregistr area și evalu area organizării psihice interne (structurile
motivaț ional e, co gnitive, aptitudinale etc. ).
Oricât de bine ar fi pregătită și efectuată, observ ația nu este suficientă
pentru a construi și de zvolta doa r pe baza ei șt iința psihologic ă.
b) Autoobserva ția este principal a metodă prin care fiecare dintre noi
încercăm să ne cunoaștem pe noi înșine. Așa cum am văzut, psiholo gia
subiectivist-spiritual istă considera că singura metodă pe care se poate bizui,
în general, cuno așter ea psiho logică este introspecția, definită ca privir e în
interior , efectuată prin „ochii minții" asupra trăirilor și stărilor interne ale
conștiinței, ca date imediate și unice (irepet abile). Astfel înțeleas ă,
introspecția a fost pe bună dreptat e respinsă ca metodă științifică (A. Com te),
deoarece, într-adevăr, subiectul nu se poate dedubla pentru a deveni în același
timp și obiect și observator . Spre deosebir e de introspe cția clasic ă,
autoobservația devine o modali tate de cuno aștere mijlocită, ea vizând
relevar ea și descrierea reacțiilor și manif estărilor comport amentale 38
Universitatea SPIRU HARET

proprii în diferite situați i. Relatare a despre stările interne capătă în acest caz
un car acter mediat și secunda r.
In cercetarea psihologi că modernă, autoobse rvația se folosește ca
metodă auxiliară, în asocier e cu o altă metodă consider ată de bază sau
principal ă. Relatările subiectului furni zează o informație suplimentar ă care
poate proie cta o lumină mai clară asupra unor aspecte insuficient ilustrate de
datel e inițiale. Nu trebuie pierdut însă din veder e faptul că, într-o situație de
cercetare psiholo gică, subiectul este, de regulă, supramotivat, el tinzând să
dea relată ri despr e sine care să-i fie favorabile. Aceasta va influența
since ritatea relată rilor.
c) Experimentul de labora tor a fost introdus ca metodă specifi că de
cercetare în psiho logie de către W. Wundt, în 1879, dată care a și însemnat
recunoaște rea desprinderii psiholo giei de filosofie și constituirea ei ca știință
independ entă.
Prin experiment se înțeleg e, în primul rând, o modalitate de provocare
deliberată a unui fenomen în scopul studierii lui. Aceasta este deosebir ea
esențială a experimentului față de observ ație, resp ectiv , autoobservație.
Din timpul lui Wundt până în prezent, experimentul de laborator a
cunoscut o evoluție specta culoasă, atât sub aspectul sferei de extensiune, cât
și sub cel al structurii intern e și al suportu lui tehnic. Astfel, dacă inițial el se
aplica numai în studiu l proceselor senzoriale și reactivități i motorii, astăz i se
utilizează în cercetarea cvasito talității proceselor și funcții lor psihice; dacă,
inițial, majoritate a aparaturii de labor ator era mecanic ă sau, în cel mai bun
caz, mecano-ele ctrică, astăzi dispunem de aparatur ă ultrasofisticată –
electroni că și informatic ă.
Modelele experimentale ca atare au cunoscut, la rândul lor, o continuă
diversific are și perfecționar e: de la modelul unifactorial (studiul unei singur e
variabile) s-a ajuns la modelul bifactorial și multifactori al; de la modelele
centrate pe studiu l variabilelor una câte una, s-a ajuns la modele care permit
studiu l inter acțiunilor și al efe ctelor de in teracțiune.
Schema de bază a experimentului psihologic de labor ator include
următoar ele se cvențe: variabila independentă, pe care o notăm cu S sau cu X;
variabi la depend entă, pe care o notăm cu R sau Y; condiția logic ă (C1),
potriv it căreia variabila dependentă este funcție de variabila indep endentă: R
= f (S) sau Y = f (X); mulțimea variabilelor intermediar e (structurile și stările
psihofizio logice interne ale subiectului), pe care o notăm cu Z;
Universitatea SPIRU HARET39

Universitatea SPIRU HARET40condiția logic ă (C2), potrivi t căreia relația S/R sau X/Y este condiționată de
mulțimea variabilelor intermediar e Z; R = f (S, Z) sau Y = f (X, Z); în
prezent, se mai obișnu iește ca noțiunea de variabile intermedia re să fie
conside rată sinoni mă cu cea de organism (O) sau, în cazul omului, cu cea de
personalitate (P); variabilele- subiect (E), ca, de exemplu: vârsta, sexul, nivel
de instruire, apartenență etnică, conving eri religioas e, statut socio-economic
etc.; condiț ia logic ă (C3), potrivi t căreia variabila depend entă este influențată
și de variabilele- subiect; speci ficarea tipulu i variabilei independent e, a
valorilor ei utilizate, a modulu i de admini strare; specificarea tipului variabilei
dependente și a modalități i de înreg istrar e; specifica rea tipului de experiment:
secvențial-static (utilizare a unui singur regim experimental) sau dinamic
(utili zarea mai multor regimuri experimentale, diferite ca dificultate și
complex itate, ex.: regim simplu accesibil tuturor subiecților; regim mediu,
accesibil majori tății subiecților; regim complex, accesibil unui număr relativ
redus de subiecți; regim critic, accesibil doar unor cazuri singular e (subiecți
excepționali); consta-tat iv/diagnostic, relev area stării variabilei dependente la
momentul dat de timp; sau formativ/pr ognostic, evidenție rea modificării
variabilei depend ente sub influența exercițiului și a învățării; specific area
eșantionu lui (respe ctiv, a subiecților) pe care se face cercetarea; obiectivul
experimentului (ce se urmă rește?) și ipotezele; specific area cadrului spațio-
tem-poral al experimentului (unde și când se desfășo ară); prezentare a
aparaturii ( cu virtuți le și minusurile ei iner ente).
Experimentul de laborator este integ ral controlat de cercetăto r. De
aceea, el presupune satisfa cerea unor cerințe minimale, și anume: a) deli-
mitare a exactă a condiți ilor care trebuie să se mențină constant e de cele
modificabile; b) formular ea cu exactitate a obiectivelor și ipotezelor; c) re-
petabilitatea și verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori
este necesar pentru obținere a datelor necesare confirmării sau infirmă rii
ipotezelor și să poată fi reprodus și de altcineva, pentru compa rarea și testa rea
concluziilor și gen eralizărilor formulate pe baza lui).
Orice experiment reclamă, apoi, pregătirea preal abilă a subiectului,
prin explicarea scopului și condiț iilor generale în care urme ază să se
desfășoare și specifi carea exactă a ceea ce trebuie să facă el. Inainte de
încep erea propriu- zisă a experimentului, psihologul trebuie să asigure
parcurgerea unei scurte etape de acomodar e, în cadrul căreia subiectul
urme ază să se famil iarizeze cât de cât cu ambianța și să înțelea gă ce are el

Universitatea SPIRU HARET41de făcut în mod conc ret. Instructajul ce se asoci ază modelului experimental
de bază trebuie să fie cât mai concis, pentru a putea fi reținut ușor, și cât mai
clar, pentru a preveni confuzii le sau interpr etările subiective. Nici un
experiment nu poate începe fără ca subiectul să nu fi reținu t și înțeles corect
instructajul. Un instructaj incomplet sau confuz poate altera serios rezultatele
experimentului. In formular ea instructajului, experimentatorul trebuie să țină
seama de starea psihofiz iologică actuală a subiectulu i, de nivelul său de
instruire și de capacitate a de înțele gere. Spre deosebire de test, unde
instructajul este standard, el trebuind să fie ident ic pentru toți subiecții, în
cercetarea experimental ă acesta poate fi modificat, pentru a deveni cât mai
adecvat fiecărui subiect (invariant ă rămânând ideea de bază,
operaționalitatea: c e se cere și ce trebuie să facă subiectul).
Intrucât scopul cognitiv principal al oricărui experiment constă în
descoperir ea și formulare a unor legi, cu sferă de aplicabili tate mai restrânsă
sau mai extinsă, el trebuie să satisfac ă și alte condiții de ordin metodologi c,
ca, de pildă: condiț ia completitudini i, condiț ia reprezentativită ții, condiția
relevanței și condiț ia obiectivității. Prima condiție impune ca experimentul să
cuprindă un număr suficient de mare de subiecți și de măsurători, pentru ca
baza inductivă a generalizărilor să fie cât mai largă și pentru ca indicatorii și
testele statistice de semnificație să opereze la praguri de încredere cât mai
scăzute, sub 0,10 (p <0,10). Cea de a doua condiție reclamă ca experimentul
să ofere date despr e un se gment cât mai întins din conținutul valori c posibil al
variabilei depend ente studiate, pentru ca aproximar ea tendinței ei legice să
devină cât mai exactă. Să luăm ca exemplu o variabilă dependent ă aparent
simp lă – timpul de reacție (T.R.). In funcție de natura modală (sonoră,
luminoasă) și de intensitatea stimululu i (slabă, medie, puternic ă), registrul ei
valoric se poate întinde la un sub iect între 0,12 și 1,50 sec.
Dacă pentru determinare a valorii ei medii am folosi un stimul de o
singură modalitate (ex.: sunet) și de o singu ră intensitate (ex.: 40 dB), am
putea obține un segm ent valoric cuprins între 0,200 și 0,300 sec., care, singur ,
devine evident nerep rezentativ pentru evaluar ea întregului cont inuum al T.R.
Condi ția obiectivități i reclamă, în primul rând, prezentare a rezultatelor
reale, fără nici o alterare sau măsluire, chiar dacă acestea nu coincid cu
aștepta rea și ipoteza de lucru a cercetătorului. In al doilea rând, această
condiție impune util izare a unor unități de măsur ă adecvat e

specificului calitativ al variabilei dependente studiate și menținer ea
generalizărilor în limitele stricte permise de materialul faptic și de
caracteristicile eșantionu lui.
Experimentul de laborator , ca și alte metode particular e ale psiholo giei,
prezintă atât avantaje, cât și dezavant aje, pe care este bine să le avem în
atenție, ori de c âte ori pro cedăm la ef ectuar ea unei ce rcetări.
Avantaje: a) permite produ cerea de către cercetător a fenomenului de
studiat, nemai fiind neces ară așteptar ea „bunăvoinței naturii " (apariție
naturală ); b) asigură o ridicată rigoare și exactitate în recoltar ea și
înreg istrar ea datelor; c) conferă analizelor și interp retărilor un ridicat grad de
obiectivi tate, grație tratamentului statistico-matematic al datelor; d) permite
repet area și reproduce rea, ceea ce face posibi lă verific abilitatea veridicității
datelor și a core ctitudinii ge neralizărilo r.
Deza vantaje: a) artificialismu l – „rupe" subiectul din conte xtul firesc,
natur al al vieții și activității lui cotidiene și-l introduc e într-un cadru
neobișnuit, nou, artificial, ceea ce poate crea o anumită discrepanță între
modul de manifesta re și desfășur are a fenomenului psihocomportamental în
labor ator și în condiț ii natur ale; b) decupar ea și fragmenta rea realității
psihocomportamental e – caracterizată altmin teri prin unitate și integralitate; c )
izolarea și neutr alizarea unor variabile, în realitate interse ctate și
interdep endente; d) izolarea unei funcții sau a unei trăsături psihice din
sistemul conexional specific și studierea ei „în sine". Pentru atenu area
efectului perturb ator al acestor caracteristici (dezavantaj e), astăzi se tinde să
se dea o extinder e mai mare experimentului de tip simu lativ, care reproduc e
la scară condiți ile ambientale, cât și tipologia sarcinilor și solicitărilor
subiectului din cadrul activităț ii lui de bază.
Tradițional, paradigm a experimentului psihologi c s-a structurat de așa
manieră, încât să surprindă și să prezinte drept etalon așa-numitul subiect
statist ic (sau mediu). Astăzi, sub influenț a metodologiei sistemice, a fost
introdus conc eptul de subiect ideal (sau teoretic). In acest caz, etalonul se
construiește deductiv: a) se identific ă un set de coordonat e de definiție
(funcții, trăsătu ri și capacități psihice ); b) pornind de la valoar ea medie a lor,
se stabilesc valorile lor maxime; c) include rea acestor valori într-un profil de
stare unitar – care exprimă subiectul ideal; d) acest etalon devine cadru de
referință pentru analiza și interpret area cazurilor individuale conc rete: unde,
la ce distanță se situează fiecare de „punctul ideal ", ce resurse posedă pentru
apropie rea de a cest punct. 42
Universitatea SPIRU HARET

d)Experi mentul natural sau de teren se organizează după aceleași
criterii și rigori ca și cel de labor ator, dar se efectuează în cadrul
natural de activitate al subiectului. A fost introdus pentru prima dată în
cercetarea curentă de către psihologul rus Lazurski, luând ca domeniu
activitatea de învățar e în școală. Multă vreme, școala a rămas
principalul cadru de aplica re a experimentulu i natural. In ultimele două
decenii, sfera experimentului natural s-a extins și asupra activi tăților
profesional e (reorientar ea și reprofilar ea profesională), în studiul
comportamentului organizațional, în psihoter apia comportamentală, în
pregătirea cosmonauți lor.
e)Metoda biograf ică este destinată studiu lui personalității globale.
Prin ea cercetătorul își propune să înțeleagă și să explice tabloul actual
al organizării psihocomportamental e în funcție de istoria anterioar ă a
individului, admi țându -se legea succesiunii stadiale și a dependenței
stărilor actuale de stările anterio are. Astăzi, este cvasiunanim acceptat
dictonu l că omul este ceea ce a făcut din el dezvol tarea și învăța rea.
Prima tendință a lui în fața unei situații noi este de asim ilare sau
reduc ere la ceva din experiența sa anterioar ă; numai după aceea, în caz
de eșec, se pun în funcțiune mecanismele de acomodar e, adică de
formar e a unor noi conex iuni funcțional e și a unor noi pattern-e
comportamentale.
Din acest punct de vedere, analiza biog rafică devin e absolut necesară și
indispensabilă în cercetarea psiho logică, în care orice reacție concretă trebui e
interpr etată și prin r aportar ea la în tregul person alității.
Ca recomandar e generală se poate formula exigența de orientar e
selectivă, urmărind evidenție rea și înregistr area nu a tuturor întâmplă rilor pe
care le-a traversat individul, ci numai a celor semnificative, nodale, care, prin
conținu tul și impactul avut, au marc at structur al cursul devenirii ulterioa re a
profilulu i de personalitate.
Informația primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe
două căi: una indir ectă și alta dir ectă.
Calea indir ectă constă în studiul documentelo r (fișe școlar e, fișe pro-
fesionale, caracterizări, recomand ări, jurnal e, date de familie etc.) și în dis-
cuții cu persoane cu care subiectul studiat se află în relații semn ificative
-rude, prieteni, coleg i, șefi, eventual subalterni. Pentru a înțeleg e modul
actual de relaționar e și comportar e al unei persoane, o relev anță deosebită o
capătă datele despre perioad ele nodale ale persono genezei: vârsta de 3 ani
-const ituire a conșt iinței de sine și a mecanismelor Eului, vârsta de 6/7 ani
Universitatea SPIRU HARET43

Universitatea SPIRU HARET44profund ele sale transfo rmări psihofiz iologice; vârsta de 16/18 ani
-adolesc ența – afirmar ea Eulu i-subiect, structura rea liniei și idealului de viață.
De aceea, atât în studiu l documentelor , cât și în discuțiile cu „martorii",
trebuie să ne centr ăm, preponde rent, pe aceste perio ade.
Calea directă constă în obținerea datelor care ne interes ează de la
însuși subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau
interviuri speciale. Calitatea și relev anța informației vor depinde atât de
structura de person alitate a subiectului, c ât și de capacitate a psiho logului.
După cum se știe, oamenii difer ă foarte mult între ei și în ceea ce
privește deschide rea și disponibil itatea de a-și relata în mod obiectiv și since r
trecutul. Unii au tendința de a exagera în hipo, adică în omitere a divers elor
evenimente și experiențe; alții, dimpotrivă, manifest ă tendința de a exagera în
hiper , trecându-și în cont numeroase evenimente și întâmplă ri fictive,
favorabile sau nefavorabile, plăcute sau dramatic e, pentru a-și accentua
personalitatea. Introve rtiții sunt, de regulă, reținuți și circumspecți în a-și
povesti biografia; ei trebuie stimulați permanent prin întreb ări suplimentare și
asigurări de discreție; extravertiții, dimpotrivă, fiind mai comunicativi,
manifest ă tendința de a detalia episoad e nesemnificative și de a se lăuda;
personalități le cu o structur ă pesimis t-depresivă tind să supraev alueze
evenimentele negative și să se prezinte în ipostaza de victime ale destinului ;
persoanele cu o structur ă optim ist-exaltată supra evalue ază eveniment ele
plăcut e, min imali zând pe c ele ne gative.
Psiho logul trebuie mai întâi să realizeze o orient are cât mai corectă în
personalitatea subiectulu i pe care-l are în față, încercând să-i determine
aparten ența tipologică. Pe baza acestei orient ări, urme ază să-și stabileasc ă
strate gia dialogului, în vederea obținerii informațiilor și datelor biografice
necesare. Pe de o parte, el trebuie să câștige încrederea subiectului și să
înlăture acele bariere cognitiv-a fective, care ar putea frâna sau devia
răspunsurile la întrebă ri; pe de altă parte, trebuie să-și păstreze distanța
necesară (prin neimpl icare afectivă) pentru a putea disocia în relatările
subiectului re alul de imagin ar, sinceritatea de simu lare.
In conduc erea discuției, este recomand abil să ne orientăm după o
schemă de organizare și clasifica re a evenimentelor biografice în funcție de
anumite criterii, ca, de pildă: a) criteriul cauzali tății — eveniment e-cauză
/evenimente -efect; b) criteriul finalității — evenimente- mijloc/ eveniment e-
scop; c ) crite riul de impact — eveniment e majore / evenimente minore;

d) criteriul semnului de impact — evenimente pozitive/ev enimente negative
etc. Având o asemene a schemă, putem gândi și formula câte un set de
întrebă ri pertinente pentru fiecare criteriu (resp ectiv , categorie
evenimențială), care să incite și să favorizeze răspunsuri cât se poate de
since re și relevante.
Eventual, investi gația biografică a subiectului o putem efectua în două
etape sau secvențe. In prima etapă, putem solicita subiectulu i să răspundă în
scris la câteva întrebă ri referitoare la principalel e perioade din viață: perioada
preșcol ară, perioad a școlarizării primar e, perioada școlarizării gimnaziale,
perioad a școlarizării liceale; perioad a debutului profesional etc. In final, i se
poate cere să menționeze 10-15 evenimente din viața personal ă, consider ate
de el c a deosebite.
In etapa a doua, prin întreb ări și discuți i directe urme ază să verificăm,
să completăm și să adân cim i nformați ile pe ca re ni le-a furnizat în scris.
Psiho logul german H. Thomae (1968) a elabo rat un model în care se
propun e anali za cursului vieții, în întreg imea ei, și analiza unor secvențe
biografice, ca, de pildă, analiza unei zile obișnuite. In acest din urmă caz,
subiectul este solicitat să descrie felul în care își petre ce o zi oarecare, din
momentul trezirii și până la culca re. Datele obținute sunt supuse apoi analizei
pe baza a 29 de categorii, împărțite în patru grupe: a) categorii formale
(monotonie- schimbare; armonie-a gitație); b) categorii cognitive (închis-
deschis; prietenie- dușmănie ); c) categorii existențiale (probl eme de motivație
personală- probleme de creație); d) categorii instrumentale (proc ese de
adaptar e, mecanisme de apărare). In pofida caracterului său elabo rat și
aparent foarte riguros, modelul lui Thomae păcătuiește printr -o excesivă
fărâmițar e a fenomenolo giei relațional- comportamentale a personalității,
slăbind astfel valoar ea pr edictivă a datelor .
Intrucât se adresează personalității ca întreg, metoda biografică nu
poate avea o schemă de tip algoritmic, ci numai una euristică, flexibilă, care
să permită schimbarea unghiului de abord are, a seriei întreb ărilor , a atitudinii.
De aceea, eficiența ei va depinde, în primul rând, de experiența și pricepe rea
psiholo gului.
f) Metoda analizei produselor activității. Capacitățile, aptitudin ile,
disponibil itățile și trăsăturile personalității umane nu se obiectivează doar în
forma răspunsurilor verbale și comport amentele motorii în situații concr ete,
hic et nunc, ci și în produsele activității sale. Incepând cu desen ele,
compunerile și obiect ele re alizate de copilul din clasa I primară și
Universitatea SPIRU HARET45

terminând cu opera de artă sau invenția tehnic ă, realizate de genii, avem la
dispo ziție un imens tezaur , a cărui cercetare și descifrare const ituie una din
modalități le esențiale de cunoașter e psiholo gică a omulu i. Așa cum în
paleontolo gie resturile schel etice permit reconstituirea întreg ului schelet și,
implicit, a organismulu i demult dispărut, tot astfel produsele activității permit
reconstitu irea „scheletului psihic" și, implici t, a personalității celui ce le-a
creat, chiar în absența acestuia. Pentru aceasta însă, este neces ar, pe lângă un
îndelun gat exercițiu, să ne elabor ăm o grilă specială de decodific are, în care
să se consemneze relațiile de desig nare-reprezentare între diferitele elemente
ale „produsului" și diferitel e structu ri ale personalități i – cognitive,
motivaț ional e, afective, aptitudinale. In plus, analiza având un caracter
relațional compar ativ, este neces ar să introdu cem și anumite crite rii – unele de
ordin cantitativ (numă r, frecvență ) și altele de ordin calitativ (origin alitate,
nivel de perfo rmanță, valoa re utilitară, valoare estetică etc.). Produsele de
ordin literar-artistic condense ază mai mult componentele motivațional-
afective și moral e ale personalității, în timp ce produsele de ordin științific și
tehnic condens ează în ele preponder ent componentele de ordin cognitiv-
instrumental (și motor -dexteritatea ).
g) Metoda interviul ui și convorb irii. Ades ea, pentru obținere a unor
informații despre aspect e ale personalității care nu pot fi nici nemij locit
observat e, nici provoc ate experimental și nici obiectivate în produsel e acti-
vității, recurgem la interogarea directă a subiectului, prin metoda interviului
sau a convorbirii. Obie ctul acestei metode îl poate consti tui decela rea
anumi tor trăsături atitudinal-c aracteriale global e de personalitate, sau traiec-
toria școlară, traiectoria și statutul profesional, viața de familie, comporta-
mentu l relațional, dimensiunea proiectivă – dorințe, așteptări, aspirații,
idealuri etc.
Metoda se poate aplica în form ă liberă (spontană), începând cu 2-3
întrebă ri introductive stabili te dinainte, apoi întreb ările urmând a fi găsite și
formulat e pe loc, în funcție de răspunsurile și atitud inea subiectului. Form a
liberă pare mai natural ă, subiectul consider ându- se angajat într-o discuție
amic ală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai puțin și să dea
răspunsuri mai sincer e, mai puțin căutate și simulate. Dar, pentru a fi aplicat ă
cu naturalețe a și dezinvo ltura necesare și, în același timp, cu rigoarea
corespunzătoar e, forma liberă reclam ă din parte a psihologului o deosebită
abilitate și o bog ată experienț ă în domeniu.
Universitatea SPIRU HARET46

Orice crispa re, orice bâlbâială sau stângăcie în ținută și în formula rea
întrebă rilor devin stimuli inhibitori sau perturbatori, care fie că bloche ază
tendința de destăinuire a subiectului, fie că-l oblig ă la răspunsu ri formale,
artificiale.
Cea de a doua formă a acestei metode este structur ată. Cercetătorul își
alcătuiește dinain te o schemă a interviului, în care mențione ază problem a sau
„ținta" de atins și formule ază principalel e întrebă ri, prin care urmă rește
obținere a unei inform ații suficiente, veridic e și relev ante. Intrebările trebuie
să se completeze una pe alta, să fie încru cișate, adică același lucru să fie vizat
prin mai multe întrebări formulate diferit, să se succeadă de la general către
particular , concret, să fie pe cât posibil simple și ușor de înțeles și reținu t de
către subiect (ad aptate la nivelul de vârstă și instruire al acestuia).
O mare importanț ă pentru asigu rarea sincerității răspunsurilor
subiectului o are modul de înregistra re pe care-l folosește psihologul.
Recomand abil ar fi ca acesta să fie maximal discret, subiectul netrebuind să
știe sau să vadă că spusele lui sunt înregistrate. In cazul în care nu dispunem
de o aparatură specială care să poată fi amplas ată într-un loc adecvat și nu
avem la îndemână decât creionul și bloc- notesul, înregistrarea nu ar trebui
făcută în timpu l convo rbirii, ci imediat după terminar ea ei. Este, de asemene a,
contr aindicat ca psihologul să facă aprecieri și judec ăți de valoa re – de tipul
„este greșit", „este adev ărat", „f. rău", „este inadm isibil" etc. – pe marginea
răspunsurilor date de subiect. Asemene a judecăți pot să fie exprimate de
subiectul însuși prin adres area unor întreb ări care să-l determine fie să se
autoev alueze (dintr -un punct de vedere sau altul), fie să-și manifeste
atitudinea față de anumite si tuații, evenimente, instituții, valori.
Intr-o formă specifică, metoda convorbirii ocup ă un loc esențial în
terapia psihanalit ică (subiectul fiind încuraj at să-și nareze în mod cât mai
liber impresii le, stările, grijile, experienț ele, tensiun ile, angoasele) sau în
terapia nondire ctivă a lui Carl Rog ers.
Pentru a putea aprecia mai obiectiv gradul de veridicitate a informației
furnizate de subiect, este recomand abil ca, printr e întrebă rile de bază, să fie
inserate și câteva (între 5-10) întreb ări de testare a since rității, respe ctiv, a
tendin ței spre minciună a acestuia. Interpretarea răspunsurilor la astfel de
întrebări oferă posib ilitatea să se stabi lească mai exact marja de prudență în
valorifica rea informației princip ale (inform ația-obiect ).
Universitatea SPIRU HARET47

h) Metoda genetică și compa rativă. Astăz i, este larg admisă în
psiholo gia științifică ideea potrivit căreia psihicul este un fenom en apărut în
cursul evoluț iei biologic e generale, iar psihicul uman își leagă determinismul
său specific de acțiune a mediu lui sociocultural, el având o dezvol tare atât
istoric ă, cât și ontog enetică. Ca urmar e, în plan metodolo gic, se formulează
două imperative: a) primul: pentru a înțele ge mai bine specificul și esența
diferitelor forme ale psihicului și ale diferitelor procese psihice particul are și
pentru a ajung e la releva rea legilor generale ale organizării
psihocomport amentale, este imperios necesar studiul genezei și devenirii lor
și compar area între ele a diferitelor niveluri evolu tive; b) al doilea: pentru a
înțelege și explica obiectiv și riguros structurile și procesele psih ice comple xe
superioar e, care, ca atare, sunt gr eu abordabile, trebuie să ne adr esăm stadiilor
genetice timpurii și să urmărim modul în car e se const ituie ele.
Reali zarea acestor imperative devine posibi lă prin aplicar ea metodei
genetice și comparate. Ea se bazează pe principiu l longitudinal ității:
urmă rirea unui subiect sau a unui lot de subiecți pe o durată mare de timp,
suficient ă pentru a se pune în evidență transformă rile așteptate sau pentru
închei erea unui ciclu evolut iv. In cazul în care se dorește a se obține mai
rapid o informație global ă despre întrea ga traiectori e evolut ivă a unui anumit
proces psihic, cerința longitud inalității poate fi satisfă cută prin alcătuire a și
cercetarea compa rativă a mai multor loturi (eșantioane ) de subiecți de vârste
diferite.
Difer ențele evidențiate între loturile studiate în ceea ce privește nivelul
de elabor are, organizare și desfășura re a procesului psihic dat sunt evident
efectul legii dezvoltării. Anali za lor ne va permite să înțeleg em mai bine
natura acelui proces și să-l explicăm în spiritul obiectivități i științifice chiar
în forma sa matură, complexă.
Metoda genetică și comparat ă ocupă locul central în câteva ramuri
particular e ale psiho logiei, precum psihologia animală, psihologia copilului,
psiholo gia vâ rstelor , psihologia difer ențială, psihologia educ ațională.
Important pentru teoria psiholo gică este nu numai puner ea în evidență
a deosebi rilor dintre stadii le genetice succesive, ci și modul în care sunt
interpr etate aceste deosebiri.
In acest punct se pot confrunta două conc epții: conc epția aditiv-
cumulativă și concepția integrări i discontinue. Prima consider ă evoluția ca o
simp lă acumulare de variații sau modificări de ordin cantitativ, care nu separ ă
stadiile structural, ci doar după un ordin de măsură; dac ă la stadiul
Universitatea SPIRU HARET48

anterior se înregistr au, de pildă, N elemente de mărime a a1, a2,……………an, la
stadiul evolutiv următor (supe rior) se vor înregistr a N + m elemente, de
mărimea b1, b2,….bn. Fiind vorba doar de o difer ență de ordin cantitativ,
stadiul superior poate fi eventual redus la stadiu l inferior sau, în cel mai rău
caz, poate fi explicat pe baza studierii acestuia. Ea a fost introdusă în
psiholo gie de Herb ert Spenc er (1820 -1903), reprezentant al empirismu lui
englez, și a fost susținută în psihologia contempor ană de curentul
asociaționist ș i de behaviorism.
Pe temeiul ei, reprezentanții behaviorismului trans ferau fără nici o
rezervă la comportamentul uman datel e și legile stabili te în cadrul
cercetărilor efectuate asupra comportamentului animal.
Cea de a doua concepție interpret ează evoluția psihică, atât în plan
filogenetic -istoric, cât și în plan ontogenetic -indiv idual, ca o succesiune de
trepte sau stadii discont inue, fiecare din ele având un conținut și o integ rare
calitativ specific e, ireductibile. Un stadiu superior se deosebește de unul
inferior nu doar sub aspect cantitati v, ci și calitativ , el confe rind procesului
psihic particula r (ex.: percepția sau gândirea ) sau personalității în ansamblu o
nouă organizar e. Ca urmar e, o structur ă psihocomportam entală comple xă,
superio ară, nu poate fi explicată prin reduc erea ei la o structură simplă,
inferioar ă. A-i studia devenir ea este altcev a decât a o studia printr -o
paradigm ă reducționis tă.
Această conc epție a fost elaborată de J. Piaget („modelul
structuralismulu i genetic"), H. Wallon („modelul trece rii de la act la gândire ")
și L.S. Vâgotski („teoria dezvo ltării istorico- culturale ").
i) Metoda testelor*. Această metodă își are origin ea în încercările
antropolog ului englez Francis Galton, de la sfârșitul secolului trecut, de a
înreg istra și măsura cu ajutorul unor probe anum ite capacități intele ctuale, pe
care el le socotea predete rminate (înnăs cute). Termenul test a fost introdus de
J. McK een Cattell, în 1890. Elabora rea metodei propriu- zise, în varianta sa
modernă, se datoreșt e însă psihologului fr ancez Alfred Binet
Noi preferăm acest termen celui de metodă psihometrică, întâlni t în
unele lucrări de introdu cere în psiho logie, apărute în ultimii ani în Români a,
apreciind că are un sens mai definit și mai obiectiv , disociat de ambalajul
teoretic și care determină modul de interp retare a rezultatelor la test.
Psihometria este tocmai acea concepție care conside ră funcții le și capacități le
psihice ca datum -uri imuabile, iar expri marea lor în unitățile de măsură ale
testu lui ca absolut core ctă și infailibi lă (Fr. Galton).
Universitatea SPIRU HARET49

(1857-191 1). Devenind, în 1894, directorul primulu i laborator de Psiho logie
fiziologic ă de la Sorbona, Binet se va orienta rapid către o psiholo gie
experiment ală foarte diferită de cea care fusese imag inată la debutul noii
științe. Convins că viața psihică este un tot și că gândir ea nu poate fi redusă,
cum credea H. Taine, la o combinație de imagini, el a devenit preocupat de
studiul intelig enței umane sub aspectul „schemelor sale directoar e" și de
descri erea ființei umane ca un „fascicul de tendin țe". In lucra rea publicată în
1903, sub titlul Etude experim entale de l'intelligenc e, Binet avea să se
delimiteze foarte tranș ant de psihologi a de labor ator a vremii. El va concep e
experiment area într-o accepțiune mai largă, incluzând în ea chestionarele,
convorbirile, anch etele etc., adică proced ee care implică interv enția unei
introspe cții controlate.
Cum, la începutul secolului XX, problem a copiilor anorm ali din punct
de vedere mintal devenise foarte acută în Franța, Binet va participa în calitate
de raportor în Com isia special creată de către Ministerul Instrucțiunii Publice
pentru c ercetarea situației.
In această calitate, s-a angajat într-o laborioasă activitate de
investig ație, urmărind în mod expres găsirea unor criterii obiective de
evaluar e a retardului sau avansului intelectual al unui elev. Un an mai târziu,
în 1905, va publica împreună cu dr. Simon rezul tatele cercetărilor în studiul:
Methodes nouv elles pour le diagnos tic du niveau intelectuel des anormaux
(în „Annee psychologiqu e", XI).
Pentru decelarea debili lor mintali, în școli a fost imaginat un sistem de
probe de dificultate crescândă, punând în joc „proces ele superioar e" și
stabilind astfel randamentul caracteristic majorității copiilor la fiecare vârstă
(vârsta mintală medie).
Compar ând rezultatele obținute de un anumit subiect cu vârst a mintală
medie (pentru vârsta cronologic ă dată), devenea posibil să se determine dacă
el se află în întârziere sau în avans, și cu cât. S-a ajuns, în final, la stabilire a
primei scări metrice de inteligență, pe care Binet o va prezenta în 1907, în
lucra rea Les enfants ano rmau x.
In Franța, lucrarea lui Binet a trecut aproape neobs ervat ă, cu excepția
unor reacții de împotriv ire din parte a unor educatori și părinți, care contestau
ideea posibilității încad rării elevilor în categorii fixe, în funcție de vârsta
mintală. Peste hotare, însă, această metodă, cu mici observații, era apreciată
ca foarte satisfăc ătoar e.
Universitatea SPIRU HARET50

Universitatea SPIRU HARET51Astfel, în primul rând, ea avea să fie susținu tă și aprofundat ă, la
Geneva, de către prietenul lui Binet – Eduard Clapar ede -, care publică, în
1924, lucrarea de referință: Comment diagnostiquer les aptitudes chez les
ecoliers.
Ideea va fi preluată și dezvol tată în SUA, care vor deveni, între timp,
centrul mondial al testologi ei. Scara de intelig ență Binet-Si mon va fi
revizu ită și completată la Universitate a Stanfo rd de către L.M. Terman (1916)
și relans ată în practica psihologic ă sub denumire a de scara Stanford -Binet. In
această variantă, se va folosi pentru prima dată noțiunea de quotient de
inteligență (Q.I.), care expri mă relația dintre vârsta mintală (VI) și vârsta
cronolo gică (VT). A doua revizie și completa re a acestei scări va fi realizată
și publicată de același Terman, în colabo rare cu Merill, în 1937, bucur ându- se
de o lar gă apreciere și recuno aștere.
Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere și diversific are, fiind
astăzi folosi tă în toate ramurile psiholo giei aplicate – de la psiho logia muncii
la cosmopsiho logie. Perfecționar ea ei a mers în două direcții intercorel ate: a)
elabo rarea unor probe noi, mai eficiente și mai adecvate scopului urmărit,
ajungându -se în prezent la peste 10.000 de teste; b) perfecționar ea
procedeelor statist ico-matematice de etalon are și val idare.
Principalele caracteristici ale unui test sunt: a) validita tea – testul să
măsoa re ceea ce-și propune să măsoare; ea se exprimă în coefi cientul de
validitate (IE), care se obține corelând perform anțele (răspunsurile la test) cu
performanț ele (respectiv calificativele ) în activitatea specific ă. Pentru ca un
test să fie valid, se c ere ca valoare a acestui coe ficient să fie de minimu m 0,70;
b) fidelitatea – două teste paralele sau cele două jumătăți ale aceluiași test
aplic ate pe același lot de subiecți să dea aceleași rezul tate; aceast ă calitate se
exprimă prin coeficientul de fidelitate (IR). Pentru ca un test să fie fidel, este
necesar ca valoar ea acestui co eficient să fie mai mar e de 0,95; c) etalonar ea –
testul trebui e să dispună de un sistem de criterii și norme unitar e și
neechivoc e de interp retare-evalua re a rezultatelor , care să se aplice și să se
respecte în toate cazurile. Etalonul să fie obținut pe un eșantion reprezentativ
în rapo rt cu populația de bază și o mogen din punct de ved ere statistic. Această
caracteristică nu este realizată în mod ideal în cadrul tuturor testelor. Cel mai
bine se asigu ră etalona rea în cadrul testelor de performanță, unde răspunsu rile
subiectului se pretează la o cuantifica re obiectivă riguroasă, iar cea mai slabă
etalon are se poate realiza în cadrul testelor zise dispozi ționale, cum este cazul
majorității testelor denumite de

personalitate, pentru care interpreta rea de bază rămân e cea calitativă; d)
standar dizar ea: aceasta nu este o caracteristică ce ține, ca celelalte, de
structura internă a testului, ci de modul de aplicar e: orice test trebuie să se
aplice strict așa cum prevăd instrucțiunile ce-l însoțesc – în mod, pe cât
posibil, identic, în ac eleași condiții pentru toț i subiecții.
In clasifica rea testelor se recurge la mai multe criterii: a) obiectul
testării; b) modu l de aplicar e; c) modul de codific are a sarcinilor (itemilor);
d) modu l de dozare a timpulu i de aplicar e.
a)După primul criteriu, se delimitează două categorii mari de
teste:
de performanță, cu răspunsu ri cuantificabile și a căror clasific are este
univocă, și teste nonparametric e (dispoz iționale), cu răspunsuri care
reclamă o interpreta re calitativă și după care subiecții nu pot fi categorisiți
în buni și slabi, superio ri și inferiori (ele permit o identificar e indivi-
dualizatoare sau tipologic ă).
Testele de performanță se subdiv id în: teste de cunoșt ințe, teste de
nivel (de dezvoltare ), teste de inteligență și teste de aptitudin i (tehni ce,
matematice, artist ice, de conduce re etc.).
La rândul lor, testele nonparam etrice se împart în teste de
comportament și teste de personalitate (teste obiective de person alitate, teste
proiective de person alitate, chestiona re de person alitate).
b)După cel de al doilea criteriu, se delimitează testele individuale, care
se admin istrează câte unui singur subiect, și teste colective, care se
aplic ă simultan mai multor subiecți (în manualul de utilizare care
însoțește oric e test se spe cifică și modul de aplic are).
c)După cel de al treilea criteriu, se disting testele verbale, ai căror
itemi sunt codifi cați în formă verbală (ex.: scările verbale din testele de
intelig ență generală, chestiona rele de person alitate etc.) și testele
nonv erbale, ai căror itemi se codifică în formă grafico- imagistică sau
obiectu ală (ex.: testu l Raven de inteligență, cuburile Kohs, testele de
asamblare, de încastr are etc.).
d)In fine, după cel de al patrule a crite riu, se delimi tează testele cu timp
impus, care au aceeași durată de aplica re pentru toți subiecții, și testele
cu timp liber, a căror durat ă de aplicare este la dispozi ția subiectului,
ceea ce va face ca ea să varieze mai mult sau mai puțin semnificativ de
la o pe rsoană la alta.
In prima perioad ă a dezvoltării și extinderii testologiei se pornea de la
ideea că un test trebuie să fie conceput și elabo rat în așa fel, încât să permită
relevar ea și măsur area unor structuri și capacități psihice pure, cum sunt ele
date de la natur ă, fără a fi influențate de factorii experiență, învăța re, conte xt
Universitatea SPIRU HARET

socio- cultural. După pătrunde rea în psiholo gie a punctulu i de veder e
evoluționis t-genetic, s-a putut demonstra inconsistența unei asemene a idei,
recunosc ându- se că oricât de puternică ar fi zestrea ereditar ă, ea suferă
modifică ri și modelă ri de ordin evolutiv semnificative sub acțiunea perma-
nentă a factorilor sociocultur ali și a procesului învățării. Ca urmare, rezul ta-
tele la orice test vor fi influențate nu numai de latura nativă a organizării
psihice, ci și de latura dobândită, în cursul dezvol tării ontogenetice a indivi-
dului, de experiența acumulată și de particularitățile cont extulu i sociocultur al.
De aici, au deriv at două concluzii metodo logice esențiale, și anume: a)
un test își păstrează validitatea doar în raport cu populaț ia pe care a fost el
inițial aplicat și etalonat; ca atare, el nu poate fi trans ferat mecanic la o altă
populaț ie. Pentru aceasta, se impune în preal abil, în mod obligatoriu, o
operație specială de revizuire- adaptar e și reetalonar e; b) reconsider area
poziției subiectulu i în cursul aplicării testulu i și trecerea de la modul de
aplicar e tradițional unidirecțional, în care nu se admi tea nici un dialog între
examinator și examinat, la un mod de aplica re nou, interactiv , în care
examinatorul poate furniza celui examinat anumite informații despr e
rezul tatele la secvențele deja parcu rse ale testulu i și-i poate solici ta, la rândul
său, unele explicații, argumente, în legătur ă cu răspunsurile la diferiți itemi
(sarcini) ai testului.
De o mare importanță devine așa-numi tul interviu posttest, care
permite o interpr etare mai corectă și individuali zată a datelor finale, ceea ce
sporește semn ificativ veridicitatea judec ăților diagnostico- prognostice.
Testele pot constitui ș i o importantă surs ă de prob e pentru experimentul
psihologic. In acest caz, nici modu l de aplicar e, nici interpr etarea rezultatelor
nu se vor mai conform a instrucțiuni lor standardizate, ci logicii interne a
modelului e xperimental, ipotezelor și obiectivelor acestuia.
2. 3. ORGA NIZA REA CERCE TĂRII PSIHO LOGI CE
Obie ctul final al cunoaște rii psiholo gice îl reprezintă analiza,
interpr etarea și explicarea modului de constituire, organizar e și funcționar e a
sistemulu i psihic. Chiar atunci când, într-o cercetare conc retă oarecare, ca
„obiect" nemijlocit de investig ație se alege un comportament extern, analiza
lui va fi realizată din persp ectiva condiționării lui psihice, a implicării în
structur a și re glarea lui a unor funcții, proc ese și stări psihice specific e.
Universitatea SPIRU HARET53

Fiind lipsite de proprietăți sensibile, observ abile și măsur abile în mod
direct, compon entele sistemului psihic, de la senzaț ie la gândire și de la
trăirea emoț ională primară la atitud ine, nu pot fi abordate decât pe o cale
indirect ă, și anume, prin intermediul manifest ărilor comportamentale exter –
ne-voluntare sau involun tare, somato- motorii, verbo -motori i sau somato-
vegetative, biofizice și biochi mice. Cunoaște rea psiholo gică va avea, așada r,
un caracter mijlocit. Aceasta înseamnă că, pentru a avea acces la un studiu
obiectiv și verifi cabil al oricărei componente psihice, cercetătorul va trebui să
recurgă la o metodă și la un proced eu care să permită nu numai „declanșar ea"
sau „actuali zarea" ei, dar și exteriorizarea sau obiectivar ea într-o manifesta re
comportam entală specifică. De exemplu, pentru a studia percepția vizuală a
form ei și mărim ii obiectelor trebuie să procedăm în așa fel, încât să obținem
exteriorizarea imaginilor corespunzătoar e „obiect elor-stimul" într-un
comportam ent de seriere-grupare, după criteriile „rotund", „oval",
„unghiula r" („clas a obiectelor rotunde" , „clasa obiectelor unghiulare",
piramidale, cubic e etc.) sau „mic", „mijlociu ", „mare" („clasa obiectelor
mici", „clasa obiectelo r mijlocii", „clasa obiectelor mari"); pentru a studia o
atitudine (structur ă subiectivă internă), trebuie să recurgem la un proced eu
care să permită exteriorizarea ei într-o manifestar e comportamentală specifică
– opinia (chestionarul de opinie) ș.a.m.d. Exteriorizarea oricărui proces psihic
se realizează în forma a doua genuri de manifestări (reacții) comportament ale
obiective: principale și secundar e. Primele sunt, de regulă, specific e,
reprezentând răspunsuri ce reflect ă natur a și semnificația obiectului sau
situației-sti mul (acestea putând fi și un test); ele au un caracter intenționat,
deliber at, volunta r. Cele din urmă sunt răspunsuri acompaniatoar e, având un
caracter involuntar , reflex, necondiționat. (De exemplu, procesul de rezolvare
a unei probleme de matematică, pe lângă răspunsurile finale – corecte sau
greșite, va evidenția și răspunsuri involuntare, de genul modificărilor
bioele ctrice la nivelul creierului, modific ărilor pulsului și bătăilor inimii –
accelerare, modific ării ritmului respir ator – încetinire, modificării tonusului
muscular la nivelul mușchilor frontali – creșter e etc.). Aceste răspunsuri
furnizează o importantă inform ație suplimentară, care permite o interpret are
mai obiectivă a condiț iilor intern e ale organizării și integrării procesulu i
psihic studiat.
Se recom andă ca, ori de câte ori condiți ile și posibi litățile tehnice ne
permit, să le înre gistrăm și să le valorific ăm prin prisma ipote zelor de bază
ale cercetării (p roced eul poli înregistr ării). 54
Universitatea SPIRU HARET

Dată fiind comple xitatea deosebită a problemelor pe care este chemată
să le rezolve, cercetarea psihologic ă se întemei ază mai întotdeaun a pe
utilizarea mai multor metode și proced ee și se înscrie într-o strate gie
specific ă. Organizare a ei reclamă respe ctarea cu strictețe a următoar ei
succesiuni de etape: a) documentar ea; b) stabi lirea scopului și obiectiv elor
(ce și de ce se propune a se studia; situarea valorii cercetării în tabloul general
al cunoaște rii psiholo gice și, eventual, în conte xtul celorl alte cercetări pe
problema respectivă); c) formular ea ipotezei de lucru (o propozi ție sau un set
de propozi ții în care se definește ipotetic relația „legic ă" dintre variabila
independentă și cea dependentă și modul în care ar putea interveni variabilel e
intermediar e); d) alege rea și precizar ea mijloacelor (cum?), începând cu
metodele și terminând cu subiecții pe care urmează a se efectua cercetarea; e)
specificar ea condiț iilor în care se va efectua cercetar ea; f) „construir ea
teoriei " – integ rarea faptelor în „propozi ții" descriptiv-interp retativ-
explicative, formulate în limbajul natur al sau în limbaje formale – logice,
matematice; g ) testar ea sau validar ea, prin con fruntar ea „teoriei " cu re alitatea
sau cu alte teorii.
După strategia în care se încadr ează, cercetarea psiholo gică poate fi
etichetată ca: a) ideografică (centrat ă pe surprinder ea și descrierea indivi-
dualulu i concret, unic și irepetabil) sau nomotetică (orientată spre desco-
perir ea și formula rea legilor generale); b) moleculară (analit ică), (orientată
spre identific area element elor, trăsăturilor și detali ilor care alcătuiesc un
proces psihic) sau molară (holis tă), (centr ată pe evidențier ea și analiza unor
trăsături ale unui proces sau ale psihicului ca tot unitar, sistemic ); c) tran-
sversală (sinc ronică), (axată pe studiul fenomenului la un moment dat), sau
longitudinală (diacronic ă), (orientat ă spre evidențier ea și analiza devenirii și
evoluț iei fenom enului în timp, în succesiunea momentelor tempora re). O
echivalent ă a acestei împărțiri o reprezin tă delimi tarea: cercetare constata-
tivă-cercetare formativă ); d) induct iv-empirică (pornire a de la cazuri
individuale și de la date empirice concrete pentru a ajunge la descoperir ea și
formular ea generalului) sau deductiv- teoretică (porni rea de la un „model
ideal", construit în plan teoretic general, pentru a descri e și explica
particularul, indiv idualul: vezi metoda simulării compute rizate); e) statică
(studiu l fenomenului se realizează doar pe un singur segment valoric al lui)
sau dinamică (fenomenul se studiază pe întregul său continuum valoric, prin
varie rea corespunzătoar e a gradului de complex itate și dificultate al sarcinii-
stimul); f) intracultura lă (se studiază subiecții aparținând unei singure
culturi) sau transcultura lă (se studiază comparativ subiecți aparținând a două
sau mai mul tor culturi).
Universitatea SPIRU HARET55

Capi tolul I II PRINCI PIILE
PSIHOL OGIEI
Cu cât obiectul de studiu al unei științe este mai comp lex, mai greu
accesibil observației și măsură rii directe, cu atât mai mare devine posibi-
litatea ca, în modul de abord are și interp retare a lui, să apară divergențe și
puncte de ved ere nu numai deosebite, ci chiar diametr al opuse, ant agonice, cu
consecințe ne gativ e asupr a unități i intern e a știin ței respe ctive.
Psihologia este prima din această categorie. Ea a resimț it cel mai
dramatic efectele confruntă rilor dintre diferitele școli și curente în scurta sa
existență c a discipl ină de sine stătătoa re.
Această situație a făcut tot mai evidentă necesitatea găsirii și formulării
unui set de principii cu valoa re metodologic ă generală, care să permită
orienta rea de ansamblu a deme rsului epistemic și circumscrie rea lui între
coordonatele aceluiași cadru de re ferință.
Deși numărul conc ret al unor atare principii este discutabil, pe
următoa rele șase le conside răm obligatorii, pentru ca evoluția ulterio ară a
psihologiei să aibă un caracter conve rgent: 1. principiul determinismulu i
extern (extrapsihic ); 2. principiul relaționării neuropsih ice; 3. principiul
reflect ării și al modelării informaționale; 4. principiul acțiunii și al unității
conștiință-a ctivitate; 5. principiu l genetic și al istorismului ; 6. principiul
sistemici tății.
3.1. PRINCI PIUL DETERMINISM ULUI EX TERN
(EXTRAPSIHIC)
In cadrul oricăr ei științe autentic e, una din întreb ările fundamentale la
care se cere găsirea unui răspuns bine definit și întemeiat este întreba rea „de
ce?", de ce se produ ce un fenomen sau altul în domeniul dat? Nici psiho logia
nu poate ocoli răspunsul la aceast ă întreb are. Dar, spre deosebir e de
mecanic ă, fizică și chiar biologie, care și-au structurat de la început căutările
pe schem a cauză- efect, încer când să explice fenomenel e din sfer a 56
Universitatea SPIRU HARET

lor de compet ență prin raportar ea la existența și acțiune a unor cauze obiective
externe, psiholo gia a travers at un proces complicat, de ezitări, oscilații și
exag erări, între indeterminis mul absolut, psihicul fiind conside rat un dat în
sine, aprioric (psiholo gia spiritualis tă), și determin ismul intrapsihic (intern),
conside rându- se că psihicul își are cauza în el însuși (psihologia
introspecționistă experimentală), ajung ând apoi la determinismul extern
mecanicist (curentul behaviorist), în acest din urmă caz preluându- se modelul
determin ist pe care-l elabo rase la vreme a respe ctivă fizica clasic ă. Teoria
generală a sistemelor și cibern etica au impus o revizuire radic ală a concepției
despr e determini sm. Reviz uirea s-a conc retizat în introduc erea următo arelor
corecții esențiale: a) relativi zarea pozițiilor cauzei și efectului, cei doi
„termeni" schimbându -și succesiv locul: ceea ce este cauză în momentul
actual (to) poate deveni efect în momentul următor (t+1); b) înlocuir ea
schemei liniare univoce cauză — efect, cu schema intera cțională sau
circular ă, în care și efectul influențe ază asupra cauzei (conex iunea inversă ):
cauză <-> efect ; c) completar ea teoriei generale a determin ismului prin
introduce rea, alături de noțiunea de relație cauzală, a noțiunii de relație de
condiționar e și, alături de noțiunea de acțiune cauzală direct ă, cu efect
necondiț ionat și riguros previ zibil, a noțiun ii de cauzali tate mediată sau
indirect ă, cu efect probabil. Aceste corecții sunt de importanță excepțională
pentru fundamenta rea unei abord ări det erminis te adecv ate în psihologie.
Principiul determinis mului extern postu lează necesitatea interp retării
psihicului ca rezultat al acțiuni i factorilor externi (stimu li-mec anici, fizici,
chimici – sau semnale purtăto are de informație ) asupra organismu lui. Atât în
plan filog enetic/istoric, cât și în plan ontog enetic/indiv idual, existența și
influența factorilor externi reprezin tă condiția sine qua non a produc erii
apariției și dezvoltării psihiculu i, în general, și a diferitelor procese psihice
diferențiate – senzație, percepție, reprezentare, gândire, emoț ie etc. -, în
special. In psihologie, avem de a face nu cu un determinism cauzal
unidir ecțional, ci cu unul mediat, de tip interacționist, în care cauzele sau
influențele extern e interacționează și se proces ează (preluc rează ) prin
intermediul condiții lor intern e, a căror complex itate și ponde re în
condiționar ea rezultatulu i final se amplific ă de la un nivel evolutiv la altul,
atât în filogeneză, cât și în ontog eneză. Potriv it schem ei interacționist-
circular e, pe măsură c e se formează și se consol idează, diferitel e veri gi sau
Universitatea SPIRU HARET57

Universitatea SPIRU HARET58component e psihice se includ în mulțimea condiții lor interne (variabilelor
interme rdiare ), participând activ la proces area influențelor extern e ulterioar e.
Așa se face că unul și același stimul va produce transform ări și efecte
psihocomport amentale diferite, în diferite stadii de dezvol tare a unuia și
aceluiași individ. Ansamblu l condiții lor interne prezintă deosebiri
semnificative de la un indiv id la altul, ceea ce face ca unul și același stimul
aplicat mai mul tor indivizi de aceeași vârstă să producă efecte diferite.
La om, determinismul vieții psihice ating e cel mai înalt grad de
comple xitate. Această comple xitate se datorește atât mediului extern, cât și
ansamblului condiț iilor interne. In ceea ce privește mediu l extern, o dată cu
apariția omului și a vieții sociale, la componenta natur ală iniț ială se va adău ga
o component ă nouă – socioculturală, care se va diversific a și complica
perman ent de-a lungul istoriei, generând surse calitativ superioare de
stimulație-informație pentru indivi zii concr eți, în succesiun ea generațiilor.
Astfel, principiu l determinismulu i extern se va completa cu principiul
condiț ionării social- istorice și istorico -culturale. Potrivi t acestuia, psihicul
uman este determinat în structura și conținutul său în mod prepond erent de
facto rii socioculturali și istorico- culturali. Aceștia se concretizează, pe de o
parte, în produsele obiectivate ale activității de cuno aștere, de creație și
practic e a generațiilor anterioa re (tezaurul spiritual și mate rial), iar, pe de altă
parte, în acțiunea educațională specială, care se exercită asupr a individu lui,
încă de la naște re, de către societate (familie, școală, institu ții profesionale,
mass-media, opinia publică). Este de domeniul evidenței faptul că o
organizar e psihocomportam entală specific umană se poate asigura numai în
măsura în care individu l comunică și interacționează cu mediul sociocultural,
apropriindu- și și asimi lând treptat ceea ce este esențial din experiența
elabor ată istoricește. Depend ența dezvoltării psihice a individulu i de
contactul și interacțiunea cu mediu l sociocultur al se va accentua continuu, cu
fiecare nouă perioadă istorică, ajung ând ca pentru dezvoltare a
psihocomport amentală optimă (norm ală) a omulu i contempor an această
depend ență să devină absolu tă. Dacă, să spunem, în epoc a preistorică,
izolare a individului de mediul social și insera rea lui numai în mediul natur al
nu ar fi avut consecințe deosebit de păgubitoa re, iremediabile pentru
dezvo ltarea lui psihocomportamental ă generală, datorită nivelului foarte
scăzut al experienței sociale tezaurizate, astăzi, a izola de la o vârstă fragedă
individul de mediul său sociocultural

Universitatea SPIRU HARET59înseamnă a-l cond amna implac abil la subdezvo ltare psihocomport amentală
profund ă (raportat la etaloanel e actu ale).
In ceea ce privește ansamblul condiții lor interne, acesta este determinat
de compl exitatea organiză rii structural-funcționale a creierului uman, care
permite realizare a unei proces ări calitativ superioa re a fluxurilor
informaționale externe, și de superioritatea structurilor psihice elabor ate, care
se implică în recepționa rea, preluc rarea și integ rarea noilor informații.
Variabilele intermediar e de natură psihică se consti tuie și se amplifică treptat
pe parcursul ontog enezei, astfel că ponder ea și rolul lor în determini smul
actual sunt mult mai mari la adultul de 30 de ani decât la copilul de 3 ani, de
pildă. Așa se ajung e să trecem, în plan comportamental, de la determinismul
extern la cel intern, de la determinar e la autodeterminar e. Dar, nu trebuie să
pierd em din veder e faptul că aceasta este o ipostază secunda ră și derivată;
ipostaza primordială și esențială din punct de veder e metodologic este cea a
determin ismului e xtern, și ea trebuie să fie pusă la baza abo rdării psihicului.
3.2. PRINCI PIUL RELATIONĂRII NEURO PSIHICE
Acest principiu a fost introdus în psihologi e începând cu cea de a doua
decadă a secolulu i XX, după generalizare a de către I. P. Pavlov a noțiuni i de
reflex asupra modului de funcționare a scoarței cerebrale. (Până atunci,
aceast ă noțiune se aplic a doar în explicarea funcționării segmentelor
inferioar e ale sistemului nervos central). Adoptare a noțiunii de reflex a
însemnat un mare pas înainte în abordarea și interpr etarea științifică a
psihicului, î n general, a celui uman, în spe cial.
Firește, ideea legăturii dintre psihic și creier nu este exprimată pentru
prima dată de acest principiu. Ea a început să prindă contur încă în
antichitate, fiind într-o formă sau alta prezentă în lucrările celeb rilor medici
Hipocrat e, Galenus ș.a. La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, probabil
că nu numai oamenii instruiți, dar și cei ce nu știau să citeasc ă și să scrie nu
se mai îndoiau de exi stența unei leg ături între viața psih ică și cr eier. Problema
nu se punea, așadar, de a afirma existența unei asemen ea legături, ci de a
evidenția natur a și caracterul ei real. Or, tocmai aici au apărut marile
diver gențe și confruntă ri. In formă tranș antă, problema raportului dintre suflet
și corp, dintre conștiință ( gândi re) și mate rie a fost formulată de către

Descartes (prin cipiu l cartezian al bifur cării naturii). De atunci, ea a devenit o
dominantă pentru gândire a filosofică, precum ș i pentru cea științifică.
După cum se știe, Descartes a soluționat-o în manier ă dualistă,
postulând existența a două începutu ri – spiritul (în accepțiunea lui -gândir ea)
și substanța, care coexistă în timp și spațiu ca două linii paral ele ce nu se
influențe ază și nu se intersect ează niciodată. Modelul dualist avea să se
concretizeze în cazul relației psihic- creie r în modelul paralelismu lui
psihofi zic și psihofi ziologi c, în două variante: para lelismul abso lut, care
excludea cu desăv ârșire orice coincidențe și influențe între seria fenomenelor
fiziologice și cea a fenom enelor psihice (Fechn er, Paulsen), și paralelismul
relativ , care admitea posibil itatea unor asemene a coincidenț e și influenț e, dar
fără a dete rmina modificări de natură calitativă (Sher rington ).
Incercându-se ieșirea din criza epistemologic ă creată de dualism, în
sec. XIX s-a ajuns la formulare a modelului monist reductionis t al
materi alismului vulgar (Buchn er, Vogt și Moleschott), în cadrul căruia
fenomenele psihice se reduce au și se identificau cu stările și procesel e
biofiz ice și biochi mice ale creie rului. A devenit faimoasă analogi a asoci ată
acestui model, anume: „creierul secretă gândir ea la fel cum bila secretă
fierea". Cu alte cuvinte, psihicul era consider at o secreție a creierului și pus
pe același plan cu c elelalte pro cese fiziologi ce din organism.
O variantă mai rafinată a monismu lui materialist a fost propus ă de
Mario Bung e (1978). In lumina acestui model, creierul reprezintă în sine un
biosistem comple x dotat cu proprietăți energetic e, orice stare mintală fiind
una din stările funcționale în care se poate afla creierul. In cadrul creierului se
difer enția ză mai multe niveluri integ rative – de la cele care asigură realizarea
actelor reflexe simple, până la cele care stau la baza proceselor elabor ate ale
gândirii.
Procesele psihice superioar e, de tip conștient, sunt expresia finală sau
vârful unei piramide funcționale a creierului.
Intre aceleași coordonate se înscrie și monismu l psihoneur al realizat de
Jean-Pierr e Chang eux (1983). Acest autor introduc e noțiunea de „obiecte
mintale" pentru desemnar ea entități lor psihice. „Obiectele mintale" sunt
conside rate a fi materiale. Creie rul operează cu imaginile, cu ideile, întocmai
cum mâna operează cu obiectele materiale extern e. Materi alitatea „obiectelor
mintale" este asigurată de suportul stărilor bioelectric e și biochim ice ale
creierului. 60
Universitate a SPIRU HARE T

Identifica rea „obiectelor mintale" cu stările funcționale interne ale
creierului duce la concluzia că ele ar putea exista și înaintea interacțiun ii
noastr e cu lumea externă. Or, aceasta ar însemna să admitem că universul
imaginilor și ideilor este înnăscut și se află ascuns în dinamic a funcțională a
creierului. Pentru a căpăta o oarecare credibil itate, acest model ar fi trebuit să
includă o distincție de ordin calitativ între două tipuri de stări funcționale ale
creierului: nespecifi ce, spontane, care se produc în absența receptării unor
fluxuri inform aționale din mediul intern sau extern, și specific e, provoc ate,
care se produc în timpul ș i pe fondul re ceptării unor asemen ea fluxuri.
Este adev ărat că mentalul (psihologicul) și fiziologicul sunt două laturi
ale uneia și aceleiași realități – activitatea reflexă -, dar aceasta nu înseamn ă
că ele sunt și calitativ identice și că prima poate fi redus ă fără nici o rezervă
la cea de a doua.
Pornind de la psihologi a cognitivă, K. Pribram (1986) elabo rează
modelul monismului neutral. Esența acestui model rezidă în admiterea
faptulu i că procesele mintale și proces ele fiziologi ce cerebrale au în comun
structur a informatic ă de bază. Ca urmar e, fiz iologicul și m intalul apa r ca două
moduri distincte de realizar e a unei structuri informatice (logice) bazale
(profunde ), care nu este nici fiz iologică, nici psihică (min tală), ci neutr ă.
Cunoscutul filosof- epistemo log Karl R. Popper a elabo rat modelul
celor trei lumi (pluralist): 1) lumea I, materială; 2) lumea a II-a, a trăirilor și
experiențelor noastr e interio are și 3) lumea a III-a, a produselo r minții
noastr e, în centrul ei situându- se limbajul verbal cu propoz ițiile sale, care pot
fi adevărate sau false.
Intre cele trei lumi se stabilește o puternic ă legătură și interacțiune:
lumea a treia nu este o simp lă expresie a celei de a doua, iar lumea a doua nu
este o simplă reflectare a lumii întâi. Lumea a doua (a minții – noosfer a)
reprezintă, la nivelul omu lui, le gătur a dintre lumea întâi și lumea a treia.
Lumea a doua interacțione ază nu numai cu lumea întâi, ci și cu lumea a
treia („obiect ele" aparținând acesteia din urmă, pot acționa asupra lumii întâi
numai prin intermediul lumii a doua, care îndeplinește funcția de mijlocitor )
(Popper , 1997).
După cum se poate constata, modelul pluralist al lui Poppe r este, în
esență, o multiplicare a modelului duali st, în loc de delimitare a a două
Universitatea SPIRU HARET61

realități – spiritu l și materia -, el delimitând trei, cea de a treia fiind
reprezentată de produsel e spiritu lui.
Spre deosebire însă de dualismul paralelist, modelul pluralist al lui
Popper recuno aște și accentue ază legătur a și interacțiunea strâns ă între
entitățile postulate.
R.W. Sperry, laureatul premiului Nobel pentru demonstrar ea
experimentală a speci alizării funcționale diferite a emisfe relor cerebrale, a
produs, la rându- i, un alt model explicativ al relației psihic- creie r, pe care l-a
denumit interacțion ist-eme rgentist. Meritul principal al acestui model rezidă
în sublinierea ireductibil ității proceselor conștiinței la fenom enele
neurofiz iologice, pe ca re se bazează și de care se le agă în mod in tim.
Conștiin ța apare, în acest caz, ca o propriet ate emergentă a excitației
cerebrale, a funcționabili tății iera rhic- integrative a circuitelor neuronal e.
„Conștiin ța, afirmă Sperry, este în mod riguros o proprietate a
circuitelor cerebrale specific e, menite să producă efecte conștiente
particulare, obținute în dife ritele re giuni c erebrale " (Sperr y, 1976, p. 207).
Derivând din funcționalitatea cerebral ă, fenom enele conșt iente
exercită, la rândul lor, o influență determinantă asupra acestei a. „Fenomenel e
subiective de factur ă mintală cognitivă dețin un rol cauzal, funcțional sau
interacționist în cadrul proceselo r cerebrale. Din acest motiv, ele posedă o
nouă legitimi tate în știință, reprezentând constructe explicative autonome, ce
nu pot fi eli minate " (Spe rry, 1987, p. 42).
Se poate aprecia că modelul lui Sperry reușește să evite atât
paralelismul absolut, c ât și reducționismu l monist, dar nu dezvăluie în măsur ă
suficient ă natura și specificul le găturii psihic- creier.
Princip iul relaționă rii neuropsih ice în accepțiune a sa actuală vizează
depășirea limitelor atât ale paralelismu lui psihofizio logic, cât și ale monis-
mului reducționist – fi zicalist sau fiziologizant -, postulând următoa rele:
a. Psihicul apare și se realizează permanent ca funcție specifică a
sistemului nervos; nu se poate concep e existența și manifestar ea nici unei
stări și nici unui proces psihic concret, de la senzație la gândir e, în afara unui
mecanism neuro fiziologi c.
Argumente în sprijinul afirmației de mai sus: 1. modifica rea
chimismu lui cerebral dincolo de anum ite limite – hipoxie, hipoglic emie,
intoxicație alcoolic ă, intoxicație cauzată de alte diferite drogu ri, fenomen e
farmaco -dinamice etc. – determină modifică ri semnificative în tabloul
psihocomportamental general, de la manifestări delir ante, halucin atorii la 62
Universitate a SPIRU HARE T

stări de comă; 2. orice proces patolo gic de ordin organic sau funcțional la
nivelul creierului are ca efect o tulbura re mai mult sau mai puțin
semnific ativă, de o modali tate sau alta – în sfera cogniției, afectivității,
motivaț iei, limbajului, praxiei etc. -, corespunzător ampl itudini i, naturii și
localizării focarului respectiv (clinica neurolo gică, neuro chirur gicală și
psihiatrică oferă zi de zi material faptic, relevant în acest sens); 3. deosebirile
calitative existente între nivelul de organizare -funcționa re a psihiculu i uman
și animal se dator ește nu numai deosebirilor din mediu l lor de viață, ci și
deosebirilor existente în nivelul de organizare structur al-fun cțională a
creierului uman, pe de o parte, și animal, pe de altă parte. Faptul că nu putem,
oricât ne-am strădui, să „implantăm " un psihic uman (o gândir e umană, o
afectivitate uman ă, o voință umană) unui animal, fie el și superior , cum este
cimpanzeul, se datorește pur și simplu limitelor funcia re ale organizării
creierului său, limite ce nu pot fi depășite; 4. deosebirile existente în nivelul
de organizare a psihicului unui copil și al unui adult se explică nu numai prin
diferența de experiență acumulat ă, ci, în primul rând, prin diferența
semnific ativă existentă în nivelul de organizare funcțională a creierului celor
doi (maturizare a funcțională a creie rului uman se închei e foarte târziu – în
jurul vârstei de 18-20 de ani -, iar perfecționa rea funcțională se întinde până
la 30 de ani); 5. paralelismul legic între dezvol tarea creierului și dezvoltare a
psihicului de-a lungul evoluției (în filo geneză ).
b.Creierul este organul psihicului, dar nu și izvorul sau sursa lui;
sursa psihicului se află în afara creie rului, în influențel e mediu lui extern, în
primu l rând, ale mediu lui intern al organismulu i, în al doilea rând. Izolat de
comunicar ea cu mediul extern și cu cel intern, creie rul nu va putea
niciodată să genereze psihic, în virtutea simplei sale structuri celular e
interne. Psihicul nu este, deci, pre-existent și pre-format în structur a
celular ă internă a creierului ; creierul va încep e să „produc ă" funcții psihice
specific e după intrarea sa în comunica re cu sursele de informație din
mediu l extern; neuronii, ca element e structurale bazale ale creierului, se
„încarcă" de funcțional itate psihică, adică devin „neuropsihoni" numai în
măsura în care au recepționat (sau recepțione ază), au proces at (sau
proces ează) și au stocat (sau stoche ază) informații extrase din sursel e
extern e (din af ara lor).
c.Fiind funcție a creierului și având la bază procese de natură
neurofiziologic ă, psihicul nu poate fi r edus sau identificat cu ac estea:
Universitatea SPIRU HARET63

senzaț ia, percepția, gândir ea, sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva
decât proces ele nervoase fundament ale, excitația și inhib iția, cu propri etățile
lor naturale – intensitatea (forța), echilibrul și mobil itatea -, cu toate că
interacțiune a acestor proces e este indispensabilă pentru realizarea orică rei
entități psihice.
Ireductibilitatea psiholo gicului la fiziologic se concr etizează și în
relativa autonomie pe care o dobând esc structurile psihice pe măsur a
consolidării lor. Având și un rol reglator, funcțiile psihice, îndeosebi gândire a
și voința, prin intermediul limbajului (al cuvântulu i), pot exercita, la rândul
lor, o influență asupr a dinamicii proceselor nervoas e și biologice. Astf el că,
pe lângă relația primar ă somatops ihică, în cadrul căreia se evidențiază
depend ența stării și dinam icii structurilor psihice intern e de modifică rile
biofi ziologic e ale creierului și ale organismu lui în ansamblu, se consti tuie și
relația secund ară psihosomatică, extrem de importantă la om, în cadrul căreia
se evidențiază dependenț a inversă a stărilor bio-fi ziologi ce ale organismului
(somei) de starea sistemului psih ic.
Stările emoț ional e au o influență directă și necondiționată asupr a
echilibrului fiziologic al organismului, influență care poate fi pozit ivă,
optimizatoa re, sporind rezistența și capacitatea de mobil izare energetică
(emoții le zise stenice ), sau negativă, perturb atoare, favorizând apariția chiar a
unor tulburări patolo gice – tulburări psihosomatice (emoți ile zise astenice,
stările anx ios-depresive ).
Admi terea relației psihosomatice, respectiv a posibil ității exercită rii de
către psihic a unei influențe asupra propriulu i organ – creierul -, nu înseamn ă
o sep arare a lui de creier sau o absolut izare a autonomiei pe care o dobând ește
în cursul dezvoltării ontog enice. Această relație concord ă și se integ rează pe
deplin în principiul biologic general al unităț ii contradictori i dintre structură
și funcție. Potrivit acestui principiu, nu există structuri inerte, imobile,
predeterminat e, lipsite de o disponibil itate funcțională intrinsec ă, după cum
nu există nici funcții pre-formate, în sine, care să se atașeze din afară unor
structuri; structur a este chemată la viață de o anumi tă necesitate adapt ativă, a
cărei satisfacere reclamă exercita rea unei funcții specifi ce; funcția respe ctivă,
apărută inițial în stare embrion ară, se va dezvolta și perfecționa treptat și
permanent pe măsură ce-și va crea și perfecționa structura proprie, care s-o
realizeze. In ultimă instanță, din perspe ctivă evolu tivă, filog enetic ă, relația ce
se impune ca premisă obiectivă a analizei psihologic e este următoar ea:
creșter ea comple xității 64
Universitate a SPIRU HARE T

modului de viață (existență) — dezvoltar ea funcții lor psihocompor -tamentale
ca necesitate a unei echilibrăr i optime cu mediul extern de diversitate și
compl exitate crescânde — diferențier ea, specializar ea și perfecționar ea
sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismulu i. In ordine inversă și
secundă, putem afirma: cu cât organizarea neuronal ă este mai evoluată, mai
diferențiată în structur a sa intern ă și mai perfecționată, cu atât devine capabilă
de realizare a unor funcții psihice de rang mai înalt, în contextul modului de
existență definitoriu pentru o spe cie de animale sau alta.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul altor
viețuitoare este dată nu numai de complex itatea incompa rabil mai mare a
modului uman de existență (care este social și cultural), ci și de superioritate a
organizării structurale a creierului uman, superioritate constitui tă evolut iv-
istoric.
Din punct de vede re anatomo-histo logic, această superioritat e se
evidențiază în: a) numărul semn ificativ mai mare al neuronilor și al
volumului de substanță cenușie; b) nivelul mult mai înalt de dezvoltare și de
pondere al scoarței cerebrale, formațiunea cea mai nouă din punct de veder e
filog enetic și ai cărei neuroni posedă o capacitat e comb inatori e și rezolu tivă
mult mai mare decât neuronii segmentelor inferioa re; c) gradul mai înalt de
dezvo ltare a lobilor frontali, îndeos ebi a porțiunii lor anterioa re (la om se
vorbește de „frontali zare cerebrală"; la celelalte animale, porțiunea frontală
anterioa ră este slab dezvo ltată, fiind teșită, adică aplatizată); d) creștere a
consider abilă a ponde rii zonelor asociativ-integ rative, de ordinul II, III, IV -,
cărora le revin 2/3 din masa de substanță nervo asă a scoarț ei cerebrale; (la
cimpanzeu, de pildă, aceste zone reprezintă doar 25-30%); e) dispon ibilitatea
intrinse că a creierului uman individual de a achiz iționa din afară un sistem
perfecționat de codifica re a informației – atât pentru procesare-vehicula re
internă, cât și pentru exterio-rizare -obiectiva re, și anume limbajul, care se
suprapune peste modalități le primare înnăscute de codific are – codific area
bioelectric ă și codifica rea biochimică.
3.3. PRINCIPI UL REFLECTĂRII Ș I MODELĂRII
INFORM AȚIONAL E
Dacă primele două principii pe c are le-am anali zat mai sus g hidează demersul
științific în dire cția g ăsirii răspunsului ade cvat la întreb ările „de
Universitatea SPIRU HARET65

Universitatea SPIRU HARET66ce?" și „cum ?", principiul reflectă rii și modelă rii inform aționale vine să ne
călăuze ască în căutar ea răspunsului la întreb area „ce?": ce reprezintă psihicul
din punct de veder e ontologic, ca entitate reală specific ă și ireductibilă ?".
Intrebarea respectivă este cea mai grea și ea a interesat și interesează nu
numai psihologia. Cu mult înaintea constituiri i psiho logiei, ea a reprezentat o
adev ărată piatră de încer care pentru g ândire a filosofic ă și pentru reli gie.
Tocmai modul în care s-a răspuns la ea a separat și opus ireconciliabil
idealismu l, fideismu l, spiritualismul, pe de o parte, și materi alismul,
naturalismul, pe de altă parte.
Situându -se inițial pe pozițiile unui tip de răspuns sau altuia, psihologia
a dobândit și ea, volens- nolens, atributul de idealistă, spirituali stă,
subiectivistă sau de materialistă, natur alistă, obiectivă. A trebuit să treacă mai
bine de o jumătate de secol din momentul constituiri i ei ca știință pentru a se
detaș a de corsetul filosofic și a se dezideologiza, purcedând, „pe cont propriu "
și pe bază de cercetări concr ete sistematic e, la găsirea răspunsului la
întreba rea „ce este și ce r eprezintă în sine psihicul ?".
Pentru prima dată, un răspuns fundamentat științific îl găsim în cadrul
psihofizio logiei clasice a organelor de simț din secolul XIX. Este vorba de
teoria hieroglifelor , formulat ă de H. Helmholt z și de teoria energiilor
specifice ale organelor de simț a lui J. Muller . In lumina primei teorii,
senzaț iile și percepțiile sunt simple semne ale obiectelor și fenomenelor
extern e, pe care creie rul le realizează prin intermediul unor procese interne
proprii, care nu ne sunt accesibile. In lumina celei de a doua teorii, senzațiile
și percepțiile sunt stări ale energiilor specific e proprii fiecărui organ de simț,
activate de stimular ea externă (Muller utilizând drept stimuli curentul electric
și șocul mecanic, care sunt consider ați stimul i univers ali și nesp ecifici).
Trebuie spus că ambele teorii, prin faptul că resping relația de
asemănar e dintre senzații/perc epții și obiect ele extern e, au fost invocate drept
argument ști ințific fort e în sprij inul a gnosticismulu i.
Un pas înainte în apropi erea de răspunsul contemporan la întrebarea
privind natur a psihicului l-a constitui t introdu cerea noțiuni lor de reflectare și
de imagine, pornindu- se de la fizică. La aceasta au contribuit îndeosebi
cercetările efectuate în labor atorul lui W. Wundt, între anii 1900-1910. Acest e
noțiuni au meritul de a fi pus problema definirii ontologice a psihicului pe
baza unei rel ații de „corespondență ", de „asemăn are" cu

Universitate a SPIRU HARE T67universul obiectelor și fenomen elor extern e, deși, inițial, doar cu referire la
procesele senzoriale. De altfel, accepțiune a îngustă care se dădea noțiunii de
reflect are – de impri mare mecanică, directă și pasivă, a form ei unui obiect pe
supra fața altui obiect, pe o hârtie fotog rafică, într-o oglindă (aceasta din urmă
o formă mai comple xă) – nu permitea extinder ea ei și la interp retarea
proceselor gândirii sau a voinței și af ectivități i.
A trebuit să mai treacă încă o bună perioad ă de timp pentru ca noțiunea
de refle ctare să fie re gândită, revizuită, apro fundată.
La acest proces nu poate fi ignorat ă contribuția gnoseolo giei marxi ste.
Admițând că noțiunea de reflectar e este premisa fundamentală a explicării
științifice a naturii psihicului, marxismu l a demonstrat că, pentru a deveni cu
adevărat operantă pe terenul psihologi ei umane, proprietatea reflectării
trebuie abordată nu static (doar la nivel fizic element ar), ci dinamic-e volut iv,
punându -se în evidență existența mai multor forme de reflectare,
corespunzătoar e diferitelor niveluri de organizare-dezvol tare a sistemelor
reale: a) reflectarea mecano- fizică și chimică, proprie sistemelor nevii ; b)
reflectarea biofiziologică, bazată pe excitabil itate, proprie sistem elor vii
vegetale (plantele ); c) reflectarea psihică, bazată pe sensibili tate și sistemul
nervos, proprie sistemelor animale, inclusiv omului. Spre deosebire de
primele două forme de reflectare, care, fieca re din ele se prezintă la fel la
toate clasele de corpu ri (sisteme) de la nivelul dat, reflecta rea psihică va
înregistra în cursul evoluț iei filog enetice modifică ri și deosebiri semnificative
de la o clasă de animale la alta, saltul calitativ major producându -se la om. In
lumina celor de mai sus, psihicul uman poate fi definit ca o form ă specific ă
de reflectare în plan indiv idual intern a realității externe obiective. Specificul
reflect ării rezidă în atributele de subiectiv, pe care trebuie să-l luăm aici în
sens de activ (selectiv , transformator , constructivist), și de ideal, luat aici ca
distinct calitativ și ireductibil la material, la substanțial- energetic (respin gerea
reducționis mului materialist-vulg ar).
In această definiție, noțiunea de reflect are nu se circumscrie exclusiv
relației de asemăn are finali zate printr -o imagine, ci include și relația de
designar e-simbolizar e care duce și la alt gen de „produse psihice", cum sunt,
de pildă, noțiun ile, emo țiile, sentimentele, motivele.
Relația de asemăna re și imagin ea reprezintă nivelul primar, neces ar și
inevi tabil (de neocolit) al elabor ării edificiului vieții psihice. Consti tuirea
conținu turilor și schemelor g ândirii nu este posibilă înainte și fă ră formar ea

schemelor și operațiilor perceptive. Componentele nonimag istice ale
structurii psihice a omului sunt mediate de imagine, atât în cursul elabo rării,
cât și î n procesul aplic ării lor la re alitatea obiectivă.
Reflecta rea prin designare-reprezentar e și constructivis m permite
trecerea de la aspectele de supra față, situațional-a ccidentale ale lucrurilor , la
dezvăluirea determinațiilor și relații lor lor necesare și esențiale, de la
individual, particul ar la general, universal.
Ceea ce rămâne mai slab explicat în cadrul teoriei reflectă rii, chiar în
varianta sa perfecționată, este atributul de ideal. Acesta va dobândi o bază
riguros obiectivă de interpr etare prin prelua rea și adoptar ea noțiun ii de
informație, așa cum a fost ea elabor ată în cadrul ciberneticii generale (N.
Wiener , 1966). Fiind o dimensiune obiectivă a universului, ireductibilă la
substanță și energie, informația permite să se înțelea gă natur a calitativă a
idealului ca determinație a psihicului. Mai mult decât atât, ideal devine
sinoni m cu informațional. Astfel, principiul reflectării subiective se
complete ază, devenind principiu l reflectării și modelării informaționale.
Aceasta va însemna că psihicul în ansamblul său și dife ritele sale componente
particulare sunt reflectări întruchipate în modele informaționale interne ale
lumii extern e. Modelare a informațională o înțele gem ca o succesiune
ordon ată de transformă ri și operații de extrag ere, codificar e, transmisie,
recodific are și decodific are a semnalelor ce desemne ază însușiri, stări, relații
etc. ale obiectelor externe, considerat e în acest caz surse (surse de
informație ).
Modelar ea inform ațională este de două tipuri: izomorfică și
homomorfică (fig.1).
Prin modelar e izomorfică se realizează o corespond ență biunivocă între
„elementele mulțimii externe" (obiectul- sursă) și „elementele mulțimii
interne " (imaginea psihică ), ceea ce permite în plan comportament al
obținere a unei identific ări individuale (desp rindere a și recunoaște rea unui
obiect în contextu l altora din aceeași clasă). Prin modela re homomorfic ă se
realizează o corespondență selectiv-comprimat ă a „elementelor mulțimii
externe" (obie ctul-sursă ) și „elementele mulț imii intern e" (constru ctul psihic),
astfel că mai multor element e din prima mulțime le va corespunde un singur
elem ent în cea de a doua mulțime. Modelul homomorfic permite trecerea de
la identific area indiv idual ă, singula ră la ident ificarea de clasă, generalizată.
Prin intermediul său se trece de la reflectarea senzorială la cea generalizat-
abstr actă (gândire ). 68
Universitatea SPIRU HARET

In plan metodologi c general, principiul reflectării și modelării
informaționale ne oblig ă ca, în abordarea psihicului, să evidențiem relația
conținuturilor diferitelor funcții și proces e particula re cu obiectel e și
fenomenele externe. A analiza un proces psihic înseamnă a-l raporta la sursa
sa externă (un stimul simp lu, un obiect concret, o situație, o problemă, un
context relațional, sociocultural etc.).
Cunoașter ea și analiza sursei extern e permit să înțele gem și să
interpretăm corect adev ărata natură și adevăratul rost al percepției,
reprezentării, gândirii, memoriei etc. Considerat e în sine, în afara relației
reflectării și modelării informaționale, aceste procese psihice devin
enigm atice și de neîn țeles.
1 b.
Fig. 1. Modelar ea inform ațională: 1 a -de tip
izomorfic; 1 b – de tip ho momorfi c
3.4. PRINCI PIUL ACȚIUNII ȘI AL UNITĂȚII
CONȘTIINȚĂ-ACTIVIT ATE
Acest principiu are, de asemene a, o importanță metodologic ă esențială
pentru psihologia științifică. El contribuie la scoaterea psihicului uman din
sfera speculațiilor abstra cte și sterile și la includer ea lui în aria cercetării
concrete autentice, postu lând două teze principal e: prima – form a
Universitate a SPIRU HARE T69

primordială de existență și manifest are a psihicului este acțiunea în plan
extern a copilului cu obiectele concrete din jur; dezvoltare a structurilor
psihice specifi ce se desfășo ară dinspre exterior spre interior; a doua – între
conști ință, ca organizare subiectivă internă, și activitate, ca manifestar e
obiectivă externă, există o relație de depend ență și condiționar e reciproc ă
perman entă.
Principiul acțiuni i și al unității conștiință- activi tate a fost introdus într-
o primă formulare de P. Janet. Conț inutul lui a fost apoi îmbogățit și dezvo ltat
de mari figuri ale psiholo giei contempor ane, precum H. Wallon, J. Piaget, L.
S. Vâgotski, A. N. Leontiev , K. Pribram, J. Bruner, pe baza unor cercetări
concrete, atât pe copii, cât și pe adulți. Din punct de vede re genetic, formar ea
unei structuri psihice noi, chiar dacă este vorba de adult, procesul decu rge
mai rapid și incompa rabil mai eficient, dacă se integ rează în cadrul acțiunii
externe cu obiecte, scheme sau imagini. (Aici, dinamica intern ă a conșt iinței
se subordonează schemei și dinamici i acțiuni i materi ale externe; acțiunea
precede conști ința, ea având un caracter imediat, reactiv și mai mult sau mai
puțin impulsiv). Pe măsură ce schemele de bază ale conștiin ței se consti tuie,
ele încep să preceadă, să pregătească și să planifice acțiunea, care devine
mediată, intenționată, deliberat ă, anticipat orientat ă spre scop. In ordine
invers ă, traiectoria activității, rezultatele ei, consecințele posibi le (pozit ive
sau negative ) influenț ează corector și restru cturant asupr a conținu tului și
funcționării ulterioare a structurilor conști inței. Conșt iința nu numai se naște,
dar se și dezvoltă în și prin activitate -activitatea de joc (specifică perioadei
copilări ei preșcolar e), activitatea de învăța re (caracteristică vârstei școla re),
activitatea profesională, de muncă fizică și intelectual ă (dom inantă la vârsta
adultă).
De la un punct încolo, conștiința va subordon a activi tatea,
imprimându- i schem a sa logică de organizare și desfășura re. Tocmai grație
funcțiilor conști inței – cognitive, proiective și de reglare – în cadrul structurii
activități i se va produce delimi tarea între cele trei verigi principal e – motivu l,
scopul și mijlocul – și, apoi, articula rea lor criterial-condiționată, pe baza
analizei și evaluării preal abile a fiecăreia din ele. Cu cât o activitate este mai
comple xă, cu un grad mai ridicat de problem atizare și dificultate, cu atât
perfo rmar ea ei reclamă o implicare mai mare a conștiin ței și un nivel mai
înalt de dezvo ltare a structurilor și funcțiilor ei.
Principiul unități i conștiință-a ctivitate este singu rul care permite
depășirea limitelor , atât ale psihologiei introspe cțion iste clasi ce, care 70
Universitatea SPIRU HARET

conside ra conști ința ca unic obiect de studiu al psihologiei, cât și ale
behaviorismu lui watsonian, care nega realitatea de fapt a conști inței,
declarând drept obiect unic de studiu al psiho logiei comport amentul extern.
In locul acestor paradigm e unilateral absoluti zante, care reclamau ruperea și
opune rea antagonică a planului subiectiv intern și a celui obiectiv (compor-
tamental) extern, este avansat ă paradigma interacționistă (relațional-
circular ă), care afirm ă complementa ritatea și conv ertibi litatea reciprocă în
succesiunea secvențelor tempor are, a subiectivului și a obiectivulu i,
reciprocitat ea pro ceselo r de interiorizar e și de ex teriorizare (obiectivar e).
3.5. PRINCI PIUL GENETIC ȘI AL ISTORI SMULUI
In istoria psihologi ei, în interp retarea originii psihicului s-au delimi tat
și confruntat două conc epții: conc epția ineistă, care-și are rădăcinile în
filosofia lui Platon, apoi în cea a lui Desc artes și Kant, fiind sistematic
dezvoltată de savantul englez Fr. Galton (teoria capacități lor înnăscute),
încercându-se argumentar ea ei experiment ală din parte a școli i gestaltis te, și
concepția genetistă, care-și trage obârșia din filosofia senzualist-poz itivis tă a
lui J. Locke și din gândire a mate rialiș tilor francezi din sec. XVIII – Diderot,
La Mettrie, Helvetius – și dezvo ltată prin analiză psihologi că sistematic ă de
către H. Spencer. In prima sa variantă însă, această conc epție era grevată de
două principale limite, care-i diminuau consider abil valoar ea explicativă.
Prima limită consta în ignor area sau negarea totală a înnăscutului,
ereditarului în constitu irea vieții psihice a individulu i și în absoluti zarea
dobânditului, a rolului determinant al mediulu i extern, al educ ației. Astfel, se
conside ra că, la naștere, individul uman este o tabula rasa, total l ipsit de oric e
zestre comportament ală înnăscută; tot ce va deveni el mai târziu, sub aspectul
funcțiilor și capacităților psihice, se dator ește exclusiv influențelo r mediului
extern (atotputernicia educației: din oricine se poate face orice printr -o
manev rare adecvată a acțiuni i factorilor externi).
Cea de-a doua limită consta în absoluti zarea continui tății și ignor area
discontinuității în traiectoria generală a procesului genetic. Dezvoltare a
psiho-comportamentală dobând ea, în acest caz, caracterul unor simp le
acumulări cantitative de același ordin și rang, fără a se marca difer ențe
calitative între etape, stadii și niveluri (evoluție plată, liniară ). Astfel
interpretat ă, dezvol tarea își pierd ea, practic, sensul ei re al – de generare a unor
forme și structuri noi, de trecere ascend entă de la inferior la superior , de la
simplu la complex .
Universitate a SPIRU HARE T71

Universitate a SPIRU HARE T72Revizu irea noțiuni i de dezvo ltare și formula rea în accepțiune a sa
actuală a principiu lui genetic și al istorismului o dator ăm lui J. Piaget, H.
Wallon, L .S. Vâgotski și A.N. Leontiev .
In noua sa variantă, acest principiu impune următoa rele exigențe de
ordin metodologic: a) pentru a realiza o înțelegere și explicar e veridică a
modului de organizar e și funcționar e a vieții psihice la un moment dat, este
necesar să luăm în consider are dimensiune a sa genetică și să supunem
cercetării etapele evoluției sale anterioa re; b) cu cât o funcție psihică este mai
complexă și se situează la un nivel evolutiv mai înalt, cu atât înțeleg erea și
explicarea ei reclamă dezvăluirea și cuno așter ea devenirii și genezei ei, a
stadiilor pe care le-a parcurs până la forma actuală (astfel, de pildă, Piaget a
demonstrat că înțele gerea și explicar ea adev ăratei naturi a operațiilor formale
ale gândirii nu sunt posibile fără cuno aștere a stadiilor pe care le parcu rge
dezvoltare a inteligenței – stadiul senzorio-motor , stadiul operațiilor concr ete
obiectu ale, stadiul operațiilor în planul limbajului extern); c) interpret area
dezvoltării ca rezul tat al interacțiunii complexe, contradictorii dintre
influențele mediu lui extern și ansamblu l condiții lor interne, dintre înnăscut și
dobândit, dintre stabil, invariant și modificabil, variabil (în cazul omului,
esențială devine interacțiune a dintre factorii biologici și cei cultur ali); d)
admiter ea momentului de discontinu itate pe traiectoria generală a dezvoltării
psihocomportamental e și, implicit, a deosebirilor de ordin calitativ atât între
indivi zii situați pe trepte evolutive diferite (între om și animal, între diferitele
clase de animale, între copil și adult), cât și individuale (mai ales la om:
procese inferioa re, de ex., senzații le, și proces e superio are, de ex., gândire a
logico- simbol ică, abstr actă); e) corela rea în cursul analizei și al elabo rării
teoriei psihologic e generalizate a planului orizontal (sinc ronic) cu cel
longitud inal (diac ronic), a planului ontogenetic (dezvoltar ea psihică la nivel
individual) cu cel filogenetic și istoric (dezvoltare a psihică pe scară animală,
până la om, iar la om, dezvoltare a psihică în plan istoric- cultural, în
succesiunea epocilor și a generațiilor); această exigență duce în sfera
cercetării concrete la indiv idualizare a strate giilor genetic-comparative, de tip
orizontal ș i longitud inal sau m ixt.
3.6. PRINCI PIUL SISTEMICITĂTII
Acest principiu a fost cel mai târziu introdus în psiholo gie, în a doua
jumătat e a sec. XX, după afirmar ea pe scară largă a metodologiei sistemice și
cibern etice. El de finește modul ge neral de aborda re a psih icului, c a

realitate specifică, din perspectiva raportului parte-între g și „obiect" -„mediu".
In istoria psihologi ei, așa cum am mai menționat, s-au afirmat două astfel de
moduri: unul, bazat pe absoluti zarea primordiali tății părții și negarea
existenței de sine a întregului, care abord ează psihicul ca o simplă sumă de
senzații, consti tuită pe baza legilor asociației (psiholo gia asociaționi stă);
celăla lt, întemei at pe operația opusă de absolu tizare a primordialități i
întregului și negarea consistenței de sine a părții, care aborde ază psihicul ca
un întreg organizat indisociabil și ireductibil la suma element elor care-l
compun (psiholo gia gestaltistă). Ambele aceste moduri de abord are s-au
dovedit nesatisf ăcăto are din punct de vedere metodo logic, pentru că, mai
întâi, fiecare s-a constitui t pe absolut izare a a ceea ce respin gea sau nega
celălalt – opusul său; apoi, fiecare promova ideea studiului psihicului în sine,
izolat de mediu l extern. Principiul sistem icității se întemeiază pe o rezolvare
diferită a problem ei raportului parte-între g, nu prin negare și absoluti zare
unilater ală, ci prin relativizare și complement aritate, în cadrul noțiunii
generice de sis tem.
Aplicar ea lui vine să înlocuiasc ă cele două moduri de aborda re men-
ționate mai sus cu unul nou denumi t sistemic. Acesta presupune că psihicul,
în ansamblul său, precum și diferitele sale component e desprinse ca obiect al
cercetării concr ete trebuie conside rate sistem e; sistem însemnând o „mulțime
de element e aflate într-o relație nonîntâmplătoare ", de unde rezultă o
emergență (dete rminație calitativă supraordonat ă) specifică și iredu ctibilă; ca
urma re, centrul de greutate al analizei trebuie depl asat de la elemente (analiză
anatom istă, dominantă în știința clasică ) la relația dintre acestea (analiză
funcțional-dinamică prioritar ă în știința contemporan ă). Intrucât orice sistem
se delimitează în raport cu un anumit mediu, studiul său trebuie să se facă în
relația lui cu ac est mediu: S ^ M.
Atunci, schema logică generală a abord ării sistemice va lua următoare a
form ă: 1. desprinde rea, pe baza unor criterii, a unei anumite entități ca obiect
de cercetare (analiză) și consider area ei ca sistem (Si); 2. stabilire a mediului
de referință (Mj); 3. încadrarea sistemului astfel delimitat într-una din clasele
posibi le de sisteme (static- dinamic, închis-semideschis- deschis, simp lu-
complex-foa rte complex, determinis t-probabilis t); 4. alegerea în funcție de
clasa de aparten ență a metodelor adecvate de investig ație/cer cetare și de
analiză/interpr etare a datelor; 5. alcătuir ea profilului de stare și, eventual, a
portr etulu i fazic; 6. formulare a legilor de organizare și funcționare ale
sistemulu i; 7. stabil irea locului și rolulu i sistemulu i dat în cadrul sistemulu i
înglobant, supraordon at.
Universitate a SPIRU HARE T73

Corelând și sintetizând conținutul celor șase principii pe care le-am
expus mai sus, obținem următoare a paradigmă, pe care trebui e să se
întemei eze orice demers științific în do meniul psihologiei:
1.psihicul este un fenomen natur al care trebuie abordat prin prisma
unui determinism e xtern obiectiv;
2.psihicul trebui e anali zat în orice moment ca funcție a sistemu lui
nervos, a creierului ; problema mecanismelor neuronale ale diferitelor
funcții psihice particular e nu trebuie conside rată facultativă, ci o
dominantă a cercetărilor psihologic e contempor ane;
3.psihicul are un caracter reflectoriu și se const ituie ca model
informațional intern al lumii extern e; analiza și interpret area naturii lui
trebuie să se realizeze prin raporta re la obiectele și sursel e
informaționale extern e; conținutu l reflectoriu-informațional al fiecărui
proces psihic se elabore ază activ și selectiv, prin raportarea obiectelor
și situații lor externe la stările intern e de necesitate ale subiectului, la
motivele și scopurile activității sale; analiza psihicului nu poate fi
completă fără evidenție rea rolului său instrumental -adapt ativ în
raporturile individu lui cu lumea; însăși apariția sa a fost determinată de
necesitatea obiectivă a adaptării la mediu a organismului animal în
condiții le unui mod de viață mobi l, care reclamă prezența funcțiilor de
explorare, orientar e și semnalizare, funcții reflectoriu-inform aționale
proprii psihicului;
4.psihicul se constituie în și prin activitatea individulu i orientată spre
și asupra obiectelor și fenomenelor externe; forma primordială de
manifest are a psihicului uman este acțiunea externă a copilului cu
obiect ele din jur; schemele operatorii ale conștiinței sunt rezultatul
interiorizării schemelor de organizar e-desfășur are a acțiuni i; pe măsur a
constituiri i și consolidării, structurile și conținuturile informaționale ale
conștiinței vor precede și vor pregăti acțiunea, amplificându- i
conside rabil finalitatea și eficiența; astfel, analiza psihicului uman, a
conștiinței trebuie să se efectueze prin raport are perman entă la
activitate, în cont extul activi tății;
5.psihicul nu este un dat imuabil, pre-format, ci un „produs " al unui
proces evolutiv – filo și ontogenetic -, circumscris interacțiunii
adaptative a organismelor animale cu mediul ; aborda rea și analiza lui
trebuie să releve dimensiunea genetic ă și să evidențieze deosebirile de
ordin cantitativ și calitativ dintre diferitele form e evolutive ale vieții
psihice și între dife ritele stadii ale ontogenezei;
6.psihicul întrunește toate atributele cerute de noțiunea de sistem ; el
trebuie, așadar, abordat, analizat și interp retat pe baza metodolo giei
Universitate a SPIRU HARE T74

Capitolu l IV
LEGILE ȘI TEORIIL E EX PLICA TIVE ÎN P SIHO LOGIE
4.1. PROBL EMA DEFINIRII LEGII ÎN PSIHOL OGIE
Admițând ca obligato rie cerința metodologi că generală că o știință
poate aspir a la acest statut și-și poate dovedi rațiunea de a fi numai în măsur a
în care, dezvoltându- și programul cercetărilor specific e, ajung e la
descoperir ea și formulare a legilor domeniului său, rămân e deschis ă
chestiunea referitoar e la natura și caracterul legilor însele: ce fel de legi? Ce
definiție trebui e să prime ască noțiunea de lege pentru a deveni aplicabilă în
toate domeniile cuno așterii ?
In mod tradițional, sub influenț a paradi gmei mecani cii și fizici i clasic e,
definire a conceptului de lege a fost circumscrisă exclusiv relației cauzale
univoce. Ca urma re, legea era interpr etată ca legătură necesară, repetabilă,
invariantă între condiția C ș i efectul E (C—E), aplicabilă atât ansamblului sau
clasei date de cazuri, cât și fiecărui caz individual luat separat, ea trebuind să
permită formula rea unei predi cții exacte asupr a stării ulterioa re a
fenomen elor.
Acțiunea legii trebui a să fie de o asemene a natur ă, încât oriunde este
dată condiția Ci, ea va fi urmată de efectul Ej [ex.: „Bar a de fier A este
supusă acțiuni i unei flăcă ri de 1.0000C, timp de 30 minute" (condiția Ci) —
„Se produce dilatarea ei" (efectul Ej)]. Mecanic a și fizica clasice au admis și
s-au întemeiat numai pe legi de acest tip, atribuindu-li-se calificativul de
științe exacte. In contr ast cu ele, discipl inele în cadrul căro ra nu se poate pune
în evidență existența unor astfel de legi, fie erau etichetate ca relativ inexacte,
fie că erau lăsate cu totul în afara sferei științificului. De un asemene a
tratam ent s-au bucurat mai ales științele social e și ps iholo gia.
Această optică se întâlnește frecvent și în zilele noastr e, în pofida
faptulu i că s-au produs mutaț ii majore în structur a tradiț ională a paradigmei
cuno așterii.
Universitate a SPIRU HARE T75

Aceste mutați i au vizat atât modelul determinis mului, care a fost
revizuit și completat cu elemente noi (precum: „depend ențe tari-depend ențe
slabe ", „circularitate a", „stabili tatea la nivelul ansamblu lui pe fondul
variabil ității sau instabil ității elementelor sau microelem entelor" ,
„condiț ionare", „reprezentativi tate", „tendință centrală " etc.), cât și cadrul
referențial al legii, care a devenit raportul dintre „organizare a absolută " și
„dezordinea absolu tă" (sau ale atorul absolut).
„Organizar ea" exprimă o relație de dependență între două mărim i A și
B, prin intermediul unei a treia mărimi C. Cele două mărimi A și B pot fi
mulțimi de element e în cadrul unui sistem unitar sau sisteme distincte.
Mărime a C reprezin tă un ansamblu de condiții logice care definesc
corespondențel e și funcțiile mulțimilor considerate. Dacă la o varier e a stării
mulțimii A, în mulțimea B nu se produce nici o variație, sau se poate produce
orice fel de variație, total aleator , atunci nu avem organizare; dacă se produc
permanent doar o anume sau anumite variații, avem organizar ea absolu tă.
Obse rvăm, așadar, că organizare a exprimă o relație de dependență, în cadrul
căreia se introduc anumi te îngrădiri în spațiu l inițial abstract al posibilităților
variaționale; în mod similar , „dezordinea" exprimă o relație de indep endență,
în cadrul căreia variațiile în spațiu l abstr act se produc indep endent una de alta
(ex., mișcarea moleculelo r de gaz într-un recipient, mișcar ea browniană ).
Putem acum schița o nouă definiț ie a legii: legea este o relație de dependență
variabilă între elem entele unui sistem sau între mărimi le de intrar e și
mărimile de ieșire ale aceluiaș i sistem (ultima având loc atunci când un
sistem se rapo rtează la mediu S — M). In
funcție de intensitate a dependenț ei, se vor delim ita două categorii de legi:
legi dinamic e, care exprimă depend ențe de tip necesar, cauzal univoc (C—E),
în care se includ legile fizicii și mecanicii clasic e, și legi statistice, care
exprimă depend ențe mai slabe, pe baza funcțiilor probabili ste: fiind dată
condiț ia Q, este posibi l să se produ că variația Ei, dar este posib il și ca aceasta
să nu se produc ă sau ca în locul ei să apară o alta – E2, E3 … En. In cazul unei
legi dinamic e, se poate oper a cu predicții categorice de genul: „dacă C, atunci
în mod sigur E"; în cazul legii statistice, se poate opera doar cu predicții
probabile, de genul: „dacă C, atunci pi (E)". Legea dinamică acționează și se
verific ă la nivelul fiecărui caz individual în parte (deși, fiind stabil ită
induct iv, se poate invoca și pentru ea un relativis m dator at incompleti tudinii
funcia re a inducției : afirmația „toate metalele sunt bune
Universitate a SPIRU HARE T76

conduc ătoare de căldură " are la bază experiența metalelor cunoscut e de noi;
teoretic însă, nu putem exclude posibilitatea descoperirii unui nou metal care
să nu posede proprietat ea dată, chiar dacă probabilitatea acestui fapt tinde
spre zero: p(V) —0. Legea statistică acționează și se verific ă la nivelul
ansamblului, al mulțimii de elem ente sau cazuri; în raport cu un caz
individual con cret, acțiunea ei este doa r probabilă, iar nu strict ne cesară.
Revenind la cadrele noastre inițiale de referință, putem spune că: a)
legea dinamică se leagă de „organizar ea absolută "; b) absența orică rei legi se
leagă de „dezordinea absolută "; c) legea statis tică se leagă de organizare a
relativă (fig.2.)
ORGAN IZARE
ABSO LUTĂORGAN IZARE
RELATIVĂDEZ ORD INE
ABSO LUTĂ
Legătură de
tip cauzal
univocă P(E)
= 1Legătură de tip
probabilis t: p(E) < 1; p(E)
> 0.C – p(E)Absența
oricărei
legături:
P(E) = 0
C — E C — EFig. 2. Domenii le de a cțiune al e legilor
(relația din tre condiția C și
evenimentul E)
Sfera de acțiune a celor două categorii de legi este condiționată, în
general, de comp lexitatea domeniulu i de referință. De regulă, cu cât domeniul
de referință este mai simplu (ex., domeniile mecani ce, fizice și chiar
chim ice), cu atât ponder ea principală în guve rnarea fenomenelor va fi
deținu tă de legile dinamice; (și în acest domeniu însă, la nivel microscopi c-
molecular , atom ic și subatomic, locul legii dinamice este luat de cea
statistică); dimpo trivă, cu cât domeniul de referință este mai complex, în
produce rea unui fenomen (efect) fiind implicată interacțiune a mai multor
facto ri, cu atât rolul princip al în guve rnarea fenomen elor va reveni legilor
statistice. Unul și același sistem, fie el simplu sau comple x, va pune în
evidență existența unor legi dinamice, fie și de form a: „toate sistemele
individuale sunt finite și existența lor limitată în timp"; aici: C =T (timpul,
scurgerea lui ireversibilă), iar E= 0 (0 = dispariția sau moarte a sistemu lui:
când T—l im. —0 (când timpul ating e limita critică, sistemul își încete ază
existența).
Universitate a SPIRU HARE T77

Pe lângă intensitate a depend enței, clasifi carea legilor se poate efectua
și după alte criterii: sfera de aplicabil itate – legi generale și legi particular e;
natura relației de depend ență – legi ale organizării structural e (de compo ziție)
și legi ale organizării funcționale (de subordonar e, de coordona re, de
transform are, de generare, de optimizare, de dezvol tare etc.); natura
fenomen elor asupra cărora poartă acțiunea legii – legi mecano- fizice, legi
biologice, legi sociale, le gi psihologic e etc.
Având acest fond teoretico- metodologic general, putem acum să
abordăm problema legilor în psihologie. Prima precizar e pe care trebuie s-o
facem este că specificul lor este dat de natur a domeniului pe care-l
guvernează și, ca atare, sunt conside rate legi psiholog ice. Ele nu pot fi
confundat e sau reduse nici la legile fizice, nici la cele biologice, nici la cele
sociale. A doua precizar e care se impune se referă la modul de circumscrier e
a acțiunii legii: se circumsc rie la nivelul interacțiunii sistemu lui psihic cu
lumea externă sau cu organismu l (legi psiho- fizice, legi psiho- fiziologic e) sau
la nivelul sistemului psihic însuși ? Evident, legea psihologic ă propriu- zisă își
circumsc rie acțiunea la nivelul sistemulu i psihic, ea trebuind să guvern eze
organizar ea intern ă și dinam ica lui funcțională.
Intrebarea care se pune este: „se poate vorbi de existența unor legi ale
sistemulu i psihic, în afara celor date de relația sa cu lumea fizică și cu
organismu l?". In măsura în care se recunoașt e realita tea de sine a psihicului
și caracterul său organizat, devine oblig atorie și recunoaște rea unor legi
proprii. Așa cum am văzu t, oriunde avem de-a face cu o realitate organizată,
există și legi care o definesc și guvernează. Legile psihologi ce îmbra că o altă
form ă decât cele fizice, fiind structurat e mai mult pe determinismu l de tip
statist ic decât pe cel de tip dinamic. In cea mai mare parte, ele sunt deci legi
statist ice, care nu se afirm ă și nu se dezvăluie ca atare prin măsur ători și
determinări singul are, ci printr -un număr relativ mare de măsurători și
determinări; de asemene a, ele nu se verifi că la nivel indiv idual, ci la nivel de
grup, popu lație (eșantion). Din punct de vedere matematic, legea statis tică se
exprimă prin indicatorii tendințelor centrale, cel mai semnificativ dintre ei
fiind media aritmetic ă. Ca expresie a tendinței centrale, media aritmetică nu
înseamnă că fiecare subiect va înregistr a la testul respectiv aceeași valoar e
(performanță), ci că performanțel e individuale vor gravita în mod legic în
jurul ei, situându- se cu o
Universitate a SPIRU HARE T78

Universitate a SPIRU HARE T79probabilitate de p=0,98 între xi ± 3<Jx , unde x = media aritmetică pe
eșantion la proba x, iar ax = abate rea standard a deviațiilor per formanțelor
individuale în raport cu media. Să exemplificăm. Dorind să determinăm
volumul memoriei unei populați i în rapo rt cu cuvintele izolate, administrăm o
singură dată o listă cu 15 cuvinte unui eșantion statis tic reprezentativ , format
din 500 subiecți extrași aleator din populația considerată (să spunem, elevi
din ciclul primar). înregistr ând performanțel e indiv iduale, determinăm, pe
baza lor, media aritmetică (a cărei valoa re va fi, să zicem, 8) și abate rea
standard (care va avea, să zicem, valoa rea 2). Pe baza celor doi indicatori
putem afirma apoi că, luând la întâmp lare un subiect din popu lația inițială, el
va avea un volum al memoriei verbale simp le egal cu o valoar e ce se va situa
cu o probabilitate de p=0,98 în interiorul fâșiei delimitate de ±3ox. Observ ăm,
așada r, că deși atunci când la intrarea sistemului \|/ avem o anumită mărime
(xi), la ieșirea lui putem înregistr a nu o mărime anume, ci una din n mărimi
posibile (Yj). Dar spațiu l de variație nu este nelimitat, înc ât să se produc ă orice
fel de variații posib ile, ci, în interiorul lui, există anumite îngrădiri, care fac
ca variațiile individuale să se înscrie între anumi te valori, ce se grupează în
jurul unei tendințe centr ale. Cu alte cuvinte, avem de a face cu un anumit gr ad
de or ganizare, care presupun e existența unei relații legic e între variabile.
în cadrul orică rui proces psihic, oricât ar fi de comple x, pe lângă latura
variabilă și ind ividuali zată, există și o latură comună, mai pu țin vari abilă, ca re
se prezin tă aproximativ la fel la toți indivizii sau cel puțin la un anumi t grup
de indivi zi. în funcție de gradul de comunalitate al aspectelor și
caracteristicilor relev ate, legea psihologic ă poate fi generală sau particulară.
Relația dintre general și particular are aici un caracter dinamic și
circumstanțial, ea putând opera atât la nivel sistemic global, supraordon at,
unde vom disting e legile generale ale psihicului (apariției, organizării și
funcționării lui) și legile particulare ale subsistemelor compon ente
(subsistemul cognitiv, subsi stemul afectiv , subsistemul motivațional,
subsistemu l de reglaj etc.), cât și la nivel segm entar , al unui subsistem
oarecare, unde, de asemene a, se vor delimi ta legi generale, aplicabile
întregului subsis tem (ex., legile generale ale gândirii), și legi particular e,
aplic abile diferitelor componente ale subsis temului (ex.: legile gândirii
conv ergente și legile gândirii diver gente sau legile gândirii algoritmice și
legile g ândirii eu ristice).

Legea generală exprimă și în psiho logie o dependență necesară, de
maximă intensitate între variabile, acțiunea ei determinând natura calitat ivă și
esența psihicului uman. Deși aspectul exterior al traiecto riei acțiunii ei poate
diferi de la un individ la altul, semn ificația acestei acțiun i este aceeași la toți
indivi zii. Ce astfel de legi generale poate invoca psihologia? Cel puțin
următoa rele: 1. legea dezvoltării stadiale ascend ente, care postu lează
caracterul dinamic, devenit al organizării psihice intern e, trecerea ei necesară
de la un stadiu inferior la altul superior , de la omogen la eterogen, de la
nedif erențiat la difer ențiat, de la simp lu la comple x, de la preconștient la
conștient, precum și depend ența necesară a acestei dezvol tări de ansamblu l
factorilor externi și interni ai organismu lui; 2. legea comunicării și
schimbului energetico-informaț ional, potriv it căreia, la toți indivi zii, forma rea
și dezvoltare a psihicului în ansamblu, precum și a diferitelor structu ri și
procese psiholo gice particular e se înscriu obligatoriu (legătură necesară
repetabilă) în contextul procesulu i obiectiv al comunicării, al schimbulu i
energetico -informațional cu lumea extern ă: informația – ca „material " concret
și specific pentru „construcția" sistemului psihic, iar energia – ca suport fizic
al informației; 3. legea organizării sistemice, potriv it căreia procesul
diferențierii și diversific ării conținuturi lor și component elor vieții psihice este
intim corelat cu procesul articulării și integrării, care asigură consti tuirea
conexiuni lor și interacțiuni lor reciproc e între aceste compon ente, ceea ce are
ca efect organizar ea sistemică. Legea organizării sistemice este cea care
conferă psihicului consis tență de sine și-l delim itează de mediu și de alte
sisteme reale; 4. legea interiorizări i și exterior izării – este o expresie a
principiului unității dialectic e între conștiință și activitate; ea postulează că
geneza vieții psihice se derule ază orientat, dinspre exterior spre interior:
form a inițială de existență și manifestar e a psihicului o reprezin tă acțiunea în
plan extern cu obiect ele și fenomen ele din jur; pe măsur a consti tuirii și
consolidării sale, organizar ea psihică internă tinde irezist ibil să se
exteriorizeze într-o formă de activitate sau alta, în elabor area și finalizare a
unui proiect sau altuia. Aceasta înseamnă că apariția și existența psihicului nu
sunt un scop în sine, ci se subordonează necesității obiective de adapta re a
individu lui la mediu, de reglare a comportamentelor adaptative; 5. legea
motivației – exprimă legătura necesară a psihiculu i cu sarcinile de reglare ale
organismu lui și trecerea cauzal ității extern e în cauzalitate intern ă. Potrivit
legii motivației, psihicul evoluează de la determinare la autodete rminare, de
la predo-80
Universitate a SPIRU HARE T

minarea în comportament a determinismu lui extern la predomina rea
determinismu lui intern. Motivația este o lege esențial ă a organizării și
integrării sistemulu i psihic, ea fiind aceea care conferă fiecărui proces psihic
particular rol ins trument al și finali tate adaptativă specific ă.
Legile particul are în psihologi e le regăsim la nivelul diferitelor proces e
și componente: legile senzați ilor (legea intensității, legea contrastului, legea
adaptării, legea exercițiulu i); legile percepției (legea integralităț ii și
structur alității, legea selectivității, legea semnificației, legea constanței, legile
configurației); legile memoriei (legea efectulu i de listă, legea urmelo r, legea
inducției etc.); legile gândir ii (legea generalizării, le gea integrării conc eptuale
ierarhic e, legea conve rgenței-diver genței); legile învățăr ii (legea exercițiulu i,
exempl ificării-con cretizării, legea întăririi, legea eșalonă rii optime a
repetiț iilor etc. ).
în încheie rea acestui subcapitol, trebuie să sublin iem că problema
legilor în psihologi e rămâne încă deschisă și actuală și, dată fiind com-
plexitatea extrao rdinar ă a domeniului, este prematur să pretindem o elucidare
definitivă a ei și un tablou complet al le gilor g enerale și particular e.
4.2. RELAȚIA DINTRE DESCRIERE, EXPLICAȚIE ȘI
INTERPRET ARE
Poate că cea mai lapida ră definiț ie a cunoașt erii științifice este aceea de
activitate mentală de luare în stăpânire conceptual- teoretic ă a Unive rsului, în
întrea ga sa diversitate și comple xitate, de la m icrocosmos la mac rocosmos, de
la piatră la plantă, de la amoeb ă la om, de la indiv izi la societate, în
desfășurarea lui istoric ă. Indiferent de specificul substanțial- calitativ al
domeniilor , proc esul se structur ează și se de rulează după ac eeași schemă:
descrier e — explicaț ie —interpr etare. Desc rierea este un nivel
primar de valorifica re a datelor observației și experimentului, realizat pe baza
și sub controlul direct al schem elor perceptive. Ea antrenează operațiile de
compar ație, serier e și clasifica re, prin intermediul cărora se evidenția ză
asemăn ări și deosebiri, individualizări și incluziuni (în clase). Obie ctivu l
cărui a i se subordonează este acela de a găsi răspunsuri adecv ate la două
întrebări: „ce?" și „cum ?". Ce este fenomenul din punct de vede re structur al-
static și funcțional-dinamic, care sunt propriet ățile pe care le dezvăluie, cum
se delimi tează și
Universitate a SPIRU HARE T81

se individual izează el în raport cu altele? In veder ea realizării unei descrieri
riguroase este necesară o ordonar e și sistemati zare prealabilă a datelor , pre-
cum și stabilirea unor crite rii de relev are-grupare a însușiri lor (desc riptori).
Să luăm ca exemplu cunoaște rea științifică a senzației. Un model
descriptiv ar av ea următoar ea fo rmulare:
1.Informație internă despre o însușire singular ă a obiectului-st imul;
2.Se produce prin acțiune a actuală, prin contact sau de la distanță, a
stimul ilor modali speci fici asupr a organului de simț;
3.Se diferențiază în plan subiectiv după modalitate (vizuale – de
lumină- întuneric, de culoare -, auditive – de tărie, de înălțime, de
timbru – , tactile – de ating ere, de ap ăsare sau pr esiune, de gâdilare etc.);
4.Difer ențe individuale după valorile pragurilor absolute și
diferențiale, după durata perioad ei de latență;
5.Orientează și reglează reacțiile motorii sau verbale de răspuns ale
subiectului la însușiri concr ete, singulare ale obiectelor și fenomen elor
externe.
Toate aceste aserțiuni sunt rezul tatul sistemati zării și conc entră rii
faptelor empiric e furnizate de măsurători și observ ații.
Explicația reprezintă un nivel superior, compar ativ cu descrierea, de
preluc rare-înțele gere informațională a faptelor de observ ație și e xperimentale.
Superioritatea ei rezidă în stabil irea unor depend ențe și relații esențiale,
legice între variabile.
De la simp le compar ații exterioar e se trece la analiza cauzală, la
formula rea succesivă a întreb ării „de ce?" și la elabor area unor răspunsuri
adecvat e.
Fenomenul studiat se pune în relație cu altele, stabilindu-i-se locul și
rolul specifi c în cad rul ansamblului p sihic.
In construcția sa logică intern ă, explicația include descrierea și se
bazează pe ea. Rezu ltatele descrierilor secvențiale se codifică în concept e de
un grad mai înalt de generalitate și operaționali tate, exprimându- se în limbaj
natural sau simbolic. Prin intermediul operațiilor de selecție, analiză criterială
și abstr actizare, explicația tinde să sporeas că nivelul de inteligibilitate al
discursului și să apropi e gândi rea utilizatorului de esenț a fenomenului
cercetat.
Spre deosebire de descriere, care induce la nivelul subiectului-re ceptor
o atitudine situaț ional- circumstanțială, fenomenul fiind consider at ca dat
individual î n sine, explicația induce o ati tudine generalizatoa re, 82
Universitate a SPIRU HARE T

fenomenul individual fiind privit categorial ca reprezentant al unei clase și ca
expresie a unei le gi pe c are desc rierea nu a putu t-o relev a.
în exemplul nostru cu senzaț ia, modelu l explicativ va include aserțiuni
de genul următor:
1.Senzația este un proces cognitiv inferior care realizează codu ri
informaționale secvențiale, desemnând însușiri singul are ale obiectulu i
extern;
2.Producer ea ei reclamă interacțiune a directă a subiectului cu obiectul,
depin zând de raportul de intensitate -pregnanță între însușirile fizice ale
stimulu lui și de variabilele intermedia re – stările psihofizio logice
interne al e subiectului;
3.Calitățile senzații lor sunt rezultatul unor trans formări energetice
informaționale complexe la nivelul creierului și exprimă o relație de
design are-reprezenta re cu propriet ățile fizice obiective, iar nu una de
ident itate;
4.Senzația în form ă pură nu se întâlnește decât la copilul mic, în
primele săptămâni de viață, în condiț ii speciale de laborato r sau în
cazuri patolo gice clinice. în mod normal, la adult, senzația se relevă și
ființează în cadrul perc epției;
5.Dinamica senzației se subordonează și este guvernat ă de legi
psihofizice și psihofi ziologi ce.
Interpretarea exprimă gradul de libertate al cercetătorului în raport cu
fenomenul și faptele empirice primare.
Din punct de vedere operațional, ea presupune punere a în
corespondență, în mod succesiv și cumulati v, a discursului empiric descriptiv
cu cel teoretic. Cu alte cuvinte, interp retarea, ca activi tate mentală, constă din
două verigi principale: prima – de convertire, prin reformular e-reorganizare, a
discursului empiric inițial într-un discurs nou în concordanță cu anumi te
criterii de ordin logico- semantic; cea de-a doua -de analiză a conținutu lui
noului discurs și de valorific are în plan formal abstract (teoretic ) sau
pragmatic (aplic ativ) a semnific ațiilor dezvăluite.
Sub un alt aspect, interpr etarea este o prelua re a informației despre
fenomenul studiat din perspe ctiva interesului cercetătorului pentru el. Are ca
finalitate stabil irea valențelor instrumentale ale teoriei, a gradului și sferei de
aplic abilitate. Ca exemple de teorii interpr etative în psihologie, putem indica
teoria rezolvării problemelor a lui Newell și Simon (1972) și teoria freudian ă
a libidoulu i.
Universitate a SPIRU HARE T83

Universitatea SPIRU HARET84In primul caz, găsirea soluției la orice problemă reclamă parcurgerea
unei faze specifi ce de interpret are; aceasta constă în conv ertirea
(transforma rea) discursului descriptiv (formular ea inițială) într-o structur ă
sintactico- semantică nouă, în care se relev ă relațiile logic e dintre date și
ordine a operațiilor ce urmează a fi e fectu ate.
Prob lema reformulată interpretativ va începe nu cu prezentar ea datelor ,
ci cu întreba rea finală „ce se cere?". Organizare a ulterioa ră a datelor se va
face în jurul acestei întrebă ri, cu precizar ea semnificației lor instrumentale (a
loculu i și rolulu i pe care-l au în cadrul schemei r ezolutive g enerale ).
In cazul al doilea, interp retarea urmăr ește să determine natur a și
specificul dinamicii intern e a libidoulu i pornind de la manifestările lui
simbo lice externe, cum ar fi visele, lapsusuri le, inversiunile, actel e ratate etc.
Pentru aceasta, se proced ează la efectua rea a două lecturi succesive: prima
lectur ă înregistrează datel e și faptele, așa cum apar și se prezintă ele, mai
mult sau mai puțin dispar ate, mai mult sau mai puțin transp arent e și
inteligibile. Cea de-a doua lectură presupune transform area tablou lui lecturii
anterioar e, ceea ce are ca rezul tat obținere a unui text (discurs) nou, în care
simbo lurile apar aran jate într-o schemă logic coerentă și decodificate din
punctul de veder e al semnific ației. Ceea ce inițial părea fără legătură și lipsit
de sens devine, grație interpr etării, înche gat, coerent și in teligibil.
Explicația și interpr etarea sunt funcțiun i epistemice corelative,
interse ctabile, nici disjuncte, încât să nu prezinte vreun fel de asemăn ări, nici
superpozabile, încât să nu evidențieze vreun fel de deosebiri. Dacă explicația
este o modal itate de sporire a inteligibilităț ii termenilor concep -tual-
descriptiv i, interpr etarea este o modalitate care confe ră aplicabilita te
extras ituaționa lă teoriei explicative. Atât explicația, cât și interp retarea se
sprijină pe o colecție de discursuri apropiate de fapte, fiind mijlocite de
modele intuitive. Dar, în timp ce teorii le explicative foloses c definiții le
operaționale și sunt limitative, teoriile interpr etative au o sferă largă de
acțiune, punând în corespondență conc eptele cu fapte concr ete noi, din ce în
ce mai etero gene. O deosebir e ce nu poate fi subesti mată ține de gradul de
verificabilitate. Discursul explicativ are un grad de verificabilitate mai mare
decât cel interpret ativ, acesta din urmă admi țând existența unor stări
subiective de rel ativă incertitudine de genul „aș teptării" și „posib ilității". In

schimb, modul de realizare a verifică rii este același pentru ambele
-experiment ele critic e cru ciale (Fodor , 1972; Reuchlin, 1987; Zlate, 1994).
4.3. PROBLEMA ELA BORĂRII TEORIEI PSIHOL OGICE
Modu l de abord are și interp retare a raportului dintre teorie și faptul
empiric (obse rvațional sau experimental) a variat foarte mult în istoria
gândirii ps iholo gice.
în perioad a când psihologia era încorpor ată filosofiei, în anali za
fenomen elor psihice se proced a pur speculativ , metafi zic, negându- se
valoar ea faptului concr et și absolu tizându-se posibilitatea existenței și
funcționării teoriei extra- sau supra empirice. (în cel mai bun caz, se mai lua
uneori în consider ație experi ența trăită sau așa-numita fenomenolo gie
comună).
Când psiho logia s-a desprins de filosofie, devenind o știință
eminamente experimentală, a apărut tendin ța de minimalizare a valorii teoriei
și de exacerbare și chiar absolu tizare a datului empiric; faptul concr et este
edific ator și relevant prin sine însuși, ne spuneau adesea reprezentanții
behaviorismu lui clasic, în frunte cu fondatorul acestei școli, J.Watson.
Această tendință aprecia că psihologi a trebuie să fie preocup ată mai mult de
recoltar ea și sistemati zarea faptelor, decât de teoretizar e. Cum nici prima
tendință nu a rămas pe terenul filosofiei, unde s-a născut, ci a continuat să se
manifest e și în interiorul psihologi ei, după constituirea sa ca știință
independ entă, vom asista la o împărțir e a psihologilor în două taber e: tabăr a
experimentalișt ilor faptologi și tabăra teoreticienilor speculativi. Cei din
prima tabără se vor înclina exclusiv în fața faptelor , disprețuind teoretizarea;
cei din a doua tabără se vor înclina în fața abstr acțiuni lor și speculații lor
logice, disprețuind experimentul și faptul conc ret. Așa se face că, în literatura
psihologic ă, întâlnim lucrări care, de la un cap la altul, nu fac decât să
prezinte tabele și grafice cu date concrete, rezul tate din experi ențe
meticuloase și riguro ase, după cum găsim și lucrări pur teoretice, în care nu
se face nici un fel de trim iteri la experiment e și date f aptice.
O asemen ea situație a constitu it o piedică în plus în calea unității
metodo logice a psihologi ei. Depășire a ei este o condiție esențială a
progresului ulterior în domeniul cunoaște rii realității psihice, mai ales așa
cum se pr ezintă e a la nivelul omulu i.
Universitatea SPIRU HARET85

In lumina epistemolo giei contemporane, cuno așter ea științifică a unui
domeniu real nu poate fi decât o îmbinar e de tip constructiv-lo gic, pe baza
unor criterii și principii de ordin cantitativ și calitativ, între latura faptică și
cea teoretic ă. Faptele în sine nu au nici o valoar e epistemologi că; ele
dobândesc o asemen ea valoar e numai integrate într-o evalua re-interpr etare
teoretic ă, descriptiv-rel ațional-g eneralizatoare; la rândul ei, o teorie apriorică
sau pur speculativă nu poate fi decât sterilă, neputând contribui nici la
aprofund area înțele gerii domeniu lui dat al realității, nici la controlul
fenomen elor din in teriorul lui.
Teoria este rezul tatul unei serii succesive de transform ări de ordin
semantic cu finalitate pragmatic ă aplicată datelor primar e ale observației și
experimentului, în vederea satisfa cerii celor trei trebuințe principale ale unei
științe: sistemati zarea și cond ensar ea informației, prev ederea viitorului curs al
fenomenelor și explicarea prin legi și principii a naturii și esenței acestora.
Principalele operații logice la care este supus materialul psiho logic empiric în
procesul teoretizării sunt: ordonar ea și sistematizar ea criteria lă (serii
crescătoar e sau descrescătoa re, grupe modale cu indicar ea frecvenței fiecărei
variante, grupări calitative – corect-eronat, superior-inferior etc.); analiză
statistică descriptivă (dete rminare a registrului de variabilitate, determina rea
tendinței centrale, determinar ea indicelui de abate re – ex., abaterea standard,
compa rații între valorile tendinței centrale pe eșantioane și probe, evalua rea
semnific ației diferenț ei constatate prin aplicar ea testelor specifi ce de
semnific ație); analiză statist ică funcțională (evidențiere a dependenței dintre
variabile prin calculul corel ațiilor, determinare a efectelor de interacțiune prin
procedeele corelației multiple, evalu area semnificației diferenț elor
intragrupale și intergrupale prin intermediul procedeelor de analiză de
varianță simplă – ANOV A -, în cazul unui număr mic de variabile, sau
multidimensională – MANOV A -, în cazul unui număr mai mare de variabile
etc.); analiză informat izată (anali ze multifuncționale, anali ze relaționale
dinamice, testare a semnificațiilor dependențelor probabilis te, integrări
plurimodale etc.); simular e computerizată (elabo rarea unor programe logice
pentru reproduc erea pe calculato r a unor aspecte particula re sau a
fenomenului în ansamblu); generalizar ea concluzi ilor de confirma re-
infirmar e a ipotezei de la care s-a porni t, dezvăluirea și formulare a legilor;
articulare a într-un ansamblu logic coerent a propoziț iilor descriptive,
interpr etative și ex plicative ); transferul
Universitatea SPIRU HARET86

(stabil irea sferei de aplicabilitate a constructului cognitiv final); verificarea
teoriei (verifi carea empirică sau logică).
Teoria poate fi definită ca instrumentul prin care o știință își
legitimează statutul și-și îndeplinește funcțiile specific e de cunoaște re. După
H. Simon (1974), teoria ni se înfățișe ază, în primul rând, ca un limbaj, ea
putând fi verbală, matematică sau analo gică. In al doilea rând, ea pune în
evidenț ă o dimensiune referențială: referă ceva despre altcev a. In fine, în al
treile a rând, teoria implică și o dimensiune de veridicitate: „ea trebuie să
exprime adevărul, tot adevărul și numai adevă rul". Din acest punct de vede re,
nici o teorie nu poate fi considerată perfectă. Unele spun mai puțin decât sunt
lucru rile în realitate; ele conțin erori prin omisiune (teorii de tip 1); altele
spun ceea ce lucrurile nu sunt sau nu posed ă; conțin mai mult decât au
lucru rile însele – erori prin com itere (teo rii de tip 2).
Tipologi a teoriilor este generată și de specificul cercetării, respectiv , al
schemei logic e a traiectori ei ei. Se delim itează astfel teorii inductive- intuitive
și teorii deductive -formal e. Primele vor păstr a perm anent legătur a cu faptele
din care își trag origine a și tind să se subordoneze logicii lor interne. De
aceea, li se mai spune pozi tive sau obiective. I n psiholo gie, un prototip al unei
astfel de teorii este teoria S-R a comport amentului, elaborată de J. Watson.
Modalitatea princip ală de verific are a teoriilor inductive este cea empirică:
refacerea și repeta rea experimentelor c are le-au generat.
Teoriile deductive se elabor ează în afara faptelor , care sunt doar
presupuse, pornindu- se de la premise și conv enții abstra cte. Faptele empirice
sunt înlocuite cu variabi le ideale (simboluri), iar experimentul empiric cu un
set de operațiuni și condiții logic e ce se aplic ă variabilelor , potrivi t unui
algoritm, care face ca o transfo rmar e actuală să decu rgă în mod necesar din
transform ările anterioa re. Teoria deductivă se proiecte ază asupra faptelor și
tinde să le asimile ze (integ reze).
In principiu, ea are un grad de generalitate mai ridicat decât cea
induct ivă și exprimă conex iunile „tari" între „operatori" și „operanzi", adică
între variabile independent e și cele dependente. In psiho logie, despr e
posibilitatea elaboră rii și utilizării teoriei dedu ctive s-a început să se discute
la modu l serios de-abia după anii '60, o dată cu apariția și afirma rea
psiholo giei matematice și cu introduce rea simulării computerizate a
diferitelor funcții ps ihice ale omului.
Universitatea SPIRU HARET87

Deoc amdată însă, dominante continuă să rămână teoriile inductive. In
acest caz, chestiunea principală devine cea a sferei de aplicabilitate și a
gradului de adev ăr (concordanț a lor cu faptele). In ceea ce privește primul
aspect, se poate spune că majoritatea teoriilor psiholo gice existente la ora
actuală au o sferă de aplicabili tate limitată, în cel mai bun caz ele referin-du-
se la proces e psihice particular e – percepție, memorie, gândir e, afectivitate,
motivaț ie, învățare etc.
Generalitatea cea mai mare ar părea s-o aibă teorii le personalității.
Lucrurile ar fi așa, dacă ar exista o înțeleg ere unitară a noțiun ii. Din păcate
însă, aici întâlnim o mare diversitate de accepțiuni și definiți i. Astfel, autorul
american Mc Clelland inventa ria în 1965, nu mai puțin de 50 de definiț ii.
Majoritate a lor reduc person alitatea la o componentă particulară sau alta,
îndeosebi de ordin dispo zițional, ca, de pildă, temperamentul, structur a
motivaț ional ă, sfera afectivă, structur a atitud inală, trăsături caracteriale etc.
De-abia în prezent, sub influența metodologi ei sistemice, asistăm la efortul de
a se elabor a un model generalizat al person alității. Un punct de pleca re în
acest deme rs îl const ituie definiția sintetică formulată de G.W. Allport (1982),
potrivit căreia personalitatea este unitatea biopsihosocială, structurată în
procesul adapt ării la mediu. Dacă admitem principiul elabo rării stadiale și al
integ rării ierarhice a teoriilor psihologic e, atunci, în mod logic, în vârful
piramidei, după gradul de generalitate, trebuie să se situeze teoria
personalități i. Evident, este vorba de teoria psiholo gică a person alității,
centrată pe descrierea și explicarea componentei psihice în toată
complex itatea ei și în relația dinamic ă, de intercondiț ionare cu celel alte două
component e ale sistemului integral -component a biologic ă și cea socială
(socio culturală). Prin corela rea în plan teoretic a celor trei component e
menționate în definiția sintetică a lui G. W. Allport, vom obține teoria generală
a omului. In cadrul discuției la nivel filosofic, epistemolo gic sau axiologic, se
poate, desigur, pune problema: care din cele trei componente poartă în sine
acele elemente distinctive esențiale, în măsură să permită delimi tarea și
identifica rea calitativă a omu lui în Univers.
O a treia sursă care a generat diversific area tipolo gică a teoriilor
psiholo gice a constitui t-o modul de înțeleg ere și definire a domeniului de
studiu din punct de veder e ontologic (natur a lui), structural, dinamic.
Universitatea SPIRU HARET88

Universitate a SPIRU HARE T89Așa cum am arătat în capitolele
anterioar e, aceast ă sursă a dus la
serio ase diver gențe și opoz iții, ce s-au
concretizat în consti tuirea unor școli
și curente antagonic e, ale căror teorii
tindeau să se excludă recip roc, fiecare
din ele pretinzând să dețină
suprem ația explicativă absolută. Să
exempl ificăm cu opozi ția dintre: a)
teoriile introspe cțion ist-subiective și
teoriile behavioriste; b) teoriile
conștiinței și teoriile inconștientulu i;
c) teoriile asoci ațion iste și teoriile
gestaltiste; teoriile nativis te și teoriile
genetiste; d) teoriile bio logiste și
teoriile culturolo gice.
Fig. 3. Schema teoriilor
psiholo gice
Sub influența epistemolo giei, în evalua rea și clasifica rea teoriilor sale,
psihologia a adoptat în ultima vreme criteriul legat de specificul activităț ii
explicative a c ercetătorului. Pe baza lui se delimi tează teori ile reale și teoriile
despr e teori i sau metateoriile. Primele au ca punct de plecare și ca finalitate
explicativă datele concr ete ale observ ațiilor, constat ărilor și experimentelor .
Modul, însă, în care se constituie ele ține nu atât de speci ficul calitat iv al
faptelor , cât mai ales de stilul de gândi re pe care-l adoptă autorul. In funcție
de aceasta, Ernest Nagel (1961) identific a patru categorii de teorii: a)
analogice, bazate îndeosebi pe relația de similitud ine între două obiect e sau
două „modele" (ex., „inteligenț a naturală " – „intelig ența artificială "); b)
descriptive, al căror cadru de infer ență și generalizare nu depășeșt e limitele
impuse de termenii datelor empiric e concr ete (ex., teoria calităților
senzoriale, circumsc risă conținutului relatărilor verbale ale subiecților sau
reacțiilor motorii la propri etățile perceptib ile ale stimulilor modali specifici;
c) instrumentali ste, bazate pe realizare a și utilizarea unor concepte formal-
abstr acte și relativ-fictive, dar care dobând esc funcția de unelte de lucru,
orientând și raționali zând activi tatea de cunoaște re (ex., conceptul de „subiect
ideal " și „teoria subiectului ideal " sau teorii le binare ale comportam entulu i,
bazate pe apa ratul logi cii boo leene); d) realiste, bazate pe g eneralizări de rang

superio r, termenii (conceptel e) lor exprimând determinații esențiale și nece-
sare ale fenomenului, nu neap ărat relev ate pe cale senzorială la nivelul da-
telor primar e, ci dedus e pe cale logică prin medieri și relaționă ri succesive
(teoria recunoaște rii formelor , teoria generală a rezolvării problemelor
-General Problem Solver – a lui Ne well, Shaw și Simon, 1971).
Metateoriile au ca obiect de referință teoriile dintr -un do meniu sau altul
al cunoaște rii, în cazul nostru, teoriile psiho logice. Metateori a psiholo gică
urmăr ește să stabileas că și să explice modul de elabora re și natura teoriilor
psiholo gice reale. Anali za se face asupra a trei elem ente principal e: a)
consistența și coerența logică internă (absenț a sau prezența contradicțiilor:
între aserțiuni, între condiții, premise și concluzii, între date și generalizări);
b) funcția de adevăr (gradul de verifi cabili tate al diferitelor secvențe ale
teoriei și ale teoriei în ansamblu; compatib ilitatea dintre ceea ce afirmă teoria
și ceea ce este realitatea însăși ; gradul de confirmabili tate a predicți ilor); c)
gradu l de formal izare sau nivelul de maturitate al teoriei (la acest punct, se
poate constata că majoritate a teorii lor psihologic e reale sunt exprimate în
limbajul natural, deci sunt verbale, astfel încât, compar ativ cu teoriile fizice,
de pildă, nivelul lor de maturitate este semn ificativ mai scăzut). Metateoria
prezin tă o dublă importanță: a) stimulează activitatea propriu- zisă de
teoretizare și fixează repere pentru desfășura rea ei; b) favorizează și mediază
compar ația teorii lor psihologic e cu teorii le din alte domenii, devenind un
instrument al transfe rurilor și in tegrărilor interdiscipl inare.
Poate că cea mai urgentă optimizare pe care trebuie s-o impună
metateo ria în domeniul psiholo giei, până când formalizare a va putea fi
practicată la toate nivelurile cercetării, este creșter ea preciziei conc eptual-
lingvistice. Această exigență devine cu atât mai imperioas ă cu cât, așa cum
remarc a M.R. Rosen zweig (1992), psihologi a suferă cel mai mult, în plan
teoretic, de polisemantism terminologi c, care este o barieră serioasă în cale
comunic ării și a unificării con ceptual e. Poate c ă nicăie ri ca în psihologi e nu s-
a manifestat atât de puternic tendin ța de afirm are a originalități i prin creearea
de semnificații noi ale noțiun ilor elabo rate anterio r. Polisemantismul scade
precizia conceptual- lingvist ică a teorii lor psihologic e și, implicit, forța lor
explicativă. Intre cele două variabile – precizia conc eptual-lingvistică și forța
explicativă a teoriei – există o relație de proporționali tate directă: cu cât prima
este mai ridicată, cu atât cea de a doua are o valoare mai mare. De altfel, se
poate afirma că o teorie devine cu adev ărat explicativă numai pe fondul unei
precizii conc eptual- lingvist ice 90
Universitatea SPIRU HARET

ridicate. Scăd erea acesteia din urmă reduc e succesiv statutul epistemologic al
teoriei: desc riptiv, decla rativ-pro gramatic, exprimare uzuală (limbaj obișnuit).
Firește, dată fiind complex itatea deosebită a obiectulu i de studiu și
ținând seama de faptul că psihologia este o știință încă tânără, nu putem
pretinde ca teoriile sale să fie definitive și infailibi le. Ele reprezin tă momente
relative pe traiectoria unui proces evolutiv continuu, subordonat unei finalități
în trepte, corespunzător nivelurilor activități i de cunoașter e: ident ificar e,
descrier e, explicar e, interpr etare, predicție. De aici, rezul tă că există grade
diferite de elabora re a unei teorii. Aceasta poate fi completă, încorpo rând
toate stadii le menționate, sau fragmentar ă, incompletă, încorpo rând doar
unele din ele.
Pentru teoriile reale inductive, cum sunt cele psihologic e, succesiunea
stadiilor este logic obligatori e și nemodificabilă, trecerea la stadiul următor
fiind condiționată de realizar ea stadiului anterior: nu se poate trece la
descriere până nu se realizează identifica rea (fenomenului); nu se poate trece
la explicație până nu se realizează descrierea; nu se poate trece la predicție,
fără a realiza în prealabil explicația și interp retarea. Mai mult, putem afirma
că valoa rea cognitivă generală a teoriei este determinat ă de adâncime a și
completitudinea fiecărui stadiu pe care trebuie să-l parcurgă până la forma sa
finală. (Fin ală, dar nu și definit ivă).
O problemă importantă în științele experimentale în legătur ă cu
elabor area teoriei este cea a distanței dintre baza faptic ă și generalizare. In
psiholo gie, se întâlnes c două modalități de a accede la explicarea
fenomen elor: a) modalitatea reductivă, în cadrul căreia generalizare a și,
implicit, teoretizarea merg în jos, de la fapte de calitate și comple xitate
superioar e, spre fapte de calitate și comple xitate inferio are; explicar ea
superiorului prin reducerea la inferior; reducționismul fiziologic, reducțio-
nismul biofiz ic, reducționis mul cibern etic. Toate teoriile reducționiste conțin
erori prin omisiune: ele spun mai puțin despre fapte decât sunt acestea în
realitate; b) modali tatea constructivist-pr oiectivistă, în cadrul căreia
generalizarea și, implici t, teoretizare a merg în sus, faptele fiind proces ate și
codificat e în constructe conceptuale din ce în ce mai abstra cte și plasate în
sisteme de relații din ce în ce mai sofisticate, atingând nivelul enigmaticului,
supranatur alului. Exemplu tipic al acestui gen de demers îl consti tuie teoriile
subiectivist-spiritualiste, care explică și interpr etează conștiin ța prin referire
la divinitate, la determinații spirituale supranatu rale. Teoriile constru ctivist-
proiecționiste sunt gr evate, cu pr ecădere, de erori
Universitate a SPIRU HARE T91

Universitatea SPIRU HARET92prin comite re, ele tinzând să atribuie faptelor determinații pe care acestea nu
le posedă în realitate. Intre aceste două extreme am putea însera cea de a treia
modalitate, constructivist-cong ruentă, pentru care este caracteristică
generalizare a autor estrictivă. Prin aceasta din urmă, înțelegem tipul de
activitate epistemică ale cărei constru cte conceptu ale sunt cong ruente sau
conson ante cu faptele. Teoriile constructivist-congruente pot fi consider ate
cele mai adecvat e, ele fiind singurel e care asigu ră înțele gerea fenom enelor
psihice în specificitatea lor reală, în contex tul celorl alte fenomen e ale
Unive rsulu i: psihicul ca psihic, el nefiind nici substanță (structur ă neuron ală),
nici en ergie (mec anică, fizică, biologică) (fig. 3).
Ca și în alte științe, în psiholo gie, teoria se prezintă în două ipostaze: a)
de instrument, orientând cercetarea și organizând datele empiric e; b) de scop,
încununând cercetarea și proie ctând o lumină nouă asupra faptelor din
domeniu l dat.

Universitatea SPIRU HARET93Capi tolul V
PSIHICUL UMAN. CARA CTERIZARE GENERALĂ
5.1. CĂTRE O DEFINIȚIE MODERNĂ A NOȚIUNII DE PSIHIC
Puține sunt noțiunile în definir ea cărora să se manifeste atâte a dispu te,
diver gențe și confruntări ca în definir ea noțiunii de psihic. Preocupă ri în
aceast ă direcție pot fi consemnate din cele mai vechi timpuri, de când omul a
dobândit conștiință de sine și a devenit subiect epistemic și interog ativ,
încercând să înțelea gă atât ce se petre ce în jurul său, cât și ce se întâmplă în
sine însuși. Așa cum ne spun filosofii greci ai antichități i, omul primi tiv era
cel mai mult impresionat și copleșit de fenom enul mișcării, al transfo rmării,
care se observ a la tot pasul și la orice nivel, de la piatră (mișc area de
rosto golire, fenomenul de eroziune) până la om. Nu putea să se găsească o
altă explicație decât cea bazată pe admiter ea existenței în fiecare lucru a unui
principiu activ , a unei forțe interne animatoa re. De aici, conc epția anim istă –
însuflețire a întregii naturi (panpsihis m). Psihicul uman se include a astfel în
categoria forțelor intern e active ale omulu i -anima – și se înțeleg ea a fi ca o
substanță ascunsă, un minihomunculus, care se evidențiază, se întreține prin
actul respirației. La moarte, el se separă de corp, volat ilizându -se în eter în
form a unui abur , a unui duh.
Chiar în concepțiile filosofic e elabor ate ale unui Democ rit, Hera clit și
Epicur , psihicul va continua să fie interp retat ca „subs tanța activă" a corpului,
care-l pune pe acesta în mișcare și-l ghide ază în lume. La baza lui erau puși
cei mai fini atom i, atom ii focului, închipuiți a fi de talie mică, formă rotundă
și rapizi, care și ei intră și ies din organism prin mecanismu l „respirației ".
Această linie, căreia i s-a zis materi alistă, va fi perpetu ată și dezvo ltată
ulterior în modelele materialist-monis te, caracterizate prin reducționism
regresiv – reduce rea realității psihice calitativ superioare la procese și
fenomen e material e, substanțial-ene rgetice – biofizice, biochimice,
fiziologic e, de ordin calitativ inferio r.

O a doua linie, care își are punctul de plec are tot în animismu l prim itiv,
se caracterizează prin stabilirea principiului activ, nu în interiorul lucru rilor,
ci în afara lor, hipostaziindu-se în forma unui sau unor spirite supranatur ale
(zeități).
Pe lângă religie, care va fi princip ala susținătoare a caracterului
atempor al, imate rial și supranatur al-creaționist al psihicului, această linie a
fost îmbrățișată în filosofie, începând cu Platon, în form a monismu lui idealist
(punctul culminant fiind atins în sistemul hegelian ), care se întemeiază pe un
reducționi sm proiectiv sau ascendent, fenomen ele și procesele material e fiind
interpr etate ca proie cții, obiectivări, ale spiritului divin. Dar, nici în interiorul
celor două modele moniste definiț iile psihicului nu erau omogene. Așa, de
pildă, în cadrul monismului materialist, găsim două definiți i: a) definiția
oferită de materialismu l vulgar, potrivi t căreia psihicul este integ ral material,
substanțial, el identificându -se cu proces ele biofi zice și biochimice ale
creierului, neavând, chipurile, nici o determinație calitativă care să nu se
regăsească și să nu poată fi explicată prin proprietățile proceselor respe ctive;
b) definiț ia susținută de materialismu l diale ctic, potrivi t căreia psihicul nu
este materi e propriu-zi să, ci o însușire a materiei superior organizate
(creie rul), anume o însușire reflectorie, de natur ă ideală. In cazul monismu lui
idealist, întâlnim, de asem enea, două definiții: a) una oferită de idealismul
absolut sau obiectiv, potrivi t căreia psihicul individual este o formă specifică
de manifesta re a spiritu lui universal, a ideii absolute, care precede orice
individ conc ret; b) cealaltă, susținu tă de idealismul subiectiv , care afirmă că
psihicul este un dat imanent al individului concr et și se proiecte ază din
interior asupr a lumii externe în form a compl exelor de senzații. Obiectele
externe apar în acest caz doar în postura de factori declanșatori ai
mecanismu lui de exteriorizare a stărilor psihice individuale (Avenarius,
Hume, Mach).
Constatăm, așadar, că în înțele gerea și definire a psihicului, în genere, a
celui uman, în special, s-a creat o opoziție categorică și tranș antă între
punctul de vede re materi alist și cel idealist spiritualis t, opoziție care s-a
menț inut până în zilele noastr e. Așa cum am văzut, o încercare de depășir e a
reducționismulu i monist pe care se întemeia opoz iția celor două orientă ri a
încer cat-o modelul dualist, potrivit căruia sufletul și corpul trebuie admise și
analizate ca entități distincte, iredu ctibile și neinters ectabile. Repudiat în plan
ontologic, modelul dualist se susține astăzi în plan epistemolo gic (Eccles,
1980). Se afirmă astf el că, cel puțin în scop epistemologic, psihicul 94
Universitatea SPIRU HARET

trebuie consider at și analizat în sine, iar corpul (fizicul), respe ctiv creierul, de
asemene a trebuie studiat și e xplicat în sine.
Principiul complementarității interdiscipl inare, apreciat ca esențial în
paradigm a cuno așterii ști ințifice contemporan e, a dat nașter e unei alte viziuni.
Potriv it acest eia, una și aceeași realitate poate fi abord ată la niveluri și din
unghiuri diferite; cu cât realitate a dată este mai comple xă, cu atât crește
numărul acestor niveluri ș i unghiuri pa rticulare de abo rdare.
Se recunoaște că psihicul uman este realitatea cea mai comple xă din
universul cunoscut nouă până în prezent. Atunci, devin e logic să admitem că
înțelegerea și explicarea lui reclamă o multitud ine de niveluri și unghiuri de
aborda re: biomec anic, biofiz ic, biochi mic, fiziologic, psiholo gic,
sociocultural. Ca urma re, psihicul trebuie să fie obiect de studiu pentru mai
multe științe, fiecare urmând a releva un aspect particula r sau altul. In acest
caz, psiho logia nu este decât un mod posib il de abordare, neputându -și aroga
un rol e xclusiv .
Această perspe ctivă metodologi că, în loc să simplifice, compl ică și mai
mult sarcina definiri i psihicului : el încetează astfel să fie ceea ce ne spun
separ at științele implicate în abordarea lui, devenind o realita te multiplă, o
stare integrată su i gen eris a creierului.
Totuși, aceast ă paradi gmă are și un avantaj; ea relev ă inconsistența atât
a redu cționis mului monist, cât și a duali smului. Și oricât de radicală ar deveni
paradi gma complementarității interdisciplinare, psiholo gia nu poate fi
eliminată din procesul cunoaște rii vieții psihice. Vocea ei va continua să se
audă puternic și distinct în cadrul celorl alte discipline care pot emite pretenții
de a se ocupa, din unghiul lor de veder e, de studiul acest ei realități.
In acest caz, psiholo gia trebui e să realize ze două lucruri: a) să
demonstreze că ceea ce înțele ge ea prin psihic este altceva sau ceva diferit de
ceea ce înțeleg celel alte științe (biofizica, biochim ia, fiziologia, sociologia );
b) să nu hipos tazieze și să nu absoluti zeze „imag inea" sa despr e psihic, adică
să nu izoleze fenomen ele psihice de cele biofi zice, biochimice și fiziologice
ale creierului sau de sursel e externe de informație.
După părerea noastră, psiholo gia nu poate satisfac e cerința de mai sus
decât dacă părăsește paradigm a tradiț ional ă, structu rată pe opoz iția spirit
(conștiin ță)-materie, și adoptă paradigm a elabor ată în cadrul metodolo giei
cibern etico-sistemice. Esențială pentru această paradigm ă este exigența de
relaționar e, în cursul abordă rii oricărui sistem real, a trei dimensiuni:
dimensiunea substanț ială (mate rială) (M), dimensiunea
Universitatea SPIRU HARET95

Universitatea SPIRU HARET96energetică (E) și dimensiunea informațională (I): S=f (M, E, I ) sau
S = {M n E n i} sau S = |M -> E -> i|.
In care din cele trei dimensiuni poate fi încadrat psihicul ? Răspunsu l
corect nu este decât unul singur , și anume: psihicul se circums crie
dimensiuni i informaționa le. N.W iener (1948) a demonstrat că informația este
o determinație obiectivă și intrinse că a Universului, distinctă de substanță și
de energie. „Informația este informație; ea nu este nici materi e, nici energie",
accentua N.Wiener. Ca determinație obiectivă a Unive rsului, informația își
dezvăluie caracterul ei abso lut. Nefiind nici materi e, nici energie, ea pune în
evidență independ ența sa față de cele două dimensiuni. Ca fenomen real, ea
nu se poate însă realiza și manifesta decât în cadrul comunic ării sistemulu i
dat cu mediul ambiant (S ^ M) sau cu un alt si stem
(S1 ^ S2). In afara proc esulu i efectiv al comunicării, informația rămân e în
stare latentă (o simplă potență ). Relevându- se în și prin comunicar e,
informația reclamă existența unui anumit suport fizic substanțial-en ergetic.
Independenț a ei față de substanță și energie devine, în acest caz, relativă.
Purtătorul fiz ic al informației poa rtă numele de semnal.
Spre deosebire de substanță și energie, informația este lipsită de
proprietăți sensibile (volum, greutat e, formă, gust, miros, înălțime, timbru,
culoar e etc.) și nu poate fi perc epută în mod direct prin nici un or gan de simț.
Constatare a prezenței sau absenț ei ei o realizăm în mod indirect, prin
intermediul efectelor sale la nivelul sistemului receptor (destinatar). Cum
anume? Anali zând și evaluând semnul modificărilor stării inițiale a
sistemulu i. Pentru a facilita o asemene a operație, Wiener definește informația
ca măsură a gradulu i de organizar e în opoz iție cu entropia, care este măsura
gradului de dezor ganizar e. Organizare a se leagă apoi de reglar e, adică de
ansamblu l „acțiun ilor" sau „transfo rmărilor " prin intermediul cărora un
sistem este readus dintr-o stare de oscilație sau de dezechilibru într-o stare de
echilibru, sau dintr-o stare de organizare mai slabă într-o stare de organizare
mai bună. Atunci când procesul de reglare se realizează de către sistemul
însuși, el cap ătă denumire a de autore glare.
Așad ar, informația se va obiectiva și va putea fi evalu ată prin
intermediul proces elor de reglare (autor eglare) și organizar e (autoor ganizare)
în cad rul sis temului consider at.

Ca factor de reglare și organizare, informația ne dezvăluie o
dimensiune cantitat ivă (statistico-matematic ă) și una calitat ivă (sem antică și
pragmatic ă). Dimensiunea cantita tivă leagă informația de starea de
incertitudine sau de nedeterminar e a sistemului receptor (sau observator ) în
raport cu rezultatul sau deznodământul desfășu rărilor într-un câmp de eve-
nimente. Se spune că, din punct de vede re obiectiv , statis tico-matematic, se
realizează o cantitate de informație dacă mesajul recepționat reduc e starea
inițială de incertitudine a subiectulu i în legătur ă cu întâmplar ea produsă la
nivelu l câmpului dat de eveniment e. De exemplu, dacă pe un anumi t traseu
circulă un singur număr de tramvai, apariția și perceperea numărului
respe ctivulu i mijloc de transport nu conține nici o cantitate de informație,
întrucât, în situația dată, nu avem de a face cu nici o incertitudine, în câmpul
de evenimente existând doar evenimentul sigur . Pentru a se realiza o cantitate
de informație, este neces ară existența a cel puțin două evenimente, rezul tate
sau stări posibi le, adică ale căror posib ilități să fie mai mari decât zero
(p(Wi)>0).
Pe acest temei, s-a convenit ca măsura rea cantități i de informație, în
plan statist ico-matematic, să se realizeze ca funcție logaritmică (monoton
crescătoar e) de numărul evenimentelor elementa re independent e și de
probabili tățile lor. Cl. Shannon (1948) a dat, în acest sens, următo area
formulă devenită clasică:n
H = -£ pi log2
unde H = simbo lul entropiei, pi = probabili tățile individuale ale
evenimentelor ce compun situația dată, log2 = logaritmul în baza 2, care
impune drept unitate de măsură bitul (binary digit), semnul „ – " în fața
însumării (X) vine să compenseze faptul că valorile logaritmice ale (pi) sunt
negative, inform ația ca măsură neputând fi de cât pozi tivă.
Comentând conținutul formulei de mai sus, N. Wiener afirma că
„informația este egală cu entropia luată cu semn schimbat ". Aceasta se
corel ează cu definire a anterioa ră a informației, ca măsură a gradului de
organizar e, și a entropiei, ca măsură a gradului de dezor ganizare. Din
aserțiune a de mai sus, dedu cem că unei creșteri a cantități i de informație într-
un sistem îi va corespunde o descr eșter e a cantităț ii inițiale de entropie.
Anali za dinamicii cantității de inform ație a condus la formular ea
următoar elor legi generale, extrem de importante pentru aplica rea teoriei
informației la studiu l sistemelor r eale:
Universitatea SPIRU HARET97

a.Când numărul evenimentelor într-un câmp de evenimente este egal
cu
1, cantitatea statistico- matematică de informație va fi eg ală cu 0, I= log2 = 0;
b.Cant itatea maximă de informație furnizată la o alegere binar ă se
realizează în cazul unui experiment cu două rezultate egal posib ile (ex.,
experimentul de arunc are a moned ei; căde rea unei feț e sau a celeilalte este
echiprob abilă: p = 2), I = log22 = 1
c.Cant itatea cea mai mare de informație se încorpo rează în situațiile
cu ev enimente (sau stări) echiprobabile și independ ente;
d.Pe măsur ă ce, într-un câmp de evenimente, probabilitatea unui
eveniment tinde să domine asupra probabili tăților celorlalte evenimente,
cantitatea de informație tinde să desc rească;
e.Intr-un câmp de evenimente dependente, cu probabilități
condiț ionat e, cantitate a de inform ație este mai mică decât într-un câmp cu
același număr de evenimente, dar indep endente unele de altele;
f.Intr-un câmp de N evenimente, dacă probabilitatea unuia din ele
este e gală cu 1, cantitatea de informație va fi e gală cu 0.
Dimensiunea calitativă a informației se relevă prin raporta rea semnelor
sau a mesajului la organizar ea internă și stările de necesitate (sarcinile de
reglare) ale sistemului destinatar , în cazul nostru, acesta fiind subiectul uman.
Ea se conc retizează în latura semantică și latura pragmatică (fig. 4).
Fig. 4. Schema relației dintre laturi le informațieilatura c alitat ivă
(pragmatică)
latura c antitat ivă
latura calitativă
(sem antică)(statistic
ă)
Universitatea SPIRU HARET98

Universitate a SPIRU HARE TLatura semantică rezidă în relevar ea și corecta descif rare (înțeleg ere) a
conținutulu i mesajului. Semnificația este o dete rminaț ie calitativă care rezultă
din stabilire a, în procesul comunică rii, a unei legături funcționale de
designar e-reprezentar e între semn (construct simbo lic) și obiect (realitate
extralingvistică ). Ea nu există în sine, ca dat obiectiv independ ent, ci se
elabo rează exclusiv în procesul comunicării în plan istoric sau actual –
ontogenetic, circumscris unei situații semiot ice bine determinate, care
presupune articula rea următo arelor elem ente: obiect (sursa ) — mesajul
(info rmația = imagine, idee) — semnul (ex., cuvântul, un simbol sau o relație
matematic ă) —sistem destinatar (receptor ) (fig. 5).
imagine
obiectcuvânt
Fig. 5. Schema situației semiotice In cazul
comunicării umane, semnificația se definește în mai m ulte
feluri:
a.ca lucru a cărui denumire (desig nare) este semnalul;
b.ca însuș ire sau proprietate a lucrurilor;
c.ca imagin e, con cept, idee;
d.ca relație:
•între semne;
•între semn și obiect;
•între semn și ideea despre obiect;
•între semn și acțiunile subiectului cu obiectel e;
•între oameni c are comunică între ei cu ajutorul semnelor (A. Schaf f,
1966).
Semnul este purtătorul fizic al semnificației. In calitate de semne, pot
apărea literele alfab etulu i limbii natur ale ( ex., A= „obiect rotund", B =
„obiect cubic ", C = „obiect roșu ", D = „ob iect galben " — AflC =
99

„clasa obiectelor rotunde de culoar e roșie" , BnD = „clasa obiectelor de
culoar e galbenă", cuvintele limbajului natur al, cifre, gesturi, figuri
geometric e, sunete, lumini etc.). Studiu l apariției, evoluției și „vieți i"
semnelor în cadrul comun icării umane face obiectul unei științe speciale
denumi tă semiotică.
Semnele se leagă întotde auna de un anumit conținut al gândirii și
activități i omului, având aceeași semnificație pentru toți indiv izii angajați în
procesul comunică rii. Ele ființează și se definesc în cadrul comunică rii; în
afara comunicării, semnele devin si mple obiecte sau fenomene natural e.
Pentru a avea un control mai riguros asupr a încărcăturii de sem-
nificație, s- a introdus ș i noțiunea de cantitate semantică de info rmație (Is).
Aceasta se definește ca măsură a transform ării tezaurului intern (9) al
receptorului (R) sub acțiunea mesajului rec epționat (T).
Cu alte cuvinte, fiecărui text (T) admisibi l la intrare i se asociază un
operato r (P) care acționează asupra tezaurului (9). Există mesaje
decodificabile, a căror receptar e determină o transforma re orientată și
selectivă a tezaurului (9), destinata rul extrăg ând astfel o cantitate reală de
informație (din punct de vede re semantic), și mesaje nede codif icabile, a căror
recepție nu provo acă nici o modifica re cu adresă „a tezaurului" (9),
destinatarul neputând extrage nici o cantitate semantică de informație. Este
deci posib il ca, în plan obiecti v, statistico- matematic, să existe o cantitate
mare de informație, iar în plan semantic, datorită inexistenței tezaurului
adecvat, să nu se e xtragă nici o cantitate de informație.
Datorită depend enței sale de tezaurul intern al destinata rului, cantitatea
semantic ă de inform ație a unuia și aceluiași mesaj nu este invariantă, ci cr ește
sau descr ește în funcție de „capa citatea " de deco -difica re-integrare a acestuia.
Cu cât tezaurul respectiv este mai bogat și mai bine structurat, cu atât
cantitatea semantic ă de informație pe care o va extrag e din mesajul dat va fi
mai mare, și invers. De exemplu, un destinatar avizat, posedând o pregătire
prealabilă într-un anumi t domeniu, va extrage dintr -un discurs referitor la acel
domeniu o c antitate semantică de informație considerabil mai mar e decât unul
novice. Este posib il ca, în raport cu un anumit destinatar , mesajul consider at
să atingă limita superioar ă a decodific ării lui și ca prezenta rea lui ulterioa ră să
nu mai furnizeze nimic în plus, tezaurul asimilându- l necondiț ionat fără a-și
mai pune în funcțiune operatorii de testar e-identific are. Putem, așadar,
formula următoar ea schemă de 100
Universitate a SPIRU HARE T

Universitatea SPIRU HARET101principiu: un tezaur prim itiv nu extrage aproap e nimic (nici o semnific ație)
din mesajul primi t; un tezaur bine elabor at decodific ă mai complet mesajul și
extrage din el maximum de c antitate semantic ă de informație.
Latura pragmatică a informației se evidențiază ca urmar e a
interpretă rii mesajului prin prisma „interesulu i" sistemulu i destinata r.
Prezentă la toate sistemele biologice, latura pragmatic ă atinge adev ărata sa
relev anță la nivelul omulu i. Pentru subiectul uman se afirmă în toată
amploare a sa dublul caracter al procesării informației extern e: a) o procesar e
obiectivă, prin intermediul căreia se realizează o cunoaște re a lumii extern e
așa cum este ea, independ ent de stările interne de necesitate (motivație) ale
subiectului ; b) o procesare condiționată de subiect, impusă de satisfa cerea
stărilor proprii de necesitate (mot ivație ). Aceasta din urmă determină
utilitatea mesajului (informației) pentru satisfa cerea stărilor proprii de
necesitate ale subiectulu i. Cum utilitatea se poate dovedi a fi mai mare sau
mai mică, s-a introdus noțiunea de canti tate pragmat ică de informaț ie (Ie).
Determina rea ei se face prin relaționar ea a două probabilități : probabilitatea
ating erii obiectivului (scopului) înaintea primirii mesajului (pa) și
probabilitatea de ating ere a scopului după prim irea mesajului (pu). Astfel, se
poate afirma că mesajul conține o cantitate pragmatic ă de inform ație dacă cea
de a doua probabili tate devine mai mare decât prima, adică dacă el permite
subiectului să se apropie de obiectul propus sau să-și dim inueze stare a actuală
de necesitate: (pu>p a). Funcția de utilitate a informației se situează pe
continuu mul valoric cuprins între 0 și 1. Sunt po sibile cât eva variante:
a.dacă pa este 0, iar după prim irea mesajului Ti ea rămâne
neschimbată, pu=pa, atunci cantitatea pragmatică de informație extrasă va
fi egală cu zero;
b.dacă pa era pozitivă (să zicem, pa=0,50 ), iar mesajul primit, Ti, o
diminuează, pu devenind, să spunem, 0,20, acest mesaj nu numai că va fi
lipsit de utilitate, dar devine pur și simp lu entropi e, amplificând starea
inițială de tensiune și dezordinea din sistemul destinatar (ex.: fiind însetat și
aflându- te într-o zonă necunoscut ă, decizi s-o apuci într-o anumi tă direcție
pentru a găsi o sursă de apă și te apropii la 500 m de ea; în acest punct
întâlnești o persoan ă care, rău intenționată, îți indică o altă direcție, unde nu
există nici o sursă de apă; mesajul transmis, în loc de utilitate, poartă în sine
entropie );

Universitatea SPIRU HARET102c.dacă pa este foarte mică (ex., 0,10), iar după primirea mesajului pu
creșt e semn ificativ (ex., ajung e la 0,70), cantitatea pragmatică de informație
este mar e;
d.dacă pa este foarte mică, iar după prim irea mesajului sistemul își
satisfac e integral starea de necesitate, cantitate a pragmatică de informație
va fi max imă ( Ie=1).
Relația dintre cele trei laturi ale inform ației – cantitativă (statis tico-
matematic ă), semantică și pragmatică – este de concentricitate. Cum ne arată
figura 4, sfera cea mai largă o are latura cantitativ-e xtern ă, pune rea ei în
evidenț ă reclam ând cel mai mic număr de condiții; în ordine, urme ază sfera
laturii semantice, a cărei realizare presupune existența unui număr mai mare
de condiț ii; sfera cea mai restrânsă o are latura pragmatic ă, a cărei realizar e
reclamă un număr și mai mare de condiții.
Datorită capacității sale proie ctiv-anticipative, omul tinde să lărgească
în perman ență sfera celor două laturi calitative ale informației -semantică și
pragmatică -, găsind și atribuind sensuri și utilități oricăror fenomene și
evenimente din lu mea externă.
Prezentare a mai pe larg a conceptului de informație a urmărit să ofere
punctele de sprijin și argumentele de bază în favoarea definirii naturii
ontologice a psihicului ca r ealitate eminament e informațională.
Vom afirma, așadar, că psihicul apare, există și se manifestă ca o
modali tate informațională specifică, legată de un mecanism specializa t în
recepționar ea și procesa rea semnalelor despr e stările mediului extern și
intern al organismului, sistemul nervos, creierul. Principala funcție a
sistemului nervos este cea de semnalizare, designare, simboli zare, prin
intermediul căreia se stabiles c legături de ordin semantic și pragmatic între
evenimente, între sarcinile curent e de reglare ale organismului și propri etățile
diverșilor stimuli din mediul extern. Or, psihicul este expresia cea mai pură a
acestei funcții. Esența lui rezidă tocmai în releva rea conținu turilor
informaționale și semnificațiilor semnalelor proc esate la nivelu l creierului.

r\ /OM
"––––––– –––-~–––––––– ––"–––––ș–––-T=W~l
\
/cimpan-'ATE' zeu
\_________ /telf mMPLEX
IT\ ' Jcâine. DE CO^ : obai
I
\ /nsecte \ /
viermi
FV /cel enter ate
amoeb ă
ig. 6. Schema principal elor niveluri evolutive ale psihicului
Criteriul obiectiv esențial pe baza căruia putem delimita evolutiv
apariția informației de tip psihic este prezența funcț iei de semnalizar e și a
activități i de explorar e-investigar e a mediului. Prin semnali zare, vom
înțeleg e stabilirea de către organism a unei legături cu sens și cu valoa re
adaptativă între stimu lii primari, biologic ește esențiali – alimentari, nocivi, cei
legați de reprodu cere etc. – și stimuli i secundari, în sine neutri (sonori,
lumino și, mecanici etc.). Stabi lirea unei asemene a legături devine imperios
necesară o dată cu trece rea de la modul de existență static, propriu regnului
vegetal (planta își duce existența într-un loc fix, ea nedispunând de
capacitat ea și libertate a de a și-l schimba), la modul de existență mobil,
propriu regnului animal. Pentru un asem enea mod de existență este
caracteristic faptul că elementel e neces are supraviețuirii – în speță, hrana și
apa – nu sunt date de-a gata într -un loc fix, ci sunt d ispersate în spațiu,
103
Universitate a SPIRU HARE T

animalul trebuind să le depisteze și să le identifice singur, deplasându- se într-
o direcție sau alta și explorând permanent mediul ambiant. Rezo lvarea acestei
sarcini ar fi impos ibilă fără existența și dezvo ltarea funcției de semnalizare.
Se constată că apariția acestei funcții însoțește procesul desprinderii regnului
animal de cel vegetal și ea își va crea mecanismul capabil s-o realizeze la un
nivel de perfo rmanță din ce în ce mai ridicat. Mecanismul respectiv va fi
reprezentat de sistemul nervos, de a cărui dezvol tare ulterioar ă va depinde în
mod direct dezvo ltarea psihicului în p lan filog enetic.
Iar dezvoltare a psihicului va consta, în esență, în diversifi carea,
perfecționar ea și specializarea continuă a funcției de semnali zare, designare,
simboli zare, proces ce va atinge cotele valorice cele mai ridicat e la nivelul
ființei umane (fig. 6).
Definir ea psihicului ca o modalitate specific ă de informație este
justificată și de faptul că el, ca și inform ația, se manifest ă pretutindeni ca
factor de reglare, de optimizare a relației organismului cu lumea externă. Pe
scară filog enetică se pune pregnant în evidență depend ența nivelului de
organizare și performanță a comport amentelor adaptative de gradul de
dezvoltare psihică.
Apoi, ca și inform ația, psihicul este lipsit de proprietăți sensibi le,
prezența lui înregistrându -se nu direct, ci prin intermediul modificărilor pe
care le produce în star ea tablou lui comportament al al or ganismului:
•ca și informația, psihicul, fiind iredu ctibil la materi e și la energie, este
depend ent de acestea: realizare a oricărui proces psihic reclamă un
mecanism neuro fiziologi c specifi c și produce rea unor trans formă ri
energetice congruente; în anumite proces e psihice, ca de pildă în
gândire, autonomia informației în raport cu energia iese mai puterni c în
evidență; în altele, de exemplu, în stările emoționale și motivaț ional e,
autonom ia informației în raport cu energia este mai puțin evidențiată,
tensiun ile ener getice tinzând să domine;
•ca și informația, psihicul nu se consti tuie și nu se poate exprima ca
atare decât în cadrul comunicării individu lui cu lumea extern ă:
comunicar ea reprezintă laboratorul în care se plămădește întrea ga viață
psihică în ipostaza sa de structură informațională suprao rdonată în
sistemul or ganismului ;
•ca și informația, psihicul nu se uzează și nu se epuizează prin
comunicar e (desfășur are), ci, dimpotrivă, se conserv ă și se
consolidează
Universitatea SPIRU HARET104

Universitatea SPIRU HARET105(scriitorul nu-și „golește sufletul" prin cărțile pe care le scrie, ci, dimpotrivă,
și-l îmbogățește );
• informația procesată și fixată pe un suport fizic poate fi conserv ată la
infin it, dacă suportul respe ctiv, în sine perisabil, este regenerat sau înlocuit cu
altul, pe măsura uzării lui; aceeași proprietate o posedă și structura psihică.
Ea ar putea fi perpetu ată la infinit, dacă suportul său normal ar fi regenerabil
sau înlocuibi l din mers.
Consider area psihicului ca fenomen inform ațional permite să se dea
consistență și sens operațional și definiției derivate din teoria reflectării,
potriv it căreia „psihicul este reflectarea ideal- subiectivă a lumii obiective ". A
interpreta ontologi c psihicul, ca reflectare stricto sensu, înseamnă a limita
posibilitatea de explicar e a structurilor superioa re ale conștiinței, respe ctiv, a
gândirii form al-abstr acte, unde nu mai operează principiul asem ănării, al
reprezentării imagistic e. Numai definiția informațional ă oferă premisele
logic e neces are pentru depășire a acestei limite impuse de imagistic a
reflectorie, întruc ât numai ea rezonează cu constructivismul, simboli zarea și
formalizare a abstra ctizantă care devin determinații esențiale ale organizării
psihicului uman.
5.2. CARACTERIS TICILE PSIHICULUI UM AN
Ca modali tate informațional ă specifică și, implicit, ca o nouă formă a
vieții de relație la nivelul regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum
pe care se delimitează și se individuali zează un număr imens de gradații și
trepte evolutive. Psihicul uman reprezintă segm entul superior al acestui
continuum. Sub el se întinde „universul " psihicului animal. Raportul dintre
cele două segm ente a consti tuit obiect de aprinse dispute în psiho logie și nici
în prezent nu se poate spune că s-a ajuns la un punct de vede re unanim
împărtășit. Ca și în alte probleme, nu s-a putut evita ciocnir ea tendin țelor
opuse, unilateral absoluti zante: o primă tendință inspirată din filosofia
idealistă și din teolo gie absoluti zează într-atât deosebirile dintre psihicul
uman și cel animal, încât se conside ră două realităț i distincte și neraport abile;
cea de a doua tendin ță, opusă primei, își trage origine a din biologia
evoluționis tă a lui Darwin și va absolut iza asemănările, deosebirile fiind
declarate pur cantitative, neesențiale. In plan metodo logic, prima tendin ță
excludea orice transfe r de date sau expl icații de la psihicul animal la cel uman
sau de la cel uman la cel animal. In schimb, cea de a doua permite un astfel
de transfe r în ambele sensuri și î ntr-o

asemene a măsur ă, încât în explicarea comportam entulu i animal se invocă fără
rezerve voința, intenția, iubirea sau ura, iar în explicarea comportam entulu i
uman se invocă la fel de direct și categoric instinctul, iraționalul,
impul sivitatea, inconșt ientul.
Cum se întâmplă mai întotdeauna în asemene a probleme, adevă rul
științific se află undev a la mijloc. Prin urma re, psihicul uman trebuie
conside rat și ca făcând parte din continuumu l general al psihicului, dar și ca
reprezentând un moment de discontinuitate evolutivă. Lui îi vor fi proprii
toate trăsătu rile și determinații le psihicului în general, dar va dobândi și
trăsături și determinații specific e, calitativ noi, superioa re. Trăsăturile și
determinați ile generale le putem rezuma în următo arele: natur a infor-
mațională, funcție a sistemului nervos, constituirea în procesul comunic ării
organismu lui în mediul extern, funcție de semnali zare-desi gnare, cu rol de
reglare în dinamic a relației organismului cu mediul. Pe baza lor , în mod logic,
se pot stabili asemăn ări între psihicul uman și cel animal. Intre anumite
limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru
înțeleg erea unor aspecte ale comportam entulu i uman. Admiterea asem ănărilor
nu trebuie să condu că la reduc erea comport amentului uman la cel animal sau
la ridic area comportam entulu i animal la nivelul c elui u man.
In cursul comparației, nu trebuie să se piardă din veder e faptul c ă înseși
trăsăturile și determinațiile generale ale continuumului psihic au înreg istrat
modifică ri semnificative, în ceea ce privește valorile și modalitatea concr etă
de realizare, ele nefiind, așada r, identice pe toate treptele evoluției.
Cu cât două trepte sunt mai îndep ărtate una de alta, cu atât difer ențele
dintre ele sunt mai mari, și invers, cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât aceste
difer ențe vor fi mai mici, iar asemăn ările mai mari. Treapt a animală cea mai
apropiată de treapta umană este cea a maimuțelor antropoide și, în primul
rând, a cimpanzeului. Difer ențele dintre cele două trepte sunt incompa rabil
mai mari și din punct de vede re cantitativ și calitativ decât diferenț ele dintre
treapta maimuțelor antropoide și treapta imediat de sub ea a maimuțelor
inferioa re sau a delfinilor . Putem afirma că apariția omulu i reprezintă un
moment de discont inuitate, de salt calitativ pe traie ctoria evoluției.
Și cum apariția psihiculu i o punem pe seama constitu irii unui nou mod
de existență, prin desprind erea regnului animal din regnul veg etal, și 106
Universitatea SPIRU HARET

apariția psihicului uman se leagă de desprind erea din seria animală a unei noi
ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens sapiens și de consti tuirea unui nou
mod de existență – cel sociocultura l. Evoluția natural ă, biologic ă a creat ceea
ce, în termenii inform aticii, am putea denumi hardwar e-ul capabil să ridice la
un nivel superior relaționar ea organismulu i cu mediu l (și procesarea
informației). Principalele elemente de hardwar e, care asigură premisele
indispensabile ale realizării noii form e a psihismu lui – psihismu l uman -, sunt
creierul (creierul uman, a cărui superioritate în organizarea structural-
funcțională am demonstrat-o mai sus) și poziț ia bipedă, care a permis lărgirea
orizontului vizual și folos irea membr elor superio are exclusiv pentru funcții
instrumental- obiectuale, de c reare și utilizare a uneltelo r.
Mediul sociocultural este cel care determină elabo rarea sofware-ului,
adică a programelo r logic e intern e de procesare integrare și interpreta re a
conținuturilor informaționale.
Organizare a psihică de tip uman nu s-a constitui t în forma ei completă
și definitivă o dată cu apariția primi lor reprezentanți ai speciei homo sapiens
sapiens și a primelor structuri ale mediului sociocultural, astfel încât, ulterior ,
să nu mai fi avut loc decât un simplu proces de reiter are și transmiter e a ei de
la o generație la alta. Dimpo trivă, constituirea ei are un caracter evolutiv-
istoric, multistadial. Forma inițială a acestei organizări este embrion ară, ea
fiind mai apropiat ă de cea a cimpanzeului decât de cea a omului adult din
epoca modernă. Spre deosebire de seria animală, unde pattern-ul de bază al
organizării psihocomportam entale rămâne relativ același de la o generație la
alta în cadrul aceleiași specii, în seria evolutivă uman ă acesta va suferi
modifică ri semnific ative de la o etapă istorică la alta. Sursa principală a unei
atare variabilități o constitu ie însăși dinamica mediului sociocultur al. Ritmul
și amplitudinea schimburilor în confi gurația mediulu i sociocultural au spori t
aproape în progresie geometric ă, impunând restru cturări tot mai profund e în
sfera vieții psihice a noilor generații. In epoca actuală, acest e schimbări au
devenit atât de rapide (volumul informației se dublează la fieca re 10 ani),
încât chiar una și aceeași generație este oblig ată să-și restructu reze de mai
multe ori în timpul vieții sistemele de cunoștin țe, de atitudin i și mentalităț i
elabo rate în cursul anilor de școală și al adoles cenței.
Putem, așadar, afirma că prima caracteristică definitorie a psihicului
uman o constitu ie preg nantul său dinami sm evolutiv .
Universitatea SPIRU HARET107

Universitate a SPIRU HARE T108Dacă, în plan biologic, evoluția omului se consider ă demult încheiată,
nemaifiind înreg istrate modifică ri semnific ative nici în constitu ția fizică, nici
în anatomia creie rului de când a apărut homo sapiens sapiens, în plan psihic,
evoluția a rămas perm anent deschisă, amplificându- și tot mai mult spațiul de
variabil itate intergenerații și i nterindividuală.
O a doua caracteristică a psihicului uman, care-l deoseb ește
fundamental de psihicul animal o consti tuie extraordina ra lui compl exitate.
Este unanim admisă teza că psihicul uman reprezintă cel mai comple x sistem
dintre toate sistemele r eale cunoscute nouă până la ora actual ă.
Această complex itate se realizează atât în plan structur al-arhite ctonic,
cât și în plan funcțional.
Din punct de vedere structur al, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea
mai mare eterogenitate modală și cea mai întinsă plajă de variabilitate
valoric ă a componentelor de bază în plan interindividual.
Pe lângă componentele primare, care sunt, într-o form ă sau alta,
prezente și la animale, psihicul uman are în alcătuirea sa, în cea mai mare
parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor secunda re
superio are: gândir ea logic ă, bazată pe principiu l generalizării, abstra ctizării și
form alizării, imagin ația c reato are, memoria istorică, limbajul articulat, fun cția
decizională, voința deliberativă, motivația sociocultural ă, funcția de
valorizar e (axio logică), emoții le și sentimentele superioa re de ordin estetic și
sociomoral, trăsătu ri caracterial e, comple xe structuri aptitudinale de execuție
și creație. Acestea vor genera și vor susține din interior o gamă aproape
infinită de comport amente și activități, după care se obiective ază în ultimă
instanță superio ritatea omului în raport cu animalul.
Comple xitatea structurală a sistemulu i psihic uman iese și mai
pregnant în relief dacă prezentăm schema logică de organizare intern ă a lui.
Aceasta se dispune atât pe verticală (ierarhi c), cât și pe orizon tală (fig. 7).
Dimensiunea verticală ne dezvăluie caracterul plurinivela r al organizării
interne, delimitare a principalelor subsis teme după criteriul inferior-superior ,
primar -secund ar. Sintetizând datele și punct ele de veder e produse de evoluția
anterioar ă a psihologi ei, vom identific a trei niveluri esențiale ale organizării
sistemulu i psihic uman: nivelul inconșt ient, nivelul subconșt ient și nivelul
conștient.

Trebuie să subliniem aici că, în forma ei elabor ată, ideea organizării
ierarhice multinivela re a vieții psihice a omulu i aparține școlii psihanalitice
și, în primul rând, creatorului acestei școli – S. Freud, prin introduc erea celor
trei instanțe, dispuse pe verticală: Sinele (id-ul), Supra- eul (super ego) și Eul
(Ego).
Astăz i, noțiunea de „organizare multinivelară " se aplică nu numai
sistemului psihic în ansamblu, ci și funcțiilor și proceselor particular e,
începând cu senzația și terminând cu proces ele supe rioar e ale gândirii.
Nivelul inconștient. Referi ri la existența unor fenomen e psihice
inconștiente găsim încă în sec. XVII, la Leibniz, care vorbe a despre existența
„perc epțiilor mici", care se produc sub pragul de conștient izare și pot
influența mersul percepției și gândirii conștiente. Mai târziu, Maine de Biran
(1766- 1824) trans formă noțiunea de „perc epții m ici" în ce a de
Fig. 7. Schem a-bloc a celor t rei sfere care
Universitate a SPIRU HARE T109

„percepții obscure ", întrucât despr e conținutul lor subiectul nu poate să
relateze nimic în mod direct. La rândul său, G. Fechner (1801- 1887), studiind
relația dintre intensitate a stimulului și intensitatea sau claritate a senzației,
introdu ce termenul de „senzații subli minale ", care ca atare nu reușes c să se
individuali zeze în câmpul conști inței, dar influențează prin potențare sau
diminuar e (inducția negativă) pe cel e conștienti zabile în momentul dat.
Helmholt z (1897 ) va merge și mai depa rte, susținând existența unor
raționamente inconștiente și explicând cu ajutorul lor fenomenul insight
-găsire a instantane e a soluției la o problemă.
In filosofie, ideea existenței unei vieți psihice inconștiente sau
iraționale a fost și mai amplu susținută și dezvol tată în lucrările unor mari
gânditori ai sec. XIX, precum Schellin g, Schopenhaue r, Nietzsche, Hartman.
In interpr etarea omului, sec. XIX a dus deja la formulare a opoziției dramatice
între rațional și irațional, între omul- uman și omul- bestie. Cele două entități
sunt prezente în structur a fiecărei perso ane individuale concr ete, dar raportul
de forță dintre ele este variabil și, de aceea, controve rsabil. In interpr etarea
acestui raport, din nou vom asista la confruntar ea a două tendințe unilater al-
absoluti zante și, implici t, reciproc- exclusive: tendin ța raționalistă, care va
afirma predominare a absolută a forței raționalulu i asupr a iraționalului, a
conștientului asupr a inconșt ientului, și tendin ța iraționalis tă, care susținea
predominare a absolută a iraționalulu i, a instinctului, a „best iei" asupra
raționalu lui, a conșt ientului, a umanului.
Pe fondul acestei confruntă ri filosofice, S. Freud se va apleca în mod
sistematic, de pe pozițiile omului de știință, asupra fenomenelo r psihice
inconștiente, realizând pentru prima dată o analiză, descriere și interpr etare
înche gate, coerente ale acestei realități. Meritul principal al lui Freud rezidă
în aceea că a reușit să spargă tiparele și zidul prejudec ăților , în interio rul
căruia se cantonas e psiholo gia vremii, demonstrând necesitate a include rii în
psihicul uman a inconștientului, ca o componentă bazală și esențială pentru
dinamica personalității ș i comport amentului cot idian.
In evaluar ea și stabilirea rolului inconștientului în determinar ea
comportam entulu i și activității person alității umane, Freud a îmbrățișat linia
filosofică a iraționalismulu i.
Universitate a SPIRU HARE T110

Universitatea SPIRU HARET111Astfel, el va confe ri inconșt ientului rolul esențial în structura
„apar atului psihic", pe seam a elementelor și forțelor lui fiind pusă întreaga
gamă a manifest ărilor și activități lor omului, inclusiv a celor de creație.
Și dacă, până atunci, psiho logia păcătuia prin faptul că-și limita
domeniu l exclusiv la studiul fenomen elor psihice conștiente, conc epția lui
Freud avea să-și doved ească vulnerabilitatea și slăbiciune a printr-o limitare
inversă, afirmând că adevăratul obiect de studiu al psihologiei îl reprezintă
inconșt ientul.
In conte xtul dat, pe noi ne interesează contribuț ia concretă a lui S.
Freud la aprofunda rea studiului și anali zei structurii și conținutulu i
inconșt ientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. Și nu este nici o
exagerare dacă afirmăm că ceea ce se cunoaște la ora actuală, în această
problemă, se datorește aportului școli i psihanalitice.
Astfel, sintetizând datele reprezentanți lor acest ei școli, obținem un
tablou ex trem de complex al inconșt ientului uman. I n cadrul a cestui tablou, se
delimi tează, din punct de vedere modal, două forme: inconșt ientul colectiv și
inconștientul individual. Pentru Freud, importanța cea mai mare o are
inconștientul individual, cel colectiv constituind o platformă mai mult sau
mai puțin neutră; în schimb, pentru C. Jung, rolul activ și determinant în
dinamica personalități i îl joacă inconștientul colectiv, la a cărui analiză de
structur ă și conținut el ș i-a adus o contribuție decisivă.
Inconștientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv ,
motivaț ional, cognitiv și executiv-ins trument al (acestea din urmă în forma
unor schem e intern e de răspuns și comportament), constitui te în cursul
evoluției istorice a speciei umane și conserv ate în straturile profunde ale
memoriei. In pofida discontinuității marc ate de indivizii concr eți în
succesiunea generațiilor (timpului), umani tatea prezintă în sine și o anumită
unitate și continui tate, care se vor manifest a legic și irezis tibil în tendința
indivi zilor de a se căuta veșnic, de a se recunoaște și de a realiza o existență
de grup, comunitară. La nivelul fiecă rui om, se pune în evidență o memorie a
speciei, înnăscută, și o memorie individuală, structu rată în timpu l
ontogenezei.
După Jung, elementele vieții psihice ancestr ale se articule ază în
veritabi le matrici sau tipare, denumite de el arhetipuri, care vor ghida din
interior , într-un sens imperativ , procesul plămădirii personalități i de supraf ață
a individulu i. Ca întregul edificiu al vieții psihice, arhetipul este alcătuit pe
principiul intera cțiun ii anta gonic e între forțele constructive ( ale

vieții) și cele distructive (ale morț ii), între forțele binelu i și cele ale răului,
între iubire și ură. In arhetip, ca expresie structur ată a inconșt ientului colectiv ,
se află practic ceea ce în mod cur ent se numește destin.
Inconșt ientul individual, așa cum a fost el analizat de S. Freud, se
compune din două segm ente, cu conținu t și rol diferit în dinamic a sistemului
personalități i, și anume: inconștientul primar, înnăscut, și inconșt ientul
secundar , dobândit.
Primul este legat și exprimă natura biologică a omului. El include
tendin țele, pulsiunile, și instinctele primare, legate de asigurarea
supraviețuirii și echilibrului fiziologic al organismului. Este structurat după
principiul plăcerii și al reducerii necondiționate a stărilor interne de tensiune
și frustrație. In centrul tuturor elementelor componente, Freud a așezat
instinctul erotico- sexual sau comple xul libidoului. Motivându- și opțiunea,
Freud afirmă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai important, atunci actul
procr eării nu ar încep e cu el". Freud conferă noțiunii de libidou un sens mai
larg, de energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor proces elor de dezvoltar e
și organizar e a personalității. Componenta sexual-g enitală nu are decât un rol
particular și, implicit, l imitat.
Pe lângă elementele structur ale de fond, pe care am putea să le numi m
hardwar e, în sfera inconștientului primar se mai includ: stările onirice (visele
care acompani ază somnu l), lapsusuri le, inversiunile și aglutină rile verbale,
actele ratate. Acestea reprezintă latura funcțională cotidiană a inconșt ientului,
care se manifestă în cadrul raportă rii subiectulu i la situații le prezente sau
anterioar e, și am putea să le numi m softwar e. In accepțiunea lui Freud, ele
sunt modalități simbolic e, deghizate, de exprimare a conținuturilor intern e
profund e ale inconștientu lui. Cum acesta nu poate fi observat și înregistrat în
mod direct, nemi jlocit, manifestările simbo lice menționate mai sus devin
principal a cale de acces la el. De aceea, toate sunt conside rate ca produsul
unui determinis m implac abil, având, prin urma re, o semn ificație precisă, dar
ascunsă. Stud iul și in terpret area lor a consti tuit esența metodei ps ihanalitice.
Trăsăturile specific e esențiale ale inconștientului primar le consti tuie
încăr cătur a energetică deosebită și înaltul dinami sm, care reflectă
variabilitatea sau periodicitate a stărilor de necesitate ale organismului. In
sistemul de pe rsonalitate, inconștientul primar co respunde instanței sinelui.
Inconșt ientul secundar este format, cu precădere, din consensurile și
experiențele cu rol de reglement are socioculturală a comportam entelor 112
Universitatea SPIRU HARET

generate de motivația bazală și care se integrează ca frâne interne, cu
funcționar e automată. Cu alte cuvinte, inconșt ientul dobândit este „conști ința
morală a societății", codificată în forma unui mec anism de
autocenzură.
In sistemul personalități i, el corespund e instanței supraeului. După
Freud, atât inconștientul primar , cât și cel dobândit reprezintă structurile cele
mai stabile ale personalități i, ele neevoluând și nemod ificându- se
semnificativ de-a lungul procesului dezvoltării personalității. Din această
cauză, și conflictul dintre sine și supraeu are un caracter permanent,
soluționar ea lui făcând necesară forma rea și interv enția celei de a treia
instanțe a ap aratului psih ic – instanța Eului.
Mergând pe linia desexualizării concepției psihanalit ice, A. Adle r
reduc e inconșt ientul la cuplu l „sentimentul inferiorității-re acția de
compensa re", a cărui dinamic ă se trans formă în princip alul motor al
dezvo ltării și devenirii pe rsonalități i.
Karen Horn ey, inițial discipol și ulterior critic al lui Freud,
interprete ază inconștientul prin prisma sentimentu lui de securitate și a
opusu lui acestuia – anxietatea. Rolul lui este subordonat relației indiv idului cu
mediu l social, unde trebuie căutată și origine a conflictelo r. (La Freud,
origin ea conflictelor era situată exclusiv în plan intern, în anta gonismul dintre
sine și supraeu ).
La Erich Fromm, inconșt ientul apare ca forță irepresivă de
înrădăcinar e a eului în lume, acesta fiind condiț ia esențial ă a echilibrulu i
interio r. Modu l de relaționar e a individulu i cu mediul social depinde nu
numai de dotarea instrumental- aptitudinală a celui dintâi și de permisivitatea
celui de-al doilea, ci, în primul rând, de selectivi tatea instinctului sau a
sentimentului de înrădă cinar e.
K. Wilber (1984 ), preluând ideea lui Freud despre caracterul eterogen,
complex al inconșt ientului, subl iniază necesitate a admiterii și a organizării lui
după anumite criterii de conținu t sau de funcție. El identifică nu mai puțin de
cinci tipuri de inconștient, și anume: 1. inconșt ientul fundament, alcătuit din
conținuturi care pot deveni oricând conștiente; 2. inconștientul arhaic, care
cuprinde structuri simple, primitive, moștenite filog enetic; 3. inconștientul
subme rgent, rezul tat al mecanismului refulării sau reprimării; 4. inconștientul
„pec ete", format din conținuturi nereful ate, dar refulabile; 5. inconștientul
emergent, în car e se includ structurile
Universitatea SPIRU HARET113

Universitatea SPIRU HARET114profund e, prezente de la naște re, dar neproiect ate încă spre supra fața
inconștientului fundament.
O chestiune mult discutată este aceea dacă inconștientul trebuie
conside rat substanti v, deci ca entitate psihică distinctă, sau adjectiv , ca atribut
al organizării psihice integ rale. Lui Freud i s-a reproșat tocmai că el l-a luat
ca substanti v, creând prin aceasta o fractură de netre cut între conștiință și
inconștient.
Natura și rolul funcțional al inconștientului. Deși părea că natura
inconșt ientului este exclusiv afectiv- motivațională și expri mă doar potențialul
energetic-vectorial al personalității, cercetările mai recente au adus o corecție
importantă acestei opini i, demonstrând și existența unei componente cognitiv-
ideatice. Astăzi, este larg acceptată ideea că fluxul inform ațiilor recepționat
din afară este procesat nu numai la nivel conștient, ci și inconștient. Se
confirmă astfel ipoteza emisă în sec. XIX de către Helmho ltz cu privire la
existența raționam entelor inconștiente.
Intrebarea care se pune, în acest caz, este dacă procesarea de tip
inconștient a inform ațiilor se concr etizează numai sub form a imaginilor sau/ș i
a cuvintelor .
După cum remarca H. Ey (1983), la această întreba re s-au formulat
două răspunsuri divergente: unul susținând prima variantă (a imaginilor),
cealaltă susținând cea de a doua variantă (a cuvintelor), inconștientu l
dispunând de un limbaj propriu prin care comunică. Dar comunicar ea pe care
o realizează inconștientul nu are un caracter direct și deschis ca cea realizată
de conștient, ci unul indire ct, deghizat, simbolic. Esența proces ării de tip
inconștient a inform ațiilor rezidă, așada r, în a construi simboluri care să
marcheze sau să ascundă ceea ce nu trebuie spus. „Verbalizare a" acestor
simbo luri se obține pe cale ocoli tă, prin metoda narațiunii psihanalitice
elabo rată de F reud.
Rolu l inconștientu lui a fost, de asemen ea, mult controve rsat, inițial
existând două poziții opuse, antag onice: una susținută de Freud și școala sa,
care absolut iza rolul funcțional al inconștientului, consider ându- l factor
determinant al conduitei și sursa intern ă majoră a impu lsurilor energetice ale
dezvoltării personalități i, și cealaltă, afirmat ă de adversarii psihanalizei,
îndeosebi de reprezentanții introspe cționi smului, care negau orice rol pozitiv
al inconștientu lui, considerându -l cauza tuturor relelor și manifestărilor
agresiv-c riminale ale omului.

Universitatea SPIRU HARET115In prezent, opoz iția menționată s-a estompat, pozițiile antag onice fiind
înlocuite cu una realist-moder ată, care atribuie inconștientului atât un rol
pozitiv, cât și unul neg ativ, primul precump ănind asupra celui de al doi lea.
Rolul po zitiv poate fi con cretizat și detaliat astfel:
a) păstr ează și moni torizează ansamblu l trebuințelor biologice și
fiziologice și impune activar ea comportament elor specific e de satisfacere; b)
asigură un anumit mod de proces are a informații lor și realizează „combinații
subli minale ", cu rol adaptativ-instrumental, pe care le preia conști ința în
cadrul activități lor rezolutive și de creație (vezi intuiția, inspirația); c) asigu ră
pregătirea și susținerea activităț ii gândirii și a spontaneității inteligenței; d)
prin anumite manifest ări ale sale – vise, reverii – îndeplinește o funcție
catartică, de detensiona re afectivă și de eliber are; e) este principalul generator
al experi ențelor transperson ale – embrionar e și fetale, ancestr ale, colective,
rasiale; f) asigură continu itatea noastră psihică în timpu l somnului, al
hipnozei și al trans elor, când controlul conștiinței este abolit.
Rolu l negativ al inconșt ientului se evidențiază în: a) generează stările
de afect care împin g la acțiun i și comportam ente cu caracter destructiv; b)
este sediul instinctulu i agresivități i pe care-l poate exacerba și trans forma
într-o trăsătură stabilă de person alitate; c) se implică adese a în mod
perturbator în fluxul gândirii ș i al activității, predispunându- ne la erori.
Subconștientul. Pe scurt, subconștientu l ar putea fi definit prin
conținutul memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat în momentul dat
în fluxul operativ al conști inței, dar care poate fi conștientizat în situați i
adecvat e. El cuprinde, așadar, informații, amin tiri, automatisme, deprind eri,
ticuri, stări de set (montaj) perceptiv și intelectual, tonusul emoțional (fondul
dispo zițional), motive. Ca sferă, subconștientul este incompa rabil mai întins
și mai bogat atât decât inconșt ientul, cât și decât conșt ientul. Dar cea mai
mare parte a „elementelo r" componente ale sale se află în stare latentă,
alcătuind rezervo rul activități i conștiente curent e. Active și realizabile în
comportam ent în afara câmpului conșt iinței sunt doar automatismele,
deprinderile, obișnuințele. Dar chiar conținutul latent al subconștientu lui intră
în structu ra stării de pregătire psihică generală a subiectului, influențând
pozitiv sau negativ desfășura rea proces elor psihice conștiente, de la percepție
până la g ândir e.

Ar fi incore ct însă să reducem conținutul subconștientului exclusiv la
informațiile, experi ențele și actele care provin din conști ință; el, în mod
firesc, comunică și cu inconștientul, încorpo rând, deci, și o serie de elemente
ale acestuia. Argumentul princip al în sprijinul acestei afirmații îl constituie
comportam entele „final iste", al căror motiv rămâne neconștientizat. De
asemene a, automatismele se declanș ează și se susțin prin acțiunea pulsiu-
nilor și tendin țelor inconștientu lui.
Principiul activis mului și dinamicității se aplică și organizării
subconștientu lui. Astfel, el nu trebuie văzut ca o entitate statică și pietrific ată,
lipsit de mișcar e interio ară, ci, dimpotrivă, ca o organizar e dinam ică, în
cadrul căreia se produ c reașezări, rearticul ări și reevaluări ale element elor
componente și chiar programe pentru activitățile conștiente viitoar e. O latură
concr etă a dinamis mului intern al subconșt ientului o constitu ie fenomenele
de reminiscență, de reproduce re selectivă și de reproducere fabulatorie a unor
informații, evenimente sau e xperiențe ante rioar e.
In lumina celor de mai sus, trebui e să admitem faptul că subconștientu l
posed ă o anumită autonomie funcțional ă, el dispunând de mecanisme proprii
de autoîn treținere și autoconserv are. Aceste mecanisme sunt stimulate de sus
– prin fluxurile conșt iinței, în stare de veghe și de activitate orient ată spre
scop, și de jos, prin fluxurile inconșt ientului, în stare de somn sau de
conștiință confuză, ce caracterizează stările de ebrietate și cele provo cate de
narcotice.
Visele, deși își au punctul de pornire în inconștient, ele se finalizează și
se „depo zitează " în sfera subconștientului, și anume, în etajul superior al
acestuia, ceea ce face posibilă conșt ientizare a și relatarea conținu tului lor
imediat după trezire.
Importanța subconștientului nu o putem nicicum subesti ma, fiind greu
de imagin at existența psihică normală a omului fără prezența și
funcționalitatea lui.
In primul rând, el asigură continuitatea în timp a Eului și permite
conștiinței să realizeze integrarea sub semnul ident ității de sine a trecutulu i,
prezentului și viitorului. Știm că în cazuri le amneziilor totale – antero grade
sau retrog rade -, identi tatea de sine este puternic alterată, relaționare a
subiectului cu lumea fiind profund perturb ată. In al doilea rând,
subconștientul dă sens adaptativ învățării, permițând stocarea informației și
experienței pentru uzul ulterio r. In desfășurarea oricărui proces conștient,
chiar dacă el este „provoc at" și se raport ează la un obie ct sau la o situație 116
Universitate a SPIRU HARE T

externă concr etă, subconștientul se conectează în mod necondiționat la
experiența anterioar ă, atât în forma operațiilor (sau trans formărilor ), cât și în
cea a modelelor informaționale- imagistice sau conc eptuale. In fine, în al
treile a rând, subconștientul asigură consis tența intern ă a conști inței,
durabilitatea ei în timp; în afara aportului său, conșt iința s-ar reduce la o
simp lă succesiune a clipelor , a conținuturilor senzațiilor și percepțiilor
imediate, devenind impos ibile funcțiile ei de planifica re și proiectivă. Deși,
firește, menț inerea în stare optimă a cadrelor de referință ale conșt iinței
reclamă perman enta comunic are senzorială (izolarea senzorială pe o durată
mai mare de 5-6 zile produce perturbări serio ase în dinamica internă a
conștiinței), subconștientul este indispensabil pentru desfășur area unei
activități mintale conștiente „independente ", adică în absența influenței
directe a obiectelor sau fenomen elor externe.
Conștientul. In capitolu l consa crat obiectului psihologi ei am trecut în
revistă controv ersel e purtate și exagerările făcut e în definire a locului și
rolului conști inței, exag erări care au mers de la absolutizare a ei,
conside rându- se că atributul psihicului trebuie să-l posede numai stările și
faptele de conști ință (psiho logia introspe cțion istă a conști inței), până la
negarea și aruncarea peste bord a ei, considerându -se că ea este un simp lu
epifenomen, iluzie, o invenție metafizică (în psiho logia behavioristă clasică,
varianta w atson iană).
Din fericire, psiho logia contempor ană a reușit să depășe ască în plan
metodologi c aceste opozi ții și absolu tizări unilater al-exclusiv iste și să
găsească modalitatea unei abordă ri mai mult sau mai puțin cong ruente și
unitare a conștientului. Fireșt e, aceasta nu înseamnă că în toate lucrările
consacrate problemei conști inței și conștientulu i găsim aceleași idei și
aceleași aspecte. Comp lexitatea extremă a fenom enului impune delimitări și
centrări pe o latură sau alta, pe o trăsătur ă sau alta. Dar nimeni nu-și mai
însoțește deme rsul său de pretenția că acesta este singu rul posibil, singurul
adevărat și, î n același timp, e xhaustiv .
Important este faptul că, astăz i, nimeni nu mai reduce viața psihică a
omului doar la conștiință și nimeni nu mai neagă realitate a conșt iinței și
necesitatea de a fi cercetată și explicată ca atare. Toată lumea este de acord că
ea, conșt iința, reprezintă o componentă, o formă sau un nivel al organizării
psihice generale. De asemen ea, toată lumea este de acord că aceasta este
componenta cea mai nouă din punct de vedere filog enetic, cea mai comple xă
în ordine structural ă și funcțională și cel mai puternic
Universitatea SPIRU HARET117

dezvoltată și afirmat ă la om. In fine, întâlni m un acord cvasiunanim în a
conside ra drept caracteristici esențiale ale conștiinței discriminarea,
disocier ea, mediere a, delimi tarea, opoziția Eu-lume, subiectiv-obie ctiv,
decentr area (raporta rea la sine de pe pozițiile altuia), evaluare a-
autoev aluar ea, orientar ea spre scop stabilit anticipat, atribuirea și crearea de
semnific ații, realizarea și afirmar ea entității și identități i Eului prin crearea și
menținer ea controlului asupra coordonatelo r orizon tului temporar .
Sigur, în abord ările concrete, apar deosebi ri de vederi și elemente de
controv ersă. Astfel, în abord area determinației structurale (arhitectonic e), unii
definesc conșt iința sumativ (ansamblul funcțiilor și proceselor psihice
particulare, cognitive, afective și motivaționale ), alții rezumat iv-selectiv ,
acordând ponde rea princip ală, de exemplu, proces elor superioar e ale gândirii
sau structurilor și funcțiilor axiologic e sau structu rilor și funcții lor morale
(vezi, în acest sens, dictonul frecvent invoc at în epoca revoluț iei tehnico-
științifice: „știință fără conștiință nu înseamnă nimic" sau „știința fără
conștiință devine antiu mană").
A admite, fără rezerve, prima definiție înseamn ă a condiționa atributu l
conștientulu i de prezența întregii „sume" a proceselor psihice particula re,
ceea ce, evident, contravine realității, care ne arată că aceste procese sunt
conștiente nu numai atunci când sunt luate toate împreun ă, ci și când se
manifestă fiecare separ at – ca senzație, ca percepție, ca gândire, ca memorie,
ca trăire emoț ională etc.
A admite, de asemene a, necritic, cea de a doua definiț ie înseamnă a
explica întreg ul printr -una din părțile sale componente, ceea ce, evident, ar
duce nu la r ezolvar ea problemei, ci la estomparea ei.
In fața unei asemen ea situații, cea mai bună soluț ie este de a defini
structural conștiin ța ca un nivel specific, calita tiv superior al organizării
psihice, caracterizat printr -o emergență integ rativă ireductibilă și atingând
coefi cientul de complex itate cel mai înalt la om. Din punct de vedere genetic,
structura conștientă are un caracter dobândit, evoluează istoric, pe măsura
dezvo ltării funcțiilor rezolutiv-integ rative ale creierului și a diversifică rii, sub
aspect cantitativ și calitativ, a mediului sociocultural, și se elabo rează,
individual, în ontog eneză. Este subsistemul cel mai deschis la schimbare și
evoluț ie al psihicului uman. Formar ea și integ rarea în plan psiholo gic sunt
mijlocite și susținute de principiul verbalizării, care postu lează rolul de factor
potența tor, reglator și optimizator al limbajului articulat în dezvo ltarea
psihică generală a omulu i. Dezvo ltarea structurală a 118
Universitate a SPIRU HARE T

conștiinței a avut și are un caracter sinuos, inegal și contradictoriu atât la
nivel de grup, cât și la nivel individual, diferitele componente luând valori
semnific ativ diferite atât pe coordon ata diacronic ă (deosebiri între generații),
cât și pe cea sincronic ă (deosebiri interindividuale în cadrul aceleași
generații). La omul contempor an aparținând culturii occidentale, se apreciază
că, în structura conști inței, au devenit precumpănitoar e componentele
cognitiv-instrumentale, cele de ordin afectiv-moral rămânând relativ în urmă
și ocupând un loc secund ar, subordon at; la omul contempor an aparținând
culturii orientale, ponder ea princip ală o dețin componentel e afectiv-moral e și
axiologice, cele cognitiv-instrumental e având un rol subordonat (mai ales la
reprezentanții religiilor fundamentaliste). Aceasta ne arată că, deși legile
psihologic e generale care guvernează procesul concr et de elabo rare a
structurii interne a conști inței individuale sunt comune tuturor indivi zilor
umani, conținuturile asupr a cărora acționează și efectele (rezultatele) lor
diferă în limite foarte largi de la un cadru sociocultur al la altul și de la un
individ la altu l.
Ca nivel specific al organizării psihice, conșt ientul posedă atât o
eterogenitate și diversitate structurală internă, punând în evidență o întreagă
gamă de component e modale diferite și ireductibile unele la altele, cât și o
unitate de ansamblu, supraordonat ă, care face ca fiecare proces particular
concret să apară ca reprezentant al ansamblului și să posede atributul esențial
de a fi fapt de conștiin ță.
Deosebiri de vede ri întâlnim și în interp retarea determinației funcțio-
nale a conști inței, delimi tându -se o orientar e stat ică și una dinamică.
Pentru prima, conști ința apare prepond erent ca un „câmp" sau „o scenă
iluminată ", cu zone de claritate diferită – de la maxim la minim, obscur .
Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orientări. Pentru el, conșt iința
reprezintă „locul" unde se desf ășoar ă proces ele psihice ale subiectului normal
în stare de veghe. El delimita un câmp de privir e al conștiin ței (Blick -feld) și
un punct de maximă claritate ale ei (Blick -punkt ). O impresie intrată în
câmpul de privir e al conștiin ței era apercepută, pe când una ajuns ă în punctul
de maximă claritate era percepută. La rândul său, K.Buhler consider a
conștiința ca un „efect de iluminare " produs în centrul câmpulu i ei.
Psiho logia gestaltistă merge și mai depa rte, interpr etând- o ca „efect de
echilibru" determinat de izomorfismul dintre stările câmpurilor fizice extern e
și cele ale câmpurilor biofiz ice interne (cerebrale), „buna formă " și „insight-
ul" fiind puncte culminante finale ale
Universitatea SPIRU HARET119

fenomenului. Chiar în a doua jumătate a sec. XX, subordona rea laturii
funcționale a conștiin ței noțiunii de câmp a continuat să fie susținută ca
legitimă, din punct de veder e metodologi c, și fertilă, din punct de vede re
științific. Astfel, în lucrarea de referință a lui Henri Ey, publicată în 1963,
putem citi: „Pe cât este de greu să se evite cuvântul «câmp» atunci când se
vorbește despr e conști ință, pe atât e de important să nu se recurgă la el" (ed.
lb. română, 1983, p. 116). Cea care este statică (inva riantă în timp) este
confi gurația sau schema de organizare a conștiinței; conșt ientul trăit are un
caracter actual și el este schimbător , dinamic.
Orientar ea dinamică accentue ază procesualitate a, temporalitatea, și ea
a fost prefi gurată de W. James, în 1881, în faimosul articol programatic The
Stream of Consciousness (Torentul conștiinței). In acest articol, W. James
arată că trăsătura definitorie esențială a conșt iinței în calitatea sa de fapt
fundamental al vieții psihice este curgerea. Aceast ă trăsătur ă se concr etizează
și se dezvăluie printr -o succesiune de patru iposta ze principale, și anume: a.
fiecare „stare" tinde să se integreze unei conștiințe individuale; b. în orice
conștiință indiv iduală, stările sunt întotdeaun a în curs de schimbar e; c. orice
conștiință este sensib il continuă; d. conștiin ța se interes ează de anumite
elem ente și neglijează altele, ea nu încetează de a le primi pe unele și de a le
resping e pe altele, deci, de a opera selecții (James, 1929, p. 197). Torentul
conștiinței este continuu, compact, etero gen și ireve rsibil sub aspectul trăirii
experiențiale.
Noi consider ăm că dacă ireversibili tatea este valabilă pentru momentul
trăirii, ea nu se mai confirmă pentru încărcătura informațional- obiectivă a
conținutulu i conștiin ței, respectiv, a evenimentelor și situații lor percepute și
trăite de subiect. Una din valenț ele funcționale ale organizării psihice de tip
conștient o constituie tocmai funcț ia recursivă (refacerea pe plan mental a
unei serii de operații sau trans formări în ordine invers ă, de la punctul terminal
către punctul inițial T1 — T2 — T3 — T4 …. — Tn — Tn — …. T4 — T3 — T2
— T1) și analiza retroactivă. Conștiin ța, ca organizare activă, finalis tă și
deliber ativ-intențională, aduce cu sine în dinamic a vieții psihice și
reversibili tatea; ea este singura forță din noi care se opune, în plan
operațional, legii scurgerii ireversibile a timpulu i, impunând și o „scurgere"
înapoi a acestuia, fie și în mod relativ. Orizontul tempor ar propriu conștiin ței
și în interio rul cărui a ne mișcăm noi în plan subiectiv , ideal, nu posedă doar
sensul dire ct: trecut — pr ezent — v iitor, ci și sensul indirect: viitor — prezent
— tre cut. 120
Universitate a SPIRU HARE T

Pe continuumul torentulu i conștiinței, W. James a delimi tat două tipuri
de stări: substantive și tranzit ive . Stările substantive exprimă „opririle ", iar
cele tranzit ive – zborurile conștiinței. Specific pentru conștiin ța înțele asă ca
„torent" este trecerea neîntr eruptă de la o stare substantivă la alta tot
substantivă. Stările tranzit ive sunt suportul transfo rmărilor „insesi zabile " care
împing înainte fluxul spre o nouă stare substantivă. Cum între stare a
substantivă actuală și cea următoa re există o relație de succesiune logică,
curmare a stării tranzit ive, intermediar e, atrage după sine alterarea cursivității
și coe renței a ctului p sihic dat (percepție, r eprezenta re, gândire).
H. Wallon se numără și el printre partizanii abordă rii dinam ice.
Referindu -se expres la această problem ă, el afirmă: „O stare de conștiin ță nu
are o existență absolută, definit ivă, imuabilă; ea rezultă dintr-un concurs
situațional de factori, unii din ei mai mult sau mai puțin trecători, alții mai
durabili, datorită anumitor condiț ii, chiar dacă a încercat să mai fie actual ă, ea
continuă să fie posib ilă (Wallon, 1924, p. 487) Adept și al principiului evo-
luției (genetic), Wallon vede dinamica conștiinței și ca mișca re ascend entă de
la haotic la organizat, de la amor f la dife rențiat, individuali zat. Acest aspect al
dinam icii în și prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L.S. Vâgotski.
Acest autor consider ă că mișcar ea conștiin ței este subordonată fie unui
obiectiv evoluti v, ating erea unei trepte superioare de organizare, fie unuia fi-
nalis t (instinctual -adapt ativ), satisfa cerea unei stări de necesitate a
subiectului.
Din punct de vedere structur al, torentul conștiin ței, spre deosebire de
fluxurile subconștientului, se desfășo ară printr-un factor mediator , denumit
semn, și se conc retizează în „cons trucția" unor sisteme de semn ificații. La
baza construcției acestor sisteme stau conex iunile, interacțiunile și
interdep endențel e dintre procesel e psihice particulare. Un asem enea punct de
vedere îl putem denumi dinamic- constructivist.
Prezentar ea de mai sus ne condu ce la următoar ea concluz ie: latura
structurală și cea funcțională ale conștiinței sunt indisociabile și interde-
pendente; structura pune în evidență coordon atele de definiție ale conșt iinței
ca organizare reală, ontologic ireductibilă; latura funcțională evidențiază rolul
adaptativ al conștiinței, esența ei ca formă supremă a vieții de relație. In
aborda rea laturi i structurale, trebui e să se pună în evidență, pe de o parte,
diversitatea și eterogenitate a modală a compon entelor – conținu turi și procese
informațional-co gnitive și afectiv- motivaționale, iar pe de altă parte, schema
logic ă de articular e și interacțiune a acestor componente. La rândul ei, latura
funcțională trebuie interpr etată ca unitate dialectic ă între stare și
transformar e, între statica funcționa lă și dinamica funcționa lă (fig. 8).
Acești termeni au fost preluați și u tilizați de M. Rale a pentru
explicarea sistemu lui person alităț ii.
Universitatea SPIRU HARET121

Universitate a SPIRU HARE T122Tieziretetăț tii
Treclacon
V
moarteconștiință
-activitate psihică structurat ă și orientată
spre scop (p ercepție,
învățar e, rezolvare de
probleme etc.)
stare de veghe
-conștiență
-prezență de sine
-disponib ilitate de acțiune
somn
-prezența activității p sihice
inconștiente integ rale
coma gr. I
-funcții psihice inconștiente relativ
structur ate
-funcții vegetative normale
coma gr. II
-funcții psihice inconștiente difuze
-funcții vegetative moder at perturb ate
coma gr. III
-funcții psihice abol ite
-funcții vegetative pertu rbate
coma gr . IV
-absența vieții ps ihice
-funcții vegetative la lim ita supraviețuirii
coma gr . V
-absența psihis mului
-funcții vegetative întreținute artifici al
Fig. 8. Continuumu l activismului cer ebral și dinamica vieți i psihice

Universitatea SPIRU HARET123Totodată, în definirea și interpr etarea de ansamblu a conștiinței, trebuie
să evităm ermeti zarea și izolarea ei de activitate și comportam ent. Nici
descrierea și nici explicar ea ei nu sunt comp lete și cu atât mai puțin
convin gătoare, fără invoca rea evidenței comportamentale. Fără controlul
realități i comportamentelor , discuția despr e conșt iință poate ieși foarte ușor
din domeniul științei, trecând în cel al speculațiilor steril-fant eziste, cum s-a
întâmplat de altfel în istoria psihologiei.
Fiind un continuum structu ral-funcțional atât de întins, trebuie să
specificăm dacă-l descri em prin minimum, prin medium sau prin maximu m.
Cu alte cuvinte, vom defini conștiin ța pe baza valorilor inferioa re, a valorilor
medii sau a valorilor superioa re ale descriptorilor ? Probabil că răspunsul cel
mai adecvat ar fi: descrierea de tip eșantioane corelate. Aceasta înseamn ă că
abordarea psiholo gică se deoseb ește de cea filosofică prin cuplare a ei la
realitatea concretă. (Modul filosofic devine din acest motiv total inoper ant în
analiza individual- concr etă a conști inței). Dacă aplicăm însă metoda
dedu ctivă, dar circumsc risă criteriilor de ordin comportam ental-
performanțial, atunci putem elabor a un model-etalon ideal a ceea ce trebuie
să însemne conști ința la limita sa superio ară, posib il de atins teor etic, dar greu
sau impos ibil de atins practic, la nivelu l individului concret, aici și acum. Un
asemene a model va avea o valoare operațională reală, permițând o analiză
diagnostică mult mai relev antă și obiectivă a organizării conștiente în plan
individual.
Indicatori compor tamentali pentru evaluar ea exist enței și
funcțio nalității conștientul ui la om. Oricât de riguroas ă ar fi o definiție, ea
nu va putea exprima niciodată întreaga bogăție de aspect e, trăsătu ri și funcții
particular e pe care le presupune nivelul conștient al sistemulu i psihic uman.
De aceea, în practica psiholo gică, devine indispensabil recursul la indicatorii
comportamentali, la conținutul și formele principale de activitate care
caracterizează omul ca subiect, ca personalitate. Astfel, la întreb area cheie „ce
înseamnă a fi conștient, în ce se concretizează acest atribut ?", cel mai adecv at
este să identific ăm, la nivelul comportamentului și activi tății, un minimum de
indicatori și trăsături obiective și comp arabile. Valorile acestor a, expri mate
cantitativ sau calitativ , ne permit să facem inferenț e despr e gradul de
organizar e și funcționar e a conștientulu i.
Vom prezenta, cu titlu exemplificator , câțiva asemene a indicatori, lista
rămânând deschisă.

a.Starea de veghe (vigilența). Opusă stării de somn, stare a de vegh e
este prima condiție și, în același timp, primu l indicator comportamental al
pune rii în priză a mecanismelor și structurilor conștiente. Starea de veghe
se exteriorizează în două forme: pasivă (subiectul în stare de repaus static,
neefectuând nici o activitate extern ă observ abilă; de obicei, privirea fie se
menține fixă, fie se plimbă absentă peste obiectele din jur) și activă
(subie ctul pune în evidenț ă componente ale reflexului de orienta re-
investig are, explora rea câmpului vizual, desprinder ea și fixarea unor
obiect e, schimbarea poziției spațiale etc.). Din punct de vedere
comportam ental, forma pasivă poate avea două semn ificații: absența unui
flux concret al conști inței, realizându-se doar starea de conștiență, sau
prezența unui proces mental reflexiv sau a unei stări de meditație, fără
exteriorizări motorii. Prin recurgerea la înreg istrări bioelectri ce, se pot ușor
diferenția cele două forme ale stării de veghe: pentru forma pasivă, EEG va
releva dominanța ritmului alfa (a), în timp ce pentru form a activă, va pune
în evidență predominar ea ritmu lui beta (P). In afara stării de veghe,
conștientul nu se poate manifesta; în somn, subiectul trece în stare latentă,
putând fi trezit cu stimu lări externe și putându- și relua activitatea
conștientă; în coma profund ă, conștientul este practic aboli t, subiectul
neputând fi trezit cu stimul i externi, nici măcar cu cei nocivi. Așada r,
observ ând un om în stare de somn sau de comă, acest indicator
comportam ental îl vom interpreta ca absență, în momentu l respectiv, a
psihicului conșt ient.
b.Prezența de sine. După cum am văzut, simpla prezență a stării de
veghe nu poate fi interpretat ă întotdeauna ca argument al existenței
conștientului în acțiune. Pentru înlătura rea acestei îndoiel i, apelăm la un alt
indicator pe care noi îl numim „prezența de sine". Acesta este un indicator
complex, inclu zând, din punct de vedere experimental, mai multe
„elemente " și „verigi ":
•identita tea Eulu i, concretizată în răspunsu ri corecte la următoar ele
întrebări: „cum te che amă?"; „ce vârstă ai?"; „ce sex ești?"; „anul, luna și z iua
nașterii ?"; „ce profesie ai?"; „ești căsătorit ?"; „ai făcut armata?"; „când ai
terminat școala, facultatea ?";
•orientar ea în propria persoană, care se apreciază după
corectitudinea răspunsu rilor la întrebă ri și solicitări de genul: „ce culoar e au
ochii tăi?"; „ce culoa re are părul tău?"; „ce formă are fața ta?"; „ce înălți me
ai?"; „ca re este mâna, piciorul, ochiu l drept, resp ectiv, stân g?"; 124
Universitatea SPIRU HARET

„„încru cișează mâinile! "; „pune degetul arătător al mâini i drepte pe lobul
urechii stângi !" etc.;
•orientar ea în timp, pe care o evaluăm prin întrebă ri de genul: „ce zi a
săptămânii este astăzi, dar ieri, dar mâine?"; „în ce lună suntem ?"; „în
ce dată suntem?"; „în ce anot imp?"; „ce vine după iarnă?" etc.
•orientar ea în spațiu, testabilă prin întrebă ri de tipul: „unde este
Apusul ?"; „unde este Miază-Noapt e?"; „unde este Sudu l?"; „cum
ajungi de acasă la serviciu, la școal ă etc.?"; „ce înseamnă la stânga, la
dreapta, înapoi, înainte ?"; „în ce localitate ai domicil iul?" etc.;
•pregnanța traiectoriei biografice – poate fi evaluat ă după capacitatea
de reamintire a cât mai m ultor eveniment e din viață.
c.Orienta rea relațio nală interpersonală – este un indicato r
comportam ental esențial al prezenței și funcționării normale a conștientului.
Îl putem determina și evalua după răspunsu rile pe care subiectul le dă la
întrebă ri de genul: „cine sunt părinți i tăi?", „ai frați, surori – câți, câte?", „al
câtelea copil ești la părinți ?", „ce este pentru tine fratele mamei tale?", „dar
sora tatălui tău?", „ce ești cu copii i sorei mamei tale?", „ce înseamnă să fii
prieten cu cinev a?", „ce înseamnă să dorești binele cuiva?", „ce înseamn ă
să fii în relație de dușmănie cu cineva ?", „ce părere are perso ana X despr e
tine?", „crezi că ai prieteni la școală, la locul de muncă?", „cum te comporți
cu subalternii sau cum te porți cu șeful ?" etc.
d.Orizontul informațional – este un indicato r care definește statutu l
de model cognitiv intern al lumii externe. A fi conștient înseamnă a ști ceva
despre altceva. Conș tiința mai poate fi definită, din acest punct de veder e,
ca un sistem închegat de cunoștin țe elabo rate și asimilate în cursul
dezvo ltării ontogenetic e, prin intermediul limbajulu i (cuvântului). Astfel,
volumul cunoștințelor active despre obiectele și fenomenel e naturii și
societății condiț ionează gradul de organizar e, în plan cognitiv, a nivelului
conștient al sistemului psihic uman. (Am arătat mai sus că, în psiholo gie,
s-a manifestat puternic tendința de a reduc e conșt iința la activi tatea de
cunoaște re).
Prin întrebări adecvat e și metod ic înlănțui te, de tipul „ce este acesta, ce
sunt aceste a?", „ce știi despre cutar e lucru sau eveniment ?", „ce proprietăți
posed ă obiectul X sau Y ?", „cum se poate defini obiectul, evenimentul,
fenomenul X?", explorar ea orizontului informațional trebuie să permită
stabilirea volumulu i general al cunoștințelor unui subiect despre lumea fizică
și societate (latura cantitativă) și corectitudinea lor, adică
Universitatea SPIRU HARET125

Universitatea SPIRU HARET126determinația lor semantic ă și pragmatic ă (evoca rea selectivă corectă a
răspunsurilor la întrebă ri de genul celor prezentate mai su s).
e. Capacitat ea rezolutivă – este un indicator esențial pentru evalu area
nivelu lui funcțional al structurilor cognitive ale conști inței. Ea se manifestă
într-o gamă foarte întinsă de situații, care reclamă stabil irea unor relații logic e
între elemente, între datele experienței anterioa re, precum și efectuar ea unor
operații (transformă ri) asupr a informației în vederea obținerii unei soluții, a
unui rezultat, conform cu anumi te criterii și cerințe date. Ca principale
modal ități de evidențiere a capacității rezolut ive, menționăm :
•dezvăluire a sau stabilire a legăturilor cauzale sau de condiț ionare în
succesiunea evenimentelor (formula rea unor răspunsuri corecte sau plauz ibile
la întrebările „de ce?", „din ce cauză"?) (a fi conștient înseamn ă a reflecta
obiect ele și fenomen ele externe prin prisma principiulu i și legii
determin ismului, a le gii cauzalități i);
•analiza criterială a unor mulțimi de obiecte concrete și extragerea
însușiri lor lor comune și esențiale, pentru elabora rea unor modele
informaționale conceptual e supraordonat e (clase, categorii) – (a fi
conștient înseamnă a fi capabil să realize zi generalizări și să operezi cu
concepte );
•dezvăluire a și formular ea caracteristicilor și legilor generale ale
obiect elor și fenomen elor date în experienț a senzorială;
•rezolvar ea problemelor , adică găsir ea unor răspunsu ri adecvate la
situați i lacuna re, ambi gui, slab definite: această activitate mentală
îmbrac ă o formă standa rdizată sau algoritmică și alta euristică, ambele
oblig atorii și necesare pentru atesta rea unei funcționări normale a
conștientului;
•realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logico- gramatical
între noțiuni (judec ată) și între judecăți (raționament), în vederea
obținerii unor date sau adevăru ri noi, pornind de la date și adevă ruri
cunos cute;
•înțeleg erea – decodifica rea corectă, din punct de vede re semantic, a
noilor informații, cunoștințe sau evenimente experiențiale, testabilă
după gradul de adecvare a raportării subiectulu i la realitatea desemnată
(extralin gvistică); în sfera structurilor verbale (lingvist ice), înțeleg erea
rezidă în stabilirea de corespondențe semantice definite între cuvinte și
propoziț ii (sinon imii) și în elabor area unor definiț ii corecte ale

Universitate a SPIRU HARE T•interpreta rea – stabilire a, pe baza decodifi cării semantic e prealabile, a
unor legături adaptative între cunoștin țe, noțiuni, mesaje și stările de
motivație ale subiectului ; aceasta se poate evalu a, fie observând
comportamentul instrumental al subiectului la prezenta rea unor mesaj e,
fie adresându -i întrebări de genul: „la ce folosește obiectul X?", „ce se
poate f ace cu obiectul Y?", „cum se folosește obiectul Z ?" etc.;
•previz iunea – elabora rea și formular ea unor judecăți privind
deznodământul unor eveniment e sau starea viitoare a unui sistem,
pornind de la datele despr e starea lor anterioa ră și actuală; o putem
evalua punând în fața subiectului o listă de situații și cerându-i să se
pronunțe asupr a a ceea ce crede că se va întâmpla sau va urma;
•constructivitatea proiectivă (generativă) – crearea de modele și
proiecte mintale pentru transforma rea unui obiect real existent sau
pentru obținerea unui obiect nou, inexistent ca atare în realitate;
această latură a capacității rezolu tive reflect ă în modu l cel mai
pregnant rolul activ-transfo rmator al conștiinței, datorită căruia omul
nu se adapte ază pasiv la o realitate dată, ci tinde să modifice și să
transform e aceast ă realitate în conco rdanță cu nevoile și scopurile sale
sau să creeze o re alitate nou.
f. Orizontu l motivațional – raportul dintre forța motivelor primar e,
care-și au sursa în natur a biologică a omulu i, și forța celor secunda re, care-și
au originea în modu l de existență sociocultural al său. În plan com
portament al, acest raport va determina dominantel e în sfera preocupă rilor și
activităților cotid iene și, corespunzător , tipul axiologi c de personalitate
-egoist-merc antil, pentru care sensul vieții va consta în asigur area confortului
materi al, a bunului trai ca scop în sine, sau altruist-spiritual, pentru care
sensul existenței constă în punere a propriilor capacități în slujba așteptă rilor
și nevoilor celorlalți și în satisfac erea nevoilor spirituale – de cunoașter e,
estetic e, etice, religioase etc.
Pe de altă parte, orizontul motivațional cuprinde și proiecta rea
personalități i în viitor , prin intermediul unor structuri psihice specifi ce,
constitui te la nivelul conșt ientului, ca, de pildă: dorințele, aspirații le și
idealurile.
Din acest punct de veder e, putem spune că organizare a conștientă va fi
cu atât mai bine elaborat ă și mai eficientă, cu cât ea va realiza structuri
proiective mai puternice, mai bine circumsc rise și mai direct întemeiate pe
principiul posib ilități i și realității (stabil irea unei corelații adaptative între
dorințe, aspirații și idealuri, pe de o parte, și capa cități le proprii, pe de altă
127

Universitatea SPIRU HARETparte ). Pentru explorarea și evalua rea orizontulu i motivat ional, pe lângă
metoda analizei biografice, avem la dispo ziție diferite chestionar e, scale,
probe proiective și teste obiective de person alitate. Toate celel alte condi ții
fiind egale, în principiu, putem lua ca reper următoar ea aserțiune: organizarea
conștientă se situează la un nivel cu atât mai înalt, cu cât este mai dezvoltat
subsistemul motivației secundar e, de sorginte socioculturală, și cu cât acesta
subordonează mai deplin, din punct de vede re funcțional, subsistemul
motivației primar e, de natură biologi că.
g. Autoguverna rea-autoo rgan izarea – expri mă una dintre cele mai
importante funcții ale conșt iinței, funcția de comandă- contr ol asupr a întregii
dinamici a relației omului cu lumea externă și cu sine însuși (autorapo rtarea
sau autor elaționare a). Așa cum am arătat, însăși apariția conștiinței ca un nou
nivel al organizării psihice a fost determinată și subordonată realizării unei
echilibrări optime a individu lui cu un mediu existențial de comple xitate
crescândă și cu o saturație tot mai mare în situații problematice. Or, în
asigurarea unei asemene a echilibrări, un rol esențial îl joacă funcț ia de
reglar e (comandă- control) a conștiin ței, căreia i se subordone ază funcția
informațional- cognitivă și cea de proie cție-c reație (g enerativă ).
Spre deosebire de autor eglarea de tip inconștient, c are este eminamente
de stabilizare, homeostatică, și se realizează pe baza feed-baciului negativ,
autore glarea de tip conștient se realizează prin acumular ea schimbărilor sau
variațiilor în sistemul psihocomportamental, pe bazafeed-bac^-ului pozitiv
antientropic, afeed-through-ului (conexiun ii reglatoa re de medier e) și a feed-
befor e-ului (conexiun ii reglato are de prospe ctare, anticipa re).
Corespunzător , conștiin ța va realiza forme superioar e de autoreg lare, în
care se valorific ă selectiv și specific potențialități le instrumentale ale tuturor
component elor sale particular e – cognitive, afective, motivaționale, volitive
etc. Astfel, la nivelul ei, se pun în evidență: autor eglar ea dinamică, de
urmărir e, care stă la baza finalități i eficiente a acțiunilor al căror obiect își
modifică succesiv și aleator pozițiile și direcțiile în spațiu; autor eglar ea de
transformar e, prin intermediul căreia se realizează acțiunile externe directe,
de modific are a form ei și volumului obiectelor mate riale din jur, în
concordanț ă cu anumiți parametri și etaloan e (activitatea de produ cere a
uneltelor , a bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor ), sau acțiuni le mentale
interne, efectuate asupra imaginilor , reprezentă rilor, conc eptelor , 128

schemelor , proie ctelor și planurilor , în vederea obținerii unor rezul tate
concrete la problemel e abord ate; autor eglar ea proiectivă sau de creație, care
rezidă în unire a, într -o sch emă fun cțională unitară, a ve rigii mentale interne de
elabo rare a proiectului unui obiect și a verigii senzorio-motorii externe de
realizare a schemei (schiței) lui și, apoi, de transpune re a acestei schem e în
realitate; (când avem de a face cu creația de tip spiritual -elabo rarea de teorii
de sisteme formale, de opere literare etc. -, nema -terializabilă obiectual,
autor eglarea proiectivă constă în asigu rarea ordin ii și coerenței intern e,
potrivit exigențelor logico- gramatical e, sintactico- seman-tice, astfel încât
„produsul" obținu t să posede individualitate emergentă și să aibă o
semnific ație); autor eglar ea de optimizar e, care stă la baza procesului de
perfecționare -completa re, exersare, consolidare – a schemelor și proced eelor
de acțiune dobândite anterior; autor eglar ea de dezvoltar e, care derivă din
caracterul dinamic- evolutiv al psihicului uman și asigură, prin feed- back-ul
pozitiv antientropi c, trece rea succesivă a conștiinței de la organizări
elem entare, slabe, la organizări mai comple xe și bune. În mod conc ret,
autor eglarea de dezvol tare presupun e realizare a unor proces e specifice de
organizare – forma rea unor comportam ente noi, a unor conținuturi noi, a unor
conexiuni funcționale noi, care vor determina în timp subiectul să se rapo rteze
la lumea extern ă de pe pozițiile unei organizări interne noi a vieții sale psih ice
conștiente; autor eglar ea de interacțiune interpersonală, în cele două forme
principal e ale sale – cooperar ea și competiția -, asigură controlul și modela rea
comportam entulu i propriu, în funcție de natur a sarcinii sau situației sociale și
de obiectivele activității în care este angajat subiectul; autor eglar ea de
anticipar e, care constă în anali za mentală a rezul tatului sau obiectivului
acțiun ii înainte de efectuar ea practic ă a acesteia și în intro- ducer ea unor
eventuale corecții; ea are la bază mecanismul feed-befor e, adică de alimenta re
informațională proie ctivă – de la ce se cere, de la etalon la rezultat (acesta se
deosebește de feed- back, care înseamn ă alimenta re informațională înapoi,
post factum, de la rezultat la etalon, de la ceea ce s-a obținut, la ceea ce
trebuie obținut).
h. Planificar ea acțiunii și stabi litatea scopu lui – reprezintă un
indicator extrem de important pentru analiza stării și funcționării nivelului
conștient.
În primul rând, așa cum am arătat, activi tatea în plan extern constituie
premisa obiectivă indispensabilă a genezei și dezvol tării conșt iinței, atât în
plan istoric, c ât și î n plan ontogenetic. Î n al doilea rând, pe măsura formă rii
Universitatea SPIRU HARET129

și consolidă rii conținuturilor și structurilor sale intern e, conști ința devine
principalul factor mediator și organizator al activității. Specificul integ rării la
nivel conștient a activității constă în delimitare a și individuali zarea, ca entități
psihologic ește distincte, a verigilor componente de bază: a. motivul, b.
scopul, c. mijlocul. Aceasta creează posibi litatea analizei genetic- evolutive a
fiecărei verigi, prin raportarea la anum ite criterii și condiții (restrictive,
permisive, favorizante, axiologice etc.), ceea ce sporește consider abil
calitatea fazei pregătitoar e a acțiunii și a procesului decizional, de alegere a
variantei opti me din cele posibile la momentul dat.
Planifica rea este una din funcții le adaptativ- instrumentale esențiale ale
conștiinței, ea constând în: a. înregistra rea și anali za stării de necesitate sau a
motivu lui și stabilire a gradului său de importanță și urgență; (în funcție de
rezultatul acestei operații, motivul este acceptat și menț inut sau respins –
amân at sau pur și simplu reprimat); b. elabor area și formular ea scopului, ce
anume trebui e făcut, întreprins pentru satisfacerea motivulu i -dobândir ea
obiectului și efectuar ea așa-numitului comportament de finali zare a
satisfa cerii motivu lui dat; c. căutar ea, identific area și adopta rea mijloac elor
(instrumentației) corespunzătoar e dobândirii și luării în stăpânire a obiectului
de satisfacere a stării de necesitate și atingerii scopulu i; d. prevederea și
evaluar ea consecințelor posibile ale acțiunii, atât pentru subiect, cât și pentru
alții (nerealizarea acestei verigi favorizează adesea efectua rea unor acțiun i cu
consecințe negativ e ce vor fi ulterior regretate); e. analiza și evalua rea critică
finală a rezultatelor și efectelor acțiun ii și desprinder ea, pe această bază, a
ceea ce, în limbaj cotidian, numi m învățăminte sau informație invers ă
corecto are.
Putem spune că funcția de planifica re a conștiin ței este cu atât mai
dezvoltată, cu cât fiecare din verigile sau fazele const itutive ale activi tății se
realizează la valori mai ridicate. Anali zele compar ative au condus la
concluzia că, dintre cele cinci verigi (faze) enumer ate mai sus, cel mai puțin
elabo rate sunt ultimele două și, îndeos ebi, penultima – prevederea și
evaluar ea conse cințelor posibi le ale acțiuni i. Se pare că această dimensiune a
conștiinței a rămas în urma celorlalte, fiind mai puțin dezvoltată. Din păcate,
o insufici entă dezvo ltare a predictibil ității consecințelor caracterizează
planific area și adoptar ea deciz iilor nu numai la nivelul comportamentelor
individuale, ci și la nivelul acțiun ilor sociale și evenimentelor istoric e. Istoria
este plină de exemp le-decizii și acțiun i ce au avut conse cințe nefaste,
neprevăzute asup ra vieții comunități lor sociale. 130
Universitatea SPIRU HARET

Și cu toate că se repetă mereu „să învățăm din lecțiile istoriei ", „să nu
mai repet ăm erorile trecutului" etc., în fieca re nouă perio adă istorică
constatăm repetarea acelorași greșeli, adopta rea unor proie cte și decizii,
întreprind erea unor măsuri și acțiun i fără o prevedere și evalua re
corespunzătoar e a consecințelor posibi le. De aici, nu putem trage decât o
singu ră concluzie: evoluț ia conști inței, ca formă superioa ră a psihicului, nu
poate fi consider ată închei ată, ea continuând atâta timp cât va exista omul ca
ființă și categorie istorică. Una din direcțiile în care se impune în mod evident
necesitatea continuării acestei evoluții privește funcț ia anticipativ-pr edictivă,
în raport cu consecințel e posibile ale comportamentelor la nivel individual și
social, în situați i și contex te diferite.
i. Modul de interacțiune și coordonar e a conștiinței de sine și a
conștiinței lumii obiective este un indicator al organizării și integrării
generale a conștientului individual. O trăsătu ră distinctivă a conști inței constă
în disocier ea și opuner ea activă a propriului Eu lumii extern e și în
structur area schemei comportamentului pe corela rea modelului inform ațional
al propriulu i Eu („conștiința de sine") cu modelul informațional al lumii
externe („conștiin ța lumii obiective" ). Primul include într-un sistem unitar
datel e, cunoștințele pe care subiectul le dobând ește despr e sine – despre
component a bioconsti tuțională și despr e cea psihică (ansamblul capacităților ,
aptitudin ilor, vrerilor , aspir ațiilor și idealurilor ), precum și autoesti marea
(care poate fi realistă, exagerată în hiper – supra- estimare, sau în hipo –
subestimare ).
Procesul de constitu ire a modelului informațional al propriei realități
psihofi zice are un caracter etapi zat și multinivelar , fiecare etapă și fiecare
nivel evolutiv superior introduc ând determinați i noi, specifi ce, în organizarea
de ansamblu a sistemulu i personalități i.
Datele cercetărilor antropologi ce, etnog rafice și sociolo gice
compar ative demonstre ază în mod convin gător că formațiunea pe care o
numim conștiință de sine se delimitează și se impune cu pregnanț ă (ca factor
mediator activ al raporturilor individulu i cu lumea) la un stadiu relativ târziu
al evoluției istoric e a omului. În societate a prim itivă, trăsăturile dominante
sunt omogenitatea și conformismul, form ele vieții spirituale apărând
îndeobște ca emanație colectivă. În comun itatea prim itivă, compresia socială
este atât de mare încât realitate a individulu i devine nulă, strivită de apăsa rea
exterioa ră. Individul este exclus iv pe post de simplu receptacul, el preluându-
și jude cățile de- a gata, din mediu l social,
Universitatea SPIRU HARET131

Universitate a SPIRU HARE T132conștiința lui fiind dominată de sentimentul fuziun ii cu tribul, ginta sau
clanul, și de sentimentul particip ațiun ii. Nu există nici individuali zarea
form ală prin nume, fiecare membru purtând numele clanului sau al totemului
comun tuturor . Nu se poate vorbi nici de individuali zarea răspunde rii și nici a
vinovăției pentru diferite acte, pedeapsa care emană de la clanul între g putând
fi suportată de oricare dintre membrii grupului și nu neapă rat de insul
vinovat. Se pot condamna morți i, animalele, copiii sau alți agenți care nu pot
avea intenție, deci responsabilitate individuală. Or, într-un stadiu evolutiv în
care actul și agentul nu corespund, nu se poate vorbi de o conști ință de sine a
Eului.
Individu alitatea biologică nu poate dobândi semn ificația
iredu ctibilități i decât prin intermediul unor integrări și evalu ări psihologic e.
Evoluția conștiin ței de sine – poate cea mai importantă în seria
devenirii person alităț ii umane – o putem așeza pe temelia a două surse
principale: realitatea bioconst ituțională, cu fluxurile inform aționale viscerale,
proprioc eptive, vestibular e, chinestezice, tactile și vizuale, prin care se
forme ază imag inea integ rată a Eului fizic, și cea extern ă, fluxurile
informaționale generate de compa rarea subiectului cu cei din jur și de așa-
numita imitație a modelelor (o perso ană reală sau un model ideal pe care
individul încearcă să-l ajung ă și să-l asimi leze în propria-i structură de
personalitate ).
Din punct de vede re genetic, prima etapă a structură rii conșt iinței de
sine este cenestezia, adică ansamblul informații lor despre mediu l intern al
organismu lui (în care includem stare a funcțională a princip alelor organe
interne, legate de realizare a funcțiilor biologi ce de bază – alimenta re,
circulatorii, respir atorii, excretorii, de perpetuar e a speciei (sexuale )).
Integrarea acestor fluxuri informaționale duce la elabor area conști inței de
sine primar e, care se traduc e ca simțir e și trăire a unități i organice, biologice,
funcție care se realizează și la animale, evident, însă, în grade diferite de
pregnanță și relevanță. La om, integ rarea cenestez ică reprezintă doar etapa
incipientă, oarecum dată (impusă de procesel e biologic e specifi ce omului).
Ea începe de la naște re (dacă nu chiar din perioad a embrio genezei) și devine
fondul funcțional pe care se „grefează " etapele următoar e, care vor determina
constituirea structurilor secund are, superioare ale conștiin ței de sine.
Etapele următoa re pot fi denumite etape de interacțiune, care presupun
comunicar ea individulu i cu lumea externă. Ele sunt: individual izarea

perceptivă, autopo rtretizar ea, sinteza interioară, raționali tatea, emergența
tensiona lă, autocontr olul (sau voința re flectată).
Individuali zarea perceptivă este o succesiune ordonată de operații de
discriminar e, combinare, identifica re (secvențială și permanentă ), prin care
individul-subiect tinde să se delim iteze de ceilalți semeni și de obiectele din
jur. Percepând pe ceilalț i, percepându -se pe sine și compar ându-se după o
serie de indicatori sau însuș iri care-l apropi e sau îl îndepărte ază de alții,
individu l ajun ge să-și form eze imaginea prop riei indiv idualități.
Autoportr etizar ea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt care se
întemeiază pe formar ea credinței în propriul Eu și constă într-un proces
analitic de detașa re din grup sau din mulțime ca entitate distinctă
(ireductibilă): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, deși, poate, în anumi te
privințe, ne apropiem și ne as emănăm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu po ți
fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu-T u-El
devine un cadru general de relaționar e, care presupun e deschide re,
comunic are, trans fer, imitare, dar și închide re, delim itare, individuali zare,
originalitate. Ca să-ți menții identi tatea, trebuie să-ți afirmi o anumită
originalitate, într-o formă sau alta; această motivație, fiind atât de profundă și
consubstanțială Eului, poate să se conc retize ze în manifestări
comportam entale, care, în plan social, par indez irabile și condamnabile, dar,
în plan psihologic -indiv idual, sunt legice și întemeiat e; mai ales, dacă privim
lucru rile existențial, atât de sugestiv exprimate în manieră poetică: „Din
codru rupi o rămur ea, Ce-i pasă codrului de ea, Ce-i pasă unei lumi întregi de
moarte a mea?". într-adevăr, oricât ar încerca indiv idul să se integreze și, într-
un fel, să se dizo lve în lumea celor din jur , psiholo gic, el este „condamnat ", în
virtutea conștiinței de sine, să rămână singur și să poarte integ ral, pe umeri și
în suflet, povar a întregii vieți, care, de cele mai multe ori, nu este numai cum
și-o dorește și cum tinde să și-o facă el, ci și cum i-o fac împrejur ările și
contextu l social dat.
Autoportr etizarea, ca structur ă funcțională activă, dobând ește o funcție
proie ctivă , ea generând la fiecare tendin ța de a se „transforma " sau
identifica, evident în planul reprezentării și trăirii, cu altcine va, cu un model.
Din mult itudinea portretelor pe ca re le re alizăm în relaționa rea
* în acest contex t, proiecția nu o luăm în accepțiune psihanalit ică – de
mecanism de apărare a Eului, ci în accepțiunea psiho logiei funcțional-
dinam ice, ca modalitate de autoreg lare-autoor ganizar e evolut iv-antientropică,
de atin gere deliberată, voluntară, a unui etalon (statut social).
Universitate a SPIRU HARE T133

cotid iană cu semenii noștri concr eți (vii) sau cu biografiile lor (inclusiv ale
celor demul t dispăruți, dar rămași în conșt iința epocii ca mari personalități),
alegem unul, în care ne proiectăm și ne trans formăm atitudinal și
comportamental („Vreau să fiu asem enea cutăruia " sau „Eu sunt/voi fi
cutar e"). Cel mai activ , procesul de autoportr etizare se desfășoa ră în perioada
adolesc enței, când se structure ază idealul de viață și funcția proiectivă a
conști inței.
Sinteza interioară reprezintă stadiul de articular e și integrare sistemică,
subordonat ă și emer gentă a funcțiilor și proces elor psihice- cognitive, afective,
motivaț ional e și volitive, legate de propria perso ană (auto cunoașter ea,
autotrăi rea ca iubire de sine, satisfa cție de sine, motivele Eului), într-o
form ațiune psiho logică superioa ră – Eul subiect, care se va opune formațiunii
integ rative anterioar e relativ inferioar e – Eul obiect. In sprijinul legitim ității
delimi tării acestor două formațiun i în „arhitectur a" conștiin ței de sine putem
aduce cazurile de pe rsonalități alternante desc rise în psih iatrie (Ralea, 1926).
Const ituire a Eulu i-subiect este secondată de apariția sentimentului de
identitate. Pentru a putea avea ideea de Eu propriu, este necesar ca, în pofida
variațiilor impu se de intera cțiunea factorilor externi cu stările intern e,
autocuno așter ea și trăirea cotidiană să ne relev e continu itatea, identitate a cu
noi înșine. Funcție indispensabilă, dar nu suficientă, pentru asigu rarea
continuități i vieții sufletești, este memoria (m emoria de noi înș ine).
Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istorici zat), el
fiind e xpresia experiențelor trăite și acumulate pân ă la momentul prezent.
A doua fun cție neces ară pentru asigurarea și păstra rea identității trebuie
conside rat raționamentul – raționamentul despr e noi înșine. De aceea,
rațional itatea este desprinsă ca etapă și nivel integrativ specifi c al devenirii
conștiinței de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de
identitate care să demonstreze că atât schimbările, cât și constantele aparțin
aceleași ind ividualități.
Emergența tensională este o etapă esențială a devenirii conștiinței de
sine, al cărei rost este de a asigu ra activar ea și puner ea în priză a
conținuturilor și structurilor psihice specializate pentru a face individu l apt de
a trece la execut area și finali zarea acțiuni i îndreptate spre scop. Tensiune a
interioa ră este forța care permite subiectului uman să surmonteze diversele
obstacole și dificultăți în tendința de a-și fău ri un
Universitate a SPIRU HARE T134

Universitatea SPIRU HARET135destin propriu, de a-și realiza scopurile. Ea transform ă edificiul conștiinței de
sine în forță motr ice internă, confe rind personalități i atributul activis-mului
teleonomic: a exista pentru a acționa. Absența sau slaba ei dezvo ltare se
manifest ă prin depr esie, pasivism, abulie.
Stadiul integrării tensionale se corel ează cu stadiul integrării
voliționale, care rezidă în reo rganizare a conținuturilor conștiinței de sine după
principiul intenț ionalității deliber ative și al autocontr olului. „Voința de sine",
ca dimensiune inalien abilă a conștiinței de sine, este mecanism specific de
gestionare a întreg ului potențial atitudinal- aptitudinal al personalități i,
imprimându- i, în raporturile cu lumea, caracteristicile forței sau slăbiciunii,
independenței sau depend enței, eroismului sau lașități i.
Așada r, conșt iința de sine ne apare – și ea trebuie efectiv conside rată
-ca o complexă form ațiune psiho logică, prin intermediul căreia, în plan
relațional-comportam ental, ne delimităm de cei din jur și ne manifestăm ca
Euri individual izate și personalizate iredu ctibile.
Conșt iința lumii obiective are în principiu aceeași alcătuir e ca și
conștiința de sine: o componentă cognit ivă, ce constă din date, inform ații,
cunoștințe, structur ate imag istic, figural sau conc eptual-abstr act despr e
însușiri le și relații le obiect elor și fenomen elor extern e – natur ale și
sociocultur ale, așa cum sunt ele, independent de stările interne de motivație
ale subiectului și, care, în plan comportamental se conc retizează în indicatori
cantitativi și calitativ i ai capacități i de discriminare, identifica re, clasific are-
generalizare, înțele gere, explicație și interp retare; o compon entă axiolog ică,
structur ă operatori e, prin intermediul căreia subiectul stabilește și atribuie
semnific ație și valoare lucru rilor din afară, prin raport area la stările sale
interne de motivație și la scopurile activității; o compon entă motivațională,
care cuprinde ansamblul nevoilor , trebuințelor și interes elor, a căror
satisfa cere depinde de obiecte și surse externe (în plan comportamental,
aceast ă componentă se evidențiază în reacții și acțiuni de explorare-căutare și
identifica re-dobândire a obiectului sau sursei specific e de satisfacere a nevoii
sau trebuinței specific e); o compon entă afectivă, alcătuită din emoții,
dispo ziții și sentimente de sens pozitiv sau negativ, corespunzător
semnific ației prezenței și acțiun ii obiectelor și fenom enelor externe; o
compon entă volitivă, ca mecanism specific de activa re, mobil izare și
coordonar e a potențialităților de rezistență și de acțiune ale subiectului în
raport cu obiectele și situaț iile externe.

Conștiin ța lumii obiective are și ea un caracter individuali zat și
personalizat, aparține deci aceluiași subiect ca și conștiința de sine, cu care
interacțione ază în vederea unei integrări optime a omului în mediu l său
existențial specific.
Modul de corelare a celor două instanțe – conștiința de sine și
conștiința lumii obiective – este fără îndoială una din cele mai consistente
evidenț e comportamentale pentru caracterizar ea subsi stemului conștient al
SPU. Din punct de vedere genetic, dezvoltar ea conșt iinței lumii obiective
precede și devans ează ca ritm și amplitudine apariția și dezvol tarea
conștiinței de sine.
Astfel, dacă schemel e psiho logice ale celei dintâi încep să se manifest e
și să funcțione ze deja după luna a 6-a de viață, la 1 an copilul realizând o
bună diferențier e și ident ificare a obiectelor familiare din ambianța lui
imediată, schemele celor din urmă intră în funcțiune către vârsta de 2-6 ani,
când se închide mecanismul psiho logic al autoraport ării, al relaționării cu
sine însuși, copilu l trecând de pe poziția de alter (Ionel, Geo rgică Săndel etc.)
pe poziția de ego (Eu); formula „Geor gică vrea", „Geor gică a făcut …" va fi
înlocuită cu „Eu vre au", „Eu am fă cut…".
Transfo rmar ea este atât de importantă și de radic ală pe planul
organizării psihice interne, încât ea va determina o modificare profundă a
modului anterior de relaționa re: centrar ea pe propriul Eu și închider ea față de
lumea externă – perioada egocentrismului (întoarc erea spre sine și cu „spatele
la lume" ), solipsis mului (puner ea existenței lucrurilor exterioar e în
dependență de propriul Eu, înlocuire a determin ismulu i obiectiv extern cu
determin ismul subiectiv intern) și negativismulu i („reacții pe dos", în
discord anță cu sensul solicitărilor sau comenzilor adultu lui). De-abia după
vârsta de trei ani și jumătate -patru ani, această perioad ă ia sfârșit, cedând
iarăși locul afirmă rii prepond erente a conșt iinței obiective, fapt concr etizat în
amplifica rea curiozi tății și interesului pentru ce este și ce se întâmplă în jur și
în apariția atitud inii activ-intero gativ e (necontenita suită a întreb ărilor „ce
este acesta ?" și „de ce ?"). In jurul vârstei de 7 ani, 7 ani și jumătate,
denumită și vârsta micii pube rtăți, asistăm la un nou puseu în afirm area
conștiinței de sine, cu tendin ța de centrar e pe propriul Eu și de închidere față
de lumea externă. Aceasta este, însă, de intensitate mai mică și conști ința
lumii obiective nu este decât îngrădită, dar nu blocată. Perioada în care, pe de
o parte, se încheie form area schemelor operatorii stabile și interiorizate ale
celor două componente ale subsi stemului conștient, iar , pe 136
Universitate a SPIRU HARE T

de altă parte, se înche agă și formula personală de interacțiune reglatorie a lor,
este adolesc ența (16-18 ani). Adoles centul întră în dialog critic- evaluativ atât
cu sine însuși („ce sunt ?", „cine sunt ?, „ce vreau ?", „ce doresc ?" sau „ce
trebuie să devin ?"), cât și cu lumea din jur („de ce stau lucrurile așa ?", „ce
guvernează universul ?", „ce e binele și ce e răul ?", „ce este adevă r și ce este
minciună ?", „în ce merită și în ce nu merită să crezi ?" etc.), definitivându- și
opțiuni le și fixându-și criteriile și etaloan ele de autoapr eciere și,
corespunzător , de apre ciere a ceea ce se a flă în af ara sa.
Conștiin ța de sine se va așeza astfel pe o autoevaluar e realis tă, pe o
supraest imare sau pe o subestimar e. în funcție de aceasta, individul va aborda
lumea externă în trei manie re diferite: a) în mod realist și adecvat, acord ând,
pe de o parte, importanța cuvenită „glasului" conștiinței lumii obiective, iar
pe de altă parte, echilibrând dorințele cu posibilitățile, aspir ațiile cu
capacitățile; b) în mod subest imativ , minimali zând sau ignorând „glasul "
conști inței lumi i obiective, cerând mai mult decât i se cuvine sau decât merită
și propun ându- și obiective și scopu ri pentru a căror realizare nu dispune de
capacitățile și mijloac ele necesare; c) în mod supraestimati v, exag erând și
absolut izând rolul conținutu lui actual al conșt iinței lumii obiective și
minimali zând forța propriulu i Eu, a potențialului atitud inal-aptitud inal
(comportament defensiv , panic ard, de renunța re, de retragere în sine etc. ).
Se poate, deci, afirma că optimă este acea formulă de organizare a
conștientului, care asigură o intera cțiune de adaptar e și corectare reciproc ă a
conștiinței de sine și conștiin ței lumi i obie ctive.
Organizar ea pe orizontală a sistemului psihic uman. Dacă
organizarea pe verticală ne pune în evidență multinivela ritatea sistemului
psihic uman, după criteriul inferior-supe rior, primar -secund ar, organizare a pe
orizontală ne dezvăluie eterogenitatea modală și in tramodală a componentelor
sale după conținut, rol instrument al-adapt ativ și mecanism, completând astfel
tabloul complexi tății lui. Am arătat deja că fieca re dintre cele trei principale
etape (niveluri) ale edificării vieții psihice a omului nu are un caracter
omogen, monobloc, ci, dimpotrivă, prezintă o pregnantă diferenție re
structur ală, fiind alcătuite din elemente calitativ distincte și ireductibile –
informațional- cognitive, motivațional- energetice, afective, pattern-uri
instrumental-executive, unele înnăscute, altele integ ral dobândite.
Universitatea SPIRU HARET137

Intre aceste elemente se stabiles c și se realizează în mod necesar
conexiuni funcționale bazate pe criterii logice și subordonat e unei emergențe
funcționale supraordon ate, care confe ră nivelului respectiv -inconștient,
subconștient sau conștient – un rol adaptativ speci fic și o anumită autonom ie
funcțională. Gr adul de diversitate a element elor componente și coefici entul de
satur ație în legături intern e (între elementel e componente respe ctive) și
externe (între nivelul ierarhic dat și mediul său ambiant) se amplifică în sens
evolutiv-as cendent, pe măsură ce trecem de la nivelul inconștient la cel
conștient. Tocmai această trăsătură conferă nivelulu i ierarhic superior o
capacitat e instrumental- adaptativă mai mare decât cea pe care o posedă
nivelul inferior. Astfel, nivelu l conștient se va caracteriza prin cea mai mare
diversitate structur ală internă, prin cea mai înaltă satur ație în conex iuni
interne și externe și, implicit, prin cea mai mare capacitate adaptativă-
rezolutivă și re glatoa re.
Intera cțiunea conștient- inconștient. Modelul sistemic al organizării
pe verticală a psihicului uman se deoseb ește esențial de modelul psihanalit ic
freudian (primu l, de altfel, care a dat imag inea ierarhizării). Deosebi rea
fundamentală este cea care există în mod normal între sistem și agregat. In
accepțiune a freudiană, organizar ea pe vertic ală a vieții psihice este conc epută
și interp retată prin prisma principiu lui agregatului. Adic ă, fiecare nivel
constituie o entitate finită, de sine stătătoare, cu funcționali tate și finali tate
proprii. Comunicar ea, în acest caz, nu presupune intercondiționare, co-
adaptar e și complementaritate, ci ciocnir e, confruntare, resping ere și
închider e reciprocă. Intre conștient și inconștient s-a instituit o barieră de
netrecut, o opozi ție ireconciliabilă. Intrucât o astfel de relație nu oferă
posibi litatea de a se influența și modula unul pe celălalt, în vederea explicării
caracterului adaptativ al comport amentului, s-a simțit nevoia introduc erii unui
mecanism-tampon, cu rol de arbitru între cele două niveluri ostile, denumi t
Ego (Eu). Neadmițând caracterul evolutiv și reorganizabil al inconștientului,
Freud consider a conști ința ca rezultat al devierii de la legitatea natur ală și de
la esența biologi că a omu lui și, deci, c a un adaus arti ficial.
In abord area sistemică, organizare a psihică pe vertical ă apare ca relație
de comunicar e și interacțiune în ambel e sensuri între cele trei niveluri, care,
în sens ascend ent, deriv ă unul din altul, iar în sens descend ent se modele ază
și se restructu rează evolut iv și optimizant unul pe altul. Potrivi t principiului
ierarhizării, un nivel infe rior se integrează 138
Universitate a SPIRU HARE T

funcțional și se subordone ază nivelu lui superior; pe măsura trecerii de la
nivelul inferior la cel superior , nivelul inferior își îngust ează sfera acțiunii
reglatorii, funcția de reglare globală, supraordon ată, care constă în
relaționare a adaptativă eficientă a sistemu lui ca tot cu mediu l extern, fiind
preluată de nivelul superio r. în cazul nostru, nivelu l inconștient, precedând
genetic nivelul conștient, reprezintă premisa și platforma necesare const ituirii
lui; la vârsta mică, până la un an, un an și jumătate, inconștientul este
mecanismu l dominant al organizării și reglării comportam entulu i; funcția sa
reglatorie are un caracter global și suprao rdonat, mediind modul general de
relaționare a copilului cu lumea. Pe măsur a elaboră rii și dezvoltării sale,
nivelul conștient, ierarhic superior , se va impune însă, constant și tot mai
pregnant, ca factor reglator suprao rdonat, preluând asupr a sa și relaționa rea
individu lui cu lumea; inconștientului i se rezerv ă un rol funcțional subordonat
și efectu area unei „reglări local e", subsistemice (ex.: reglarea ciclicități i
activării-satisfa cerii trebuințelor biologic e primare; trebuie spus, însă, că
aceast a se realizează în virtu tea reorganizării funcționării nivelurilor
inferioar e de către cele superio are, iar ciclicitate a se va modula sub influența
mecanismelor re glatorii ale conștiinței).
într-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agregat, nici
unul din nivelurile ierarhice nu este de prisos, fieca re avându- și rolul său,
iredu ctibil în asigurarea și menț inerea emergenței și unității structur al-
funcționale a sistemului. Alter area unui nivel va duce inevi tabil la alterarea
sistemulu i în ansamblu s ub asp ectul identități i sale.
Dar sistemul nu se poate reduc e la simp la juxtapunere a nivelurilor
ierarhic e integ rative care-l compun; el va dobândi caracteristici calitative noi,
de integralitate, pe baza interacțiunii nivelurilor particula re constitutive.
în plan psihologi c subiectiv, existența inconștientului, cel puțin pentru
individu l concret, se probează și se atestă prin intermediul conștientului,
adică prin procesul de conștienti zare și de verbalizare. în stare de somn
profund sau de comă, nefiind conștient de sine, subiectul nu-și dă seama nici
de existența inconștientulu i său. Pentru un observato r extern, prezența
inconștientului poate fi relevată și atestată la subiectul observat și pe baza
manifest ărilor și reacțiilor comportam entale inconștiente (vise, reacții
vegetative, deliruri, auto matisme motorii etc.).
Dacă procesul evolutiv-integ rator se desfășoară în mod obișnuit de la
inferior spre supe rior, în cazul nostru, de la inconșt ient la conștient,
Universitatea SPIRU HARET139

procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel
inferior; în cazul regresiei, transform ările entropic -involut ive vor afecta mai
întâi structurile și conținuturile nivelu lui conștient și abia ulterior pe cele ale
nivelului inconșt ient.
In structura schemelo r integrative ale comportamentelor și acțiuni lor ce
stau la baza vieții de relație a omului, vom găsi, select ate și ordonate după o
anumită logic ă, în mare măsur ă dobândită prin condiționare și învăța re,
elem ente aparținând tuturor celor trei niveluri ierarhi ce ale SPU:
inconștientul, subconștientu l și conștientul.
Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul și ponder ea acestor
elem ente nu sunt fixe, stabili te o dată pentru totdeauna, ci variază în funcție
de timp (inclusiv vârsta ), de situa ție (împrejură ri) și frecvenț ă (cât de rar sau
de des este solicitat actul comport amental dat).
O importanță teoretică deosebită o capăt ă, în conte xtul dat, întreba rea:
se poate admite (sau presupun e) structur area unei tipologii comport amentale
pe baza raportulu i conștient- inconștient, respectiv , există posibi litatea unei
anumite dominanțe funcționale a unui nivel asupra celuilalt ? Răspunsul nu
este simplu de dat.
Dacă se are în vedere structur a integrală a comportam entulu i, probabil
că o asemene a tipologie nu este viabilă. Dacă ne referim la o component ă sau
alta a acestei structuri, atunci ipoteza unei atare tipolo gii devine plauzibilă.
Dintre toate componentel e de ordin psihic, cea comună, generic vorbind, atât
conștientului cât și inconștientulu i, este componenta motivațională. Ambele
niveluri se organizează și se structure ază în jurul unei coloane motivaț ional e:
inconștientul în jurul motivației de sorginte biologică, primar ă; conștientul în
jurul motivației secunda re (spirituale, social-cultur ale). Intre cele două tipuri
de motivație există o relație oarecum antag onică, de exclusiv itate în planul
activării și al satisfa cerii. Se poate astfel întâmpla ca în organizare a de
ansamblu a comportamentului să devină dominantă motivația primar ă (având
în acest caz un tip comportamental primar ) sau motivația dobândită,
sociocultur ală (av ând de a face cu un tip comportamental se cundar) .
De asemene a, se poate vorbi și de posibi litatea unei difer ențieri
tipologic e în sfera comportamentului, după raporturile: mediat (determinație
aparținând conștientulu i) și imediat (determinație aparținând inconștientului);
autocontr ol (caracteristică a conștientului) și impul sivitate (trăsătu ră
definitorie a inconștientulu i); reflexivitate (caracteristică a 140
Universitate a SPIRU HARE T

conștientulu i) și afect (particularitate a dinamicii inconștientului). O
asemen ea difer ențiere tipologic ă nu este rodul unei simple speculații, ci are o
bază comportament ală reală. Pe plan funcțional, se stabilește o axă
integrativă bipolar ă, cu un pol plasat la limita superioar ă a conștientulu i,
celălalt fixat la limita inferio ară a inconștientulu i, pe care se vor evidenția
diferite moduri de intera cțiune și articula re între cele două sfere ale vieții
psihice: cu cât ne apropi em de unul din poli, cu atât, în plan comport amental,
se impune cu mai multă putere dominanț a funcțională a comportam entelor
proprii nivelului corespunzător – conștient, respectiv , inconștient. Datorită
caracterului mobil, glisant al articulării diferitelor component e în structura
unui act comportament al conc ret, chiar în interiorul matricei tipologic e cu
dominanta conștientului sau cea a inconșt ientului se pot produce oscilații cu
sens opus tipului respectiv (manifest ări impu lsive la un tip reflexiv,
autocontrolat, sau manifestări de echilibru- autocontrol la un tip impulsiv).
Tocmai acest caracter dinamic, adese a contr adictoriu și imprevizibil, face să
crească extraordinar nu numai cota complex ității comportamentului uman,
dar și dram atismul său.
Sinteti zând, putem identific a și defini următoa rele genuri de relații
între conșt ient și inconștient:
a.Rela ții circular e, în cadrul cărora conținuturi le conștientulu i trec
în inconștient, ca apoi, printr -un proces germin ativ, să revină, nu neapărat
integ ral, înapoi; același lucru este valabil și pentru conținu turile
inconștientului, grație mai ales mecanismului reprimării și celui al amân ării.
O activi tate mintală începută la nivel conșt ient și nefinali zată poate fi
trans ferată și continuată într-o formă specifi că la nivel inconștient, unde
este posibilă găsirea soluției, revenind ca terminată în conștiin ță. Exemple
de acest gen sunt numeroase și ele au fost analizate în literatur a psiholo gică.
Apro ape fiecare dintre noi am trăit experiența când, nereușind să rezolvăm
o problemă la matematică sau la fizică, o lăsam și treceam la altcev a; după
un timp, revenind, am avut surprind erea să constatăm că rezolvare a a mers
șnur, fără nici o poticnire. Se citează cazuri de mari descop eriri în știință
ale căror elem ente constitut ive s-au zămis lit latent în inconșt ient și s-au
actuali zat în vise.
b.Rela ții de s ubordo nare, care constau în dominanța funcțional ă a5" 1 1
unui nivel integrativ asupra celuilalt, respe ctiv, a conșt ientului asupra
inconștientului sau a inconștientului asupra conșt ientului.
Universitatea SPIRU HARET141

Universitate a SPIRU HARE T142In mod normal, într-un sistem unitar , multinivelar , subordona rea se
exercită de jos în sus, nivelurile inferioa re supunându-se celor superioar e. In
cazul de față, legea de bază este cea a controlului inconșt ientului de către
conștient, chiar atunci când matric ea comportam entală se structure ază în jurul
unei componente motivaționale sau afective de origine inconștientă. Tocmai
în virtu tea acest ei legi, noi definim omul ca ființă conștientă, al cărei
comportam ent princip al (de relaționar e cu lumea externă) este conștient. De o
subordona re în sens invers nu se poate vorbi decât în situații speciale,
episodice și improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă
dominanța absolută a inconștientului, conșt ientul este temporar aboli t, așa
cum se întâmplă în starea de somn (visele, comportam entele somnambu lice),
în starea de ebriet ate avansată sau în starea de afect, de explozie afectivă
negativ ă – furie, demență.
c. Relații de coordonar e sau de echili bru, în care cele două niveluri
se corelează și se balans ează reciproc sub aspectul forței funcționale. Intr-o
astfel de formulă relațională, de exemplu, componentele motivaționale
aparținând structurii conștientului și cele aparținând structurii inconștientului
posed ă o semnificație egală sau apropiată, subiectul acord ându- le aceeași
recunoaște re și prețuire.
Rezul tatul este o formulă comportam entală echilibrată, ambive rtă,
pentru care se aplică principiul „nimic din ceea ce este omenes c nu-i este
străin ".
Așa cum am subliniat mai sus, conști ința este formațiune a a cărei
dezvoltare rămân e în continuare deschisă și putem presupune că influența sa
modelator -reglato are asupra inconștientu lui se va amplific a și intensific a, în
pofida unor descărcări și răbufniri periodic e, în comportamentel e indiv iduale
și sociale, a unor tendințe și instincte ancestrale (agresivitate, fanatism,
sexuali tate).
5.3. MODIF ICĂRI ALE CONȘ TIINȚEI
Importanța excepțională a nivelu lui conștient în relaționar ea omului cu
lumea externă și cu sine însuș i poate fi demons trată și indirect, prin anali za
modificărilor dinamicii lu i funcționale.
După caracterul lor, aceste modific ări se împart în două categorii:
normale (sau fizio logice) și anormale (sau patolo gice).

Universitatea SPIRU HARET143Modificări normale. Am văzut că funcționar ea normală a nivelului
conștient presupune existența și menținere a stării de veghe, pe de o parte, și o
mobilizare orientată a efortului mintal în raport cu conținutul și scopul
sarcinilor de îndeplin it, pe de altă parte. Cum aceasta se face cu un consum
energetic important, este evident că nici starea de veghe și nici activitatea
mintală internă nu pot fi menținute la nesfârșit, fără a se instala efectul
negativ al oboselii și epuizării. în mod firesc, pentru a se autoproteja și a-și
asigu ra integritate a funcțională internă, sistemul psihic, ca ansamblu unitar ,
și-a dezvo ltat mecanisme speci ale de ciclizar e și alternanță a stărilor de
activita te și de repaus (odihnă).
Astfel, ca răspuns compens ator (reglator) la stare a de veghe orient ată și
de conștiință focalizată, s-a dezvoltat mecanismul stării de somn,
constituindu-se astfel un ciclu funcțional închis și echilibrat, care, din punct
de veder e tempora r, este structurat pe succ esiunea zi-noapte (ciclu cir cadean).
între punctu l corespunzător celei mai înalte activități a conștiinței și
punctul corespunzător somnului cel mai profund se delim itează un întreg
continuum pe care se poate identifica un vast registru al gradelor de activar e
și, resp ectiv , al stărilor in termediar e.
Astfel, o primă categorie a modificărilor normale funcțional-
reversibile ale conștiinței o constitu ie cele care se leagă de instala rea și
dinamica somnului.
Trecerea de la starea conștientă la cea de somn se produc e gradat, prin
scăderea treptată a gradului de activar e. Tradusă în dinamica activis mului
bioele ctric cortical (EEG ), această trecere va fi marc ată de înlocuire a
succesivă a ritmurilor de înaltă frecvență și mică amplitud ine (ex.: ritmul P
rapid de 20 c/s) cu ritmuri de frecvență din ce în ce mai joasă și ampli tudine
din ce în ce mai mar e: P lent (10- 12 c/s), a – ritm de rep aus (cu frecvențe de 8-
10 c/s), ritmul 9 (teta) (cu frecvențe de 4-7 c/s), corespunzător stării de
somnolență, și, în fine, ritmul A (delta) (1-4 c/s), corespunzător somnu lui.
în plan comportamental, trecerea de la activi tatea mintală conștientă la
somn se va manifesta prin apariția unor efecte de natură inhibitorie, precum:
întrerupe ri și oscilații ale cursului gândirii, care devine din ce în ce mai vagă,
mai difuză, mai incoerentă; creșterea treptată a pragurilor senzorial e și
scăderea activității perceptive (contururile obiect elor devin din ce în ce mai
estompate și mai fluctuante – jocul umbrelor ); senzații de

greutate în corp, alternativ cu senzații de pierd ere a greutății și de „dispariție
de sine"; vorbir ea devine din ce în ce mai lentă, mai sacadată și mai stinsă,
cuvintele se actu alizează și se înșiruie tot ma i aleator și haot ic.
Somnu l se instale ază ca o stare generalizată nu numai a creie rului, ci și
a organismului ca sistem supraordon at integ ral. Ritmurile funcționale interne
se încetinesc, arderile din organism scad în intensitate; comunica rea cu lumea
externă este întreruptă, stimulii sonori, luminoși sau olfactivi rămânând fără
efect în planul răspunsuri lor motorii sau verbale adecvate (se presupune că o
recepție a lor s-ar realiza, totuși, dar nu una psihică, ci una pur fiziologică).
Prin intermediul verigii sale vegetative, creierul asigu ră unitatea funcțională a
mediului intern și a corpului ; oricât de profund am dormi, continuăm să
respirăm, inima continuă să lucreze, chiar dacă și la o capacitate mult redusă,
aparatele digestiv și urinar își derulează trans formările metabolic e și de
acumulare a reziduurilor , tonusul muscula r asigu ră realizarea reflexelor
posturale și stato-kinetic e, devenind posibile mișcările de re-poziționare a
corpului (în toarcerea de pe o parte pe alta).
Mecanismul de produc ere a somnului poate să se conect eze, în mod
natur al, în cadrul ciclului funcțional elabor at anterior, sau artificial, prin
izolare senzorială, prin stimu lări și ambianță monotone, prin administrar ea
unor somnife re sau a unor substanțe cu efect inh ibitor .
Necesitatea somnulu i este semnali zată cu anticipație și conștienti zată
prin cenestez ie: senzația de îngreun are a pleoapelor și de închider e a ochilor ,
starea de disconfo rt fiziologic (tensiune neurov egetativă; efortul de a ne
opune este însoțit de o trăire negativă, care acționează ca semnal de a nu-l
mai continua), r eacția de întindere a membrelor , căscatul.
Toate a ceste a se sinteti zează într-o trăire globală pe care conștiința ne-o
dă în expresia „simt nevoia să dorm! ". Nesatisfacerea acest ei nevoi nu poate
fi prelun gită fără a se provoc a grave tulburări, atât ale dinamicii psih ice, cât și
ale dinamicii fi ziologi ce.
Asem enea tulburări afectează funcțiile cognitive – identifica rea
perceptivă, coerența și claritat ea reprezentărilor, lucidi tatea și coerența
gândirii; în sfera fiziologică se produc dereglări ale tensiuni i arteriale, ale
tonusulu i muscula r și ale tonusului nervos (fenomenul de epuizare nervoasă
care poate deveni fatal, provocând moart ea). Privar ea absolută de somn nu
poate fi suportată, fără riscuri major e, mai mu lt de 80-90 de or e.
Somnul nu este nici el o stare omogenă, unidimensională. Ca variabilă
de tip continuu, el va pune în evidență existența unor stadii. Astfel, 144
Universitatea SPIRU HARET

se delimi tează două form e principale sub care se realizează: somnul profund
sau ortodox, în care inhib iția internă ating e cea mai mare intensitate, orice
activitate psihică fiind suspendat ă, și somnul superf icial sau paradoxal, care
se desfășoar ă pe fondul unei stări de relativă activar e, care favorizează
produ cerea activității onirice (visele ). La subiectul normal, cele două forme se
succed cu o anumită periodicitate: un episod de somn profund (90-120
minute) este urmat de altul scurt (5-20 minu te) de somn super ficial. Deci, pe
durata totală de 8 ore, la cât este aprox imat somnul normal (fiziologic), se
diferențiază cam 4-4'/2 segm ente ciclice (episod somn profund + episod somn
super ficial). Perturbar ea acest ei ciclități duce la alterarea funcțiilor somnu lui
de recuperar e energetic ă nervo asă și de detensionar e (relaxare ) psihică, la
trezire subiectul neobținând senzația și trăirea de „odihnit", „revi gorat ",
„confort interior" , ci, dimpotrivă, rămân e cu starea de „obos it", „tensionat".
Dereglarea somnu lui poate fi cauzată de suprasolicitări fizice și intelectu ale
repetate, care duc la oboseală cumulată, sau de „șocuri emoționale"
(produ cerea unor evenimente dram atice în viața personală ). Efectul ei imediat
îl consti tuie scăde rea drastică a capacității de lucru, a bunei dispoz iții,
subiectul făcând tot mai greu față de sarcinilor ce îi revin la locul de muncă
sau la școală.
în interiorul somnulu i profund se înreg istrează altern anța a trei stări,
denumite C (de profunz ime med ie), D și E (de max imă profunzime: 1-2 c/s).
Cara cterul eterogen al stării de somn se relevă apoi și în difer ența de
intensitate cu care ea se distribuie pe supraf ața scoarței cerebral e.
Experimental, s-a demonstrat că, prin instructaj prealabil, se pot crea zone de
vegh e selectivă, care se activează la influența unui anumit s timul.
Se invocă frecvent exemple intrate în uzul cotid ian: mama care,
dormind, rămâne indiferent ă la zgomote puternice, dar se trezește la cel mai
slab scâncet al copilulu i în leagăn sau chiar la o simplă „foială" a lui; mora rul
care poate dormi buștean pe fondul zgomotu lui produs de rotirea pietrelor
care macină grăunț ele, dar se trezește brusc la oprirea morii. La rândul lor,
experiment ele de hipnoped agogie au demonstrat două lucruri care atestă
afirmația de mai sus: primul, că, dacă înainte de culca re, subiectul este
informat că în timpul somnului i se vor citi diferite povestiri sau răspunsuri la
anumi te întrebări, la trezire el le va putea reprodu ce; se induc e un astfel de
„punct de veghe selectivă", care va permite într-adevăr rezolvarea unei
asemen ea sarcini; al doilea, că, dacă înainte de adormire citim un materi al,
reluându -l a doua zi, după trezire, îl vom reține și înțeleg e
Universitatea SPIRU HARET145

Universitatea SPIRU HARET146mai bine și mai ușor. (In ceea ce privește primul experiment, se presupun e că
fenomenul de recepție și reținere se realizează, dar pe fondul unui somn mai
super ficial, el nemaiproduc ându-se în timpu l somnului profund).
In condiții le în care somnul natur al este tulburat, pentru restabilire a lui
se recurge la mijloac e medicam entoase sau la metode de autoinducție
(autosug estie) – privirea într-un punct fix, număratul în gând până la 100 sau
mai mult, ușoare masaje al globilor oculari, efectuar ea unei plimbări scurte
(1/2 or e) înainte de culca re etc.
Se recurge în unele cazuri și la hipno terapie (somnul hipnotic), în
cadrul c abinetelor medic ale.
Visele. Visele fac parte din categoria fenomenelo r care continuă înc ă să
fie etich etate de simțul comun ca misterioas e, eni gmatice.
Și în plan filosofic și psihologi c, ele au const ituit subiect de aprinse
speculații. Disputele s-au derulat în jurul a trei chestiuni principale: a ) cauzele
care pot provoc a visele; b) structur a și conținu tul intern al viselor; c) funcția
și semnificația viselor în viața omului. Mult timp abordarea viselor a avut un
caracter speculativ- amatorist, fiind lipsită de procedee și criterii obiective,
științifice și urmărind să scoată în evidență latura lor enigmatico- ocultă, pusă
pe seam a unor forțe supran atural e sau a destinu lui („destinul vorbește prin
vise", se rep etă în mod cur ent).
Dintre orientările psiholo giei moderne, cea care și-a făcut o preocupa re
de căpăt âi din anali za și interp retarea viselor a fost psihanaliza, prin însuși
fondatorul ei – S. Freud, care avea să consa cre acestei probleme o lucrare
specială și foarte documentată – Știința viselor* (1900). Unele aspect e parti-
cular e le-a dezvol tat apoi și în lucrarea Inconșt ientul (1915). Linia directoar e
în anali za viselor a fost imprimată lui Freud de însăși teoria inconșt ientului.
Astfel, două sunt postulatele pe care Freud le așază la baza concepției sale
despre vise: postulatul determinismului intrapsih ic, potriv it căruia nici un
fenomen psihic nu este întâmp lător, totul având o cauză precisă chiar dacă ea
nu se evidențiază în mod direct și imediat; postulatul semnificației, în lumina
cărui a orice eveniment în sfera vieții psihice poartă în sine o anumi tă semni-
ficație. Corelând cele două postulate, Freud interpret ează visul ca având atât
o cauzal itate specifică, de natur ă psihică internă, cât și o semnificație. Cauza
principală este localizată la nivelul inconștientului, concretizându- se în
dorințele și trebuințele refulate sau reprimate și neîmpl inite, satisfa cerea lor
venind în contradicție cu principiile și normele sociocultur ale.
* Vezi traduc erea în lb. română: Interpr etarea viselor , Oper e, vol. 9,
Editura Trei, B ucurești, 2003.

Universitatea SPIRU HARET147Visul devin e astfel o formă indire ctă, simbo lică, de satisfa cere a unor
asemene a dorințe și trebuințe, contribuind în felul acesta la diminuar ea sau
descărcarea foca relor tensionale, g enerate de refular ea sau rep rimare a lor.
De aceea, a interpret a un vis înseamnă, în această viziune, a stabili o
legătură cauzală între conținutul său și o anumită dorință sau trebuință.
Situații le sunt, însă, diferite. Dacă unele vise, cu totul simple, exprimă dorințe
clare pe care viața reală nu ne permite să le satisfa cem (ex.: visele de evadare
ale prizonierilor , visele de căldur ă sau de hrănire sub influenț ele organice
momentan e etc.), altele ne par atât de absurde încât ne întreb ăm cum a putut
Freud să vadă în ele expri marea unei dorințe (ex.: cazul viselor de angoasă și
coșmar) și cum a reușit să le găsească un sens. Și totuși, savantul a reușit să
demonstreze ambele aspecte. El afirm ă că deformările visului țin de două
cauze esențiale: a) natura gândirii onirice și a mijloacelor de expresie de care
dispune ea; b) acțiunea cenzurii.
Gândire a oniric ă este slab structurată datorită abolirii, în cursul
somnulu i, a funcțiilor superioar e ale conșt iinței și a libertății conse cutive a
modurilor de gândire regresive. Ea posedă și o altă caracteristică important ă:
este o gândire autistă, care nu vizează comunicar ea cu altul („A dormi
înseamnă a te dezin teresa", remarcă Freud). în fine, ea nu dispune decât de
mijloace sărace, pur senzoriale, pentru a se exprima, care nu pot traduc e decât
foarte palid ideile abstra cte sau succesiunile de elemente în timp și în spațiu
(și aceste categorii de timp și de spațiu sunt prea comple xe pentru nivelul
gândirii onirice ).
De aici derivă o serie de deformări: juxtapune ri de imag ini, indicând
succesiunea sau opoz iția de fapte și idei; simbolismu l, concretizând imagini,
idei abstr acte; cond ensar ea unor imagini eterogene într-una singură sau,
dimpotrivă, dedublări și dep ersonalizări, deplas ări divers e etc.
Nu trebuie însă uitată nici acțiunea cenzurii și că anum ite dorin țe nu
pot intra nici chiar în vis decât sub o formă anodină, mai accept abilă pentru
Eu. într-o manier ă destul de generală, se poate spune că atmosfe ra unui vis și
gradul său de obscuritate sunt funcție de gradul său de cenzura re. Visul cla r și
agreabil nu este cenzurat deloc. Un vis puțin sau deloc cenzur at nu este
întotdeaun a ușor de înțeles (interpr etat); dar atmosfer a agreabilă pe care o
implică facilitează analiza lui. Pe măsură ce conflictu l dintre sine și Supra Eu
se accentue ază, visul devine tot mai penibi l, complet absurd, chinuitor ,
epuizant; acesta este visul adese a fără deznodăm ânt, în care o acțiune banală
se rep etă indefinit; sau visul î n care mai mu lte personaje

(simbo lizând dorințe opuse) se luptă violent. In fine, există vise în mod
accentuat apăsăto are și șocante: visele de angoasă și coșmarurile. In visele de
angoasă, dorința a reușit să se infiltreze, în pofida cenzurii Supra Eu-lui, și cu
toate că nu este satisfă cută decât în mod halucinator , ea antren ează, totuș i, o
anumi tă culpabilitate – așteptar ea anxioasă a unei amenință ri, a unui pericol
oarecare. Coșmarul tradu ce în modul cel mai profund gradul de cenzur ă:
dorința este atât de cond amnată, atât de culpabilă, încât este depășită înainte
chiar de a se fi manifestat.
Ințelegem astfel cum poate fi justificată afirmația lui Freud că visul
este realizar ea unei dorin țe. Această dorință nu este forțamente conștientă: ea
poate să fie inconștientă și în contradicție cu ideea pe care ne-o facem despre
noi înșine; aceasta poate fi chiar o dorință autopuni tivă, care ne-ar putea
elibera de an goasă, a ccentuându- ne culpabilitatea.
Cum se poate constata din cele de mai sus, dorința apare rar într-o
formă clară, manifest area sa traversând tot felul de deform ări care imprimă
visului un ca racter străin și adesea incoer ent.
In fapt, visele sunt și mai incoerente decât ne apar, căci, pentru a trece
de la vis (ades ea inefabil) la relata rea pe care o face subiectul la trezire, se
produce o deformare supli ment ară denumită „elaborare secunda ră", care „se
însărcine ază să trans forme într-un tot cât de cât coerent datele cele mai
imediat e ale visului, dar aranjând evenimentele într-o ordine absolut
incomprehensibilă și completându- le acolo unde aceasta părea necesar"
(Freud, 1915, p. 200).
Anali za visului va reclama, prin urmar e, o operație invers ă, care constă
în a regăsi, în spatele relatării pe care o face subiectul, sensul real, profund, al
acelui vis. Altfel spus, interpr etarea visulu i va permite analistului să
descoper e în dosul conținu tului manifest al visulu i conținu tul său latent.
Pentru aceasta, după ce este ascultată atent relatar ea, notând în min te term enii
exacți folosiț i, intenția, debitul verbal și alte detalii revelato are, analistul va
căuta să replaseze visul în conte xtul său, pe de o parte, interog ând subiectul
asupr a circumstanțelor care au acompaniat visul, iar pe de altă parte, cerându-
i să-i furnizeze asociații libere. In acest moment, analistul dispune de
materi alul visulu i, dar rămân e ca el să-l pună în ordine și să regăsească
geneza lui inițială, folos indu- se de cunoștințele pe care le are despre
deformările visului.
Aceste cunoștințe fac astăzi parte integrantă din pregătirea fiecărui
psihanalist și au fost puse la punct de către Freud, printr -o muncă asiduă de
148
Universitatea SPIRU HARET

descifrare, asemăn ătoar e celei a primilor egiptologi. Aceasta este, poate,
parte a cea mai vie și interesant ă a psihanalizei, car e, până în prezent, nu a fost
egalată de nici o altă orientar e psihologic ă.
Pentru i lustra re, redăm mai j os câteva exemple.
a.Un vis destul de curios prin faptul că este extrem de condensat:
relatar ea lui se epuizează într-o singu ră frază: „Iau în posesie insula
Teneriffe" și nu conține decât o singură „imagine": „ O hartă este întinsă pe
pământ și eu pun piciorul pe locul marcat. Teneriffe". O singură asociație:
cea a unei lecturi făcute în ajun și care nu părea să fi reținut în mod deosebit
atenția subiectului. Dar această asociație conține implicații foarte bogate în
raport cu subiectul: în lectur ă era vorba de un savant german, care, surprins
în august 1914, la Teneriffe, n-a mai putut să se reîntoarc ă în patrie decât
după sfârșitul războiulu i; a trebuit să-și abandon eze cercetările și, din lipsă
de altceva mai bun, a început să se interes eze de maimuțele din grădin a
zoologică; dar, la sfârșitul războiulu i, și-a publicat observ ațiile făcute și
lucrarea respe ctivă i-a adus atâta notorietate câtă nu i-ar fi adus toate
celelalte lucr ări la un loc.
Subiectul respectiv se găsea exact în aceeași situație: era împiedic at
din cauza războiului (1939) să-și continue cercetările sale obișnu ite și visul
exprima dorința lui ca alte a ctivități noi să- i permită cât de cât să se re alizeze.
b.Al doilea vis, de o absurditate aparentă, expri mă întoarcerea
progresivă la real, pe măsură ce se apropie trezirea: „Trec prin fața unui
mare magazin de încălțăminte. Dl. X mă invită să dejunez cu dânsul. Eu
accept și știu că aceasta mă va duce la o cerere în căsătorie. Ni se servește o
budincă. Trecătorii ne prives c cu un aer răuvoitor și șușotesc pe seama
noastr ă. Sosește un rabin care-l interpele ază violent pe dl. X, care încearcă
să-l îmbuneze, oferindu- i o budincă; rabinul refuză cu indign are. Sosește o
doamnă cu copilul: este doamna X. Atunci mă trezesc și-mi amintesc că X
este căsăto rit". Explicații: în vise se întâlnesc adesea magazine de
încălțăminte, un simbol ism matrimonial (a găsi un pantof potrivi t pe
picior). Budinca este un meniu din țara de origine a doamnei cu visul și a
lui X, ambii fiind din aceeași zonă. Trecătorii critică totuș i această întâln ire,
iar rabinul vede cu ochi răi presupusa lor căsătorie. (Dl. X este evreu, iar
partener a aparține altei religii). în fine, X este căsătorit și este tatăl unui
copil. Căsătoria este imposib ilă și trezirea se produ ce brusc. Dorința celei
care a avut visul nu se poate realiza.
Universitatea SPIRU HARET149

c.Iată acum un alt vis, al cărui simbolism este foarte simp lu; aparține
unei paciente aflate în cură psihanalitică: „Am un mare abces; cinev a (care,
în cursul asociații lor libere, s-a revelat a fi psihanalistul) îmi spune că
trebuie să vină și să-l preseze pentru a-i elimina întregul conținut, dar îmi
este frică de durere și-i răspund că nu există nici un mijloc cu care ar putea
veni". Aceasta tre ce drept exp licație.
d.Visul următo r se bazează pe un calambur (lucru frecvent în
structur area activități i onirice) și ne arată cum visele se folosesc mai curând
de imagini vizuale decât de limbaj. „Sora mea îmi aduce un pachet cu cărți
și mă întreab ă unde poate să le ascund ă. Desprindem o scândur ă din podea
și ascund em cărțile sub ea. Mama intră furio asă, se duce direct la scândură,
o ridică și bagă mâinile după cărți; când le scoate, mâini le ei erau murdărite
de excrement e; și le șterge de hainele noastre ". Explicații : visul datează din
1940. Ce cărți încer ca pacienta să as cundă de mama sa ? Asoci ație
imediată: „cărți…..sterling !'". Și ea povesteșt e că un cuplu en glez, decizând
să plece în Anglia, le-a încredințat un important depozit de cărți (sterling), pe
care ele încercau să le ascundă de mama lor. Afacerea era dificilă, căci mama
gestiona finanțele familiale. Iată, deci, prima parte a visului clarific ată.
Urmarea era foarte simplă: imaginile ce au apărut semnificau: „Cu mania sa
de a-și vârî nasul pe de-a rândul, ea ne caută și-n c…", cuvântul fiind rostit
fără ocol.
e.In sfârșit, mai redăm un vis care pune în joc proced ee de deformare
mai complexe: „R. visează că se prezintă la examenul de bacalaure at;
examinatorul se înverșun ează să-l chestioneze la engleză și la geografie.
Decorul se schimbă: R. este gata să se scufund e într-un bazin rece și
neospitalier; el imploră trecătorii care se plimbau printre copa cii însoriți și
încearcă să înoate cum poate. Recunoște a printre trecători pe unii din
colegii săi, c are cad la rândul lor în bazin, ț ipând după ajuto r.
R. reușește atunci să înoate și să iasă la mal. Se trezește puțin anxios.
Asoci ații: la bacalaur eat R. eșuas e la oral la engleză și geografie; eșecul era
grav pentru el deoarece dorea să-și continue studii le, iar tatăl său îl avertizase
că în caz de eșec trebuia să renunț e și să intre în comerț. Totuși, eșecul
produ cându- se numai la oral, a obținu t o amân are și a reușit la sesiunea
următoa re, ceea ce i-a permis să-și continue studiile cu succes. In momentul
în care a avut acel vis, situația era foart e compromisă: o schimbar e politică a
făcut să-și piardă postu l și a fost primul pus pe liber. „Dar eu nu eram singur
în bazin, adău gase el, toți coleg ii mei erau 150
Universitatea SPIRU HARET

amenințați ". Acest vis condensa, deci, două perioade dramatice din viață, în
care viitorul subiectului nostru fusese amenințat. El realiza în felul acesta o
dorință de resecurizar e: reușind să- și atin gă scopul anterior , în pofida eșecului
la ba calau reat, el va putea ieși la l iman și în actu ala situație dificilă.
Toate visele prezentat e aici sunt relativ simple, dar nu sunt la fel de
elementar e; numeroas e deformări se pot suprapune.
Ele pot fi, de asemene a, „suprad eterminate ", adică pot prezenta sensuri
suprapus e. De aceea, principala cerință a psihanalistului este de a redescop eri
aceste sensuri diverse; cheia de bază pentru o interpreta re corectă se află în
contextu l visului și în asoci ațiile subiectului.
Acesta este și motivul pentru care nu am adus ca exemple vise
comple xe; ele ar fi necesitat explicații prea lungi. Analistul nu trebuie să uite
nici o clipă că o interpr etare trebuie să fie foarte prudentă și să urmeze foarte
de aproape indicațiile date de subiect; altmin teri, el va cădea cu ușurință în
arbitra r și în eroare.
Teoria psiholo gică a viselor a fost îmbog ățită în ultimele decenii cu
datel e cercetărilor de neurofizio logie asupr a somnului. Acest ea au demonstrat
că produ cerea unui vis este legată de trecerea de la faza somnului profund
(lent) la cea a somnului superfi cial (rapid), deci de la un nivel de activar e
corticală scăzu t la unul mai ridicat. In al doilea rând, aceste cercetări au
evidențiat faptul că activi tatea oniric ă antrenează o serie de reacții
neuroveg etative – concretizate în pusee respir atorii, circulatorii și de tensiune
arterială – (mai ales în cazul viselor cu angoasă și coșmaru ri), care pot deveni
fatale pentru viața subiectului (accidentel e cardiovascula re și cerebrale care
apar în timpul somnulu i se datore ază tocmai „furtuni i" neurov egetative
declanșate de coșma ruri). In fine, s-a demonstrat că, indifer ent de conținutul
și semnificația lor, visele antren ează aproap e întotdeauna mișcări ale
globuli lor ocula ri (rapide – REM -, de urmărir e, și lente – NREM -, de fixare),
a căror înregistra re și analiză permite stabi lirea caracteristici lor de form ă și
mărime ale imaginilor onirice. Reacțiile verbale apar mai ra r și ele au caracter
fragmenta r și neint iligibil.
Revenind la cele trei chestiun i formulate asupr a cauzelor structurii
viselor și a semnificației lor , putem ap roxima următoa rele răspunsuri:
a. In ceea ce privește cauzalitatea viselor , aceasta se află în trei surse
principale: dinamica inconștientului (dorințe neîmplini te); întâmplăr ile din
timpul zilei; stimul ii din ambianța imediată (tempe ratur a din came ră,
eventuale sunete, zgomote, mirosuri etc.) și influențele de tip para (telepatie,
premoniție).
Universitatea SPIRU HARET151

b.Conț inutul și structur a visulu i se realizează în form a înlănțuirii mai
mult sau mai puțin aleatorii de imagini, aflate într-o relație de design are
indirect ă sau transform ată cu realitate a, dobândind astfel un caracter
simbo lic. Universul oniric devin e astfel o reflectare deform ată, alegoric-
simbo lică a lumii externe și a biografiei propriei perso ane. Conținutu l
fiecărui vis este unic și, de regulă, irepetabil, diversitate a elementelor pe
care le poate vehicula activitatea onirică fiind practic infin ită. Vivacitate a,
pregnanța și coerenț a conținutului depind de nivelu l de activar e al scoarței
cerebrale (cu cât este mai apropiat de pragul de trezire, cu atât acest e
trăsături sunt mai b ine exprimate).
c.Semnificația viselor în viața omului este foarte mare, în jurul ei
dezvoltându-se în decursul evoluț iei istorico-cultur ale a societății o întreagă
panoplie de răstălmă ciri și practici rituale, orientate îndeosebi spre
descifrarea viitorului, a ceea ce se va putea întâmpla perso anei în cauză sau
comunității.
O serie de vise de valoar e profetică supraindiv iduală, cosmic ă sau
univers ală, cum sunt cele prezentat e de Biblie, au intrat în patrimoniu l
cultural al omenirii, const ituind puncte de reper în interpr etarea
evenimentelor c e au urmat revel ării lor .
Se doved ește că, în general, conținutul viselor se instituie ca variabilă
intermedia ră supli menta ră și adesea ca o forță dinamo genă deosebită,
influențând comportam entul din ziua sau din zilele următo are. In practica de
toate zilele, interpr etarea semnific ației viselor se face prin procedeul legăturii
designative directe dintre imaginea onirică și realitate, trecându -se peste
aspectul si mbolic și peste de formă rile de sens.
Raportate la criteriile psihofiz iologice științifice, visele pot fi împărțite
în trei cat egorii principale:
•vise cu semnificaț ie detensionantă, catart ică, prin care se desca rcă,
într-o formă deghizată, transfo rmată, tensiunile generate de
reful area/reprimare a dorințelor respinse de Supra Eu și de conflict ele
avute ante rior;
•vise cu semnificaț ie proiectivă și premonițială, legată de propria
persoan ă (întâmplări, evenimente cu implicații asupr a statutu lui
familial, socio-prof esional) sau de lumea externă (prev estirea unor
fenomen e sociale, naturale, cosmice);
•vise neutr e, al căror conținut este determinat fie de acțiunea stimul ilor
din ambianța încăp erii în care dormim, fie de reactuali zarea spontană a
unor fragment e din experi ența anterioa ră, fără o conotație afectiv-
motivațională deosebită. Legat de acest din urmă aspect, se presupune
că în timpu l somnului ar av ea loc un proces de reo rdona re a 152
Universitatea SPIRU HARET

tezaurului informațional- experiențial stocat anterio r și „răvășit" în cursul
activității zilnice, astfel că unele secvențe ale acestui proces s-ar transpune în
episoad e onirice (vise reproductiv- iterative: repetarea și retrăir ea unor situații
și întâmplă ri din trecutul i medi at sau mai îndepă rtat).
Delimitare a acestei ultime categorii de vise deosebește conc epția
științifică modern ă de cea freudiană, care, așa cum am văzut, susținea că nici
un vis nu are un conținu t întâmplător și că nici un vis nu este lipsit de o
funcție simbol ică.
Oricât de mult am admi te și aprecia semn ificația viselor în viața
omului, nu putem merge atât de depart e încât să le supraordon ăm rolului
conști inței, funcțiilor ei reglator-proiectiv- creatoar e. In ultimă instanță,
episoadele onirice se includ ca elemente secunda re în programele
comportamentale majore elabor ate și gestionate la nivel conștient.
Cea de a doua grupă a modificărilor ce aparțin dinam icii normale a
funcțional ității conști inței sunt cele zise spontan e sau episodic e. Aceste a
includ: transa neoteni că, transa exsomatică, transa orgasmică și stările
induse – hipnotice, halucinog ene și m istice.
Transa neotenică este o stare ce acompani ază dinamica funcțională a
stării de veghe în primele luni după naștere. Ea constă în tendința noului
născut de a se reîntoarc e la neființă, experiența fiind echivalentă cu aceea a
„pragului morții". Așa cum muribundul cade într-un soi de transă, în care
oscilează între realitate și lumea visului ca și când s-ar pregăti pentru moarte,
la fel, cel care se naște se fixează într-o stare similară pentru a se pregăti
pentru viață. Această stare de trans ă este însoțită de o fragilitate fizică care nu
este lipsită de risc, întruc ât insuficienta consolidar e a funcționării creierului
face ca granița dintre viață și moarte să devină foarte fină (Gerdo Boyesen,
1987).
Nu este o stare sesizabilă direct prin introspecție ca alte stări spontane:
analogi a cu o stare care se situează de cealaltă parte a vieții este făcută pentru
a facilita imagin area intrării în viață și naște rea conștiin ței.
In transa sa, noul născut, care este mai mult o ființă eterică decât una
fizică, se întoarc e atât de depa rte la origine, încât funcțiunile fizice sunt pe
punctul de a se întrerupe. In primele săptămâni și în primele luni, această
puternică tendință spre celălalt tărâm este necesar să fie contr abalans ată prin
îngrijiri speciale și printr -un maternaj activ de natur ă a fortifica organismul și
„voința" lui de a trăi. Dacă aceasta nu se realizează, devine posib il ca
reveni rea copilului din călătoria sa la frontier ele morț ii să nu se mai produc ă.
Așa se explică moarte a în somn, fără un motiv aparent, a unor nou-născuți
(Lapassade, 1987).
Universitatea SPIRU HARET153

Transa neotenică va fi prima formă, pe drumul vieții, a stărilor
modificate ale conștiinței, în care „unire a sufletulu i cu corpul " apare ca o
contin gentă, prec ară și to tdeauna amenințată.
Transa exsomatică sau experiența „în afara propriului corp" (Out-of-
the-Body Experienc e) este o manifest are a stării ordinare a conștiinței în care
subiectul percepe ambianța ca și când el s-ar afla în afara corpului său fizic
(Bowles, Hyn, 1983). Pentru a o explica nu trebuie invocat ă parapsiholo gia,
ea inclu zându -se în sfera de competenț ă a psihologi ei. Pentru a se produce o
asemen ea transă este necesară o imagin e vie și o rel axare a conșt iinței, ca re să
permită înlocuir ea probei realității obiective cu proba amin tirilor și imaginilor
generale spontan e.
Este necesară, de asemen ea, o reduc ere sau absenț a senzați ilor care-și
au sursa în propriul corp și menț inerea, pe toată durat a experienț ei, a unei
activități mentale logice.
Transa începe la un moment dat, se stabili zează pentru un anumit timp,
după care se termină brusc.
Cum se poate ea instala fie și pentru o durată limitată?
După Suzan Blackmore (1982) care a studiat-o sistematic, întotdeauna
anumite procese psihice de ordin cognitiv concură la stabil irea imaginii
corpului „abandon at": cineva își imagin ează cu intensitate corpul în fața sa.
De exemplu, în momentu l adormirii, în starea hipnagogică și de instabil itate
psihică propice a cestui g en de transă.
In realitate, subiectul se află întins pe patul său, dar stimu lările
interoc eptive care contribuie la constituirea imag inii se diminue ază până la
încet area definit ivă. Ele ies din sfera conști inței subiectului care poate acum
să-și atribuie un corp „nou" imagin ar, localizat aiurea, și să-și priveasc ă
corpul fi zic obișnuit de la distanță, în af ara lui".
Apoi, dacă senzațiile interoc eptive, constitu tive ale imaginii corpului,
afluesc din nou sau dacă intervin cu intensitate mesaje extero ceptive, imediat
„voiajorul" nostru se reîntoa rce în propriul său corp.
La sfârșitul trans ei, revenire a la conștiința ordinar ă vigilă reclamă din
parte a subiectulu i o schimbar e, un „salt" de tip cognitiv. Dar urmele expe-
rienței continuă să persiste încă mult timp, at ât cât subiectul le acord ă atenție.
Transa exsomat ică este folosi tă în mod curent în cultura șamanică drept
„voiaj " sau „excursie psihică" . Șamanul, arăta M. Eliade (1968), „este
specialistul unei transe în timpu l căreia sufletul este determinat să-i
părăs ească trupul pentru a întreprinde ascensiuni celeste sau cobor âri
infern ale". 154
Universitatea SPIRU HARET

Șamanul a dobândit măiestri a acestei relații „conting ente" între suflet
și corp: nu numai că el își poate părăsi corpul său după voie, dar el poate să
se „re-întrupeze" când vrea.
„Ieșirea din corp" reprezintă astfel baza comună și culturalmente
elabor ată a stării șamanice de conștiin ță.
Transa orgasmică a fost sesizată și descrisă încă în antichitate a greacă
clasic ă, fiind pusă pe seama Eros- ului. Ea este exprimată și de conc eptul de
libido, pe care creatorul său, S. Freud, îl consider ă echivalentul Eros- ului
platonician.
Transa este încorpo rată actului erotico- sexual și dinamica ei se mulează
pe dinamica acestuia: începe a se instala treptat, o dată cu preludiul, crește în
intensitate în cursul actului sexual propriu-zi s, culm inând în orgasm.
Principalele ei caracteristici le constitu ie abolirea spiritului critic față de
partener , reduc erea sau decone ctarea atenției de la stimu lările externe,
afundar ea în starea de plăcere care se resimte în întreg corpul, senzația de
fuziune în care intensitatea se estompează și apariția unor reacții
neuroveg etative paralele – contr acții muscular e, tahicardi e, accelerarea
respirației, transpir ația. Se termină cu o senzaț ie de descărcare-relaxare și cu
dorința de a dormi.
Stări le induse. Inducția hipnotică. Proced eele de provoc are sunt
numero ase, dar, după Tort (1975), ele prezintă trăsături comune: a) prima
etapă implică, normal, ca subiectul să nu facă nici un efort pentru a-și
menține postura corpului. El trebuie să rămân ă imobil și cât mai relaxat
posibi l; b) hipnoti zatorul, în general, cere subiectului să-i asculte numai
vocea lui și să nu dea atenție la nici un fel de alte idei sau senzații. Pentru
aceast a, de obicei, se controle ază ambianța pentru a vedea dacă există în ea
stimuli importanți. Controlul trebuie menținut permanent pentru a preveni
apariția unor asemene a stimuli; c) subiectul nu trebui e să gândească la ceea
ce spune hipnoti zatorul, ci doar să-l asculte în mod pasiv , această condiț ie
vizând slăbirea controlului conșt ient; d) subiectul este rugat să-și focalizeze
atenția asupr a unui punct anume. De exemp lu, asupra unui punct luminos,
aceast a favorizând sistarea contactului cu lumea externă; e) hipnoti zatorul
informe ază subiectul că va simț i o somnolență și aceasta vizează să suscite un
anumit număr de asociații ce favorizează intrarea în transă (inducția).
Sugestia de a dormi acționează ca o forță disociativă a conștiin ței ordinar e; f)
sugerând subiectului stare a de somn, hipno tizatorul precizează în continuar e
că acesta nu este un somn natural, adev ărat; g) când subiectul devin e, în
sfârșit, pasiv și relaxat, i se poate sugera, de exemplu, să întindă un braț
orizontal ș i că acest braț va deveni greu ca de plumb. Da că subiectul
Universitatea SPIRU HARET155

simte efectiv o asemene a impresie, prestigiul hipnot izatorului creșt e
consider abil, ceea ce are o importanță decisivă pentru reușita hipnozei ; h)
ceea ce se petrece atunci modifică sensul ident ității. Obișnuit, o voce
interioară este cea care propune să facă un anumit lucru. Dar voce a hipno-
tizatorului înlocuiește acum această voce interioară și subiectul încep e a o
interioriza.
Hipnot izatorul ia astfel locul Eului sau a unei părți a Eulu i. Această
ipoteză este derivată din cea a lui Freud (1921), pentru care, în hipno ză,
operato rul ia locul Eulu i. Această înlocuire este o dimensiune centrală a
transei, ea conferind acesteia caracterul relațional specific. La originile
„magnetic e" ale hipnotismu lui, apoi în scrierile clasice despre hipnoză,
această relație a fost definită ca un raport, termen de la care, pornind, Freud a
elabor at noț iunea de transfe r.
Sub influența școlii lui Char cot, unii medici- etnologi legau hipno za de
isterie. Dar, încă Bernheim a criticat o asemen ea asociere exclusiv istă,
afirmând că hipno za poate fi produs ă nu numai la isterici, ci și la oamenii
normali, cu deosebire a că la c ei din tâi ea poat e fi provoc ată mai ușo r.
Acesta este punctul de veder e care domină în prezent și el permite
legarea hipno zei de ritualul posesiunii, dar proced eele de induce re a stării de
trans ă sunt mu lt diferite.
Transa halucinogenă. Aceasta este o stare modificată a conștiinței
indusă de admin istrarea substanțelor psihedelic e și, în scopuri științifice, a
fost studiată în laborato r, pionierul unor astfel de cercetări fiind Timothy
Leary (1979). Se disting două elemente cheie: „dispo ziția" și „dispozitivul".
„Dispoz iția" se referă la stare a persoan ei aflate în curs de a trăi
experi ența – dispoz iția sa, speranțel e sale, temerile sale, dorințele sale;
„dispo zitivu l" se referă la condiți ile exterioare ale experienței – atmosfer a
fizică și emoțională a încăp erii, raporturile „voiajorului " cu alte perso ane
prezente și, firește, atitudinea celui care administrează drogul și conduc e
experimentul.
La aceasta se adau gă noțiunea de „programar e a experi enței
psihedelic e" – care se opune utilizării sălbatic e a drogu rilor: ca urmare, cei
doi „actori" instituie experiența și dispo zitivu l ei ca un ritual inspirat efectiv
din etnometodele amerindiene pentru trans a peiotică provocat ă de mescalină.
Prog ramar ea vine să asigu re evitar ea transei psihedelic e brutale. Din
punct de vedere fiziologic, partea cea mai intensă a ședinței experimentale o
consti tuie momentul în car e produsul chimic încep e să acționeze. Da că 156
Universitatea SPIRU HARET

subiectul nu este pregătit pentru această „decolar e", o mare parte a
impul siunii inițiale va fi disipată în efortul de a se elibera de sub presiunea
(condiț ionarea) lucru rilor e xterio are.
Mijloac e de pregătire pot fi numeroas e, ca, de pildă: o lectur ă liniștită,
ascultar ea muzicii, meditația, plimbar ea, înotul etc. Toate acestea pot
contribui în m od eficient la c rearea stării de se renitate și de preg ătire.
Contex tul cultural trebuie conside rat ca un element esențial al
dispozi tivului de produc ere a stărilor de transă. Wallace (1959 ) a făcut
dovada acestui fapt când a compar at efectel e consumului de mescalină la albi
și la indienii ameri cani. Aceștia din urmă consumă peyolt într-un cadru ritual
instituționalizat, pe când americanii albi fac aceasta în cursul unei experiențe
de labor ator.
Indienii realizează sentimente de tip extatic și, adesea, de suprimar e a
suferințelor fizice, în timp ce americanii albi care se află într-o situaț ie
experimentală profan ă, fără o pregătire culturală care să le furnizeze
reprezentă ri spe ciale, resimt o mare instabil itate a dispo ziției și oscilează între
euforie și depr esie.
Se constată la albi o înlăturar e a inhibiț iilor sociale, care le permite
comportamente în mod obișnui t interzise, în vreme ce la indieni, în cursul
transei psihedelice, se continuă respe ctarea regulilor vieții sociale.
Schimbările stării de conști ință în ceea ce privește percepția de sine și
percepția c elorlalți devine sursă de teamă și de an goasă pentru indieni.
In concluz ie, experi ențele halucinog ene sunt pozitive pentru indieni și
negativ e, cu mici difer ențe individuale, pentru albi, al căror context cultural
repudiază consumul de substanțe psihedelic e (ma rijuana, LSD etc.).
Substanțele cu acțiune farma codinamică sunt numero ase, o grupare a
lor, după natura efectelo r, const ituind o preocupar e importantă a cerce-
tătorilor . O clasific are de referință a realizat Ludwig Lewin, în 1924, stabilind
următoa rele grupe mari:
-„eufori cele" – opiumul și derivații săi, respectiv, morfin a, heroina,
cocaina;
-„fantasticel e" – agenți halucino gen,i generatori ai unei furii
interioare fantastic e – marijuan a, hașișul, mesc alina, ciuper cile halucinogene
etc. (aceste substanțe au fost rebotezate de H. Osmond, după anii '60 ai
secolului trecut, cu denumirea de psihedelic e);
-„inebriantele " – alcoolul, clorofo rmul, eterul etc.;
-„hipno ticile" – cloralul, veron alul, bromurile, kaw a-kawa;
-„excitantele " – cafeaua, cofein a, ceaiul, cola, amf etaminele.
Universitatea SPIRU HARET157

Acțiunea LSD este urmată de o serie de tulburări funcționale, care,
după J. P. Volta (1983), se pot grupa astfel: tulbură ri vizuale (mod ificări ale
culorilor și ale proprietăților obiectelor , ondular ea pereților , grimase ale
fețelor umane ); motorii (alternă ri între excitație și paralizie); vegetative
(senzații de sufoc are, de uscăciune și de constricție a laring elui); sinestezii
audio-viz uale (se „aud" culorile și se „văd" sunetele ); „ieșirea în afara
propriului corp" .
Transa mistică. Este acea stare care se induce printr -o puternic ă
credință și dorință de contopire sau comuniune cu divini tatea. W. James
(1908) a evidențiat patru trăsătu ri esențiale ale a cesteia.
Prima este caracterul inefab il: subiectul care încea rcă o asemen ea stare
spune că nu poate găsi cuvintele pentru a o exprima, ea fiind deci trăibilă
nemijlocit ș i incomunicabilă.
Cea de a doua trăsătur ă este intuiția: dacă stările mistice sunt
sentimente, el e apa r de asemene a subiectului ca o formă de cuno aștere.
Cea de a treia trăsătură este instab ilitatea: stările mistice nu pot dura
mult timp; în afara unor excepții, la capătul unei jumătăți de oră, cel mult al
unei ore sau două, el e se disipează „la lum ina conști inței normale ".
Cea de a patra și ultima trăsătu ră este pasivitatea: există activitate
numai în faza inițială de inducție: ca urma re, se poate favoriza produc erea de
stări mist ice prin anumite acte voluntar e, cum ar fi fixarea atenției, executar ea
anumi tor mișcări ritmice sau alte procedee. Dar o dată trece rea făcută, se
instalează pasivitatea. Când starea de conștiință a luat forma sa caracteristică,
subiectul își simte voința paralizată, iar adesea el se simte ca subju gat de o
forță superioar ă. Această ultimă trăsătur ă apropie stările mistice de
fenomen ele ce caracterizează dedubl area person alităț ii. Pentru provo carea
stărilor mistice se apele ază uneo ri la inductori externi de genul substanțelor
psihedelice (proto xidul de azot, eterul, psilocibinu l ș.a.).
In concluzie, conștiința noastră normală trebuie conside rată un tip
particular , separată ca printr -o membran ă fină de alte numero ase stări care nu
așteaptă decât mo mentul f avorabil pentru a intra în scen ă.
Modif icări de ordin patologic ale conștiin ței. Aceste a se caracterizează
prin aceea că apar pe fondul unei maladii psihice de tip psihiatric sau al unor
focare organice ale creierului (tumori, hemor agii, traumatisme,
ramol ismente), au o durată relativ îndelung ată (unel e fiind ireve rsibile și
agravabile ), perturbă profund relaționar ea pacientulu i cu lumea externă,
compromițând c aracterul adaptativ al comport amentelor .
Modif icări încorporate bolilor psihice. Cele mai importante boli
psihice care includ în tabloul lor si mptomatologi c modificări sever e ale 158
Universitatea SPIRU HARET

conști inței sunt schizofrenia, psiho zele (mania co-depresivă și maniaco-
exaltată ) și isteria. Tulbur ările ce apar altere ază atât conștiința de sine (în
direcția autodepr ecierii, autosupra estimării sau metamorfozării), cât și
conști ința lumii obiective (denatură ri ale percepției – halucinații și pseudo-
halucinații, alterări ale disce rnământului, ale capacității de judecat ă și
raționament – incoer ență, paralo gisme, confabulații, deliruri, fixitatea ideilor ,
limitare a sau întrerup erea comunic ării cu exteriorul și închider ea ermetică în
sine).
Modificări determinate de focare organice ale creierului. Aceste a au
un caracter foart e variat și specificul lor depinde de localizare a topografică a
focarului și de întinder ea lui. Ele pot afecta orice componentă psihică, de la
senzorialitate la gândi re, de la dispo ziția afectivă la pe rsonalitate.
Printre cele mai bine demarc ate și studiate, menț ionăm: halucinații le,
agnoziile (pierd erea capacității de recunoașter e a obiectelor și persoanelor ),
amnezi ile (pierderea parțială sau totală a memoriei și dispariția prin aceasta a
conști inței trecutului), pierde rea capacității de orientar e în spațiu și timp,
destructur ări ale gândirii (alogisme, agramatisme, acalculii, pierderea
capacității de conc eptuali zare-abstra ctizare), pierde rea capacități i de plani-
ficare a activități i și de urmă rire a scopului, estompar ea disce rnământului și a
spiritului critic, modificări în hipo sau hiper ale sferei emoț ional- afective,
aplati zarea interesulu i pentru lumea extern ă, pentru comunicar e și contacte
sociale.
Cea mai severă modific are patologic ă a conști inței se produce pe
fondul proceselor degenerativ-involut ive la nivelul creierului, de genul celor
înreg istrate în boala Alzheimer . In stadii le avansate, procesele degenerative
ale creierului duc la o destructura re cvasitotală atât a conștiin ței de sine, cât și
a conștiinței l umii e xtern e, paci entul ajunând un fel de le gumă.
Universitatea SPIRU HARET159

Universitate a SPIRU HARE T

Universitate a SPIRU HARE TSECȚIUNE A a II-a5

Universitate a SPIRU HARE T

Universitatea SPIRU HARET163COMP ONENTE LE MODALE ALE VIEȚ II PSIHICE
CONȘ TIENT E A OMULUI
CONSIDERAȚII PRELIMI NARE
In Secțiunea anterioa ră am prezentat problemele fundam entale de ordin
metodologi c ale delimitării obiectulu i de studiu al psihologi ei, ale modului de
abordare și definire a psihicului, în general, a psihiculu i uman, în special, ale
cuno așterii psiho logice și ale poziției psihologiei în sistemu l contemporan al
științelo r.
Am urmărit principalel e aspecte ale evoluției istorice a științei
psihologic e, evidențiind cele mai semnificative orientă ri și școli, cu
elem entele de asemăn are sau diver gență dintre ele, degajând în final
concluzia că modul de înțeleg ere și definir e a naturii psihicului a variat
permanent, în funcție de poziția metodologi că pe care se situau reprezentanți i
diferitelor școli psiho logice. Noțiunile pe care le-am introdus în aceast ă primă
secțiune a lucrării, anume cele de „psihic", „conști ință", „inconșt ient",
„enti tate psihocomportamentală ", „sistem", „sistem psihic uman ",
„reflectar e", informație ", „reglare-autore glare, „comun icare", „intera cțiune" ,
„structură ", „statică funcțională- dinamic ă funcțională" ș.a., alături de
principiile metodo logice, constituie cadrul general de referință în abordarea
oricărui fenomen psihic conc ret. Trecerea de la abordarea inițial globală a
psihicului la analiza compon entelor particular e care forme ază structu ra lui
arhitectonică este un pas neces ar în deme rsul de a evidenția determinaț iile
sale specific e – pe linie de conținut, formă, mecanism și rol adaptativ . Analiza
fiecărui proces concr et proie ctează o lumină nouă asupra conținu tului
noțiuni lor de „psihic" , de „con știință" sau de „personalitate" , confe rindu-le
valoa re operațională specific ă. Se va constata astfel că psihicul nu este ceva
amor f, difuz sau ceva punctiform, unidimensional, ci o organizar e sistemică,
structur al eterogenă și comple xă, cu consistență ontologică (existențială)
iredu ctibilă. In același timp, analiza prin raporta re la concept ele și principii le
psihologic e generale ne va arăta că funcțiile și procesele psihice particular e
nu sunt entități izolate, cu ființar e independ entă, ci componente relaționate și
integ rate într-o organizare suprao rdonată. Ca urmare, analiza oricărui proces
psihic particula r trebuie

să-i determine locul în cadrul organizării sistemice de ansamblu și
intera cțiuni le sale cu celelalte proces e.
În identifica rea și del imitare a component elor modale și intramodale ale
sistemului psihic, în subsistemul său conștient, aplicăm următo arele criterii:1)
existența conținu tului informațional (reflectoriu) propriu; 2) natura
conținu tului informațional (ce și despr e ce furnizează informații ?); 3) rolul
reglator -adapt ativ (de ce este necesară și la ce folosește în relaționar ea
noastră cu lumea și în activitatea noastră cotidiană; 4) locul în cadrul
sistemului; 5) gr adul de comple xitate.
Aplicar ea acestor criterii se poate efectua în două faze. În prima fază,
vom delimita componentel e modale propriu-zi se: componenta cognit ivă,
componenta comunicațională, componenta mnezică, compon enta afectivă
(subsis temul afectiv), compon enta motivațională, componenta volitivă,
componenta prosexică (atenția), componenta instrumental- acțională.
În cea de-a doua fază, în interiorul component elor modale mai sus
enume rate se delimi tează compon entele intramodale: senzația, percepția,
reprezenta rea, gândire a – în cadrul componentei cognitive; emoții le primare,
emoții le secund are, emoț iile simple, emoți ile comp lexe -senti mentel e – în
cadrul componentei afective; trebuințe biologi ce, trebuințe fiziologi ce,
trebuințe materiale, trebuințe de securitate, trebuințe de comun icare și
integ rare socială, trebuințe de autor ealizare, interes e, idealuri etc. – în cadrul
component ei mo tivaționale ș.a.m.d.
Analiza pe componente a vieții psihice este instructivă și necesară și
pentru că ea demonstrează că gradul și nivelu l de elabor are, organizar e și
funcționar e a psihicului nostru în ansamblu depinde de gradul și nivelul de
elabor are, organizar e și funcționar e a componentelor de bază care-l
alcătuies c. Nu se poate vorbi de o organizare psihică optimă și eficientă din
punct de vedere adaptativ , dacă una din aceste componente rămâne la un
nivel inferior de dezvol tare-integrare (vezi cazurile de debilitate mintală) sau
dacă este atinsă de o tulburar e patolo gică (vezi cazurile de boli psih ice).
În fine, studiul și cuno așter ea în profunzime a componentelor
particular e ale vieții psihice prezin tă o importanță practică deosebită, furni-
zându-ne datele necesare pentru fundament area și coordon area interv ențiilor
de sti mular e, optim izare sau cor ecție (terapi e).
Potriv it logicii intern e a dezvo ltării și organizării psihice, anali za
fiecărei componente modale va urma cursul de la simp lu la complex, de la
inferior la supe rior.
Totodată, nici la a cest nivel al an alizei (pe componente ), nu trebuie să
pierdem din ved ere experi ențele pa radigmei intera cționis t-dinamic e, de
relev are a inter -depend ențelor și intercondiționărilor recipro ce dintre
diferitele funcții, proces e și stări psih ice particulare. 164
Universitatea SPIRU HARET

Capi tolul VI PRO CESEL E
SENZORIALE
Recepția senzorial ă este prima formă specific ă de realizare a
comunic ării noastre cu lumea externă, a cărei funcționare începe chiar înainte
de naște re, în timpul vieții intraut erine, când devine posibilă formar ea unor
reflexe condiționate la a genți mecano -acustici și termici din mediul e xtern.
Imediat după nașter e, ea va înregistra un ritm rapid de dezvo ltare, prin
diferențieri și speci alizări funcționale din ce în ce mai fine, prin elabor area
unor scheme logice de prelucra re a informației primar e din ce în ce mai
complexe și mai precise, prin amplific area dimensiunii conștiente. Pe lângă
acțiunea propriu-zi să a obiectelor și fenomenelo r externe sau a stimulilor din
mediul intern al organismului, dezvoltare a recepției senzoriale va fi stimulată
și mijlocită de dezvo ltarea celorlalte funcții psihice – memoriei, atenției,
motivaț iei, voinței și mai ales a limbajului, cuvântul devenind principalul
instrument de reglare, fixare și integrare a conținu tului informațional în
imagine subiectivă internă. La capătul acestor profunde trans formări
evolutive, se ajung e la extraordina r de comple xa organizar e psihosenzorială
pe care o întâlni m la omul adult.
In principiu, se poate afirma că dezvoltare a psihică a omului încep e cu
dezvoltare a componentei senzorial e, care devine premisa și temelia pe care se
ridică celelalte componente, nu numai cognitive (reprezentar ea și gândir ea),
ci și afectiv- motivaționale. De aceea, este corectă aprecierea potrivit căreia
studiu l organizării senzoriale ne permite să explicăm și să găsim răspunsuri
plauzib ile la multe chestiuni referitoare la organizar ea psihică a omului în
general. Tocmai datorită importanței și omniprezenței sale în relaționar ea
cotidiană cu lumea, senzorialitate a a constituit obiect de analiză și explicație
încă din antichi tate, de c ând se poate vorbi de primele desc rieri psihologi ce.
Universitatea SPIRU HARET165

Universitatea SPIRU HARET166Debutul psihologi ei ca știință de sine stătătoar e se face prin
demonstrar ea posibilității utilizării metodei experimental e în studiul
proces elor senzoriale. Apoi, de-a lungul evoluției sale ulterioare, psihologi a
n-a încetat nici o clipă să considere senzorialitatea ca domeniu major de
cercetare. Și în prezent, în pofida acumulării unui uriaș material faptic-
experiment al și a unei vaste literaturi monogr afice, componenta senzorială a
SPU continuă să rămână în centrul interesului și al preocupărilor , nu numai
ale psihologilor , ci și ale reprezentanților altor domenii – filosofiei, științelor
cognitive ergonomiei intelig enței artifici ale.
Treptat, s-a constatat că ceea ce părea inițial simp lu și de la sine înțeles
este, în realitate, comple x și greu de explicat. Acest aspect va avea drept
consecință apariția controv erselor și divergențelor teoretico- metodolo gice.
Așa se face că nici astăzi nu dispunem de o teorie unitară și unanim acceptată
despr e senzorialitate.
Pe lângă multe puncte de acord și conv ergență, există încă numeroase
alte elemente de dezacord și divergență. De asemene a, dacă la anumite
întrebări referitoar e la procesele senzoriale răspunsurile sunt mai riguroase și
mai veridic e, la altele aceste a sunt relative sau ipotet ice, comportând încă
cercetări și validări ulterio are. Din punct de vedere structur al, senzorialitate a
pune în evidență două componente mari: SENZA ȚIA și PERCEPȚIA. Deși
delimitar ea acestor două componente ca entități psihice cu existență distinctă
a fost obiect de controve rsă între aso-ci ațion ism (care recunoștea doar
individualitatea existențială a senzației) și gestalti sm (care admitea doar
existența percepției – ca primă formă specific ă de manifestar e a organizării
psihice), în prezent, e a este larg acceptată.
Delimitare a nu înseamnă însă admitere a existenței și funcționă rii lor
separ ate, ci doar o operație necesară din punct de veder e științific și didactic,
pentru a pătrunde mai adânc în anali za problematicii senzoriali tății.
6.1. SENZAȚIA
Senzația este primul nivel psihic de preluc rare, interp retare și utilizare
a informației despr e însușirile obiectelor și fenom enelor lumii externe și
despr e stările mediu lui intern. Ea este sursa prima ră a cunoștin țelor. Altfel
decât prin intermediul senzaț iilor nu putem dobândi nici un fel de date despr e
lucru rile și fenomen ele materiale din jur. În disputa lor cu rațional iștii, care
postulau ex istența ideilor înnăscute, înaintea oricăr ei

Universitatea SPIRU HARET167experiențe, senzualișt ii au demonstrat că „nu există nimic în intelect, care mai
înainte să nu fi existat în simțuri" (Nihil est în întele ctum quo prior non fueri t
in sensum – J. Locke).
Pentru curentul asociațion ist, care a dominat psiho logia până în a doua
decadă a secolulu i XX, senzația era cărămida din care se clădește întregul
edificiu al vieții psihice pe baza acțiun ii legilor asociației- similitudinii,
contr astulu i, contiguității spațio- temporar e. Ea const ituie atât punctul de
pornir e, cât și cel de sosire în întregul demers al cuno așterii psiholo gice,
procesele psihice zise superio are trebuind a fi studiate și explicate prin
descompunere și reduc ere la senzații. In calitate de parte, senzația era
absoluti zată, iar existența integ ralității vieții psihice anulată, aceast a fiind
interpr etată ca un simplu conglome rat. Până și marel e psiholo g francez H.
Taine era atât de convins de ve ridicitatea teoriei asociaționiste, încât afirma că
viața psihică este „un pol ipier de senzații". La rândul său, cunoscutul psiholog
american Ed. Titchne r, într-un ulti m efort de a salva corabia asociaționismulu i
amenințată tot mai mult de naufr agiu, a elabo rat așa-numita teorie a „nucleu-
contextu lui" (core-conte xt theory ), în care încearcă să demonstreze că
asociațiile dintre senzați i nu trebuie privite în manieră plată, re ctilinie, aidoma
înșirării mărgelelor pe o ață. Mecanismu l asociației funcțione ază, credea el, și
după criterii de selectivitate, operând în masa inițială a senzațiilor o anumită
ierarhizare în senzați i principale, care forme ază nucleul, și senzați i
secundar e, care formează conte xtul. Pozițiile celor doi termeni sunt
interșanj abile în funcție de situația externă și de stările dispoz iționale (afectiv
motivaț ional e) ale subiectului.
Orienta rea confi gurațion ist-structur alistă (gestaltistă), opunându -se
asociaționismu lui, declară artificială și nefire ască existența senzației ca
entitate cu individuali tate proprie, susținând că prima structur ă psihică este
percepția.
Dispu te aprinse s-au purtat și în jurul naturii și funcției de cunoaște re a
senzaț iei. Astfel, în plan filosofic, s-au înfruntat empirismul pozitivist, care
vede a în senzaț ie temelia întreg ii cuno așteri, iar în datele oferite de ea –
adev ăruri incontestabile, și raționa lismul apriorist, care minimaliza până la
anular e valoare a cognitivă a senzației, pe care o conside ra o barieră între noi
și lume. Introdu când noțiunea de „lucru în sine" , Im. Kant accentua ideea că
simțurile nu ne oferă decât aspecte fenomenale și aparente ale obiectelor din
jur și n icide cum date care să ne apropie de es ența lor . Se lăsa

astfel să se înțelea gă că, în conținutul lor, senzaț iile sunt mai mult expresia
unor experi ențe subiective pure decât reflectar ea însușirilor și proprietăților
reale ale obiectelo r externe. Și, întrucât omul este prizonierul absolut al
universului său senzorial, Jucrul în sine", rămân e de neatins, incognoscibil.
În psiholo gie, controv ersa în jurul naturii și conținutulu i senzației și-a găsit
concretizare a în două tipuri de teorii : a) teorii de factur ă agnostică și b) teorii
de factură gnostică. Teoriile din prima categorie neagă sau desconside ră
posibi litatea ca senzaț ia să furnizeze informații despr e proprietățile obiective
ale stimuli lor externi, susținând fie că ne informează despre stările interne ale
propriilor noastre organe de simț și ale proprii lor noștri nervi (teori a
energiilor speci fice ale organelor de simț), fie că este un semn local sau
central (hie rogli fă) al acțiunii s timulu lui, fă ră nici o asemăna re cu ac esta.
Teoria energiilor speci fice ale organelor de simț a fost formulată de
Johanes Muller (1840) pe baza următorului experiment: a) aplicând un curent
electric și un excitant mecanic unui singur organ de simț (vizual sau auditiv) ,
el a obținut nu două senzați i diferite, ci o singură senzație -senzație de
iluminare (fosfen ), în cazul văzu lui, și senzația de țiuit (acufen), în cazul
auzului ; b) aplicând un singur stimul – curentul electric – mai multor organe
de simț – vizual, auditiv, gustativ , Muller a obținut nu o singură senzație, ci
trei senzații diferite – lum inoas ă, acustic ă, gustativă.
Interpret area dată de J. Muller acestor fapte vine în sprijinul
agnosticismulu i. Dacă ar fi adev ărată afirmația că senzația reflectă
propri etățile stimu lului, atunci ar fi trebuit ca în prima parte a experimentului
să fi obținut nu o singură și calitativ aceeași senzație, ci două senzații diferite,
una corespunzătoa re stimulului elect ric, iar cealaltă corespunzătoare
stimulului mecanic; dacă ar fi adevărată afirmația că senzația reflectă
însușiri le reale ale stimulu lui, atunci ar fi trebuit ca în cea de a doua parte a
experimentului să fi obținut o singură și calitativ aceeași senzație –
corespunzătoar e curentului electric, iar nu trei senzații calitat iv diferite –
luminoasă, acustică, gustativă. Conclu zia ce deriv ă din acest experiment i se
pare lui Muller mai mult decât evident ă: „Sen zația informe ază conștiința
despr e calitățile energiei specific e proprii fiecărui organ de simț, stimulul
având doar rolul de activa re-declanș are". J. Muller a comis însă o serioasă
eroare metodologi că. Astfel, el a consider at organele de simț ale omului ca
structuri date, de sorginte imanentă, în timp ce ele sunt structuri dinamice,
care s-au const ituit î n cursul evoluț iei filogenetice a întreg ului re gn animal, pe
baza principiu lui difer ențierii și specializării 168
Universitatea SPIRU HARET

treptat e în raport cu acțiunea anumi tor categorii (modalităț i) de stimuli
externi. Acțiune a perman entă a acestor stimu li și necesitatea recepționării lor
pentru orienta rea și adaptar ea organismelor animale la mediu au determinat
constituirea unor mecanisme structural- funcționale tot mai diferențiate și
specializate. Asemene a mecanisme vor fi reprezentate de organele de simț
(verigi receptoar e periferi ce) și structurile neuron ale corespunzătoar e, care, la
mamife re și om, sunt situate la nivel subcortic al și cortical, împreună
form ând sistemele analizatorilor . Structura fiecărui analizator s-a elaborat în
așa fel, încât, în plan funcțional, să asigure realizare a optimă a operațiilor de
prelucra re a informațiilor conținu te de însușiri le stimulului modal specific în
raport cu care s-au format în cursul evoluț iei.
Din acest punct de vedere, se impune ca stimuli i externi să-i împărțim
în două categorii: stimuli universali sau nespecifici, cum este curentul electric
și parțial șocul mecanic, la acțiunea cărora fiecare analizator răspund e prin
reacții proprii nespecific e ca în experimentul lui J. Muller, și stimuli modali
sau specifi ci, cum sunt lumina, sunetul, stimul ii chim ici (olfa ctivi și
gustativi), termici, a căror acțiune nu este recept ată decât de către
„analizatorul specializat". Senzația specifică ne informe ază despre
propri etățile st imululu i modal spe cific.
Teoria „semnelor locale " a fost dezvoltată și susținută de fiziologul
german Herin g. In esență, ea este asemăn ătoar e celei a lui Muller, cu
deosebir ea că activare a energiei specifice este înlocuită cu o operație, mai
sofis ticată, de transforma re a unei stări intern e a organului de simț într-un
semn, în sine fără semn ificație, acesta din urmă fiind rezultatul funcției
interpretative a creierului. La rândul său, teoria hiero glifelor, formulat ă de
Helmhol tz, leagă senzația de activitatea formațiunilor nervoase superioare și
o conside ră ca fiind un simbol conv enționa l pentru desemna rea acțiun ii unui
stimul. Cum între o „hierog lifă" și obiectul desemnat de ea nu există nici o
asemăn are, tot astfel între senzație și stimul nu se poate stabili o relație de
similitudine.
Trebuie spus că prolifer area teoriilor de tip agnostic a fost favorizată și
de clasific area însușirilor obiectelor perceptibi le în primare (volu mul,
greutate a, consistența) și secundar e (culoare a, mirosul și gustul), clasifi care
făcut ă pentru prima dată de Aristotel și reluată de unii empiriocritici,
îndeosebi de D. Hume.
Teoriile gnostice au la bază noțiuni le de reflectare și de imagine. Ele au
evoluat pe două dire cții: mecanicist-pasivistă și designativ- activă. Prima
Universitatea SPIRU HARET169

direcție a fost propri e asociaționismu lui inspirat din materialismul francez din
sec. XVIII (La Mettrie, Helvetius, Holba ch) și din conc epția reflexo logică
dezvo ltată în a doua jumătate a sec. XIX (Secenov , Behter ev Pflug er,
Sherrington ). Potriv it acesteia, senzația reprezintă o „urmă ", o „pecete" sau o
„fotografie" a stimululu i extern. Organele de simț posedă funcția reflectorie,
de întipărir e și redare mecanică a însușurilor stimulilor specifici. Imaginea
astfel formată – senzația – este asemănăto are până la identifica re cu obiectul.
Contribuția activis mului intern al subiectului la elabor area ei este conside rată
cu totul insignifi antă; „reflecta rea psihică " este astfel redus ă la reflectarea
mecano -fizică (întipărir ea sau proiecția obiectulu i reflectat în obiectul
reflectant).
Cea de a doua direcție are la bază ideea despre om ca subiect activ,
teleonomic, care nu se adaptează în mod pasiv (reactiv) la influențele
mediului extern, ci trans formând condiți ile externe în concordanță cu
motivele și scopurile sale interne. Funcția reflectării, proprie mecanismelor
senzoriale și creierului uman în ansamblu, dobândește și ea un caracter activ,
selectiv și orientat. Ca urma re, senzația nu este nici o simp lă întipărire
mecanică a obiectului în structura organului de simț și nici o copie fotog rafică
a lui; ea devine o imagine subiectivă ideală, a cărei corespondență cu obiectul
are un caracter designat iv, mediat de operații logice de preluc rare și
interpr etare. Conț inutul și calități le actuale ale senzației vor fi funcție atât de
însușiri le obiective ale stimu lului, cât și de stările intern e ale subiectulu i.
Influența acestora din urmă nu este întotdeaun a de același semn: uneori, ea
facilitează și ampl ifică dimensiune a veridicității și obiectivității, alteori o
diminuează, produc ând alte rări și den aturări în hipo sau în hiper .
Dar indiferent dacă în conținutu l său este veridică sau denaturată,
senzația îndeplinește un rol cognitiv, de semnificant și noi o raportăm nu la
stările intern e ale organelor de simț sau ale nervilor , ci la un anumi t stimu l
obiectiv extern – lumină, sunet, tempe ratură, substanță sau obiect mirositor ,
substanță sau obiect sipid (cu g ust).
Teoria reflectării subiective active asupra senzației s-a impus mai ales
în psiho logia europe ană, începând cu a treia decadă a secolului nostru, fiind
dezvoltată în lucră rile unor mari savanți, precum J. Piaget, H. Pieron, H.
Wallon, P . Oleron, A.N. Leontiev , A.R. L uria, S.L. Rubinstein.
Ea s-a dovedit a fi cea mai concord antă cu metodologi a experimentală
modernă și cu criteriile aplic abilității practic e, cuplând foart e 170
Universitatea SPIRU HARET

bine cu teoria comunic ării și a informației. Aceasta din urmă permite o
înțelegere mai adecvată și mai profundă a senzației. In lumina ei, analizatorii
sunt canale specializate de comunicar e, care efectuează o serie de operații
legate într-o schemă logică unitară. In raport cu obiectul, analizatorul
realizează operațiile de explorar e-detecție- extragere, prin intermediul cărora
se asigură „centra rea" acțiunii lui în zona receptivi tății optime; la „intrar e",
acțiunea obiectulu i este supusă operației de codar e, grație căreia o anumi tă
însușire particulară a lui este „transpusă " într-o anumi tă „literă" (confi gurație)
a codului propriu fiecă rui analizator; în această „stare ", informația poate fi
transmisă către „centr ele rezolutive" , de la nivel subco rtical; acestea
efectuează operații intermedia re de preluc rare-integrare, rezultatul lor fiind
un cod de rang superior, compa rativ cu cel de la nivelul receptorului;
operațiile implicate în realizare a lui se numesc recodări. „Codul" subcortic al
este transmis apoi centrului rezolu tiv cortic al, care este veriga terminală a
analizatorului. Acesta desăv ârșește procesul de prelucr are-integ rare, dând
produsul final – „codul-imag ine" (adică, ceea ce numi m senzație). Oper ațiile
implicate în realizare a lui poartă numele de decodar e, deoar ece sensul lor
este de a restabili „identitate a mesajului", adică relația de asemăn are-
design are dintre senzație, c a informaț ie psih ică, și obie ct, ca sursă extern ă.
In lumina celor de mai sus, se desprind e următoare a definiție generală
a senzației: Senzația este reflectarea activ- selectivă și ideal-subiectivă a
însușir ilor particular e și singular e ale stimuli lor modali specifici în forma
unui cod-imagine. Conț inutul ei furnizează o informație secvențială,
fragmenta ră despre obiectele și fenom enele perceptib ile. Ea nu permite
identifica rea acestor obiect e și fenomen e, ci doar discriminare a lor în
interiorul uneia și aceleiași însușiri – intensitate, durată, greutate, temperatur ă
etc.
Analiza senzaț iei trebuie să ia în consider ație interacțiune a factorilor
externi și a celor ce țin de organizare a și „funcționare a" subiectului.
Variabilele ce derivă din factorii externi sunt: modali tatea stimuli lor (în
raport cu care se difer ențiază principalele tipuri de senzați i – vizuale, auditive,
tactile, gustative, olfactive, proprioc eptiv-chinestezice); intensita tea
stimulilor – propriet atea bazală care face posibi lă acțiune a orică rui stimul
asupra recepto rilor; indifer ent de modalitate, pentru a produce excitația
aparatului receptor , orice stimul trebuie să posede un minimum necesar de
intensitate (cantitate de ene rgie); dura ta, reprezentând
Universitatea SPIRU HARET171

timpu l de acțiune efectivă a stimulu lui modal asupr a receptorului
corespunzător; rata stimulării – numărul sau frecvența apariției stimulu lui
modal speci fic în interiorul unui interval dat de timp; proprietăț ile
particular e intramodale, cum ar fi, de pildă, lungimea de undă, în cazul
stimulilor luminoși, frecvența și forma, în cazul stimulilor acustici, structur a
molecula ră, în cazul stimul ilor chimici – gustativi și olfactivi. Fiecare din
variabilele menționate prezintă un registru valoric perceptibil mai mult sau
mai puțin întins, favorizând astfel produ cerea unei mari game de senzații
particulare.
O a doua mulțime de variabile externe sunt generate de conte xtul în
care este dat stimulul de bază: iluminatul, nivelul zgomotului, temper atura,
umidi tatea etc. Acestea acționează ca element e favorizante sau perturbatoar e
asupr a desfășurării procesului de recepție senzorială.
Factorii subiectivi care-și pun ampr enta pe modu l de realizar e a
senzației sunt, în primul rând, nivelul sensibi lității analiza torului și starea lui
funcțională actuală. Lor li se adau gă, apoi, stările afectiv- motivaționale
actuale, experiența perceptivă anterioară și scopul sau obiectivul activităț ii.
În form a sa conștienti zată, orice senzaț ie pune în evidență câtev a
calități definitorii, pe baza cărora se poate identific a și compa ra cu alta.
Aceste a sunt:
a.modalitatea – orice senzaț ie specifică este produsă de un anumi t
stimul și se încad rează într-o anumită categorie: vizuală, audi tivă etc.;
b.specificitatea reflectorie designativă – orice senzație are un
conținut reflectoriu specific și desemne ază informațional o anumită însușire
(dimensiune) a stimu lului e xtern;
c.referențiali tatea – orice senzaț ie ne relaționează și ne raportează la
lumea extern ă, îndeplinind o funcție de cunoaște re;
d.instrumentali tatea- reglar ea – orice senzaț ie poate comand a și
regla reacții comportam entale adaptative ale subiectului la o însușire sau
alta a diverșilor stimul i modali din afară;
e.intensita tea – orice senzaț ie are o forță mai mare sau mai mică,
generând din partea subiectului răspunsuri corespun zătoare: f. puternic,
puternic, moderat, slab, f. slab;
f.durata – orice senzație are o anumită persistență în timp,
corespunzătoar e duratei de acțiune a stimulu lui;
g.diversitatea intramodală – în interiorul fiecărei modalităț i sau
clase mari de senzaț ii se difer enția ză calități specific e (exemplu: nuanța, în
senzații le de culoa re; înălți mea și timbrul, în senzați ile audit ive);
172
Universitatea SPIRU HARET

h. culturali tatea – propriet atea oricărei senzații umane, de la cele
gustative la cele vizuale, de a se modela și de a-și integra, în conținut și
semnificație, influențel e factorilor sociocultur ali.
6.1.1. Sensibilitatea și legi le ei
Sensibi litatea reprezin tă premisa biofiz iologică a capacității de a avea
senzații. Ea este o proprietate funcțională care permite înregistr area,
recept area și interpret area atât a stimu lilor biologicește necesari, care prin
natur a însușirilor lor vin în corespond ență direct ă cu stările de necesitate
(trebuințele alimenta re, sexuale, de apărare) ale organismului animal, cât și a
stimulilor în sine indifer enți sau neutri, care, ca atare, nu pot satisfac e o
trebuință biologic ă, dar care, în anumite situații, pot deveni semnale
ajutătoa re, permițând o mai bună orient are în raport cu stimul ii biologic ește
necesari. In aceast ă formă, sensibi litatea este caracteristică numai regnului
animal și ea se dezvoltă din proprietate a primară a excitabil ității, legată de
înregistra rea doar a sti mulilor biologic ește ne cesari.
Apariția sensibili tății introduce în relația organism-mediu o funcție
nouă, cea a semnalizării, care constă în stabilire a unei legături și a unui
trans fer de semnificație de la stimu lul biologic ește necesar (necondiționat) la
stimulul neutru (condiț ionat), acesta din urmă devenind semnul celui dintâi.
Și tocmai această nouă funcție, a semnali zării, va marc a și începutul
psihicului, ca mod mijlocit de relaționar e cu mediu l extern, bazat pe
constituirea unor legături de semnifica re în plan intern între stimu lii și
evenimentele din plan ex tern.
Realizare a funcției sensib ilități i și a semnali zării au reclamat și
form area unor mecanisme adecvate. Așa s-au desprins și s-au diferențiat,
treptat, în cursul evoluției filogen etice, structurile receptoa re și cele
neuronale. Pe măsura dezvol tării, perfecționă rii și creșterii gradului lor de
complex itate, se va produ ce și dezvoltare a capacității organismelor animale
de prelucr are-interp retare-integrare a fluxurilor informaționale senzoriale; în
mod corespunzător , se vor înregistr a și o diversific are și comp lexitate a
structurilor psihocomportam entale.
O dată cu apariția omului, în organizar ea și funcționa rea sensib ilității și
a structurilor senzoriale, se va impune un principiu nou, pe care nu-l găsim la
celelalte animale. Este vorba de principiul aferentației dominante
individuale, potriv it căruia, la fieca re individ, în funcție de particularitățile
Universitatea SPIRU HARET173

Universitate a SPIRU HARE T174organizării sale interne și ale contextu lui socio-cultural în care trăiește, din
mulțimea inițială a modalități lor senzoriale se va desprinde și se va impune
ca dominantă una anume – vizuală, audi tivă, tacti lă, chinestezică.
La animale, aferentația dominantă este o caracterist ică a speciei, fiind
determinată prin prog ramul g enetic și manifestându- se la f el la toț i indivi zii.
Pe de altă parte, deosebir ea între sensibi litatea omului și a celorlalte
animale va consta și în direcțiile de perfecționa re: în timp ce la animale
perfecționare a se va realiza în intensiune și unidimensional, ducând la
creșter ea deosebită a acuități i în raport cu anumite proprietăți particula re ale
stimulilor – forma, mișcar ea, culoare a, mirosul etc., la om, aceasta se va
realiza în extensiune și global, permițând obținerea unor informații mai
bogate, despre mai multe proprietăți ale obiectulu i și despr e raporturile lui cu
celelalte obiecte. Deși ochiul vulturului depășește cu mult pe cel al omului în
acuitate, putând distinge de la o mare înălțime un șoarece aflat pe pământ, el
rămâne cu mult în urma ochiului uman în ceea ce privește volumul și
calitatea informațiilor ex trase despre unul și ac elași obiect.
In fine, deosebire a între sensib ilitatea omului și cea a altor animale
rezidă în baza obiectivă de condi ționar e: în timp ce sensibi litatea celorl alte
animale s-a dezvoltat și funcționează doar în raport cu influențele și stimulii
mediului natural (excepție făcând animalel e domestice), sensibi litatea omului
se diferențiază și se perfecționează și în raport cu influențele și stimul ii
mediului socio-cultural, incompa rabil mai bogați în informație și
semnific ație. La om, dezvo ltarea funcțiilor senzorial e se desfășoa ră în
contextu l activității sistematic e de învăța re și al activității profesionale,
îmbog ățindu-se schemele operaționale primar e (natural e) cu scheme
secundar e (dobândite ) bazate pe criterii și reguli legate de anali ză,
compa rație, clasific are etc. Grație acestei instrumentări socio- culturale, se
amplifică atât rezolutiv itatea mecanismelor de preluc rare-integrare a
informației extrase, cât și ca racterul activ și mediat al senzației.
Așada r, la nivelul omului, sensibil itatea este diferențiat ă, înalt
specializată și distribui tă pe modalități în cadrul diverșilor analizatori. Toate
aceste modalităț i, pe lângă particula rități le proprii, pun în evidență existența
unor trăsături și legi generale comune: a) toate se prezintă în form a unor
continuumuri, delimitate la extremități de pragu l absolu t superior
(intensitatea maximă a stimululu i care continuă încă să determine o senzație
specifică; dincolo de această valoare, senzația specific ă este

înlocuită de senzația nespecifi că de durer e) și de pragul absolu t inferior
(intensitatea minimă a stimulu lui necesară pentru a determina o senzație abia
conștientizabi lă); b) în interiorul continuumu lui, între cele două praguri
absolute, fiecare modalitate pune în evidenț ă un anumit număr de trepte
discriminabile, separate prin pragur ile diferențiale (AS), acele câtimi ce
trebuie adăugate la intensi tatea inițială a stimululu i pentru a determina o
variație (creștere abia sesizabilă în intensi tatea senzației); rezultă, deci, că în
cadrul fiecărei forme modale de sensib ilitate se delimitează două tipuri de
sensibili tate: sensibili tatea absolu tă și sensibi litatea diferențială; c) dinamica
și funcționar ea tuturor formelor modale de sensib ilitate, se subordon ează
acțiun ii a trei categorii de legi: A. psihofizice; B. psiho-fiz iologice ; C.
socioculturale.
A. Legile psihofizice ale sensibi lității se referă la raportul dintre
intensitatea fizică a stimulu lui și nivelul sensibi lității, respectiv al senzației.
Ele au fost descop erite și studiate în cadrul psihofizicii clasice de către
francezul Bouguer și germanii Weber și Fechn er, numele cărora îl și poartă:
legea Bouguer -Weber și legea Weber-Fechner .
Prima lege se aplică pragurilor absolute și postulează că valoare a
pragului absolu t se află în raport invers proporțional cu nivelul sensibil ității
(E): E = 1, unde E = nivelul sensibili tății, iar S = valoare a pragului
exprimată în intensitate a stimulu lui. Cea de a doua reglemente ază pragurile și
sensibili tatea diferențială, respe ctiv, raportul dintre intensitate a inițială a
stimulului (S) și câtime a ce trebuie adău gată (AS), pentru a determina o
creșter e sesizabilă în intensitatea senzației inițiale. Weber a presupus că
aceast ă relație este invariantă pe toată întinder ea continuumulu i sensibi lității
diferențiale: AS = K unde K = constantă. El a și aproximat
valoar ea acestui rapo rt pentru diferite modalități ale sensibil ității: — g,
' 30
pentru sensibili tatea cutano -tactilă, —db, pentru sensibi litatea audit ivă,
10
-L- lucși, pentru sensib ilitatea vizuală luminoasă. Pornind de la datele lui 100
Weber, Fechn er a consider at că difer ențele abia perceptibile între senzații pot
fi luate ca egale între ele, întrucât sunt valori extrem de mici și, deci, pot fi
folosi te ca unitate de măsură, cu ajutorul c ăreia să se exprime numeri c
175
Universitatea SPIRU HARET

intensitatea senzaț iilor, ca sumă (sau integral) a unor câtimi abia perceptibi le
(infinit de mici), socotind de la pragul inferior al sensibili tății absolute. In
final, el formula legea potrivit căreia intensita tea senzați ilor crește în
progresie aritmetică, în timp ce intensitatea stimulilor crește în progresie
geom etrică. Această relație este expri mată printr -o formulă logaritmică: E = k
log. S + C, unde E = sensibi litatea difer ențială, k și C = niște constante ce țin
de receptor , S = intensitatea stimulu lui.
Reduc erea tuturor diferențelo r dintre senzații la unitate (1) este
arbitrar ă. Cercetă rile ulterio are au dus la constat area unor fapte care ies în
afara limitelor acțiuni i legii lui Weber-Fechne r. In primul rând, s-a stabilit că
sfera de acțiune a legii amint ite se situează doar în registrul intensităților
medii ale stimulilor specifici; în cazul stimulilor de intensitate mare și slabă
(segmentele extreme ale continuumulu i sensibili tății), legea lui Weber-
Fechn er devine inaplicabilă. De asem enea, legea respe ctivă nu se aplică nici
sensibili tății protopatice (sensibil itatea primar ă difuză, cea mai veche din
punct de vede re filog enetic), unde fenomenele de excitaț ie-reacție se produc
după legea „tot sau nim ic" a lui Bodwitch.
Mai târziu, Helmholt z (1896) și Lazarev (1923) au încercat înlocuirea
formulei lui Weber-Fechn er cu unele mai complicate, care să exprime
principiul general ce stă la baza fenomen elor excitației. Dar nici aceste
formule n-au reușit să surprindă întreaga diversitate a fenomen elor ce
caracterizează trece rea de la excitație la senzație.
S. Stevens (1951, 1961), reluând problema, a ajuns la concluzia că
legea de tip logaritmic a lui Fechne r, rămânând valabilă pentru segm entul
intensități lor medii, nu se aplică segm entelor intensi tăților extrem e (f. mari și
f. mici), pentru care există o lege de tip exponențial, potrivi t căreia, cu cât ne
apropiem de limita superioa ră și inferioar ă a continuumului sensibil ității, cu
atât valoare a pragurilor dife rențiale devine mai mar e.
Cerc etările efectuate în cadrul psiho logiei inginer ești și ergonomiei au
impus, alături de noțiunea de prag diferențial, și pe cea de prag operativ
(Mc.Gill, 1961). Aceasta se referă la valoa rea pe care trebuie s-o aibă un
stimul pentru a fi optim discriminabil. Astfel, pragul operativ se definește ca
mărime minimă a divergenței (intervalului de diferențier e), care, atunci când
este atinsă, viteza și pr ecizia difer ențierii (r eacției) devin maxime.
Sub influența teoriei informației, psihofiz ica modernă și-a reconsider at
poziția față de analiza și evalu area stimulu lui la „intrare". Astfel, în locul
detalie rii și evaluării unei con figurații ene rgetice luate iz olat,
Universitate a SPIRU HARE T176

Universitatea SPIRU HARET177se operează detalier ea și analiza întregului complex de evenimente care
acționează la un moment dat asupr a organismu lui. În structur a acestui
comple x intră nu numai intensitate a stimululu i specific adresat receptorului
corespunzător, ci și o serie de excitanți supli ment ari, întâmplători, care se pot
suprapune acțiunii stimulului de bază.
Aceștia pot influența pozitiv sau negativ rapiditatea și precizia
înregistrării și difer ențierii stimulu lui principal. Rezultă, așadar, că relațiile
psihofi zice prezintă tablouri diferite în condițiile percepției de laborator , când
stimulul se aplică izolat, și în cele ale percepției cotidiene, când acțiunea
stimulului specific se interf erează cu acțiunea stimu lilor contex tuali.
B. Legi le psihofiziologice ale sensibili tății exprimă depend ența
nivelului și dinamicii acesteia de fenomen ele care au loc în organizare a
internă a subiectulu i, înainte și în timpu l recepționării stimulului modal spe-
cific. Esențiale sunt: legea adaptăr ii, legea contras tului, legea sensibilizăr ii
și depresiei, legea sinesteziei, legea compensației, legea exercițiului și legea
oboselii.
Legea adaptării exprimă caracterul intrinsec dinamic al sensibilității,
deplas area în sus sau în jos a pragurilor absolute și difer ențiale sub acțiunea
prelungită a stimulului sau în absența acestuia.
Procesul adaptării se compune din două secvențe sau verigi corelate:
scăderea nivelulu i sensibili tății în raport cu punctul sau valoar ea inițială (EJ,)
și creșterea nivelului sensibil ității în raport cu punctul inițial de referință (Eț)
(fig. 9).
Adaptar ea se manifestă în cadrul tuturor analizatorilor și are ca
mecanism interacțiunea dintre verig a corticală și cea periferi că (receptoar e).
După rapiditatea și amplitudinea variațiilor sensibili tății, D. Adrian (1928) a
împărțit analizatorii în trei grupe: • rapid și puternic adaptabil i (tactul și
mirosul); • mediu adaptabi li (văzul); • greu și slab adap tabili (proprioc epția,
sensibi litatea algică). Pe lângă intensitate a și durata de acțiune a stimululu i,
adapta rea depinde și de semnificația stimuli lor: în raport cu aceeași
intensitate și durată, scăderea sensibili tății va fi diferită pentru stimulii
indiferenți (scădere mare ) și semnificativi (scădere mică).

Analiza dinamicii pune în evidență trei faze:
•modifica rea bruscă a nivelului sensibi lității (creșt erea sau scăde rea
lui);
•modifica rea lentă (în sens ascend ent sau desc endent);
•stabili zarea relativă (menține rea sensib ilității la nivelul rezultat în
urma schimbărilor ante rioar e).
În principiu, adaptar ea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea optimă
a stării funcționale a analizatorilor în raport cu intensitate a, durata și
semnific ația st imuli lor.
Legea contrastului exprimă creștere a sensibi lității ca efect al
intera cțiuni i spațio-tempora re a excitanților de intensități diferite, care acțio –
nează simul tan sau succesiv asupra aceluiași analizator. Corespun zător , vom
avea două tipuri de contrast: simultan și succesiv . Cel simultan constă, fie în
accentu area recip rocă a clarități i și pregnanței stimul ilor prezentați în același
moment în câmpul percepției, fie în accentuar ea stimulului principal sub
influența stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile
de intensitate dintre stimu li să nu fie nici prea mari, încât să genereze
fenomenul de alte rnanță (lupta câmpurilor perc eptive), nici pr ea1
s >b
sh
3 ș- a / — –– ––—— i șyq
» i « < –-*––1
––––––––––––– –––––7
–––- –1––2––3––if–-f––g––^––j–Timp–Nive lul
Fig. 9. Dinamica ada ptării sensibil ității: a – creșterea nivelul ui
sensibilității; b – scăderea nivel ului sensibi lității
Universitatea SPIRU HARET178

Universitatea SPIRU HARET179mici, încât să genereze ameste cul (fuziunea). Contrastul simu ltan are o sferă
de manifestar e mai redusă decât cel succesiv; este greu de obținut în cadrul
sensibili tății gustative și olfactive și slab exprimat în cadrul celei audit ive.
Cel mai pregnant, el se evidențiază în sfera sensibi lității vizuale -contrastul
simu ltan al culorilor , contr astul simul tan al mărimi lor.
Contrastul succesiv constă în creștere a acuității perceptive (a nivelului
sensibili tății) în raport cu un stimul prezentat la scurt timp după acțiune a mai
îndelun gată a altui stimu l de aceeași modali tate, dar diferit după intensitate.
El se evidenția ză în sfera tuturor modalităț ilor senzoriale, fiind deosebit de
pregnant în cadrul sensibi lității gustative, olfactive, termic e și vizuale.
Stimular ea repetată a recepto rilor gustativi cu substanțe dulci duce la
creșter ea conside rabilă a sensibi lității pentru acru; scăderea prealabilă a
sensibili tății dominatorilor pentru roșu, determină creștere a sensibi lității
dominatorilor de verde (R. Granit, 1956); stimu larea îndelun gată a pielii cu
rece ridică sensib ilitatea pentru cald, și invers (contrastul termic ).
Mecanismul care stă la baza contrastului îl constituie procesele de
inducție reciprocă și autoinducț ie care au loc între diferitele câmpuri
recepto are și între verigil e subcortic ale și cele cortic ale ale analizatorului.
Astăzi, se consider ă că în structur a fiecărui analizator există rețele neuron ale
specializate în crearea și accentua rea contr astelor (J. Gibson, 1952, F.
Attneav e, 1959, H. Geor ge, 1961, F raisse și Voillaume, 1966).
Aceste a se reglează la diferite niveluri și, în funcție de sarcina
perceptivă sau de caracteristicile fizice și statist ice ale stimul ilor, emit două
categorii de semnale: de sensib ilizar e a unor neuroni (senz itivi) și de inhibar e
a altora. Diferenț ele de nivel în starea de excitație creează în plan psihologic,
respectiv , în perc epție, imagini contr astante.
Legea sensi bilizării și depr esiei exprimă crește rea sau scăderea
sensibili tății în cadrul unui analizator , fie ca urma re a intera cțiun ii diferitelor
câmpuri receptoa re proprii, fie ca urmar e a interacțiunii lui cu alți analizatori.
Stimular ea cu o lumină de intensitate relativ slabă a unor segm ente retinien e,
de pildă, duce la crește rea nivelulu i sensibili tății în segm entele apropiate.
Modifica rea sensibil ității pe fondul intera cțiuni i analizatorilor este un
fenomen frecvent și ușor de observ at. S.V. Kravkov (1948) și S. Stevens
(1961) au studiat în detaliu interacțiune a analizatorilor , demonstrând
experimental cum stimu larea unuia din ei determină efectul de sensibili zare

sau de depresie în cadrul celorlalți, corespunzător intensi tății și duratei
stimul ilor utilizați.
Așa, de pildă, stimulare a sistemului auditiv cu sunete cuprinse între
anumite frecvențe (1.000 -3.000 Hz) determină o creștere notabilă a
sensibili tății bastonaș elor din retină, în timp ce excitar ea aceluiași recepto r cu
sunete de altă frecvenț ă provoac ă un efect contra r. Corespunzător , stimular ea
aparatului vi zual cu o lumină de in tensitate submedie dete rmină sensibi lizare a
analizatorului auditiv. Excitarea cu rece a pielii feței sau a porțiuni i occipitale
determină crește rea rapidă a sensibi lității vizuale și auditive; excitar ea între
anumite limite și în anumite condi ții a recepto rilor tactili și kinestezici duce la
creșter ea sensibil ității vizuale și audit ive, iar între alte limite și în alte
condiții, asemen ea excitare duce la apa riția fenomenului de depresie.
Legea sinestezi ei exprimă acea intera cțiune între analizatori, în cadrul
căreia calități le senzații lor de o anumi tă modalitate(de ex., vizuală) sunt
trans ferate senzațiilor de o altă modalitate (de ex., audit ivă). Se întâlnesc,
astfel, situați i când un stimul aplicat unui analizator produc e efecte subiective
proprii altui analizator , fără ca acest a să fie stimulat. Stimul ii acustici,
îndeosebi cei muzicali, produc efecte (senzații) cromatic e, așa-numitul auz
colorat. Acest fenomen este foarte pregnant la unele persoane. Se citează
cazuri le unor mari compozi tori, precum Schube rt, Ceaikovski, Berlioz ș.a.,
care dispuneau de un auz colorat extrem de dezvoltat, ceea ce îi ajuta chiar în
procesul creației. Sinestez ia a fost pusă în evidenț ă și în interacțiunea altor
analizatori: vizual și gustati v, auditiv și gustativ (senzațiile de culoa re se
asociază prin activa re cu senzați i gustative, la fel și cele audit ive) sau între
analizatorii vizual și auditiv, pe de o parte, și cel tactil, pe de alta (vorbim de
„culori moi" și „s unete dulci" ). Toți ceilalți st imuli produc e fecte kinestez ice.
Se consider ă că sineste zia este o componentă a aptitudin ilor artis tice.
Legea compensației. Această lege are un caracter general și acțiune a ei
se poate constata în cadrul întreg ului regn animal. Esența ei rezidă din
următoar ele: absența sau slaba dezvo ltare a unui organ și a funcției legate de
el tind să fie suplin ite sau preluat e de un alt organ. In cadrul organismului
uman, comp ensația se realizează pe scară largă: la nivelu l creierului, la
nivelu l motricității, la nivelu l sensibili tății.
In acest din urmă caz, absența sau slaba funcționare a unui organ de
simț pot fi suplin ite prin dezvo ltarea la param etri superiori (d e ordin 180
Universitatea SPIRU HARET

cantitativ și c alitat iv) a unui alt sau altor simțuri. Astfel, absența văzulu i poate
fi compensată prin dezvol tarea superioa ră a sensibi lității tactile,
proprioc eptiv-kinestez ice și vibratorii; absenț a auzului poate fi compensat ă
prin dezvo ltarea superioar ă a acuității vizuale, care face posibilă perceperea
limbajului celor din jur după mișcările buzelor (labiolalia) și a sensibil ității
tactil-proprioc eptiv-vibratorii care face posibilă perceperea muzicii ținând
mâna pe corpul pianulu i sau al instrumentelor cu coarde (L. Beethoven, după
ce și-a pierdut auzul, își asculta propriile lucrări în acest mod – ținând mâna
pe pian).
Exemp lul cel mai edific ator al acțiun ii legii compensației în sfera
sensibi lității este cel oferit de Olga Skorohodova – oarbă și surdă din naște re,
care în urma unui proces sistematic de educa re, a reușit să-și dezvolte la un
înalt nivel de finețe sensibili tatea tactilă și vibratori e și să reușească să se
relaționeze în mod optim cu cei din jur. Lucrarea ei „Cum percep eu lumea
exterioa ră", devenită clasic ă în literatura de specialitate, oferă date concr ete
prețioase care ilustrează modul în car e s-a produs pro cesul compens ației.
Legea exercițiulu i. Această lege reflectă punctul de veder e evolut iv în
psihologie. In lumina ei, sensibil itatea nu este o funcție statică, integral
elabo rată la nașter e, ci ea are un caracter dinamic-evoluti v, perfecționându- se
în ontogeneză prin activitate și exercițiu. Solici tarea sistematică a unei
modalități sau alteia de sensibi litate, în contextu l unor sarcini perceptive cu
grad tot mai ridicat de dificultate și comple xitate, duce treptat la
perfecționare a ei, la scăde rea valorii pragului absolut inferior și a celui
diferențial, la creșter ea capacității discriminativ- rezolutive a mecanismelor
neuronale ale an alizatorului resp ectiv.
Acțiune a legii exercițiulu i este în mod convin gător ilustrată de
dezvo ltarea superio ară mediei a unor modalități de sensibili tate cromatică,
muzicală, tactilă, olfactivă, gustativă – la persoanele a căror activitate
profesional ă presupune solicitare a permanent ă și la un grad ridicat de finețe a
lor. Astfel, legea exercițiului se particularizează la om în legea
profesionalizării sensibil ității.
Legea oboseli i exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care
funcționează pe bază de consum de energie stocată în structur a lor, iar această
energie fiind cantitativ li mitată, sunt supuși fenom enului de oboseală. Aceasta
se concr etizează, pe de o parte, în scăderea considerabilă a nivelului
sensibili tății și a cap acității rezolut ive a analizatorului, iar pe de
Universitatea SPIRU HARET181

Universitatea SPIRU HARET182altă parte, în apariția unor senzații de disconfo rt și instabili tate. Nu în toți
analizatorii oboseala se manifestă la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt
analizatorii vizual, chinest ezic și auditiv; cel mai puțin fatigabil este
analizatorul g ustati v.
După sursa care o generează, oboseala senzorială este de trei tipuri:
suprasolici tare, ca urmar e a funcționării îndelun gate a analizatorilor în
condiții le acționării unor stimul i de intensitate superioar ă mediei; de
subsolicitar e, care se produce ca rezul tat secund ar al scăde rii tonusulu i
general de excitabilitate al scoarței cerebral e, din lipsă de stimular e externă;
(foarte pregnant acest gen de oboseală se înreg istrează în cazul
experimentelor cu privar e senzorială – izolarea pe timp mai îndelun gat, cel
puțin 24 de ore, în cabine speciale ); de așteptar e, care apare la operatorii care
suprav eghează tablourile de comandă în sistemele tehnic e automatizate; fiind
vorba de o atenție conc entrată pe termen lung, pentru a nu se omite semnalele
utile (de avertizare sau de avari e) și care pot nici să nu apară, ca urmar e a
încord ării neuropsihice, în cadrul analizatori lor impl icați, de regulă, cel vizual
și cel audi tiv, inevitabil se instale ază oboseala.
Efectul oboselii este în toate cazurile negativ , ducând atât la scăderea
performanț elor la sar cinile per ceptive, cât și la o stare generală dezagreabilă.
C. Legile socioculturale ale sensibilității exprimă depend ența
organizării și funcționării mecanismelor senzoriale ale omulu i de
particularitățile stimulilor, sarcinilor , formelor de activitate și etalo anelor pe
care le generează mediul sociocultural. Dacă legile psihofizice și cele
psihofizio logice sunt generale, acționând pe scara întreg ului regn animal,
legile socioculturale sunt prop rii nu mai sensib ilității omulu i.
La om, devine obligatoriu ca, în analiza sensibil ității, pe lângă
component ele și formele primare, determinate pe cale biologic ă natur ală, să
adăugăm component e și forme secunda re, ce se structurează numai în
contextu l mediulu i sociocultural. Așa avem, de pildă, sensibi litatea muzicală
(auzul muzical), sensibil itatea fonematică (auzul fonematic sau verbal),
sensibili tatea culinară (imensa gamă a senzațiilor gustative și olfactive legate
de diversitatea produselor alimentar e create istoricește), sensibi litatea
cromatică difer ențială, a cărei condiț ionare istorico -cultural ă este conving ător
demonstrat ă de c ercetările antropologi ce.

Universitatea SPIRU HARET183Putem indica cel puțin patru legi de sorginte socioculturală care se
includ în evoluția și structur area sensibili tății umane, și anume: legea
conștientizări i; legea exercițiului selectiv (profesional izării) ; legea estetizări i
și semantizări i; legea v erbali zării.
Legea conștientizării postulează faptul că delim itarea și definirea
continuu mului sensibi lității se realizează prin raport area la starea vigilă a
subiectului și la capacitatea lui de a avea o senzație speci fică de care să-și dea
seama. însuși termenul „a simți" are o asemen ea conotație psiho logică,
interpretându -l ca fiind echivalent cu „a fi conșt ient". Inițial, conștiin ța se
bazează numai pe sensibil itate și pe experiența senzorială; pe măsura
elabor ării și a altor structuri psihice mai comple xe – reprezentările,
imaginația, gândire a -, ea dobând ește o anumită autonomie funcțională și
impune criterii și etaloan e noi sferei senzoriale. Acuitate a orică rei sensibili tăți
modale va depinde direct de claritatea și gradul de focalizare a conști inței:
pragul de detecție va fi mai scăzut în raport cu un stimu l așteptat („montajul
conștient de întâmpinare " sau „setul "), decât în raport cu un stimu l pe care
nu-l aștept ăm (p entru care nu av em pr egătită conșt iința). Legea conștienti zării
confe ră fluxului informațional senzorial obiectualitate și adres abilitate:
delimitar ea dintre senzaț ie, ca dat subiectiv , și proprietate a stimulu lui extern
(care a provoc at-o) ca dat obiectiv; orientare a reacției de răspuns spre „în
afară", în direcția stimulului extern, iar nu spre „înăuntru" , către senzația din
creierul nostru. In fine, legea conștienti zării face ca senzația (conținutul ei) să
devină obiect de anali ză critică și de evalua re prin prisma unor criterii de
obiectivi tate, relevanță și veridicitate: datele simțurilor nu rămân în forma lor
inițială, ci sunt supuse unor operații suprao rdonate de veri ficare-corecție.
Legea exercițiul ui selec tiv sau a „profesionalizării" exprimă
dependența nivelului de dezvoltar e și eficiență a diferitelor form e modale ale
sensibili tății de pro cesul g eneral al învățării pe c are-l par curge indiv idul uman
de la creștere la maturitate și de specificul activității dominante, respe ctiv al
profesiei pe care o desfășoar ă când devine subiect adult. Prin învăța rea
senzorială sau perceptivă organizată, copilul își dezvoltă componentele
secundar e ale mecanismelor și schemelor de explora re, detecție, compa rație,
evaluar e etc. a diferitelor însușiri concr ete ale obiectelor din jur (forma,
mărime a, culoare a, gustul, mirosul, înălțimea, timbrul etc.) și își adapte ază
experiența senzorială la categoriile stimu lilor de sorginte sociocultur ală
(figurile ge ometric e, literele alfab etulu i, cifrele

sistemulu i de numerație, notele muzical e, semnele de circulație rutier ă,
divers e alte sisteme de semne și simboluri). Ulterior, pe măsura însușirii unei
profesiuni, o anumi tă formă particular ă de sensib ilitate fiind solici tată
preponder ent în rezolvare a sarcinilor ce formează conținu tul prof esiei date, ea
va dobândi o dezvoltare preferențială, atingând un nivel superior de finețe și
eficiență discriminativă: a se vede a în acest sens dezvoltare a sensib ilități i
cromatice la pictori, dezvoltare a sensib ilități i muzicale la muzicieni,
dezvoltare a sensibil ității tactile la specialiș tii din industria textilă și din arta
modelajului, dezvol tarea sensibi lității gustative la deg ustători etc.
In structur a multor aptitudini speciale, sensibi litatea intră ca o
componentă esențială, atât prin latura sa înnăscută, cât și prin cea dobândită.
Profesia devine un factor care accentuează și amplifică determin ismul
sociocultural al sensibili tății umane.
Legea estetizării și semantizării exprimă modela rea sensibi lității
umane în raport cu desprinde rea și acțiunea a doi factori culturali: frumosul și
semnificația. Funcționa rea mecanismelor senzoriale va fi modelată și reglată
prin intermediul principiilor și codurilor cultur ale (estetice și semantice ) în
direcția evaluării calităților senzațiilor prin prisma unor criterii speciale de
frumos- urât, agreabil-deza greabil, precum și a unor criterii de semnificație
(ce desemnează, ce sens are). Sensibi litatea vizuală și cea auditivă se
structur ează direct pe etaloan e estetice – ale formelor , ale culorilor , ale
structurilor muzical e etc.; sensibili tatea gustativă și cea olfactivă se leagă cu
precădere de criteriile plăcut- neplăcut și se nuanțează o dată cu diversifi carea
produselo r alimentar e și cosmetice. Această esteti zare a sensib ilități i nu se
realizează în mod standardizat, la fel la toți indivizii; dimpotrivă, legea
estetizării generează difer ențieri și particularizări, astfel că, în fața acelor ași
stimuli obiectivi, latura estetic ă a senzației poate fi de semn opus la doi
subiecți dife riți: frumos pentru unul, urât pentru altul.
Semantizar ea exprimă o direcție specifică și necesară de evoluție
istoric ă și ontogen etică a sensibil ității umane, anume stabil irea de legături de
design are- reprezentar e între însușirile a două obiect e – stimu l: obiectul-
stimul semnificat (sau design at) și obiectul- stimul semnific ant (desi gnant)
sau între însușirile unui stimul și anumite acțiuni sau comportam ente.
Exemple sunt numeroas e: relația dintre nota de pe portativ și înălțimea și
durata sunetului muzical, legătur a dintre grafemă (literă) și sunetul verbal,
legătura dintre semnele de circulație și comportamentel e ce trebuie urmate
184
Universitate a SPIRU HARE T

de pietoni și automobiliș ti. Mecanismele sensibi lității vor încorpor a, în
schemele lor operatorii, criterii de ordin semantic, grație cărora conținutul
senzații lor este interpr etat din punct de veder e al sensului, ce anume
semnific ă el nu numai în raport cu stimulul original, ci și în raport cu alt
stimul sau cu ce anume trebui e să facă subiectul.
Legea verbalizării exprimă o caracteristică generală a organizării
psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edific ării și reglării verbal e.
Sens ibilitatea se subordonează și ea acestei le gi, cuvântul e xercitând o acțiune
reglatoa re directă asupra ei. Prin instructaj și comenzi verbale pot fi
modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul recepției senzorial e în
întregul lui. Legea verbalizării postu lează, de asemene a, fixarea în cuvânt a
conținu tului informațional al senzațiilor , devenind posibilă atât stabili tatea lor
în sfera conștiin ței, cât și o mai bună fixare în memorie a experienței
senzoriale.
Experimental, s-a demonstrat că acțiunea legii verbalizării este atât de
puternică și generalizată, încât ea poate modifica în sens amplificator sau
reducto r și efectele legilor primare – psihofi zice și psihofiz iologice
-prezentat e mai sus.
Cuvântul dirijează întreaga dinamică a recepției senzoriale în câmpul
stimulator extern; acesta din urmă este supus unei perman ente reorganizări,
fiind scoase în prim plan și accentuat e element ele care corespund stărilor
actuale de motivație și scopurilor activi tății curente și trecute în plan secund ar
elementele (însușiri le) care în momentul dat nu au pentru subiect o
semnificație deosebită. Astfel, grație reglajului verbal, funcția sensib ilității se
logicizează, organizându- se pe programe specifice, bazate pe condiții logic e
și criterii de r elevanță, reprezentativi tate și semn ificație.
6.1.2. Clasi ficarea senza țiilor
Așa cum am văzut mai sus, senzațiile nu constitu ie o masă omogenă și
amor fă de fenomen e, ci un sistem informațional înalt difer ențiat, punând în
evidenț ă entități distincte, cu determinații și mecanisme proprii. De aceea,
este logic și necesar ca de la caracterizarea senzației în general să trecem la
prezentarea și analiza principalelor tipuri sau modali tăți de senzații. Pentru
determinare a acestora, vom recurge la două criterii esențiale, și anume: a)
natur a conținu tului reflectoriu (info rmațional) și b) ident itatea analizatorulu i
în cad rul că rora se re alizează.
Universitatea SPIRU HARET185

Universitatea SPIRU HARET186Aplicând primu l criteriu, vom delim ita trei clase mari de senzații:
•senzații care ne furnizează informații despr e însușirile stimul ilor
modal i specifici (exterocepția );
•senzații care ne furnizează informații despre stările și pozițiile
postural- spațiale ale segmentelor osteomuscular e ale corpului (membrelor ,
trunchiului și capului) – propriocepția;
•senzații care ne informează despre variațiile mediului intern
(interocepția ).
Aplicând cel de-al doilea criteriu, vom delimi ta: senzați ile cutano-
tactile, senzaț iile vizuale, senzaț iile audit ive, senzațiile vibrator ii, senzații le
olfactiv e, senzații le gustative, senzaț iile proprioc eptiv-kinestezi ce, senzațiile
vestibular e (de echilibru) și senzațiile organic e (visc erale). Criteriile
menționate fiind complementar e, analiza oricărei senzații se va face prin
raport area la ambel e.
A. Senzațiile ext ero-informativ e
Prin termenul de extero-inform ativ, denumi m senzațiile care conțin și
furnizează informații despre diferite însușiri ale obiectelo r și fenomenelor din
lumea externă. In această categorie intră: senzațiile cutano- tactile, senzațiile
vizuale, senzațiile auditive, senzațiile vibratorii, senzațiile olfactive și
senzațiile gust ative.
A.1. Senzațiile cutanate
In ordine filog enetică, sensibi litatea cutan ată este prima care se
constituie și ea stă la baza începutului comun icării informaționale a
organismelor animale cu lumea externă. Din senzoriumul comun de natură
cutan ată, se vor desp rinde, treptat, pe par cursul evoluției, toate celelalte forme
ale extero cepției. Iar, pe măsura desprinderii și individuali zării acestor a, se
vor produce individuali zarea și specializarea în interio rul sensibi lității
cutan ate însăși. Procesul respectiv se va desfășura pe două planuri corelate:
form area structurilor specific e ale anali zatorului cutano- tactil, încep ând cu
veriga perife rică recepto are și terminând cu reprezentanța cortic ală
integ rativă, pe de o parte, și diversific area/per fecționare a rezolu tivă (lărgirea
registrului însușirilor obiective perceptibi le și creșterea valorii informaționale
a senzației), pe de altă parte.
Datele compar ative arată însă că la om sensib ilitatea cutanată atinge un
nivel de dezvol tare net superior față de nivelul atins la c elelalte animale.

Aceasta se explică prin rolul funcțional- instrumental pe care ea îl joacă în
activitatea de muncă și în cea de cuno aștere.
Stimuli i specifici sub a căror acțiune s-au structur at funcțiile
sensibili tății cuntanat e sunt cei mecano- fizici. Corespunzător , senzațiile
cutan ate reflectă propri etăți legate de materialitate a și substanțialitatea
obiect elor externe: consistența (solid-vâscos- lichid), durita tea (în cazul
corpurilor solide), substanț ialita tea (lemn, metal, piatră etc.), rugoz itatea
(aspru- neted), greutatea (intensitatea apăs ării) și temperatura.
In interiorul comple xului cutan at se difer ențiază trei grupe principale
de senzații: tactile, termice și de durere (algice). Senzați ile tactile se produc
prin simpla ating ere sau prin presiune (apăsa re) cu un stimul substanțial
oarecare pe o anumită zonă sau punct al pielii; cele termic e însoțesc, de
regulă, pe cele tactile și ele reflectă difer ența dintre temperatur a pielii și
temper atura obiectului- stimul (cald-re ce); cele de durer e apar în urma
depășirii pragurilor sensib ilității tactile și termice de către intensitate a
stimulilor mec anofiz ici co respunzători.
Celor trei grupe de senzați i le corespund structu ri receptoar e diferite,
cu distribuție și densitate dife rite la nivelul învel ișului cutanat.
Aci ne vom referi la cele tactile și termice, cele de durere fiind tratate
separat, sensib ilitatea algic ă fiind proprie nu numai pieli i, ci și altor or gane.
Sensibili tatea tactilă este legată de diferențier ea unor structuri
receptoar e specifice, cunoscute sub denum irile de: corpusculii lui Meissner ,
discurile lui Merkel, corpusculii lui Paccini, unele terminații nervo ase libere.
Pe baza cercetărilor cu metoda stimulării punctiform e, s-a emis ipote za că
receptorii de tip Meissne r, situați în structurile superioar e ale pielii, răspund
la ating erea ușoară a zonelor lipsite de păr, cei de tip Merkel, situați mai în
profunzi me, răspund la exci tarea prin apăs are (presiune ), iar cei de tip Paccini
și terminațiile libere, dispuse în jurul bulbilor pilorici, răspund la ating erea
firelor de păr de pe supraf ața pielii.
Densitatea recepto rilor tactili variază foarte mult între diferitele
segm ente ale învelișu lui cutan at, ceea ce are drept conse cință o variație la fel
de mare în nivelul sensib ilității tactile. Astfel, potrivit datelor lui Frey,
confirmate de cercetările ulterioa re, valorile pragurilor absolute inferio are,
exprimate în grame-milimetri, variază după cum urmează: vârful limbii – 2;
vârful degetelor de la mână – 3; segmentele posterioar e ale degetelor mâin ii –
5; porț iunea internă a anteb rațului – 8; dosul palmei – 12; gamb a
Universitatea SPIRU HARET187

piciorului – 15; zona abdominală – 26; porțiunea extern ă a antebr ațulu i -35;
linia mediană a pielii s patelui – 48; zona planta ră a căl câiului – 250.
Aceeași variație se constată și în valorile pragurilor difer ențiale
(dete rminate cu esteziometrul compas și exprimate în mm): vârful limbii -1;
vârful degetelor mâin ii – 2; buzele – 4; palma și dosul degetelo r – 6; frunte,
dosu l palmei, gâtul – între 22-36; piept – 45; ceafă – 54; spate și umăr – 67,7
mm. Aici trebuie făcută precizarea că valorile respe ctive au fost obținute prin
metoda pasivă, în care este exclusă posibil itatea de mișca re-palpar e a
subiectului.
Folosir ea metodei active (tactul activ) a dus la scăderea semnificativă a
pragurilor diferențiale, mai ales în zonele palmare (la vârful degetelor acestea
cobo rând pân ă la c âteva zecim i de milimetru).
Sensibi litatea tactilă se caracterizează, de altfel, printr -o dinamic ă
foart e accentuat ă, ea variind funcție de o multitudine de factori: vârstă, sex,
profesie, durata și intensitatea stimulării anterio are, temperatu ra corpului
propriu și a obiect elor-stimu l, nivelul activismulu i cortical (sensibili tatea
creșt e pe fondul atenției conc entrate și scade considerabil pe fondul stării de
somnolență ), diverse tulburări psihoneu rologi ce (isterie, epilepsie, tumori
cerebrale, leziuni sau focare infecțioase la nivelul măduvei spinării etc.). In
urma experimentului lui Head, cu secționar ea nervului cubital, s-a introdus
delimitar ea a două forme de sensib ilitate tactilă – protopa tică și epicritică.
Prima are un caracter difuz, vag și se află la granița cu sensibili tatea
durero asă; cea de a doua este înalt specializată și discriminativă, ea jucând
rolul principal în rec epția tactilă normală.
Variații le sensibili tății ta ctile sub influenț a factorilor menționați mai sus
se produc în ambele sensuri: în hipo, scăde rea până la abolirea completă
(anestezie) și în hiper , creșt ere până la dispariția senzației specific e la
intensități moderate ale stimulării (hipe restezie). Trebuie sublin iat faptul că o
creșter e de lungă durată a sensibil ității tactile poate fi obținută prin exercițiu,
prin folosire a sistematică a tactului în sarcini de discriminar e fină a
grosimilor și suprafețelor. Aceasta o doved ește finețea discriminativă
deosebită pe care sensibi litatea respectivă o atinge la nevăzători și la
reprezentanții unor profesii în care ea este puternic solicitată – industria
textilă, art a modelajului, chirur gie, medicina intern ă etc.
Universitatea SPIRU HARET188

Organizar ea struc tural-fu ncțională a analizatorului tactil
Veriga periferică este alcătuită din: celule sensib ile situate în epidermă
(corpusculii Messn er, discurile Merkel, bastonaș ele Paccini), care captează
energia mecanic ă (de ating ere sau presiune) a stimululu i și o trans formă în
excitație specifică; neuronii periferici, situați în ganglionii spinali, care
realizează codific area primară a impu lsurilor , și neuronii medular i
(deuteroneu roni), situați în coarn ele posterioar e și lateral e ale măduvei
spinării; axonii acestor neuroni form ează fasciculele ascendente
spinota lamic e, prin care informația tactilă este condus ă spre veriga secundă,
intermedia ră, a analizatorului.
Veriga intermediară (subcortic ală) se situează la nivelul nucleilor
talamici. In cadrul acestei verigi, se realizează operații de analiză preliminar ă
a semnalelor și o recod are a lor, potrivi t principiulu i proie cției topice și
simetriei. Axonii neuronilor talamici, alcătuind panglica Reyl, transmit fluxul
informațional cătr e veriga centrală a an alizatorului.
Veriga centrală, situată la nivelul scoarței cerebrale, în
circumvolu țiune a postcentrală (înapoia scizurii Rolando), este alcătuită din
trei arii citoarhitectonic e principale (3, 1, 2 Brodmann) și organizată pe trei
niveluri funcționale: secvențial-ana- litic (realizare a senzații lor tactile simple),
integrativ-monomodal (realizarea uniri i într-o structu ră inform ațională unitară
(imagine perceptivă ) a senzațiilor singular e primare); integrativ- plurimodal
(realizare a structurii informaționale plurimodale – tactilo-kines-tezico-vizuale
– cu dominața semantică a informației tactile). Zona de proie cție topică este
organizată în concord anță cu rolul d iferitelor segm ente ale corpului în rec epția
tactilă, la nivelul ei realizându-se imagin ea răsturn ată și disproporționată a
corpului (homunculusu l senzit iv, după Penfield) (fig. 10).
Veriga con exiunii invers e, alcătuită din căile cortical e descend ente, prin
care blocul integrativ cortic al reglează starea funcțională a verigilo r ierarhic
inferioar e, inclusiv a cel ei rec eptoar e.
Rolu l senzațiilo r tactile. Informația pe care ne-o furnizează senzaț iile
tactile este fundamentală atât pentru cuno aștere a obiectelor material e din jur,
cât și pentru consti tuirea și desfășur area acțiunilor noastre în raport cu
acestea. Din punct de vede re cognitiv, senzații le tactile permit surprinde rea și
evalua rea acelor propri etăți zise primar e, pe baza cărora se forme ază
conști ința materialității lumii extern e și a graniței obiective dintre propriul
corp și restul lucru rilor și fiin țelor cu c are intrăm în i nteracțiune. Ele devin
Universitatea SPIRU HARET189

baza elaboră rii schemelor și experienței spațiale și a unei importante părți din
sistemul no țiunilor de fizică și ale științelor naturii.
Fig. 10. Homunculusul senzi tiv somatic
Datele pe care ni le oferă senzațiile tactile întrec cu mult în
obiectivitate și veridicitate pe cele furnizate de celelalte modalități. De aceea,
în cadrul experienței senzorial e globale, ele const ituie etalon și cadru de
referință. Valoar ea cognitivă a senzațiilor tactile este amplificat ă și întărită de
conectarea component ei motorii (chin estez ice) la schemele și mecanismul
actulu i de recepție. In mod obișnu it, perceperea obiectelo r pe cale tactilă se
realizează prin mijlocir ea mișcării. Incă în ontogeneza timpurie se forme ază
complexu l tactilo-kinestezic (unitatea funcțională dintre somestezie și
motricitate), în care, pentru percepție și acțiune, rolul principal îl vor lua
membrel e și, în primul rând, cele superioa re. Mâna devine la om principalul
instrument al recepției tactile și al vehiculării obiectelor materiale cu care
venim în contact.
Cercetări speciale de labor ator au pus în evidenț ă o difer ență
semnific ativă în ceea ce privește calitatea informației între cele două forme
ale tactului – cel pasiv și cel activ . Primul, realizat fără o mișcare proprie a
subiectului în raport cu obiectul, ofe ră o informație rel ativ vag ă și slab
Universitatea SPIRU HARET190

diferențiată, care nu permite ident ificarea corectă; cel de-al doilea, tactul
activ se dovedește a fi extrem de eficient și precis, furnizând inform ații înalt
diferențiate și relevante asupra proprietăților de formă, mărime și
substanțiali tate. (Katz, 1925, Revesz, 1934, 1938 ; Shifman, 1940, Vekke r,
1953; Popescu- Neve anu, M.Golu, 1970).
In cursul re cepției, cele două mâini își împart rolurile și-și coordon ează
mișcările după o schem ă logi că bine stabilită.
Astfel, mâna dominantă îndeplinește mișcările active de percepere
propriu -zisă a obiectului, iar cealaltă, subdominantă, efectuează mișcările de
fixare și susținere. Mișcările active de recepție sunt de o mare comple xitate și
diversitate, foarte asemăn ătoar e ca schem ă de organizare și traiectorie de
desfășurare cu mișcările ocular e. Ele au fost împărțite în trei tipuri: mișcări
de căutar e, destinate detectării (descop eririi) obiectului (într-o mulțime),
mișcări de montar e-fixare, de apucare și stabi lire a obiectului în poziție
adecvat ă și mișcări de urmărir e-identificar e, de extragere propriu- zisă a
informației despre însușirile obiectului.
Depa rtajar ea rolurilor între cele două mâin i duce la constituirea
asimetriei funcționale a lor în sensibil itatea tactilă și în kineste zie:
sensibili tatea tactilă va fi mai dezvol tată la mâna (subdom inantă ), care susține
obiectul, iar kinestez ia va fi mai difer ențiată, mai precisă și mai fină la mâna
dominantă, c are inspecte ază (palpe ază) obiectul.
Dacă în realizare a senzațiilor tactile este direct implicată veriga
kinestezică, ele se includ în mecanismu l de produce re și reglare atât a
mișcărilor involun tare (reflexele somatic e), cât și a celor voluntar e (de
operare-manipular e a obiectelor , uneltelor). Cazurile clinice pun în evidenț ă
faptul că eliminare a aferentației somestez ice (tactile) face impos ibilă atât
produ cerea răspunsu rilor motorii la stimuli i mecanici (chiar la cei cu acțiune
nocivă ) aplicați zonelor receptoar e de la nivelul pielii, cât și desfășu rarea
acțiun ilor specifice cu obiect e. In primul caz, senzația tactilă îndeplinește
rolul de semnal declanșator al răspunsului motor (prin stimulare a centrilor
motori de la nivelul măduvei și al trunchiului cerebral); în cazul al doilea, ea
îndeplinește rolul de feed- back, de informație reglatoa re a mișcărilor
comand ate de centrii co rticali superiori.
Reali zarea normală a tuturor comportament elor motorii, de la cele
simp le, înnăscute sau dobândite și automati zate, cum este mersul, până la cele
complexe, cum sunt sistemele acțiunilor și deprinde rilor motorii implicate în
diferite tipuri de activități profesional e, reclamă cu nec esitate
Universitatea SPIRU HARET191

includer ea și participare a informației tactile. Impreună cu cea proprio ceptiv-
kinestezică, această informație face posibilă constituirea și menț inerea în
stare funcțională a sch emei corpo rale (Eul fi zic), asigu rând totodată conști ința
prezenței de sine ca entitate fizică inconfund abilă și ireductibilă. Abolirea
sensibili tății tactile, parțial ă (doar la nivelul unui segm ent al corpului) sau
generală, afectează profund schem a corpor ală și funcția ei reglatorie în plan
comportam ental ex tern.
Senzațiile termice reflect ă și ne edific ă asupr a diferenței dintre
temper atura propriulu i corp (care este un fel de constantă biologic ă) și
temper atura mediului ambiant, inclus iv a obiectelor concrete care vin în
conta ct direct cu o zonă sau alta a pielii. Diferenț a de temperatur ă care nu
generează nici o senzație clară de rece, nici una clară de cald se situează în
zona Zeroului fiziologic. Acesta nu este un punct valoric absolut, ci o „fâșie "
cuprinsă între limitele 200C și 360C, fiind e chivalentă cu registrul de variație a
temper aturii pe suprafața corpului (200C-250C la supraf ața obrajilor , 36,50C-
370C la subțiori).
Vom spune, așada r, că temper atura mediu lui ambiant sau a obiectelor ,
care acționează direct asupr a diferitelor zone ale învelișulu i nostru cutanat,
devine stimulul generic al întreg ii game de senzați i de rece, iar temper atura
ce depăș ește valoa rea de 36,50C-370C devine stimulul generic al întregii game
de senzați i de cald.
In interiorul ambelor continuumuri – atât al celui de „rece", cât și al
celui de „cald" – fiecare individ poate diferenția un număr mai mare sau mai
mic de trepte sau intensități.
Receptorii celor două submodalități ale sensibili tății termice nu sunt
egali nici ca număr , nici ca repartiție zonală pe suprafața pielii. Potrivi t
determinărilor psihofizice și psihofi ziologi ce, la om, există în jur de 280 mii
de „puncte termice "; dintre aceste a doar 30 de mii sunt sensibile la căldură,
celelalte 250 de mii fiind sensibile la rece. Zonele pielii diferă foarte mult
după nivelul sensibili tății termice: cele mai sensib ile se dovedesc a fi zonele
din porțiuni le ventrale interioar e și e xtremități.
Pragurile absolute inferioar e pentru sensibi litatea la cald sunt sem-
nificativ mai scăzute decât cele pentru sensib ilitatea la rece: 0,20C deviație de
la Ze roul fiziologic în primul caz și 0,40C în al doilea (Wash, 1949).
Raportul se inverse ază la pragurile difer ențiale, unde cele pentru „rec e"
sunt mai mici decât cele pentru „cald ". Explicația rezidă în diferenț a de
iradie re-conc entra re a excitației la stimu lii reci (iradie re mai slabă,
Universitatea SPIRU HARET192

concentr are mai bună) și calzi (iradier e mai mare, concentr are mai slabă ).
Fenomenul se leagă și de efectele vasomo torii diferite pe care le induc cele
două categorii de stimu li: stimu lii reci determină vasoconstricție și
menținer ea circul ației sangvine (și, implicit, a influ xului nervos), cei calzi
provo acă vasodilatație și accelera rea circulației sangvine (și, implicit,
creșter ea vitezei de transmi sie a influ xului nervos).
In sfera sensibil ității termic e, apar fenom ene de contrast și paradoxale.
In primul caz, acțiune a prealabilă cu un stimul de un anumi t gen (să spunem
cald) face ca intensitatea stimululu i de celălalt gen (în cazul nostru, rece) să
fie supraestimată, și invers. In cazul al doilea, avem de-a face cu invers area
semnelor: atingerea cu un stimul rece (ex. – 500C) provoac ă inițial o senzație
de arsură, după cum contactul cu un stimul foarte fierbinte (peste 1000C)
determină ini țial o senzație de rece.
Adapt area în sfera sensibili tății termice se realizează cu o amplitudine
relativ mare, dar numai în raport cu intensități le slabe și medii ale stimul ilor;
în registrul intensităților mari, efectul adaptă rii este scăzut, ceea ce are un
sens adapt ativ: organismu l uman neprotejat nu poate tolera variațiile prea
mari de tempe ratur ă ale mediu lui ambiant și implicit ale obiectelor care ar
veni în ating ere directă cu învelișul său cutanat.
Senzațiile termice au primordial un rol adaptativ-r eglator, ele
subordonându- se cerinței organismului de menținer e în limite biologice
normale a temperatu rii. Mecanismu l termore glării se află la nivelul
hipotalamusului și este alcătuit din două blocuri funcționale antag onice:
blocul termogen ezei, care se activează pe măsură ce temper atura mediului
ambiant scade sub valoar ea temperaturii corpului, generând reacții și proces e
biomecanic e și biochi mice care se opun și limitează pierde rea de căldură
(vasoconstru cție perife rică, piloer ecție, tremuratul, reducerea ritmu lui
respirato r și cardi ac, încetinirea arderilor metabolice etc.) și blocul termolizei,
care se activează pe măsură ce temperatur a mediului depășeșt e temper atura
corpului, generând reacții și procese biomecani ce și biochimice de natură să
sporeas că pierderea de căldu ră (vasodilatație, transpir ație, accelerarea
ritmului respir ator și cardi ac, accelerarea arderilor metabol ice etc. ).
In acest mecanism, senzați ile termice îndeplinesc un triplu rol: de
avertizare, de comandă-de clanșar e și de feed-back (info rmare a asupra
efectului termor eglator al răspunsurilor ante rioar e ale organismului).
Cum orice abatere a temper aturii mediulu i ambiant de la temper atura
constantă a corpului nostru supune or ganismul la un pu ternic stres
Universitatea SPIRU HARET193

fiziologic, rezul tă că optim pentru activi tate este doar un mediu cu
temperatur ă puțin variabilă și care, valori c, să nu iasă prea mult din limitele
continuu mului termic al organismulu i (200C-360C).
Compensând vitregiile mediului cu mijloac e de prote cție create de el
(îmbră căminte, surse de încălzire, adăposturi, ventilați i etc.), omul se poate
însă adapta și face față unor variații de temper atură foarte mari, care au loc pe
Terra. Totuși, se dovedește că această adaptar e se realizează pe un registru
valoric mult mai întins în raport cu frigul decât cu căldur a (între -150C și
-750C, în primul caz, și doar între 300C și 480C, în cel de -al doilea).
A.2. Senzațiile vizuale
a. Caracteristicile stimulului specific. Văzul este unul dintre cele mai
complexe și mai importante aparate senzoriale, el având un rol esențial în
orienta rea și deplasa rea în spațiu și în perceperea de la distanță a obiectelo r.
Const ituire a lui pe scară filogenetică începe încă la anelide, prin difer ențiere a
în porțiunile lateral e ale segm entulu i cefalic a două plăci fotosensib ile. In
continuar e, va avea loc un proces intens de dezvoltar e a sensibili tății vizuale,
constând în formar ea unor structuri cu un grad de diferențier e-spe cializare
din ce în ce mai înalt, atât în cadrul verigii perif erice (receptorul), cât și în cel
al ve rigilor neuronal e cent rale.
Stimulul specific, în raport cu acțiunea cărui a s-a desfășu rat acest
proces, a fost lumina, ca segment al spectrului electrom agnetic, cuprins între
lungimile de undă 380 (390) m \\, și 780 (790) m \\,.
Firește, lumina este un fenom en fizic și cu studiul ei ca atare se ocupă
optica, ramur ă specială a fizicii. Dar, în delimitar ea ei se ia ca reper percepția
umană, respectiv , senzația subiectivă de lumină. Aceasta a creat accepțiunea
psihofi zică și psihofizio logică a termenului de lumină, el desemnând acea
porțiune a razelor spectr ale care este efectiv receptată de organul vizual al
omului ș i a cărei acțiune determină senzații specific e. Senzația pură de lumină
poate fi obținută numai în cazul în care fasciculul luminos cuprinde toate
lungimile de undă perceptibi le. (In acest caz, avem de a face cu lumina albă,
care, ca stimul, poate fi realizată doar în condiții speciale de laborator ). In
condiții le percepției natur ale, cotidiene, lumina eman ată de surse naturale
(Soar ele) sau artifici ale (iluminatul electric ) travers ează diferite medii fizice,
suferind transfo rmări mai mult sau mai puțin însemnate, în funcție de raportul
dintre coeficientul de absorbție și cel de reflecție ce caracterizează aceste
medii. L a aparatul no stru receptor
Universitatea SPIRU HARET194

ajunge acea porțiune a fasciculului emis inițial de sursă, care traversează sau
este reflectată de mediile interpuse. Astfel, fasciculul inițial fiind supus
filtrării și se gmentă rii, în condiții naturale senzația de lumină nu este pură.
Pentru a se produce o senzaț ie de lumină conștientizabilă, este necesar
ca fiecare componentă a energiei radiante, care are o anumită config urație
spațio-tempor ală, să poarte până la receptor o încărcătu ră minimă de energie
electroma gnetic ă. De aceea, primul paramet ru după care trebuie analizat
stimulul vizual specific este cel cantitativ. Unitatea etalon în care se exprimă
în valori cantitative speci fice orice torent (flux) luminos (P) este lumenul.
Fluxu l luminos emis de o sursă iradiază în toate părțile și el caracterizează
forța sursei date. Unitatea de măsură a distribuției iradiației pe diferite direcții
ale spațiu lui este intensitatea luminii (I). Ea se determină raportând fluxul de
lumină c e se propag ă într-o anumită direcție la așa-numitul un ghi co rporal 00.
Astfel,
I =p. Rezul tă de aici c ă intensitatea lumini i este direct proporțională
CD
cu fluxul luminos (P) și invers proporțională cu mărime a unghiului corporal
(©). Cu cât fluxul luminos va fi mai mare, iar deschide rea prin care trece el
mai îngustă, cu atât intensitate a lumini i va fi mai puternică, și invers. Dacă
luăm valoar ea lui P=1 și a lui © =1, decurge că I=1 (o lumină). Așada r,
intensitatea de l lumină o posed ă acea sursă care în unghiul corporal de 1
steradian eman ă un f ascicul de 1 lumen.
Cum foarte puține corpuri posedă lumină proprie, perceperea lor
devine posibilă grație iluminatulu i, adică lumin ii ce cade pe suprafața lor de
la alte surse. (In întuneric, iluminatul fiind infim sau total absent,
diferențier ea obiectelor din jur devine imposib ilă, contururile lor dizolvându-
se în spațiul înglobant).
Iluminatul devine o unitate de măsur ă a clarității spațiu lui (obiect elor)
și îl notăm cu E. El este dete rminat de c antitatea flux ului lu minos ce cade
pe unitatea de supra față dată ( cm sau m): E = —. In fotometrie se
S
utilizează două unități pentru exprimar ea intensității i luminatu lui, și anume
fotul (expri mă iluminatul î n care un flux de 1 lumen r evine la 1 cm2 de
supra față) și luxul (desemn ează ilum inatul în ca re 1 lumen r evine la 1 m2 de
supra față). Relația dintre cele două unităț i este: 1 fot = 10.000 lucși).
Universitatea SPIRU HARET195

Intensitatea iluminatului este condiționată și de distanța dintre sursă și
obiect:
E= -1-, unde I – intensitatea lumini i la origine, iar L – distanța
L2
(„Legea pătrat elor distanțelor" pentru iluminat). (Dacă L este dat în
centimetri, atunci E va fi obținut în foți, iar dacă L este dat în metri, E va fi în
lucși). Formula de mai sus operează pentru cazurile în care razele fasciculului
cad normal (perp endicula r). D acă însă ac estea cad cu o înclinare de un anumit
unghi I, formula r espectivă se modifică astfel:
Ei = E cos. I = — cos. I.
L2
Spunem atunci: iluminatu l Ei al unei suprafețe de către un fascicul de
raze paralele este proporț ional cu cosinusul unghiulu i i al căderii razelor pe
suprafața da tă.
Un corp poate primi lumină de la mai multe surse, concomi tent. In
acest caz, se realizează un iluminat de tip sumati v, egal cu suma simp lă a
iluminărilor de la fiecare sursă E = E1 +E2 + En. (Legea adițiunii
iluminatului).
Având aceeași intensitate a luminii, dar corpuri cu coeficienți de
absorbție și reflexie diferiți, vom obține senzații luminoas e de intensități
diferite. Pentru exprimar ea acestor caracteristici ale stimulilor luminoș i se
folosesc noțiunile de luminozi tate și claritate.
Luminozi tatea caracterizează fluxul emanat de o sursă în toate părțile,
fără a considera poziția observ atorului ; clari tatea se referă la acel fascicul de
raze orientat în direcția observatorului. (Putem avea clarități diferite, deși
luminoz itatea surselor este ac eeași).
Intensitate a clarității este determinată de numărul (cantitatea ) de
lumeni generat de 1 cm2 de supra față (caz în care unitatea de măsură este
stilbul) sau de 1 m2 de supra față (situaț ie în care unitatea de măsură devine
nitul) (1 sti lb = 10.000 n iți).
Pe lângă absorbție și reflexie, razele luminoase pot fi supu se și
fenomenului refracției, care are un efect speci al (deformant ) asupra percepției
formei și culorii obiectelo r. (Exemplu : un obiect aflat parțial în mediu gazos
(aer) și parțial în mediu lichid va fi perceput ca fiind frânt, pornind de la
punctul de conta ct al celor două medii). Aceasta a dat nașter e la dispute
filosofice ap rinse asupr a veridicităț ii datelor senzoriale. (V ezi
Universitatea SPIRU HARET196

faimoasa îndoială a lui Berkeley în legătur ă cu forma creionulu i: este acesta
drept sau curb at sau f rânt ?).
După gradul de penetrabilitate de către fasciculul luminos, obiectele se
împart în transpa rente, semitranspa rente și opace. Primele sunt trave rsate de
aproape întregul flux ce cade pe suprafața lor; cele din a doua grupă sunt
traversat e de aproximativ jumătate din fasciculul inițial; cele din grupa a treia
sunt trave rsate doar de o infimă parte a fascicolului luminos sau nu sunt deloc
traversat e.
Opacele le putem împărți în 2 grupe: albe (reflectă între gul sau aproap e
întregul fasci cul lumino s) și negre (abso rb întregul sau aproape întreg ul
fascicul lumino s).
Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din punct de vede re cantitativ
stimulul luminos – fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul, lumino zitatea
și claritate a – se află într-o relație de interd ependenț ă și toate influențează
într-un sens sau altul d inamic a sensibil ității și rec epției vi zuale.
Trebuie însă să precizăm că ochiu l nostru percepe în mod nemijlocit și
distinct numai ultima dimensiune – claritatea; celelalte dimensiuni se
apreciază indirect, după claritate a obiectelor din jur .
Cel de-al doilea parametru după care trebuie analizat stimu lul specific
al sensibi lității vizuale este lungimea de undă (X). Aceasta depinde de
frecvența vibrații lor sau pulsați ilor energiei electroma gnetice pe secund ă: cu
cât frecvența este mai mare, cu atât lungimea de undă este mai mică, și
invers. Aparatul vizual al omulu i este singurul, în seria animală, care s-a
perfecționat într-adev ăr în analiza lungimii undelor electroma gnetic e încât să
dea la fiecare din ele reacții specifi ce diferite. Efectul desprinderii și
difer ențierii undelor după lungime a lor se tradu ce în plan psiho logic prin
senzaț ia de culoa re.
In funcție de componența spectrală a fascicolului radiant care impre-
sionează receptorul, senzația de culoar e poate fi pură (o singu ră lungime de
undă) sau i mpur ă (mi xtată, cu două sau mai multe lungimi de undă ).
Spectrul lumini i solar e poate fi descompus în fâșii foarte înguste,
permițându- se obținer ea senzați ilor cromatic e pure. Cel care a efectu at pentru
prima dată un astfel de experiment a fost Newton. Trecând fasci culul luminos
printr -o prismă, el a obținu t de parte a opusă pe un ecran mat focalizarea
radiațiilor cromatice fundamentale, în număr de 7 (culori spectr ale): roșu,
portocaliu, galben, verde, albas tru, indigo și violet. Impărțire a aceast a trebuie
consider ată rel ativă, deoa rece, în re alitate, ochiul
Universitatea SPIRU HARET197

nostru disting e un număr mult mai mare de nuanțe cromatice intermediar e,
succesiunea culorilor în spectru fiind continuă și fiecare culoar e dată trecând
în culoa rea vecină în mod g radat.
Fâșia spectr ală perceput ă de om este cuprinsă între 790 (800) și 390 m
j (mil imicroni). La peste 800 m j se situează segm entul razelor
infraroșii (a căror acțiune dăune ază receptorului uman), iar sub 390 m j, se
întinde segmentul razelor ultraviolete, care, ajung ând în cantitate foarte re-
dusă pe pământ, nu posed ă energia neces ară pentru excitare a recepto rilor
vizuali.
In tabelul de mai jos prezentăm corespond ența dintre lungimile de
undă ale spectrului luminos și tonul cromatic pe care-l determină acțiunea lor
asupra analizatorului v izual:
Tabel 1. Relația dintre tonul cromatic și lungimea de undă
Ton
cromaticLimitele valoric e
ale X în m jLățimea fâșiei monocrom atice în m j
Violet390-45060
Indigo451-48029
Albastru481-52039 (incluzând și nuanțele albastru-
Verde521-57554 (incluzând și verd e-albăstrui)
Galb en576-59014
Portocaliu591-62029
Roșu621-800179 O privire sumară asupr a datelor din tabelul de mai sus ne relevă foarte
ușor inegalitate a intervalelor de modificar e a diferitelor culori o dată cu
lungimea de undă. Astfel, crește rea lungimii de undă de la 390 m j până la
450 m j influențează foarte puțin asupra tonului crom atic, ochiul continuând
să perceapă aceeași culoa re – violet; ritmul cel mai accelerat de modificare se
constată în zona galbenului: la 570 m j culoare a este încă destul de verzuie, la
580 m j ea devine galben intens, iar la 590 m j se schimbă deja în portoc aliu;
întinder ea și constanța cea mai mare o are roșul (179 m j), apoi verdele (54 m
j).
Studiul pragurilor diferențiale (A x&) în raport cu lungimea de undă a
stabilit că subiectul mediu (normal) poate dist inge între 150-200 nuanțe
Universitatea SPIRU HARET198

cromatice pe întinder ea segm entului perceptib il (W.S. Stiles, 1959, P. Fraisse,
1963). In fine, stimulu l lumino s se mai caracterizează prin două dimensiuni
(paramet ri) importante din punct de vede re psihologic -ampli tudinea și forma
undei elect romag netice. Ampl itudinea exprimă încărcătura energetic ă pe care
o poartă unda de lungime dată; ea determină claritatea culorii. Forma reflectă
aspectul general al oscilațiilor undelor care compun fasciculul-stimu l și ea
rezultă din intera cțiunea de fază dintre mai multe unde de lungimi diferite. In
plan psiho logic, forma determină calitatea de saturație a senzației specifi ce
de culoar e.
b. Particula ritățile sensibilității vizuale. Sensibi litatea vizuală este
modal itatea care s-a difer ențiat și specializat în detecția, recepția și
preluc rarea (proc esarea) semnalelor luminoase.
Dinamica este guvern ată de acțiunea celor trei categorii mari de legi –
psihofizice, psihofi ziologic e și socioculturale. In virtutea legilor psihofizice,
ea va pune în evidență un continuum funcțional specifi c, delim itat de
pragurile absolute – inferior și superior , iar în interiorul acestui continuu m –
un anumi t număr de trept e valoric e, delimi tate de pr agurile dife rențiale.
Determinar ea nivelulu i maxim al sensibi lității vizuale (respectiv, a
pragului absolut inferior) se efectue ază în condiț ii de întuneric (și după
aproximat iv o jumătate de oră de ad aptar e la întuneric ).
Respectând aceast ă cerință metodologic ă, se poate constata că pentru a
determina o senzație luminoas ă sunt suficiente doar 1-2 cuante la o lungime
de undă X =510 m \a (Welden H.A. von der, 1946). Intensitatea liminală
poate lua însă și valori mai mari, în funcție de nivelul anterior al sensibili tății
și de timp: cu cât nivelul anterior al sensib ilități i este mai scăzut, iar timpul
de prezentar e a stimulu lui mai scurt, cu atât cantitatea de energie aptă a
determina o sen zație trebuie să crească.
Pragul absolut superior exprimă intensi tatea maximă a stimululu i
luminos, care continuă încă să producă o senzație specifi că (de lumină);
depășir ea acestor limite se transfo rmă în stimular e nocivă (senzație de orbire
și de durer e). Valoar ea concr etă a pragului superior variază funcție de nivelu l
anterior al sensibi lității : la un nivel foarte ridicat al sensibi lității, după o
perioad ă mai lungă (1-3 ore de stat în întuneri c), această valoa re este relativ
scăzută (100 w ați), în vreme ce la un n ivel scăzu t al sensib ilități i,
Universitatea SPIRU HARET199

după o expunere mai îndelun gată la lumină, această valoar e devine
corespunzător mai mare, putând ajung e pân ă la 500 wați.
Sensibi litatea diferențială permite discriminar ea stimuli lor luminoși
după intensitate. Văzul este considerat ca având cea mai ridicată capacitat e
discriminativă, în reg istrul in tensităților medii, valoar ea prag urilor
difer ențiale fiind de –––- (legea Weber – Fechner ); în segm entele
100
intensităților externe – slabe și puternic e -, pragurile diferențiale cresc
exponențial (le gea lui Stevens) .
Legile psihofizio logice cele mai importante care acțione ază în sfera
sensibili tății vizuale sunt: legea adapt ării, legea contrastului și legea
sensibili zării.
Adaptar ea este un proces cu două verigi, antagonic e după efectul pe
care-l are asupr a nivelului sensib ilități i: adaptar ea la lumină, care înseamnă
scăderea în timp a sensibil ității față de nivelul inițial, și adaptar ea la
întuneric, care duce în timp la creștere a sensibi lității în raport cu valoarea
inițială. Deși văzul face parte din categoria modalităților senzoriale mediu
adaptabile, între adaptar ea la întunericul cel mai profund și lumina cea mai
puternic ă tolerabilă, nivelul sensib ilități i se modific ă de un milion de ori.
Adapt area duce în planul percepției la un fenom en paradoxal: în întuneric,
deși nivelul sensibil ității poate atinge maximum posib il, noi nu reușim să
distingem nimic sau aproape nimic; la lumină, deși nivelul sensib ilități i poate
scădea până la minimum posibil, reușim să distingem, mai mult sau mai puțin
clar, form e și culori.
Contras tul se exprimă atât în raport cu intensi tățile stimululu i luminos,
cât și î n raport cu culorile și mărim ile formelor .
Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provoc at de trece rea
brusc ă de la lumină la întuneric (acesta din urmă se accentuează) sau de la
întuneric la lumina zilei (aceasta din urmă părând mult mai puternic ă decât
este ea în realitate); celelalte două situații în care se manifestă legea
contr astulu i vor fi analizate în cad rul perc epției.
Sensibilizar ea este efectul pozitiv pe care îl poate avea stimu larea altui
analizator: cel mai puternic efect stimulativ îl are excitar ea analizatorului
tactil cu rece și a celui auditiv cu sunete de frecvenț ă medie și intensi tate
submedi e.
Universitatea SPIRU HARET200

Legile socio- culturale au acționat în direcția asimilării și integrării în
mecanismele recepției vizuale a codurilor estetice și semantic e în evalua rea
culorilor și form elor: în orice percepție a culorilor sau a formelor se relev ă
atât atributele „frumos-ur ât", cât și dimensiunea semantic ă (semnificație
stabili tă prin cod). Tocmai datorită acestui fapt, sensibi litatea vizuală devine
premisa celor mai bog ate și puternic e emoți i estetic e și si mboluri.
Deoarece, pe pământ, viața se desfășo ară pe fondul altern ării zilei cu
noapte a, în cursul evoluției filogenetic e s-au difer ențiat două form e ale
vederii: vederea diurnă sau fotopică, pentru intensități luminoase ridicate și
vederea nocturnă sau scotopică, pentru intensități scăzu te de iluminat. După
cum o să arătăm mai jos, celor două forme de sensibil itate le corespund și
unități receptoa re distincte. Aici vom menționa doar că ele sunt reprezentate
în mod diferit la diferite animale: la câine și pisică, de pildă, ambele tipuri
sunt dezvol tate aproape în mod egal; la bufniță este reprezentată sensibi litatea
nocturn ă și este aproape absentă cea diurnă; la alte păsări, dimpotrivă, este
bine reprezentată sensibil itatea diurnă și aproap e absentă cea nocturnă. Omul
este și el o ființă eminamente diurnă, dar, totuși, posedă și o sensibil itate
nocturn ă, dar relativ puțin dezvo ltată. La unii subiecți aceasta este foarte slab
exprimată și fenomenul este denumit hemeralopie (orbul g ăinilor).
In fine, în sfera sensibili tății vizuale se mai introdu ce o delimitare,
identificându -se sensibili tatea luminoasă, consider ată primară, cea mai veche
din punct de veder e filogenetic, proprie tuturor animalelor ce posedă simțul
văzului, și sensibili tatea cromatică, conside rată secunda ră, mai nouă din
punct de vede re filogenetic și inegal dezvol tată la diferite clase de animale
(de exemp lu, albinele disting culorile, dar câinii nu). La om, dezvo ltarea cea
mai mare a cunoscut- o sensibili tatea cromatic ă, astfel încât culoare a devine
un factor existențial fundamental pentru el, influențându- i conside rabil
tonusul activităț ii și dispo zițiile sufletești.
c. Câmpul vizual. Dato rită caracterului localizat și strict circumsc ris
anatom ic al zonelor receptoar e, sensibili tatea vizuală are o arie de cuprinder e
spațială limitată. Această particula ritate își găsește expresia în noțiunea de
câmp vizual, delimi tat de dimensiunile între care se întinde veder ea în plan
orizontal și vertical în condiți ile menținerii în poziție fixă a corpului și
privirii. Aceste dimensiuni se determină cu ajutorul unui aparat special numit
campi metru sau perimetru optic și se exprimă în grade (fig. 11). Confi gurația
câmpulu i vizual prezin tă următoar ele caracteristici:
Universitatea SPIRU HARET201

întindere a vederii este mai mar e în plan orizontal decât în plan vertic al; partea
externă a câmpului vizual este mai întinsă decât partea internă (nazală); aria
câmpulu i vizual de sesizare (sau detecție) a stimululu i este mai întinsă decât
aria câmpului viz ual de identificar e; pentru diferite culori întinder ea câmpului
vizual este diferită (câmpul pentru verde și roșu este mai mic decât cel pentru
galben și indigo); câmpul monocula r are o arie mai restrânsă decât cel
binocular; întinder ea câmpului vizual prezintă deosebiri individuale
semnific ative determinate de sex, profesie, vârstă și tip temperam ental (mai
ales cel dete rminat după dimensiunea introversie- extrav ersie).
d. Mecanismul neurofiziologic al senza țiilor vizuale. Produc erea
senzației vizuale în urma adminis trării stimulului specific are la bază
activitatea întreg ului analizator . Acesta are o organizare structural- funcțională
de o mare comple xitate, fiecare verigă avându -și particula ritățile sale
distincte.
Veriga perif erică este formată din două categorii de elemente:
auxiliar e și de bază (principale ).
Fig. 11. Diagram a câmpului vizual: a – ochiul drept;
Universitatea SPIRU HARET202

Universitatea SPIRU HARET203In prima categorie includem: apara tul de protecție și apărar e a
globu lui ocular (pleo apele și genele, învelișurile membrani ce-scler otice,
alcătuite din țesut opac, fibros și dur, prezentând doar în partea anterioar ă o
porțiune transpa rentă, corneea, pentru accesul lumini i din afară, coroida,
puternic vascularizată și pigment ată în negru pentru a împiedic a reflect area
luminii în alte direcții decât în retină, gland ele lacrimal e) și apara tul
muscular (care asigură reglarea mișcărilor pe orizontală și vertical ă ale
globilor ocula ri).
In cea de-a doua categorie, includem globu l ocular , care cuprinde
medi ile de transmisie a lumin ii, și retina (al treile a înveliș).
Globul ocular este intern compa rtimentat în două camer e -anterioară,
delimitată de cornee, în partea anterioară, și de iris (structură format ă din
mușchii circulari și radiari, care reglează diametrul pupilei situată în mijloc și
posterioară, delimitată de iris, mușchii ciliari și ligamentele de suspensie a
cristalinulu i.
Comunica rea între camera anterioar ă și cea posterioar ă se realizează
prin intermediul pupilei. In interiorul came relor se află un lichid cu o
compo ziție omog enă, necelula rizat. I n parte a posterioa ră a cristalinulu i se află
un mediu gelatinos, corpul vitros, care îmbibă cea mai mare parte a cavității
interne a ochiului. De la cornee până la focalizarea în retină, razele luminoase
străbat numai medii transp arente. Sistemul optic de la nivelul globilor ocula ri
este completat cu trei supra fețe de refracție: supraf ața corne ei, suprafața
anterioa ră a cristalinului și supra fața posterioa ră a cristalinului. Prin
interacțiune a dintre procesel e de refracție și cele de reglare activă a
diametrului pupilelor și curburii cristalinului se asigu ră form area corectă a
imaginii opt ice în zo nafoveii centrale.
Retina reprezintă porțiunea posterioar ă a învelișului intern al ochiu lui.
Ea este veriga sensibi lă, receptoar e a anali zatorului.
Structur a sa este de o mare comp lexitate, etero genă și pluristratific ată.
Este alcătuită din 10 straturi; din acestea, o implica re direct ă în funcția
recepției o au următo arele cinci straturi: stratul celulelor fotosensibi le – conuri
și bastonașe -, stratu l celulelor nervoase unipolar e, stratul celulelor nervoase
bipolare centripete, stratul celulelor nervoas e centrifuge și stratul celulelor
nervoase gangl ionar e sau mult ipolar e.
Conuri le (circa 6,5 mil.) se caracterizează printr -o sensibi litate mai
redusă, activare a lor reclamând acțiune a unei lumini mai puternic e;
densitate a cea mai mar e o au în zona foveii c entrale (zona sensibili tății

optime) și forme ază baza anatomică a vederii diurne și, implicit, a
sensibili tății cromatice. Activi tatea lor este maximă în timpu l zilei.
Bastonașele (125 mil.) sunt distribuite cu precădere în jurul foveii centr ale și
în zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai sensibi le decât conurile,
reacționând la intensități foarte slabe ale lumini i. Constitu ie baza anatomică a
vederii nocturne și, implici t, a sensibi lității luminoase (primare ), activitatea
lor devine maximă în timpul nopții. Ro lul celulelor fotosensibile este acela de
trans formar e a semnalelor luminoase în influ x nervos specific și de
transmiter e mai depa rte a acestuia.
Stratur ile celulelor unipo lare, bipolare și multipolar e îndeplines c atât
funcția de condu cere, cât și pe cea de analiză – codific are primar ă a
intensități lor, duratelor și lungimilor de undă.
Sinapsele se stabi lesc după principiu l diver genței-conv ergenței: fiecare
celulă bipolar ă centripetă captează impu lsul de la un element foto-sensibil
(con sau bastonaș ), iar fieca re celulă gangliona ră colectează informația de la
mai multe celule bipolare. Există și sinapse cu sens invers at -centrifu ge -,
realizate de celulele bipolare centrifu ge. Se realizează astfel un circuit închis
intrar etinian, ca re funcționează c a mec anism de autor eglare locală.
Axon ii celulelor ganglionare se unesc în mănunchi, formând nervii
optici (stâng și drept), care ies din retină prin porțiunea posterioar ă,
îndreptându -se spre instanțele neuronale superioar e. Locul respe ctiv poartă
denumire a de papilă optică (pata oarbă) și este lipsit de element e receptoa re
fotosensibile. Fiecare nerv optic conține aproxi mativ 800 mii de fibre.
Existența petei oarbe nu este sesizată în cursul percepției obișnui te. Pentru a o
evidenția trebuie să recurgem la un experiment special. Luăm o foaie de
hârtie și desenăm în partea stângă o cruce (+) iar în parte a dreaptă, la o
distanță de 8 cm, desen ăm un cerc. Închidem ochiul stâng , iar cu cel drept
fixăm semnu l +; vom constata că instantan eu cercul dispare din câmpul
nostru vizual – stimular ea determinată de el cade în acest caz tocmai pe pata
oarbă, lipsită de sensibil itate.
Din pr ezentarea de mai sus se desprind e constatare a ce trebuie reținu tă:
retina are o structură dublă – una receptoar e și alta nervoasă, de tip cerebral
(nu întâmplător a fost denumită „creie r perife ric" sau „segment cerebral
împins la perif erie"). Acest fapt poate fi folosit ca argument în demonstra rea
rolulu i extrao rdinar pe care-l dobând ește sistemul vizual în extrag erea și
proces area inform ației despre lumea externă. 204
Universitatea SPIRU HARET

Cum se produce procesul de excitație la nivelul retinean ? Fascicolul
luminos ajuns la stratul celulelor fotosensibile este captat (absorbit) de
pigmenți absorbanți aflați în segmentul periferic (anterio r) al acestor a.
Bastonaș ele au ca substanță cu propri etăți fotochimice rodopsina, iar
conurile-iodopsina.
Sub acțiunea lumini i cele două substanțe sunt supuse unui proces de
descompunere, culminând cu transfo rmare a lor în elemente degenerate, ceea
ce atrage după sine scăderea corespunzătoa re a sensibil ității. Regenerarea se
face la întuneric (mai ales a rodopsinei), printr-un proces relativ lent, pornind
de la vi tamina A și folos ind dire ct retinolul (denumit anterior retinen).
Funcționare a văzu lui în condiți ile unui iluminat continuu duce la
instalar ea unei „stări fotostaționar e", datorită echilibrului ce se stabilește între
procesele de descompuner e și cele de regenerare, după un pro gram ci clic. Așa
cum a demonstrat Wald (1968), schema de bază a ciclulu i fotochimic
cuprinde următoa rele secvenț e: descompune rea pigmentului fotosensibil (S)
de către lumină în produșii P+A, viteza derulării fiind proporțional ă cu
intensitatea stimulării — regenerarea de către produșii rezultați a pigmentulu i
S, proces a cărui viteză nu mai depind e de intensitatea lumin ii, ci de masa
pigmentulu i descompus.
Mai depa rte, în corpul celulei fotosensibile, codul fotochimic este
trans format în cod fotoele ctric, preluat de straturile celulelor nervo ase
(bipolar e și ganglionar e). Expresia globală a activismulu i bioelectric al retinei
a fost determinată încă în 1870 de către Holmgr en, care a denumit-o
electroretinogramă (ERG). Aceast a a devenit ulterior o metodă importantă în
studiu l sensibi lității și recepției vizuale. Cel care a adus contribuții capitale la
perfecționare a înregistră rilor și la analiza curbei ERG a fost neurofiz iologul
suedez R.Granit (1933, 1947). Astfel, el a stabilit că sub acțiune a luminii
asupr a retinei apar următo arele tipuri de unde bioele ctrice: undele negative a
și d, undele pozitive b și c (b rapidă și amplă, cea mai importantă, c – lentă);
dintre aceste a, unda se difer ențiază, fiind rezultatu l unui proces electrotonic
determinat de dispariția lumin ii; celel alte însă, a, b, și c, apar ca expresie a
unui fenomen bioelectric care se produc e ca efect al fotor ecepției.
In situația în ca re stimulu l luminos acționează asupra retinei adapt ate la
întuneric, vom obține o ERG cu componentă fotop ică (activar ea conu rilor), în
care atât unda a cât și b sunt de amplitudine redus ă;
Universitatea SPIRU HARET205

Universitatea SPIRU HARET206componenta scotopică (activar ea bastonașelor ) prezintă o undă a mai rapidă și
o undă b de ampl itudine mare. În principiu, atât în condiți ile ochiului adaptat
la lumină, cât și ale celui adaptat la întuneric, unda a fotopică și scotopică
este de ampl itudine relativ redusă, iar unda b este variabilă. Pe această bază,
s-a formulat ipoteza că unda b este indicatorul cu precădere al vederii
scotopice, reflectând intensitatea lumini i incidente și rămânând independent ă
de lungime a de undă.
La rândul său, caracterul lent al undei c este pus pe seama activismului
primului strat pigmenta r al retinei. De altfel, R. Granit considera că ERG
reflect ă esențialmente activismu l bioelectric al straturilor superioa re, mai
puțin activismu l stratului ga nglionar .
Pe lângă ERG, a mai fost pus în evidenț ă un potențial corneo-retinal
constant, care se deplasează ori de câte ori globul ocular își modifică axul
vizual. Acesta a fost denumit electroo culog ramă (EOG ) și reflectă cu
fidelitate dinamica mișcărilor globilor oculari.
Veriga intermediară. Așa cum am menționat, unda de excitație
purtătoar e a informației vizuale este transportată de cei doi nervi optici spre
cea de a doua verigă a anali zatorului, formată din centrii nervoși subcorticali
și către căile de conduc ere ascendente. Înainte, însă de a ajunge la centrii
subcorticali corespunzători, o parte a fibrelor nervilor optici se încrucișe ază
trecând de partea opusă (fi g 12).
Locul încruciș ării poartă denumirea de chiasmă optică (pe fața
inferioar ă a emisf erelor cerebrale). Fascicolele rezultate după încrucișa re se
numesc bandelet e optice. Fiecare bandel etă va cuprinde fibrel e nervoas e, care
poartă informații de la jumătate a extern ă (later ală) a câmpului vizual al
ochiului ipsolater al, și fibrele nervo ase, care poart ă informația de la jumătatea
internă (nazală ) a câmpului v izual al ochiului contralate ral.
Formațiunile nervoase din alcătuire a verigii intermedia re a
analizatorului vizual sunt tuber culii cvadrigem eni superior i (dispuși în
segmentul superior al trunchiulu i cerebral), corpii geniculați e xterni, situați în
talamus, și căile de conducer e talamocorticale.
O parte (mai mică) a fibrelor optice merg la triberculii cvad rigemeni
superio ri, intrând în mecanismul reflexului de orienta re la stimul ii luminoși
(întoar cerea automată a capului și priviri i în direcția luminii, deschide rea
largă a ochilor și dilatarea pupilei). Grosul fibrelor bandel etelor optice merg
însă la corpii genicul ați externi, centri subco rticali vizual i senzoriali. La
nivelul ac estora, au loc complexe oper ații logice de prelu crare și

Universitatea SPIRU HARET207recodific are a semnalelo r optice, nu numai după parametrii intensității și
lungimii de undă, ci și după coordonat ele spațio-tempor are (serialitate –
simu ltaneitate). La unele animale, cum este de pildă câinele, centrii
subcortic ali realizează integrări informaționale mai comple xe, care fac
posibi le chiar diferențieri grosiere ale formelor . La om, activitatea lor nu
duce la obținere a unei senzații vizuale specific e. (In cazul lezării zonelor
corticale de proiecție, funcția vizuală este complet abolită)._____________
Câmpul vizua l stângCâm pul
Fig. 12. Anal izatorul vizual: căile de conducere și

La nivel subcortic al, din bandeletel e optice se desprind colate rale, care
fac sinapsă cu nucleii form ațiun ii reticulate, dând astfel naște re celei de a
doua căi de transmisie a excitației – calea nespecific ă. Aceasta va conduc e
excitația către scoarța cerebral ă, unde se distribuie în mod difuz,
determinându-se o creșt ere generalizată a tonusului cortical. Activa rea căii
nespecific e este o condiț ie oblig atorie a desfășurării procesului de recepție
conștientă.
Nume roase cercetări experimentale și clinice (Jasper , 1956, 1958,
Moruz zi și Magoun, 1949, 1960, Albe-F essard et al., 1960, Nonkașvili, 1963,
Sager et al., 1965) au demonstrat că lezar ea sau decon ectar ea locală a
form ațiun ii reticulat e (F.R.) fa c impos ibilă r ecepția senzorială.
Căile de conduce re speci fice care pornes c de la corpii geniculați
externi și parțial din zona pulvinară form ează așa-numita radiație optică
(fasciculul lui Gratiolet) și se proiecte ază în z ona occipitală a scoarței.
Veriga centrală este situată în lobii occipitali, fiind alcătuită din două
categorii de zone: zone- nucleu (aria 17 Brodmann ) și zone de asociație (ariile
18 și 19 Brodm ann) .
Aria 17 este răspunzătoare de integ rarea semnalelor senzoriale primare,
activitatea ei făcând posibilă produ cerea senzații lor simp le de lumină și
culoa re (cromaticitate ). Lezarea bilaterală a ei determină pierd erea vederii
(cecitate a centrală ). Cercetările citoarhitectonic e au stabilit caracterul
complex, stratificat al acestei arii: pe o suprafață relativ limitată -o mare
densitate de element e celula re de dimensiuni mici, o slabă delimitare între
straturile II și III, o puternic ă rep rezentar e a stratulu i IV și o clar ă delimi tare a
lui de straturile învecinat e, o rarefiere a stratului V și o riguroas ă delimitar e a
substanței cenușii de substanța albă. Stratul IV se subdivide în trei substratu ri
separate printr -o fâșie albă (a lui Gen ari), zona c ăpătând un aspect striat (area
striata).
S-a stabilit, de asem enea, cu precizie, existența unei diferențieri și
specializări funcționale a diferitelor puncte ale ariei 17 în raport cu tonurile
cromatice.
Câmpurile 18 și 19 sunt mai extinse și celulele care intră în alcătuirea
lor sunt de dimensiuni mai mari, iar între cele două arii există zone de
acoperir e recipro că. O pondere semnificativă o capătă celulele stratului III,
stratul IV fiind mai puțin compa ct decât în aria 17 (Penfield și Jasper , 1958,
Sarkisov , 1964, Poliakov 1964, 1965). Activitatea acestor arii asigură
form area imaginilor perceptive multidimensionale – confi gurații cromatice,
208
Universitatea SPIRU HARET

forme, raporturi spațiale. Excitarea lor directă provoa că fenomene de
halucinații, iar în unele cazuri – iluzii opt ice.
Veriga cortticală a analizatorului vizual interacțione ază strâns cu alte
zone, în primu l rând cu cele din lobii parietal (analizatorul cutano- tactil) și
temporal (Merin g, 1954, Pr ibram, 1956).
Veriga conexiunii inverse își are origin ea în zona corticală și asigură
autore glarea funcțională a analizatorului în raport cu caracteristicile stimulilor
luminoși și ale contextu lui în care are loc procesul recepției. Scoarța
cerebrală, în funcție de rezultatul propri ei activități integrative anterioa re,
expediază comenz i de corecție și optimizare a verigilor subordonat e –
subcorticale și perife rice (receptoa re). Astfel, dinamica sensibili tății, creșter ea
sau scăderea ei, este depend entă nu numai de modificările și procesele
primare, care au loc în verig a receptoar e sub acțiune a imediată a stimululu i
luminos, ci și de influența scoarței cerebral e.
e. Propr ietățile senza țiilor vizua le. Așa cum am menț ionat mai sus,
senzații le vizuale specific e sunt rezul tatul acțiunii fasciculului de lumină
integ ral sau fragmentat (filtrat) asupr a ochiu lui și ele reflectă însușiri le
primar e ale acestuia: intensitate, structură spectr ală, lungime de undă,
frecvență, formă. In funcție de conținu tul reflectoriu, delimităm două
submodalități : senzații de lumină și senzații de culoar e.
Senzațiile de lumină reflect ă structura integ rală, nefiltrată a fasciculului
undelor electroma gnetic e. In forma pură, ele se obțin doar atunci când
fasci culul respectiv travers ează un mediu absolut transpa rent, nesuf erind nici
un proces de absorbție sau de reflexie, ceea ce, în condiții le vieții cotidiene,
nu se întâmplă.
In plan subiectiv, aceste senzații pun în evidenț ă proprietățile
intensități i, duratei și strălucir ii. Intensitate a este conștient izată în form a unei
scale delimi tată de punctel e „f. slab", „abia sesizabil ", și „f. puternic ",
„orbitor ". De-a lungul ei, valorilor diferențial e subiective egale, le vor
corespund e valori diferențiale fizice, egale numai în segmentul intensităților
medi i; în interiorul acestui segm ent, valorile pragurilor difer ențiale se
subordonează legii lui Weber, crescând de fiec are dată cu o rație egală cu
—!— din intensitatea stimululu i-etalon (de referință). In schimb, în 100
segm entele intensităților slabe și puternic e, unor trepte egale în senzație le
vor cor espunde valori ineg ale (în sens asc endent sau descend ent) în
Universitatea SPIRU HARET209

Universitatea SPIRU HARET210continuu mul stimulării fizice. Senzația de durată a stimulu lui luminos
presupune capacitatea analizatorului vizual ca și a altor analizatori de a
contabili za și evalua timpu l. Această capacitate la nivelul aparatului vizual,
deși este mai puțin dezvoltată, ea este totuși bine reprezentată, mecanismul de
realizar e fiind intera cțiunea celor trei grupe de neuroni: on, care înregistre ază
și rețin începutul acțiunii stimulu lui, off, care semnali zează și rețin înceta rea
acțiunii stimulului, și on-off, care sunt activați pe întreaga durată a acțiunii
stimulu lui.
Senzația de strălucire reflectă gradul de concent rare sau difuzie
(rarefiere) a fasciculului luminos: una și aceeași lumină propagată printr -o
atmosferă transp arentă va avea o strălucire (lum inozi tate) mai mare, iar
propa gată prin ceață, va avea o strălucire consider abil ma i mică (ștearsă).
În cazul unei stimulări intermitente (flash ), în senzație apare o nouă
proprietate – cea de succesiun e (frecventă tempora ră).
Numărul de stimulări distincte succesive în unitatea de timp (secundă)
perceput depinde de pragul de dispari tate (cu cât este mai mic, cu atât
subiectul va conștientiza mai mu lte stimulări (licăriri) distincte, și invers).
În medie, valo area acestui pra g este cuprinsă între–––––sec. La
14' 16
— sec. licăririle tind să fuzioneze, fiind atins pragul de fuziune, și, în locul 16
senzației de intermitență sau disparitate, avem senzația de continui tate.
Acest fapt a oferit posib ilitatea lui M. Wertheimer să pună în evidență
faimo sul fenomen 9 (fi) al mișcării aparente. Două beculețe montate la
capetele unui dispoz itiv, la o distanță de 30 cm unul de altul, aprinse succesiv
la interv ale mai mari de 1/16 sec., generează două senzații luminoase distincte
localizate una în dreapta, alta în stâng a, alte rnând între ele.
Aprinder ea celor două becuri la un interval sub 1/16 sec. duce la
fuziunea stimulărilor care generează senzația unei lumini continue în mișcare,
de la stâng a la dreapta și de la dreapta la stânga. Cum, în realitate, sursel e de
stimular e nu se mișcă, ci rămân în pozițiile inițiale, senzația ne oferă o
mișcare aparentă. (De la nivelul simp lei senzații luminoase, fenomenul
fuziuni i temporal e și al mișcării aparente se transfe ră și în sfera percepției
succesiunii formelor , imaginilor , găsindu-și valorifica rea practică în arta
cinem atografiei).

Senzațiile de culoar e sunt rezultatul acțiun ii asupra analizatorului
vizual a unui fascicul luminos parțial sau filtrat. In funcție de raportul dintre
coeficienții de absorbție, de refracție și de reflexie, culorile obținute se împart
în două grupe -, acromatice (albul, negrul și toate nuanțele de gri situate între
alb și negru) și cromatice, (în care domină una din principalele lungimi de
undă ale spe ctrului perc eptibi l).
Se delimi tează culori cromatice de undă lungă (roșu, oranj), culori
cromatice de undă medie (galben, verde) și culori cromatic e de undă scurtă
(indi go, violet).
Principalele proprietăți ale unei senzații cromatic e sunt: tonul
cromatic, saturaț ia și lumino zitatea.
Tonul cromatic este acea calitate după care o culoa re spectr ală de bază,
de pildă albastru, se deosebeșt e de oricar e altă culoa re spectrală de bază –
verde, galben, roșu etc. -, de aceeași saturație și lumino zitate. El se determină
de către lungimea undei electromagnetic e și se modifică o dată cu
modificarea, în sens ascendent sau descend ent, a acesteia, dincolo de limitele
fâșiei date (vezi tabelul 1).
Diferenție rea tonurilor cromatic e are un caracter dinamic, descriind o
curbă cu vârful orientat în jos spre axa abcis elor: cu c ât sensibi litatea pentru o
culoa re este mai crescută, cu atât vârful curbei respective va fi mai apropiat
de abcisă, și invers.
In general, capacitate a de diferenție re și identifica re a tonului cromatic
depinde de nivelul sensibi lității : crește după o adapt are prelun gită la întuneric
și scade după o adaptar e la lumină puternic ă. Contează, de asemen ea,
mărime a unghiului vizual : cu cât acesta este mai mare, cu atât diferențier ea
culorilor este mai bună ( ca perioadă de latență și ca fineț e).
Saturația este gradul de deosebi re al culorii crom atice date față de
culoa rea albă de aceeași claritate. In limbaj obișnui t, această propriet ate se
descrie prin cuvintele „șters", „palid ", asociat e cu denum irea tonului
cromatic. Ea depinde de forma undelor elect romag netice, care rezultă din
raportul dintre cantitate a razelor ce caracterizează culoar ea supraf eței date și
fasciculul luminos general reflectat. Sensibi litatea față de saturație în
diferitele segmente ale spectrului se expri mă în numărul de trepte abia
percep-tibile situate între culoar ea spectral ă pură, pe de o parte, și culoa rea
albă, pe de altă parte.
Sistemati zarea datelor cercetărilor experimentale a dus la stabilire a
următoa relor caracteristici: 1) parte a spectrului de undă scurt ă posedă
Universitatea SPIRU HARET211

saturația cea mai mare; 2) saturația este relativ ridic ată și în porțiunea undelor
lungi; 3) porțiunea situată între extremele spectrului este slab satur ată,
minimul î nregistr ându- se în fâșia g albenului (570 m j); 4) unii sub iecți posedă
o sensibi litate scăzută pentru diferențier ea saturației în segmentu l cuprins
între 470 și 530 m j . Pe baza saturației, culorile c romatice
se clasifică în două gr upe principale: pure și impur e sau de amestec.
Pură este culoare a determinată de o singură lungime de undă.
Asemene a sunt consider ate cele 7 culori fundamentale ale spectrului.
În percepția cotidiană, noi avem de a face cu culori de ameste c,
rezultate din acțiunea asupra aparatulu i vizual a două sau mai multor lungimi
de undă, situate la distanțe dife rite în spectru.
Experimental s-a reușit să se determine câteva legități importante ale
ameste cului cromatic.
•Amestecul a două radiați i arbitrar alese și plasat e în spectru la distanță
mai mică una de alta dă o culoa re cromatic ă interm ediar ă, care se
locali zează în spectru între cele două lungimi de undă.
•Amestecul a două radiați i situate la distanță mai mare una de alta în
spectru dă culoar ea gri sau alb; în acest caz, culorile cromatice de bază
se numesc complementar e și ele se află în raporturi de recipro citate.
Complementa re sunt următoa rele perechi: roșu <-» verde, portocaliu
<-» albastru, g alben (verzui) <-» violet, ve rde <-» purpuriu.
•Orica re din culorile cunos cute, cu excepția celor încadr ate în zona
purpuriului, poate fi obținută din amestecul lumini i albe cu lumina de
lungimea de undă corespunzătoa re.
•Toate culorile care nu pot fi reproduse prin amestecul culorii albe cu
culoar ea monoc romatică (adică cele din tonalitate a purpuriu) pot fi
transform ate în culoar e albă prin adău garea la ele a uneia din culorile
aparținând fâșiei ve rzi a spectrului.
•Două perechi de culori care sunt percepute la fel dau prin amestec o
culoar e identică din punct de vede re subiectiv, indifer ent de deosebi rile
care există în compozi ția fizică a culorilor amestecat e. (În percepție,
griul obținu t din ameste cul a două perechi complementa re diferite este
ident ic). (Popescu -Nev eanu, M. Golu, 1970).
Dinamica ameste cului crom atic se poate urmă ri foarte bine pe discul
lui Newton ( fig.13 ).
Universitatea SPIRU HARET212

Amestecul culorilor poate fi monocular (fiecare ochi primește aceleași
fascicule ), și binocular (un ochi este stimulat cu o singu ră culoar e a perechii
de ameste c), temporal (concomitența în timp a acțiun ii celor două culori de
ameste c) și spația l (prin contiguitate: privind de la o anumită distanță o
mulțime de puncte colorat e pe o supraf ață, vom obține în percepție o singură
culoa re, rezul tantă a ameste cului culorilor punctiforme – efect specul at în
pictura poin telistă).
Luminozitatea exprimă gradul de deosebire a culorii spectr ale date față
de culoa rea neagră. Ea este determinată de coeficientul de reflex ie (So). Luat
în valori absolute, acesta este egal cu 1 minus coefi cientul de absorbție (Soc).
Dacă acesta din urmă = 1, primu l devine zero și avem culoa rea neagră
absolută. Proto tipul ei este luată catifeaua (neagră), care absoa rbe 0,98 din
fasciculul razelor luminoase ce cad pe supraf ața ei și reflectă doar 0,02. Cu
cât coeficientul de absorbție al unei supra fețe este mai mare, cu atât
lumino zitatea culorii date este mai scăzută, tinzând să se apropie de negru, și,
invers, cu cât coeficientul de absorbție este mai mic (și cel de reflexie mai
mare) cu atât luminoz itatea culorii percepute va fi mai mare, tinzând să se
apropie de alb. Intrucât, în conte xtul dat, coefi cientul de reflexie are un
caracter relativ , definind un obiect în compar ație cu altul și depinzând de
poziția subiectului, pentru a evita eventual e confuz ii, unii autori propun
utilizare a unei noțiuni suplimentar e – „claritat e vizibilă". Aceasta desemne ază
coeficientul aparent de reflexie al supra feței – stimul în condițiile date ale
desfășurării proc esulu i percepției.
Fig. 13. Discul
Universitatea SPIRU HARET213

După această calitate, subiectiv noi împărțim culorile în luminoase și
întunec ate.
Contras tul culor ilor. În condiț iile percepției natur ale, cotidiene,
culorile intră în interacțiune spațio-tempor ală, fenomen care generează în
percepție efectul de contr ast: modificar ea luminozi tății și clarității unei culori
sub influența celeilalte. Ex istă două tipuri de contrast: succesiv și simu ltan. În
primu l caz, expresivitatea și prezența culorii a ctuale se modifică sub influența
acțiunii anterioa re a altei culori.
Din punct de vedere calitat iv, contr astul succesiv este o imagin e
consecutivă. În cazul al doilea, este vorba de modificarea calităț ilor percepției
unei culori ca urmar e a învecinării ei cu altă culoa re (fenomenul inducției). În
percepția câmpurilor juxtapuse, aparatul nostru vizual are tendința de a
scădea o culoar e din alta și de a accentua deosebire a dintre ele (H. Jacobson,
1951, R. Granit, 1955), RJung, 1961). Ampli tudine a contrastului simu ltan
depinde de ansamblu l condiții lor fizice ale percepției (intensi tatea
iluminatului ce cade pe suprafața-stimu l, distanța dintre subiect și câmpurile
pe care cad culorile de contr ast, poziția celor două culori de contr ast în
câmpul vizual al subiectulu i) și de factori psihofizio logici (capacitate a
rezolutivă a anali zatorului, mobil itatea funcțională a retinei, vârstă). Cel mai
puternic, contr astul cromatic simultan se manifest ă în condiț iile stimuli lor în
mișcar e (M.Golu, Gh.Z apan, 1966). Spre deosebire de culorile
complementa re, culorile de contrast nu sunt recip roce. De exemplu, culoar ea
de contr ast pentru galben este violetul, dar culoare a de contrast pentru violet
nu este galb enul ci g alben -verzui.
Contrastul nu trebuie considerat un fenomen episodic, întâmplător , ci o
modalitate specifică de realizare a procesului general de percepție a culorilor .
Acesta nu se realizează decât prin i nterm ediul amestecului și contrastului.
Efectul psiho fiziolog ic al culorilor . Încă Gothe evidenția influența
culorilor asupr a dispo ziției sufletești a omulu i, împărțindu-le, din acest punct
de veder e, în două grupe: a) excitatoare, stimu latoa re, tonifiante și b)
deprimante, inhibitoare.
În prima grupă, el include a culorile din spectrul galben-roșu, iar în
grupa a doua, pe cele din spectrul albastru -violet. Un loc aparte îl acorda
verdelui, care determină o stare de relaxare. La studiul acestei probleme, o
contribuție univers al recunos cută a adus-o psiholo gul român Fl. Ștefăn escu-
Goang ă (1923). Pe bază de determină ri și i ndicatori
Universitatea SPIRU HARET214

Universitate a SPIRU HARE T215obiectivi, el a stabilit că acțiunea culorilor roșu, portocaliu, galben determină
acceler area și amplifica rea respirației și a pulsulu i, iar acțiunea culorilor
verde, bleu, albastru și violet ar e efect opus.
In prezent, se acordă o importanță deosebită valorifică rii în practică a
efectului psihofizio logic nu numai în arta plast ică și arhitectu ră, ci și în
industrie, în reclam ă, în comerț, în clinică etc.
Este unanim recunoscut rolul excepțional al culorii în viața noastr ă de
zi cu zi, impactul stimulator , echilibrant sau depresor al diferitelor tonuri și
nuanțe cromatice asupr a activității creato are și de muncă, asupr a dispozi ției
psihice generale.
Redăm mai jos un tablou sintetic al stărilor pe care le pot produce
diferite culori (P .Popescu -Nev eanu, M.Golu, 1970, M.Golu, 1974):
Roșu — excitar e, aprindere, însuflețire, activism, mobil izare,
agresiun e, vivacitate asociativă, căldură, apropie re;
Portocal iu — optim ism, veselie, apropier e;
Galben — inti mitate, tandr ețe, satisfa cție, admirație;
Verde — lini ște, împăc are, rel axare plăcută, echilibru, inspirație;
Albastru — serioz itate, sentimentalism, dor, nostalgie, tendință
evoc atoare, spațiali tate, pac e;
Violet — (atr acție- îndep ărtare, optimism-nostalgie), senzuali tate;
Negru — reținere, nelin iște, dep resie, introve rsiune, compasiun e;
Alb — expansiune, suavitate, puritate, robustețe, răceală.
Teoriile vederii cromatic e. Comp lexitatea excepțională a percepției
cromatice a făcut ca în explicarea ei să se manifeste serioas e dispute și
diver gențe, nici până astăz i neexi stând un acord unanim, continuând
coexistența mai multor teorii. La sfârșitul secolulu i trecut, înreg istrăm
declanșar ea unei polemici ascuțite între reprezentanții teoriei tricromatice
(Jung, Helmholt z) și cei ai teoriei tetracr omatic e (Hering). Pe fondul disputei
dintre cele două taber e, se pun bazele unei a treia teorii, denumite
policr omatice (Wundt). Nici una din cele trei teorii nu este suficient de „tare ",
pentru a înlătura și face inutile pe celelalte, așa încât trebuie ținut seama de
toate.
Teoria ttricromatic ă susține că senzația de culoa re are la bază existența
și descompuner ea, în timpu l acțiun ii luminii, a trei substanțe fotosensibi le
ipotetice, fiec are având un spectru de absorbție specific.
Helmholt z presupune a existența în aparatul vizual a trei tipuri de fibre
nervoas e. Stimular ea sep arată a lor provoac ă, după el, senzaț ii

maximal saturate de roșu, verde și violet. În mod obișnuit, lumina nu
impresione ază un singur tip de fibre, ci pe toate trei, dar în proporții diferite.
Astfel noi nu avem senzaț ii pure, ci impure, rezultate din intera cțiunea
celor trei canale de bază. Fiecare modific are a raporturilor de intensitate în
excitar ea substanțelor cromatofotosensibile determină o calitate nouă a
senzaț iei, putându- se obține o gamă largă de tonalități și nuanțe
discriminabile (12-15mii).
Teoriei tricromatice i se reproșe ază incap acitate a de a explica
satisfăc ător ameste cul culorilor , dinamica difer ențierii tonuri lor cromatice și a
saturației, efectul direcțional al retinei și constanța culorii albe, pe fondul
modificării iluminatului sau a unghiului vi zual.
Teoria tetracr omatică pune la baza mecanismului vederii crom atice
existența a patru substanțe fotosensibile, corespunzătoa re a patru culori
principale – roșu, galben, verde, albas tru. Jung susținea că fiecare tip de
vectori funcțione ază separat; Herin g l-a corectat afirm ând că receptorii
funcționează în perechi: rec eptorii de roșu se grupează cu cei pentru verd e, iar
receptorii pentru galben se asociază cu cei pentru albastru. Rezu ltă că fiecare
receptor este complementar față de pe rechea sa.
Un prim câștig de cauză această teorie îl dobândește prin explicar ea
modifică rii senzației de culoa re sub influența varierii intensității iluminatului
și a unghiului vizual. Se demonstrează astfel că, în condiți ile unor intensități
medii ale iluminatu lui și unghiului vizual, se activează ambele perechi de
receptori; o dată cu reduc erea valorii uneia din cele două variabile, scade
treptat rolul perechii galben-albastru și se intensifică activi tatea perechii
„roșu-ve rde", pân ă când se atin ge stadiul dicro -matis mului purpur -verde.
Ca o conse cință a decone ctării perechi „galben- albăstrui" are loc
reduc erea luminozității fâșiilor galben ă și albastră ale spectrului (Sloan și
Wright, 1951, Thomson, 1960).
Cea de a doua pereche („roșu- verde"), rămân ând activată, poate
funcționa sub influența segmentului de undă lungă al spect rului, iar la un
nivel mai scăzut, și sub influența fâșiei ultraviolete. Excitația fiind
determinată de culori complementar e și ambele acop erindu-se recip roc,
rezultă că în spectru trebuie să existe două punct e neutre: unul situat undeva
între roșu ș i albastru-ve rzui, iar altul între albastru- verzui ș i violet (W ilmer
și Wright, 1946). 216
Universitatea SPIRU HARET

Teoria tetrac romatică explică satisfă cător și modifică rile senzației de
culoa re în cazul creșterii intensității iluminatulu i sau al deplasă rii imaginii de
la centrul retinei spre zonele ei periferi ce. De data aceasta, raporturile
funcționale dintre cele două perechi de receptori se invers ează: mecanismu l
„roșu-ve rde" își reduce treptat activitatea până la completa decone ctare, în
schimb, mecanismu l „galben- albastru" își intensific ă activitatea până la
punctul dicromatismului corespunzător galben -albastru. Ca urmar e, în
senzație se înreg istrează creșter ea saturației și lumino zității culorilor din
band a galbenului și albastrului. Culoare a roșie este percepută cu o notă mai
pregnantă de portoc aliu, iar cea violetă, cu o tentă mai puternică de albastru,
decât de obicei. Stiles și Crawford 1947) au adus dovez i experimentale în
sprijinul existenței unui mecanism receptor special pentru fâșia galbenului,
dovezi ca re pot fi contabilizate în contul teoriei c elor patru componente.
Totuși, nici aceasta nu acope ră întreaga gamă a fenomenelor pe care le
conține recepția crom atică. Fenomenul major pe care teoria respectivă nu-l
poate explica este tulbura rea vederii. Apro ape toate probele pentru
diagnostica rea ei au fost elaborate pe baza teoriei tricromatice a lui
Helmholt z. Teoria tetracrom atică a lui Herin g nu poate oferi o explicație
plauzib ilă a variant elor de dicromaz ie, îndeosebi pentru protanop ie și
deuteranopie. La aceste a se adaugă apoi modificarea tonului cromatic sub
influența varierii influenței generate de efectul direcțional al retinei. Faptele
menționate sunt suficiente pentru a conchide că teoria tetracromatic ă are și ea
un caracter particular și nu poate fi admisă ca exhaustivă și i nfailibilă.
Teoria policromatică a fost schimbată, într-o primă formă, încă de
Wundt. Nesatisfă cut de teoria lui Jung, Wundt delimitează mai întâi cele două
mecanisme ale sensib ilități i vizuale: unul pentru perceperea luminii, iar
celălalt pentru perceperea culorilor . In cazul acestuia din urmă, preconiza
existența mai multor tipuri de receptori, specializaț i pentru perceperea unor
fâșii relativ înguste ale spectrului. Ulterior , ipoteza policromatismului a fost
preluată de Edrig e-Green (1920) și de Granit (1933). In forma ei
contempor ană, teoria policromatic ă se leagă de numele lui Hartrid ge (1947).
In esenț ă, această teorie postu lează existența a șapte (7) receptori: 1) pentru
roșu, 2) pentru portocaliu, 3) pentru galben, 4) pentru verde, 5) pentru
albasttru- verzui (complementari față de primii), 6) pentru albastru
(complementar față de re ceptorii de galb en) și 7) pentru albastru- violet.
Universitate a SPIRU HARE T217

Teoria policromatic ă explică satisfăc ător următoa rele fenomen e ale
recepției culorilor: a) existența mai multor puncte de fixare diferite
(identific ate de Hartrid ge, 1947); b) existența unui număr relativ mare de
senzații specific e, puse în evidență prin metoda microstimu lației; c) mo-
difică rile aspectului curbelor de difer ențiere a tonurilor cromatice ca urmare a
efectului direcțional al retinei; d) tulburarea discriminării culorilor sub
influența modific ării unghiului vi zual, ilum inatului și adaptă rii.
Pe lângă cele trei teorii considerate anatomi ste, au fost formulate și
așa-numite teorii intera cțion iste. Ideea principală a acestora rezidă în aceea că
esențial este nu numărul absolut al receptorilor distincți, ci posibi litățile
funcționale de interacțiune și conju gare dintre ei. Astfel, dacă am admite
existența doar a trei receptori, interacțiunea lor ar putea asigura form area a
două variante de combinați i. Prima variantă poate duce la crearea a încă trei
tipuri suplimentare de receptori: de galben, prin asocier ea element elor de roșu
cu cele de albastru; de albastru -verzui, prin conju garea elementelor de verde
cu cele de albastru și, în sfârșit, de mov, prin unire a elementelor de roșu cu
cele de albastru.
Varianta a doua preconizează obținer ea a patru tipuri suplimenta re de
receptori: de purpuriu, de galb en, de albastru- verzui ș i de indigo (K ravkov ,
1951).
R.Granit a imag inat alt mod de intera cțiune a receptorilor , și anume:
modu latorii pentru oranj și galben formează laolaltă mecanismul de undă
lungă (corespunzând receptorilor de roșu în teoria lui Jung); trei modulatori
pentru verde (maxi mul excitației în punctele 540, 520 și 500 mu) constituie
mecanismul pentru verde din teoria tricromatică; cei doi modulatori de
albastru alcătuiesc mecanismul pentru recepția culorii albastre. Așa stând
lucrurile, ar însemna că, deși în retină se pot disting e șapte tipuri de receptori,
în urma intera cțiun ii lor rezultă doar trei mecanisme de excitație. Aceasta
înseamnă că, în timp ce retina este construită după principiile
policromatis mului, procesul recepției se desfășoară după principii tricro –
matice. Deși teorii le intera cțiuni i par a explica mai adecv at diversitatea feno-
menelor care se întâlnesc în sfera vede rii cromatice, lasă și ele neelucidate
alte aspe cte (efectele microstimulației, ef ectul direcțional al retinei).
Limita tuturor teoriilor analizate mai sus rezidă în absoluti zarea verigii
periferi ce (receptoar e) în mec anismul sen zațiilor de culo are, lăsând în af ara
analizei rolul ce revine verigilor superioa re – subcortic ală și cortical ă. 218
Universitatea SPIRU HARET

A.3. Senzațiile auditive
Natura și caracteristicile specifice. Apariția și evoluția funcției
auditive s-au produs sub acțiunea permanentă asupra organismelor animale a
energiei acustice, generate de mișcările vibratorii ale corpu rilor prin ating ere
sau lovire. Acestea forme ază domeniul sunetului.
In accepțiunea psihofizio logică, noțiunea de sunet desemne ază acel
registru al vibrații lor (oscilații lor) mecanice care, propa gate printr-un mediu
elastic oarecare (solid, lichid sau gazos) și acționând asupra aparatului audit iv
al omului, provoac ă, reacții și senzaț ii speci fice.
Parametrul fizic în raport de valorile căruia se determină domeniul
sunetulu i este frecvența. In medie, auzul uman percepe registrul acustic
cuprins între 16 (18) c/s (cicli/sec) și 18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se
situează registrul infrasun etelor , iar peste 20.000 c/s – registrul ultrasun etelor
(pe care unele animale le percep – ex.: liliacul, câinele ). Orientati v, dăm mai
jos frecvenț ele diferitelor sunete produse de instrumente muzicale și voci
umane:
Cea mai joasă notă la pian … 27,5 c/s
Cea mai joasă notă a unui cânt ăreț-bas … 100 c/s
Cea mai joasă notă a unui cla rinet … 104,8 c/s
Un si mediu la pian … 261,6 c/s
Frecvența standard a came rtonulu i … 440 c/s
Registrul supe rior al sopran ei … 1.000 c/s
Cea mai î naltă notă la pian … 4.180 c/s
Armonic ele instrumentelor muzicale … 10.000 c/s
Limita superio ară a audibili tății la vâ rstnici … 12.000 c/s
Unda sonoră are o anumită particula ritate de desfășur are și organizare
într-un interv al de timp dat. Din acest punct de vedere, vibrații le sonore se
împart în două grupe principal e: periodice și aperiodice. Etalonul unei
oscilații periodice este așa numi ta vibrație armonic ă simplă, care dă sunetul
pur. Asemen ea sunete ni le putem reprezenta numai teoretic, pentru că, în
realitate, aproap e fiecare sunet este rezultatul combinării mai multor vibrații.
Peste frecvența de bază se adaugă un număr mai mare sau mai mic de
frecvențe suplimentare (mai înalte), care conferă sunetului respe ctiv o
trăsătură specială – timbrul. Dacă vibrații le suplimentar e nu depășesc un
anumit nivel ca număr și tărie, sunetul rezultat poate fi încă denumit
„simplu". Un sunet se conside ră încă „pur" dacă sunetele supl imentar e
Universitate a SPIRU HARE T219

(așa-numi tul clear -factor) nu absorb mai mult de 10% din energia acustică
(Hirsh, 1952). Compus vom numi acel sunet care, pe lângă frecvenț a de bază,
conține un număr de consonante (armonici). Sunetele în care nu poate fi
„diferențiat " tonul de bază sunt denumite zgomote. În planul reflectării
psihice, frecvenț a dete rmină senzația de înă lțime a sunetelo r.
Pe lângă frecvență, unda sonoră posedă alți doi param etri importanți:
ampli tudinea (A) și faza (cp).
Ampl itudinea este dată de distanța dintre vârful unei oscilații și linia de
repaus (undă). Ea exprimă forța oscilației și, în planul reflectării psihice,
determină senzația de tărie a sunetelor . Unitate a de măsur ă a intensității
sunetelor este de tip logaritmic și se numește decibel (dB);
dB. este a 10-a parte dintr-un bel, unitatea logaritm ică propriu-zisă.
Decibelul se referă ca atare la relația dintre două intensități; o intensitate
concretă ce urmează a fi evalu ată – I1 – și o in tensitate de bază ( etalon) – I0.
, ,I1
Numă rul de de cibeli se determină după formula: N(dB) = 10 lg—. Ea neI0
arată, că dacă intensitatea I1, măsurată în unități de puter e sau de energie
(dyne/cm2), este de 10 ori mai mare decât o altă intensi tate I0, măsurată în
aceleași unități de energie, atunci I1 va fi mai mare cu 10 dB decât I0. Trebuie
reținu t însă faptul că mărime a „10 dB" reprezintă în sine un raport de
intensități, iar nu intensi tatea absolută a sunetului. Pentru a obține intensi tatea
absolută a sunetului în expresie decibelică trebuie să ne aminti m că
intensitatea sunetu lui I1, reprezintă în sine N decibeli deasupra sau sub nivelul
intensități i inițiale I0.
Întrucât decibelii se referă la rația a două intensități, a spune că un
sunet are 40 dB este complet lipsit de sens, atâta timp cât nu ne este cunoscut
sunetul de comparație. Dacă două sunete sunt despărțite prin 10n dB, rația de
intensitate a lor va fi 10n. De exemplu, o diferenț ă de 60 dB între intensitățile
a două sunete înseamnă că un sunet este de 106 (1 milion) ori mai puterni c
decât celălalt. Scalele decibelice elabor ate în scopuri practice și
experimentale sunt cup rinse între 0- 120 dB și 0-140 d B.
Ca și în cazul intensității luminii, diferența dintre cel mai slab sunet,
care abia poate fi auzit, și sunetul care produce durere fizică este enormă. De
exemplu, la frecvența de 2.000 Hz, sunetul cel mai puternic care poate fi
tolerat de aparatul auditiv este aproape de o mie de miliarde ori mai puternic
decât sunetul cel mai s lab abia pe rceptibil ( Lindsay și Norman, 1972).
220
Universitatea SPIRU HARET

Intre frecvență și intensitate există un raport invers proporțional:
creșter ea ampl itudini i este însoțită de scăde rea frecvenței și invers.
Faza reprezintă momentul la care unda sonoră a avansat de la punctul
de pornir e (repaus). Pentru a o determina, se recurge la împărțirea întreg ului
ciclu de oscilații în 3600 (2nR) pornind din jumătate a superioar ă a liniei nule
(de echilibru). Când timpu l de referință (t0) cade la începutul ciclului (00),
avem de a face cu unda sinusoidală; dacă t0 corespunde vârfului undei
(unghiul de fază (p=90°), obținem o undă de tip cosinusoidal (Lickleider ,
1951).
Dacă două unde A și B se emit simultan, ele se vor deplas a în fiecare
moment în mod asemănător , având aceeași fază. Dacă cele două unde se emit
la moment e diferite, în așa fel încât deplas ările lor să fie opuse, spunem că se
află în faze opuse; celelalte raporturi dintre undele sonore sunt conside rate
„în afară de fază".
Difer ențele de fază se evalue ază în fracțiuni de perio adă sau, mai
frecvent, în unghiuri de fază. Faza generează o serie de fenomen e acustice
foart e importante, frecvent întâlnite în viața cotidian ă, precum anular ea,
accentuar ea, pulsația, unde sta ționar e.
Tipuri de stimuli sonor i. Proprietățile fizice ale undei sonore pe care le-
am an alizat mai sus, putând lua valori diferite și intrând în rapo rturi comp lexe
unele cu altele, generează în câmpul de percepție al omului o gamă foarte
întinsă de stimul i, cu semnificații informațional e și efecte psihofi ziologic e
dintre cele mai variat e. De aceea, în anali za senzațiilor auditive devine
obligatorie, din punct de vedere metodolo gic, raporta rea la specificul
structural al stimul ilor c are le dete rmină.
Criteriile cele mai relevante, după care putem obține o clasificar e
adecvat ă a lor, ar fi următo arele:
1.natura substan țial-ene rgetică a sursei, după care delimi tăm: a) sti-
muli sonori generați de surse natur ale (fenomen e meteorolo gice,
diferite corpuri fizice din natură – metale, pietre, lemn); b) stimuli
sonori artificiali, produși de obiecte și instrumente create de om
(instrumente muzical e, aparate și mașini de diferite genuri și
utilizări); c ) stimul i sonori verbali -sunetele a rticulate ale vorbirii;
1.raportul dintre timpul ciclic al frecvenței fundamentale și timpul
ciclic al frecvențelor suprapuse (armonicilor), după care obținem
două clase de sunete: a) sunete muzicale (oscilații periodice ) și b)
zgomote (oscilații aperiodic e);
Universitate a SPIRU HARE T221

Universitate a SPIRU HARE T2221.frecvența, după care se delimi tează: a) sunete de joasă frecvență
(16-300 c/s); b) sunete de frecvență medie (500-3.500 c/s); c)
sunete de fr ecvență înaltă (peste 5000 c/s);
1.intensita tea, după care delimităm: a) sunete puternice; b) sunete
moderat e (medii) și c) sunete slabe;
1.gradul de complexitate, dat, pe de o parte, de numărul vibrațiilor
supli ment are ce intră în structura unui sunet individual, iar pe de
altă parte, de numărul sunetelor ce intră într-o stimular e conc retă;
după acest criteriu vom avea: a) stimul i acustici simpli și b)
stimul i acustici co mplecși.
Stimularea sonoră acționează întotdeaun a pe fondul așa-numitulu i
zgomot alb. Acesta ia naștere ca urmare a mișcării termic e a audibi lității.
Oscilațiile electronilor în becu rile cu vid și în cabluri generează un zgomot
asemănător bâzâitulu i din aparatel e de radiore cepție și megafoane. Spectrul
zgomotului alb este omog en după amplitudinea maximă și aleator după fază.
Deși poate să nu fie perceput ca atare, zgomo tul alb interf erează cu undele
sonore propriu- zise (stimu lii sonori specifici ), modificându- le mai mult sau
mai puțin car acteristicile inițiale.
Particularitățile sensib ilității auditive. Sens ibilitatea auditivă constă
în capacitatea omulu i de a recepționa sunetele și de a realiza senzați i specific e
în rapo rt cu propri etățile lor fiz ice principale: intensitatea, fr ecvența și forma.
Intensitatea este o propri etate fizică obligatorie pentru ca sunetul să
poată fi auzit; ea determină, de asem enea, întindere a fâșiei audibi lității și
limita suportabilității s timulării sonore a analizatorului audi tiv.
Pragul absolut inferior este intensitatea minimă a tonului standar d cu
frecvența (F) de 1.000 c/s, necesară pentru a provoc a o senzație abia
conștienti zabilă. Evaluată în scală decibelic ă, această intensitate minimă (Imin)
este de zero decibeli (Imin= 0 dB/ F= 1.000 c/s). La hipoacuzici și la
persoan ele în vârst ă, valoare a acestui prag este superio ară nivelului de 0 dB,
pentru același sunet standard de 1.000 c/s. Valoare a pragului crește
semnificativ și în cazul instalării oboseli i auditive, în urma unei solicitări
anterioa re îndelun gate a anali zatorului pe fondul zgomotu lui.
Pragul absolu t superior exprimă intensitatea maximă a sunetului (luat
la frecvența standard de 1.000 c/s), care continuă să provo ace încă o senzație
de tărie specific ă (suportabilă ). In medie, valoar ea lui este aproximată la 140
dB. Dep ășirea acestei valori duc e la înlocuire a senzației

specifice cu senzația de durer e timpanic ă a cărei prelun gire în timp poate
duce la instalar ea cefaleei.
Pe lângă senzația de durer e, ca fenom en subiectiv reversibil, acțiunea
îndelun gată a sunetelor de intensităț i supraliminale generează și efecte
lezionale organice – inflamări și rupturi ale membranei ttimpanic e sau
distrug eri ale celulelor receptoa re. De aceea, menținer ea aparatulu i auditiv în
limite funcționale normale reclamă evita rea pe cât posib il a expunerii lui
îndelun gate și repetate la acțiune a sunetelor puternice, supraliminale.
Registrul intensităților optime, bine tolerate de auz și care nu produ c
nici oboseal ă accentuat ă, se situează între 0 și 60 d B.
Pragul diferenția l pentru intensitate expri mă câtimea ce trebuie
adău gată la intensitatea sunetului inițial pentru a determina o crește re abia
conștienti zabilă a senzației de tărie. După legea lui Weber-Fechne r, această
câtime este constantă pe tot registrul audibi l (între pragul absolut inferior și
pragul absolut superior ), fiind aproxi mată la valoar ea 1/10 dB. Așa cum am
arătat deja, legea respe ctivă este valabilă pentru segmentul intensități lor
medi i, pentru segmentele extreme acționând legea exponențială a lui
S.Stevens. Intre cele două praguri absolu te, auzu l uman este capabil să
difer enție ze aprox imativ 320 trepte ale intensităț ii, ceea ce înseamnă că, în
medie, valoa rea pragului difer ențial este mai mică de 1 dB.
Senzația de tărie este influențată și de alte variabile și, în primul rând,
de frecvența sunetulu i. Este un fapt bine stabili t experimental (Kingsborn,
1927; Fletch er, 1928 ; Rjevkin, 1934) că în segmentele frecvențelo r joase și
înalte, tăria sunetelor crește subiectiv mai reped e decât în segmentul
frecvențelor medii. Evalua rea intensității sunetelor nu se bazează pe operații
precise de adițiune și multiplicare de genul: sunetul A este cu n dB mai
puternic/mai slab decât sunetul B sau sunetul A este de atâtea ori mai
puternic/mai slab decât sunetul B, ci pe o compar ație globală relativă. Astfel,
dacă reducem intensitate a sunetulu i de la 100 la 80 dB, nivelul tăriei în plan
subiectiv se va dim inua de peste două ori (Pollack, 1948).
Ca și în cazul văzu lui, sensibil itatea în raport cu intensi tatea sunetelo r
este o funcție binaurală, nivelu l ei fiind condiționat de interacțiune a celor
două verigi receptoa re – urech ea stângă și urechea dreaptă – și a celor două
emisfe re cerebral e. S-a demonstr at că nivelul sensibili tății monaurale
(stimulare a unei singu re urechi) este inferior nivelului sensibili tăți binaurale.
Potriv it legii lateralizării, sensibil itatea la c ele două urechi este
Universitate a SPIRU HARE T223

inegală, fiind mai crescută la urechea dominantă din punct de vede re
funcțional.
Frecvența este proprietate a fundamental ă sub a cărei acțiune s-a produs
difer ențiere a și specializare a analizatorului auditi v. Dete rminare a sensibili tății
față de aceast ă propri etate presupune măsurar ea celor trei praguri: absolut
inferior , absolut superior și diferențial.
Primul este definit prin frecvența minimă a unui sunet la intensitatea
etalon de 40 dB, pe care analizatorul auditiv o poate recepta și trans forma în
senzație de înălțime joasă abia conșt ientizabilă.
In medie, valoarea acestui prag se situează între 16-18 c/s. Difer ențele
interindividuale se întind pe un r egistru de 46 c/s, r espectiv , între 14-60 c/s.
Cel de-al doilea exprimă frecvenț a maximă a sunetului la intensitatea
etalon de 40 dB, care poate fi încă percepută de subiectul uman cu auz
normal. Valoarea lui medie este de 18.000 c/s, cu variații individuale între
14.000 și 20.000 c/s. In cazul ambelor praguri, este vorba de sensib ilitatea
binaurală, prin adminis trarea sunetului la cas că simultan ambelor urechi.
Cel de-al treilea exprimă minimul de frecvență ce trebuie adău gat la
frecvența inițială, pentru a determina o crește re abia discriminabilă a înălțimi i
sunetului.
Valorile pragurilor diferențiale depind într-o măsur ă foart e mare de
metod ica folosi tă pentru determinare a lor: sursa de stimular e și proced eul de
admin istrare a sunetelo r. Sursel e de stimu lare sunt variate (diapazoane,
came rtoane, fluier e, instrumente cu coarde, audiometr e, generatoar e etc.); la
fel și procedeel e de adminstra re: a) prezenta rea celor două sunete succesiv; b)
prezentar ea celor două sunete simultan; c) prezentare a unui sunet continuu și
modificarea treptată a frecvenței lui. Sarcina de discriminar e fiind diferită ca
grad de dificultate în fiecare din situațiile enume rate mai sus, este firesc să
obținem valori diferite ale pragurilor diferențiale corespunzătoar e. In lumina
datelor experimentale acumulate până în prezent, se poate spune că valorile
medi i ale pragurilor difer ențiale se situează între limitele 2 și 12,5 Hz (sau
c/s). Difer ențele indiv iduale pot varia însă într-un registru foarte mare . Dacă,
de pildă, la un subiect, în raport cu un cuplu de sunete, putem găsi un prag
doar de 0,5 Hz, la altul, în raport cu același cuplu de sunete, pragul poate
ating e 50 Hz (Seashor e, 1919; Teplov , 1947).
Universitate a SPIRU HARE T224

In literatura de specialitate se menționează însă și fenomenul de
surditate față de înălțime, persoane care ating valori extrem de ridicate ale
pragurilor diferențiale. Astfel, von Kries (1926) a descris cazul renumitului
fiziolog Arthur Konig, care putea deosebi două sunete după înălțime (unul ca
fiind mai înalt, altul ca fiind mai jos) numai dacă distanța valoric ă dintre ele
era de 500 de cenți, adică de 125 Hz (1Hz=4 cenți). Și alți autori (Stumpf,
1883; Muns tenberg, 1890; Teplov , 1947) au descris c azuri s imilare.
Important de notat este faptul că în nici unul din aceste cazuri nu s-au
putut evidenția defecțiuni anatomo- structurale ale aparatulu i audit iv, cauza
fenomenului fiind de natur ă pur funcțională: slaba capacitate rezolutivă a
mecanismelor de compa rare-evaluar e a înălțimi i sunetelo r.
Sensibili tatea diferenția lă cea mai fină se înregistre ază în raport cu
frecvențele medii 1.000- 5.000 Hz, unde valoa rea pragurilor difer ențiale nu
depășește 3 Hz; pe măsur ă ce ne îndep ărtăm de această fâșie – spre frec-
vențel e joase sau înalte -, nivelul sensibil ității d iferențial e scad e accelerat.
In cazul sunetelor simple sau pure, pe lângă înălțime, în plan subiectiv
se generează o c alitate nouă, denum ită cromaticitate tonală.
Se conside ră că aceasta acționează ca factor facilitator în diferenție rea
înălți mii tonurilor muzicale, prin fixarea poziției tonului respe ctiv în
interiorul unei octave.
In cazul sunetelor complexe, înălțimea pare a avea o componență
dublă: una, rezul tând din frecvența de bază și alta rezul tând din așa-numita
frecvență dife rențială (difer ența dintre frecvențele supl imenta re).
Experimentând cu sunete muzical e, Revesz (1920) a stabil it distincția
între calitatea și luminozi tatea (claritatea) sunetulu i. Prin calitate, el înțelegea
acea particularitate a înălți mii, datorită căreia putem percepe sunetel e în
limitele unei octave, iar prin lumino zitate – proprietate a datorită căreia
sunetele unei octav e se deosebesc de sunetel e altei octav e. De exemplu, în
cadrul scalei muzicale, toate sunetele „do" ar fi identice după calitate, dar
diferite după lumino zitate.
Această teorie nu este însă validată de realitate. Este adevărat că se
poate vorbi de o asemăn are octavic ă a sunetelor, dar aceasta nu determină
nici un fel de componentă a înălțimii. Alți autori, printre care merită a fi
menț ionat Keler (1939), au abord at într-o altă optică problema dublei
componențe a înălțimii. S-au delim itat astfel înălțimea propriu- zisă și
dimensiune a timbrală a ei. So luția este valabilă numai în plan fenomenolo gic:
Universitate a SPIRU HARE T225

uneia și acelei ași propri etăți obiective (frecvența ) i se pun în corespond ență
două calități sub iective diferite – înălți mea și coloratur a timbrală.
De aceea, trebuie să subliniem că diferențier ea coloraturii timbrale a
sunetelor de frecvență diferită se realizează, practic, numai în cazul sunetelo r
comple xe; în cazul sunetelor simple, fenomenul, dacă se produ ce, nu poate fi
decât rezul tatul trans ferului.
Cel mai corect, din punct de veder e științific, este ca dimensiune a
timbrală a senzației audit ive s-o interpr etăm ca entitate specifi că dependentă
esențial ment e de fo rma undelor sonore și nu de frecvența luată în sine.
S-a demonstrat experimental, folosindu- se instrumente muzicale, că
fiecare sunet individual este însoți t de o consonanță slabă a mai multor octav e
mai înalte și de alte tonuri „armonic e" („obertonuri "). Astfel, timbrul apare ca
o însușire diferențiatoa re a sunetelor de aceeași frecvență, produse de surse
diferite (instrumente muz icale, voci umane).
Dinamica sensibilității auditive. Nivelul sensib ilități i în cadrul
analizatorului auditiv nu se menține perm anent într-un punct fix, ci variază
mai mult sau mai puțin semnificativ , potrivit legilor psihofizi logice și socio-
culturale.
Astfel, se manifestă fenomen ele adaptării, sensibil izării, contrastului,
selectivității și esteti zării- semanti zării.
In ceea ce privește adaptare a, auzul ocupă în clasifica rea lui Adrian
(1947, 1951) o poziție de mijloc, modificările în hipo sau în hiper având
valori medii. Se poate constata că, în timpul și imediat după acțiunea mai
îndelun gată (3-5 minute) a unui sunet de o intensi tate mai mare (40-60 dB),
se produce scăde rea acuității sensibil ității absolute și diferențial e (creșter ea
pragurilor) pentru sunetele de intensi tate mai mică decât a celui de adapta re.
Dimpotrivă, în cazul trecerii dintr-un mediu zgomotos în unul liniștit se va
produ ce creștere a treptată a sensibil ității și scăderea valorii pragurilor
absolute și dife rențiale.
Un fenomen foarte strâns legat de adapta re este mascar ea. Aceasta
constă în „acope rirea" acțiun ii unui stimul mai slab și de frecvență mai înaltă
de către acțiunea simultană a altui sunet de intensi tate mai mare și de
frecvență mai joasă. S-a stabilit experimental că sunetele din banda de
frecvențe cuprinsă între 200 și 400 Hz și având o intensitate suficientă pot
masca total sau parțial aproape întrea ga fâșie a frecvenț elor superioar e. De
altminteri, de acest lucru ne putem da ușor seama ascultând o orchestră
simfonic ă: sonorități le instrumentelor joase – orga, contrab asul, t uba etc. –
Universitate a SPIRU HARE T226

Universitate a SPIRU HARE T227se disting foart e clar pe fondul melodiei integ rate, în timp ce instrumentel e cu
frecvență înaltă precum vioar a, flautul ș.a., pentru a putea fi evidențiate
perceptiv , trebuie să scoat ă sunete mult mai puternic e. Au fost găsite
deosebiri de grad în realizarea masc ării, în funcție de raporturile tempora re
dintre sunetul masc at și cel mascato r. Astfel, se vorbește de o masc are
anterioară (sunetul masc ator precede cu 1-2 miimi de secundă sunetul
masc at) și de una posterioară (sunetul mascator succede după câteva miimi
de secundă sunetul masc at). Masca rea posterioa ră este mai puternic ă decât
cea anterioar ă. Acest fapt poate fi valorificat în practic ă, atunci când se
dorește atenua rea sau bloca rea efectelor psihofi ziologic e negative ale unor
sunete sau zgomote în diferite medii de muncă.
Sensibilizar ea în sfera auzu lui este pregnant realizabilă, folosindu-se
stimular ea adecvat ă a anali zatorilor: vizual, tactil și olfactiv. Condiția
principal ă pentru obținerea creșterii acuității sensibili tății auditive este ca
intensități le stimulilor luminoș i, tactil i, termici, olfactivi să fie de nivel
mediu. Alegerea moderată a acestor intensități, în loc să optim izeze
sensibili tatea, o inhibă (e fectul depresiei senzorial e).
Contras tul în sfera sensibili tății auditive este mai puțin pregnant decât
în cadrul altor modalități. Totuși, el se manifestă și poate fi evidențiat cel mai
ușor prin trece rea dintr-un mediu puternic zgomotos într-unul mai liniștit, și
invers.
O caracteristică a lui rezidă în faptul că se produc e numai în condiții le
prezentării succesive a sunetelor; prezentar ea lor simultană determină alte
fenomene – masca rea sau alte rnanța.
Estet izarea și semantizar ea reprezintă caracteristici legice esențiale ale
auzului u man, care se consti tuie și se dezvoltă atât istoric c ât și on togenetic în
cadrul activității muzicale – de creație și percepție a structurilor melod ice – și
al comunic ării verb ale.
Pe fondul sensibi lității primare se forme ază și se individualizează două
submodalități specifice – auzul muzical și auzul verbal (fonematic ).
Funcționare a lor se subordonează principi ilor estetice și schemelo r logico –
gramaticale. Grație funcției sale semantico-ve rbale, analizatorul audit iv va
juca un rol major în dezvoltar ea psiho-intelectuală, surditate a având cele mai
grave cons ecințe asupra procesului de sociali zare și encultura re al ind ividului.
Sensibilitatea muzicală și sensibilitat ea fonem atică. Spre deosebire
de sensibil itatea auditivă g enerală, comună omului și ani malelor,

care s-a dezvol tat în raport cu acțiunea stimulilor acustici natur ali, aceste
două submodalități speciale, proprii cu precădere omului, s-au diferențiat și
au evoluat în raport cu două categorii sociocultural e de surse sonore -muzica
și limbajul a rticulat.
Datele experimentale și clinice au arătat nu numai că aceste două
subsisteme auditive există, dar și că fiecare își are o organizare funcțională
proprie, ceea ce face ca raporturile dintre ele să devină extrem de comple xe și
adese a anta gonice.
Aceasta depinde de gradul de acop erire sau distanțar e între structurile
muzicale și structurile lingvistice: cu cât între cele două tipuri de structuri
există o apropiere mai mare (cum este cazul așa-numitelor limbi intonaționale
– japoneza, chineza etc.), cu atât funcționar ea subsistemelor muzical și
fonematic devine mai puțin contr adictorie; invers, cu cât distanța dintre
structurile muzicale și cele lingvist ice este mai mare (cazul limbilor
fonematic e indoeuropen e) cu atât raporturile între cele două subsisteme
audit ive vor fi mai contr adictorii. In primul caz, tulburările apărute în cadrul
unui sistem (de exemplu, amuz iile sau afaziile expresive) se vor răsfrânge și
asupra celuilalt; în cazul al doilea, tulburările respe ctive vor afecta pre-
ponderent doar un singu r subsistem, existând posibilitatea compensă rii par-
țiale a funcțiilor subsistemu lui af ectat prin so licitar ea subs istemului i ntegru.
Personal, am studiat și desc ris cazul unui paci ent (cântă reț de operă ) cu
afazie motorie (1958, 1960). In mod obișnu it, încer cările subiectului de a-și
exprima prin vorbire răspunsurile la întrebările adres ate sau propriile gânduri
erau sortite eșecului; de îndată însă ce i se cerea să se expri me pe cale a
intonării melodice, aceste dificultăți d ispăr eau și el se putea face înțeles.
Date relevante în legătură cu această problemă au adus și
experiment ele lui A.N. Leontiev (1950- 1954). Autorul și-a propus să studieze
depend ența memoriei verbale de natur a limbii materne (tonală și netonală ) și
de modul de prezentar e a cuvin telor-stimul. In acest scop, au fost alese loturi
de studenți străini: unul form at din subiecți a căror limbă matern ă făcea parte
din famil ia limbilor indoeuropen e netonale și altul care cuprinde a subiecți a
căror limbă matern ă făcea parte din famil ia limbilor orientale tonale
(vietnameză, chineză). Pentru ambel e loturi cuvintele-stimu l (de memorat)
erau alese din limba rusă (limba în care studiau toți). Fiecărui lot i s-au
prezentat două liste conținând același număr de cuvinte: o listă a fost
prezentată prin pronunțar e obișnu ită; cealaltă prin intonare melodică.
Rezultatele s-au dovedit mai mul t decât edific atoar e: pentru lotul 228
Universitate a SPIRU HARE T

vorbitori lor de limbă tonală, rapiditatea și fidelitate a memorării au fost net
superioar e în cazul prezentă rii listei de cuvinte prin procedeul intonării
melod ice, în vreme ce, pentru lotul vorbi torilor de limbă netonală,
perfo rmanțele au fost semn ificativ mai bune în cazul prezentării listei-sti mul
prin proc edeul pronunției obișnui te.
Concluzia ce se degajă din aceste date este următoar ea: delimi tarea
funcțională între subsistemul auzulu i muzical și cel verbal este cu atât mai
pregnant ă, cu cât între structur a fonetică a limbii materne și structurile
muzicii există o deosebir e mai mare. Cu alte cuvinte, la subiecții a căror
limbă mate rnă este tonală (intonația devine generatoar e de foneme), auzu l
verbal chiar dacă nu este identic cu cel muz ical se interse ctează foarte mult cu
acesta, în timp ce la subiecții a căror limbă matern ă este netonală, auzu l
verbal se delim itează pregnant de c el mu zical.
Auzul muzical se formează ca mecanism specializat de recepție –
evaluar e-di-f erenție re a raporturilor de înălțime, tempora re (ritmice ) și de
periodici tate dintre sunetele generate de instrumente muzical e și de vocea
umană. El cuprinde două componente: auzul melodic și auzul armonic.
Primu l se exprimă în capacitate a unui subiect de a diferenția, recunoașt e, trăi
și reproduc e o structur ă muzicală simp lă, monofonică. El se manifestă însă și
în cadrul procesului comp lex de percepție a muzicii, făcând posibil ca
melodia să nu fie conștienti zată și trăită ca o serie de sunete disparate, ci ca o
structur ă unitară de înălți mi și intervale, care generează o stare emoțională de
natur ă estetic ă („plăcut" , „frumos", „subli m").
O caracteristică esențială a auzului melodic o constituie gradul de
exactitate în aprecierea intonaț iei percepute și în reprodu cerea de către
subiectul însuși a unei anumite tonal ități. „Trăirea" interv alului de înălțime
este o trăsătur ă specifi că a perso anelor muzicale.
Cercetările experimentale au stabili t că în dezvoltare a auzu lui melod ic,
se parcu rg două stadii principal e: a) învăța rea recunoaște rii și reproduc erii
doar a „liniei melodice" (succ esiunea „urcușurilor " și „coborâșurilor ") și 2)
învățar ea recunoaște rii și reproduc erea intervalelor (a raporturilor de
înălți me) (Stern, 1927 ; Teplov, 1947; L icklider , 1951 ; Cher ry, 1961).
Primul stadiu ne arată că în percepție predomină componenta timbrală
a sunetelor , care masche ază înălțimea muzicală propriu- zisă. Cel de-al doilea
presupune structura rea funcției de detecta re-difer ențiere, însoți tă de trăirea
emoțională estetică a intervalului. Numai din acest
Universitate a SPIRU HARE T229

moment se poate vorbi de forma rea auzului melodic în adevă ratul înțeles al
cuvântulu i. Dacă primu l stadiu poate fi parcurs și împlinit relativ ușor de
către toți indivizii, cel de-al doilea este mult mai comple x, mai pretențios și,
în par curgerea lui, deosebirile individuale devin marcant e.
Simțul interval elor nu rezidă doar în formar ea capacității de apr eciere a
distanței dintre sunete. Orice interval este în fond o structur ă comple xă, cu
calități sonore specific e, determinată de corel ațiile cantitative dintre diferitele
vibrații component e.
De aceea, trăsătura distinctivă a unui auz melodic veritabil o const ituie
relevar ea „cali tății" intervalului.
Din simțul intervalului, se dezvoltă funcția de sesizare-evaluar e a
raporturilor intramelodic e, o altă componentă importantă a auzului melodic.
Această funcție asigură perceperea unei melod ii în ondulați ile ei interne
specific e, care o individual izează între altele asemăn ătoar e. „Funcția
raporturilor intramelodic e" se exprimă, pe de o parte, în tendința de a
determina melodia pe tonică, iar pe de altă parte, în aprecierea ca
neterminată a unei melodi i care se închei e cu sunete instab ile (deschise ).
Ea este posibilă fără dezvo ltarea prealabilă a senzației înălți mii
sunetelor muzicale și a simțului interv alelor , prin ascultare a sistematică și
descifrarea melodiilor de diferite genuri. In acest proces se structur ează o
component ă emoțională specifică (trăir ea pozitivă a raporturilor dintre
sunete ), care se va include în mecanismul de apreciere a caracterului „închis"
(„terminat ") sau „deschis" („nete rminat" ) al melodiei:
La rândul ei, pe măsură ce se elabor ează și se permanentizează, această
component ă emoțional- afectivă facilitează muzicalizare a ulterioară a
individu lui: form area structurilor muzicale de tip semantic, intelectualizate,
încep e aproap e întotdeaun a prin sensibili zarea și crearea fondulu i aperceptiv
de natură emoț ională.
In plan funcțional-comportament al, auzul melodic se exprimă și se
validează în două moduri: a) prin capacitate a subiectului de a identific a
melod iile prezentate și de a deosebi una corect executată de una executat ă
fals și b) prin capacitat ea subiectului de a reproduce corect, cu propri a-i voce,
o melod ie receptată anterio r.
Aceste două laturi nu se află obligatoriu într-o corelație pozitivă înalt
semnificativă: întâlni m destul de frecvent persoane care realizează o bună
perfo rmanță în identifica rea și diferenție rea melodiilor corecte de cele false,
dar care au dificultăți serio ase în rep roduc ere. Aceasta înseamnă că cele 230
Universitate a SPIRU HARE T

două „capacități " au structuri și mecanisme diferite și, ca atare, în procesul
educ ației muzicale, fiecare trebuie form ată în mod special.
Auzul armonic constă în capacitat ea de integrare într-o confi gurație
unitară a unei serii de acorduri, a raporturilor de înălțime pe vertical ă dintre
sunetele unei bucăți muzicale comple xe, polifonic e, fără însă ca sunetele
respective să fuzioneze în mod absolut unele cu altele (fuziune a fiind
parțială).
Gradul de fuziune depinde de raportul de frecvență dintre vibrații:
fuzionare a sunetelor octavei are loc la un nivel diferit de cea a sunetelor
quintei sau terței; interv alele conson ante favorizează o fuziune mai mare
decât cele disonante. Modific area de ordin cantitativ în gradul de fuziune a
sunetelor produc e, la un anumit punct, un salt calitativ – trecerea de la
perceperea timbrului la perceperea armoniei; în locul unui singur sunet,
conștientizăm un întreg complex sonor organizat după anumi te raporturi: de
octav ă, de quintă, de terță etc.
La diferiți indivizi, aceast ă trecere se produ ce în puncte diferite ale
modifică rii gradului de fuziune. Acordurile – componentel e de bază ale
armoniei – se percep ca „mulțime" și ca „unitate" , în același timp. Așada r,
trăsătura distinctivă a auzului armonic constă în aceea că, în planul intern al
conștiinței, av em con comi tent o imagine unitară a între gului comp lex sonor și
senzații indiv idual e, corespunzătoar e sunetelor componente. Percepția
armonică este altcev a decât relev area unităț ii în diversitate. Stumpf, unul
dintre clasicii psihofizio logiei auzu lui, considera că, atributu l distinctiv al
recepției armonice îl reprezintă corectitudinea în determinare a următorului
sunet (octava se percepe ca un sunet, quinta ca două sunete, terța ca trei,
secunda mare ca patru etc.). Ulterior, s-a constatat că acest criteriu singur
este, totuși, insuficient, el fiind completat cu un altul – corectitud inea relevării
și recunoașterii înălțim ii mu zical e a sunetelo r.
Auzul armonic reprezintă un nivel mai comp lex de integ rare a
sensibi lității muzicale și forma rea lui este mai dificilă decât forma rea auzulu i
melod ic. De aceea, și diferențele interindividuale în nivelul pe care îl poate
ating e el sunt mult mai mari decât cele existente în sfera auzului melodic.
Dacă putem afirma că majoritatea absolută a oamenilor dispun de un auz
melod ic satisfă cător dezvoltat, fiind capabili să realize ze integ rarea
melod iilor simple, nu același lucru se poate spune despre auzul armonic, pe
care mai puțini îl au dezvoltat la nivel optim. Percepția muzicii polifonice
-baza obiectivă a form ării auzulu i armonic – se structurează mai târz iu, în
Universitate a SPIRU HARE T231

Universitate a SPIRU HARE T232ontogen eză și ea include următoar ele componente principale: a) acuitatea față
de înălți me și interval e (acorduri ); b) reprezentări auditive clare despre
structura operei muzicale în ansamblu ; c) funcția discriminativă în „câmpul"
melod ic; d) corelarea într-o trăire estetic ă pozitivă a conson anței și disonanței
(muzical e).
Auzul verbal este subsistemul specializat în percepția și decodific area
sunetelor și cuvintelor limbajului oral (articulat). El se compune din două
verigi funcționale strâns corelate: a) detectarea, diferențier ea și identifica rea
caracteristicilor fizice (fonetice ), de înălți me, tărie și timbru, ale sunetelor
produse de diferiți emițători (voci) și b) relevarea și ident ificarea
semnific ației și sensului cuvintelor prezentate separat și a seriilor de cuvinte
organizate în propo ziții.
Cât privește prima verigă, cercetările efectu ate de numeroși autori
(Lickleider , 1944; Baranek, 1947; Lickleid er și Miller, 1951; Miller, 1961) au
stabili t că prin- cipalele variabile pe baza cărora se structur ează ea sunt tăria,
structura spectrală și nivelul descifrabil ității. Valoarea medie a tăriei
sunetelor verbale în cursul unei convers ații obișnui te, inclu zând și pauzele
dintre cuvin te, oscilează între limitele de 10-20 microvolți. Dacă se exclud
pauzele, valoa rea respectivă crește cu 50%; dacă sunetel e se emit cu
intensitatea maximă a vocii, tăria lor poate ajung e la 100 microvolți ; vorbire a
cu voce slabă (da r nu în șoaptă) ating e o tărie de 0,1 microvolți. I ntre vorbir ea
cea mai înceată (șoapta ) și cea mai puternic ă (strig ătul) avem o difer ență de
60 dB. Tăria unui cuvânt este determinată de intensitatea sunetelor
component e (dife rită pentru vocale și conso ane) și de pozițiile lor seriale.
Vocalele au întotdeauna o intensitate mai mare decât conso anele: (intensitatea
cea mai mare o posed ă vocala o = 47 microvolți, iar cea mai slabă consoan a ș
= 0,02 microvolți). Pentru ca recepția limbajului să se poată desfășura în mod
optim, este necesar ca tăria sunetelo r vorbirii să depășeas că așa-numitul prag
inerțial al auzulu i fonematic, al cărui nivel variază semnificativ de la un
individ la altul. Perceptibil itatea cuvintelor depind e apoi de zgomotu l de fond
din mediul de transmi sie, de distanța dintre emițător și receptor , de poziția
celor doi interlocutori (față în față, cu spatele unul la celălalt, pe linia
median ă sau late ral).
Compo ziția spectr ală este dată de raportul dintre frecvențele care intră
în alcătuirea fiecărui sunet verbal. După acest indicator, cel mai ușor
discriminabile sunt desig ur vocalel e, îndeos ebi a, e și i, ele fiind alcătuite din
vibrații re gulat e, periodic e. Consoanele, cuprinzând vibrațiile

aperiodice (neregulate) sunt mai greu descifrabile, existând posibi litatea
masc ării recipro ce (între b și p, f și v, t și d). Incluse în cuvinte, sunetele își
vor modifica spectro gramele. Cel mai mult se modifică spectro gramele
conso anelor sub influența vocalelor care le prec ed sau le succed.
Nivelul descifr abilității desemne ază rezistența recepției fonematice la
acțiunea factorilor perturbatori din jur; el este luat ca indicator al eficienț ei
comunic ării verbale (timpul neces ar pentru transmitere a și decodific area
semnelor ). Cu cât numărul de repetări neces ar, pentru identificar ea unui
cuvânt sau mesaj va fi mai mic, cu atât nivelul descifrabilității va fi mai
ridicat și eficiența comunică rii mai mare. Canti tativ, nivelul descifrabilității
se poate determina făcând raportul dintre numărul de silabe, cuvinte și
propoziț ii cor ect reproduse de subiectul re ceptor și nu mărul to tal de
semnale ve rbale emise de „dictor": ke = —, unde ke = coeficientul de
N
descifr abilitate; n = numărul semnalelor corect reproduse de subiect, N =
numărul total de semnale emise. Valoar ea maximă aluike =1
(comunica re perfectă); dac ă ke < 0,50, comunicar ea devine alter ată.
Determinar ea nivelulu i de descif rabili tate a semnal elor verbal e este
necesară pentru compara rea fiabil ității diferitelor mijloace de comunic ație,
pentru evalua rea influenței zgomotului asupr a perceptib ilități i diferitelor
cuvinte, precum și pentru optimizare a procesului de învățar e în telefonie.
Nivelul descifr abilității verbale este condiț ionat de o serie de alte variabile,
precum: „caracteristicile " dictonu lui (timbrul și forța vocii, dicția),
particularitățile mesajulu i transmis (compon ența fonetică, lungimea
cuvintelor sau a propoziț iilor, gradul de famil iaritate sau de noutate fonetică
și semantic ă pentru receptor etc.), calitatea canalului de legătură
(sensibil itate, fidelitate, fiabilitate), „caracteristicile " receptorului (starea
generală a auzulu i, nivel de instruire, gradul de elabor are a tezaurului
fonetico- semantic în l imba în care se face transmis ia mesajelor ).
O variabilă importantă este și intensitatea cu care se emit semnalele de
către „dictor": creștere a intensități i peste pragul de discriminabilitate
(minimum discriminabilae) duce la acel punct de optimum funcțional, unde
toate semnalele (cuvintele) devin bine auzib ile. Acest optim se menține pe
întrea ga fâșie a intensi tăților superioa re până la ating erea pragului de durer e,
dincolo de care percepția verbal ă va suferi alteră ri serioase (Miller , 1961;
M.Golu, 1975).
Universitate a SPIRU HARE T233

Dată fiind implicarea atâtor variabile, devin e utilă folos irea termenului
de rezistență comunicațională verbală, prin care desemnăm gradul de
stabili tate și funcționalitate a sistemului „Emițător-Rec eptor" , în varii
condiții. Testarea acestor registr e o putem face prin câteva procedee, și
anume: a) declanșa rea unor zgomote de intensități diferite, dar controlabile,
concomi tent cu emitere a semnalelor verbale; b) fil-trarea amplitud inilor ,
trecând voce a emițătorului printr -un sistem de filtre care „retează " sau
diminuează vârfurile; c) selecția frecvențelo r (eliminare a unora dintre
frecvențele componente secundar e ale sunetelor verbale); d) denatură ri de
fază (reținer ea în timp a unor frecvențe în raport cu altele – defaza rea). Dintre
toate aceste procedee, efectul perturb ator cel mai puterni c îl are selecția
frecvențelor , eliminar ea treptată a unor frecvenț e componente putând duce la
impos ibilitatea absolută de discriminare și recuno așter e a sunetelo r verb ale.
Pe lângă latura fonetic ă, auzul verbal include și latura semantic ă.
Aceasta constă în forma rea legăturii designative între imaginea auditivă a
cuvintelor și conținutu l lor reflectoriu-obiectual, precum și a legăturii de
conținu t (sens) între cuvinte în cadrul unui flux verbal sau al unui discurs.
Baza semantic ă se formează mai târziu în ontogen eză decât cea fonetic ă și
procesul consolidării ei se întinde până la vârsta de 14 ani. Ea este premisa
esențială a trecerii de la primul sistem de semnalizare – organizarea
comportamentului doar pe baza semnific ației și legăturilor adaptative dintre
stimul i fizici ce acționează direct asupra individu lui – la cel de al doilea
-organizarea comportamentului pe baza acțiuni i și semnificației stimu lilor
verbali.
In fine, subsistemul auzu lui verbal, pentru a-și putea îndeplini rolul său
de mecanism comunicațional, trebuie să includă și o a treia verigă
funcțională, numi tă logico- sintactic ă. Ea constă dintr-un set de reguli și
operato ri de recunoaște re și decodifica re semantică a cuvintelor după poziția
pe care o ocup ă în propoz iție sau frază. Existența verigii logico-sintactice în
mecanismele recepției auditive impune exigența ca subiectul emițător să nu
dea drumu l semnal elor verbale la întâmplar e, cum îi vin lui pe buze, ci într-o
ordine bine determinată, corespunzătoar e logicii sintactic e proprii limbii în
care se desfășo ară comunicar ea.
Calitățile și importanța senzațiilor auditive. Așa cum am arătat deja,
senzații le auditive reprezin tă o formă de comunica re direct ă cu lumea
externă, bazată pe codifi carea-decodifi carea semnalelor sonor e. Cali tățile
Universitate a SPIRU HARE T234

lor modale sunt determinate și corespund diferitelor propri etăți ale vibrațiilor
acustice: ampli tudinea, frecvența și forma. Astfel, orice senzaț ie auditivă va
pune în evidență trei calități fundament ale: tăria, înălțimea și timbrul. Fiecare
dintre aceste a poate lua un registru întins de valori, funcție de variația
proprietăților fizice care le determină. Variații le fizice din câmpul stimulator
extern nu se află în corespondență absolută (de 1:1) cu variațiile din câmpul
senzorial intern (subiectiv). Nu orice variație a ampl itudini i determină o
modificare a tăriei, a senzației; nu orice modific are a frecvenței va produce o
schimbare a senzației înălțim ii; nu orice modifica re a formei undei sonore se
va tradu ce printr-o schimbar e a senzației timbrulu i.
Regula generală este că pentru a se reflecta și în calitățile senzației
auditive, variații le proprietăților fizice ale stimululu i sonor trebuie să atingă o
anumită valoar e-prag. Aceasta înseamn ă că senzația auditivă nu este o copie
absolut fidelă a sunetelor , ci o modelar e activ-sele ctivă a lor.
Din punct de vedere comunic ațional și cognitiv , fiecare calitate a
senzaț iilor auditive devine purtătoar e de informație, care capacitează
subiectul să difer ențieze sunetele și să ident ifice indire ct, prin intermediul
datelor furnizate de alte simțuri, obiectele -sursă. De asemene a, informația
inclusă în calitățile tăriei, înălțim ii și timbrului fac posib ilă elabor area unor
comportamente, atitudin i și trăiri emoționale adecv ate în raport cu universul
sonor . Fiind semnale de distanță, stimulii sonori permit orienta rea și
deplasa rea în spațiu pe traiecto rii întinse, detectarea și localizare a obiectelor
care prezintă importanță pentru activitatea cotidiană.
Pe de altă parte, în funcție de natura și însușirile structur ale ale undelor
sonore, senzațiile auditive au un efect tonic- energizant asupra nivelului de
vigilență și a e chilibrului funcțional al personalității.
S-a demons trat că izolare a fonic ă absolută este mai greu de suportat și
produ ce efecte bulvers ante mai puternic e decât izolarea vizuală. Fiind legate
de diferenție rea și evalua rea duratelor și interv alelor , senzațiile auditive se
includ ca verigă esențială în mecanismul de percepție a timpului și de
structur are în plan intern a orizontulu i temporal.
Mecanismul senzațiilor auditive: organ izarea structural-
funcțională a analizatorulu i auditiv . Anali zatorul auditiv a parcurs un drum
evolutiv îndelun gat, desprinzându- se din simțul vibrator și specializându- se
în prelucr area fină a însușirilor undelor sonore. Auzul uman a evoluat nu atât
pe linia lă rgirii sfer ei de cuprind ere a registrului
Universitate a SPIRU HARE T235

frecvențelor , cât mai ales pe liniile diversific ării și aprofund ării operațiilor de
procesare a semnalelor sonore. De aceea, chiar dacă omul nu poate percepe
frecvențele înalte (peste 18.000 Hz) și intensitățile foart e slabe, așa cum o
face câinel e, de exemplu, el nu are rival printre celel alte animale în ceea ce
privește comple xitatea și calitatea senzațiilor și percepțiilor auditive. Putem
astfel afirma că analizatorul audit iv ating e nivelul său cel mai înalt de
organizare structural -funcțională la om. Ca și ceilalți anali zatori, el este
form at din cele trei verigi de bază – perif erică, intermediar ă și centr ală – și din
veriga con exiuni i invers e (de autore glare).
Veriga periferică. Aceasta se compune din trei se gmente anatomice
distincte: a) urech ea externă; b) ure chea medie și c) urech ea intern ă (fig. 14).
Eusta che
Fig. 14. Schema verigii perif erice a an alizatorului auditiv
a) Urechea externă este alcătuită, la rândul ei, din pavil ion și canalul
auditiv extern. Pavilionul este situat în zonele latero -temporale ale capului,
prezentând o față extern ă, una intern ă și o circum ferință. Fața extern ă pune în
evidenț ă o serie de proeminențe (helix, autohelix, tragus, antitragus) și
adâncituri (jgheabul helixului, foset a triunghiula ră și cancha ), care, se
presupune, că facilitează captar ea undelor sonore și direcționar ea lor spre
canalul auditiv extern. De asemene a, se presupune că o atare config urație
anatom ică a pavilonu lui este legată și de fun cția localizării spațiale a
Universitate a SPIRU HARE T236

sunetelo r. (Fixare a de pereții laterali ai capului a celor două pavilioane
determină slăbirea acestei capacități, subiectul întâmpinând serioase difi-
cultăți în stabilire a direcției sunetulu i în plan ventro -dorsal și dorso- centr al).
Canalul auditiv extern are o lungime de 2-3 cm, este curbat antero-
posterior și are rolul de a conduc e vibrațiile acustic e la urechea medie. El se
termină la granița cu membr ana timpanică. Interiorul său este un spațiu
complet l iber, ceea ce previne formar ea undelor staționare.
Astupar ea canalului extern cu tampoane de vată fonoi zolantă va
determina sau anul a complet re cepția sunetelor .
Urechea medie este formată din cavitatea timpanului, lanțu l celor trei
oscioa re – ciocanul, nicovala și scărița -, cavități le mastoidiene și tuba
auditivă sau trompa lui Eustațiu (Eustache ).
In cavitat ea timpanică (cu un volum de 1-2 cm3), pe peretel e extern
este fixat timpanul. Acesta este o membran ă circular ă cu consistență fibroasă,
având o bună elastici tate și rezis tență.
Suprafața timpanului se curbează spre cavitat ea timpanic ă luând
aspectul unui con cu vârful în porțiunea centrală, numită umbo, reprezentând
locul de inserție (articula re) a ciocanului. Acțiune a sunetulu i antren ează
membran a timpanică într-o vibrație, a cărei frecvenț ă se situează sub pragul
audibili tății. Importantă pentru produ cerea excitației auditive este cavitate a
timpanică. Aerul din interiorul ei se află sub aceeași presiun e ca și aerul
atmosfe ric, datorită comunicării care se face cu faring ele prin trompa lui
Eustațiu.
Distribuția egală a presiuni i pe ambele fețe ale timpanului este absolu t
necesară atât pentru reproduce rea fidelă a vibrațiilor acustic e, cât și pentru
preveni rea spargerii lui din cauza unei eventu ale presiuni exag erate doar
dintr-o singur ă parte.
Apariția unei diferenț e de presiune între cele două fețe duce la
bombar ea membran ei timpanice spre fața unde presiunea este mai mică.
Aceasta determină o scădere serioasă a acuităț ii audit ive, însoț ită de vâjiituri
în urech e (așa cum se întâmplă, de pildă, în cazul aterizării cu avionul sau cu
parașuta).
In interiorul c avităț ii timpanului se află și lanțul celor trei oscioar e.
Universitate a SPIRU HARE T237

Universitate a SPIRU HARE TCiocanul (maleus ) – cel mai lung (7-9 mm) – se compune din trei
segm ente – capul, gâtul și coad a – aceasta din urmă fixându-se de timpan.
Nicovala (incus) se compune din corp și două apofize de lungimi diferite. De
ea se prinde capul ciocanului. Scărița (stap es) se articulează de capătul
terminal al apofizei lungi a nicovalei. Ea ne relevă un cap, un arc osos și o
placă bazală c are se insere ază pe membrana ferestrei vestibular e sau oval e.
Articulându- se între ele, cele trei oscioa re formează o pârghie de
gradul I care asigură transmitere a vibrațiilor la fereastra ovală. In același
timp, prin mișcările sale ondulatorii, lanțul de oscioar e ale urechii medii
contribuie și la reglarea intensi tății sunetelor , ampl ificând pe cele slabe (prin
contra cția mușchiulu i scăriței) și atenu ând pe cele prea puternice (prin
contra cția mușchiulu i cioc anului).
Urechea internă se compune din cele două lab irinte – osos și
membranos.
Labirintu l osos este format din vestibul, canalel e semicir cular e și
melc. Vestibulu l este cavitate a centrală a labirintulu i osos și comunică spre
exterior cu urechea medie prin fereastra ovală și fereastra rotundă
(cochl eară), iar spre interior cu cavitatea craniană prin canalul auditiv intern.
Canalele semicircular e intră în componenț a mec anismelor echilibrului.
Melcul osos este un tub spiralat răsucit de 2,5 ori în jurul unui ax
centr al denumit colum elă sau modiol. Peretele opus columelei poartă
denumirea de lamă de contur . De la columelă pornește spre această lamă de
contur , fără să ajung ă până la ea, o lamă osoas ă subțire (lamă spira lă
osoasă), care se întinde pe tot traseul cavității melcului în două compar-
timente – unul superior , spre fereastra ovală, numi t rampă vestibulară, și altul
inferior spre f ereastra rotundă, numi t rampă timpanică.
Labir intul membranos se află în interiorul labirintului osos, fiind
separ at de pereții acestuia printr -un spațiu umplut cu un lichid – peril imfă -,
care-l protej ează de influențele mecanic e și termice externe. In interiorul
labirintu lui membranos se gă sește un alt l ichid – endolimfă.
De funcția sensibil ității audit ive nemij locit se leagă melcul. Peretele
melcului membranos, care vine în continuar ea lamei spirale, forme ază
membrana bazilară (fig. 15).
Peretele melcului membranos dinspre ramp a vestibular ă formează
membrana lui Reissner . De pe c reast a spirală internă pornește c ătre 238

interiorul canalulu i cochlea r o lamă articula ră denumi tă membrana tectorială
sau a lui Corti.
Veriga receptoar e propriu -zisă a sistemu lui audit iv se află în așa-
numitu l organ al lui Corti, situat pe membrana bazilară. In structur a acestui
organ intră mai multe tipuri de celule epiteliale. Unel e din ele, denumite
pilier e (stâlpi), sunt dispuse pe două șiruri de-a lungul membran ei bazilare. In
partea superioar ă, cele două șiruri se sprijină unul de altul formând un tunel –
tunelul lui Corti. Pe fețele interioar e ale tunelului se găsesc celulele epitelia le
de susținere. Intre ele se insere ază celulele senzoriale auditive (celule ciliate),
un șir intern și trei șiruri externe. Segmentele anterioar e ale celulelor ies prin
orificiile membran ei reticulate (rezultate prin anastomo zarea celulelor piliere
interne ) și vin în contact cu membrana tectorială. In jurul segmentului lor
bazal se ramifică dend ritele neuronilor din gangl ionul spiral. Axon ii acestor
neuroni form ează ramur a cochle ară a nervului acust ico-vestibular , care
condu ce inform ația către veriga intermedia ră a analizatorului. Cilii celulelor
senzit ive sunt de lungimi și grosim i diferite și astfel ordon ați încât să preia
vibrațiile membranei tectorial e, care codifică frecvența, ampl itudinea și forma
undei sonore și le transfo rmă în impuls nervos specific (codul ne rvos pe riferic
al semnalului).
Fig.15. Secțiune prin canalul cochlea r
239ganglion
spiral
Universitate a SPIRU HARE T

Universitate a SPIRU HARE T240Veriga intermediară. Aceasta este alcătuită în întregime din elemente
nervoase: fibre de condu cere și centre. Un prim segment al căilor de
condu cere este format de ramur a cochl eară a nervului acustico- vestibu lar. O
primă instanță integrativă a acestor căi se află la nivelul bulbului rahidian:
nucleul cochlear posterior și nucleul cochl ear anterior . In acești nuclei se
află cel de-al doilea neuron al traseului recepției auditive. De aici își ia
originea cel de al doilea segment al căilor de condu cere. Fibrele care pornesc
din nucleul cochlea r anterior ajung la oliva protuberanțială de parte a opusă,
după ce se încru cișează pe linia mediană, formând lemniscul lateral (panglic a
laterală Reil). Ele intră în alcătuire a mecanismulu i reflexelor acustico –
cefalo gire și acustico- oculogi re.
In nucleul cochlea r posterior își are originea cea de-a doua grupă de
fibre ascendente. O parte a lor intră în alcătuirea lemniscului lateral, iar o alta
trece pe fața posterio ară a punți i, formând striile (radiațiile) acustice, care,
după ce se încru cișează pe linia mediană, se atașe ază lemnisculu i lateral,
purtând informație audit ivă specific ă.
Lemniscul lateral, situat în parte a centrală a trunchiului cerebral, se
exteriorizează ieșind pe parte a laterală, de unde o mică parte a fibrelor
component e se opresc în tuber culul cvadrige men inferior (centru de reglare a
mișcărilor de orienta re a capului la acțiunea sunetelor), iar cea mai mare parte
a lor fac sinapsă în corpul geniculat intern din metatalamus. Corpul geniculat
intern reprezin tă cel mai important centru subco rtical de integrare a funcției
auditive. Axonii neuronilor de ordinu l III din corpul geniculat intern
form ează cel de al treilea și ultimul segment al căilor de conduc ere a
sunetelor auditive spre instanța corticală superioa ră.
Veriga centrală. Aceasta este formată din reprezentanța cortical ă
localizată la nivelul lobilor temporali, în ariile 41, 42 și 22 Brodmann.
Incrucișa rea parțială a fibr elor asc endente specific e face posib ilă comun icarea
directă a fiecărui receptor auditiv (a fiecărei urechi) cu fiecare emisfer ă
cerebrală. Veriga cortic ală este organizată în concordanță cu principiul
proie cției topice și cu cel al integ rării succesive pe orizontală. Astfel, aria 41
este cea a proie cției topice, la nivelul ei aria recepto are perif erică având o
reprezenta re izomorfic ă, în raport de 1:1. Ariile 42 și 22 sunt de tip asociativ ,
ele realizând integ rări succesive pe orizontală, de la simp lu la comp lex ,de la
parte la între g.
La nivelu l primei zone, se realizează analiza și sinte za fină, specific-
modală, a propriet ăților sunetu lui, obținându-se în final senzaț ia auditivă
propriu -zisă. Lezarea sau ext irparea bilater ală a acestei zone provoac ă o

tulburare bazală a funcției auditive – surdi tatea centrală. In cadrul zonei
asociative, are loc corelarea și sinteti zarea global- siste-mică a seriilor de
sunete individuale în structuri acustice unitare verbale, muzicale, zgomo te.
Cerc etările lui Woolsey și Walzl (1960,1961) au permis detalie rea și
precizare a datelor noastre anterioar e despre organizarea citoarhite ctonică a
verigii cortical e a analizatorului audit iv. Astfel, au fost identificate trei arii
auditive distincte: A I, A II și Ep.
AI este aria audit ivă primară, la nivelul căreia frecvențele înalte sunt
reprezentate în porțiunea anterioa ră (rostr ală), iar cele joase – în porțiunea
posterioa ră (caudală ); iar AII este o arie auditivă secund ară și se
caracterizează printr-o reprezentar e tonotopică invers ă celei din A I. Ep ocup ă
cele două treim i inferioar e ale circumvoluțiun ii ectosilviene posterioar e; ea
realizează integ rarea frecvențelo r înalte în zona superioar ă, iar a celor joase –
în zo na inferioa ră.
Au mai fost identificate și alte arii auditive: o arie terțiar ă AIII, situată
la capătul subdivi ziuni i ariei somestez ice II (Tunturi, 1945), o arie marginală
suprasilviană (Rose, 1949) și o arie insulo-temporală (Gacer, 1972). O
asemene a organizar e este determinată de complex itatea funcțiilor de
diferențier e și integrare a frecvenței, ampli tudinii, form ei, dispo ziției spațiale
și duratei undelor sonore, pentru a se realiza fixarea lor într-o imagine
auditivă cu ident itate și semnific ație pre cise.
Teorii le privind codif icarea și integrarea semnalelor sonore.
Prob lema privind modu l specific în care se realizează proces area semnal elor
sonore, din momentul declarării lor de către sursă și până în cel al apariției
senzaț iei audit ive propriu-zise, a constitui t preocup area centrală a psihofi zicii
și psihofiz iologiei organelor de simț. Această problemă s-a dovedit însă a fi și
cea mai dificilă, nici până astăzi nereușindu- se o rezolvar e completă a ei.
Pentru prima dată, o teorie relativ încheg ată a mecanismulu i senzaț iei
audit ive a fost formulat ă de H.Helmhol tz (1877), pe baza principiului
rezonanței împrumutat din fiz ică. Trebuie să recuno aștem că ea s-a bucu rat de
mai mare succes, încetăț enindu-se cel mai puternic în psiho logie. Potrivit
teoriei rezonanței, membrana bazilară, neavând aceeași lățime pe toată
întinder ea (la baza melcului lățimea ei este cuprinsă între 0,05 și 0,1m m, iar
la vârf, de aprox imativ 10 ori mai mare, atingând 0,5mm) și, în plus,
prezentând și o striație transv ersală, în forma unor fibre elastice indep endente
(„strune"), ea rezone ază și reprodu ce vibrațiile sonor e de la nivelul lichidulu i
din urech ea intern ă.
Universitate a SPIRU HARE T241

Prin analogi e cu construcția instrumentelor muzicale (harp ă, orgă, pian
etc.), unde pentru sunetele de frecvență înaltă există corzi subțiri și puternic
întinse sau tuburi scurte cu diametru mic, iar pentru sunetele de frecvență
joasă – corzi groase și mai slab întinse sau tuburi lungi și cu diametru mare,
teoria rezonanței susține că sunetele înalte sunt codific ate, în cea mai mare
parte, la baza melcului, iar c ele joas e – la vârful lui.
Sunetul comple x, alcătuit din mai multe tonuri simple, în momentul
acțiun ii sale asupra aparatului audit iv se descompune, la nivelu l melcului, în
elem ente componente; fiecare din aceste componente determină covibr ații ale
fibrei corespun zătoa re din membr ana bazilară. Codificate în aceast ă formă,
ele se transmit centrilor corticali, unde are lor integrarea lor într-o imag ine
auditivă unitar ă.
Ipoteza rezonanței este confirmată de o serie de fapte experimentale și
clinice; pierderea sensib ilități i pentru anumi te fâșii de frecvențe, în urma
lezării unor porțiuni ale membranei bazilare, fenomenul Wever și Bray etc.
Cu toate aceste a, ei i se aduc și obiecții serio ase, care îndreapt ă atenția
cercetătorilor și într-o altă direcție. In primu l rând, cercetările histologice de
mai târziu au arătat că „strunele" care formează striația transve rsală nu sunt
independ ente, ele fiind întotdeauna legate și acop erite de țesut conjunctiv . De
aceea, este greu de admis că ele ar putea rezona separat la acțiunea sunetelor
de diferite frecvențe. In al doilea rând, ipoteza rezonanței vine în contradicție
cu fenom enul de masc are a sunetelor (acest fenom en n-ar trebui să se producă
dacă fiecare fibră transve rsală ar vibra separat la diferite frecvenț e ale undelor
sonore ). Alți autori (Roaf și Fletch er, 1930) au încercat o nouă variantă a
teoriei rezonanței, care să înlăture obiecțiile aduse celei expuse mai sus. S-a
pornit de la supoz iția că, în momentul acțiun ii sunetului asupra aparatului
auditi v, membran a bazilară intră în vibrație nu prin fibre izolate sau prin
segmente înguste, ci pe întreaga sa lungime. Ampl itudinea vibrații lor nu este
însă egală, ci, într-un anumi t punct al lungimii membr anei bazilare, prezin tă
un maximu m. Acesta va consti tui numărul de cod al frecvenței care
acționează în momentu l dat. O atenție specială se acord ă inerției lichidului
labirintic (aceasta fiind cu atât mai mare, cu cât frecvența este mai înaltă) și
direcției de mișcar e a lui (în cazul frecvențelor înalte, de la fereastra ovală
către fereastra rotundă, în cazul frecvențelor joase, cone ctarea coloanei
lichidulu i cu membrana bazi lară se realizează în apropiere a helicotr emei).
Universitate a SPIRU HARE T242

Deși explică mai bine recepția frecvențelor simp le și produ cerea
fenomenului de mișcar e reciproc ă a sunetelor , aceast ă variant ă lasă oarecum
în suspensie codifica rea sunetelor complexe.
O depășire a limitelor teoriilor rezonanței a încer cat-o unul dintre cei
mai mari specialiști în psihofiz iologia auzu lui – Geor g von Bekesy (1929,
1938, 1945, 1959), autor al ipotezei undei mobile (travalling wave ). Se
consider ă că, datorită structurii dense, gelatinoase a endoli mfei de pe traseul
cochle ar, mișcările vibratorii ale acestui lichid au un caracter aperiodic.
Acțiunea sunetului va determina două mișcări ondulatorii ale lichidului (două
unde), de o parte și de alta a canalului cochlea r. Formar ea celor două unde se
desfășo ară cu viteza unei pe rioade și ele se sting reped e.
Ampl itudinea maximă a impu lsului de undă corespund e unui anumit
punct al membran ei bazi lare.
Undel e mobile din rampa vestibular ă mai întâi cresc în dimensiuni, iar
apoi descresc, pe măsur a apropierii de cupula cochleii datorită amorti zării
exercitate de canalul cochl ear. Un vertex care „închide" ampli tudinile cele
mai mari marchează zona în care membran a bazilară a fost deviată maximal.
Această zonă este dife rită pentru fie care frecvență.
In acest caz, cerința principală a perceperii înălțimii sunetelor va fi
recuno așter ea de către mecanismele periferi ce de detecție a zonelor deplas ării
(oscilației) maxime a membranei bazilare (ca și în teoria rezonanței). Spre
deosebir e de teoria rezonanței însă, teoria undei mobi le susține că este
necesară o anumită perio adă de timp pentru transmis ia undei prin cochle e.
Teoria lui Bekesy este susținută de date experimentale privind
dinamica activități i bioele ctrice de-a lungul verigilor componente ale
analizatorului auditiv – nerv, nucleul cochle ar, cortexul centr al sub acțiune a
sunetelor de diferite frecvenț e. Cu toate acestea, se apreciază că ea este
tributar ă, ca și cele două variante ale teoriei rezonanței, conc epției periferiste,
care a dominat psihofi ziologia clasică.
Dintre teoriile zise „centrale ", de o audiență mai mare s-au bucur at
două variante: teoria telefonică (Rutherford, 1886) și teoria microfonică
(Unditz, 1938; Davis, 1942). In lumina celei dintâi, principalul factor care
asigură transmi sia vibrațiilor periferice este planșeul lui Corti, ce
funcționează după principiu l membr anei telefoni ce. Vibrații le din scala
vestibu lei se transmi t prin intermediul membranei lui Reissner la planșeul lui
Corti, iar a cesta, prin presiunea pe c are o exercitată asupra celulelor
Universitate a SPIRU HARE T243

ciliate, transform ă vibrațiile mecanic e în semnale nervo ase izomorfe după
frecvență, care sunt conduse la creier, unde se realizează senzația auditivă (se
ignoră complet importanța funcțională a structurii transv ersale și
longitud inale a membran ei bazi lare).
Teoria microfoni că își are punctu l de pleca re în fenomenul Wever-
Bray. Ea postu lează că principalul mecanism de reproduc ere a frecvenței
undelor acustice îl consti tuie potențialele bioelectri ce ale nervului audit iv.
Verifica rea experimentală nu a confirmat o asemene a teză, astfel încât teoria
respectivă apar e ca lips ită de consistență.
Psihofi ziologia contempor ană a aprofundat mult studiul procesului de
codare-integ rare a informației auditive, apelând în acest scop la metodolo gia
cibernetică. S-a stabili t astfel că în procesul de codar e-integrare participă într-
un mod specifi c și diferențiat toate verigile component e ale sistemului
auditi v.
Tehnic a microele ctroz ilor a permis să se evidențieze că fibrele care
form ează nervul auditiv posedă un activism intrinsec exprimat în impulsuri
spontane cu o frecvență de până la 150 c/s. Astfel, acțiunea sunetulu i are loc
pe un fond de activare. Codifica rea presupune o variație (modulare ) a acestui
activism spontan. S-a demonstr at că sensib ilitatea neuronilor ai căror axoni
alcătuiesc nervul auditiv este diferită pentru sunetel e de frecvență diferită: un
neuron sau un grup restrâns de neuroni răspund numai la o anumită frecvență
sau, în orice caz, la un număr foarte mic de frecvențe. Frecvența care
determină nivelul cel mai ridicat al activități i bioele ctrice a fost denumită
frecvența critică. Rezul tă că forma generală a răspunsului neuronului la un
stimul sonor este o curbă apropiată de cea gaussiană: vârful corespunde
frecvenței critice, iar ramurile – frecvențelor neade cvate. Nivelul activismu lui
neural, determinat de stimular ea audit ivă, reprodu ce (codific ă) nivelul
activismului care are loc de-a lungul membran ei bazilare. Pe lângă numărul
impul surilor bioele ctrice corespunzătoar e frecvenț ei sunetulu i-stimul, un
indicator important al activității neuronului auditiv îl reprezin tă pattern-urile
temporal e.
De pildă, dacă luăm un neuron a cărui frecvență critică este de 500 Hz,
această frecvenț ă va parcu rge un ciclu complet al presiunilor acustice în două
miimi de secund ă. Impulsurile neuronului vor reflecta aceste caracteristici
temporale ale semnalului, interv alul dintre ele fiind aproximat iv două
milisecunde.
Universitate a SPIRU HARE T244

Se poate conchide, așada r, că celula neuronal ă desca rcă sincr on cu
semnalul ei.
In cazul în care neuronul nu poate produc e un număr de impu lsuri egal
cu frecvența semnalului, el va descărca un număr care este un divizor rațional
al frecvenței acelui semnal. Se presupune că o asemen ea tendin ță de
sincronizare este imprimată de pattern-ul activismu lui membran ei bazi lare.
Potrivit datelor existente, nervul auditiv poate să reproduc ă frecvențele
semnalelor până la 3.000- 4.000 Hz, ceea ce, evident, nu poate realiza nici un
neuron sau fibră nervo asă singul ară (Che rry, 1971, Gacek, 1972; Lindsay și
Norman, 1972).
La nivelu l corpilor geniculați externi din metatalamus, unde se află cel
de al treile a neuron al traseului auditiv , stimulii sonori au o codific are
tonotopică (reprezenta re pe frecvențe ) (Rose et al., 1963).
Aceasta permite realizar ea unei diferenție ri de tip grosie r, care la om se
poate constat a în pattern-urile activități i bioele ctrice, iar la animal – în
răspunsuri comportamental e motorii și locomotorii, care se pot produce chiar
în cazul le zării zonei cortic ale.
La nivelul zonelor auditive ale scoarței, a fost pusă în evidență o
configurație specifică a activității bioelectric e la acțiunea stimulilor sonori.
Astfel, în stare de anestezie profund ă, răspunsurile bioelectri ce la excitar ea
sonoră se produ c numai în aria de proiecție primară; în stare de anestezie
ușoar ă, asemen ea răspunsu ri pot fi înregistrate și în celel alte arii auditive,
inclusiv în cele sensorimo toare.
După extirparea verigii corticale a analizatorului auditi v, stimuli i
sonori încet ează să mai provoa ce răspunsu ri bioele ctrice în vreo arie
cortical ă.
Responsivi tatea bioele ctrică a neuronilor corticali auditivi este
selectivă și variabilă în raport cu însuș irile temporo- spațiale și spectr ale ale
sunetelor .
Experimental, s-au identific at: a) neuroni care răspund numai la
declanș area sunetulu i; b) neuroni care răspund pe toată durata de acțiune a
sunetulu i; c) neuroni care răspund atât la începerea, cât și la înceta rea acțiuni i
sunetulu i; d) neuroni care răspund la stimu lare prin blocarea activității
bioelectric e spontane; e) neuroni care-și modifică pattern-ul activități i
bioelectric e ca urmar e a modific ării frecvenței stimul ilor; f) neuroni care-și
modifică pattern-ul activității bioelectric e ca urmar e a
Universitate a SPIRU HARE T245

schimbării intensități i sunetului (Etholm, 1969; Gulick, 1971; Lindsay și
Norm an, 1972).
Alte cercetări (Whitfield și Evans, 1965) au pus în evidență încă două
categorii de neuroni: una care nu răspunde la tonuri continu i, dar manifestă o
sensibili tate pronunțată pentru tonuri le cu frecvență modulată și alta care
rămâne relativ pasivă la sunetele de frecvență și intensitate constantă, dar se
activează rapid la sunetele fluctuante sau pulsatorii.
Din c ele de mai su s se desprinde clar existența unei înalte dife rențieri și
specializări în interiorul verigii cortic ale a anali zatorului auditiv în proces area
serial- secvențială a stimu lilor sonori și în or ganizare a senzații lor audit ive.
Fiecare din cele trei proprietăți de bază ale undei sonore -amplitud inea
(intensitatea ), frecvența (înălțimea ) și forma (timbrul) – se codific ă prin
modalități ș i procedee dist incte.
Intensita tea este codific ată prin trei procedee: a) varie rea frecvenței
descă rcărilor bioelectric e neuronal e, pentru intensitățile moder ate; b) creș-
terea perio adei de latență a reacțiilor bioele ctrice, pentru intensități le slabe; c)
creșt erea numărului neuronilor activați, pentru intensitățile puternic e
(Chueden, 1972 ; Gerin ș.a., 1972).
Frecvența va fi codificat ă la nivelul fiecăreia din cele trei verigi ale
analizatorului, delimitându-se astfel: codif icarea periferică (prima ră),
codificar ea intermediară (subco rticală ) și codif icarea finală (cortic ală).
Codificar ea periferică se realizează după două reguli: regula locului și
regula „salvelor". Potrivit primei reguli, suportul nemi jlocit al reflect ării
frecvențelor , îndeosebi a frecvențelor înalte, de peste 4.000 Hz, îl reprezin tă
activismu l bioelectric al membran ei bazilare. Cum am menționat deja, de-a
lungul acestei membr ane se disting punct e ale activis mului maxim, cores-
punzătoa re anum itor frecvențe ale fluxului sonor . Cu cât distanța dintre două
puncte de maximum este mai mică, cu atât codifica rea este mai exactă și,
corespunzător , sensibi litatea absolută și diferențial ă față de înălțimea
sunetelor mai fină.
Regula „salvelor" se aplic ă îndeos ebi în codificar ea frecvențelor joase,
sub 2.000 de Hz. In acest caz, fiec are frecvență sonoră este re ceptat ă ca stimul
izolat, iar impulsurile bioele ctrice generate de acțiune a ei vor fi organizate în
grupe sau „salve" , a căro r confi gurație va diferi de la o fre cvență la alta.
Universitate a SPIRU HARE T246

Universitatea SPIRU HARET247Celor două forme de codific are le vor corespunde neuroni cu
specializare diferită: neuroni înalt sensibi li, care desca rcă la stimu larea
analizatorului auditiv cu benzi înguste de frecvență, și neuroni relativ slab
selectivi, care răspund la o gamă mai mar e de frecvențe.
Codi ficarea interm ediară are la bază principiul tonotopic: transm iterea
selectivă și orientată a impu lsurilor corespunzătoar e unei anumite grupe de
frecvențe (înalte, medi i, joase), în anumite puncte din corpii geniculați interni
(din epitalamus).
Astfel, o serie temporală – frecvență – este reprodus ă printr-o
confi gurație spațială – distribu ția selectivă a activismului bioelectri c între
neuronii corpilor geniculați in terni (Mc Culloch, 1970).
Codificar ea finală se realizează prin interacțiunea a două mecanisme
cortical e: mecanismul primar , care funcționează după principiu l tonotopic,
asigu rând distribuția spațială, între diferitele puncte neuron ale, a activismu lui
bioelectric (rezultatul funcționării acestui mecanism este senzaț ia simplă de
înălțime a sunetulu i izolat); mecanismul secundar , elaborat în cursul evoluției
ontogen etice, care funcționează pe baza unor operatori logico -semantici
(rezultatul activităț ii lui este percepția raporturilor de înălți me și durată în
cazul sunetelor complexe).
Codificarea formei undelor sonor e și senzația timbrului.
Majoritatea stimul ilor sonori au o structură spectr ală complexă la frecvența
fundamental ă, care determină senzația de înălțime, adăug ându -se un număr
mai mare sau mai mic de frecvențe complementar e, care determină senzația
de timbru. Codific area acestora din urmă are un caracter global, constând în
stabilire a dife renței g enerale dintre el e.
Să presupunem că un subiect percepe un ton alcătuit din frecvenț ele
700, 800, 900 și 1.000 Hz. Prin definiție, frecvența de bază (fundameni^ ă) va
fi de 100 Hz. Diferenț a dintre component e va fi tot de 100 Hz. In acest caz,
va fi dificilă discriminare a înălți mii corespun zătoa re frecvenței de bază (100
Hz) și a timbrulu i, determinat de diferența dintre componente (care este egală
tot cu100 Hz).
Rezultă, așada r, că pentru a desprinde timbrul ca o calitate senzorială
distinctă, este neces ar ca diferența dintre frecvenț ele secunda re să nu fie egală
cu valoar ea frecvenței de bază, ci oblig atoriu mai mare sau mai m ică.
Pe lângă intensitate, înălțime și timbru, o importanță deosebită o
prezin tă durata sunetelor . Aceasta apare ca purtăto are de informație esențial ă
în perc epția auditivă, în ge neral, în per cepția muz icii, în special.

Cercetările psihofi zice comparative (Homskai a, 1957 ; Nebâlițin, 1957,
1958; M.Golu, 1958, 1959) au stabilit că, dintre toate sistemele senzoriale ale
omului, cel auditiv posed ă cea mai ridicată capacitate de analiză și evalu are a
duratelor și intervalelor temporale. Aceasta se bazează pe labilitatea
funcțională superioa ră a reprezentanței corticale a analizatorului, grație căreia
se reduc e la minimum perio ada refractară ( de iresponsivitate bioele ctrică
între două st imulări suc cesive).
Codificar ea duratei sunetelo r se realizează prin intera cțiunea dintre
cele trei tipuri de neuroni: „on", „off" și „on-off", prezenți atât în verig a
subcortic ală, c ât și î n cea corticală.
Operatorii logici care primesc semnale despr e începutul, întindere a și
sfârșitul acțiuni i sunetulu i integrează informația corespunzătoar e în scara-
standard de cantific are a timpu lui, facilitând astfel diferențier ea fină a duratei
lui. Intervalul vid dintre două sunete care poate fi perceput distinct nu
depășeșt e 2 milisecund e. Aceasta înseamnă că și durata minimă a unui sunet,
pentru a fi perceput ca atare, se va situa în jurul acelei ași valori. Capacitat ea
de evalua re se menț ine la nivel ridicat de performanț ă până la o durată a
sunetulu i de până la 1-1,5 minute. Prelungir ea sunetului dincolo de această
limită duce la scăderea preciziei în discriminar ea duratelor ca urma re a
dezvo ltării f enomenelor de sumație temporal ă și adapta re.
Pe fondul acțiunii prelungit e a unui sunet apare și fenomenul de
pulsație în sen zația de tărie și de înălțime.
Pe lângă simpla discriminar e a duratelor și interv alelor temporale,
analizatorul auditiv posedă și capacitatea de coordon are și organizare a
acestora în structuri (pattern- uri) cu valoa re informațional- semantică
distinctă (de exemplu, ritmurile sau semnalel e acustic e în alfab etul Morse).
Localizar ea spațială a sunetelor. Una din funcții le importante ale
auzu lui este aceea de a permite orientar ea și reglarea comportamentului
motor în raport cu direcția și locul surselor sonore. Astfel că, pe lângă
mecanismele de codific are a intensități i, frecvenț ei și formei undelor sonore,
trebuie să existe și mecanisme specializate în evalua rea coordon atelor
spațiale ale sursei generatoa re: direcție, distanță, poziț ie. Aceste a din urmă au
la bază intera cțiunea dintre cele două verigi – urechea stâng ă și urechea
dreapt ă -, fiind prin excelență un mecanism binaur al.
Oper ațiile principale pe care le efectuează el sun t cele de calcul al
corel ațiilor și hete rocor elații lor între timpii de sosire a sunetulu i la cei doi
receptori. 248
Universitate a SPIRU HARE T

Orice deviație a poziției sursei generatoa re în raport cu linia mediană,
care împarte în două segmente perfect egale distanța dintre cele două urechi,
creează o diferenț ă în timpii de sosire a sunetulu i la fiecare din cei doi
receptori. Această diferență se interpr etează ca semnal pentru poziționare a
sunetulu i de parte a stâng ă sau de partea dreapt ă. Pe lângă diferenț a de timp,
ca semnal principal, se ia și diferența de intensitate ca semnal secundar
(intensi tatea cea mai mare este asociat ă cu sunetul care ajung e primul la
destinație (receptor ). După estimările făcute, este suficientă o difer ență în
timpii de sosire de doar 0,0003 sec. pentru ca localizare a sunetu lui să fie
lateralizată.
In cazul existenței unei ambi guități, subiectul recurge imediat la
mișcările de orientar e a capului, întorc ându-l când spre stâng a, când spre
dreapt a până ce direcția este pre cizată cu c ertitudine.
Distanța de la care vine sunetul este evaluată după intensitate și
claritate: cu cât aceste a au valori mai ridicate, cu atât distanța de la care
pornește sunetu l este mai mică, și invers, cu cât distanța este mai mare, cu
atât intensi tatea devin e mai slabă, iar claritate a – mai d ifuză.
După unele cercetări, precizia locali zării spațiale a sunetelor depinde și
de frecvența joasă, ponder ea principală în localizarea spațială revine
informației furnizate de difer ența în timpii de sosire la cele două urechi, iar în
cazul sunetelor de frecvență înaltă, rolul principal revine informației furnizate
de diferenț a în intensitate. De aici se deduc e existența a două mecanisme de
codific are – unul pentru frecvențele joase și altul pentru cele înalte. Zona de
interf erență a celor două mecanisme se situează între 1.000 și 5.000 Hz, și în
interiorul ei se înreg istrează procentul c el mai ridicat de erori în localizar e.
Preciz ia cea mai mare în localizare se realizează în plan orizontal:
deviația în stânga sau în dreapta în raport cu linia mediană față-spate, spate-
față; în p lan vertical, localizarea devine mult mai d ificilă.
In mod obișnu it, percepția auditivă se însoțește de vizualizare a sursei
sonore. Intre auz și văz se stabilește astfel o complexă interacțiune, care
influențează localizare a spațială a sunetelo r. Incă în 1910, Klemm descria
tendin ța de a lega sunetele de surse vizuale, care, se presupune, le-ar putea
produce. Foarte puterni c, fenomenul de inducție vizuală a localizării spațiale
a sunetulu i se pune în evidență într-o sală cu ampl ificare. Fixându- ne privir ea
asupra oratorului de la tribună, avem conving erea că receptăm cuvintele
direct de pe buzele lui, făr ă nici o veri gă intermedia ră; de îndată
Universitatea SPIRU HARET249

ce ne întoarc em privirea asupr a unui difuzor lateral sau în spate, locali zarea
sursei se schimbă imediat, plasându- se în difuzor. Și mai uimitor este faptul
că iluzia de localizare se manifestă și în cazul când difuzorul conside rat nu
funcționează.
Efectel e psihofiziologice ale acțiu nii sunetelor . Pe lângă latura
informațională, cu multiplele sale implicații analizate mai sus, acțiune a
sunetelor determină o gamă întinsă de efecte psihofi ziologic e acom-
paniatoar e, cu consecințe deosebite asupra dispoz iției afective, echilibrulu i
funcțional intern și capacității de lucru. După natura lor, aceste efecte le
putem î mpărți în trei g rupe: vegetative, bioelectric e și ps ihice.
Din prima grupă fac parte: modificări ale pulsulu i, ale sistemului
respirator , ale diametrului vaselor sangvine, ritmului arderilor în organism,
modifică ri ale concentr ației sucurilor gastric e, variații ale ritmului de
activitate a glandelor endocrin e; în grupa a doua includem modifică ri ale
tonusulu i muscula r, variații ale rezis tenței electric e a pielii, modificări ale
ritmurilor bioelectri ce ale creierului; din grupa a treia fac parte variații ale
ritmulu i de desfășu rare a proces elor mentale, ale nivelului de concentra re a
atenției, reacții și trăiri emoționale.
Dimensiunile nemijlocit implicate în generarea unor astfel de efecte
sunt intensitate a, înălți mea, durata, periodicitate a – aperiodicitate a (sunet e
propriu -zise sau zgomote), variația ritmică (sunete egale și monotone -sunete
ritmate).
După semn, efectele menționate sunt pozitive, contribuind la
facilitarea, potențar ea și optimizare a desfășură rii proces elor fiziologice în
organism, la menț inerea și îmbogățire a tonusului și echilibrului psihic, la
relaxarea și atenuar ea unor focare tensionale (stări de supăr are, de depresie ),
la stimu larea asociației de idei, a fluxului imaginativ , a capacității generale de
lucru, la înlăturarea insomniilor și la facilitare a instalării somnu lui după
obose ală cumulată, sau negativ e, generând dereglări în plan fiziologic și
neuropsih ic, care pot depăși pragurile de toleranță ale organismului (vertije,
grețuri, dureri de cap, neurastenie, scăderea libidoulu i, scăderea nivelu lui
sensibili tății), stimulii audit ivi devenind, în anumite situații, unii dintre cei
mai puternici stresori fiz ici.
Dacă ne referim la sfe ra afectivă, se poat e observ a că registrul
reacțiilor și trăirilor dete rminate de acțiunea sunetelor este incompar abil ma i
bogat și mai înt ins de cât cel determinat de acțiunea stimuli lor luminoși, fie ei
și cromatici. 250
Universitate a SPIRU HARE T

Un zgomo t puternic sau țipătul agresiv provoa că stare de spaimă, de
încremenire; o muzică ritmată determină exaltare, eufori e; o muzică
simfonică într-o gamă minoră induc e trăiri pesimiste; o muzică simfonic ă
într-o gamă majoră induce trăiri vesel e, optimis te; o muzică funebr ă provoac ă
trăiri dure, de durer e, tristețe sau disperare; zgomotul naturii (foșnetul
copacilor , susurul izvoarelor, ciripi tul păsărelelor , zumzetu l albinelor etc.) are
întotdeauna un efect relaxant, liniștitor , predispunând la contemplar e și
visar e, în timp ce zgomotul străzi i sau al unei hale industriale generează
întotdeauna efecte stresante, senzații și trăiri dezag reabile.
Poluar ea sonoră, în marile orașe, tinde să devină la fel de gravă sub
aspectul conse cințelor patolo gice ca și ce a chimică.
Extrem de nocive pentru homeostezia organismului sunt sunetel e de
frecvențe joase, care pot intra în rezonanț ă cu ritmurile funcționale ale unor
aparate și subs isteme provocând „explozia" lor.
S-a demonstrat experimental că infrasunetele cu o structur ă spectr ală
mai complexă, produse de tuburi de diametr e și lungimi diferite, tot din cauza
rezonanț ei, dobând esc o forță de distrugere extraordinar ă, capabilă, în câtev a
secunde, să transform e într-o grămadă de moloz un bloc cu 10 etaje. Se știe,
de asemen ea, că zgomotul de joasă frecvenț ă al motoarelor autovehiculelor
grele poate sparge geamurile clădirilor din apropi ere și vibrațiile lor provo acă
în timp c răparea zidurilor .
Ca stimu l, sunetul posedă forța declanș atoare cea mai mare, studiile
compa rative (Luria, 1957; M. Golu, 1958, 1960) stabil ind că la acțiunea lui
răspunsurile motori i au perioad a de latență cea mai scurt ă (125- 150 mili-
secunde, f ață de 250-300 mi lisecund e la stimu li lum inoși).
A.4. Senzațiile olfactive
Olfacția este una dintre cele mai vechi forme ale sensibili tății, la unele
animale (inse cte, pești, câini etc.) instituindu-se ca funcție de semnalizare
dominantă în orienta rea în mediu și în detecția factorilor neces ari existenței
individuale și perpetu ării speciei. Difer ențiere a și dezvo ltarea scoarț ei
cerebrale s-au produs primordial în legătură cu procesarea informației
olfactive (la reptile).
La om, rolul mirosului pentru desfășur area comportamentului cotid ian
s-a diminuat conside rabil. Totuși, exclude rea semnali zării olfactive ar genera
serio ase dereglări ale interacțiun ii noastre cu mediu l extern și ale dinamicii
proceselor biochim ice și fi ziologic e din or ganism.
Universitatea SPIRU HARET251

Universitatea SPIRU HARET252Particulari tățile sensibil ității și senzați ilor olfactive. Sens ibilitatea
olfactivă s-a difer ențiat și indiv idualizat în raport cu acțiunea substanțelor
chim ice cu o anumită structură molecula ră și cu proprietat ea volati lizării
(evapo rării și răspândirii în aer). Asemene a substanțe poartă numele de
odorante (mirositoare ). Cerc etările efectuate până în prezent nu au reușit încă
să stabileas că în toate cazurile particula re o corespondență definită între
calitatea senzației olfactive și structu ra chimică a substanței-sti mul.
Dificultatea principală este legată de faptul că substanțe cu structură chim ică
diferită determină senzații asemănătoare, iar substanțe cu structură chim ică
asemănătoare determină senzații diferite. Totuși, structura chimică este
consider ată principalul factor de care depinde tipul sau submodalitatea
senzațiilor de miros.
Substanțele odorante pot fi î mpărțite în trei g rupe:
1.grupa substanțelor cu structură chim ică asemănătoare și miros
asemănător (exemple: a-naft aldehida și P-naft aldehida, y-lactona
și p-lactona, y-valerola ctona și 5 valerolactona );
1.grupa substanțelor cu structură chimică asemănătoare și miros
diferit (exemple: dl-dimet ilactanolul și d-dimetiloctanolul, o-
oxiben-zaldehida, p- oxiben z-aldehida, vanilia, izovanil ia ș.a.);
1.grupa substanțelor cu structură chim ică diferită și miros diferit
(exemp le: citratul și spirtul deltafenil-n- amilic, acidul selinic,
benzaldehida, nitrobenzolul și ben zonitrilu l).
Majoritate a substanțelor mirositoar e fac parte din categoria
combinațiilor organice și constau, în esență, din oxigen, hidrog en, carbon și
azot. Uneori, în compoziția lor intră și elemente aparținând grupei a 5-a din
tabloul lui Mendele ev (P, As și Bi), grupei a 6-a (S, Se, Te) și grupei a 7-a (F,
Cl, Br și J). Din punct de vedere al sarcinilor electri ce, se poate spune că
elem entele care alcătuiesc substanțele mirositoare sunt electrone gative; cele
electropozi tive dau combinații inodore.
O sinteză cuprinzătoare a cercetărilor privind raportul dintre structura
chimică și mirosul diferitelor substanțe a fost realizată de Moncrie ff (1946 ).
Din tabloul alcătuit de el vom desprinde câtev a relații mai i mportante:
•Substanțe cu structură chimică diferită posedă miros asemănător
(camforul și duralul);
•Substanțe cu structură chim ică asemănătoare posedă miros diferit
(vanilia și izovanil ia);

1.Elementel e aflate în natur ă în stare liberă sunt lipsite de miros:
florul, clorul, iodul, fosfo rul, șoricioaic a, oxigenul (în forma
ozonu lui);
1.Polimerizar ea micșor ează sau abolește cu totul mirosul atât al
elem entelor iz olate, cât și al combinațiilor;
1.Elementel e care intră în compo ziția substanțelor mirosi toare fac
parte, de regulă, din grupa metaloi zilor (poa rtă sa rcină negativă);
1.Gradul de satur ație influențe ază asupra intensității senzației
olfactive, dar nu determină senzația ca atare;
1.In seriile homo loage intensitate a mirosului combinațiilor crește pe
măsur a creșterii greutății lor molecula re; intensitatea ating e un
anumit ma ximu m, apoi începe să scad ă (fenomenul adapt ării);
1.Factorul principal care determină mirosul este tipul arhitectural
al moleculei; grupele osmofo rice joacă un rol subordonat în raport
cu structura generală a moleculei; influența osmoforilor în
moleculele mici este mai puternic ă dec ât în cele mari;
1.Câteva substanțe își schimbă mirosul când sunt dizolvate în apă)
indolul, am inele și o serie de uleiuri eteri ce);
1.Mirosul combinații lor ciclice este condiționat de numărul
elem entelor în inel: 5-6 elemente determină un miros de migdale
amare, 6-9 elemente determină un miros tranzitoriu (spre camfo r);
9-12 element e determină un miros de camfor , 13 elemente dau un
miros de smoală sau de cedru, 14-16 elemente dau un miros de
mosc sau de piersic ă; 17-18 element e determină un miros de
ceapă; combinați ile în care intră peste 18 elemente dau un miros
slab sau devin inodore;
1.Poziția lanțului lateral influenț ează mirosul: lanțu l lateral cel mai
apropiat de grupa polară accentue ază senzația olfactivă
corespunzătoar e.
Produce rea excitației olfactiv e. Pentru a excita receptorii olfa ctivi este
necesar actul inspiră rii sau inhalării aerului încărcat cu molecul ele substanței-
stimul. Am menț ionat deja că prima condiție pentru ca o substanță să
determine o senzație olfactivă este aceea a volatilizării (a eman ării de
particule în aer). In afară de aceasta, mai intervin și alte propri etăți, precum:
punctul de fierbe re (Elsber g a stabili t că între tempe ratura de fierbere a
substanțelor odorante și coefici enții care caracterizează sensibi litatea olfactivă
există un raport direct proporțional); presiunea locală a vaporilor (între ea și
Universitatea SPIRU HARET253

exercitând o presiune puternică, se caracterizează printr -un miros mai intens,
iar uleiu l de parafină și glicerin a, având o presiune mai slabă, se
caracterizează printr -un miros mai slab); solubi litatea (pentru a se produc e
excitare a receptorilor , este necesar ca particulele substanței odorante să se
dizolve în lichidul care scaldă epiteliu l olfactiv și în lipidele care intră în
compozi ția protoplasmei celulelor (metanolul și etanolul, care au o
solubi litate scăzută, se asociază cu mirosuri foarte șterse); viteza difuziei
(întruc ât vaporii substanței mirositoare pătrund în zona receptoa re a cavității
nazale în mare parte datorită difuz iei, viteza acestui proces joacă un rol
important în mecanismul produc erii excitației olfactive); absorbab ilitatea
(datorită ei, se produc e crește rea concentr ației substanței mirositoar e, ai cărei
vapo ri adesea se găsesc în aer, în cantități insuficiente; în general, substanțele
odorante se absorb ușor de către învelișul epi telial olfactiv).
In cursul unei inspirații, în cavitatea nazală pătrund e o cantitate de aer
aproximată la 25-30 cm3. Din aceast a, doar o mică parte ajunge în canalul
superio r. Astfel, iese și mai pregnant în evidență rolul proprietăților
prezentate mai sus în mecanismul excitației olfactive perife rice. Receptorii
pot fi apoi stimulați și de vaporii „împinși" de actul expirației prin glota
faringi ană din cavitatea bucală.
Dato rită cililor care se găsesc din abund ență pe nodurile terminați ilor
periferi ce, celulele olfactive posedă o mare capacitate colectoar e, care le
permite să adune cantitățile necesare de particule ale substanței odorant e. De
aceea, sunt suficiente cantități infime de substanță odorantă pentru a provoc a
o excitație olfactivă specific ă.
Mucoasa nazală este inerv ată și de fibre care intră în componenț a
nervului trigemen. Stimular ea lor provoac ă senzații de căldu ră, de frig, de
durer e, în funcție de caracteristicile de presiune, de temperatur ă și de
conc entrație ale stimuli lor odorifici. De regulă, senzațiile olfactive se însoțesc
și de senzați i de fond apa rținând sensibil ității cutanate.
Dinami ca sensi bilității olfactive. Chiar dacă, la om, nu are rolul și
importanța pe care le are la animale, sensibili tatea olfactivă prezintă un nivel
relativ înalt de dezvo ltare. In termenii teoriei concentrației molecul are, se
apreciază că mirosul este de 10.000 de ori mai sensib il decât g ustul.
Pragur ile absolute. Pentru determinare a intensităților compar abile ale
stimulilor olfactivi, a deosebirilor interindividuale și a curbei adaptării, se
recurge la proced eul măsurătorilor relative. El se bazează pe folos irea
Universitatea SPIRU HARET254

Universitatea SPIRU HARET255unor instrumente calibrate în conco rdanță cu un anumit standard, care nu mai
necesită calcul area concentrațiilor minimale ale substanțelo r. Cel mai
cunoscut este olfactometrul lui Zwaardem aker. Simplificat, acesta se
compune dintr-un tub de sticlă sau metal introdus în interiorul altui tub dintr-
o materi e absorbantă și în care se pune o anumită doză de substanță
mirositoar e. Capătul anterior al tubului de sticlă se introduc e într-o nară a
subiectului, iar capătul posterior (deschis) se poate deplas a, la o distanță mai
mare sau mai mică, în interiorul tubulu i îmbibat cu substanță odor antă. Cu cât
tubul de sticlă este deplas at mai spre exterior , cu atât prin el pătrund e o
cantitate mai mare de aer încărcat cu vapo ri mirositori și, deci, cu atât mai
mare va fi concent rația substanței respective. Unitatea de măsur ă – olfacția –
se determină în funcție de distanța (în centimetri sau milimetri) dintre capătul
posterior al tubului de sticlă și capătul posterio r (închis) al tubului exterior
(absorb ant) necesară pentru pătrund erea unei cantități de aer suficiente pentru
a provoca o senzație abia conșt ientizată (de intensi tate minimală). Mărimea
acestei distanțe variază de la o substanță la alta, astfel că prima concluz ie care
se impune este că valoa rea pragului absolut inferior este diferită pentru
diferite substanțe odorante.
E. von Skramlik (1948) a reușit să întocmeas că un „tabel- etalon" al
conc entrațiilor liminale pentru substanțele odorante pure. El ia ca unitate de
măsură „concentrația molecular ă", pe care o raport ează la greutate a
molecular ă a substanței.
Potrivit măsur ătorilor efectuate de el, cantitatea de substanță odorantă
care pătrunde în cavitatea nazală este totuș i destul de mare, chiar dacă în
canalul superior ajunge doar a o suta sau a o mia parte din ea. Energia
moleculelor la nivelul concentrației liminale a substanțelor odorante oscilează
între 104 și 10-3 erg/sec. De aici rezultă că nivelul sensibili tății absolute este
ceva mai scăzut dec ât al cel ei vizuale, audi tive și tactile.
Pragur ile diferenția le. Evalua rea funcției discriminative a sensibilității
olfactive prezin tă mari dificultăți. La ora actuală, cunoaștem foarte puține
date precise despr e pragurile diferențiale. Două aspecte merită a fi reținu te în
mod special: a) valorile pragurilor diferențiale depind de gradul de
concentr ație a substanței odorante (sunt re-lativ mai mici pentru
concentr ațiile slabe decât pentru concentr ațiile puternice ); b) di-namica lor se
încad rează mult mai bine în l imitele a cțiun ii legii lu i Weber-Fechn er.
In sfera sensibil ității olfactive nu dispunem de o scală a „tării lor" sau
intensităților (aș a cum av em în cazul sensib ilități i auditive). Totuși, putem

vorbi și aici de „mirosuri puternic e" și de „mirosuri slabe ", fiind operantă
judec ata comparativă „mai puternic " sau „mai slab". Astfel, mirosurile de ulei
de lămâie sau de camfo r, când aerul este satur at cu vapo rii lor, pot fi socot ite
puternic e; în ac eleași condiții, m irosul de vanil ie se ca racterizează c a slab.
Adaptar ea. Sensibi litatea olfactivă face parte din categoria
modalități lor rapid și puternic adaptabile. Din experiența cotidiană știm cât de
repede ne adaptăm la mirosurile ambientale, chiar și cu unele neplăcute sau
repuls ive. Se dis ting două fo rme ale adaptă rii: omogenă și eterogenă.
Adaptar ea omogenă rezidă în scăderea sensib ilități i inițiale față de
substanța – stimul de bază. Pentru a o determina, subiectul este ținut timp de
câtev a minute (5-10) într-o încăp ere în care s-au evapor at în prealabil 5-20
cm3 din substanța dată. După aceea, subiectul este pus să miroase pe rând
flacon așe conținând aceeași substanță odorantă în concentr ații diferite și se
consemne ază aprecierile lui privind scăderea sensibil ității. Ampl itudinea și
viteza adaptării omogene depind de natura substanței. Iată duratele în minu te
ale adaptării pentru câtev a substanțe de bază: sulfoamoniacul: 4-5; citratul: 7-
106; benzaldehid a: 4-oc* ; safralul: 2-3; cauciucul: 0,2-23; usturoiul: 45-oc;
camfo rul: 2 -oc; fenolul: 9- ac; cuma rinol : 1-2; apa de colonie: 7-12 (Monc rieff,
1946; Bronstein, 1950; Beidler , 1960). Trebuie reținu t faptul că adapt area
olfactivă omog enă nu se caracterizează numai prin modifică ri de ordin
cantitativ ale sensibili tății (creștere a pragurilor ), dar și prin variații calitative:
schimbare a tonulu i senzației. De exemplu, nitrobenzolu l își pierde treptat
mirosul său de migdale amare, dobândind un miros asemănător cu cel al
cauciucului ; ectilsulfida și mer captanul capăt ă un miros eteric plăcut etc.
Pe cât de repede se produc e prima fază a adaptării (scăderea
sensibili tății sub acțiune a „substanței "-stimul), pe atât de rapid are loc și
procesul opus – restabilire a nivelului inițial al sensibi lității. Datorită acestei
labili tăți funcționale, fenom enul oboselii este impropriu pentru analizatorul
olfactiv.
Adaptar ea eterogenă, denumi tă și pasivă sau indire ctă, constă în
modificarea sensibili tății față de o substanță sub acțiunea anterioa ră asupra
receptorilor olfa ctivi a altei substanțe. Scăde rile sensibil ității în raport cu
Semnu l „o"arată că deși mai slab, mirosul subs tanței date continuă să
se perc eapă un ti mp fo arte îndelun gat.
256
Universitate a SPIRU HARE T

cea de a doua substanță sunt însă mai mici decât cele pentru substanța de
bază. Într-un experiment (Bronstein, 1950), s-a constatat că, sub influența
vapo rilor de acid caprilic într-o concentr ație de 407 ori mai mare decât cea
liminală, pragul sensibili tății pentru hvaiacol a crescut de 15 ori, pentru mosc
de 8,5 ori, pentru nitrobenzen numai de 2,6 ori. Valorile adaptării etero gene
depind nu numai de conc entrația substanței de bază, ci și de durata acțiun ii ei,
relația fiind de dep endență direct propo rțională.
Sensibilizar ea este prezentă și în sfer a olfa cției.
Pentru a o pune în evidență, se cere aplicar ea unor stimulări slabe la
interval e scurte, de 30 sec.-1 minut. Procedând astfel, se va constata că, în
decurs de 45-60 minu te, se obține o scădere consider abilă a pragurilor .
Bronstein (1950) a stabilit că, în urma admini strării a 34 de stimulări în
decurs de 30 de minu te, pragul de sensibi litate față de cumarin a scăzut cu
45%; pentru alte substanțe (camfor , etc.), scăderile pragurilor au atins
procente și mai ridicat e.
Sens ibilizarea realizată în raport cu o anumită substanță se asociază cu
creșter ea sensibil ității și față de alte substanțe. După datele aceluiași autor ,
sensibili zarea cu 39% pentru cumarin duce la crește rea sensibi lității față de
alte substanțe, după cum urme ază: heraniol cu 31%, vanilie cu 26%, piridin
cu 9%. Gradul de generalizare a efectului sensibil izării este cu atât mai mare,
cu cât substanțele sunt mai apropi ate după miros.
Interacțiunea excitațiilor olfactive. Ca și î n cadrul c elorlalți55 » »
analizatori, în anali zatorul olfactiv se realizează o amplă interacțiune între
excitațiile specifice. Puner ea ei în evidență se face prin stimulare a simultană,
în cele două variant e posib ile: excitare a simu ltană a celor două nări cu
substanțe diferite și excitar ea ambelor nări cu ajutorul unui ameste c odorant.
Vom urmă ri să stabili m dacă, în condiți ile date, analizatorul olfactiv disociază
mirosurile complexe sau diferitele mirosuri indiv iduale care compun
amestecul fuzionează și dau o nouă calitate a percepției olfactive. Cercetările
efectuate arată că răspunsul nu poate fi categoric și univoc. O serie de
mirosuri se unesc între ele, așa cum se întâmplă în cazul unor produse
cosmetice. La rândul lor, mirosurile natur ale sunt comple xe (mix turi) ale
mirosurilor mai multor substanțe odorante simple, dar în percepție dau un
efect integ rat, relativ unitar. De exemplu, mirosul de esență de tranda fir se
compune din mai multe mirosuri elementa re, dar, în percepție, acest ea sunt
integrate într-un singur miros cu calități specific e iredu ctibile.
Universitatea SPIRU HARET257

Este posibil însă să realizăm un amestec a două substanțe cu
respecta rea anumitor condiț ii și, prin instruire a preal abilă a subiectulu i, să
obținem ca, în momentul administrării ameste cului respe ctiv, să se perceapă
distinct cele două mirosuri. In acest caz, se cere ca: 1) mirosurile substanțelo r
de amestec să aibă aprox imativ aceeași intensitate și să nu se masch eze
reciproc; 2) subiectul să cunoasc ă bine, dinainte, mirosul fiecărei substanțe.
Modif icări ale sensi bilității olfactive deter minat e de alți f actori.
Pe lângă modifică rile produse în nivelul sensibil ității olfactive, ca efect al
acțiunii legilor psihofizice și psihofi ziologic e, importante sunt și modificările
determinate de a cțiunea unor factori aleatori, de ordin obiectiv și sub iectiv.
Dintre facto rii obiectivi, influența cea mai puternică o au puritate a
aerului, tempe ratur a și umiditatea. Intr-o încăpe re dezodori zată, pragurile
absolute scad în medie cu 25%; dimpotrivă, într-o încăp ere în care plutesc
vapo ri ai unor substanțe mirositoare, existând perm anent un miros de fond,
nivelul sensibi lității scade într-o proporție semn ificativă.
S-a stabil it că există o temper atură optimă a ambianței care favorizează
cea mai bună (fidelă) percepție (diferenție re-ident ificare) a mirosurilor și
aceasta este cuprinsă între 35-380C.
In fine, prezența umidi tății aerului este un factor optim izant al recepției
olfactive, iar absenț a ei (respectiv uscăciune a aerului) acționează ca factor
frenator.
Dintre facto rii legați de subiect, primul care trebui e luat în considerare
este vârsta. Potrivit datelor compar ative existente, sensibili tatea olfactivă
creșt e puternic între 6 și 18/20 de ani, iar după 65/70 de ani se produce o
scăde re treptată și ireversibilă, dar fără a ating e ampli tudine a pe care o
înreg istrează scăde rea sensibil ității v izuale și auditive (Mor gan, 1965).
Un al doilea factor important este sexul: la femei pragurile absolute și
difer ențiale ale sensib ilități i olfactive sunt în medie cu 15-25% mai scăzute
decât la bărbați (Beidler , 1968). Apoi, tabag ismul este un factor care tocește
semnificativ sensibil itatea olfactivă, mirosul de tutun îmbibând în perman ență
epiteliu l nazal.
In fine, o influenț ă semnificativă o exercită volumu l substanțelor
nutri tive din organism ; scăderea acestuia duce la o hipo smie a ccentuată
(Hilo v, 1944); da că flămânzirea este croni că și se însoțește de fenomen e
distrofi ce, sc ăderea sensibi lității olfa ctive devine stabi lă. 258
Universitate a SPIRU HARE T

Difer ențele interindiv iduale în nivelu l de dezvo ltare a funcției olfactive
iau valori considerabile, astfel încât oamenii pot fi fără nici un risc împărțiți
în trei grupe: a) cu sensibi litate în general scăzută (hiposm ie), b) cu
sensibili tate olfactivă medie (normosmie) și c) cu sensibili tate olfactivă foart e
fină (hipersmie).
Senzațiile olfactive pot fi compar ate și analizate după următoar ele
însușiri: tonalitatea sau modalitatea, intensitatea, durata și semnificația
emoțională.
Tonali tatea (modalitatea) este acea calitate prin care o senzație
olfactivă (de un anumit gen) se deoseb ește de o altă senzație olfactivă (de un
alt gen); de exemp lu, senzația florală se deoseb ește de senzația caprilică,
putrid ică sau torefactă, și invers, fiecare din aceste senzații se deosebesc între
ele, fiind determinate de stimul i de o altă categorie (structură chim ică).
Aceasta este dimensiune a esențială care se pune la baza categorializării
senzaț iilor olfa ctive și a clasific ării mirosurilor .
Intensita tea, exprimată subiectiv în judecăți „puternic ", „moder at",
„slab" etc., este determinată preponder ent de concentr ația aerului inhalat în
particule ale substanței odorante și, supli menta r, de presiunea locală a
curentului de aer asupr a epiteliu lui olfactiv și de solubili tatea substanței
odorante în lichidul care irigă epiteliu l olfactiv. Sub aspectul efectelor
psihofizio logice pozitive, cele mai adecvate sunt mirosurile de intensitate
medie.
Durata este însușirea unei senzați i de a se menține în sfera conștiinței
pe tot timpul acțiun ii stimululu i, la nivelul inițial de tărie. Senzațiile olfactive
se manifestă și ele sub forma unei întinderi tempora re, dar, datorită rapidei
adaptări a sensibi lității, intensitatea lor tinde să slăbe ască pe măsur a
prelungirii a cțiun ii stimulului.
Semnificația emoțională este calitatea funcia ră a orică rei senzații
olfactive de a se asocia cu o trăire de semn pozitiv sau negativ , care se
conștientizează simu ltan cu tonali tatea sau modalitate a mirosulu i. Ea stă la
baza clasific ării substanțelor -stimul în „plăcut e", „agreabile" și „neplă cute",
„dezag reabile". În aceast ă clasific are, sunt puternic implicați factorii
individual i, împrejur ările specifice de viață și de activitate. Astfel, vom găsi
mirosuri pe care un subiect le include în clasa „plăcute ", iar altul în clasa
„neplăcute ".
Senzați ile olfactive își afirmă rolul lor primordial cognitiv (obie ctiv-
informațional) prin ac eea că datele oferite de ele sunt incluse mai dep arte în
Universitatea SPIRU HARET259

Universitatea SPIRU HARET260procesualitate a mentală, mijlocind identificar ea și clasifica rea substanțelor și
obiect elor din natură după însuș iri, numite odorifi ce, pe care nici o altă
modalitate senzorială nu le poate furni za.
Se știe că, în chim ie și în industria farmac eutică, în descrierea și
definire a substanțelo r și amestecu rilor lor se introdu c obligatoriu însușiri le
odorifice, care nu sunt accidentale, secunda re, ci, dimpotrivă, devin esențiale
și fundamentale.
Intotdeaun a senzaț iile olfactive includ în ele și o dimensiune afectivă,
ele asociindu-se cu trăiri pozitive (plăcut, tonifiant, agreabil) sau negative
(neplă cut, dezag reabil, reje ctiv, depr esiv).
Spre deosebire de senzații le tactile, vizuale și audit ive, senzații le
olfactive se prete ază mai puțin la evaluar e cantitativă, ceea ce face dificilă și
relativă clasifi carea mirosurilor . Este însă de necontestat marea diversitate a
tonuri lor și nuanț elor odorifice, fiecare din ele prilejuindu-ne experi ențe și
trăiri specifice, ireductibile.
In structur area experienței olfactive, un rol important îl au factorii
socio- culturali. In primul rând, ei acționează în direcția stabiliri i selective a
criteriilor și semnific ațiilor diferitelor mirosuri; în al doilea rând, ei contribuie
la elabor area unor scale și etaloane mai mult sau mai puțin standardizate de
ordon are și clasifi care a experi ențelor olfactive individuale; în fine, în al
treile a rând, condiționare a socio- culturală a senzații lor olfactive se
concretizează în verb alizare – stabilire a unor denumiri mai mult sau mai puțin
adecvat e pentru mirosuri și semantizare a corespunzătoa re a conținutu lui
informațional.
Pe lângă funcția cognitivă de bază, senzaț iile olfactive exercită o
influență importantă asupra stării psihofi ziologic e generale a organismu lui,
asupr a dinamicii proceselor metabolic e și tonusu lui neuropsihic. Această
influență se conc retizează în două tipuri de efecte: pozit ive (creșter ea bunei
dispo ziții, creșter ea tonusului cortic al, înviorare, creșt erea sensibil ității în
cadrul altor analizatori – vizual, audit iv, gustati v, optimizarea proceselor
metabolice și a desfășur ării actului hrăni rii etc.) și negativ e (depr esie și
indispo ziție afectivă, scăderea tonusului cortical și somnolență, încetinire a
fluxurilor ideatice, disconfo rt fiziologi c, frânarea desfășu rării actulu i
alimentar etc.). Efectele din prima categorie se asociază cu mirosurile
agreabile, plăcut e, refrigirente, îmbietoa re; cele din categoria a doua se leagă
de acțiunea mirosurilor neplăcute, dezag reabile, r epuls ive.

Determina rea și cunoaște rea acestor efecte consti tuie preocupă ri de
seamă ale industriei cosmetice, farm aceutic e și alimentar e, unde se urmărește
creșt erea ponde rii celor pozi tive și diminuare a ponderii c elor negative.
Clasi ficarea mirosuri lor. Cu toate că este aproape indispensabilă
pentru elabor area unei teorii psihofiz iologice generalizate despre funcția
olfactivă, clasifica rea mirosurilor s-a dovedit a fi extrem de dificilă.
Încercările repetate ale diverșilor cercetători nu au dus la rezultatele scontate.
Ca urma re, și astăzi continuăm să operăm cu criterii de ordin eminamente
psihologic. Una din schemele cele mai larg acceptate este cea propusă de
neurofiz iologul german Henning (1924), care a studiat peste 400 de substanțe
odorante. În unele experimente, subiecții aveau sarcina de a recunoaște și
descrie mirosul; în al tele, ei trebuiau să seri eze mirosurile după as emănar e. Pe
baza datelor obținu te, Henning stabilește șase mirosuri: de fructe, de flori, de
smoală, preanic e (migdale, citrice), cadav erice și torefacte (cafea arsă etc.).
Acestea au fost fixate ca vârfuri ale unei prisme triun ghiulare (prisma
mirosurilor a lui Henning ), iar pe laturi (muchii), au fost consemnate
mirosurile ce iau nașter e prin intera cțiunea și ameste cul mirosurilor
conside rate de bază.
De o reputație mare se bucur ă și schema elabo rată de neuro fiziologul
german Zwaardemake r (1914). Schema respe ctivă conține un număr de 9
clase de mirosuri principale: 1) eteruri (eter amil-ac etic, eteruri etilice și
metilice, eteru ri caproni ce și caprilice, benzil-ac etat, acetona, cloroformul
etc.); 2) aromatice (cam forate, preanice, anasonic e, citrice, migdalat e etc.); 3)
balsamic e (florale, vanil ice); 4) moscoambr oziac e (ambră, mosc);
1.usturoiate (ceapă, acetilenă, mer captan, ihtiol, șoricioaică, haloide);
1.torefacte (cafea arsă, pâine arsă, crezol, benzo l, toluol, xilol, fenol,
naftalină); 7) capril ice (acidul cap rilic și omologii săi, mirosuri de brânză
etc.); 8) neplăcut e (narcoticele ); 9) cadav erice (cadav ru, indol, scatol).
Trebuie să observăm, însă, că schema lui Zwaardemar er are un caracter
și mai arbitrar decât cea a lui Henning. Unel e clase – cum este clasa
moscoambroziacelor – nu-și justifică existența de sine stătătoare. Apoi,
este insuficient întemeiată includere a unor substanțe particular e într-o
clasă sau alta. Criteriul subiectiv după care s-a călăuzit autorul prezintă
variații individuale atât de mari, încât nu asigu ră nici o garanție pentru
stabilire a sferei de cuprinde re a claselo r. Conchidem astfel că problema
clasifică rii mirosurilor rămân e deschisă cercetărilor și verific ărilor
ulterioare.
Universitatea SPIRU HARET261

Structura și funcționarea analizato rului olfacti v. Veriga periferică.
Elementel e receptoa re olfactive sunt dispuse pe o mică porțiune (240 mm2) a
mucoas ei nazale, în segmentul care căptușește canal ele superio are și peretel e
lateral al lamei despărțitoare. Privită la micros cop, zona sensibilă a epiteliului
olfactiv dezvălu ie o structură etero genă, alcătuită din două tipuri de celule;
celule bazale de susținere și celule neurosenzoriale propriu- zise, interc alate
printre cele de susținere și care îndeplinesc funcția de recepție – capta rea
acțiun ii substanței odorante și codifica rea ei în influx nervos specific
(excitația olfactivă). In fiecare nară, omul posedă aprox imativ 30 milioane
celule receptoa re. Acestea au o formă alungită, de fus, sau dilatată, de cupă, și
sunt prevăzute cu prelun giri dend ritice și axonale. Prelungi rile dendritice
înaintează până la membran a mucoasei și se termină prin niște îngroșări
(vezicule olfactive) în care se insere ază mici cili, a căror vibrație favorizează
absorția moleculelor odorifi ce. Terminațiile axonale se îndepă rtează de corpul
celulelor în sens opus (centripet), se unesc în mănunchiu ri de 20-30 și trec
prin lama perfo rată; ele forme ază nervul olfactiv . Se conside ră că celula
senzit ivă consti tuie primul neuron al căilor aferente. Așad ar, pe lângă funcția
de recepție, e a îndeplinește și pe a ceea de transmis ie (conduc ere) (fig. 16).
Pătrunzând în cutia crani ană, fibrel e nervului olfactiv se unesc pe fața
bazală a lobulu i frontal, formând bulbii olfact ivi. Mai departe, fibrele
nervoase ascend ente continuă în tractul olfactiv , care pătrunde în masa
creierului prin trei mănunchiuri, transmițând informația zonei cortical e
terminale.
Veriga intermediară. Anali zatorul olfactiv este singurul care nu posedă
centri subcorticali de sinapsă, căile sale de transmisie ocolind formațiunile
talamice și proiectându -se în bulbi i olfactivi de pe fața orbitală a emisferelo r
cerebrale. Acolo se află cel de al doilea neuron în celulele mitrale. Zona de
sinapsă consti tuie glomerulul olfactiv . Fiecare glom erul corespunde unui
număr de aproxi mativ 24 celule mitrale și unui număr de circa 68 celule
olfactive (receptoare ). Axonii celulelor mitrale formează tracturile olfactive.
Modul de aranja re a celulelor și axoni lor în bulbii olfactivi asigu ră
intera cțiunea căilor de condu cere și are o serie de colat erale, orientate înapoi
spre glomeruli, ceea ce creează un circuit reverb erativ al impulsurilor . O
asemene a „cone xiune inversă" intrasistemică optimizează capacitatea de
discriminar e a apar atulu i olfa ctiv.
Universitatea SPIRU HARET262

Universitatea SPIRU HARET263
Fig. 16. Struc tura

Veriga centrală. Localizar ea reprezentanței cortic ale a analizatorului a
constitui t o problem ă mult controv ersat ă, ea nefiind nici astăzi pe deplin
elucid ată. Inițial, s-a presupus că centrii corticali ai mirosulu i s-ar afla în
regiun ea hipocampulu i și circumvolu țiunii cingula re. Cercet ările ulterioa re
(Brod al, 1947; Mozell, 1958, Moore, 1965) au arătat însă că aceste formațiuni
nu se leagă în mod direct de funcția olfactivă. S-a emis, apoi, ipote za că o
legătur ă mult mai directă cu această funcție o au zonele periamigdalo idă și
prepiriformă, respe ctiv ariile citoarhite ctonice 51 (la mamiferele inferioar e) și
31 (la om). Intrucât leziunile practic ate la nivelul acestor zone, ca și în
porțiunile anterioar e ale lobilor temporali, deși au provoc at tulbură ri, nu au
dus la abolir ea completă a funcției olfactive, s-a conchis că aceasta are o
dublă reprezentar e: una la nivelul rinen cefalului (bulbii olfactivi) și alta la
nivelul neocortexulu i, între cele două niveluri existând un circuit funcțional
de tip ascendent- descendent. S-a stabilit, de asemen ea, că bulbii olfactivi se
află în comunica re cu hipotalamusul anterior și cu nucleii din trunchiul
cerebral, implicați în reglarea comportamentului alimenta r și sexual. In acest
fel se realizează influența facilitatoare sau frenatoa re a stimuli lor olfactivi
asupr a acestor comportamente.
A.5. Senzațiile gustative
Ca și cea olfactivă, sensib ilitatea gustativă s-a difer ențiat și a evoluat
filog enetic în raport cu proprietățile chimice ale stimulilor alimentari.
Evolu ția sa a avut însă un caracter lent, abia la pești putându- se identifica
toate verigil e structu rale ale analizatorului. Sfera de cuprinde re și finețe a
discriminativă prezintă deosebiri mari de la o specie de animale la alta, fapt
explicat prin specificul condiții lor ecologi ce și prin caracterul selectiv al
schimburi lor metabolice cu mediul extern. In lumina datelor ultimelor
cercetări, abia la maimuțe sensib ilitatea gustativă ajung e la o schemă de
structura re completă, în care să fie reprezentate toate cele patru gustur i de
bază.
Corelarea tuturor indicatorilor de ordin cantitat iv și calitativ duce la
constatar ea că ea cunoaște punctul cel mai înalt de evoluție și perfecțiune la
om.
Particularitățile sensibilității și senzațiilor gustative. După efectul
lor asupra receptorilor gustativi, substanțele se împart în două categorii mari:
sipide, a căror acțiune determină apariția unor senzații gustative specific e, și
insip ide, a căror acțiune nu det ermină as emene a senzați i. 264
Universitate a SPIRU HARE T

Sensibi litatea gustativă va putea fi pusă în evidență și studiată numai în raport
cu substanțele sipide. După raportul care se stabilește între structura chimică
și natura senzației provocat e, substanțele sipide se împart în trei grupe: a)
substanțe apropiate după structura chim ică și care provoa că senzații ident ice
sau asemănătoare (ex., alamina d și l, acidul aminoglice ric d și l-fi,
fenoglicin a d și l, nitroanizolii o, m și p, toate determinând o senzație de
dulce ); b) substanțe înrudite după structura chim ică, dar care provoa că senzații
diferite (ex., aminoaciz ii – unii dau senzația de dulce, alții nu excită
receptorii); c) substanțe diferite după structura chimică, dar care provoa că
senzații asemănătoare (ex., o serie de alcaloizi – chinina, stricnina, mulți acizi
și săruri anor ganice).
R.W. Moncrie ff (1946) a reușit să alcătuiască un tablou cuprinzător al
acestor relații, din ca re selectăm pe cele mai relev ante:
1.Aciz ilor și sărurilor acide le este caracteristic gustul acru. Apariția
senzațiilor corespun zătoare se pune pe seama ionilor liberi de
hidrog en din soluții;
1.Nu toți aciz ii posedă gust a cru. Gustu l acru este uneori masc at de o
nuanță de dulce sau amar (acidul picric este amar, acidul salicilic
este dulce );
1.Anioni i, cation ii, complexele de ioni și molecul ele de săruri
nedisociate influențează asupr a calității senzațiilor gustative;
1.Sărurile cu greutate molecula ră mică și mijlocie au gust sărat.
Sărurile elementelor cu o greutate molecula ră mare (ex., sărurile
de iod) sunt amar e. Cationi i și anion ii grei posedă cu precădere
gust amar. Dacă unul din ioni este ușor iar altul greu, gustul
substanței poate fi diferit;
1.Sărurile de beril și câteva săruri de plumb provoa că senzații de
dulce. Sărurile altor metale grele (ex., cele de mercur ) au un
timbru gustativ metalic. Sărurile de magn eziu și amon iu sunt
amar e;
1.Unele substanțe au gust ambivalent. De exemplu, p-clorzaharina
este dulce și amară, iar gama 5 – acidul piridindica rbonic este
dulce, ama r și acru;
1.In seriile homoloag e ascendent e gustul combinațiilor se modifică
de la dul-c e la am ar;
1.Ram ificarea lanțurilor micșorează gustul dulce și accentuează
Universitatea SPIRU HARET265

Universitatea SPIRU HARET2661.Eteru rile cu miros de fructe (etilbut iratul) și eterurile acizi lor
anorganici au de obicei gust dulce. Eterurile acizi lor aromatici,
cele ale acizi lor sulfatici, precum și lacton ele și metonele au gust
amar;
1.Radicalii organici liberi au gust amar (în special radic alii aminici
și cei alcaloiz i);
1.Sulful confe ră combinaț iilor alifatic e gust amar (mer captan ele,
sulfidele, disulfidele, tioamidele ). Acizii sulfatici pot avea atât
gust amar , cât și ac ru;
1.Gustul dulce al zaharinei este determinat de anion. Acest gust
dispar e dacă inelul sulfato- amidic se destramă sau dacă hidrogenul
imidu lui este înlocuit;
1.Mulț i omologi posedă gust asem ănător (formamida, acetamida,
proprio amida sunt amar e);
1.Ades ea, izomerii au gust diferit. Leucina este dulce, izoleucina
-amăruie.
Dinami ca sensi bilității gustative. a) Pragurile absolute. Diversitatea
substanțelor -stimul face ca sensib ilitatea gustativă să nu poată fi caracterizată
printr -o valoa re unică a pragului absolut. Dimpotrivă, pentru fiecare grupă de
substanțe- stimul e xistă un pra g absolut s pecific.
Pe de altă parte, valoar ea prag ului pentru o anumită grup ă de subs tanțe –
stimul depinde și de metoda de determinare. De exemplu, în cazul stimu lării
punctiforme (prin picături), pragul mediu pentru sarea de bucătări e este de
0,19%, iar în cazul aplic ării metodei alegerii, când subiecților li se propune să
compar e apa simplă cu o solu ție de sar e, pra gul este mul t mai mic – 0,08%.
Apoi, nivelul sensibili tății gustative variază în limite foarte mari în
funcție de particularitățile individuale (psihofi ziologi ce), de vârstă și de sex.
Intre un indiv id cu un nivel maxim al sensib ilității gustative și unul cu un
nivel foarte scăzut (din naște re) se întinde o plajă variațională de mii de
trepte, pe c are se distribuie mare a masă a subiecților .
Devin explicabile astfel diver gențele între diverși autori în ceea ce
privește medii le valorilor pragurilor absolute inferioare, determinate în
condiț ii de laborato r.
Dăm mai jos, cu tit lu informativ , trei tablouri cu asemene a valori:
•Tabloul s tabilit de Schr eiber (1887):
• 0,1%, pentru soluț ia de zahăr , la temper atura de 300C;

1.0,05%, pentru soluț ia de sar e de bucătă rie;
1.0,0025%, pentru soluț ia de a cid citric;
1.0,0001%, pentru soluț ia de chinină.
•Tabloul s tabilit de L azarev (1935):
1.2,80%, pentru zahăr;
1.0,50%, pentru sar ea de buc ătărie;
1.0,12%, pentru acidul clorhid ric;
1.0,0002%, pentru chinină.
După cum se poate observa, diferenț ele între datele oferite de cei doi
autori sunt mai mult decât semnificative nu numai din punct de veder e
psihofizio logic, ci și statist ic.
•Tabloul lui Skramlik (1948) a adus corecții serioas e datelor existente
în literatura de spe cialitate la a cel moment, el indicând următo arele valori:
1.0,135%, pentru glu coză; 0,00005, pentru zaharin ă;
1.0,005%, pentru sar ea de buc ătărie;
1.0,00026%, pentru acidul clorhid ric;
1.0,000035%, pentru chinină.
Datele de mai sus arată cât se poate de clar dificultate a determinării cu
precizie, fără echivoc, a unor valori medii-etalon ale pragurilor absolu te
inferioar e în sfer a sensibil ității gustative.
In determinare a pragurilor pentru diferitele grupe de substanțe sipide,
trebuie să ținem seama de nivelul diferit al sensibili tății receptorilor de pe
supra fața mucoasei linguale: zona de la baza limbii prezin tă nivelul cel mai
ridicat pentru substanțele amare, zona de la vârful limbii este maximal
sensibilă la acțiunea substanțelor dulci și sărate, iar zonele laterale și mediană
sunt cel mai sensibile la acțiunea subs tanțelor cu g ust ac ru.
b) Pragurile diferenția le. Determina rea capacități i de evalua re a
diferențelor cantitative (de intensitate ) între senzațiile gustative este și mai
dificilă decât determinar ea intensități i lor minimale. Experiment al, este foarte
greu să acționăm simultan cu două soluții cu concentr ație diferită sau de
natur ă diferită. Desigur, s-ar putea admin istra două picături de soluție-stimul
pe două porțiuni distincte ale limbii, dar proced eul rămân e slab eficient,
datorită diferenț elor de sensib ilitate între zone alătur ate sau si metric e.
Singur a metodă mai sigură rămân e cea a stimulării succesive.
Problema care se ridic ă aici este găsirea pentru fiecare subiect în parte a
267
Universitatea SPIRU HARET

interval elor optime la care să se succe adă stimulii supuși evaluării
compa rative. Analizatorul gustativ se caracterizează în general printr -o mare
inerție funcțional ă, excitația prelungindu- se destul de mult după încetarea
acțiun ii substanței-stimu l.
Pentru o aprox imare cât de cât corectă a valorii pragurilor difer ențiale,
este necesar ca stimulările următoa re să fie administrate după ștergerea urmei
stimulărilor anterioa re.
In pofida dificultăților menționate, cercetările efectuate până în prezent
permit, totuș i, să ne formăm o părere relativ adecv ată despr e dinamic a
sensibi lității gustative.
O primă r elație având ca racter de g eneralitate r ezidă în ace ea că, o dat ă
cu trecerea de la soluții slab conc entrate la soluții mai concent rate, pragurile
diferențiale scad. Ele ating valorile cele mai scăzute în registrul
concentr ațiilor medii. In raport cu conc entrațiile foart e ridicate, pragurile
diferențiale cresc, sensibil itatea scade (Lewis, 1948 ; Beebe-Center și Waddel,
1948; McLead, 1950).
Această dinamică are și importante implicații practice în dozarea
corespunzătoar e a concentr ației substanțelor sipide, pentru a asigura
produ cerea unor senzați i gustative agreabile, cu nuanță afectivă plăcut ă. S-a
stabili t, de pildă, că pentru a determina senzaț ii gustative nu numai puternic e,
dar și agreabile, concentrațiile nu trebui e să depășeas că: 20% pentru zahăr ,
10% pentru sarea de bucăt ărie, 0,2% pentru acidul clorhidric și 0,1% pentru
chinină.
O a doua relație cu valoar e generală ce s-a impus pe baza cercetărilor
de până acum constă în aceea că dinam ica creșt erii sau descrește rii pragurilor
diferențiale depinde de ordine a în care se admin istrează soluțiile-stimul
(având concentr ații diferite) și de mărimea interv alelor dintre stimulări. Cele
două soluții-st imul supuse compa rării se pot da în concentr ație crescândă sau
descrescândă. Dacă cea de a doua soluție este mai conc entrată decât prima,
pragul difer ențial este mai mic decât în cazul prezentării în ordine a inversă a
soluț iilor (Milner , 1970).
Adaptar ea. Simțul gustativ face parte din categoria celor rapid și
puternic adaptabile. La foart e scurt timp de la declanșa rea acțiunii substanței-
stimul nivelul sensibili tății față de aceasta încep e deja să scadă în ritm
acceler at. In funcție de intensitatea și durata acțiunii substanței sipide
folosi te, scăde rea sensibil ității gustative ca efect al proc esului adaptării
Universitatea SPIRU HARET268

Universitate a SPIRU HARE T269poate fi parția lă sau totală (Krakauer și Dallenbach, 1937; Bronstein,
1950).
Folosind metoda gustometric ă, adapt area se poate stabili, selecti v,
pentru dife rite porțiuni ale supra feței receptoar e sau pentru întreaga supraf ață.
Cerc etările întreprinse au condus la formulare a a trei caracteristici
principale:
a)Adapt area sensibili tății gustative este propo rțională cu intensitatea
stimulului ; forma cu rbei ad aptării nu este întotdeaun a aceeași;
b)Viteza procesului adaptă rii este diferită pentru cele patru
submodalități de bază: dulce, sărat, acru și amar. Cel mai rapid adapta rea se
produ ce în sfe ra submodalităților dulce și sărat;
c)Efectul adaptării gustative nu se generalizează sau se generalizează
foart e slab. Sensibi litatea scade numai în raport cu substanța-stimu l de
bază, menținându-se la nivelul inițial sau chiar crescând pentru substanțele
din celelalte categorii. Selectivitatea adapt ării se manifestă și în interiorul
aceleiași submodali tăți g ustative, cu excepția celei pentru ac ru.
Mecanismul adaptării gustative, deși include și o verig ă centrală
(corticală ), în cea mai mare parte constă în procesele biochimice care au loc
la periferie, în receptori. Potrivi t ipotezei formulate de Backman, adaptar ea se
produ ce datorită egalizării conc entrației substanței- stimul din interiorul
celulei senzit ive și din mediu l lichid care o înconjoa ră. Această egalizare
întrerup e procesul difuz iei și, implicit, adapt area gustativă de inhibiț ia locală
care se dezvoltă pe baza sumației excitației și scăderii capacități i
discriminative a verigii receptoar e sau a analizatorului î n ans amblu.
Restabi lirea sensibi lității după adapta re se produc e foarte rapid: prima
se restabilește sensibi litatea pentru sărat (după 14-16 sec.), iar ultima
sensibi litatea pentru ama r (după 47-50 se c.).
Sensibilizar ea. Și în cadrul analizatorului gustativ se manif estă pe
scară largă interacțiune a proceselor excitatorii, pe seama căreia se realizează
sensibili zarea.
Aceasta constă în creșter ea sensib ilității unor zone recepto are ca
urmar e a stimu lării cu anumite intensi tăți a altor zone apropiate în interio rul
aceleiași submodalități. Zonele sensibili zate vor recepționa (reacționa )
substanța -stimul în conc entrații mai mici decât atunci când ele sunt stimulate
fără excitare a ante rioar ă a zonelor învecin ate.

Contras tul. Fenomenul de contrast este deosebit de pregnant și activ în
sfera sensibil ității gustative, datorită raporturilor „antag onice " dintre cele
patru g usturi de bază.
Dacă acționăm asupra unei jumătăți a limbii cu o substanță amară (o
soluț ie de chinină, de pildă), apare alternanț a senzațiilor gustative amar-acru,
asemănător cu lupta câmpurilor vizuale.
Allen și Weinber g (1940) au demonstrat că badijonar ea jumătății stângi
a limbii cu 1,5% soluț ie de acid acetic face ca sensibili tatea jumătății drepte
să crească în raport cu toate c elelalte substanțe sipide.
Intensitatea contr astulu i gustativ depinde de difer ența de concent rație
dintre cele două substanțe – inductoar e și indusă. Contrastul cel mai puternic
apare atunci când substanțele -stimul se aleg din registrul conc entrațiilor
medi i, iar conc entrația substanței inductoa re este mai puternică decât cea a
substanței induse.
Alte modif icări ale sensi bilității gustative. Ca și sensib ilitatea
olfactivă, cea gustativă este influențată și-și modifică nivelul său inițial și în
funcție de o se rie de factori obiectivi și subiectivi.
Dintre facto rii obiectivi, pe primu l loc trebuie să punem temperatura
mediului î nconju rător și a substanței- stimul. Krol-L ifschitz (1933) a stabili t că
temper atura mediului ambiant influențează stare a funcțională a analizatorului
gustati v. Creșter ea acestei temperaturi dincolo de o anumită limită (300C)
determină scăderea sensibili tății pentru sărat, acru și amar. Dacă temper atura
ridicat ă se menține mai mult timp, scăderea sensibi lității se cronicizează.
Tempe ratur a substanțelor -stimul are o influență și mai puternică asupr a
sensibili tății gustative. Astfel, potrivit datelor experimentale, influența
temper aturii asupra senzați ilor specifi ce are efecte diferite în sfera celor patru
gusturi de bază. Sens ibilitatea față de anumi te substanțe dulci poate crește o
dată cu creșter ea temper aturii acestor a, dar începe să scadă de îndată ce
temper atura depăș ește limita de 370C. La 500C senzația de dulce dispare cu
totul Pentru sărat, tempe ratur a optimă este mai joasă (180C), iar substanțel e
amare dau efect maxim la temper atura de aproxi mativ 100C. La 00C, toate
senzații le gustative slăbesc conside rabil sau dispar cu totul. Rezultă, așada r,
că există o temperatu ră optimă, la care efectul subiectiv al acțiuni i
substanțelor sipide este maxim, după cum există și temper aturi extreme (00C
și 500C) la care gustul orică rei substanțe tinde să se atenu eze sau se anulează
complet. (H ahn și Gunther , 1932).
Universitate a SPIRU HARE T270

Un alt factor obiectiv care poate influența starea sensibili tății gustative
este lumina. Menținere a subiectului timp îndelun gat (20-24 ore) în întuneric
va duce la scăderea sensibil ității gustative; lumina diurnă optimă (când este
soare) determină o ușoară scădere a pragurilor absolu te și diferențiale
respectiv , creșt erea sensibil ității (F adeeva, 1946; Bronstein,
1950).
Dintre factorii subiectivi, influența cea mai puterni că asupra dinamicii
sensibi lității gustative o exercită intensitate a trebuinței alimenta re a
subiectului ș i ierarhia preferințelor sale pentru dife rite substanțe alimentar e.
Inițial, apariția senzației de foame determină o creștere generală a
acuității gustative. Dacă trebuința alimenta ră nu este satisfăcută, o dată cu
slăbirea senzației de foame se produce o modificare divergentă în sfera
sensibi lității gustative: scade sensibi litatea pentru dulce și sărat și crește
sensibi litatea pentru amar (se instalează o senzație de fond amărui e). S-a
constatat o creșter e a sensib ilități i față de alimentele de care organismul are
nevoie mai mare sau față de care subiectul și-a format un set pozitiv.
Dimpo trivă, ingerarea unor substanțe de care organismu l este saturat sau în
raport cu care subiectul are un set negativ par neplăcute, respin gătoare,
producând scăd erea nivelului i nițial al sensibil ității.
Alt factor psihofizio logic cu influență notabilă asupra sensibil ității
gustative îl consti tuie modificările care au loc în compoz iția chimică a
sângelui și în alte medii lichid e ale organismulu i. Astfel, Hartridg e (1945) a
stabili t că injecta rea intraveno asă a unor narcotice, după o anumită perio adă
de latență, provoa că o sensibi lizare gustativă generală. Reduce rea procentului
diferitelor substanțe din organism (de pildă, a clorurii de sodiu) determină
scăderea pragurilor senzoriale în raport cu ele. S-a putut demonstra
experimental (Mayer-Gross și Walker , 1946) că hipoglic emia cauzată de
injecta rea unei doze de insulină determină o scădere semnificativă a
sensibili tății pentru zahăr. In stare de hipoglic emie, subiecții preferă soluț ia
de zaharoză în conc entrație de 30%, în timp ce în stare normală, ei o resping,
părându- li-se excesiv de dulce.
„învățare a" este un al treilea factor subiectiv ce poate influența
dinamica sensibi lității gustative.
Spunem adesea că sensibili tatea gustativă este puternic modelat ă de
activitatea profesională. Observațiile arată că cei ce lucre ază în diferite
sectoare ale industriei alimentar e și ga stronomiei (aș a-numiț ii degustători)
Universitate a SPIRU HARE T271

posed ă o sensibili tate gustativă incompar abil mai fină și mai difer ențiată dec ât
restul persoanelo r. Experiența și cultura culinar ă constitui te istoric ește
modele ază structural și calitativ sensibi litatea gustativă, determinând pattern-
uri sensorio- afective cu un înalt grad de specificitate, care difer ă de la o
comunitate istoric ă la alta, de la o zonă geografică la alta. Aceasta își găseșt e
expresia în diversitatea combinați ilor celor patru gusturi de bază, în structura
meniurilor și ingredienților aliment ari. Se constată adesea că o anumi tă
formulă gastronomic ă apreciată și preferată gustativ de o anumită comuni tate
sau într-o anumită zonă geografică să fie subesti mată sau respinsă de o altă
comunitate sau într-o altă zonă geografică. Așad ar, prin formare a și
structur area preferințelor și gusturilor alimentar e, sensib ilitatea gustativă
primar ă este supusă unei puterni ce influențe socio- culturale, iar senzații le
specifice sunt conectate la dinamica trebuințelor alimentar e și corel ate direct
cu senzaț iile organice de foam e și sete.
In sfârșit, trebuie să arătăm că nivelul sensib ilități i gustative generale
înregistre ază modific ări importante provo cate de diferite maladii ale
organismu lui. Potrivit datelor clinice, influența cea mai puternic ă o exercită
procesele tuber culoase. Astfel, T.B.C.-ul pulmonar , al căilor respir atorii
superio are și al limbii duce în toate cazuri le, fără excepții, la tulburar ea
sensibili tății gustative: în fazele incipiente ale bolii se produce o creșt ere,
apoi au loc alter ări de diferite tipuri, după c are curb a coboa ră considerabil.
Diab etul provoa că scăderea sensibil ității pentru dulce; procesele
infecțioase (ex., stările gripale) alterează în mod global calitățile senzațiilor .
Se tinde la ștergerea granițelor dintre gusturile de bază, toate mâncărurile au
același gust – sălciu – leșiatic); o serie de afecțiuni ale creierului (traum atisme,
tumori, focare epileptice, paralizie progresivă, isterie, neuro astenie) provoa că
scăderea sensib ilități i gustative sau duc la apariția în sfera ei a unor fenom ene
paradoxale (Bronstein, 1950; Stevens, 1951; Milner, 1970; Arseni, Golu,
Dănăilă, 1983). Se poate afirma, așada r, că dinamica sensibil ității gustative
devine un barometru fidel al stării funcțional e generale a organismului, o
component ă importantă în mecanismele homeostaz iei psihofiz iologice.
Calitățile senzațiilor gustative. Ca reflectare subiectivă a însușiri lor
substanțelor chimice, senzați ile gustative pun în evidenț ă calități specifi ce,
cele mai importante fiind : a) modali tatea; b) intensita tea; c) durata; d)
semnul trăirii însoți toare.
Universitate a SPIRU HARE T272

a.Modali tatea o definim ca acea calitate prin care o senzație
gustativă de bază se deosebește de celel alte. Se disting astfel patru
modalități principale de senzații gustative: de dulce, de sărat, de acru și de
amar . Pentru fiecare din cele patru modalități s-a identific at substanța-
stimul a cărei acțiune le determină în formă „pură ". Astfel senzația „pură "
de dulce are ca stimul specific zaharina; senzația de sărat – clorur a de sodiu,
senzația de acru – acidul clorhidric, iar senzația de ama r – chinina.
Din interacțiune a și amestecul celor patru senzații modale „pure"
rezultă o gamă întinsă de senzați i gustative complexe intermedia re, în care
raporturile dintre dulce, sărat, acru și amar pot varia în limite valori ce foarte
întinse.
b.Intensita tea este efectul subiectiv al gradului de concentrație a
substanței- stimul. Intre anumite limite, senzația gustativă se supune acțiun ii
legii forței și acțiun ii legilor psihofi ziologic e –Weber-Fechne r și Stevens.
Cu alte cuvinte, tăria senzației conco rdă cu intensi tatea acțiuni i
(concentr ației) stimu lului, subiectul putând să aprecieze senzați ile sale
gustative în ordine crescătoar e – de la slab la puternic – sau în ordine
descrescătoa re – de la puterni c la slab. In plan verbal, se exprimă prin
referire la calitatea modală (modalitate); ex.: „foarte puțin dulce ",
„dulcea g", „destul de dulce ", „dulce ", „prea dulce ", „foarte dulce",
„excesiv de dulce ", „insuportabil de dulce" (la fel se procedează și în cazul
celorlalte modalități).
c.Durata este calitatea senzației gustative de a reflecta și evalua
durata acțiun ii stimululu i asupra receptorilor specifi ci. In compa rație cu
senzații le de alte modalități – ex., audit ive, tactile -, senzațiile gustative au
un grad de precizie mai scăzut în aprecierea duratei stimulu lui. Aceasta se
dator ește inerției mai ridicate a anali zatorului gustativ: pe de o parte, latența
răspunsulu i este relativ mare (în jur de 1 sec.), iar pe de altă parte, excitația
continuă o perioadă de timp, de asemen ea mai mare, după înceta rea acțiuni i
stimulului (ef ectul de urmă prelun gindu- se până la 5-10 se c.).
Intre durată și intensitate se stabilește o interacțiune nonliniară:
concentr ații slabe (subli minale) ajung să determine o senzație identific abilă
dacă acțiune a lor se menține un timp mai îndelun gat (fenomenul sumației
temporal e a excitației); concentr ații relativ puternic e dau senzații a căror
intensitate tinde să scadă pe măsura prelun girii contactului lor cu zonele
recepto are (fenom enul adaptă rii).
Universitate a SPIRU HARE T273

d. Semnul trăirii însoț itoar e exprimă propri etatea orică rei senzații
gustative de a se asocia cu o trăire afectivă pozitivă (plăcut, agreabil) sau
negativă (neplă cut, dezagreabil, respin gător ). Aceasta este o calitate cu rol
adaptativ- reglator deosebit al senzați ilor gustative, ea asigurând selecția
optimă a substanțelor alimenta re și declanșar ea reacțiilor vegetative
corespunzătoa re de accepta re sau respin gere. Prin intermediul acestor calități,
senzaț iile gustative își îndeplinesc cele două funcții principale: funcția de
cunoaște re, inform ația furnizată de ele făcând parte integrantă din descrierea
și clasificar ea senzorială a obiectelor și substanțelor nemijlocit perceptibi le, și
funcția de reglare, ele orientând și coo rdonând comportamentul alimentar .
Mecanismul neur ofizio logic al senzațiilor gustativ e. Din punct de
vedere neurofiz iologic, senzaț iile gustative trebui e înțelese ca rezul tat al
activității unui anali zator specializat (analizatorul gustativ) de procesare
informațională a însușirilor substanțelor chimice solubile, cu structură
molecula ră diferită.
a. Veriga periferică (receptoa re). Receptorii gustativi sunt
reprezentați de celule chemosensibile, grupate în așa-numiții muguri
gustat ivi. Aceștia se află în epiteliu l mucoas ei limbii și a vălulu i palatin. Intr-
un număr mult mai redus, ei se găsesc și la nivelul faringelui, epiglotei și
cartilagiilor aritenoid e ale laring elui. Mugurii gustativi, la rândul lor, se
grupează câte 8-10 la un loc, formând papilele gusta tive. Se estimează că
veriga peri ferică a analizatorului gustativ al omului conț ine în jur de
2.000 de papile.
Papilele sunt de trei tipuri (după formă ): fungiforme, de dimensiuni mai
mari, care se localizează în porțiun ile anterioare și laterale ale limbii;
filiforme, cu aspect conic sau piramidal, ordonat e în șiruri paralele cu V-ul
lingu al, care se situează pe porțiune a dorsală a vârfului limbii ; circumvualate,
de formă tronconică, aflate preponde rent în re giunea posterio ară a limbii.
Celulele senzitive posedă propriet atea absorbției și difuz iei, esențială
pentru produce rea excitației. Substanțele sipide pot acționa asupra
terminați ilor nervoas e în forma soluțiilor ionizate (cum este cazul soluț iilor
slabe de săruri și acizi) sau neion izate (cum este cazul soluți ilor de substanțe
organice – zahărul). Un rol important în mecanismu l periferi c al produc erii
excitației revin e factorilor auxiliari – salivei și mișcărilor limbii. Saliva
îndepl inește rolul de solvent în raport cu subs tanțel e solide, de
Universitate a SPIRU HARE T274

diluant, în raport cu soluț iile prea concentr ate, și de curățitor , spălând
mucoas a bucală de resturile substanței care a acționat anterior , pregătind
astfel aparatul receptor pentru acțiunea unui nou stimul. Gland ele saliva re
influențe ază asupra nivelulu i și dinam icii sensibili tății gustative prin
modifica rea debitulu i și compoziț iei salivei, în corcond anță cu trans formările
și procesele neurovegetative din mediul intern al organismulu i. Stimulii
algici, șocurile sau stările emoț ionale puternic e – de frică, de furie etc. – frâ-
nează sau opres c cu totul secreția salivei.
Mișcă rile limbii imprimă recepției periferi ce un caracter activ,
contribuind la reducerea timpulu i de produc ere a excitației și la creșt erea
capacității de difer ențiere a substanțelo r. Excitația ia nașter e pe măsură ce
moleculele sunt captate și absorbite de celulele senzit ive. O dată generat,
influ xul nervos specifi c (codul perife ric) este transmis terminații lor nervoas e
din apropie re. O fibră nervoasă colectează excitaț ia de la mai multe celule
senzitive și poate reacționa la excitanți cu propri etăți diferite (Pfafmann,
1941, 1959). Potențialele bioelectric e generate în interiorul fibrei nervo ase
reflectă prin ampl itudine, formă și periodici tate natura și conc entrația
soluțiilor-stimul ( Beidler , 1961).
b. Veriga intermediară (subcorti cală). Aceasta este alcătuită din căi
de conduce re ascend ente și cent ri nervoși.
Excitația de la nivelul celulelor senzi tive este prelu ată de fibrele
nervilor senzitivi. Unele din aceste fibre pătrund chiar în interiorul papilelor ,
ramificându- se la supra fața recepto rilor; altele se termină la nivelul țesutu lui
care înconjoar ă receptorii. Fibrele aferente ale analizatorului gustativ intră în
componenț a câtorva nervi cranieni, după cum urmează: cele care culeg
excitația din porțiunea anterioar ă a limbii intră în componenț a nervului
lingu al (ramur ă a trigemenului), nerv mixt, care pe lângă semnale gustative
condu ce, de asemen ea, semnale tactile, termice și algic e; fibrele care
recoltează semnalele din zona posterioar ă a limbii intră în componența
nervului gloso farin gian; fibrele care colecte ază semnal ele din porțiunea
faring elui și cartila giilor aritenoide merg în componenț a nervului va g.
Spre deosebir e de cazul căilor optice și auditive, rezecția nervilor
gustativi nu provoa că întotdeaun a abolire a sensibili tății la om; dispariția
sensibi lității are loc numai de acea parte a limbii care este enervată de fibra
secționată.
Universitate a SPIRU HARE T275

Universitatea SPIRU HARET276In unele situații, nici nu se produc e pierderea sensibi lității, ci
perve rtirea ei (Bronstein, 1950; Milner , 1970). La papilele gustative ajung și
terminați i fine aparținând lanțului simpatic, care îndepl inesc o importantă
funcție trofi că.
Centrii nervoși se situează la nivelul etajelor subcortic ale: bulbul
rahidian (nucleul solitar) și talamusul (nucleul arcuat, unde se află cel de al
treile a neuron). Aceștia realizează o analiză a parametrilor cantitativi ai
excitației specific e, favorizând produce rea unor răspunsuri reflexe
neuroveg etative (îng hițire, masticație).
c. Veriga centrală. Ca și în cazul mirosului, localizarea cortic ală a
funcției gustative nu este suficient de certă. Pe baza anali zei datelor clinice
asupra leziun ilor localizate în diferitele zone ale creierului, precum și în
lumina cercetărilor electro fiziologi ce, s-a formulat ipoteza potrivit căreia
reprezentanța cortic ală a anali zatorului gustativ s-ar afla în lobul frontal, în
regiune a de deasupr a scizurii lui Sylvius (aria 43 Brodmann), cam în același
loc unde se găsesc centrii senzoriali și motori ai limbii, musculaturii
mast icatorii ș i actului deglutiției (fi g. 17).
Veriga cortical ă realizează transform area excitației ca fenomen
fiziologic în proc es psihic conștient.
A.6. Senzațiile vestib ulare (de e chilibru)
Acțiune a perman entă a forței gravitaționale a impus necesitatea pentru
organismele animale a dezvol tării unor mecanisme de stabilire și menținere a
unui centru de greutate și, respectiv , a unui echilibru static și dinamic al
corpului, în ansamblu, al diferitelor segm ente, unele în raport cu altele. Pe
această bază obiectivă, se va difer enția și specializa sensibil itatea vestibulară.
Cu toate că unii autori (Wendt, 1951) contestă desprinder ea și tratarea
acesteia ca modalitate senzorială distinctă, opinia generală este favorabilă
ipotezei autonomiei relative a ei, întruc ât dispune de zone recepto are, de căi
distincte de condu cere și de zone neuronale centr ale de proces are a
semnalelo r și căi e ferente de comandă.

27
n.
Fig. 17. Anal izatorul
Universitatea SPIRU HARET

Particularitățile sensib ilității vestibular e. Aceasta trebui e consider ată
o formă specifi că de reglare a pozițiilor și traiectoriilor comportamentului
locomotor în câmpul gravitațional. După criteriul de conștienti zare,
informația vestibular ă se situează la un nivel mai scăzut decât informația
furnizată de exteroceptori. Mai mult decât atât, semnali zarea care se
realizează în condiț iile echilibrului statochinetic al corpului se integ rează la
nivel subconșt ient. Din punct de vedere semantic, semnalel e vestibular e au un
caracter unidimensional, ele nedu când la consti tuirea unor imagini senzoriale
complexe. Ca urmar e, în studiere a la om a acestei forme de sensibi litate, este
conside rabil redus ă folosire a răspunsurilor verbal e. Indicatorii cei mai
relevanți rămân, în acest caz, înregistrările electro fiziologi ce, cinematic e și
datel e supl imenta re oferite de clinica de neurolo gie și neuro chirur gie.
Ca modalități de stimular e a receptorilor pot fi conside rate mișcările de
poziție, de relație și rectilini i (în plan orizon tal: înainte -înapoi sau în plan
vertical: sus-jos). Dacă este să vorbim de pragurile absolute și difer ențiale,
atunci acestea se pot defini ca abateri minime ale corpului de la poziția
inițială de echilibru, care se conștienti zează de către subiect sau care
provoac ă activar ea reflexă a mecanismelor efectorii de redres are. Ca atare,
aceste praguri se pot exprima fie ca rație minimă a accelerării, neces ară
pentru a provoca o reacție, fie ca viteză minimă a mișcării care provoa că o
reacție la fie care rație de accelerare (Greenfield, 1972).
Semnali zarea vestibular ă stă la baza unui comple x sistem de reflexe
ortosta tice și de redresare (labirintice, cervic ale, corpor ale, ocular e), prin
care se asigură poziția de echilibru și se previn pozițiile incomode, de
disconfo rt postural sau kinet ic. Ea menține perman ent sub control aparatul
oculomotor , capul, trunchiul, membrele și repartiția tonusulu i muscula r.
Mișcă rile globilor oculari și ale capului determinate de stimular ea
vestibular ă au un rol important nu numai în asigurarea echilibrulu i, ci și în
percepția vizuală. Când capul se „rotește" dintr-o parte în alta sau când se
înclină pe spate, datorită compensației optice, obiectul percepției continuă să
rămână fixat în centrul câmpulu i vizual. Mișcările globilor oculari sunt de
două tipuri: compensatorii de coordona re, care se produc ca răspuns la
întoarc erea capului într-o parte sau în alta, și sacadate, care apar ca răspuns la
deplas area punctului de fixare în alt obiect, efectuându- se simu ltan cu
mișcările capului în direcția obiectului ce urme ază a fi fixat. Ochii
„mișcându-se " mai reped e, ating punctul de fixare înainte a capului; dar
Universitatea SPIRU HARET278

Universitatea SPIRU HARET279până se desăvâ rșește mișcarea capului ei rămân fixați asupra obiectului,
datorită mișcărilor compens atorii de coordon are (Mow re, 1932). Ambele
tipuri de mișcări se produc și atunci când pleoapele sunt închise (Wendt,
1936). Este evident că, în acest caz, semnalele vestibu lare îndeplines c rolul
reglator principal. Mișcările ocular e se produc și sub acțiunea unor excitanți
nespecifici asupra aparatulu i vestibular (introduce rea de apă rece sau caldă în
condu ctul audit iv, lovirea ur echii, adminis trarea de curent electric ).
Semnalele vestibular e joacă un rol esențial în reglarea tonusu lui
muscular: învârtire a în poziție verticală fixă provo acă la oprire mișca rea
compens atorie a capului; mișcarea liniară provoac ă reacția de susținere din
partea membrelor și a mușchilor trunchiului. Magnus Klein și Bord (1937) au
descris așa-numita reacție vestibulară a locului: dacă lăsăm o pisică în jos,
brusc, ea își desfa ce automat labele și-și scoat e ghearele; dacă o ridicăm în
sus, își î ndoaie ușor labele.
Aceeași reacție a fost studiată și la om de către Fische r (1942), cu
ajutorul unei mașini speciale de ridicat; în timpul ridicării apare reacția de
îndoire (ușoa ră) a genun chilor , iar în timpul cobor ârii se produ ce reacția de
întindere rigidă a picioarelo r. (De altfel, acest fenomen îl putem sesiza
singu ri, în lift: la pornir ea liftului în sus, se produce reacția de îndoire a
genun chilor; pornirea liftului în jos determină r eacția de ex tensie a membr elor
inferioar e).
Reflexele labirint ice se produc la o deviație de 25-300 de la poziția
normală a co rpului ș i devin max ime când deviația ating e 900 (Fulton,
1950).
Sensibi litatea vestibulară prezin tă și ea deosebiri interindiv iduale
apreciabile. Aceste a se determină după rezistența la „șocul " deviații lor bruște
și de lungă durată de la poziția normală de echilibru. Unele persoane
dovedesc o foarte bună rezistență vestibu lară, suportând bine, fără dereglări
funcționale, atât mișcările de rotire, cât și pe cele liniare; altele, dimpotrivă,
au o rezistență atât de scăzută încât cele mai mici deviații de la poziția
normală le cauzează dereglări neurov egetative serioase. Din punct de vedere
psihofizio logic, optim este un nivel mediu al sensibili tății vestibulare; un
nivel foarte ridicat predispune la stări de disconfort (amețeli, senzați i de
greață); un nivel foarte scăzut predispune la dereglări frecvente ale
echilibrului ortostatic și locomotor al organismului (cazul stării de ebrietate și
de leziun i ale centrilor nervoși vestibulari).

Ca și celelalte modalități, sensibili tatea vestibu lară se subordone ază
legii exercițiului: prin exercițiu treptat și îndelung at, intensitatea impulsurilor
vestibular e poate fi modelată și adusă între limitele toleranței funcționale (ele
încet ând să mai antreneze reacții neurove getative dezag reabile); legăturile
condiționate care se stabiles c între centrii cortic ali și cei vestibulari din
trunchiul cerebral acționează ca un fel de barieră de tip homeostatic, blocând
efectele vegetative perturb atoar e care însoțeau inițial stimular ea receptorilor
vestibulari.
Structura și funcționarea analizato rului vestib ular. a. Veriga
periferică. Zo-nele receptoar e se află în canalele semicir cular e (în crestele
ampular e), în utriculă și saculă (toate componente ale aparatului vestibular
din urech ea internă ). Celulele senzi tive (receptoare ) existente în aceste
form ațiun i sunt stimulate (excitate ) de către mișcările active sau pasive ale
capului. Aceste stimulări de natur ă mecanic ă sunt transform ate în influ x
nervos specific, ale cărui caracteristici de ampl itudine, frecvență și
periodici tate devin semnale ce informează centrii nervoși despre poziția
noastr ă ortos tatică și statochinetică. In crestele audit ive, otolitele, sub
acțiunea gravitației, exercită în perman ență o presiune asupra cililor celulelor
senzoriale. Schimbare a poziției capului sau și a capului și a corpului în
același timp determină schimbare a poziției otolitelor , care intră astfel în
atingere cu cilii celulelor re ceptoa re, excitându- le.
Același fenomen are loc și în crestele audit ive, numai că excitarea
receptorilor o va produc e mișcar ea într-un sens sau altul a endoli mfei. Există
o specializare în semnali zarea celor două planuri ale mișcării capului și
corpului – ori zontal și vertic al.
Astfel, mișcarea capului sau, simu ltan, a capului și corpului în plan
orizontal este semnali zată de receptorii din parte a auditivă din utriculă, iar
mișcarea în linie vertic ală este semnali zată de receptorii din partea auditivă
din saculă; mișcările circular e și de rotire a capului sau corpului sunt indicate
de re ceptorii din cr estele ampu lare (ale canalelo r semicircula re).
b.Veriga intermediară. Calea nervoasă de transmisie a excitației
încep e la nivelul zonelor labirintice, în care se găsesc celulel e senzi tive,
alcătuite din dendritele neuronilor ganglionilor scarpa. Axon ii acestor
neuroni (proton euroni) forme ază nervul vestibular , care părăs ește urech ea
internă prin canalul auditiv intern, alături de nervul acustic, și pătrund e în
bulbul rahidian ( fig. 18).
Universitatea SPIRU HARET280

La acest nivel, fibrele sale se împart în două romburi: ramura
ascendentă și ramura des cendentă.
Fibrel e ramurii ascendent e se termină în nucleii vestibulari din punte
(n.Deiters, n.Schw albe, n.Bechte rev) și în nucleul vestibular bulbar, unde se
află neuronii de ordinul al doilea (deut eroneu ronii). De la acești nuclei,
fibrele sensibili tății vestibulare iau direcții diferite:
1.spre cerebel (vestibuloc erebeloase ), unde se termină în nucleul
fastigi al. De aici pornesc în sens invers fibre cerebelovestibulare,
conduc ând comenzi de la cerebel la nucleii vestibulari (circuit
feed-back vestibulo- cerebelo- vestibular , prin care se asigu ră
coordona rea reflexelor vestibu lare de echilibru);
1.spre măduva spinăr ii – fasciculul vestibu lospinal, care conduc e
comenzi le reglatorii ale nucleilor vestibulari către centrii motori
spinali din coloanele anterioar e, creându -se astfel calea reflexă
pentru efectu area automată a mișcărilor corpului, necesare
restabilirii ș i menținerii e chilibrului;
Fig. 18. Aparatul
Universitatea SPIRU HARET281

1.spre fasciculul longi tudinal medial, terminându- se în nucleii
motori ai nervilor globilor oculari – nervul oculomo tor comun
(III), nervul trohlear (IV), nervul oculomotor extern(V I) și nervul
accesor (XI) și realizând mișcările ocular e de redresare și
coordona re a privirii, în funcție de poziția capului și trunchiulu i;
1.spre scoarța cerebrală, unde se află centrii integ rării superioa re a
informației vestibu lare și de realizare a senzațiilor
corespunzătoare.
Ramura descendentă (calea eferentă) intră în componența fasciculului
vestibu lospinal și se termină în neuronii somatomotori din segmentul cervical
al măduvei.
Prin intermediul ei se realizează coordonar ea reflexă a mișcării
capului.
c) Veriga centrală a analizatorulu i vestibular se află în scoarța
cerebrală. Nu s-a reușit încă să se identific e cu precizie zonele topog rafice
corespunzătoare. Dată fiind structur a mixtă a informației implicate în
menținerea echilibrului – pe de o parte, informația vestibulară propriu- zisă, pe
de alta, informația proprior eceptiv- kineste zică -, trebuie să existe două zone
corticale integ ratoa re: una în lobul temporal și alta în lobul frontal, în
apropiere a ariilor motorii 4 și 6. Este logic să presupunem că între cele două
zone se realizează o comunicar e informațională bilaterală, ele consti tuindu- se
ca verigi complement are ale unui mecanism unitar de realizare și menținere a
echilibrului ortostatic și statokinetic al or ganismului în câmpul g ravitațional.
Informația procesată și integrată la nivelul acestor zone intră apoi, ca o
componentă esențială, în imagin ea Eului fizic, contribuind la menținere a
unității funcționale a schemei corpor ale.
Veriga corticală controlează activitatea centrilor subcorticali ai
echilibrului și asigură reglajul voluntar -conștient al mișcărilor de schimbare a
pozițiilor co rpului î n timpu l activităților fizice.
B. Senzațiile proprioceptiv-ki nestezice
Desfășurarea normală a activității în raport cu sarcinile și solicitările
externe reclamă controlul și reglarea perm anentă atât a pozițiilor membrelor
și trunchiului, cât și a mișcărilor (obiectu al-instrumentale), care form ează
praxia. Informația necesară este furnizată în acest caz de sensib ilitatea
proprio ceptiv-kinestezică. Identificar ea ei s-a făcut mult mai târziu decât a
celorlalte modalități. Pri ma relata re despre existența celui de-
Universitatea SPIRU HARET282

al șasele a simț , simțul muscular , ne parvin e de la Ch.Bell (1826). In 1885,
Bastian va afirma existența unei categorii special e de senzații implicate în
coordonar ea mișcărilor, introducând termenul de kinestezie; câțiva ani mai
târziu, în 1894, Ch.Sherrington reușește să demonstreze experimental
prezența fibrelor senzitive în componența nervilor motori și a unor elemente
recepto are la nivelul mușchilor și tendoanelor , propun ând pentru denum irea
lor termenul deproprior eceptori. Ulterior , I.P.Pavlo v, extinzând principiul
semnalizării și al analizei/sin tezei asupra activității întregii scoarțe cerebrale,
conchide asupr a existenței unui analizator special, analiza torul motor , care
integ rează semnalel e declanșate de stările posturale și de mișcările corpului.
Cercetările efectuate pe baza metodei condiț ionării au confirmat această
concluzie, impunând definitiv recunoaște rea sensibi lității și senzații lor
proprio ceptiv-kinestezice.
Particularitățile sensi bilității și senzațiilor proprioc eptiv-
kinestezice. Așa cum dovedes c datele experimentale, sensibili tatea pro-
prioc eptiv-kinestez ică are un nivel relativ ridicat, valorile pragurilor absolu te
și difer ențiale fiind în general scăzute. Este suficientă o mișca re ușoară, o
infimă modifica re a unghiului unui segm ent la nivelul articulației, o presiune
de numai 2-3 g pentru a declanș a proces e active de excitație (Mattheus,
1931). Firește, nu toate articulați ile sunt la fel de sensibile la mișcar e. De
exemplu, glezna piciorului este mult mai puțin sensib ilă decât articulația
umărului; articulația șoldului este mai sensibilă decât a umărului, iar
articulația principală a degetului mare de la picior este cea mai sensibi lă
dintre toate.
Spre deosebir e de alte modalități, sensibili tatea proprioc eptiv-
kinestezică este greu adaptabilă, senzația nemodific ându-și intensitatea oricât
de mult s-ar prelun gi acțiunea stimu lului.
Aceasta își a re cauza în ne cesitate a menținerii perman ente a controlului
centr al asupra tonusu lui muscular , a pozițiilor segm entelor corporal e și a
mișcărilor . Slăbirea sau bloca rea fie și temporar ă a semnal elor proprioceptiv-
kineste zice ar avea serioase conse cințe asupra stabili tății corpului în spațiu și
asupra unității Eului fizic (Cazurile de pierde re subită a cunoștinței doved esc
acest lucru).
Finețe a discriminatorie a sensibili tății în raport cu pozițiile și mișcările
corpor ale poat e fi sporită prin exercițiu și antren ament.
Universitatea SPIRU HARET283

Recepția proprioc eptivă se află în stare funcțională continuă, chiar în
timpul somnulu i profund, chiar dacă semnalel e emise nu se transformă în
senzaț ii; ce a kinestezică se activează numai î n timpu l mișcă rilor.
In cadrul activi tății, între cele două se stabilesc raporturi de
subordona re dinamic ă (alternativă). In sarcinile care presupun păstr area
îndelun gată a unei poziții fixe – vertical e, orizontale, înclinate sau în șezut
-dominante devin semnalele proprioceptive (de la fusurile musculare ); în
sarcinile care cer efectuar ea unor mișcări fine, bine coordon ate și integ rate,
dominantă devine semnali zarea kinestezică (de la receptorii tendoanelor și
articulați ilor).
Este posib ilă și o departaja re simultană a dominanțelor între cele două
categorii de semnale: la nivelul grupelor de mușchi care trebuie menț inuți
într-o poziție fixă (statică) se emit cu precădere semnale proprioceptive; în
același timp, grupel e muscula re angajate în executar ea unor mișcări emit
preponde rent semnal e kinestezice.
In reglarea nivelului sensib ilități i proprioc eptiv-kinestez ice un rol
important revine reflexelor de „explorar e" și „țintire-fixare " (Konorski,
1967). Refle xul de „explora re" este destinat găsirii unor poziții adecv ate ale
corpului și membrelor în veder ea efectuării unor mișcări obiectual-
instrumentale; reflexu l de „țintire", care se declanș ează prin activare a local ă a
motoneuronilor ce trimi t impul suri la mușchi pregătește organismul pentru
efectu area mișcărilor adaptative specifi ce. De aceea, prompt itudinea și
corectitudinea răspunsu rilor motorii în diferite situații constituie indicato ri ai
capacității discriminative a analizatorului proprio ceptiv-kinestezic. Regla rea
nivelului de sensibil itate al receptorilor kinestezici se realizează prin
intermediul motoneuronilor (y); la rândul lor, aceștia se află sub controlul
form ațiun ii reticulate a trunchiulu i cerebral (Granit, 1955).
Pentru evalua rea experimentală a stării sensibi lității proprioc eptiv-
kinestezice se folosesc proced ee distincte.
Sens ibilitatea proprioc eptivă se testează prin procedeul poziționării și
mișcării pasive. Subiectul, ținând ochii închiși și având o stare de relaxare
neuromuscular ă cât mai bună, trebuie să lase în voia experimentatorului
diferite segm ente ale corpului; experimentatorul le imprimă mici deviații de
la poziția inițială sau efectuează cu ele mișcări cu diferite traiectorii. După
fiecare asemen ea procedură, subiectul trebuie să relateze cât mai exact despre
modifică rile posturale produse. Prompt itudinea și corectitudinea
Universitatea SPIRU HARET284

Universitatea SPIRU HARET285răspunsurilor se iau ca indicato ri ai funcției discriminative a mecanismelor
proprio ceptive.
In investi garea sensibi lității kinestezice se recurge în special la metoda
praxiei. Ea constă în verific area capacității subiectului de efectu are a
diferitelor tipuri de mișcări (obie ctuale, instrumentale, convenționale etc.), cu
sau fără control vizual, pe baza unor comenzi și instructaj e verbal e date de
experimentato r. Corectitud inea traiectori ei, a succesiunii secvențelor , a
amplitud ii și formei se ia ca indicator al gradului de eficiență și precizie a
semnalizării kinestez ice (Luria, 1958, M.Golu, 1978).
Se dovedește că relatările subiectului sunt mai exacte și mai complete
în cazul posturilor și mișcărilor active decât în cel al posturilor și mișcărilor
pasive. Se poate astfel presupun e că pragul de conștienti zare a celor două
categorii de semnale – proprioceptive și kinestezice – este diferit: mai ridicat
pentru cele dintâi și mai scăzut pentru cele din urmă. Aceasta înseamnă că se
acordă întotdeauna o atenție mai mare variațiilor postural e și traiectoriilor
mișcărilor , decât pozițiilor statice, de repaus. Posturile de repaus confortabile
generează semnale de intensitate slabă, care incită mai puțin atenția și ocup ă
un timp mai scurt câmpul conștiinței ; dimpotrivă, variațiile frecvente ale
pozițiilor și stărilor posturale incomode, nefirești, generează semnale de
intensitate mai mare, care vor incita mai puterni c atenția și vor ocupa timp
mai îndelung at în câmpul conștiinței.
Organizar ea structural- funcțio nală a analizato rului proprioc eptiv-
kines-tezic. a. Veriga periferică. Astăzi este ferm stabil it că există mai multe
tipuri de receptori, distribuiț i diferit în aparatul osteomuscula r. Se disting
astfel: fusuri le neuromuscular e, localizate la nivelul mușchilor; corpusculii
Golgi, repartizați în regiun ea tendoanelor; corpusculii Vater-Pacini – în
articulați i și tendoan e; terminaț iile nervoase libere – în mușchi, tendoan e,
articulați i, periost. Stimulii specifi ci care ne relevă sensibil itatea
proprio ceptiv-kinestezică sunt de natur ă mecanic ă: presiunea (apăsarea),
extensia, răsucirea, contra cția, lovirea etc. Apoi, excita rea poate fi provocată
de contactul cu obiectele din jur, de modificări în repartiția tonusu lui
muscular între diferite grupe de mușchi, de forța gravitației sau de simpla
efectu are a mișcărilor fără un scop anum e.
b. Veriga intermediară. Primu l neuron al verigii intermedia re se
locali zează în ganglionii spinali. Dendritele acestui neuron se prelung esc
până la nivelu l receptorilor , preluând excitația; axon ii pătrund în porțiune a
posterioar ă a substanței c enușii a măduvei. Acolo se află cel de- al doilea

neuron. După o procesare primară în centrii medulari, informația este
expediată mai departe, către instanțele superio are. O parte a impulsuri lor
generato are ale senzații lor proprio ceptive și kineste zice conștiente se
transmite prin fasciculel e Goll și Burdach la nucleii omonimi din bulb, de
unde fibrele alcătuiesc lemniscul medial, care merge la talamus, în nucleul
lateral.
Impulsurile aparținând așa-zisei sensib ilități proprioc eptive profunde
(inconștien-te) și care stau la baza reglării tonusului muscula r și a realizării
unor reflexe necondiționate miostatice și de redres are sunt transmise prin
fasci culele spinoce rebeloase – indirect, al lui Gow ers, și direct, al lui Flechsi g
– la centrii ce rebeloși, c are desăv ârșes c proc esarea și integ rarea lor.
c. Veriga centrală. Reprezentanța corticală a analizatorului se situează
în porțiunea superioar ă a circumvoluțiun ii postcentr ale din lobul parietal.
Zona respe ctivă comunică direct cu aria motorie (câmpul 4) din
circumvolu țiune a central ă ascend entă, precum și cu ariile premotorii
(câmpurile 6 și 8) din lobul frontal. Se constitu ie astfel un sistem aferent-
eferent unitar, care asigu ră, pe de o parte, premisele psihofi ziologic e ale
comportam entulu i somato motor , iar pe de altă parte, adecvarea schemelor și
actelor motrice la specificul situațiilor extern e și la conținutu l sarcinilor pe
care le îndeplin im.
Analizatorul posedă și conexiune inversă, care permite folosire a
informației despre caracteristicile și rezul tatul mișcărilor actuale pentru
corectarea sau optimizare a mișcărilor următo are. In componența fasciculelor
senzoriale ascendente au fost identificat e și fibre motorii descendente, după
cum, în componența căilor piramidale, care pornesc din ariile corticale
motorii, au fost descope rite și fibre senzit ive.
Renum itul neuropsiholog canadian W.Penfield a demonstrat că
stimular ea directă a unor puncte din ariile corticale motorii și premotorii
determină apariția unor senzații miotatice și mioarticula re, iar stimular ea unor
puncte din circumvoluțiunea postcentr ală provoac ă răspunsu ri mo torii.
Rezultă, așadar, că ceea ce se conside ra până acum ca fiind structuri cu
rol fun cțional di stinct, rep rezintă în realitate un mecanism mi xt integ rat
sensorio-motor .
Corela rea la nivel cortic al a semnalizării proprioc eptive și kinestez ice
cu cea cutanat ă și vestibu lară const ituie condiția neu rofiz iologică 286
Universitate a SPIRU HARE T

fundamental ă a integrării schemei corpo rale, a elabor ării modelu lui
informațional al Eului fiz ic, componentă indispensabilă a conștiinței de sine.
Calitățile și importanța senzațiilor proprioceptiv- kinestezi ce.
Senzați ile proprioc eptiv-kinestez ice posed ă aceleași calități (trăsături)
generale pe care le găsim la orice senzație: modali tate informațională,
intensita te, durată și semnificație. Modali tatea informațională rezidă în
specificitatea conținu tului informațional. In cazul de față, acesta este
constitui t din semnale despr e poziția actual ă în spațiu a unui segment
particular anume sau a corpului în ansamblu, despre direcția și rapiditatea
mișcărilor , despre confi gurația și organizar ea spațio-tempor ală a reacțiilor
motorii secvențial e într-o acțiune obiectual- instrumental ă unitară, orientată
finalist. Specifi citatea conținutulu i informațional rezidă și în aceea că, în
conștiința noastră, nu se confundă nici o dată o poziție ortostatică (posturală )
cu una dinamică (în m ișcare).
Intensitate a reflectă, pe de o parte, forța sau brusch ețea cu care se
produ ce deviația segm entului corpor al sau a corpului în întreg ul său de la
poziția inițială de echilibru, iar pe de altă parte, ampl itudinea acestei deviații;
astfel, intensitatea liminală va corespunde celei mai slabe forțe și celei mai
mici ampli tudini ale deviației, care abia pot fi conștientizabi le; la rândul ei,
intensitatea maximă va corespund e forței celei mai puterni ce, la pragul
durerii, în care se produce deviația, și celei mai mari ampl itudini a deviației
care poate fi suportată în cadrul poziției date de echilibru. Durata este
apreciată în două ipostaze: a) ca timpu l scurs între momentul modificării
poziției inițiale de echilibru și momentul revenirii la aceeași poziție sau al
găsirii unei poziții conv enabile, confo rtabile, care să ducă la situar ea
semnalelo r sub pra gul conștiinței ș i b) ca timp al unei singu re mișcări.
Trebuie menționat în acest conte xt că analizatorul proprioc eptiv-
kineste zic ocupă un loc preferențial în mecanismu l general al percepției
timpului. Informația furni zată de el despre interv ale și durat e are gradul cel
mai ridicat de obiectivitate și precizie. Aceasta se explică prin importanța
deosebită pe care o are organizarea tempora ră a posturilor și mișcărilor în
cadrul activităț ii de muncă, în sport (mai ales gimnastică ), în balet, în
comunicar ea nonverbal ă (gestual ă).
Semn ificația reflectă rolul senzaț iilor și informației proprio ceptiv-
kinestezică în general în atin gerea diferitelor scopuri și satisfac erea
Universitatea SPIRU HARET287

Universitate a SPIRU HARE T288diferitelor stări de necesitate. Și cum nu există nici o formă de activitate care
să poată fi efectuată în afara sau fără particip area Eului fizic, a organismului,
nevoia de informație proprioc eptiv-kinestez ică este permanent ă și orice
asemen ea inform ație va av ea o semnificație.
Datele clinice arată că perturba rea procesului de integ rare corticală a
semnali zării proprioceptiv- kinestezice, ca urmare a unor leziuni la nivelul
circumvoluțiun ii postcentrale, atrage după sine dezor ganizare a schemelor
kinet ice și alterarea profund ă a praxiei (apar: slăbirea forței mișcărilor ,
destrăma rea ritmicității, persev erații, discoordon ări, pierd erea selectivității
mișcărilor și a adecvării la forma și mărimea obiect elor). Fenom enele
respe ctive au fost grupat e în două sindro ame: „ataxie kinestezică ", cele cu
caracter grosier , și „apraxie kinestezică sau aferentă" , cele cu caracter mai fin
și mai complex.
Fenomen ele de apraxie kineste zică în cadrul mișcărilor obiectual e și al
celor de comunica re se accentue ază și mai mult în cazul în care se înlătură
controlul vi zual.
Devin aproape irealizabile mișcările obiectual-instrumentale de
simu lare: pacientul nu reușeșt e să reproduc ă la cerere mișcări relativ simple,
ca, de exemplu, „aprinde rea chibritului", „prinder ea mingii", „turnar ea apei
în paha r" etc.
Este posibil ca alterarea analizei și sintezei informației kinestez ice să
nu aibă un caracter generalizat, ci să se manifeste, cu precădere, în sfera unui
singu r sistem. Astfel, în afară de apraxia manuală există și apraxie orală, cu
structur ă analoa gă, în care este dezor ganizată baza kinestezică a mișcărilor
aparatului fonator . Ea se evidențiază foarte pregnant în probele de
reproduc ere prin imitare a mișcărilor buzelor și limbii (ex., „umflare a unui
obraz", „fixarea limbii între dinți", „deschide rea gurii în formă de oval sau de
cerc", „mișcar ea proprie r âsului" et c.).
Se întâmpină dificultăți foarte mari în găsir ea și alegerea inervațiilor
adecvate, în trecerea lină, armonioasă de la o fază a mișcării la alta, de la o
schemă articulatorie la alta. Feed-back -ul auditiv fiind conservat, bolnavul
este perfect conștient de tulburările sale de pronunție a sunetelo r și cuvintelor
și suferă profund din aceast ă cauză.
Putem, așadar, conchide că recepția proprioc eptiv-kinestezică este o
compon entă fundamentală a organizări i și reglării schem elor logice ale
praxiei corporale, manuale și orale, prin car e se ext erior izează și se

finalizează cea mai importan tă parte a actelor noas tre comportamentale
(A.R. Luria, 1962; Pribram, 1971; M.Golu, 1978).
Recepția proprioc eptivă și kinestez ică îndeplinește și o funcție
cognitivă specifică. Intrând în conta ct și vehiculând obiectele concrete din jur,
concomi tent cu informațiile despre poziția posturală și mișcările care se
impun în veder ea manevră rii lor adecvate, se extrag și inform ații despre
anumite proprietăți esențiale ale acestor obiecte, precum greutatea, volumul și
mărimea. In ceea ce privește greutatea, analizatorul proprioceptiv- kineste zic
poate fi consider at ca singurul aparat specializat în perceperea și estimar ea ei
directă, cel tactil acup ând o poziție subordonată. Incă Weber demonstrase că
sensibili tatea proprio ceptiv-kinestezică posedă un grad ridicat de finețe în
discriminar ea greutăților , valoar ea pragului difer ențial fiind aprox imată la
1/33 g. Ulterior , s-a stabili t însă că valoar ea acestui prag variază în funcție de
greutatea -stimul inițială (de referință). Potrivi t datelor obținu te de
Biederm ann (1911), pragurile difer ențiale de percepția greutății, în funcție de
diferitele greutăți-st timul iau următoar ele valori: 1/21 g la greutatea -stimul de
250 g, 1/114 g la greutat ea-sttimu l de 2500 g și 1/119 g la greutatea -stimul de
2.750 g. S-a formulat astfel ipote za unui optimum discriminabilae situat între
2.000 și 2.500 g , unde pragurile diferențiale iau valoar ea cea mai mică. Cu cât
ne îndepărtăm spre stâng a sau spre dreapt a de acest optimu m, cu atât valorile
pragurilor diferențiale tind să crească (Bartley, 1969).
La baza percepției greutății stă gradul de tensiune sau contra cție al
mușchilor angajați în ridica rea și susținer ea obiectulu i. Dato rită legăturilor
condiț ionat e care se forme ază în cursul ontog enezei între văz și kinestezie, în
aprecierea pe cale kinestezică a greutăților apar frecvent fenom ene de iluzii.
Intrucât văzu l estimează greutate a obiectelor în mod indire ct, în funcție de
mărimea lor, el induce în sfera kinesteziei montaje (seturi) care determină
subesti marea sau supra estimarea, atunci când obiectul este apuc at în mână și
ridicat: de regulă, obiect ele mari tind să fie subesti mate, iar cele mici
supraestimate, greutatea lor reală fiind egală. Inlăturarea informației vizuale
(care, de obicei, precede pe cea kinestezică) duce la scăderea erorilor și la
creșt erea pre ciziei estimării kinestezice.
In percepția volumului, informația kinestezică deține rolul principal.
Chiar atunci când el este apreciat pe cale vizuală, rolul decisiv îl are
kinestezia ocula ră, reglarea pe baza semnalizării kinestez ice a mișcărilor de
Universitate a SPIRU HARE T289

fixare și centrar e a obiectului în câmpul binocular . Akinezia ocula ră face
impos ibilă sesizare a celei de a treia dimensiuni.
Percepția kinestez ică a formei se realizează cu precădere pentru
obiectele mici, ce pot fi cuprinse cu o mână sau cu ambele mâini. Ea are la
bază diferența de intensitate dintre semnal ele kinestezice provo cate prin
mișcările haptice (de apucare) și difer ența de tonus dintre mușchii tensori și
extensori ai falang elor și ai supra feței palmare.
Informația proprioceptiv-kinestezică are un rol important și în
elabo rarea schemelor mentale de orientar e în spațiu. Palma și pasul sunt
instrumente primare și fundamentale în măsurar ea lungimilor și distanțelor , în
form area reprezentă rilor și noțiunilor cu conținut metric. Imaginea
proprio ceptiv-kinestezică a corpului devine cadru de referință în raport cu
diferitele obiecte din spațiu l extern și din această relaționare se desprind
schemele și traie ctorii le comportament elor motorii.
Datele clinice ne arată că, în cazul tulburării sensib ilități i
proprioc eptiv-kinestez ice, este afectată nu numai funcția ei reglatoa re, ci și
cea cognitivă. Se produc îndeosebi dezor ganizări la nivelul sch emei corpo rale
(alter ări ale autoper ceperii fizice) și în sfera percepției greutății, volumu lui și
formei obiect elor (f enomene de aste reognozie, amorfo gnozie
etc.).
Pe lângă funcțiile specifi ce descrise mai sus, semnalizare a
proprio ceptiv-kinestezică are și o funcție nespecifi că de mare importanță
psihofi ziologi că. Aceasta constă, pe de o parte, în activar ea scoarței cerebral e
și menținer ea la nivel optim a stării de veghe iar, pe de altă parte, în
asigurarea creării stării de pregătire (montare ) fiziologic ă generală, a stărilor
motorii – setul de aștepta re relaxată (calmă), setul de așteptar e încord ată
(orientat-con centr ată), setul de start, setul de ochir e-țintire etc., absolut
necesare pentru or ganizarea și desfășur area optimă a dife ritelor a ctivități.
C. Senzațiile organice (interocepția)
Este mai mult decât evident faptul că realizare a unui model
informațional comp let și unitar despr e Eul nostru fizic, precum și
coordona rea relației noastre cu lumea extern ă reclam ă prezența și procesarea
perman entă a informației despre toate organele interne și despr e stările așa-
numitului med iu intern. In pofida acestei evidențe, problem a
Universitate a SPIRU HARE T290

existenței unei forme specifice de recepție la nivelul viscer elor a consti tuit
multă vreme obiect de controv ersă.
Datele unor cercetări mai vechi (Harvey, 1628 ; Galle r, 1765; Bichat,
1800) au condus la părerea că viscerele ar fi lipsite de sensib ilitate relevantă
la stimu li de diferite modalități – mecani ci, fizico- chimici, termici – aplicați
direct pe suprafața lor. Mai clar delimitată apărea sensibili tatea la atingere a
tubului digestiv și sensibi litatea algică a vaselor sanguine. Claude Bern ard
(1871), generalizând rezul tatele obținute până atunci, conchide că, în stare
normală, organele interne sunt lipsite de sensibili tate; ele devin sensibi le
numai în stări patolo gice.
Pornind de la o concepție funcțional- dinamic ă asupr a organismului,
I.M.Secenov (1866) a emis ipoteza caracterului general al principiulu i
semnali zării (info rmării), afirmând necesitate a semnalizării nu numai din
mediu l extern, ci și din mediul intern. Tot el introduce pentru prima dată o
difer ențiere în cadrul sensibi lității viscer ale, delim itând semnalizare a cu
caracter local, legată de modificări la nivelul unei anumite zone visce rale, și
semnali zarea cu caracter de sistem, în care se includ semnale de la toate
organele interne și care asigură reglarea stării fiziologice de fond a
organismului.
Un moment cruci al în demons trarea existenței sensibili tății viscer ale l-
au marc at: a) descoperir ea de către K.Ludwig (1866) a nervului depresor,
care inerve ază cârja aortică și exercită o acțiune reflexă asupr a inimii; b)
evidenție rea de către Goltz (1867) a influenței recipro ce între inimă și
stomac, completată în 1872, de Mayer și Pribram, cu demonstra rea influenț ei
reciproc e (stimulatoa re sau depreso are) între majori tatea celorl alte organe
interne; c) introduc erea, în 1906, a noțiuni i de interocepție de către
Ch.Sherrin gton; d) experimentele lui Katz și Meltzer (1907) care au dovedit
că organe intern e socotite înainte ca fiind complet lipsite de sensib ilitate,
precum intestinu l, ficatul, rinichi i, splina etc. reacționează prin contra cții sau
modifică ri reflexe de alt gen la stimu lări mecanic e și electrice (Bîkov , 1952;
Patton, 1963).
Confirmar ea definit ivă a ipotezei privind existența sensibil ității
viscerale a fost adusă de cercetările lui I.P.Pavlov asupr a reflexelor
condiț ionat e. Se introduce noțiunea de analizator al mediului intern, care
astăz i ar putea fi înlocuită cu cea de „procesor sau moni tor al mediu lui"
intern.
Universitate a SPIRU HARE T291

In lumina teoriei condiț ionării, activi tatea ne rvoasă inferioa ră, prin car e
se realizează reglarea și menținere a echilibrului mediului intern, are ca punct
de plecare semnal ele senzoriale expediate la centrii integrării reflexe de către
elem entele r ecepto are de la nivelul viscer elor.
Formulând în 1929 noțiunea de homeostaz ie, Cannon dă o nouă
perspectivă în abordarea sensibili tății organelor intern e. Aceasta va fi definită
ca un complex plurimodal, care include mai multe tipuri de receptori și
modalități de semnalizare.
Particularitățile sensi bilității și ale senzațiilor organice. In prezent,
nimeni nu mai contest ă existența recepției visce rale, discuți ile și deosebirile
de păreri privind doar un aspect sau altul al mecanismelor , tipurilor și
nivelurilor de integrare a informației cor espun zătoa re.
Au fost identific ate următoar ele modali tăți ale sensibi lității organice:
sensibi litatea la atinger e și presiune (visc eroestezia); sensibi litatea termică
(la rece și la cald); sensibi litatea chimică (chemore cepția ) exprimată prin
reacții reflexe la acțiune a diferitelor substanțe chim ice sau la modificările de
ordin chimic care se produc la nivelu l țesuturilor , îndeosebi al glandelor și
vaselor sanguine; sensibili tatea algică, la acțiunea stimulilor nocivi
(înțepături, comprimă ri puternice etc.) sau sub influența proceselo r patologi ce
(toxicoinfecțioas e, inflamatorii etc. ).
Fiecare organ sau viscer posedă în măsură diferită aceste forme de
sensibi litate. In mod normal, stimulării extern e directe nu sunt supuse decât
aparatul digestiv, în timpul actului aliment ar, bolul alimentar determinând pe
parcu rsul traseului său senzații de atingere și termic e, și aparatul respirato r, în
timpul respirației, inhala rea aerului și eliminarea lui din plămâni determinând
excitări mecanic e care uneori se transformă în sen zații.
Funcționare a majorității organelor interne este astfel programată din
punct de vede re biologi c, încât, în stare de normalitate, să nu genereze
semnale conștientizabile, ci numai pentru realizare a reglării reflexe
inconștiente.
Semnalele conștienti zabile vor fi generate doar atunci când, în cursul
funcționării, se produc alterări și oscilații semnificative de la homeostaz ie
(indicato rii de echilibru dați).
Așada r, în dinamica sensibi lității viscer ale se delimitează două niveluri
funcționale: un nivel inconștient spe cific și un nivel conșt ient nespecific.
Universitate a SPIRU HARE T292

Primul nivel se caracterizează prin predominare a semnali zării de
atesta re a menț inerii organului intern dat în limitele homeostaziei date; cel
de-al doilea nivel se conectează în cazul ieșiri i funcționării organului intern
dat din zona de echilibru (homeostazie) și în cadrul lui se generează semnale
de alarmă; acestea trec pragul conști inței și determină senzații care incită
subiectul la acțiun i și comportam ente de înlăturare a oscilațiilor și
perturbațiilor apă rute.
Prin metoda răspunsurilor verbal e subiective (exteriorizar ea a ceea ce
simte sau conștienti zează subiectul), așa cum procedăm de regulă în studiu l
sensibili tății, se relevă caracteristicile nivelu lui nespecifi c conștient. Pentru
investig area stării și particula rităților nivelu lui speci fic, inconștient, se aplică
metoda măsurătorilor și înregistră rilor biofiz ice și electro fiziologi ce, mult
mai complicată și mai pretențioasă.
Aplicar ea acestei metode a dus în ultimele decenii la obținere a unor
indicatori mai obiectivi și mai relev anți asupr a activități i interoceptorilor în
condiț iile fun cționării normale a organelor corespunzătoar e.
S-a stabil it astfel că dinamica biopotențialelor la nivelul ganglionilor
spinali și bulbari, ca și la nivelul nucleilor hipotalamici, constituie o oglindă
fidelă a stării sensib ilități i viscerale (Greenfield, 1972). Semnali zarea de la
aparatul respirator și circulator are un caracter continuu și, deși nu o
conștientizăm, este reprodusă cu maximă exactitate de ritmul descă rcărilor
bioele ctrice ale ganglionilor simpatici. Ritmul și periodicitatea acestei
semnalizări consone ază aproap e perfect cu ritmul și periodicitatea fazelor
actelor respirației și circulației.
Excitare a organelor interne determină o intensifica re și o accelerare
semnificativă a impulsurilor aferente, aceste a trecând de la nivelul integrării
inconșt iente la cel al in tegrării conștiente.
Aplicând stimu lări mecanic e slabe mezenterului, Gern andt și
Zotterman (1946) au înregistrat în nervul splahnic unde vârf de mare
amplitud ine, cu viteza ce caracterizează fibrele din grupa A-beta. Iar datele
altor cercetări au stabilit că numai fibrel e din grupa A-beta și A-delta dau
proie cții în scoarța cerebrală. Așadar, fibrele de acest gen trebuie conside rate
ca cea de-a doua verigă (de conduce re) a analizatorului viscer al. S-a pus în
evidenț ă, pe cale experimentală, faptul că excita rea nervului splahn ic
determină apariția unor potențiale pozitive tipice de supra față în girusul
postcentr al contral ateral și că excitare a capătului centr al al nervului pelvic
provo acă răspunsuri bioele ctrice de mică ampl itudine în porțiunea
Universitate a SPIRU HARE T293

Universitatea SPIRU HARETmedian ă a cortexu lui somatosenzorial, acolo unde sunt proie ctate impul surile
tactile din segmentel e sacrate. Se presupune, de asemene a, că ariile
premotori i ale scoarței cerebrale sunt angajate în funcția de discriminar e a
stimulilor mecanici de intensitate redusă, care acțione ază asupr a stomacului
și intestinelor (Kossil, 1960).
Identitatea structural- anato mică a analizato rului visce ral. Pe baza
datelor de mai sus, se desprinde următoa rea schem ă de organizare structurală
a analizatorulu i visce ral:
a)Veriga periferică este form ată din celule receptoar e de diferite
tipuri, situate la nivelul învelișului și inserțiilor tuturor organelor interne.
Receptorii respe ctivi răspund selectiv: unii la stimulări mecanic e
(presoreceptori, tango receptori), alții la agenți termici (termor eceptori ), a
treia grupă la modificări ale chimis mului intern (chemore ceptori) și, în fine,
o a patra categorie – la agenți nocivi (algoreceptori). Densitatea celor patru
grupe este diferită de la un viscer la altul, ceea ce face ca și sensibil itatea
acestora (visce relor) să difere semn ificativ în raport cu tipurile de stimuli
specificați mai sus.
b)Veriga inter mediară este formată de căile de condu cere
ascendent e și centrii nervoși subco rticali de la nivelul bulbului.
c)Veriga centrală sau terminală include două niveluri integ rative:
unul subcortical – hipotalamusul și anumi te structuri ale sistemului limbic,
legat de moni torizare a dinamicii trebuințelor biologi ce și activare a
senzații lor corespunzătoar e acestor a – și altul cortic al – girusul postcentr al,
somatosenzorial, legat de conștientizare a semnalelor care ies din zona
homeostaziei, generând senzațiile specifice de dezechilibru și disconfo rt,
care stau la baza pro ceselor și comportamentelor de red resare-apărare.
Reiese clar că sensib ilitatea viscerală se realizează în cadrul unui
sistem aferent- eferent cu specific funcțional propriu, chiar dacă în structura
acestui sistem intră entități anatom ice mai vechi din punct de vede re
filogenetic.
Intrucât activitatea organelo r interne și mediul umoral se caracterizează
printr -un echilibru dinamic, se impune disting erea a două modalităț i de
integ rare a semnalelor interoceptive: una tonică globală și alta discriminativ-
incitatoar e.
Prima modalitate se realizează pe fondul stării de sănătat e și al
echilibrului fiziologic optim. In planul reflectării psihice conștiente, aceasta
se exprimă într-o stare senzorio-afectivă de bine fiziologic general. In acest
294

caz, nu se desprinde un flux anume de semnale, emise de un grup specific de
receptori. Ceea ce se „simte" și se „trăiește " (afectiv) este un efect global
realizat la nivel subcortical pe baza interacțiunii și corelă rii semnalelo r
„O.K. " emise de toți interoc eptorii (Greenfield, 1972). Cu cât ponder ea
semnalelo r „O.K." în fluxul intero ceptiv este mai mare, cu atât procesele
reflexe particular e legate de funcționar ea unui visce r sau altuia au mai puțin
acces la nivel conștient, rămân ând sub pra gul conștient izării.
Cea de-a doua modali tate – discriminativ-incitatoar e – se realizează în
raport cu așa-zisele semnale S.O.S. Ele sunt de două tipuri: local-nespe cifice
și sistemic e-specifice.
Cele din prima categorie iau naștere ca urmar e a dereglării funcționale
sau a acțiuni i unui stimul nociv (focar patologi c) la nivelul unui anumit
viscer.
Intensitate a lor depășește limitele zonei de echilibru homeostatic
general al organismului, trecând astfel pragul conștienti zării și
trans formându- se în senzați i de disconfort, rău fiziologic și durer e. Acestea
constituie declanșatori ai unor proces e interne și ai unor comportament e
externe cu rol redresor -compens ator. Reali zarea redresării necesare determină
în mod reflex scăde rea intensități i semnalelor inițiale și readuc erea lor în
semnalizare a de fond homeostatică, de nivel inconștient.
Semnalele S.O.S. din cea de-a doua categorie apar pe fondul dinamicii
funcționale normale a organismului, pe măsura acumulării unor modific ări de
ordin biofiz ic sau fiziologic, care active ază anumite trebuințe biologice
specific e; ele vor fi semnali zate în plan conștient prin senzați i de asemen ea
specific e.
Potrivit modelului intera cțion ist-sistemic pe care l-am adoptat,
indifer ent de care anume trebuință biologic ă se leagă ele direct, acest e
semnale reflectă transform ări care au o semnificație suprao rdonată pentru
întregul sistem al organismulu i, iar comportamentul pe care-l declanș ează
vizează obținere a unui ef ect ad aptativ cu c aracter general.
Cum, de regulă, motivația biologic ă este structurată după principiul
tensiunii-redu cției (Berlyne, 1960), semnali zarea aferentă și activitatea
centrelor nervoas e integ rative presupun existența și corela rea fazică a două
verigi: una incitator -declanșatoar e, corespunzătoar e stării actuale de
necesitate, și alta de frânar e-stopar e, corespunzătoar e stării de satisfa cere.
Prima verigă stă la baza conșt ientizării trebuinței date și declanșe ază
comportam entul de ex plora re — căuta re — ident ificare — obținere —
295
Universitatea SPIRU HARET

utilizare (consum) a obiectului corespunzător satisfa cerii; cea de-a doua
verigă stă la baza realizării procesului de conștientizare a trebuinței inițiale și
în comand a de sistare a comportamentului declanș at de ea.
Disocie rea funcțională a celor două verigi și înlocuir ea raporturilor
fazice cu un raport de subordona re rigid ă a uneia față de cealaltă se
repercute ază negativ asupra echilibrului biologic al organismulu i. Clinica a
demonstrat existența unor cazuri patolo gice de acest gen: blocarea verigii de
conștienti zare a trebuinței biologic e și perman entizarea stării subiective de
saturație sau, invers, perman entizarea verigii de conștientizare a stării
obiective de necesitate și stoparea funcționării verigii de comandă a instalării
stării subiective de sațietate pe măsur a desfășur ării comportamentului de
satisfac ere. In ambele situați i, echilibrul biologi c normal al organismulu i va fi
grav afectat, indiv idul manifestând comportamente aberante, exagerate în
hiper sau în hipo, care fac necesară interv enția medical ă.
Principalele tipuri de senzații organice. Așa cum am văzu t,
semnalel e generate de modifica rea valorilor „homeostazice " ale
coordonatelor mediului intern, depășind un anumit prag, se conșt ientizează în
form a așa-numi telor senzați i organice. Delimi tarea și individuali zarea lor o
facem după natura trebuinței biologic e pe care o semnalizează. Disting em
astfel: senzația de foame, senzația de sete, senzaț ia de descăr care, senzația
de oboseală și de somn. La aceste a, denum ite specifice, reflect ând o stare
natur ală și o trebuință reală a organismu lui, se pot asoci a și senzațiile
nespecifice, de dure re (algi ce).
Senzația de foame. Din punct de vedere biologic, obiectiv, este o stare
de dezechilibru produs ă de diminuare a și dispariția substanțelor necesare
desfășu rării optime a activității celulelor , țesuturi lor și organelor. Ea are un
caracter generalizat, răsfrângându-se asupr a tuturor componentelor
organismului. Ca atare, senzația rezultată va avea o bază de semnali zare
comple xă și eterogenă, fiind acompaniat ă de o trăire emoțională
inconfundabilă, al cărei semn și intensitate se modific ă în timp, pe măsur a
adân cirii ș i prelungirii stării de necesitate a organismu lui.
Dacă nu poate fi contestat faptul că fiecare organ și țesut trebuie să-și
semnalizeze „nevoi a" proprie de substanțe alimentar e și de energie specific ă
necesară bunei sale funcționări, și acest lucru să se realizeze efectiv , este de
discutat dacă receptorii corespunzători, ale căror semnale duc la produ cerea
senzației de foame, se află în fiecare din aceste organe 296
Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET297sau numai în aparatul digestiv. Cerc etările efectuate au pus în evidență
prezența acestor receptori numai în cadrul aparatului digestiv , cel care,
genetic, este destinat preluc rării și distribuiri i substanței alimentar e tuturor
celorlalte organe. Prin retroproie cție corticofu gă, senzația de foam e se simte,
într-adev ăr, cu stomacul și nu cu plămânii, cu inima sau rinichi i. Deși se
realizează în creier, respectiv , în scoarța cerebrală, ea are ca referențial
topogr afic stomacul și, în general, întregul tub digestiv, incluzând și cavitatea
bucală (excitar ea din „interior" a recepto rilor gustativi). Cum se produc
semnalele foamei ? Inițial, se considera că ele sunt generate de simp la golir e a
stoma cului. Această ipoteză se întemeia cu precădere pe datele observ ației
cotid iene : slăbire a senzației de foame prin comprimare a stomacului, prin
strângerea cingătorii etc. Cercetă rile experimentale riguroase efectuate
ulterior (Connon, 1927; Orbeli, 19251928; Rosenblueth și Cannon,1934 ;
Bîkov , 1944, Wiggers, 1944 ș.a.) au stabi lit însă că semnalizare a foamei nu
poate fi pusă pe seam a golirii stomacului, deoarece senzația apare cu mult
mai târz iu după ce s-a epuizat conținutu l stomacului. Pe de altă parte, senzația
poate să se manifeste și în cazul când stomacul este încă plin, dacă se
injectează peptone direct în sâng e.
Aceste date au dus la emitere a unei noi teorii, centri ste, opuse primei,
periferiste (Schif f, 1921, Penfield și Erikson, 1942; Pottenger, 1944; Nello,
1956 ș.a.). In lumina acestei teorii, semnalele care determină apariția senzației
de foame sunt generate de modifica rea compoz iției chimice a sângelui, în
urma epuizării elementelor nutritive la nivelul întreg ului organism (în toate
țesuturile și or ganele).
Prin sistemul căilor aferente corespun zătoare, ele acționează direct
asupra creierului, produc ând astfel senzaț ia de foame care, numai după aceea,
se proie ctează la nivelul stomacului.
Această ipoteză este susținută, printre altele, și de faptul că golirea
stomacului, în sine, nu poate duce la apariția senzației de foame, în
mecanismu l acesteia rolul important avându- l chimismul sângelui. Totuși,
dată fiind funcția specifică a aparatului digestiv în realizare a schimburilor
metabolice, nu se poate exclude participare a și a semnalelor aferente de la
nivelul său în componența torentului senzorial general care determină,
finalmente, senzația propriu- zisă de foame. Nu poate fi ignorat sau
minimalizat rolul receptorilor care se găsesc în mucoasa gastrică și la nivelul
musculaturii netezi din pereții sto macului. Ei semnali zează în

permanență, centrilor nervoși ierarhici, nivelul și conținutu l actual al
stomacului.
Inregistrând, cu ajutorul unei sonde (balon) introduse în cavitatea
stomacal ă, contr acțiile pereților stomacului, Cannon și Washburn (1943) au
demonstrat că în mecanismu l de produce re a senzației de foame un rol
important îl joacă mișcările peristaltice. Nu este însă stabilit cu precizie ce
anume provo acă aceste mișcări. Tot Cannon a emis ipoteza potriv it căreia ele
ar putea fi generate de un automatis m local. Muller conside ră, dimpo trivă, că
ele ar fi declanș ate de impulsuri expediat e de creier sub influența modifică rii
chimismu lui sanguin. Ar rezul ta astfel că senzaț ia de foame reflectă și
semnalizează modificarea stării generale a organismulu i prin intermediul
contr acțiilor locale ale stomacului.
In fine, menționăm și teorii le glucostazice și termostazice, care pun
sinteza impulsuri lor declanșatoa re ale stării de foame pe seama scăderii
procentului componentelor glucidic e sau a ajung erii proceselor de ardere la
un anumit punct critic. Aceste teorii se întemeiază pe experimente fiziologice
(admin istrarea unor substanțe chimice care modifică acești doi parametri) și
pe observații clinice.
Din punct de vedere psihologi c, în structura senzației de foame se
disting două laturi, și anume: apeti tul și impul sul spre acțiune. Apetitul este o
stare subiectivă comp lexă în care se îngemăne ază într-un mod sui generis
elem ente de ordin motivațional (trebuința alimentar ă), afectiv (trăir ea
pozitivă, tonică a trebuinței alimentar e) și informațional- cognitiv (activare a
selectivă a imaginilor unor produs e alimentar e). Conținu tul psiho logic al
apetitului este puterni c influențat de experienț a alimentar ă anterioară a
subiectului, în cursul căreia se stabilesc legături stabile și preferențial e între
diferitele alimente și tonusul afectiv asoci at asimilării lor, legături proprii
mecanismu lui intern, subiectiv , de selecție (accepta re-respin gere). Cum
sublin ia W.Cannon, apetitul se naște întotdeauna din trăirea (retrăirea) unor
plăceri prealabile. Aceasta face ca el să aibă o puternic ă bază de reflexe
condiționate, gastro -intestinale asoci ate. Ca urma re, elementele subiective ale
apetitului sunt stimulate nu numai de ingerarea directă a hranei, ci și de o
serie de semnale de altă natură: vizuale, olfactive, auditive. In urma unui
proces îndelung at de diferențier e și evalua re, semnalel e respe ctive dobând esc
un caracter selectiv . Apetitul va fi stimu lat numai de acele semnale care
indică prezența unui aliment plăcut sau preferat. Știm, de
Universitatea SPIRU HARET298

Universitate a SPIRU HARE T299pildă, că veder ea sau mirosul unui aliment neplăcut sau nepreferat în
momentul dat, în loc de ap etit, stârn ește o reacție de repulsie.
Din punct de vede re psihod inamic, putem vorbi de un apetit global,
difuz, nedifer enția t și de unul structura t, obiectual- orientat.
Primu l reflectă o predispoz iție favor abilă, pozitivă a organismu lui
pentru mânca re în general. El este cel mai frecvent și stă la baza reglării
metabolismulu i global. Cel de-al doilea, dimpotrivă, exprimă montar ea
selectivă și focalizată a organismului pentru obținere a și consumar ea unui
anumit aliment, în veder ea procur ării unei anumite plăceri. Relația dintre
apetitul global și cel diferențial este condiț ionată de doi factori principali:
starea „sensibil ității alimentar e" generale a organismului (gradul de
flămânzire ) și caracterul regimului alimentar (dive rsitatea și
completitudinea).
Creșter ea nivelulu i „sensibili tății alimenta re" generale și accentu area
gradului de flămânzire a organismulu i favorizează, cu precădere, instalar ea
apetitulu i global; gradul redus de flămânz ire și mono tipia regimului alimentar
favorizează manifestar ea apetitu lui structur at, obiectual- orientat.
Senzația de foame prezintă o dinamică specific ă sub aspectul
intensității și „coloritulu i emoțional " acomp aniator: din momentul apariției,
ea crește treptat în intensi tate, atingând un maximum în decu rs de
aprox imativ 45-60 minute; „coloritu l emoțional" este de semn pozitiv până la
faza maximumulu i de intensitate, după care devine ambivalentă (îmb inarea
semnelor + și – ), iar mai departe capătă semn negativ , trăire a fiind însoț ită de
tensiune, neliniște, indispoz iție, insatisf acție. După menținere a la nivel
maxim, pe o durată de 20-30 minute, intensitatea senzației specifice de foam e
se diminuează, putând ajung e la situarea sub pragul de conștientizare. Locul
ei va fi luat de senzaț ia de sete și de senzați i gustative rebele – de amar, de
dulce etc.
In dinamic a sa, senzația propriu-zi să de foam e este acompaniată de
senzaț ii auxiliare – senzația de gol în stomac, senzația de iritare și de arsură a
mucoasei stomacale, senzații gustative fluctuante. Trebuința alimentară se
caracterizează printr -o periodicitate relativ bine structurat ă, potrivi t
programului alimenta r. Acest program, incluzând, de obicei, trei mese pe zi:
micul dejun (dim ineața), dejunul (la amiază) și cina (seara), trebuința
aliment ară se va structu ra și ea pe același algoritm, având trei „momente " de
activar e cu interv alele corespunzătoar e de „depr esie" . Ca urmar e, senzația de
foame ca semnali zare conștientă a trebuinței alimentar e, va avea

o dinamică similară. Ea se va manifesta periodic, la anumi te intervale
monitori zate de „ceaso rnicul biologic" al organismulu i și va fi inclusă în
structur a apetitului sau „poftei" de mânc are. Importanța adaptativă specifică a
apetitului constă în medier ea procesului de asimilar e a hranei, a ciclului
alimentar și a cantității de hran ă solicitată de organism.
Cea de-a doua latură a senzației de foame – impul sul spre acțiune
-reprezintă un fel de barometru al ciclului metabolic. In plan subiectiv , el ne
avertizează și ne incită să satisfacem trebuința alimentar ă care a atins în
momentul respe ctiv maximumul său de acțiune. El va pune în stare de
pregătire, pe de o parte, aparatul digestiv pentru primirea alimentelor în
condiții fiziologic e optime, iar pe de altă parte, sistemele comportamentale
ale organismului adecv ate obținerii produselo r necesare satisfa cerii trebuinței
alimentar e. Dacă ar rămâne ca stare subiectivă pasivă, neraport ată la acte
comportam entale specific e și nu ar fi conectată la o verig ă executivă –
senzația de foame și-ar diminua valoa rea sa ad aptativă.
Senzația de sete. In schimburile metabolice ale organismulu i uman cu
mediul ambiant, un loc important îl ocup ă lichidele și mai cu seamă apa.
Aceasta intră ca parte principală a compoz iției chim ice a majori tății
țesuturilor din organism, în țesutul nervos ajungând până la 80% (în
emisfe rele cerebrale). Diminuar ea nivelului hidroli tic sub limita homeostaziei
se traduce în plan motivațional în forma trebuinței de apă (nevoi a de a bea),
distinctă de trebuința de hr ană (n evoia de a mânc a).
Senzația de sete este tocmai reflectarea conșt ientă a trebuinței de apă,
determinată de scăde rea generală a acest eia în organism. Ca și cea de foam e,
ea are o structură psihologic ă etero genă, comple xă și este asociată cu o
multitudine de reacții reflexe și trăiri emoționale.
In ceea ce privește veriga declanșatoar e, lucru rile nu sunt pe deplin
lămurite, existând ipoteze diferite. Una dintre acestea leagă procesul de
emiter e a semnalelor specifice de deshidrat are a mucoas ei laring eale și
bucale. Ea se întemeiază pe argumentul că umezire a buzelor sau stimulare a
pe cale chim ică a secreției salivare duce la atenua rea sau dispariția pe
moment a senzației de sete. Această ipoteză are în prezent puțin i susținători.
Ei îi este opusă o alta, potriv it căreia senzația de sete este condiționată, ca și
cea de foame, de starea generală a organismului, dar, în conștienti zarea ei,
rolul principal revine semnal elor emise de la nivelul farin gelui și cavității
bucale. Ca și cea de foam e, senzația de sete se manifestă periodic, reflectând
dinamica nevoii ob iective de apă a organismului. I ntensitatea ei 300
Universitatea SPIRU HARET

crește treptat în timp până la un punct maxim, când se ampl ifică, se fac
simțite senzațiile acompaniatoar e de uscăciune a gurii, de contr acție la nivelul
laringelui, de iritare a mucoasei stomac ale, de „aprinder e" în cavitatea
toracică, frecvente reacții de înghițire etc.
Persis tența în planul trăirii subiective a senzației de sete este mult mai
mare decât a celei de foame. Ea practic nu dispare, ceea ce arată că
satisfac erea trebuinței de apă este mai urgentă și mai imperioasă decât a celei
aliment are. (Dur ata de supraviețuire a organismului fără apă este de
aprox imativ șase ori mai mică decât cea a supraviețuirii fără aliment e).
Senzațiile auxiliare îndeplinesc, pe de o parte, rol de apărare, iar, pe de altă
parte, acționează ca semnale de alarmă care împin g mai puternic subiectul la
satisfac erea trebuinței.
Senzația de descăr care. Aceasta este o componentă esențială a
mecanismu lui psihofi ziologi c general al metabolismului, a raportulu i dintre
procesele de asimilație și cele de dezasimilație. Semnalele care duc la apariția
ei în câmpul activ al conștiinței sunt generate de acumular ea la nivelul
aparatului excretor și urinar a reziduurilor metabolice. Senzația de descărcare
se manifestă sub două forme – senzația de defecație și senzația de urinar e,
fiecare din ele având două verigi asociat e cu trăiri subiective și de semn
diferit: o verigă tensional-incitatoar e și alta de destensie- relaxare fiziologică.
Veriga tensional- incitatoa re este caracterizată prin reacții de jenă, de iritare și
de discon fort fiziologic localizate în cavitatea abdom inală și printr -o trăire de
insatisfacție; aceasta acționează asupra centrilor corticali de comandă, care țin
sub control activitatea centrilor reflecși subco rticali, ce comandă direct
mușchii sfincte relor.
Circuitul subcortico- cortico- subcortical se consti tuie și se
consolidează, din punct de vede re funcțional, în primi i trei ani de viață. La
copilu l mic – între 0 și 1 an – sem-nalele de descărcare sunt integ rate și
valorificat e doar la nivel subcortical, deschider ea sfincter elor și eliminar ea
fecalelor producându -se automat. După vârsta de 1 an – 1 an și jumătate,
copilu l începe să-și controleze și să-și stăpânească impulsurile de descărcare,
funcționare a sfincte relor trecând sub control cortic al. Ca urmar e, comenzile
de produc ere a reflexelor de defecație și micțiune vor fi emise numai cu
„acordul" centrilor corticali.
Cea de-a doua verigă se caracterizează din punct de veder e
psihofizio logic prin emiterea și transmitere a către scoarța cerebrală a
impulsurilor de semnali zare a satisfacerii trebuinței de des cărcare, blocând
Universitate a SPIRU HARE T301

Universitate a SPIRU HARE T302astfel emiter ea impu lsurilor de incitare -decl anșar e. Acest fapt este urmat de
instalar ea senzației organice de ușura re și a trăirii emoț ional e de satisfa cție și
detensiona re.
Senzația de oboseală. Aceasta reflectă nivelul critic al trans formă rilor
bioene rgetice de tip entropic care se acumulează în organism, în întregul său
sau în anumite subsisteme particulare ale sale – muscular , motor, senzorial
(îndeos ebi ocular ), neuron al -, în urma desfășur ării unei activități mai
îndelun gate sau a uneia de mai scurtă dur ată, dar foarte solicitante.
Conținutu l informațional al senzației de oboseală este atât de pregnant
delimi tat și individual izat, încât el nu poate fi confund at cu nici o altă
senzație organică. In plan subiectiv intern, el este trăit ca stare de epuizar e
energetic ă, de slăbiciune și vlăguire, de scădere a capacității de concentr are și
de mobilizare, iar în plan comportamental, se leag ă de produc erea unor re acții
de apărare, a comenzilor de întrerupere a activități i cauzatoare de obose ală și
de trecere în repaus (odihnă) sau de comutar e la o altă activitate cu rol
compens ator.
Opusă prin tonalitatea afectivă senzației de oboseală este senzația de
odihn it, caracterizată printr-o trăire de vigoare, de forță, de claritate
senzorială și de disponib ilitate de concent rare și efort, care se contopesc în
ceea ce numim „ apetit acțional ", dorința de a începe activi tatea.
In cazul alternă rii anormale a perioad elor de muncă cu cele de odihnă,
în favo area celor dintâi, în timp se produ ce o stare de oboseală cumulată, care
face ca senzația de fatigabilitate să se permanentizeze și să devină un factor
perturbator al orică rei activități și îndeos ebi a celei de bază, profesional e
(cazul s indromului neuro astenic sau al nevrozei de suprasolicitare ).
Senzația de somn march ează în plan subiectiv necesitatea fiziologică a
alternă rii stării de vegh e cu cea de somn. Ca urma re, ea se integ rează ca
moment esențial al mecanismului de reglare/mon itorizare a ciclului circadian
(ciclul celor 24 de ore). Astfel, când mecanismul respe ctiv, care cuantifică
timpul, march ează sfârșitul perioadei stării de veghe stabilită anterior prin
condiț ionare, este activat ă semnali zarea care reclamă trecerea la perioad a de
somn. Aceast a se conștientizează sub forma unei senzații specifi ce, sintetizată
în expresia „mi-e somn", și declanș area actulu i culcării. Psiholo gic, senzația
de somn își face simțită prezența prin astfel de simp tome, precum:
îngreuna rea pleoapelor („pleoape de plumb"),

încețoșa rea priviri i, slăbirea tonusulu i muscular , mai ales în segm entul
cervic al și la nivelul membrelor , toropeală etc.
Atunci când încercăm să i ne opunem, printr -un efort voluntar de a ne
menț ine treji, apare o stare tensională neplăcută. Dacă semnalelor care o
susțin nu li se permite să-și atingă efectul la momentul „programat ", treptat,
senzaț ia de somn dispar e și o dată cu ea și trăire a nevoii de a mai dormi.
Aceasta, însă, nu poate fi prelungită mult timp, privar ea absolută de somn
neputând fi suportată fără efecte dramatice ireversibile asupra creierului mai
mult de 72 de ore, excepție făcând cazurile foarte rare de anomalie cerebrală,
în care veriga somno genă, antag onică celei vigilog ene este blocată printr -un
accident patologi c sau abs ență de la nașter e.
D. Senzațiile de d urere (algice)
Senzația algic ă (dureroasă) este cea mai veche din punct de vede re
filogenetic, ea fiind legată obiectiv de acea intensitate a unui stimul,
indifer ent de modalitate, care depăș ește pragul superior de toleranță al
organismu lui animal. Prezența ei se testează pe baza reacțiilor necondiționate
de apărare. Aceasta înseamnă că nu poate fi atribuită doar omulu i, așa cum
proceda R.Desca rtes, când afirma că răgetul unui animal, ori schelălăitul unui
câine atunci când este lovit, nu expri mă nicide cum o durer e, ci este pur și
simp lu o reacție mecanic ă. Dacă este să admitem la animale existența unor
manifest ări rudiment are de conștiință (raport ată la propriul lor organism),
atunci aceste a se exprimă în forma simțirii trebuințelor organice, în plăcerea
procurată de satisfa cerea lor, dar și a durerii provo cate de agenți nocivi interni
sau externi.
La om, sensib ilitatea dureroasă s-a perfecționat și difer ențiat grație
funcției analitice și interpr etative pe care o posedă creierul său.
Cont inuând să rămână și la om o formă de sensibili tate nespe cifică
-adică neînc apsulată într-o structură anatomic ă strict individualizată, cum
sunt modalitățile pe care le numi m specific e (tactilă, vizuală, auditivă etc.) și
nelegată de natura substanțial- energetică a stimulilor , ci de intensitatea și
durata lor de acțiune – ea a suferit modifică ri importante, am putea spune
chiar de ordin calitativ, sub influenț a factorilor socioculturali. In primu l rând,
pragurile ei absolute și diferențiale au scăzut considerabil pe măsura evoluției
istorice, ceea ce atestă fragilizare a fizică și fiziologi că a ființei umane.
Concomitent, s-a produs dezvoltare a și perfecționar ea comportamentală de
prevenire și apăr are. Apoi, g rație amplifică rii rolu lui scoa rței
Universitate a SPIRU HARE T303

cerebrale în procesarea și integ rarea tuturor categoriilor aferente (senzorial e),
semnali zarea algică va dobândi tot mai mult atributel e conștientizării și
subiectivității. Astfel, senzația de durer e umană se va defini ca reflectare în
forma unei trăiri subiective negative a efectelor acțiunii oricărui stimul a
cărui intensita te depăș ește pragu l superior de toleranță. Perpetua rea în timp
a ei se transformă într-o stare psiho logică nouă și comple xă pe care o numim
suferință fiz ică.
Putem, deci, spune că senzația exprimă o durere de scurt ă durată, în
vreme ce suferința exprimă o dure re cronică.
Spre deosebire de senzații le modale speci fice, al căror conținu t
informațional ne leagă de stimu l, de lumea externă, senzația de durer e ne
leagă de propriul organism, de Eul fizic: doare nu acul care înțeapă, ci locul
de pe corpul nostru pe care respe ctivu l stimu l îl vătămează. Dacă excitația se
produ ce relativ treptat, senzația algică permite, în anumite cazuri,
diferențier ea și identifica rea categorială a stimulului (un ac, un cui, un cuțit, o
lamă etc.); dacă acțiunea stimulu lui nociv este bruscă, instantan ee, senzația
de durer e devine exclusiv egoreferențială – trăirea subiectivă doar a zonei din
corpul nos tru care a fost le zată.
Receptorii sensibili tății algice se găsesc distribu iți la nivelul aproap e al
tuturor țesuturilor și organelor – înveli șul cutanat, țesutul muscular , pereții
vaselor sanguin e, mucoas ele și mușchi i organelor interne.
Ei sun t reprezentați de formațiuni nervoas e libere amielinice.
Căile de conduce re merg în componența nervilor senzitivi speci fici,
care conduc impulsuri cutano- tactile, proprioc eptive sau viscerale, fiind
reprezentate de fibre de toate cele trei tipuri A, B și C, dominante fiind cele
de tip C (amielin ice). O instanță de integ rare subcortic ală, îndeos ebi pentru
durerile difuze, neloc alizate, o consti tuie talamusul. Repr ezentanța corticală
se situează în circumvolunțiuni le pre- și postcentr ală, pentru impulsurile
cutan ate și propric eptive (leziunea lor ducând la parestezii și anestez ii), și în
rinen cefal pentru impulsurile de prov eniență viscerală.
Senzația de durere se caracterizează prin intensita te, dura tă, calitate
(sub-modalitate) și localizabi litate.
Intensita tea depinde de forța acțiuni i agentului nociv, obiectivată în
gradul de vătăma re, lezare a țesutului sau organului respectiv. Putem astfel
vorbi de dureri slabe, dureri moder ate și dureri puternice, insuportabile.
Pragurile de durere variază în limite destul de mari de la un individ la altul:
unii sun t hipoalgici, suportând excitații durero ase puternice, alții sunt
Universitate a SPIRU HARE T304

Universitatea SPIRU HARET305feperalgici, suportând foarte greu excitații durero ase foarte slabe. In semnu l
trăirii emoționale a durerii se poate produc e o inversiune: prezența durerii se
trăiește ca sursă de plăcere, de satisfacție, iar absența ei ca sursă de
insatisf acție (s adomasochism).
Durata, de asemen ea, este relativ propo rțională cu durata de acțiune a
agentulu i nociv , dar senzaț ia de durere persistă conside rabil mai mult după
încet area acțiun ii stimululu i decât oric are altă senzație modală specific ă.
Intervalul dintre ele se poate calcula făcând diferența dintre vitezele de
condu cere proprii fibrelor A și fibrelor C. Lewis și Pochin (1957) au stabilit
că diferenț a respe ctivă este de 1,9 sec. în cazul aplic ării excitației nocive în
zona policelui piciorului, de 1,3 sec. când se stimulează zona genun chiului, și
numai 0,9 sec., când excitantul acțione ază asupr a zonei superioar e a coapsei.
Calitatea rezidă în proprietatea unei senzații de durere de a se deosebi
de senzația de durer e de o altă factură (submodalitate). Se pot astfel delim ita
patru submodalități de senzații dolorifice: • superficiale (cutanate ); • profunde
(musculo- artticulatorii); • vis-cerale și • centrale (cauzate de leziun i situate în
măduva spinării, trunchiul cerebral sau chiar în emisfe rele cerebrale). Fiecare
din aceste patru categorii de senzații durero ase posedă o textură
psihofi ziologi că specifi că, grație căreia sunt trăite și identific ate ca atare în
conștiință. Am putea spune că ele reflectă modul calitativ inconfund abil în
care sufer ă fiecare organ intern și segment somatic: o durere de stomac se
deosebește pregnant în experi ența subiectivă de o durere de cap, nu numai
după localizare, ci și după „substanța" conținutulu i lor r eflectoriu.
Localizabil itatea este calitatea senzației de durere de a ne informa
despre poziția și încad rarea spațială a zonei de origin e a impulsurilor
provocat e de agentul nociv . Ea derivă din funcția de semnali zare-design are
obiectivar e a creierului, care face ca imaginea senzorial ă să nu se interp reteze
ca entitate subiectivă pură, în sine, ci să fie tratată ca model inform ațional
design ativ al unui s timul sau obiect situat undeva în afara minț ii noastre.
„Dimensiunea spațială " a senzații lor durero ase are un caracter variabil,
distingându -se dureri precis localizabile (punctiform e și zonale ) și dureri vag
localizabile (difu ze și iradiante). Din prima grupă fac parte, cu precădere,
durerile visce rale, iar din cea de a doua – senzaț iile cutano -somatice. O durere
inițial pr ecis cir cumscrisă, parțial, poate deveni

iradiant ă, proie ctându- se și în alte zone, pe măsur a prelungirii acțiun ii
stimulului nociv . De obicei, focarele infecțioase, oriunde ar fi localizate în
organism, generează dureri iradiante, având punctul de plecare de intensitate
maximă în interiorul fo carului.
Diferenție rea în sfera durerii o realizăm și în funcție de natura acțiunii
care o provo acă senzația de înțepare, arsură, zgâriere, tăietură, lovire, apăsa re
etc. In cazul sensib ilități i visce rale, stimul ii algici sunt: distensia bruscă,
spasmele, contr acția și dilatar ea pereților vaselor sanguine (arterelor ),
inflamația, iritați ile chimice, presiune a mec anică etc.
Nivelul sensib ilități i durero ase variază în dependenț ă de prezența și
influența unor factori externi și interni. Astfel, căldur a, frigul și umezeal a
accentu ează durerile; stimular ea cu intensi tăți moderate a receptorilor tactili,
vizuali și auditiv i o diminuează.
Stările emoț ional e puternic e – bucu rie, tristețe, furie etc. – au un efect
algot ranchilizant ; așteptar ea, frica, precum și oboseala și insomn ia
ampl ificând intensitate a durerilor; somnu l și oboseala profundă le atenue ază;
alcoolul acțione ază în direcția scăderii sensibili tății algice. Intensitatea
durerilor este influențată și de momentel e tempora re în altern anța zilei cu
noaptea. Potriv it observațiilor clinice, durerile provoc ate de contra cțiile
musculaturii netez i a organelor interne (stomac, intestin, vezică urina ră,
rinichi) sunt mai puternic e în timpul nopții; cefalonev ralgiile, durerile legate
de inflam area sau traumati zarea cronică a articulațiilor au intensitatea
maximă dimineaț a, slăbind cătr e amiază.
Suportabilitatea durerii este mai mare ziua, datorită influenței unor
stimul i care distrag atenția, și scade considerabil noaptea, când focarul algic
rămân e singu r dominant.
Intrucât senzații le de durere includ o componentă afectivă puterni că,
ele se exteriorizează prin interm ediul unei game întinse de reacții somatice și
vegetative.
Dintre acestea menționăm: • modifică ri de mimică prin contr acția
mușchilor feței (grimase ); • reacții verbale (vocalizări, gemete, țipete); •
contr acții muscular e de apărare (strâng erea maxilarelor, strâng erea pumnilor ,
strân gerea unui obiect în mână ), toate având darul de a crește pragul durerii și
de a-i diminua intensitatea. Modifică rile vegetative sunt și mai ample, ele
făcând obiectul unor studi i speciale. Unele dintre aceste studii s-au conc entrat
asupr a determinării variațiilor component elor morfolo gice și însușirilor
fizico-chimice ale sân gelui, pe fondul dure rii de 306
Universitate a SPIRU HARE T

lungă durată, cronice (Cannon și Mend enhall, 1914; Nice, Irwin și Kraft,
1931; Levit și Pavlic, 1951; Heteny și Varga, 1954). S-a constatat creșter ea
vitezei de sedimentar e a elementelor figurate ale sângelui (VSH) și a
coagulabili tății sâng elui.
Alte studii au vizat surprinder ea efectelor durerii asupr a sistemulu i
cardio -vascula r (Pressman, 1939; Pavule, 1950; Elenco, 1955). S-a stabil it
astfel că excitaț ii durero ase scurte determină modific ări semnificative ale
activități i cardio -vascula re (modifică ri ale EKG, ale pulsului-a ccelerare, ale
tensiun ii arteriale, reducția circulației sangvin e în organele interne, creștere a
sensibi lității la hemora gie etc.). Durer ea prelun gită slăbește capacitatea de
travaliu a inimii și dezor ganizează întrea ga homeostazie a mediulu i intern al
organismului.
Influența durerii se manifestă și la nivelul activității aparatulu i
respirator (Meyer, 1914; Golwitzer -Meyer, 1930; Smirenskai a, 1954). In
durerea prelun gită se accentue ază faza inspirației profunde; în durerea de
scurt ă durat ă se accelere ază ritmul respirației (hipe rpnee). Pe fondul unei
suferințe profunde de lungă durată în dinamic a actului respir ator alterne ază
momente de hiperpnee cu cele de hipomnee și cu dificultăți de respir ație.
Nici activitatea aparatului digestiv nu rămân e insensibilă la influența
durerii. Incă Darwin făcea observația că durerea exercită un efect depresiv
asupra proceselor digestive, iar, aproape cu un secol mai târziu, ilustrul
fiziolog francez Claude Bern ard (1856) demonstra experimental modificarea
secreției gastrice sub acțiunea durerii. Pavlov (1890) a arătat, de asem enea, în
experiment ele sale pe animale, că excita rea algică intensific ă secreția
salivară.
Robertson și Grossman (1950) au demonstrat că excitațiile durero ase
inhibă brusc efectul secreto r gastro -intestinal provo cat artificial; cele
puternic e micșore ază secrețiile stomacului, determinând totodată modificări
în compo ziția chimică a acestor secreții. Excitația dureroasă provo acă și
inhibare a secreției biliare și crește rea conc entrației zahărului în sânge
(Kolentey și Adler -Hrad ecky, 1957).
Intr-o serie de experiment e pe animale, s-a demons trat că durer ea
provoac ă modifică ri ale metabolismulu i cerebral.
Activi tatea aparatului urina r este influenț ată în sens depresiv de
influența durerii (f enomenul anu riei).
Universitatea SPIRU HARET307

Universitatea SPIRU HARET308Sistemul glandelor cu secreție intern ă sufer ă, la rândul său, o acțiunea
perturb atoare din parte a excitației durero ase, constând în creșter ea unor
secreții ș i diminuare a altora.
O expresie frecventă a senzaț iilor de durer e este plânsul, un comple x
comportam ental care include în sine componente somato- motorii, secretorii
(lacrimile), verbomotorii (urlete, vaiete) și emoționale (trăirea emoțională ca
suferință).
Durerile puternice, de la care cu greu poate fi distrasă atenția,
determină scăde rea capacități i intelectuale, a performanț elor în activitatea
fizică, prin r educe rea vite zei de reacție, a intensități i și duratei e fortului.
Din cele de mai sus, rezultă că senzații le de durere reprezintă cel mai
important sistem de alarmă și de „avarie " al organismulu i, care declanș ează
procesele, reacțiile și comportamentele de apărare necesare, ori de câte ori
este pusă în pericol integritatea lui fizică. Absenț a lor ar face imposibi lă
apărarea organismu lui împotriva vătămă rilor externe și focarelor patolo gice
interne. Totuși, prelungi rea și perman entizarea durerii duc inevitabil la
acumulare a unor efecte negative fără nici o valoar e adaptativă. De aceea,
controlul ei se impune cu necesitate, pentru a fi adusă cel puțin în limitele
toleranț ei subiective. In acest sens, pe lângă trăsăturile care vizează
înlătura rea cauzelor , se recurge și la procedee medicamentoas e sau
psihoterap eutice, pentru atenu area intensități i trăirii subiective a senzației
actuale.
6.2. PER CEPȚIA
6.2.1. Carac terizar e generală
Fiind unanim admisă ideea că percepția este un proces psihic cognitiv,
în istoria filosofiei și psihologiei au avut loc dispute aprinse în legătură cu
locul și importanța ei în continuumu l activități i de cunoaște re, precum și cu
modu l ei de organizare și realizare. Disputele în jurul senzației, amin tite mai
sus, au fost transfe rate și asupr a percepției. Astfel, în plan filosofic, modul de
aborda re a acestei probleme a opus senzualismu l (empiris mul)
raționalismu lui. Primu l acorda percepției locul centr al în cunoaște rea realității
extern e, în vreme ce ultimu l o socote a ca având o importanț ă minoră, datel e
furnizate de ea fiind exclusiv de domeniul fenom enului și nicidecum al
esenței.

In psiholo gie, avem celeb ra dispută dintre asociaționism și gestal- tism,
apoi opoziția pasivism-activism în interpreta rea produce rii imaginii și
opoz iția extern alism-intern alism în interpr etarea determin ismulu i experi enței
perceptive.
In viziunea modelulu i asociațion ist, percepția este o continuar e în linie
dreaptă a senzației, ea nefiind nimic mai mult, din punct de vede re calitativ ,
decât o sumă de senzaț ii constitui tă în virtutea acțiunii mecanic e a legilor
asociației. Ca urmar e, percepția nu ar avea nici trăsături noi, care să nu se
regăsească la nivelul senzații lor individuale care o compun, nici legi interne
proprii. De aceea, analiza ei trebuie subordonată principiului dividio et
compositio: descompune rii succsesive în elementel e componente (senzații le)
și recompune rii prin asocier ea exterioar ă a acestor elem ente (senzați i) după
criteriile asemăn ării, contr astului sau contiguității spațio-temporar e.
Important ă era conside rată subliniere a că, intrând în asoci ație și formând
imagin ea sumativă a percepției, senzațiile nu-și pierd individualitatea și
autonomia, astfel încât, teza potrivit căreia, partea este primordială și
deter minantă î n raport cu într egul să nu-și altereze valabil itatea.
Cum, pe plan experimental, se acumulau tot mai multe fapte care nu
puteau fi explicate cu ajutorul acestei scheme, W.Wundt și Ed.T itchner au
fost nevoiți să introducă, primul, principiu l sintezei creatoar e (bazat pe
apercepție și pe legile asimilației și dezasimilației), iar cel de-al doilea, ideea
ierarhizării după criteriul „princip al-secund ar" (relația „nucleu -contex t"),
care, după părerea lor, ar întregi legile asociației și ar confe ri un grad mai
ridicat de g eneralitate modelului asociaționist.
Gestaltis mul și-a făcut un titlu de glorie din studiul percepției,
contribuția sa în acest domeniu fiind g reu de mini malizat.
Insăși apariția lui, din punct de veder e istoric, se leagă de experimente
și de interpr etarea faptelor privind percepția stimuli lor auditivi (serii
muzicale) și vizuali (fo rme).
Primele observații cu semn ificație gestaltistă apar la sfârșitul secolului
19 (în 1896) și ele se dator esc lui Franz Brentano și Cr.von Ehrenf els.
Efectuând experimente cu serii muzicale, acești cercetători au constatat că în
percepție diferitele sunete indiv idual e își pierd identi tatea lor inițială,
contopindu- se într-o imagin e audit ivă nouă, cu o calitate experi ențială și
afectivă inconfundabilă și iredu ctibilă. Această constatar e vene a în
contr adicție fla grantă cu teoria asociaționistă, dominantă în ac el mo ment.
Universitatea SPIRU HARET309

Faptel e respe ctive au constituit punctul de plecare al noului curent
psiholo gic, ce-și va elabor a sistemul său teoretic în cadrul a două mari școli:
școala de la Graz, sub coordona rea lui Meinong și Benussi, și școala de la
Berlin, având ca lideri pe W.Koh ler, M.Wertheimer și K.Ko ffka.
In fața problemei raportului parte-întreg, orienta rea gestaltistă va
proceda, din păcat e, tot în mod exclus ivist, după principiul „ori-ori ", „sau-
sau", optând în favoar ea afirmă rii primordialității întregului și a caracterului
derivat și subordonat al părții.
Dacă reprezentanții școlii de la Graz mai continuau încă să creadă în
senzații ca elemente primordiale, interpret ând integritate a ca un produs al
unei activități speci ale de sinteză, grupul psihologilor de la Berlin invers ează
radical raporturile: pentru ei, senzați ile încetează a mai exista ca elemente
anterioar e percepției, independ ente de ea, iar „forma totală ", a cărei sferă este
generalizată la întreaga activi tate psihică, nu se mai concep e ca rezultat al
unei sinteze, ci ca un fapt primar de esență inconștientă și de natură
fiziologică și psihologi că. Asemen ea forme se întâlnes c la toate nivelurile
ierarhic e mentale. De aceea, orice manifest are psihică actuală trebuie
conside rată ca „unitate organizată" sau ca o „formă" cu un anumit grad de
pregnanță (W.Kohler , 1929).
Nici o entitate nu poate fi surprins ă și analizată prin proc edeul r educției
atomar e, preconizat de școala asoci ațion istă, ci prin raportarea ei la principiul
„emer genței" , care reclam ă admitere a iredu ctibilității caracteristicilor
calitative ale ans amblu lui la suma însușiri lor părților componente.
Percepția este definită astfel ca un prim nivel la care se realizează și se
manifestă gestal tul, adică „forma organizată" sau integ rală. La baza ei, sunt
puse o serie de legi ale organizării care, ca atare, se dovedesc a fi veridic e, și
verific abile experimental. Printre acestea, se cuvine a fi reținu te următo arele:
•legea bunei forme; • leg ea echilibrului ; • legea structur alități i;
1.legea bunei continuități; • leg ea destinului comun; • leg ea proximității;
1.legea unum- duo.
Legea bunei forme este o consecință particula ră a legii universal e a
organizării, potrivi t căreia, „nu există materie fără form ă, neorganizată în
structuri". Ea postulează astfel, că elementele câmpului stimulator extern vor
tinde să se unească în percepție într-o „bună form ă", echilibrată și consis tentă
(pregnantă), în care pe primul plan se evidențiază „întregul". Bunăoară, în
percepția muz icii, sunetele se contopes c într -o structur ă
Universitatea SPIRU HARET310

melodică iredu ctibilă, iar în percepția vizuală petele cromatic e se contopesc
într-o structur ă cromatică nouă, cu o tonalitate și o nuanță ireductibile.
Legea echilibrului arată că percepția este un rezultat al unei congruențe
izomorfi ce între punctele de tensiune (ingredientele ) ale câmpului fizic extern
și cele ale câmpului biofizic intern (cerebral ), astfel că orice percept se
caracterizează printr-o omog enitate intern ă inestricabilă.
Legea structural ității exprimă supremația întreg ului asupr a părții, care
face ca invarianții de structură să acțione ze în sens compens ator și întreg itor
în raport cu eventualel e lacune, omis iuni sau inversiuni (cazul figurilor
lacun are, al cuvintelor în care sunt omise, inversate sau dublate anumite
litere ). Percepția posedă astfel o schemă intern ă structurat ă, care face ca ea
să-și păstreze individual itatea în pofida unor transform ări perturb atoar e ale
câmpulu i stimu lator extern (fig. 19).
Fig.19. L egea structur alități i în per cepție
Legea bunei continui tăți exprimă faptul că o confi gurație extern ă
deschisă tinde în perceție să fie continuată în același sens și să se închidă,
devenind astfel intern echilibrată. In orice câmp fizic extern dezor ganizat,
percepția introduce vectori de structu rare, de la deschis către închis, de la
neechilibrat la e chilibrat, de la etero gen la omog en etc. (fig. 20).
Legea destinului comun postulează că un element scos în afara
configurației sau a structu rii, în percepție, tinde să fie reinte grat și relaționat
cu celelalte elemente. Intr-un ansamblu, toate elementel e sunt legate printr -un
destin comun (fi g. 21).iPSfflHO LOGIEPSIHLOGIE
Universitatea SPIRU HARET311

Legea proximității arată că, într-un câmp eterogen, dispersat, percepția
tinde să organizeze element ele și să le grupeze din aproap e în aproape, pe
vertical ă sau pe orizontală. Astfel, elementele învecinate tind să fie perceput e
împreună, într -o config urație echilibrată (fig. 22).
Fig. 20. L egea bunei continuități
Fig.
Universitatea SPIRU HARET312

Legea unum- duo exprimă faptul că într-un câmp extern ambig en,
percepția proced ează fie asimi lativ, realizând o singură formă (figură), fie
disociativ , divizând câmpul în două fi guri cu ind ividualitate distinctă.
Toate aceste legi sunt în fond complementar e, se bazează pe date
experimentale obiective și ușor verifi cabile, fiind astăzi recunoscute ca parte
integ rantă a unei viitoar e teorii generale a percepției. Deși modelul gestaltist
ca atare nu a reușit să se impună ca singurul valabil și dominant, fiind
conside rat astăzi depășit din punct de veder e metodologic, totuși are meritul
esențial deafi demonstrat statutu l percepției ca nivel calitat iv superior de
organizar e psihică în raport cu senzația și de a fi formulat necesitatea
studierii ei prin prisma trăsătur ilor și legitățilo r sale proprii, iredu ctibile la
cele ale senzației.
Orientar ea pasivistă interprete ază percepția ca simplă urmă sau efect
al acțiuni i obiectului extern asupra organelor de simț, fără nici o contribuț ie a
facto rilor subiectivi interni; activismul, dimpotrivă, afirm a că percepția este
exclusiv o manifesta re a energiilor și a factorilor psihici interni ai subiectului,
obiectul nefiind dec ât un simp lu de clanșator al ac estora.
Externalismul (în speță behaviorismu l) focaliza întrea ga problem atică a
percepției în studiu l reacțiilor externe de răspuns la comple xe de stimuli cu
semnific ații adaptative diferite; dimpo trivă, internalismul (în speță,
introspecționismul) a ccentua asupra caracterului subiectiv intern al percepției,
ca formă de manifestar e a unei conștiințe pure, ermetic e, total ruptă de
expresiile comportament ale obiective.Fig. 22. L egea proximități i
Universitatea SPIRU HARET313

In contex tul sau pe lângă aceste orientări mari, au apărut în timp
divers e teorii particula re ale percepției, fiecare din ele centrându- se pe un
aspect sau altul, pe care l-a transformat mai m ult sau mai puțin în absolut.
Cu toate că asupra ei au fost efectuate numeroas e cercetări, poate mai
multe și mai riguroas e decât asupr a oricărui alt proces psihic, percepția
continuă să rămână un domeniu deschis, pentru care nu dispunem încă de o
teorie explicativă generală unanim acc eptată.
Merită a fi consemnat, însă, efortul pentru depășirea opoz ițiilor
antagonice, exclusiviste, care au caracterizat perioad a psiholo giei tradiționale,
și admitere a unei platfo rme metodologi ce cât de cât comune, bazată pe
principiul complementa rității epistemologic e și pe paradigmele oferite de
teoria generală a sistemelor , cibern etică și teoria informației.
In lumina acestor noi orientări metodolo gice, aborda rea percepției se
circumscrie principiilor: a) interacțiunii; b) comunicării informaționale; c)
sistemici tății și integ rării; d) dezvo ltării; e) instrumentali tății și f) orga-
nizării-re glării.
Princip iul interacțiuni i reclamă, în primul rând, definire a și
interpr etarea imaginii perceptive ca rezultat spe cific al interacțiunii comple xe,
dinamice și contradictorii dintre caracteristicile obiective ale câmpului fizic
extern (obiectul-stimul și conte xtul conc ret în care este dat sau prezentat el) și
subiect, ca entitate activă, cu ansamblul structurilor , stărilor și condițiilor lui
interne, fiziologi ce și psihologi ce, precum și ca rezultat al interacțiunii dintre
ereditar , înnăscut și dobândi t.
Pe de altă parte, principiu l interacțiunii implică și luare a în consider are
a relației percepției cu celelalte proces e psihice – senzație, reprezentar e,
gândir e, memorie, limbaj, motivație, afectivitate etc., a influenței pe care ea o
suferă din parte a acestor proces e și pe care, la rându -i, o exercită asupr a lor.
Indiferent ce modalitate senzorial ă vom l ua ca obiect de studiu și indife rent c e
aspect concret se urmărește a fi evidențiat într-o cercetare anume, deme rsul
cognitiv trebuie subordonat relației:
Py = f (SnO) ti, unde Py = percepția, S = mulțimea variabilelor -su-biect,
O = mulțimea vari abilelor -stimu l sau obiect, iar ti = momentul dat de timp.
Pornind de la această formulă și menținând-o drept cadru perman ent de
referință, putem studia, pe de o parte, depend ența percepției de caracteristicile
și natura substanțial-calitativă a stimul ilor (Py = f (O) ), iar pe
Universitatea SPIRU HARET314

de alta – depend ența percepției de anumiți factori de ordin subiectiv intern-
motivație, a fectivitate, atenție etc. (Py = f (S)).
Relațiile de mai sus, impuse de principiul interacțiunii, ne vor feri de
absolut izări unilaterale și de eroarea de a interpr eta percepția ca funcție
univocă fie doar de obiect, fie doa r de subiect.
Principiul comunicării informaționale reclamă mai întâi circumscrierea
abordă rii percepției unei scheme logice de comunicar e a subiectului, în
calitate de receptor și destinatar , cu lumea obiectelor și fenom enelor externe,
în calitate de surse de semnale purtătoa re de informație, iar apoi, interpr etarea
modu lui de realizare a percepției ca o succesiune ordona tă de transfo rmări
informaționale de tipul codării-r ecodării-de codări i.
Perceptul, produsul final al acestor transformă ri, devin e în esența sa un
model informațional intern, de tip izomorfic -homomorfic, al obiectului
extern. In această calitate, el dobândeșt e o funcție designat ivă și referențială,
orientând subiectul în mod selectiv și determinat în raport cu obiectul ca
întreg, în ansamblul însușiri lor, dimensiuni lor și semnific ațiilor sale hic et
nunc.
Principiul comunicării informaționale ne instrumente ază în analiza de
detaliu a dinamicii procesului percepției, încep ând cu identific area operațiilor
ce au loc la „intrare" – detecția semnalelor , comp ararea și evaluar ea lor,
selecția (criteriile dominante în efectuare a lor), ordonar ea lor
-confi gurațională sau serială -, forma rea codurilor primare la nivelul
receptorului, culminând cu radio grafia verigii terminale (de ieșire), unde au
loc oper ațiile logico- semantice de elabor are a perceptulu i.
Acel ași principiu permite aplicar ea în studiu l percepției a aparatulu i
teoriei informației și a modelă rii computerizate. Programel e de recuno aștere a
formelor , elabor ate și validate până în prezent, ne arată foarte clar că
percepția umană, mai ales cea mediată verb al, poate fi „descrisă" ca un sistem
ordonat de operatori și condiții logic e, aplicat succesiv fluxu lui de semnal e de
la „intrarea" analizatorulu i până la „ieșirea" lui. Gradul de fidelitate și
completi tudine al imaginii perceptive va depinde de calitatea procesulu i
comunicațional, de raportul dintre semnal și zgomot (S/Z) de-a lungul
„canalului" senzorial.
Principiul sistemicității și integrării reclamă tratar ea percepției ca
mulțime de elem ente de esență informațională, aflate într-o relație
nonîn tâmplătoa re (mai mult sau mai puțin legică), ce se realizează printr -o
integrare pe verticală și pe ori zontală, intra- și intermodală.
Universitatea SPIRU HARET315

Sistemicitatea fiind o determinație fundament ală a psihicului uman în
ansamblu l său, percepția apare ca un nivel particular al realizării acestei
determinați i și ca un subsistem în cadrul sistemu lui înglobant, suprao rdonat.
Ca urma re, aborda rea percepției trebuie să satisfa că cele patru condiț ii logice
ale metodolo giei sistemice: raport area la factorul timp și exprimar ea ei ca
funcție de timp : Py = f (t) = dinamici tate; raportar ea la mediu (surs ele extern e
de informație ) și definire a percepției ca „sistem semi-deschis ", realizând cu
mediul schimburi energetico -informaționale; raport area la criteriul
complex ității și definirea percepției ca sistem cu un înalt grad de
complex itate (surp rinder ea ca atare a acestei comple xități, fără a recurge la
reducționis m); raportar ea la caracterul relației dintre „intrări" și „ieșiri" și
încad rarea percepției într-o schemă funcțională de tip determin ist sau
probabilist.
Principiul dezvoltări i postulează că percepția este un proces psihic
evolut iv, ale cărui scheme funcționale interne și mecanisme se elabor ează, se
perfecțione ază și se consolidează treptat în ontogeneză, prin învățar e
spon tană sau organizată. Acest principiu se opune tezei despr e caracterul
imanent al structurilor pe rceptive susținute de reprezentanții gest altismulu i.
Așa cum sublinia J.Piaget, gestaltis mul are meritul de a fi demonstrat
caracterul de structură al percepției, dar comitea o eroare metodolo gică
serio asă, prezentându -ne structuri perceptive lipsite de geneză, ca datum-uri
imanente. Piaget a introdus criteriul genetic- evolutiv în abordarea și
interpr etarea percepției, dovedind pe cale experi- mentală stadialitatea
devenirii structurilor perceptive. Acestea evoluează de la stări glob ale, difuze,
de nedete rminare, la stări difer ențiate, echilibrate, de la sincretism la schem e
logico- operaționale generalizate mediate verbal, care permit nu numai
detectarea și identifica rea obiectului în momentul actual, ci și anticipare a
trans formărilor lui în cursul acțiun ii, aici aflându- se baza genetică a
„preimplicații lor" și „inferenț elor" .
Principiul instrumental ității impune tratar ea percepției din persp ectiva
adaptă rii subiectulu i la mediul extern și al legăturii ei cu motivele și scopurile
activități i umane. Ca model informațional intern al lumii externe, perceptul
devine „instrument " de relaționar e directă cu mediul, de orientar e activă în el,
de detectare și ident ificare a obiectelor necesare satisfacerii trebuințelor și
ating erii scopurilor . Intre percepție și acțiune (activitate) există o legătur ă
organică, intimă. Aceasta reclamă ca activi tatea să devină conte xtul real în
care să fie studiată per cepția; dife ritele
Universitatea SPIRU HARET316

Universitate a SPIRU HARE T317scheme intern e de organizar e a experienței și a diferitelor forme particulare
ale percepției vor fi dependente de conținu tul și sarcinile specifi ce
principalelor form e de activitate a omului, influența modelatoar e cea mai
mare revenind în fiecare perioad ă de vârstă cronologi că activităț ii dominante.
Princip iul reglării-or ganizării ne arată că percepția nu poate fi
surprinsă și studiată în mod nemijlocit, ca proces subiectiv pur, chiar dacă ea
se produc e în urma acțiuni i directe a obiectelor extern e asupr a aparatelor
noastre senzorial e. Ca și celelalte procese psihice, percepția are un caracter
ideal, fiind lipsită de proprietăți sensib ile, posibi l de observat și înregistrat ca
atare.
Prezența și desfășurarea ei le constatăm în mod indire ct, prin
intermediul răspunsu rilor verbale sau motori i ale subiectului. După
caracteristicile cantitative (perioadă de latență, ampl itutid ine, ritm etc.) și
calitative (corectitudine, adecv are, eficiență etc.) ale acestor răspunsuri,
putem stabili gradul de realizare a unui proces de percepție oarecare.
Regl area și organizar ea în sfera activității și comport amentulu i constitu ie
principalele coordonate după care se poate evalu a nivelul de corectitudine,
completi tudine și eficiență al perc epției.
Defin iția percepției. Astăz i, în definir ea percepției se pornește fie de
la teoria reflectă rii, fie de la teoria informației. In tratatele și manual ele de
psihologie generală autohtone (Al.Roșca, 1968, 1974; P.Popescu- Neveanu,
1976; Mielu Zlate, 1995) primează aborda rea și interpreta rea reflectori e.
Astfel, percepția este definită ca reflecta re subiectivă nemij locită, în formă de
imagine, a obiectelor și fenom enelor externe ce acționează în momentul dat
asupr a noastr ă prin ansamblu l însușiri lor și compon entelor lor. Se observă
imediat deosebire a ei de senzație, definită ca reflectare de tip secvențial-
unidimensional, a unor însuș iri singula re izolate ale obiectului. Se subliniază,
de asemen ea, condiția obiectivă obligato rie a percepției: prezența și acțiune a
directă a stimulu lui comple x asupra organului sau organelor de simț
corespunzătoar e. Refle ctând obiectul în unitatea însușirilor și părților sale
component e, percepția const ituie un nivel calitativ superior de realizare a
cuno așterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminări, ci și
operații mai comple xe de ident ificare și clasifica re. Pe baza conținutu lui
reflecto riu al imaginii perceptive, putem răspund e adecv at la întreba rea „ce
este acest obiect?" și putem, corespunzător , să-l indiv idualizăm printre altele
sau să-l rapo rtăm la o clas ă suprao rdonată.

Din perspe ctiva teoriei informației, percepția se definește ca proces de
comunicar e directă între subiect și lumea extern ă, mediat de un ansamblu de
operații și transform ări logico- gramaticale, de ordin sintactic, semantic și
pragmatic, de puner e în relație de designare-reprezentar e a elementelor
alfab etulu i bioele ctric al creie rului, cu stările (însuș irile) sursei externe
(stimulului), astfel încât primele să desemneze și să refere despre cele din
urmă. Imaginea perceptivă se interpr etează ca model informațional intern, de
tip izomorfic sau homo morfic, al obiectului ce acționează în momentul dat la
„intrar ea" sistemului receptor (subiectul). Fiind o entitate informațională,
perceptul poate fi obiectiv evaluat prin cele trei dimensiuni ale informației:
dimensiune a statistico- matematică, dimensiune a semantică și dimensiunea
pragmatic ă. Prima ne permite să determinăm volumul sau cantitatea de
informație obiectiv extrasă și înglob ată în imagin ea actuală a obiectului
perceput. Aceasta va fi proporțională cu numărul total al dimensiunilor și
însușirilor obiectului : Ii = log2Nx, unde Ii – cantitate a de informație proprie
imaginii perceptive conside rate, Nx – numărul total al însușiri lor obiectului.
Cu cât un obiect este mai comp lex cu atât cantitatea de informație pe care o
va conține imaginea sa perceptivă va fi mai mare, și invers.
In contex t, se pune întreba rea: câte însușiri și, respectiv , ce cantitate
minimă de informație este necesară pentru o discriminare și identifica re
corectă a obiectulu i dat? Se va putea constata cu acest prilej că, în cazul
obiect elor familiar e, pe care le-am perceput sau le percepem în mod curent,
este nevoie de extragerea unei cantităț i mai mici de inform ație pentru a fi
discriminate sau identificate, decât în cazul obiect elor de aceeași
complex itate, dar pe care le perc epem prima dată.
Dimensiunea semantică ne permite să evaluăm fidelitatea, relevanța și
reprezentativitatea informații lor pe care le integrează imaginea perceptivă. Ea
ne arată că imaginile perceptive se pot realiza la niveluri calitative diferite,
unele fiind mai super ficiale și mai puțin relev ante, altele mai bogate și mai
consistente.
Pe măsur a rep etării conta ctului sen zorial cu unul ș i același obie ct, se va
înregistra îmbog ățirea și adânci rea cuno așterii lui, trecându -se treptat la
ierarhizare a informațiilor extrase după criterii de relev anță și
reprezentativitate. Nerealizare a la parametri normali a dimensiunii semantice
a proces ării informației perceptive duce la întârzieri și erori în discriminare a
și identificar ea obiectelor . 318
Universitatea SPIRU HARET

Dimensiunea pragmatic ă rezidă în legătura pe care informația
perceptivă (respectiv, percepția ) o are cu stările de motivaț ie ale subiectului,
cu scopurile activități i lui. Prin latura semantic ă a informației, obiectul este
„cunoscut" așa cum este el, în realitate, adică independent de stările noastre
de necesitate; prin cea pragmatic ă, obiectul este cunos cut din perspe ctiva
importanței și valorii lui pentru noi. Ambele aspecte sunt esențiale pentru
adapta rea la mediu și ele se produc împreună.
Cele două moduri de definire a percepției – pe baza teoriei reflect ării și
pe cea a teoriei informației – nu se exclud, ci pot fi consider ate
complementa re, cu specifi carea că definiția informațională are un grad mai
ridicat de generalitate și rigoare. Accentuând asupra relației de asemăn are
dintre imagine și obiect, definiția impusă de teoria reflectării devine destul de
șubred ă și neconvin gătoare în cazul percepției audit ive, olfactive și gustative,
unde imaginea nu satisfa ce condiția asemănă rii, ci doar pe cea a
corespondenței design ative.
Noțiunea de imagine a fost elabor ată pe baza percepției vizuale și
tactile și ea este legată de spațialitate, de contur și formă, de unde și tendința
frecvent întâlni tă la mulți autori de a o conside ra sinoni mă cu fotografia sau
copia. De aceea, conside răm că termenii de model informațional sau cel de
cod perceptiv sunt mai adecvați pentru definirea percepției decât cel de
imagin e. Indiferent că o abordăm de pe pozițiile teoriei reflect ării sau de pe
pozițiile teoriei informației, percepția ne dezvăluie două laturi – latura
procesuală, dinamică, și latura r ezultativă – produsul final.
In condiț ii normale, la omul adult, percepția pare a fi un act
instan taneu, care se produc e în mod automat, de la sine. In realitate, ea are o
desfășurar e procesuală, chiar dacă se întinde pe o durată foart e scurtă, de la
0,5 la 1,5-2 sec. Această procesualitate devine evidentă și ușor
conștientizabi lă când sarcina perceptivă este mai comple xă și mai dificilă,
timpu l necesar ajungerii la obținerea produsului final (modelul informațional)
putând crește până la câtev a zeci de minu te. Și este posib il, compl icând și mai
mult sarcina perceptivă, ca în pofida creșterii timpu lui, procesul să rămână
nefinali zat, subiectul fie eșuând, fie dând un r ăspuns eron at.
Trebuie să admitem, așadar, că percepția are un caracter fazic.
Cercetările de labor ator au dus la evidențier ea următoa relor faze: a)
orientar ea; b) explorar ea; c) detecția; d) discriminar ea; e) identif icare; f)
interpr etarea.
Universitate a SPIRU HARE T319

a.Orienta rea. Aceasta constă în direcționar ea și „acord area"
aparatului de recepție în raport cu Jocul" și specificul sursei externe de
stimular e. Prima reacție pe care o dăm la orice stimu l din afară este cea de
orienta re.
Aceasta acționează, în primul rând, ca un inhibi tor al activități i curent e,
pregătind condițiile psihofiz iologice interne pentru desfășur area ulterioar ă
optimă a recepției noului stimul. In forma sa generalizată, reacția de orienta re
acționează ca factor facilitator al transmis iei input-ului senzorial nou apărut;
în forma „focalizată" (se manifestă numai în cadrul aparatului senzorial
actual stimulat), acționează ca un filtru comutator: facilitează transmisia pe
canalul solicitat și o bloche ază sau o reduce simțitor pe celelalte canale. In
cazul percepției active, deliberat e, la acțiunea reacției de orientare se adaugă
factorii dispo ziționali, îndeosebi stările de set și de motivație.
b.Explorar ea. Pe fondul stării de „vigilenț ă orientată " creată de faza
anterioa ră, are loc explora rea. Ea constă dintr-o succesiune de operații
sensori-motorii de parcurgere a câmpului stimulator extern, în veder ea
stabilirii coordon atelor princip ale în interiorul cărora se situează stimu lul
propriu- zis și a precizării schemelor optime de captar e a acțiuni i acestuia.
Schema funcțională a tuturor analizatorilor noștri include și o verigă
motorie al cărei rol este tocmai acela de a asigura inspecția întregii arii a
câmpului stimulator și de a menț ine poziția cea mai adecvată a recepto rului
în raport cu el.
In funcție de gradul de dezvoltar e și implicar e a mecanismelor
reglatorii superioar e, explorar ea se realizează în două forme: spontan-haotică
și selectiv-dirija tă. Prima se desfășoar ă fără un program precis elabor at;
traiectoriile ei se inters ectează și se direcțione ază la întâmplare. La subiecții
adulți, ea se întâlnește rar, numai în cazul unor obiecte- stimul cu totul noi.
Cea de a doua are la bază un program, algoritmic sau euristic, prin care se
stabilește o propo rție optimă între duratele de fixare și frecvența inspecției
diferitelor puncte. Această formă de explora re devine o component ă
dominantă în activitatea de supraveg here (obse rvație), cum este cea a
operatorilor de la tablourile de comandă.
In raport cu particula ritățile funcționale ale diferiților analizatori,
disting em o explorare de tip spațial, proprie sistemelo r vizual și tactil,
caracterizată prin posibi litatea inspecției sau suprav egherii simultane a mai
multor elem ente, și o explora re temporală, proprie analizatorului auditi v, în
320
Universitatea SPIRU HARET

primul rând, și, apoi, celui gustativ și olfactiv , caracterizată prin urmă rirea
unui câmp stimulator or ganizat se rial.
c. Detecția. Dacă esența explorării constă în căutar ea stimulu lui,
detecția înseamnă surprinder ea existenței lui și „extragerea" din contex tul
elem entelor de fond. Ea fixează și conture ază aparatul de recepție pe stimul.
Realizare a detecției se finali zează la „ieșire" cu răspunsul „semnal" sau
„stimul", care semnifică: „este un semnal", „este un stimul (obiect) ".
Dinamic a și nivelul de claritate al detecției sunt dependente de raportul
semnal/zgomot (Swets, 1964; S imon, 1984). Dacă valoa rea acestui raport este
mai mică de 1, atunci semnalul va fi acop erit de zgomot și va rămâne
nedetectat; dacă este egală cu 1, probabili tatea semnalului va fi egală cu
probabilitatea zgomotulu i p(s) = p(z), ceea ce creează o situație de maximă
incertitudine: în 50% din cazuri zgomotul poate fi detectat ca semnal, iar în
50% – semnalul poate fi omis, consider ându-se zgomot. O detecție poate fi
apreciată satisfă cătoa re, când probabilitatea de releva re a prezenței (absenței)
semnalului pe fondul zgomo tului este c el puțin p=0,55-0,60.
Când însă percepția este implicată în rezolvare a unei sarcini
importante, detecția încete ază să mai fie satisfăcăto are la p=0,60, r eclamând o
corectitud ine mult mai ridicată p=0,85- 0,90—p=1. Precizia detecției este
influențată nu numai de valoar ea absolută a semnalului și de cea a raportului
s/z, ci și de alți facto ri, ca de pildă: timpul de expunere a stimulului, prezența
sau absența altor semnale concu rente, care și ele formează obiectul detecției,
starea funcțională a aparatului de recepție, stare a de motivație actuală a
subiectului etc.
Intre momentul apariției reale a semnalului și cel al înregistr ării
prezenței lui de către „dest inata r" se scurge un anumi t interval de timp, căruia
i s-a dat numele de timp de detecție. In principiu, putem spune că aborda rea
unei sarcini de percepție, este cu atât mai bună cu cât acest timp este mai
scurt. Se dovedește însă că el este o funcție complexă, dependent ă de mai
multe variabile: Tdet=f(N, pa, Fp), unde N – numărul elementelor -stimul din
câmpul supu s explorării, pa – probabilitatea aprioric ă a reușitei la primul pas
al căutării, ea fiind egală cu valoa rea raportulu i dintre numărul elementelor
explorate care posedă însușire a dată (M) și numărul total de elem ente pe care
le cuprinde câmpul perceptiv extern (N), iar Fp – ansamblul factorilor
psihofi ziologi ci, ca re țin de subiect.
Universitate a SPIRU HARE T321

Semnalul înreg istrat la „intrare", în urma operațiilor de explorar e-
detecție, este supus la nivelu l primei verigi a analizatorului – receptorul -unei
trans formări de codificar e.
Potriv it datelor neuro ciberneticii, pentru descri erea operațiilor de
codifica re în interiorul analizatorilor pot fi folosi te două tipuri de „funcți i de
transfe r": funcț ii de transfer reversibile sau izomorfice, care constau în
aplicar ea unor operatori de calcular e a corespondențelo r dintre „codurile " de
la diferite niveluri ierarhic e, și calculul corelațiilor designative
(compatibil ități semantic e) dintre codurile particulare (modale) de la același
nivel i ntegrativ.
In cadrul acestor funcții, trecerile între coduri sunt reversibile, ceea ce
permite corectarea mai eficient ă a erorilor posibile și, în același timp,
optim izare a decodifică rii. Putem presupune existența pe traseele senzorial e a
unor operatori de scanar e, care verific ă (testează) corespondenț a de 1:1
dintre elementele codurilor , semnalizând unități lor integrative centrale
eventualele perturb ații. Funcțiile de cel de-al doilea tip sunt în întregime
anizomorfice și arbitrare, trans formările realizate de ele fiind ireve rsibile atât
timp cât nu se cuno aște ch eia codului produs în acest mod.
Asemene a transform ări se întâlnesc în procesul de extragere a
însușirilor , a căror codifica re se face în contexte și combinaț ii aleatoa re, astfel
încât refacerea în sens invers a operațiilor reclamă cuno așter ea criteriilor
inițiale.
Din punctul de vede re al distribuției în timp, sistemele aferente
opere ază cu două tipuri de coduri: discr ete, care se obțin prin îmbinar ea
caracteristicilor de impu ls ale descărcărilor neuronale și analog ice, care se
obțin prin varierea în amplitud ine și frecvență a unei microstructuri de stare
stabilă, generată la nivelul joncțiunilor neuron ale (M.Golu, 1975; M.Golu,
1981; F.Varela, 1989).
Diferite însușiri (dimensiuni) ale stimul ilor sunt codific ate prin
modu lări diferite ale influ xului nervos. Intensitate a este codificată prin
modu larea în frecvență, după o funcție logaritmică: F=log.[1+(I/ID)];
frecvența vibrațiilor acustice se codific ă pe baza procedeelor „rezonanței
locale " (regula locului) și „organizării în salve" (regula frecvenței); mișcar ea
este codificat ă prin vecto rizarea direcției de proie cție a impulsurilor în verig a
centr ală a analizatorulu i; dimensiuni le spațiale se codifi că prin organizare a
lineară și segm entară a impulsuri lor; duratele se codifică prin corelarea
activărilor selective și succ esive al e neuronilor ON,
322
Universitatea SPIRU HARET

OFF și ON-OFF, care semnalizează, respe ctiv, începutul, întindere a și
sfârșitul acțiuni i stimulilor; codifica rea caracteristicilor cromatic e se leagă de
schimbările selective de stare ale receptorilor specializați în raport cu diferite
lungimi de undă ale spectrului electroma gnetic (H.Davis, 1962; E.Nicolau,
C.Bălăceanu, 1967; K.Pribram, 1971; M.Golu, 1975).
Core ctitudinea operațiilor de codifica re a semnalelor de la „intrare"
condiționează calitate a procesului ulterior de prelucr are propriu-zi să a
informației, care se va obiectiva în discriminar e, identificar e și interpr etare.
d.Discri minar ea. In percepție, avem de a face cu grade diferite de
preluc rare a informației, determinate, așa cum am văzut, atât de factori
obiectivi e xterni, c ât și de fa ctori psihofi ziologici interni.
Discriminare a march ează acel stadiu (grad) de prelucr are, în care
informația rezultată la „ieșire " este suficientă pentru a detaș a obiectul de fond
și pentru a nu-l confund a cu altele, date simultan sau succesiv . Ea se bazează
pe o operație de accentu are a contr astelor sau de înregistr are a discr epanțelor
parametric e (formă, mărime, intensitate, culoar e etc. ).
Principalul obiectiv constă, deci, în stabilirea unor inegalități A#B sau
A>B , B<A etc. Pentru ca relațiile respe ctive să devină posibile, este, firește,
necesar ca mărimea diferențelor dintre obiectul dat și celelalte obiecte din jur
sau care îl însoțesc sau îl succed (preced) să fie cel puțin egală cu mărimea
pragului difer ențial propriu analizatorului dat: dOF > dE, unde dOF – diferenț a
dintre obiect și fond, dE – mărimea pragului difer ențial (P.Lindsa y,
D.Norman, 1972).
Pe lângă mărimea diferenței dintre stimuli, discriminarea este
condiț ionat ă și de numărul indicilor după care aceștia pot fi compar ați în
momentul dat. In principiu, este mai ușor rezolvată sarcin a de discriminar e
dacă stimulii variază (se deosebesc ) după mai multe dimensiuni, deoar ece
creșt e numărul punctelor relev ante în spațiul perceptiv.
e.Identif icarea. Dacă discriminar ea reclamă numai sesizarea
difer ențelor dintre stimuli, realizându- se prin compar area unor indicatori de
ordin cantitati v, identifica rea reprezintă un stadiu în care determinările
cantitative fuzionează în determinări calitative de ordin semantic.
Informația furnizată de operațiile care intră în alcătuirea ei va permite
formular ea unui răspuns definit la întrebarea „ce este acesta?",
evidențiindu-se astfel legătura semantică dintre per cept și obiect. Aceasta
Universitate a SPIRU HARE T323

Universitate a SPIRU HARE T324presupune ca, în raport cu obiectul dat, să se fi elabor at anterior un model
informațional etalon, care să se păstr eze în memoria de lungă durată.
Oper ațional, identifica rea se realizează ca o succesiune de testări ale
coincidenței dintre modelul informațional actual al obiectului și modelul
informațional etalon, const ituit în cursul experienței perceptive anterioar e:
„input-ul" trebuie inclus în aria de integ rare a unuia din modelele stocat e,
care întrunește criteriile de corespond ență desi gnativă adecvate.
Modelele informaționale -etalon sunt de două tipuri: individuale și
categoriale. Modelele individuale favorizează identifica rea obiectului
singular în ident itatea lui specific ă, iredu ctibilă la identi tatea altor obiecte
aparținând aceleiași clase. O asemen ea identific are se poate realiza numai în
raport cu obiectele care au mai fost perceput e anterior , astfel că o nouă
percepție a lor le introdu ce într-un proces de recunoașter e. Cele categoriale
favorizează o identific are prin raportare și inclu ziune a obiectului actual
perceput în clasă; obiectul este identificat prin intermediul apartenenței lui la
clasă. In acest caz, perceptul scoate în prim plan și accentuează însușiri le
comune tuturor obiectelor care se subsumează unei anumi te clase. De pildă,
zărind la distanță o siluetă, nu putem decât să spunem că este o ființă umană
(un om). Identific area se realizează în forma ei cea mai extinsă și vagă,
categorială. Pe măsur ă ce distanța se reduc e, percepția se complete ază
succesiv cu date noi, trecând, corespunzător , la identifică ri din ce în ce mai
înguste: ident ificar ea sexului (mas culin sau feminin); estimar ea vârstei
(copil, tânăr , bătrân ); ident ificar ea nominală („este perso ana cutare ").
Anumite lacune sau impreciziun i în extragerea și prelucra rea
informației duc la identific ări eronate sau false.
In identifica rea individuală, pe primul plan, în conșt iință, trec însușiri le
pe care le posedă numai obiectul dat, iar însușirile comune sunt transfo rmate
în inform ații de fond; în identific area categorială, raporturile se invers ează:
determinante în conșt iință devin însușirile clasei, iar cele indiv idualizatoar e
se estompează.
Un caz particular al identific ării indiv iduale prin „extrag ere din clasă"
este aș a-numitu l fenomen al „în tipări rii" (imprinting).
In raport cu anumite obiecte aflate perman ent în jurul nostru, se
elabor ează asemene a modele inform aționale, încât ele sunt pregnant
desprinse din contextu l celorlalte cu maximum de siguranță și precizie, deși
indicii care stau la baza acestei operații nu sunt întotde auna conștienti zați și
verbalizați. E xemplul cel mai specta culos îl const ituie ciobanul care-și

recunoaște fiecare oaie din turmă, chiar dacă oile seamăn ă foarte mult între
ele. O primă explicație ar fi aceea că, prin percepere repetat ă, modelel e
individuale stocate se complete ază treptat pân ă la automorfism.
Ca urmar e, obiectul respectiv ajung e în percepție la o asemene a „bună
form ă", încât, chiar dacă în realitate nu prezintă deosebiri, pregnante, în
subconștientul subiectului ele tind să iasă în evidenț ă și să-și afirm e
individual itatea. O a doua explicație, oarecum complementa ră ar fi că
integ rarea modelului inform ațional corespunzător se realizează nu numai la
nivel cognitiv, ci și la nivel motivaț ional. Aceasta îi confe ră un fel de „pecete"
sau de „halou", pe care nu le posedă modelele inform aționale ale celorlalte
obiect e per cepute anterio r.
Când schemele funcționale ale percepției ating un nivel optim de
dezvo ltare-consol idare, identifica rea, fie ea de tip individual sau c ategorial, se
produce aproape automat, pe loc. Modelele informaționale stocate în
memorie, o dată actualizate, îndeplinesc o funcție de compensa re,
reconstituind în plan intern însuș irile omise sau corectând pe cele eronat
reprezentate. Aceasta face ca identificar ea să devină posibilă și în situații le
când „input-ul " conține o informație minimală (ex. figuri lacuna re, obiecte
mascate de context sau f ond, iluminat slab etc. ).
Modelele perceptive tezauri zate, având o stabilitate semantică atât de
mare, fac posib il convenționalul: la „solicitare a" gândirii, perc epția integ rează
categorial, în scopuri instrumentale, „obiecte" ale căror caracteristici se abat
semnificativ de la etalon (ex. un pătrat sau un cerc pe care le desenăm cu
mâna liberă pe tablă, în vederea unor demonstrații sau exempl ificări, nici pe
depart e nu au forma perfectă; cu toate acestea, se admite conv ențional că ele
sunt reprezentant e ale clasei pătratelor și, respectiv , cercurilor).
f. Interpretarea. Cum percepția nu este un proces în sine, iar noi nu
percepem obiectele și fenomen ele lumii externe în sine, ci pentru a le include
în circuitu l activități i noastre, apare logic ca veriga finală a procesualității
perceptive s-o const ituie interpr etarea conținutulu i informațional obținut în
fazele anterioar e.
Aceasta constă în evaluar ea importanței și utilități i obiectului perceput
și are la bază un grup de operații de relaționar e și compa rare a proprietăților
obiectului cu stările interne de motivaț ie și cu scopurile activități i noastr e.
Universitate a SPIRU HARE T325

Universitatea SPIRU HARETCa urmar e, rezul tatul interpretă rii se va conc retiza într-o judec ată
valori zatoare: „obiectul X este lipsit de semnificație (indifer ent)" sau
„obiectul X are semnific ația Y pentru mine". In primu l caz, continuare a
percepției devine inutilă, atenția trebuind comutată la alt obiect. In cazul al
doilea, sunt posibile două variante: a) semnific ația obiectulu i este negativă și,
în raport cu el, se adoptă un comportament de respin gere sau de apărare; b)
semnificația obiectulu i este pozitivă, el urmând a fi acceptat ca „obiect de
consum", servind direct la satisfac erea unei stări de motivație (inter es,
trebuință primar ă sau trebuință secund ară) sau ca „mijloc" pentru ating erea
scopului unei anumi te activități.
Interpretarea presupun e atât stabilire a unei legături instrumentale
directe între stările de motivație și valențele primar e ale obiectulu i, cât și a
unei legături indirecte sau convenționale, obiectul putând fi utilizat ca
substi tut și în alte scopuri de cât cele pentru care este el „destinat".
In cadrul activităților umane se stabiles c, prin consemn e și programe,
legături funcționale precise între anumite semnale și comport amentele pe
care subiectul trebuie să le efectueze la apariția lor (semnale de circulație
rutier ă, indicatoar ele și semnalele acustico-lum inoas e la tablourile de
comand ă ale instalațiilor automatizate etc.).
Produsul final al procesualității perceptive este perceptul. Acesta este
un model informațional de tip imagistic sau figural-design ativ, structurat
spațio-tempor al (config urațional sau serial) și logico- semantic, care permite
subiectului difer ențiere a și identificar ea obiectelor ce acționează în momentul
dat asup ra unuia sau a mai multor or gane de simț (intrări).
Din punct de vede re psiho logic, perceptul se disting e prin câteva
trăsături esențiale, și anum e: stabili tate/dinamicitate, completitudine,
relevanță, reprezenta-tivita te și referențiali tate sau obie ctual itate.
Stabilitatea/dinamicitatea se exprimă în durata menținerii în câmpul
central al conșt iinței a aceluiași conținu t informațional. Variațiile care
inevitabil se produc nu ating pragul de separabilitate/discriminabil itate. Se
constată că, la unii subiecți, conținutu l informațional al perceptului se
menține în limitele lui „același " un interv al relativ mare de timp, uneori pe
toată durat a expunerii obiectului, iar la altele, el se află într-o fluctuație
accentu ată. Aceasta depinde de aparten ența tipolo gică a indiv izilor, pe
dimensiunea stabi l-instabil sau mobil-inert. Ca atare, trăsătura respectivă
devine un indicator important în analiza componenței dinamico-en ergetice a
personalități i. Ex perimental, putem s-o evalu ăm în două moduri: fie 326

prezentând subiectului un singur obiect timp de 5 minute, înreg istrând toate
variațiile (completă rile) care apar după identifica re, fie prezentând o
,mulțime" de 5-7 obiecte, dintre care 3-5 ident ice și 2 diferite după 1-2
însușiri (elemente ) mărunte, marc ând timpul necesar fiecărui subiect pentru
detecția celor două obiecte ușor diferite de celelalte. Un subiect cu o bună
mobilitate perceptivă ar trebui să obțină perfo rmanțe mai bune decât unul
inert. Nici stabili tatea, nici dinamicitatea nu ating limitele absolutulu i, aceasta
însemn ând o alter are patologic ă gravă a per cepției.
Completitud inea este dată de raportul din tre volumu l însușirilor și
trăsăturilor pe c are le conține perc eptul (S
yj) și volu mul însușiri lor
și
trăsăturilor pe ca rele posed ă obiectul (S xi): Ce
1 < Ce > 0 .
Când Ce = 1, avem de-a face cu un percept absolut complet, care
epuizează, practic, obiectul, acesta nemaiavând nici o însușire care să nu fie
reprezentată în percept, ceea ce, în realitate, este impos ibil; când Ce = 0,
înseamnă că în perceptul obținu t nu se regăsește nici o însușire a obiectului-
stimul, fapt de asem enea imposib il în condiț ii normale. Rezultă, astfel, că
orice percept este o reflectare selectivă și schem atică a obiectului : cel mai
banal și si mplu obiect este mai bog at dec ât cel mai complet perc ept al său.
Dacă atributul comp letitudini i ar atinge valoarea maximă (Ce = 1),
atunci atributele relev anței și reprezentativ ității nu s-ar menț iona în mod
special, el e fiind i mplicite.
Relevanța definește calitatea informației extrase, ea răspunzând la
întrebarea: cât de importante sunt însușiri le pe care un subiect le poate selecta
și reține în percept, pentru identifica rea și definire a obiectulu i după o singură
prezentar e (durata prezentării depinzând de modalitatea și comple xitatea
stimulu lui). Din acest punct de vede re, perceptele diferă foart e mult unele de
altele, atât la unul și același subiect, în raport cu diferite obiecte ca datum-uri
individuale sau categoriale, cât și la diferiți subiecți, în raport cu același
obiect. Astfel, un percept poate avea un grad ridicat de relev anță, el
cuprinzând informați i despr e însușiri importante pentru identifica rea
obiectului ; altul, dimpo trivă, poate avea o relevanț ă scăzută, inform ația
înglobată referindu-se la însușiri cu totul accidental e și întâmplătoa re, a căror
înlăturare nu af ectează identi tatea obiectului.
327
Universitate a SPIRU HARE T

Universitate a SPIRU HARE T328Rezultă, așadar, că relevanț a perceptului este o funcție variabilă,
depend entă, pe de o parte, de complex itatea câmpulu i fizic extern, pe de alta,
de particul aritățile psiho logice ale subiectulu i, de experi ența sa senzorială
anterioa ră, de nivelul de dezvol tare a componentelor secundar e, logico –
operațional e ale mecanismelor perceptive. Se poate vorbi de un caracter
evolut iv al relevanț ei perceptului, de o creșter e semnificativă a ei prin
învățare, prin perfecționa rea strate giilor de explorar e-investi gare a obiectului,
și prin conecta rea unor operații ale gândirii la proces area informației
senzoriale a ctuale.
Repr ezentativitatea ne indică în ce măsură perceptul acop eră întreaga
sferă sau întindere a obiectului, respectiv , dacă însuș irile pe care le conține
aparțin tuturor componentelor important e ale obiectului perceput sau doar
unei singure sau câtorva componente particulare. Ea depinde de durata
expunerii obiectului, de eficiența operațiilor și schemelor de explora re și
inspecție și de întinder ea volumului percepției, care, potrivit numărului magi c
al lui G.Mil ler, se situează între 7±2.
Ca urmar e, reprezentativitatea perceptulu i va înreg istra mari variații
valoric e, atât de la un subiect la altul, cât și de la un obiect-stimu l la altul,
pentru același subiect.
Cercetările experimentale compa rative au stabil it că la copil (până la
10-12 ani), datorită prevalării efectelor de câmp și operațiilor de centrar e,
reprezentativitatea perceptului este semn ificativ mai redusă decât la adult, la
care sunt optim dezvo ltate mecanismele compensatorii – de corecție a
efectelor de câmp și de decentra re, ce permit explorar ea multidirecțională a
obiectului stimul (J.Piag et, 1961; M.Golu, 1971; P.Lindsa y, D.No rman,
1972). In ceea ce privește diferențele condiționate de obiectele- stimul, trebuie
precizat mai întâi că reprezentativitatea este cu atât mai importantă și, în
același timp, cu atât mai d ificil de realizat, cu cât obiectul este mai complex și
mai ete rogen ca alcătuire.
Apoi, reprezentativi tatea este cu atât mai importantă pentru o corectă
ident ificare cu cât obiectul este mai puțin familiar, mai nou. Aceasta și face ca
în raport cu obiectele noi, explorarea să se realizeze radiar sau zigzag oform
(diver gent), extrăgând informați i din puncte și părți diferite ale câmpului
perceptiv; dimpotrivă, în raport cu obiectele obișnuite, familiare, explorarea
devine conv ergentă, desprind erea doar a câtorva însușiri (uneori, și una
singură) fiind suficientă pentru identifica re, grație rolului asim ilativ-

integrativ al modelului informațional elabo rat ante rior și păstrat în memorie.
Refer enția litatea (obiectualita tea) este acea însușire a perceptului,
introdusă de funcția disociativă a conștiinței, de a fi raportat și interpretat
subiectiv c a desi gnant (s emn) al obiectului ex tern.
In acest caz, perceptul devine un mesaj pe care obiectul (emițător) aflat
în momentu l dat în câmpul conștient al percepției îl trimi te creierului, care-l
descifrează în forma următoarelor variante posib ile de semant eme (răspunsuri
designativ- semantice): „este obiectul X"; „pare a fi obiectul X"; „seamănă cu
obiectul X"; „este ceva având forma X, culoar ea Y, mărimea Z etc."; „nu-mi
dau seama, nu știu, e ceva total necunoscut ".
Referențialitatea implică perman enta păstrare în conștiință a distincției
dintre percept, ca produs (entitate) subiectiv intern (informație), și obiect, ca
entitate materială externă (sursă de semnale ), astfel încât, subiectul uman
normal nu con fundă și nu identifică cele două planuri: nu ia pe rceptul ca fiind
obiectul însuși și nici obiectul ca fiind perceptul însuși sau ca proiecție a
perceptului. In patolo gie, aceste raportu ri se pot altera: în halucinații,
imaginile actualizate din interior se proiecte ază în afa ră, în forma unor obiecte
sau situații reale, de a căror prezență subiectul este ferm convins; în
pseudohalucinații, lucrurile se petre c la fel, cu deosebirea că subiectul își dă
seama că ceea ce exprimă ele nu există în câmpul său perceptiv actual; în
agnozii, este compromisă legătura funcțional- design ativă dintre percept și
obiect, cele două nelegându-se semantic în conștiință, rămânând entități în
sine, dispar ate.
Observăm, așadar, că realizar ea referențialității este o condiție sine qua
non a îndepliniri i de către percept a rolulu i său cognitiv și instrument al-
reglator în cadrul a ctivității, al inter acțiunii noastre cu lumea externă.
Tipologia perceptelor . Ca modele informaționale interne ale obiect elor
și situațiilor externe, perceptel e se realizează într-o mare diversitate. In
clasifi carea lor, noi adoptăm două criterii principal e: a) criteriu l diversităț ii
modale și b) criteriul diversităț ii informaț ionale.
Primul criteriu constă în diferențierea și delim itarea perceptelor după
individualitatea sistemelor aferente (anali zatorilor ), în cadrul cărora se
realizează procesul percepției. Disting em astfel: 1) clasa perceptelor cutano-
kinestezice -tactile; ele rețin și integrează, după scheme, algoritmi și coduri
specific e, informațiile despre determinațiile substanțiale și mecanico -termice
ale obiect elor fiz ice, precum: temper atura, starea de
Universitate a SPIRU HARE T329

agregare, forma, mărimea, volumul, greutat ea, după care deosebim și
ident ificăm lucrurile din jur, fără participar ea văzului. Aportul acestor
percepte la edifica rea experienței senzoriale a lumii externe și la form area
conc eptelor de substanțialitate, dimensionalitate motrică, spațialitate etc. este
esențial. Pe baza informației furnizate de ele, se structur ează și conștiința
separ abilității și opoziției fizice a propriulu i organism (Eu fizic) de restul
lucrurilor și ființelor din jurul nostru; 2) clasa perceptelor vizua le și
chinestezico- vizuale, care rețin și integrează informații despre determinaț iile
de culoa re, spațiale (form ă, mărime, volum, distanță, poziție) și de mișcare. In
elabor area sistemulu i de orientar e la distanță și reglare a praxiei obiectuale și
a comportamentului locomotor , perceptele din această categorie dețin locul
primordial; 3) clasa perceptelor auditive, în care se reține și se integrează
informația despr e caracteristicile fizice – intensitate (tărie ), frecvenț ă
(înălți me), formă (timbru ) și periodicitate/ap eriodicitate -a trei mulțimi
principale de surse sonore: naturale- fizice, muzicale și verbale (fono –
articulatorii). Aceste percepte joacă un rol important în orientar ea generală în
mediu, în reglarea activi tății și în dezvoltare a psihică a indiv idului
(dezvol tarea și funcționar ea limbajului, dezvoltar ea structurilor superioar e ale
gândirii care sunt mediate și susținute de limbaj, dezvoltar ea trebuințelor și
emoț iilor estetic e legate de muzică); 4) clasa perceptelor gustat ive, care rețin
și integrează informații despre propri etățile chimice ale substanțelor complexe
solubile în salivă. Ca și senzații le gustative determinate de substanțe sipide
simple sau pure, perceptele aparținând acestei clase îndeplinesc un rol
cognitiv, permițând diferențieri și identifică ri specifice, și unul reglator în
raport cu comportamentul alimentar și cu experiența culinar ă (structura rea
selectiv- preferențială a apetitului și trebuințelor alimenta re); 5) clasa
perceptelor olfact ive, care integ rează informații despr e calitățile odorific e ale
substanțelo r volatile cu structuri molecul are diferite. Ele permit cunoaște rea
senzorială a caracteristicilor chimice ale substanțelor și stau la baza activității
practic e de produce re și utilizare a acestora (industria chimică, industria
farm aceutic ă, industria cosmetică ).
Toate cele cinci clase menționate de percepte ne furnizează informații
structurate, mai mult sau mai puțin relev ante și reprezentative despre lumea
extern ă, cu ale că rei entități intrăm în comunicar e dire ctă, hic et nunc.
Universitate a SPIRU HARE T330

Pentru obținerea tabloului complet al organizării senzoriale a omului ,
trebuie să mai adăugăm clasa perceptelor de sine sau a autoper ceptelor , care
se realizează printr -o intera cțiune conv ergentă a exterocepto rilor,
proprio ceptorilor și interoc eptorilor și care se integ rează de către
mecanismele corticale ale Eului. Aceste percept e sunt indispensabile pentru
realizarea autodifer ențierii, autodelimităr ii, autoidentificări i, autodefin irii, pe
scurt, pentru structur area și buna funcționar e a conști inței de sine curent e sau
situaționale.
Cel de-al doilea criteriu permite identific area a două clase mari de
percept e: 1) monomodale și 2) plurimodale.
Perceptel e monomodale sunt omog ene din punct de vede re al
conținutulu i informațional, ele realizându -se prin integrarea la nivelul zonelor
asociative (secund are) ale analizatorilor .
In raport cu obiect ele reale, perceptele monomodale sunt modele
informaționale parțiale, conținând date doar despre acele însușiri care pot fi
detectat e și receptate de analizatorul dat. Fiecare analizator nu ne oferă decât
o imagin e fragmentară a realității externe. De aceea, cum pe bună dreptate
sublinia Cond illac, diversific area simțurilor s-a impus ca o necesitate
imperioasă pentru lărgirea sferei experienței senzoriale în veder ea unei bune
adaptări la mediu.
Dacă însă perceptele monomodale, oricât de variate, ar rămâne izolate
unele de altele, cuno așterea senzorială a lumii ar rămâne tot fragmentată,
fiecare simț informându- ne despr e o realitate, care nu ar avea nimic comun cu
realitățile despre care ne informează celelalte simțuri.
Dar așa ceva nu se întâmplă. Perceptele monomodale sunt supuse unei
operații de integrare de un grad superio r de către zonele asociative cortic ale
de ordinul III, situate între zonele asociative secund are, modificându- se
informațional în percepte plurimodale.
Perceptele plurimodale sunt singurel e care satisfac deplin definiția pe
care o dăm de obicei percepției: „refle ctarea subiectivă în formă de imagine a
obiectului, în totalitatea însușirilor și componentelor sale consti tutive" .
Informațiile pe care le structurează în sine perc eptul p lurimodal se obțin fie pe
cale directă, percepând același obiect prin mai multe organe de simț, fie pe
cale indirectă, reactu alizând din memorie, în momentul perceperii actuale a
obiectului printr -un anumit analizator , însușirile perceput e anterior prin alți
analizatori. Aici intră în funcțiune atât legile asociației, cât și legea
structuralității. Ca urmar e, se constituie un nivel superior nou al proc esării
Universitate a SPIRU HARE T331

informației senzoriale – procesarea pluri modală -, care subordonează nivelu l
procesării monomodale, făcând ca perceptele realizate în cadrul analizatori lor
individual i să fie raportate la același obiect, ca reflectări ale unor laturi sau
grupe de însușiri aparținând aceluiași obiect, iar nu ca desemnând obiecte
diferite.
Perceptele pluri modale depășesc prin completi tudine, relev anță și
reprezentativitate pe cele monomodale, în elabo rarea lor fiind mai pregnant
implicate scheme și criterii de ordin logico -semantic, grație cărora informația
dobând ește valențe cognitive și instrumental e calitativ superioar e. Când
spunem că, la limita superio ară, perceptul se apropi e de concept, avem în
vedere tocmai clasa perceptelor plurimodale supraordon ate.
Depend ența percepției de interacțiunea dintr e mulțimea variabilelor
externe și mulțimea variabi lelor interne. Percepția umană nu este nici un efe ct
(rezultat) mecanic și pasiv al acțiunii stimulu lui ex tern asupr a subiectului, nici
un act subiectiv in tern independ ent de c e se întâmplă la „intrarea" sistemului.
Orice tendință de a absoluti za rolul factorilor obiectivi externi sau rolul
factorilor subiectivi interni este eronată din punct de veder e metodologi c și
duce la impas strădania elabo rării unei teorii generalizate valide a percepției.
Astfel, singu ra modalitate care permite evitare a acestei erori este aceea de a
admite de la început, ca postulat metodo logic, teza că percepția este rezultatul
unei complexe și contradi ctorii interacțiuni a două mulțimi de variabile:
mulțimea variabilelor externe (stimuli) -{Xi}- și „mulțimea variabilelor
interne " (subiect) – {Zk}, adică: Py= f(XiHZk).
Depend ența percepției de mulțimea variabi lelor extern e. Momentul
care marchează începutul procesulu i perceptiv îl const ituie acțiunea unui
obiect- stimul asupra unuia sau mai multor analizatori ai subiectului.
Traiectoria desfășurării ulterio are a procesului va fi parțial dependentă
de caracteristicile obiective (fizice, chim ice, electroma gnetice) ale stimulului,
de conte xtul spațio-temporar în care este dat el. Principalele caracteristici
care-și pun amprent a, pe de o parte, pe calitatea conținutulu i informațional
(reflectoriu), iar pe de altă parte, pe aspectele cantitativ-dinamice sunt:
specificitatea sau modalitatea, intensitatea, durata, frecvența apariției,
conte xtul (fondul) , gradu l de determinar e, respectiv , nedetermi -nare și
semnificația.
Specificitatea sau modali tatea exprimă natur a substanțial-calitativă a
obiectului-st imul; ace asta f ace ca respe ctivul ob iect să impresioneze doar
Universitate a SPIRU HARE T332

Universitate a SPIRU HARE T333un anumit analizator , și anume pe acela care, în cursul evoluț iei filogenetic e,
s-a difer ențiat și specializat pentru captar ea și proces area informației pe care
o poartă forma de energie degajată de clasa respectivă de stimuli.
Specificitatea stimu lului determină specificitate a ontologică, modală, a
percepției ca proces, acesta desfășurându-se în cadrul unui anumit sistem
aferent (analizator), și a perceptulu i ca produs, acesta reflectând sau
desemnând un anumi t aspect al obiectulu i: cromatic, acustic, config urațional,
metric- dimensional, odorific, gustativ et c.
Caracteristica specificității este esențial ă pentru înțele gerea și
explicarea obiectiv- cauzală atât a produc erii percepției la un anumi t nivel
evolutiv al psihi smului (în cazul nostru, la nivelul psihismu lui uman), cât și a
genezei și dezvoltării ei filog enetic e și istoric e. Pentru a produc e o percepție
de o anumi tă modalitate, trebuie să existe un stimul specific: o percepție
vizuală nu se poate obține decât luând ca stimul de bază lumina (care va
favoriza apoi perceperea culorilor , formelor , mărim ilor și a altor determinații
ale obiectelor vizuali zabile); o percepție auditivă nu o vom putea produce
decât pe baza acțiunii stimul ilor acustici ș.a.m.d. Specificitate a este univocă
și exclusivă, ceea ce înseamnă că stimul ii modali sun t recipro c nesubstitu ibili:
un stimul acustic nu poate fi substitu it printr -unul luminos pentru a produ ce o
percepție muzicală, după cum culorile spectral e nu pot fi subst ituite de
stimuli sonori pentru a determina o perc epție crom atică.
Intensitatea este, de asem enea, o caracteristică esențială a sttimu lilor
specifici, de care depinde atât posibil itatea produce rii unui proces perceptiv ,
cât și gradul de claritate, acuratețe și pregnanță al operațiilor de procesare a
informației și al rezultatu lui final al procesării – perceptul. O acțiune de
intensitate slabă, liminală, va produce o imagine perceptivă vagă, estompată,
fluctuant ă, subiectul având serioas e dificultăți în d iscriminar ea și identific area
corectă a stimu lului. El va fi oblig at la o concentr are deosebită a atenției, la o
mobil izare maximă a încord ării voinței. Dimpo trivă, o acțiune de intensitate
optimă (de regulă, nici foarte slabă, nici foarte puterni că) va determina o
percepție clară, precis delim itată și consistentă, care va asigu ra diferenție rea
și identificar ea sigură, fără echivoc, a obiectului-sti mul. Intensitate a trebuie
conside rată în raport cu pragurile absolute și difer ențiale ale sensibil ității, cu
variabile ce țin de subiect. De aceea, vom disting e intensitatea reală sau
obiectiv dată și intensita tea operațională, cea care produce efectiv stimulare a
analizatorului

conside rat. Una și aceeași valoar e a intensității reale poate lua, în raport cu
subiecți diferiți sau cu unul și același subiect, în situații și momente tempora re
diferite, valori semnific ativ diferite. Prin varierea controlată a intensității
stimulilor modali specifici, se obțin efecte subiective deosebite în plan
perceptiv (contraste, iluzii, supra – sau subest imări ale unor obiecte în raport
cu altele).
Durata este o caracteristică definitorie a oricărui stimu l senzorial.
Acțiunea oricărui stimu l specific asupr a aparatului receptor corespun zător are
un moment de declanșare (t1) și un moment de încetare (stopar e). Intervalul
dintre ele are o durată mai mare sau mai mică. In condițiile percepției
cotidiene, avem de a face cu un registru extrem de întins al variabilității
valorilor durat elor de acțiune ale obiectelor cu care venim în contact, între
câteva zecimi de secundă (așa-numi ta percepție rapidă sau instantanee ), până
la câteva ore (percepția ca activitate de suprave ghere și observație).
Raportată la subiect, durata se operaționali zează. Se delimitează, astfel,
o durată minimă, specific necesară pentru a se putea produce stimulare a
senzorială, și o durată maximă, dincolo de care acțiunea stimu lului, în loc să
optim izeze și să îmbogățească percepția, o deterior ează, ducând la instalarea
fenomenelor negative de saturație, de obișnuire (habituar e) și de oboseală.
In cercetările experimentale de labor ator, durata stimulilor se ia ca
variabilă independentă de bază pentru evidențierea aspectelor dinamice ale
percepției. In raport cu ea se determină trăsăturile tipologic e ale percepției
-mobilita tea și, respe ctiv, inerția („t ip pe rceptiv mobil", „t ip pe rceptiv
inert").
Frecvența apari ției este acea caracteristică temporară a stimulilor , care
le determină gradu l de nouta te (raritate ) și, respectiv , de famil iaritate. Ea se
poate evalua prin determina rea numărului total de apariții ale unui stimul
(obie ct) în cursul întregii experiențe perceptive anterioar e a subiectului sau
prin determinare a acestui indicator în interiorul unui interval de timp mai
scurt (1 an, o lună, o săptămână, o zi etc.).
In principiu, se poate afirma că optimal itatea realizării unui proces
concret de percepție crește propo rțional cu frecvența de apariție a stimu lului,
celelalte condiții fiind egale. Astfel, percepția stimuli lor famil iari se
realizează mai rapid și mai eficient decât cea a stimuli lor noi (în condițiile
aceleiași intensități și durate de a cțiune). 334
Universitatea SPIRU HARET

Rezul tă, de aici, că un proced eu practic de perfecționare și îmbogățire
informațională a percepției în raport cu un anumi t obiect îl constitu ie
creșter ea frecvenței de apariție a obiectului respectiv în câmpul senzorial al
subiectului.
Contextul (fondul ) este o caracteristică esențială a orică rui câmp
perceptiv extern. Din punct de vedere obiectiv , luat în sine, acest câmp este o
mulțime de ev enimente independ ente în c are fiecărui ev eniment î i
este atașată o anumită valoar e de probabili tate ^p(coi) = N j, unde p(coi)
– probabilitatea evenimentului elementa r consider at, n – frecvența absolută a
evenimentulu i dat (rai), N – numărul total al evenimentelor elementa re în
câmpul fi zic ex tern.
Pus în „conta ct" cu subiectul, acest câmp, inițial neutru, va suferi o
serie de transformă ri, ca urmare a acțiun ilor subiectulu i de orientar e-
explorare-dete cție. Desprinde rea și fixarea elementului ce va const itui
obiectul activității ulterioar e de percepție vor depinde, pe de o parte, de
raportul de intensitate și pregnanță cu celelalte element e (obiecte ), iar pe de
alta, de nivelul de competenț ă al subiectului. Cu cât elementul respectiv este
mai slab contur at, mai mascat sau mai bruiat de elementele din jur, cu atât
perceperea lui va fi mai dificilă și mai anevoio asă, și invers. Apare astfel
relația figură-fond, în care se dezvăluie cu pregnanță caracterul dinamic și
activ-se- lectiv al per cepției.
Gradul de determinar e/ned eterminar e se referă la caracteristicile
statist ice ale câmpului stimulator extern, adică la dispuner ea în spațiu și timp
a obiectelor -stimul.
Pe baza lui, putem delim ita două categorii de câmpuri perceptive:
organizate sau dete rminate și aleato rii sau nedete rminate.
Cele organizate se caracterizează prin aranjar ea spațio-temporal ă a
stimul ilor după criterii și reguli precise și constante, astfel încât în fieca re
moment și în fiecare punct al traiectoriei perceptive, subiectul va întâlni un
anumi t stimu l și nu altul; expectația sa, format ă în secvențele anterioar e, va fi
confirmată și întărită. Câmpuri le aleatorii se disting prin absența unor criterii
și reguli specific e, precis definite de poziționarea și succesiune a stimuli lor,
subiectul aflându -se astfel într-o stare de incertitud ine perman entă în ceea ce
privește stimu lul următo r. Acesta face să apar ă
Universitate a SPIRU HARE T335

Universitate a SPIRU HARE T336frecvent discr epanțe sau conflicte între expectație și realitate, cu efecte
perturb atoare asupr a cor ectitudin ii identifică rilor.
Este evident că sarcin a perceptivă va fi mult mai dificilă în cazul
câmpurilor aleatorii, dec ât în cazul celor organizate (M.Golu, 1968, 1972).
Semnificația reprezintă calitate a unui obiect de a corespunde, grație
însușiri lor sale intrinseci, anumitor expectații, stări de motivație sau scopuri
ale subiectului receptor . Ea influențe ază la fel de mult dinamica percepției ca
și celel alte ca racteristici obiective ale câmpului st imulator extern.
Nu numai experimente speci ale de laborator , dar și experienț a cotid iană
ne oferă fapte conclud ente care atestă că percepția stimu lilor semn ificativi se
realizează, din toate punctele de veder e, la nivel superior față de percepția
stimul ilor indife renți. De aici decu rge o concluzie de mare valoa re practic ă:
pentru a asigu ra o mai puternic ă implicar e a subiectulu i în relația perceptivă
este necesar a se conferi obiectului-stimu l o anumită semnific ație, imediată
sau de perspe ctivă.
Semnificația trebuie conside rată sub două aspecte: aspectul obiectiv-
potențial și aspectul relativ- real. Primul este dat de faptul că obiectul
respectiv posedă acea însușire sau set de însuș iri care vin în întâmpinar ea
unor stări de necesitate sau a unor scopuri ale subiectulu i; cel de al doilea
rezidă din relaționare a directă a obiectului cu un subiect conc ret, cu stări de
motivaț ie și scopuri specific e. Această relaționar e va putea determina trei
efecte posib ile: a) semnificația potenț ială conco rdă și se echilibrează cu cea
reală; b) semnificația potențială este subest imată, cea reală fiind inferio ară ei;
c) semnificația potențială este supraestimată, cea reală fiind superioar ă (mai
mare). Un simplu exemplu va lămuri cele de mai sus. De pildă, o pâine are o
semnific ație potențială evidentă: ea posedă proprietate a de a satisface
trebuința de hrană. Dar percepția semnificației ei potențiale (obiective),
respectiv , valoar ea semn ificației reale, va diferi în funcție de stare a de
necesitate a subiectului. Astfel, un subiect sătul va subestima semn ificația
potențială, pâine a părându -i-se ceva banal; un subiect normal flămând va
percepe pâine a la nivelul valorii sale obiective (potențiale ); un subiect
puternic înfometat va percepe aceeași pâine ca având o semn ificație vitală,
deci cu totul e xcepțională.
Dependența percepției de mulțimea variabilelor-subiect. Subiectul
intră în relație de comun icare informațională cu lumea externă nu ca o simplă
placă fotog rafică și nici ca o tabula rasa, lipsit de orice organizare intern ă
specifică și de orice activis m, mer eu același, pe rmanent identic cu

Universitatea SPIRU HARET337sine însuși. De asemene a, subiecții luați individual nu sunt nici pe departe
aceiași, între ei existând deosebiri semnific ative, peste care nu se poate trece,
atunci când este vorba de studier ea și explicar ea relaționării lor psihice cu
lumea externă.
Astfel, și în studiul percepției, ca formă directă și univers al umană de
comunic are și relaționar e cu lumea extern ă, luarea în conside rare a mulțimii
variabilelor -subiect {Zk} este o cerință metodolo gică esențială pentru a ajun ge
la o analiză științifică veridic ă. Sfera acestei mulțimi este extrem de întinsă și
eterogenă, făcând dificile desprinder ea și prezentare a tuturor variabilelor
individuale pe care le cuprinde ea. Pentru aproximar ea gradului de
complex itate al realizării percepției este necesară luarea în conside rare cel
puțin a următoa relor asem enea variabile: vârsta, sexul, tipul de personali tate,
stările motivaț ionale, stările afectiv e, starea atenției, starea memoriei,
experiența perceptivă anterioară, starea psihofizio logică generală, starea
structural-funcționa lă a analizator ilor, star ea de set ș i expectație.
Aici vom avea de-a face cu două tipuri de influențe: a) influențel e
individuale, exercitate de fiecare variabilă luată separat și b) influențele de
intera cțiune, care apar atunci când se conjug ă acțiunea a două sau mai multor
variabile indiv iduale. Ambel e tipuri de influențe sunt la fel de frecvente și la
fel de importante în dete rminare a dinamicii perc epției.
Vârsta este o variabilă obiectivă, în afara căreia nu se poate aborda în
mod concr et problema percepției. Exprimând dimensiunea tempor ară a
organizării și integrării psihice, ea își particularizează efectele pe cele trei
segm ente princip ale ale curbei evolut ive a sistemulu i personalități i:
segmentul ascendent, în interiorul căruia se realizează transfo rmările
evolut ive, antientropice, care, la nivelul percepției, se vor concretiza în
elabor area mecanismelor secund are, de natură logico- operațională, și a
schemelor specifice de extragere și preluc rare a informației; segmentul de
stabili tate (echilibru) optimă, în interiorul căruia se consolidează achiz ițiile
anterioa re și se asigu ră cel mai bun nivel de funcționare a sistemelor
perceptive, la individu l dat; segmentul descendent, în cadrul căruia se
acumulează treptat transfo rmările involutive, entropic e, care, în sfera
percepției, se vor concretiza în slăbirea capacității rezolu tive a analizatorilor
(creșter ea pragurilor senzoriale, creștere a timpilor de extragere-proc esare a
informației, reduc erea fidelităț ii transmis iei informaționale etc.) și, implicit,
scăde rea drastic ă a perform anțelor la sarcinile pe rceptive.

De aici, rezul tă că dinamic a percepției (AP) este esențialmente funcție
de vârstă (V), trebuind să scriem AP= f(V). Astfel, luând trei subiecți, unul
(S1) cu vârst a cuprinsă în segmentul ascend ent al curbei evolu tive generale,
altul (S2) cu vârsta cuprinsă în segmentul de echilibru optim și un al treile a
(S3) cu vârst a cuprinsă în segm entul descend ent, celel alte condiți i rămânând
egale, vom avea trei niveluri diferite de organizare perceptivă: organizare în
devenir e-dezvoltare la S1; organizare optimă la S2 și organizar e în involuție la
S3.
Cum cele trei segmente cuprind fiecare un număr mare de perioad e de
vârstă (luând ca unitate de măsură anul), vom găsi difer ențe semn ificative
între subiecții aflați în interiorul fiecăreia din ele. Ca regulă generală,
amplitu tudine a acestor diferențe tinde să crească pe măsură ce distanța
cronologic ă dintre subiecți se mărește (să comparăm, de pildă, diferențel e
dintre copilul de 1 an și cel de 7 ani, difer ențele dintre vârstnicul de 70 de ani
și cel de 80 de ani etc.).
Sexul este, de asemen ea, o variabilă obiectivă de care nu se poate face
abstra cție în analiza determini smului percepției. Deși influența lui este mai
puțin relev antă decât cea a vârstei, ea se manifestă totuși cu destulă
pregnanț ă. Datele compa rative furnizate de diverși autori relevă existența
unor deosebiri legice, ireductibile, între subiecții de sex feminin și cei de sex
masculin. Femeile sunt mai rapide în identifică ri și reacții la stimuli sonori și
cromatici; bărbații rezolvă mai eficient problemele de percepție spațială și de
evalua re a dimensiunilor metric e.
Tipul de personalitate este o variabilă complexă, multidimensională,
putând interveni sub diferite aspecte și la diferite niveluri. Aici noi îl vom
conside ra sub două aspect e: cel al stilulului cognitiv și cel al deschiderii-
închiderii comunicaționale.
Primu l aspect se referă la modul în care se realizează proces ările și
integrările informației în cadrul proceselor de cunoaște re, începând cu
percepția și terminând cu gândire a. Se structur ează astfel două stiluri
cognitive (tipuri de personalitate): analitic și sintetic. Acestea își vor pune
amprenta pe direcționar ea mecanismelor percepției și pe modul de organizare
a informației în cadrul per ceptului.
Tipul analitic este orientat și centr at pe detalii, ceea ce face ca, în
cadrul perc eptului, s ubiectul să realizeze cu ușurință desprind erea și fixarea în
câmpul conșt iinței a unor însușiri, caracteristici etc. singul are. In sarcinile de
ident ificare, subiecților ap arținând acestui t ip le este nec esar un volum 338
Universitatea SPIRU HARET

mai mare de informație și, respe ctiv, un timp mai lung pentru elabor area
răspunsulu i.
Tipul sintetic este orientat și centr at pe relevarea și integ rarea
trăsăturilor și însușirilor cu caracter global- confi gurațional, lăsând pe plan
secundar detaliile. Subiecții care aparțin acestui tip dau performanțe mai bune
decât cei aparținând tipului analitic la probele slab structur ate, lacunar e și cu
figuri masc ate.
Cel de-al doilea aspect, închider ea-deschid erea comunicațională,
permite delimitar ea a două tipuri perceptive: tipul deschis (sensation seeker)
și tipul închis (sensation avoiders) . Primu l este depend ent de câmp, percepția
sa fiind dirijată preponde rent de jocul intensităților , formelo r, contrast elor etc.
Pentru subiecții care aparțin acestui tip, percepția, respectiv , legătura
informațională direct ă cu lumea extern ă constitu ie suportul și argumentul
principal al existenței de sine al probării Eului („a percepe înseamnă a
exista").
Cel de-al doilea este independent de câmp, percepția sa fiind dirijată
predominant de mecanismele intențional- voluntar e interne. Subiecții
aparținând acestui tip sunt autoconsistenți, manifestar ea Eului lor bazându- se
pe reflecții interne, pe activitate intelectuală autonomă. (Witkin, 1972;
Strelau, 1982); în probele de percepție răspunsurile lor sunt mai precise,
obiectul fiind rec epționat cu detaș are.
Stările motivaționale le putem defini ca variabile situaționale care-și
modifică structura și gradul de implicare în percepție, în succesiun ea
momentelor temporar e.
Actu alizarea unei trebuințe, a unei nevoi sau a unui interes creează în
subiect o predispo ziție selectivă către un anumit obiect. Aceasta fie că
declanșe ază direct comportamentul perceptiv de căutar e și ident ificare a lui,
fie că ghide ază mec anismele per ceptive într-un câmp sti mulator dat.
Cerc etările care au impus în prim plan rolul motivației în percepție se
datores c lui J.Brune r și Cecyle Postman (1958), care au pus bazele așa-
numitei New-look, orientar e calitativistă ce integrează percepția în ansamblul
sistemului personalității, opusă mecanismu lui schemei behavioriste S-R și
fizicalismului gest alist.
Experimentul princeps în acest domeniu a constat din prezentar ea
tahistoscopică a imaginii unor moned e (de 10 și 25 cenți) la două grupu ri de
copii: unul format din copii provenind din famil ii bogate și altul alcătuit din
copii provenind din familii săr ace.
Universitatea SPIRU HARET339

Universitate a SPIRU HARE T340Pentru primii, semnific ația monezi lor respective era insignifiantă,
pentru ceilalț i – aceasta e ra notabi lă.
Rezul tatele experimentulu i au evidențiat tendința de subestimar e a
mărimii mone zilor la subiecții din primul grup și de supraest imare la
subiecții din cel de-al doilea grup.
Cercetări ulterioare au confirmat această relație și au permis
formula rea regulii generale, potrivit căreia prezența unei stări de necesitate în
raport cu obiectul perceput determină o supra estimare a unor calități sau
însușiri ale lui; dimpotrivă, absența unei as emene a stări determină o închider e
a subiectulu i față de obiectul respectiv și, implicit, tendin ța de subestimare a
unor însușiri și dimensiuni ale lui.
Motivația acționează în direcția creării stării de deschider e selectivă și
de orientar e preferențială în raport cu obiectele și persoan ele din jur. Apoi, în
cursul percepției propriu -zise a obiectului căutat sau așteptat, ea îndeplinește
un rol de facilitar e-potența re, asigurând astfel accentuare a însușirilor
semnific ative care pot satisfa ce nevoia sau trebuința dată și de estompare –
subestimare a celor lips ite, în momentul dat, de importanță.
Acesta este, în fond, sensul afirmației că, grație motivației, noi
percepem obiectul nu numai așa cum există el în realitate, ci și așa cum există
el pentru noi. Prin urma re, atunci când în imaginea perceptivă apar anumite
distorsiun i, anumite accente și umbre pe care, în realitate, obiectul nu le are,
putem presupun e că aceste a se dator esc influenței variabilelor motivaționale.
Stări le afectiv e sunt un acompaniament perman ent al stărilor
motivaț ional e și, prin definiție, ele se opun stărilor de indifer ență și
placiditate. Trăirea, o dată declanș ată, își pune ampr enta pe întrea ga dinamică
a activității, inclusiv asupra modu lui în care percepem lumea din jurul nostru.
Până să avem de-a face cu influența emoț iilor propriu -zise, se face simțită
influența dispo ziției afective de fond, care ne caracterizează structur al,
tipologic.
Nu este câtuși de puțin un nonsens când afirmăm despre cinev a că
„vede totul în roz" și despre altcineva că „vede totul în negru sau în gri".
Dispoz iția afectivă devine o constant ă a personalități i, pe baza căreia se pot
delimi ta cele trei tipuri comportamentale: tipul realist (echilibrat ), tipul
optimis t și tipul pesimist.
In percepție, fiecă ruia îi va corespunde un anumit raport dintre semnu l
pozitiv și cel ne gativ , dintre ope rațiile de ev aluar e și acc entuar e în

Universitatea SPIRU HARET341hipo și în hiper , dintre semnificația obiectivă și cea subiectivă, filtrată
motivational și afectiv . In principiu, putem presupune că subiecții cu o
dispozi ție de tip realist se vor caracteriza prin gradul de obiectivitate cel mai
ridicat al conținutului inform ațional al percepției; subiecții cu o dispo ziție de
tip pesim ist și cu tendin țe depresive vor realiza o percepție cu accentu area
însușirilor de semn negativ și o evalua re generală în hipo a oricărui obiect;
subiecții cu o dispoz iție de tip optimis t și cu tendințe spre exaltar e, euforie
vor realiza o percepție exag erată în hiper , cu supraestimar ea însuș irilor de
semn po zitiv.
Trăirea emoțională puternic ă poate mod ifica radical conținutul i maginii
perceptive, metamorfozând în chipuri aproape incredibile formele obiectelor ,
ajungând ca subiectul să relateze cu totul alte entități decât cele care
acționează în momentu l dat ca stimu l.
Pentru a argumenta acest lucru vom face doar o referire la o experienț ă
pe care fiecare dintre noi a avut-o cel puțin o dată. Este vorba de percepția
desfășurată pe timp de noapte, când ne aflăm pe câmp sau în pădur e. Sub
influența emoției de teamă, frică sau spaimă, tufele și arbuști i iau în percepție
form e fantasmag orice – de animale, de monștri sau chiar de persoan e umane
amenințătoa re. Ades ea, aceste alterări ale percepției vizuale se însoțesc și de
alterări al e per cepției auditive, „auz indu- se" țipete, răgete și voci.
Fenomenul se poate întâmpla și când intrăm noapt ea pe întuneric într-o
încăpe re necunos cută: lucrurile din interior se vor metamorfoza și vor lua
forme conco rdante cu structur a montajului afectiv indus de aceleași emoții
care ne pot copleși – teama, frica, spaima.
Starea atenției este o variabilă de tip continuu, cu valori și gradații
diferite, în funcție de care activitatea noastr ă își modifică semnificativ
traiectoria și eficiența.
Percepția reclamă în mod necesar o anumită stare de atenție, fie și în
form a ei primar ă-involuntar ă. Apariția oricărui obiect nou în câmpul
perceptiv determină acea reacție generalizată de orientar e („ce se întâmplă ")
ce dirijează aparatele de simț în direcția noului stimul, care astfel va fi
reperat, centr at și explorat. Aceasta și reprezintă atenția involuntară,
provo cată de acțiune a oric ărui lucru sau fenomen nou, de oric e schimbar e mai
neașteptată în ambianța noastr ă imediată. Ea asigură desfășu rarea rapid ă a
operațiilor care preced și pregătesc form area imaginii perceptive și
identifica rea obiectului. I n rapo rt cu obie ctele obișnuite și

lipsite de elemente și însuș iri în sine interesante, incitante, șocante, pentru ca
percepția să devină eficientă este absolut necesară atenț ia voluntară
(intenționată). Ea asigură, pe de o parte, nivelul adecv at de activar e și
sensibili zare a mecanismelor perceptive, iar pe de altă parte, menținerea
legăturii informaționale cu obiectul, cât timp este necesar pentru cunoaște rea
lui. Slăbirea participării atenției sau eliminare a ei determină grave tulburări
ale dinamicii percepției, ale corectitudini i și fidelități i conținutu lui
informațional al perceptului. In stările de absență psihică sau de stupoar e,
când atenția pare a fi abolită, comunic area senzorială cu lumea externă este
blocat ă.
Putem afirma, așada r, că atenția este o condiț ie bazală, de fond, a
percepției și se include în mecanismele psiholo gice intern e ale ei. Form a
superio ară a percepției – spiritul de observație – este tocmai o schemă
funcțională stabilă, integ rată la nivelul atenției voluntare de lung ă durată, care
prin r epeta re devine un atribut di ferențiator al person alității.
Starea memoriei este și ea o importantă variabilă intermedia ră
(subie ctivă) care influențează caracteristicile de dinamic ă și de conținu t ale
percepției. In primu l rând, ea intervine în mecanismu l de integrare a imaginii
perceptive finale din secvenț ele informaționale extras e și transmise succesiv
de-a lungul canalelor aferent e. Avem de-a face, la acest nivel, cu așa-numita
memorie senzorial ă primar ă, care constă în capacitate a unui analizator de a
păstr a, în ordinea transmis iei, secvențel e fluxului informațional din momentul
declanșării acțiunii stimulului, până în momentul încetării ei. Dacă o
asemene a memorie nu ar exista, reflecta rea senzorială ar fi rămas la stadiul
senzații lor izolate, singul are, imposib il de legat între ele, pentru că fiecare ar
dispăr ea instantaneu după ce a fost realizată. Or, în condiții normale, între
secvențele fluxului senzorial se creează legături de semnalizare reciproc ă atât
în sens direct – de la antec edent la succed ent, cât și în sens invers – de la
succedent la antec edent, realizându- se astfel o serie tampon închisă, ceea ce,
din punct de veder e operațional, semnifică luare a tuturor secvențelor
împreună, sub
eticheta aceluiași ref erențial (xt1,xt2,xt3,…,xtj c: A) sau
{xt1 <J xt2 <J xt3 <J… <J xtn } = A ,unde x repr ezintă porț iile
secvențiale transm ise succesiv , iar A – obiectul sau referențialul.
In al doilea rând, memoria se include c a verigăesențială,
indispensabilă în faza de identifica re și re cunoaște re, prinpăstr area
342
Universitate a SPIRU HARE T

modelelor informaționale – individuale sau categoriale -, elabo rate în
experi ența senzorială anterioa ră și prin reactualizare a lor selectivă, în vede rea
comparării cu modelul informațional actual, det erminat de obie ctul-st imul.
Dacă această formă de implicar e a memoriei în percepție ar fi
eliminată, cele două niveluri major e ale integrării perceptive – identific area și
recuno așterea – ar deveni impos ibile, obiectele din jur părându-ne permanent
noi, necunos cute. Asem enea fenomene se întâlnesc în clinică sub denumirea
de agnozii, ce se individuali zează după analizatorul căruia îi este adresat
stimulu l sau după natura stimul ilor.
Astfel se distinge: aster eognoziile, incapa citatea de recunoaștere a
obiect elor prin palpa re; agnozii le auditive (glob ale, în care nu sunt
recunoscute nici zgomotele, nici muz ica și nici cuvintele; muzicale, în care nu
sunt recunoscut e sunetele și structurile muzicale; verbale, în care nu sunt
recunoscute cuvintele ); agnozii le vizuale (în raport cu obiectele și cu
imaginile ), în cadrul cărora se evidențiază agnozia fizionomi ilor sau
prosopa gnozia (incapa citatea pacientului de recuno aștere pe cale vizuală a
persoanelor din anturajul său imediat); agnozii le spațiale (pierderea
capacității de orientar e după coordonatele spațiale stânga-dreapta, în față-în
spate etc.); topoagno ziile (pierderea capacității de recunoaștere a
configurațiilor topografice, a locurilor , traseelor , aranjamentelor spațiale);
anoagnozii le (pierd erea capacității de recuno aștere a diferitelor segmente ale
corpului – alterări ale schemei corpor ale).
Experiența perceptivă anterioară cuprinde două laturi: una care ține de
schemele logico -oper aționale implicate în realizare a preluc rării și integrării
„input-ului" și alta c are se referă la volumul și diversitatea pe rceptelor .
Ambele exercită o influență covârșitoare asupr a procesului percepției
actuale. Schem ele logico-ope raționale se constituie și se consolide ază treptat
în ontogeneză (de exemplu, schema obiectului perm anent începe să
funcționeze către sfârșitul celei de a 8-a luni de la naștere, iar complexele
sensori- motorii se articulează de-abia la finele vârstei de 3 ani). Ca urmar e,
apare relația de dependență directă între nivelul de dezvoltar e-consolida re a
acestor scheme și performanța la sa rcinile per ceptive.
Cea de a doua latură se află, de asemen ea, în raport direct proporțional
cu nivelul realizării percepției. Celelalte condiții rămânând egale, cu cât
volumul și diversitatea modelelor informaționale constitu ite
Universitatea SPIRU HARET343

Universitatea SPIRU HARET344anterior au valori mari ridicat e, cu atât percepția actuală se desfășoară mai
eficient, respectiv , cu mai mare prompt itudine, acurat ețe, fidelitate și
relevanță.
In raport cu diferitele clase de obiecte, fenomen e și situații, nivelu l
experienței anterioar e este diferit, ceea ce a dus în psiholo gie la împărțirea
acestora în familiare, cu frecvență moderată și nefamiliar e (noi).
Perfo rmanțele cele mai bune se obțin în perceperea obiectelor familiare
și cele mai scăzute în perceperea obiectelor nefamiliar e, care apar sau se
întâlnesc foarte rar. Influența gradului de familiaritat e este cu atât mai
importantă, cu cât obiectul- stimul este mai comple x.
Starea psiholog ică generală a subiectului este o variabilă de fond,
care-și imprimă influența asupr a orică rui comportam ent. Ea poate fi bună sau
optimă, și atunci influența pe care o exercită asupr a dinamici i percepției este
pozitivă, sau poate fi proastă (obose ală, anxietate exag erată, boală etc.), și
atunci influența sa va fi negativă, perturbatoa re. Ca atare, în interpr etarea
rezul tatelor la sarcinile și probele senzorial e, trebuie să ținem neap ărat cont
de starea acestei variabile. Pe fondul unor boli psihice, ca, de pildă,
schizofrenia sau isteria, apar frecvent percepțiile fictive, de tipul
halucinațiilor și pseudoh alucinațiilor . De asemen ea, în stările de ebrietate și
cele induse de consumul de droguri, percepția obiect elor este puternic
afectată, subiecții respe ctivi devenind incap abili să facă față la probele de
discriminare, identific are și recuno aștere.
Starea structural-funcțională a analizatorulu i este nemij locit implicată
în desfășura rea actului percepției. In ultimă instanță, percepția este funcția și
rezultatul activității reflexe a unuia sau a mai multor analizatori. Este de la
sine înțeles atunci că orice dereglare și pertu rbare în funcționar ea
analizatorilor , orice alterare a integrității lor structural -anatomice se
repercutează negativ asupr a calității perc epției.
Un singur exemp lu. Percepția volumulu i sau a celei de a treia
dimensiuni pe cale vizuală este posibi lă grație corelă rii imaginilor retinien e
luate de cei doi ochi (efectul binocular). Lezarea nervului optic la un singur
ochi duce la o serioasă perturba re în aprecierea adâncimii, a celei de a treia
dimensiuni, în pofida influenței compensato rii a experienței anterioa re
exercitate de la nivel co rtical.
Starea de set și de expectație este variabila intermedia ră a cărei
influență asupra perc epției a fost c el mai mu lt studiată, manifestându -se

chiar tendința de a o consider a determinantul principal al conținutulu i actual
al imag inii perc eptive.
Elabor ată între anii 1945- 1960, prin contribuția experimentală și
teoretică a mai multor autori (Boring, 1946; Fl. Allport, 1952; Gibson, 1955;
Carmich ael, 1956; Uznadze, 1957; Fraisse, 1961), teoria setului a avut un
profund ecou în rândul psiho logilor, bucu rându- se de o largă recuno așter e.
Ideea centrală în jurul căreia gravitează conținu tul acestei teorii rezidă în
afirmar ea caracterului activ și anticipativ al comport amentului uman și a
interpune rii între stimul și răspuns a unei stări de pregătire preal abilă
exprimată fenom enologic în expectație.
Pe baza experimentelor lui Borin g, Fl. Allport a stabilit 6 clase de fapte
în care sunt incluse diverse seturi particular e. Dintre aceste a redăm, în
continuar e, următo arele:
1.Fenomenul setului i mplică bazal următoar ele aspe cte:
a.existența unei condiți i facilitatoar e sau pregătitoar e a organismulu i,
care precede, acompaniază sau se prelungește chiar mai mult decât
comportam entul e xtern comp let și decât actul perc epției;
b.deși condiția facilitatoa re nu poate de obicei să fie explici t
delimitată de performanța externă ca atare sau de conținutu l perceptului,
din punct de veder e operațional, ea are ca efect desfășura rea proces elor
subiacente cu o prompt itudine, viteză de execuție și ampl itudine (energie)
mai mari.
2.In anumite situați i, condiția sus-menționată pare doar să
pregătească și să aduc ă în stare de declanșar e actul comport amental în
ansamblu. In alte cazuri, ea susține și prelun gește durata procesului. Ea
rămân e chiar după termina rea procesului sau între diferitele episoad e care îl
alcătuies c.
Persis tența sau nonpe rsistența setului depind de încărcătu ra
motivațional-a fectivă a conținutului perc epției ș i de semnificația lui.
In unele cazuri, toate aceste raporturi spațiale sunt evidente. Atunci
când setul este mai mult pr egătitor decât susținător , adică atunci când el apare
înainte de apariția stimulului, se constată o mare difer ență între el și
caracteristicile comportam entulu i ulterio r.
De exemplu, una este setul de a privi un tablou, dar tabloul nu există în
fața noastr ă, și cu totul altceva este percepția însăși a tablou lui, care începe
numai după ce acesta ajung e în c âmpul no stru vizual.
Universitatea SPIRU HARET345

Deși setul a existat aici de mai înain te și a facilitat detecția tabloului, a
fost necesar să se introdu că un factor extern -obiectul-stimu l – pentru a
completa „agregatul" per cepției co respunzătoar e.
In cazul setului susținător , obiectul este prezent încă de la început și
setul fa cilitează elabor area se riilor de răspunsu ri.
Aceasta duce la fenomenul de perseverație, care în percepție constă în
a continua să percepem același stimul ca în secvenț ele anterioar e, deși
stimulul este altul, iar în comportamentul motor continuar ea acelorași
răspunsuri, deși datele situației iniț iale s-au schimbat (stereotip).
Dato rită timpului scurt de realizare, actul perceptiv pare să aparțină
clasei acelor fenomen e pentru care setul este mai mult pregătitor decât
susținăto r. Firește, nu este exclusă posibilitatea și a unor seturi susț inătoa re, în
anumi te tipuri de sarcini, ca, de pildă, perceperea unor serii de obiecte
asemăn ătoar e.
3.Răspunsu l reprezin tă întotdeauna acel comportament pentru care
organismul a fost pr egătit de set.
Când avem un set, îl avem pentru un percept particula r sau pentru un
anumi t act deschis; și atât timp cât nu intervin anumite circums tanțe
neprev ăzute, acest agregat comportam ental are loc sau este susținut dacă el
deja se declanș ase. Se poate spune chiar că „expansiunea " sau
„intensifica rea" setulu i este actul însuși și poate fi folosi t drept cheie pentru
explicar ea lui.
1.Din cele de mai sus, rezultă că setul va apărea întotdeauna ca
proces activ . Actul implicat în set va determina o performanță
completă, celelalte acte sau circumstanțe perturb atoar e ce ar putea
determina o schi mbare sunt excluse.
1.Seturi le se află în raporturi antagonic e unul față de altul, prezența
unuia fiind incompatabilă cu prezența altuia. Niciun set nu poate fi
însă inhibitor pentru comportamentul propriu pe care singur și-l
selecte ază. Nu se poate spune că un set pregătește organismul
pentru nonrăspuns. Fiziologicește, suntem întotdeaun a pregătiți
pentru ceva. A fi pregătit pentru nimic înseamn ă a nu fi pregătit.
De aceea, seturi le sunt inhibitori i numai în raport cu alte acte și cu
seturile cor espunzătoare acestora.
Intr-un experiment al lui L.Freeman (1948) a fost indus un set prin
instructajul: „Să nu ridicați mâna de pe plăcuță, atunci când se va produce
șocul electri c!". In acest caz, ceea ce se petrece este o pregătire ascunsă, care
are ca verigă activă „ presarea plăcuței" la ap ariția șocului. I n mod
Universitatea SPIRU HARET346

asemănător, setul pozitiv de întoarcere a capului și privirii de la locul unde
urmează să apară un anumit obiect ar putea echivala cu setul „nu percepe
acest obiect". In sine, seturile sunt întotdeauna pozitive, niciodată negativ e.
Se poate conside ra că setul inhibitor poate fi uneori un „set de ocolire sau de
evitare " a ceva și acest set a fost condiționat ca o replică la obiect, seturile de
manipu lare ulterioară a obiectului respe ctiv vor fi astfel inhibate de setul de
ocolire. Dar setul de ocolire și reacția de ocolir e sunt în sine pozitive și nu
negative.
Seturi le de ocolire devin importante în interpret area unor experimente
pe care se bazează unele teorii ale percepției. Este logic să presupunem că un
set va tinde să inhibe pe altul în măsura în care cel de al doilea implică o
coordona re comportamentală ce nu va fi realizată simu ltan de către sistemul
efector.
Iată un exemplu: în comportamentul de condu cere auto, setul de a
apăsa pe pedal a de accelerație când se așteaptă lumina verde, în plan
muscular , este direct opus setului de a lua piciorul de pe respectiva pedală și
care se instalează când se anticipează o schimbar e de la verde la roșu.
Inhibarea unuia din aceste seturi de către celălalt va fi, prin urmar e, o
consecință a caracterului antag onic- alternativ al comportamentului.
Intrucât toate seturile pentru diferitele acte comportamental e ca și
actele comport amentale însele sunt unice, ele, toate, tind probabil să se inhibe
unul pe celălalt și să se ex tindă. Firește, excepție vor f ace actel e integ rate într-
un agregat unitar mai mare, ca, de exemplu, actele comportamentului
coordonat (ex., comport amentul locomo tor sau o anumită deprinde re senso ri-
motorie).
1.In seturile pregătitoare și de susținere există atât un aspect
perif eric senzorial, cât și unul perif eric motor . Acest aspect este
probabil generat de elem entele motorii implicate în acomodar ea și
menținere a acomodării aparatului receptor (conve rgența și
focalizar ea în percepția vizuală). Asem enea activități-set sunt o
parte integrantă a procesului „a fi atent ".
1.Din cele expuse mai sus decurge că ceilalți factori fiind egali,
atunci când un anumit set pregătitor este în stare operațională și
stimulu l anticipat apare, reacția perceptivă corespunzătoare acestui
set se va produce mai prompt decât reacția la un alt stimul
oarecare, prezentat simultan, dar pentru care subiectului nu i s-a
creat un set speci fic.
1.întrucât setul este mai curând o proprietate a subiectului decât a
Universitatea SPIRU HARET347

intervale de timp diferite, seturi pentru tipuri cu totul diferite de
comportament care se inhibă reciproc. Două seturi diferite care se manifestă
în momente diferite de timp pot facilita două percepte diferite ale aceluiași
model-st imul.
9.Experimental, au fost identificat e două clase generale ale setului
pregătitor . Aceste a sunt cunoscute uneori în termenii fenomenologi ci de
expectație (aștepta re) și intenție.
Primul set vădește un caracter senzorial: subiectul așteaptă să apară un
anumi t stimu l și se pregătește pentru aceasta; pregătirea sa pentru răspuns nu
este atât de puternic ă și de exact definită. Timpul de reacție măsurat în aceste
condiț ii se cheamă timpul r eacției senzoriale.
Cel de al doilea tip de set se caracterizează prin crearea unei stări de
pregătire puternice a subiectului pentru răspuns, iar aspectul senzorial, adică
faptul că stimulul va fi văzut sau auzit într-un anumit mod, este neglijat.
Timpul ce r evine r eacției în acest c az se va numi timpul r eacției motori i.
„Timpul motor" este de obicei mai scurt decât „timpu l senzorial ". In
situația intenț ional ă (motorie) putem avea, de asemene a, de a face cu starturi
false: „țâșnirea " prem atură a alergătorilor în probel e de viteză, ofsaidul de la
fotbal, dezinhibar ea dife rențierii – răspuns g reșit la s timulu l dat etc.
Putem presupune că, în percepție, prevalează aspectul de așteptar e
senzorială. Avem seturi pentru „a privi", „a auzi", „a pipăi", „a mirosi".
Totuși, și în percepție există elemente intenționale definite, de un tip
generalizat.
Anumi te seturi sunt raportate la natura diferitelor clase de obiecte și la
ceea ce se face sau trebuie să se spună despre ele. Teoria câmpului tonico-
senzorial a demonstrat clar asemene a elemente în percepția poziției undiței.
Observ area poziției în apă a undiței de către pesca r are loc sub egida setulu i
motor, de a trage cât mai repede de îndată ce pluta este trasă la fund.
Pregătirea pentru acțiune este o trăsătur ă semnific ativă a multor per cepții.
Considera rea împreună a ambelor aspect e, atât a celui senzorial, cât și
a celui motor , este reclamat ă nu numai de fapte, ci se impune ca o condi ție
esențială pentru construcția unei teorii gen erale a perc epției.
10.Seturile pregătitoare pot fi de lungă sau de scurtă durată. Astfel,
în ex perimentele cu timpul de r eacție sau cu alte oper ații de rutină în car e
Universitatea SPIRU HARET348

Universitatea SPIRU HARET349există o pregătire generală pentru activitate, uneori este necesar de creat un
set de o secundă sau și mai puțin pentru a obține acțiunea dorită. In acest caz,
semnalul de atenționa re se dă la un interv al foarte mic, de obicei, 1-2 sec.,
înainte de prezentar ea stimulu lui de bază.
Pentru orice reacție sau acțiune, există probabil un timp optim de
pregătire și orice neregularitat e tinde să lungească perioada de latență a
reacției. Pot exista seturi de susținere pentru activităț i prelungite sau rep etate.
Nu este deloc aberant să consider ăm că asemene a dimensiuni ale
personalității, care pot fi dobândite în timpu l vieții, sunt forme de
comportament în care subiectul este „set" pentru un anumit curs
individuali zat al perc epției, gâ ndirii sau a cțiun ii externe.
Atât setul cât și învățar ea, orientate spre exterior, pot fi numai
dimensiuni tempora re ale probabilității produc erii agregatului
comportam ental în condiț ii care variază în afara situației și prezentării
stimulului.
1.Setul pentru o activitate sau alta poate fi voluntar sau involun tar,
în funcție de circumstanțe.
1.Deși seturile sunt specifi ce în raportul lor cu activitățile pentru
care pregătesc subiectul sau pe care le susțin și, deși ele sunt
unice, pot fi, în același timp, generalizate, dacă activi tățile
consider ate aparțin aceleiași clase. Putem stabili un set de a
reacționa la o listă de cuvinte, făcând asociații libere sau asociații
opuse din punct de vedere semantic. Primul set este mai general
decât cel de al doilea, iar cel de al doilea ar fi mai general decât
cel din situaț ia când subiectul a fost instrui t să răspundă cu un
cuvânt con cret.
Percep erea înălțimii de către dirijorul unui cor apare ca un set general
al tonali tății melodiilor . Astfel, setul este încorpor at în fenomenul
raporturilor , fapt care, de asemen ea, poate juca un rol în transfe rul
exercițiului.
1.Deși un set poate fi elabo rat și se poate manifesta și conștient,
conținu tul lui fenomenolo gic este mai sărac. De obicei, nu ne
conștienti zăm seturile și nu ni le interpr etăm.
1.Setul poate fi elabor at și poate deveni efectiv în moduri variate.
De exemplu, o cale foart e eficientă este cea a instruirii verbal e a
subiectului în legătur ă cu sarcin a de rezolvat. Seturile imediate în
experiment ele cu timpul de reacție urmează după prezentar ea
semnalului de ave rtizare.

Pe de altă parte, ele pot apărea în timpul rezolvării sarcinii datorită
regularității și repetabilități i condițiilor în care se prezintă materialul -efectele
ordinii spațio-tempora re (space and time order effects) a stimul ilor prezentați
(nivelul adaptativ al lui Helson). Seturile pot afecta curbele activități i. Un set
pentru o activitate monotonă îndelung ată, după un nivel inițial ridicat, tinde
cu timpul să producă un declin al curbei. Scăderile de performanță în anumi te
activități, care se pune au cândv a pe seama oboseli i, în realitate, se datoresc
influenței „inh ibitorii" a setului.
In sfârșit, seturile pot fi determinate de nevoile organismului sau de
emoț ii, sau de anumite trăsături consolidate ale personalității.
15. In mod asemănător , toate reacțiile a căror pregătire sau susținere au
fost asigu rate de set, dar care, pentru moment, sunt inactive sau neconect ate
la tendința evenimentelor , pot fi evocate de condiții le apropiate de stimul. Un
mare număr de circumstanțe „înnăscute" sau „dobândite" pot servi drept
condiții de evoc are. In alte situații, de „trăsături ", „reticenț e" sau „achiz iții-
obișnui te", seturile pot fi stocate pentru uzul ulterior , când nu sunt potrivi te
pentru circumstanțele momentului. Această trăsătu ră este important ă pentru
teoria ipotezei desp re set: Hypoth esis-Theory and the Revival of set.
Deși, în diferite momente, seturile ar trebui să exercite o influență
motivațională, se impune, totuș i, o distincție: conceptul de set nu acope ră în
mod adecv at top ica motivaț ional ă.
Stimuli i ziși coercitivi, care tradu c o nevoie fiziologică acută, duc la
activare a automată a comportamentului de satisfacere, fără o pregătire
prealabilă special ă a organismulu i. Vorbim în acest caz de seturi persistente,
structur ate genetic. Motivaț ia devine astfel un factor care stă în spatele
setului.
In percepție, de asemene a, setul și motivația nu se confundă: setul
poate exista și își poate exercita influența asupr a procesului de extragere a
informației fără a fi neces ară prezența unei motivații determinate. In cazul
când percepția este motivată, respectiv, când obiectul- stimul răspund e unei
stări de necesitate a subiectulu i, atunci ele se conjug ă într-un agregat
comportam ental unitar , motivaț ia acționând prin interm ediul setului pe care
și-l formează singu ră, pe măsura activării ei. Dacă într-o activitate practic ă
dezechilibrul apărut între subiect și mediu poate fi corectat și prin
trans formar ea mediului în concordanț ă cu nevoi le și interesele proprii ale
subiectului, în percepție, acest dezechilibru nu poate fi înlăturat decât prin
350
Universitatea SPIRU HARET

adapta rea conținutu lui imaginii la obie ct: o falsă identifica re inițială indusă de
un set anterior nu poate fi core ctată de cât prin conșt ientizare a dife renței dintre
modu l în care se prezintă obiectul ca atare și modul în care apare el în
percepția noastră. Sesizarea acestei discrep anțe se transformă în semnal
reglator intern care bloche ază setul vechi nead ecvat și face loc pentru
elabor area unui set nou, potrivi t situației re ale.
S-a pus întreb area dacă setul este un fenomen perif eric, central sau și
perif eric și central ? In jurul acestei chestiuni au avut loc dispute aprinse. Sau
înfruntat două teorii : periferistă și centri stă. Potriv it primei teorii, setul este
doar un stadiu implicit sau anticipativ al răspunsulu i în ansamblu. Această
stare de pregătire are numai un caracter perif eric. Potrivit teoriei centriste,
setul se structure ază în întregim e și exclusiv la nivel cortical, aduc ându-se
drept argument faptul că în orice experiment de tip senzori- motor (o reacție
motorie la stimul) se creează o stare de expect ație sau de aștepta re a
stimulu lui (Mow rer, Rayman și Bliss, 1940).
Freeman (1948) critică această interpreta re, arătând că în asemen ea
tipuri de sarcini senzori- motorii trebui e să se realizeze neapărat un proces de
acomodar e motorie a receptorului. El elabo rează propria sa teorie pe care o
intitulează dinamomotorie (dynamomotor theory ), care include în ecuație
ambii fa ctori – și perif eric și central.
Ori de câte ori într-un mușchi senzori- acomodator apare o tensiune, se
creează o influență inversă de la mușchiul respe ctiv la s.n.c., care elabore ază
o stare speci ală – cu rol facilitator în raport cu semnalele motori i
declanșatoa re ale răspunsului.
Acomodar ea realizată pe cale reflexă circul ară persistă ca ajustare
posturală, menținând receptorul în aceeași poziție și prelun gind ansamblu l
operațiilor perceptive. Ambele verigi – periferică și centrală – sunt
reprezentate în același ciclu de evenimente. Setul devin e astfel un fel de
structură autoînchisă, percepția și reacția motorie de răspuns apărând ca un
agregat de părți in terdepend ente.
Se poate presupune că în mecanismul neuro -senzori-motor există două
sisteme sau rutine fazic(ă ) și tonic(ă). Sistemul fazic trebuie să ni-l
reprezentăm ca fiind compus din contra cții muscula re mai intense, mai
extinse, mai rapide și de scurtă durată. El oferă o bază pentru aspectul cinetic
al comport amentului.
Fibrel e sale nervoas e sunt reunite în masivele căi piramidale care
pornesc din scoarța cerebrală către apar atele muscula re ale trunchiului, o
Universitatea SPIRU HARET351

Universitatea SPIRU HARET352parte din ele încrucișându -se la nivelul bulbului. Acest sistem este cone ctat
prin intermediul centrilor corticali ajustori cu fibrele aferente de la
extero ceptori – ochi, ureche, piele etc., care, de asemene a, se încru cișează în
drumul lor spre cortex. Printr -un astfel de circuit se asigură coordonar ea
activități i voluntare de „ajustare " a mișcării la situați ile extern e.
Sistemul tonic este un aranj ament în care un continuu flux de impul suri
este expediat spre mușchi, produc ând tensiunea incipientă sau contr acțiile
tonice. El menține mușchii în starea „gata de răspuns" , indispensabilă pentru
buna funcționa re a primulu i sistem; asigu ră postura, poziția, contactul.
Elementel e nervo ase aferente acestui sistem se includ în traiect ele
extrapiramidale și se cone ctează cu centrii din cerebel. Bineînțeles, în
sistemul tonic există și fibre aferente – fibrele care urcă de la proprioceptori la
cerebel și cele care cobo ară, în cea mai mare parte neîncruciș ate. In cerebel
există, de asemen ea, conex iuni ale sistemului tonic cu fibrele care merg la
scoarță.
Potrivit părerilor unor fiziologi, în cele două sisteme există două tipuri
de fibre: „fibrele roșii" în sistemul tonic, care dispun de o mare cantitate de
„energie de susținere" și sunt implicate în produc erea reacțiilor posturale, și
„fibrele albe" , în sis temul fazic, mai sărac în resurs e metabolice.
Când obiectul rămâne mai mult timp în contact cu receptorii, de la
aceștia trebuie să vină un flux stabil de impulsuri, care prelung esc în timp
rezervele energetic e ale contra cției. Când acțione ază un alt stimu l, are loc o
redistribuir e în timp și spațiu a excitației, creșter ea ei într-o grupă de mușchi
și diminuar ea în al ta, ceea ce duc e la mișcar e fazică.
Setul devine, așadar, un factor esențial al reglării comport amentului
senzori-motor și al selectă rii și procesării informației în cadrul relației
perceptive cu obiectul.
Rolu l său ca și al celorlalte variabile intermedia re menț ionate mai sus
vine să relativi zeze foarte mult sensul definiției care se dă de obicei
percepției, adică de reflecta re directă, nemi jlocită a obiectului-st imul. In
realitate, prezența și implicar ea activă a acestor variabile, împreună cu
schemele logice de extragere-prelucr are a informației, confe ră percepției, în
ansamblu l ei, un c aracter mediat, condiționat. Acest ca racter se ac centue ază și
mai mult în cadrul percepției sistematice, observaționale, ghidat ă de intenții,
scopuri și subordon ată g ândirii.

6.2.2. Legile per cepției
Uriașul materi al faptic acumulat pe baza cercetărilor experimentale
efectu ate în cadrul diferitelor orientări și școli psihologi ce – asociaționistă,
gestaltistă, behavioristă, funcționalistă, structuralist-g enetic ă etc. – a permis
desprind erea și formular ea de legi – unele cu sferă de acțiune limitată la o
singu ră modalitate senzorial ă, iar altele cu caracter general, care generează
desfășurarea percepției în cadrul oricărei modalități. Vom prezenta pe scurt
aceast ă categorie de legi (generale).
a.Un prim grup de legi generale îl consti tuie legile asociaț iei. Deși
percepția este ceva mai mult decât o simp lă asociere a elem entelor
senzoriale primar e, existența și acțiunea relației asociative nu pot fi
ignorate. Inainte de a se ajunge la ceea ce reprezentanți i gestaltis mului
numeau structură sau configurație emer gentă, se parcu rge stadiul
tranzitoriu de grupare sau dispo ziție asociativă a secvențelor singular e de
informație. In orice percepție intervin asociațiile prin simil itudine (o
configurație sau o structur ă se obține mai rapid și mai direct pe baza unor
elem ente asem ănătoa re), prin contrast (element ele contr astante tind
întotdeauna să fie cuprinse în aceeași structură, ele presupunându- se
reciproc ) și prin contiguita te spațio-temporară (element ele aflate în
conti guitate spațială sau tempora ră tind, în percepție, să se grupeze
împreună, într-o structur ă comună).
De altfel, nici psihologii gestaltiști, resping ând paradi gma
asociațion istă, nu au repudiat și legile aso ciației.
W. Kohler le conside ra premise ale organizării sau verigi intermediar e
pe continuu mul le gii universale a organizării.
b.Al doilea grup de legi generale este reprezentat de legile gestal tului
sau ale confi gurației, desprinse și formulate de școal a gestaltistă. Aceste a au
fost deja prezentate într-un paragraf anterio r. Aici se impune să relev ăm
legile genezei structurilor dezvăluite și formulate de J.Piaget, fondatorul
structur alismului genetic, opus structuralismului imanentist promovat de
școala gestaltistă clasic ă. Este vorba, îndeos ebi, de legea diferențierii și
individual izării stadiale a structurilo r, legea centrării-de centrării, legea
acomodării- asimilării și legea coor donării tran sformărilor .
Potrivit primei legi, structurile perceptive se forme ază treptat, trecând
de la stări inițiale amorfe, difuze, slab diferențiate, la stări din ce în ce mai
diferențiate, mai b ine conturate și individuali zate, de la schem e deschise,
Universitatea SPIRU HARET353

instabile la scheme închise, stabile. Această stabili tate se evidențiază cu
pregnanță în prim ii 2-3 ani de viață ai copilului și se atestă pe baza
perfo rmanțelor comportam entulu i perceptiv în situații de comple xitate
crescândă.
Un prim semn al const ituirii structurii este schema obiectului
perman ent, care permite copilului să caute un obiect ca re este ascuns.
Legea centrăr ii-decentrării exprimă dinamica evolut ivă a
mecanismelor per-ceptive sub aspectul explorării și inspectării câmpului
stimulator extern. Astfel, într-o primă fază (stadiu), aceste mecanisme
funcționează pe baza unui algoritm limitativ; el face să fie fixat și desprins,
preponde rent și preferențial, un anumit element, o anumită dimensiune sau
însușire, care se supraestimează; corespunzător, elem entele rămase la perif erie
vor fi subestimate. Ca urma re, se generează așa-numi tele efecte de câmp, care
altere ază imagin ea perceptivă finală. Intr-un stadiu evolutiv ulterior , grație
procesului de flexibilizare și îmbogățire operațională a mecanismelor
perceptive, centr area va fi înlocuită prin decentrar e. Aceasta constă în
extindere a sferei de explora re asupra tuturor elementelor câmpului stimulator
și în compa rarea lor criterială succesivă. O astfel de strategie duce la
corectarea efectelor de câmp și la creșterea gradului de obiectivitate și
veridicitate al perceptului. In cazul obiect elor noi, nefamiliare, până a se
ajung e la o reflecta re adecvată, veridică a lor, se parcurge din nou faza
centrării, cu efectele de câmp acompaniato are.
Capa citatea de estimare a mecanismelor perceptive poate atinge pe
baza decentrării, un asemene a grad de speci alizare și precizie, încât
rezul tatele măsurătorilor subiective tind să coincidă cu rezul tatele
măsurătorilor fizice. Prin aceasta se doved ește și inconsistența tezei
fenomenolo gice, potrivit căreia „percepția" răspunde la întrebarea „cum ne
apare lumea ", iar nu la întreba rea „cum este e a în realitate?".
Anali za mecanismelor de produce re și corectare a deformărilor în
percepție arată că, nu orice fel de acțiuni ale subiectului, ci numai acelea ce se
coordone ază în structu ri tot mai echilibrate, care reduc prin conexiune inversă
negativă abaterile de un gen sau altul de la medie, constituie mijlocul de
obținere a unei informații veridice desp re obie ct.
Legea acomodării- asimilări i exprimă raportul dintre transfo rma-
bilitate și conserv abilitate, dintre varianță și invarianță în schemel e perceptive
în decu rsul ontog enezei. Nefiind însă înnăscute, imanente, ci esențialment e
dobândite, schemele perc eptive se caracterizează printr -un
Universitatea SPIRU HARET354

Universitatea SPIRU HARET355raport dinamic între cele două laturi. In primii 3-5 ani ai evoluției
ontogen etice, se constată o predominare a latur ii acomodării, prin
modificare, a schemelor perceptive actual e în funcție de caracteristicile
structurale și spațio-temporar e ale obiectului-st imul. Această adecvare se
desfășoară întotdeaun a în direcția atingerii unei concordanțe reflecto rii-
design ative, din ce în ce mai complete, între imagine și obiect și a elaborării,
în schema perceptivă, a acelor invarian ți de structură meniți să permită
ident ificarea obiectului între anumite limite, indife rent de pozițiile și
conte xtul în care este prezentat sau de schimbările de detaliu pe care le poate
suferi.
Pe măsură ce o asemene a schemă se elabor ează, ea va deveni din ce în
ce mai rezistentă la variațiile accidental e ale obiectulu i și va dobândi
propri etatea de a asimila nu numai obiectul individual dat, ci și alte obiecte
asemănătoare cu acesta. Astfel, în cadrul ei, raportul se va inversa în favoa rea
asimilării, acomodar ea devenind subordonată. Perceptul capătă, la rândul său,
o dimensiune cognitivă nouă – aceea a categorialităț ii, grație căreia obiectul
nou apărut în câmpul nostru senzorial va putea fi identificat printr -o operație
logică de incluz iune în clasă. Uneori, forța de asimilar e a unei structuri
perceptive ajunse la un grad înalt de consolidare și automatizare este atât de
puternică, încât se ajun ge la identificări eron ate („false identificări").
Când însă difer ența dintre modelul de referință și obiectul-st imul se
conștienti zează și se recunoaște ca fiind iredu ctibilă, obiectul- stimul neputând
fi inclus în clasa pe care o reprezintă modelul, atunci, în prim plan, este
împinsă din nou acomodar ea, ceea ce duce fie la completare a și, eventu al,
modificarea schemei integ rative anterioa re, fie la elabo rarea unei scheme noi,
cu operatori și condiții logice care să corespundă specificității obiectului-
stimul, atât ca dat individual, cât și ca reprezentant al unei noi clase posibi le
de obiecte. Din punct de vede re sistemic, percepția ne apare ca un ansamblu
de structuri și scheme integrative aflate într-o relație determinată, în cadrul
cărora avem de a face cu ponde ri diferite ale acomodării și asimi lării:
coex istă și intera cționează structuri și scheme în care predominantă este
acomoda rea (situații și sarcini perceptive noi) cu structuri și scheme în care
predominantă este asim ilarea (situații și sarcini perceptive rutiniere,
repetitive, înalt familiare ).
Legea coordonării transfo rmărilor exprimă caracterul selectiv și
conv ergent al mod ificărilor și achizițiilor c e defin esc fo rmar ea unor

structuri și scheme perceptive noi. Coordona rea grupu rilor de transform ări –
codifică ri, recodifică ri, decodific ări, descompuneri- recompun eri, analize-
asamblări etc. – se realizează, pe de o parte, în plan orizontal, în interiorul
aceluiași nivel integrativ, iar pe de alta, în plan vertical, ierarhi c, între
nivelurile zise prima re sau inferioa re și cele secunda re sau superioa re. O altă
modal itate de realizare a coordon ării o reprezintă stabilirea de componente și
conex iuni integ rative între elemente sau evenimente prezentat e serial (cum
este cazul perceperii limbajului și muzicii) sau simultan, configura țional
(cum este cazul percepției însuș irilor spațiale pe cale kinestezico- tactilă și
vizuală).
Schema perceptivă este constru cția mintală în care se sedimentează
rezultatul integ rat al coordon ării prin transporturi temporale ale unei mulțimi
de imagini secvențiale, centrate pe diferite „elemente" ale obiectului. Pe
măsur ă ce se elabor ează și se echival ează, ea va exercita tot mai eficient o
funcție de de centr are în raport cu efectele de c âmp.
Intradevă r, în lumina acest ei legi, se poate vorbi de constitu irea unei
geom etrii a dinamicii procesului percepției și a structurilor perceptive. In
cadrul ei, se relev ă două c ategorii de „element e":
a.procesele comportam entale – activi tățile de recepție, de explora re,
trans -porturile temporale și spațio- tempor ale, coordon ările – impulsurile
nervoase și operațiile de prelucr are a informației, contra cțiile muscular e
etc., și
b.evenimentele sau punctele de referință. Legea integ ralității
postulează că atât percepția, ca proces, cât și imagin ea perceptivă, ca
produs, reprezin tă un nivel calitativ superior ireductibil de dezvoltare și
organizare a vieții psihice. In desfășura rea sa procesuală, percepția cuprinde
un număr mare de faze, transformă ri și operații. Dar acestea nu sunt izolate,
independ ente una de cealaltă, și nici nu se află într-o relație de simplă
juxtapune re sau adițiune. Fiecare din ele devine parte a unui angrenaj
funcțional integ ral, suprao rdonat, cu valențe și finalități specifice. Grație
schemei logice integ rative care stă la baza procesului, secvențel e și verigil e
individuale ce intră în alcătuir ea sa se condiționează recipro c, se
coadapte ază și se coordon ează în plan spațio-tempor al, pierzându- și
autonomia de sine. Fenomenul difer ențierii și diversifi cării ce
caracterizează evoluț ia percepției în ontogeneză va fi secondat de
fenomenul de sens contrar – cel al integrării. Astfel, pe măsură ce apar și se
afirmă faze, operații și transfo rmări noi, acestea vor fi supuse în mod
356
Universitate a SPIRU HARE T

necesar acțiun ii legii integrării, percepția devenind un proces sau o activitate
integrală.
La rândul său, imagin ea perceptivă (perceptul), având un caracter
complex și o alcătuire inform ațională eterogenă (presupunând existența mai
multor senzații simp le sau indiv idual e), se afirmă nu ca un simplu
conglomer at, ci ca un întreg unitar indisociabil, cu trăsături și calități noi,
iredu ctibile la su ma aritmetică a însuș irilor senzațiilor primar e, pe baza căro ra
s-a format.
Mecanismul logic intern care asigu ră obținere a integralități i
perceptului constă în relația de întera cțiune și articular e siner getică a părților
(senzații lor).
Așad ar, spre deosebire de asociaționism și gestaltism, care au tratat
problema raportului parte-întreg într-o manier ă unilater al-absolutizantă, ori
partea (asociaționis mul), ori întregul (gestatismul), psihologia contempor ană
ia în conside rare atât partea, cât și întreg ul, în relație de condiționare și
determinare recipro că: nu există întreg care să nu fie alcătuit din părți și care
să poată fi atins altfel decât prin intermediul unei părți (punct), după cum nu
există parte care să nu adere la un ansamblu (întreg ), dar fieca re reprezintă
niveluri de organizare calitativ ireductibile.
Legea coordon ării transformă rilor în sfera senzorial ă se impune și se
ampl ifică treptat în cursul ontog enezei, ceea ce face ca forma rea orică rei
structuri per ceptive să posede un car acter stadia l, procesual.
Pe măsura lărgirii sferei activi tăților perceptive, a extinderii efectulu i
lor trans formator asupra unui registru cât mai variat de stimul i, se produc
restructură ri calitative în fondul g eneral al experi enței senzoriale.
Astfel, percepția devine un moment și o componentă fundamentali a
structurilor inteligenței generale. Schemele senzori- motorii pe care le implică
ea reprezintă, din punct de vedere genetic-evolutiv , și primele constru cții
semnificative de tip inteligent, în cadrul lor realizându -se un ansamblu de
coordonări ale evenimentelor senzoriale și motorii, care permit trecerea
subiectului de la o depend ență actuală de obiect la o dependenț ă proiectată în
timp. Obiectul dobândind statut de permanenț ă, subiectul câștigă libertatea de
a-și pregăti și or ganiza acțiunile sale în raport cu el. Ca urmar e, un ghiurile din
care va putea fi abordat obiectul se diversific ă și, corespunzător , inform ația
extras ă devine mai comp letă.
Cel de al treile a grup de legi se referă la percepția ajunsă la nivelul său
optim de el abora re și funcționa re. Aici intră: legea integralităț ii; legea
Universitatea SPIRU HARET357

selectivită ții; legea semnificației; legea constantei și legea obiectualităț ii sau
a proiecției obiectuale.
Integrarea este principiul care face posibilă trecerea în cursul
dezvoltării ontogenetic e de la un nivel inferior la altul superior, precum și
apariția difer ențelor și delimi tărilor calitative dintre niveluri.
In sfera percepției, integrarea se realizează în două planuri: intramodal
și intermodal.
Integrar ea modală se realizează în cadrul fiecă rui analizator și ea are
ca rezultat percepțiile modale – vizuale, auditive, tactile, gustative, olfactive –
ca modele inform aționale comple xe ale unui ansamblu de însușiri și
caracteristici particula re ale stimulilor specifi ci. Percepția modală este
rezultatul funcției integ rative a zonelor asoci ative (secundar e) ale repre-
zentanței corticale a analizatorilor . Senzații le, ca modele informaționale
unidimensionale ale unor însușiri separ ate, sunt transf erate la zonele
asociative secunda re, unde se elabor ează imaginea perceptivă, ca un produs
complex integ ral (unitar) de rang superior; aceste a nu sunt continue în timp și
spațiu, ci leagă între ele un proces comportam ental cu altul, constitu ind,
totodată, puncte temporale care sep ară ceea ce este acum de ceea ce vine după
(F.Allport,1955, M.Golu, 1971). Intre două proces e comportamentale se
interpune un eveniment temporal. In felul acesta, se elabo rează o structură
dinamică a actelor comportamentale (activi tățile perceptive) și a
eveniment elor (coordon ările și integ rările spațio-temporal e ale informației
extrase din obiect). La nivelul structurii date, acționează două tipuri de legi:
legi generale cantitat ive, care exprimă dimensiun ile și raporturile lor
reciproc e în evenimentul consider at, și legi care exprimă caracterist icile
structurale propriu -zise. Aspe ctul structu ral nu poate fi măsurat sau cântă rit,
ci doa r se poate spune da că el se produc e sau nu.
Nu numai fenomenologi c, dar și obiectiv, diferența între o singur ă
însușire a culorii – de exemplu, tonul cromatic – pe care ne-o redă senzația, și
ansamblu l caracteristicilor crom atice – ton cromatic, satur ație, luminozi tate -,
pe care ni le rel evă în form ă unitară perc epția, este calitativă și ireductibilă.
Integrar ea intermodală evidențiază și mai pregnant caracterul sistemic
al experienței senzoriale, ea realizând modele informaționale de un nivel de
comple xitate mai înalt, pe baza modelelor informaționale modale. Asem enea
modele (percepte) intermodal e sau plurimodale devin posibile datorită
interacțiunii și raporturilor de complementaritat e funcțională dintre 358
Universitate a SPIRU HARE T

analizatori, atât la nivel subco rtical, cât și cortical. La nivel cortical, aceast ă
interacțiune se realizează prin intermediul zonelor asoci ativ-in tegrative
terțiare (de ordinul III), care colect ează informația modală de la zonele
secunda re ale fie cărui analizator .
Din punct de vedere operațional, integrarea plurimodală implică două
tipuri de transform ări:
a.comprimare a după principiul homomorfismu lui a inform ației
conținu te de codu rile de ordinul II (modale) și desemnar ea rezultatulu i
astfel obținut printr-un nou cod, cu rang de generalitate superior, față de
codurile modale;
b.relaționar ea dinamică, „discursivă" , potrivit logicii structurii
înglobante (supr aordon ate) într-o entitate inform ațional-semantică nouă,
care să determine o schimbare esențială de stare a conșt iinței subiectulu i
despre obiectul perceput. Această schimbar e se traduc e, în termeni
comportamentali, în credința subiectulu i că un percept plurimodal îi oferă o
mai amplă cunoaște re a obiectului și posibilități mai mari de utilizare a lui
în activi tate (univers alizarea practic abilității perceptului : legarea acțiunii nu
doar de un obiect individual, ci de o întrea gă clasă de obiecte
asemăn ătoar e).
Cum între integrările pe verticală și cele pe orizontală există legături
bilaterale și trans feruri inform aționale recipro ce, în funcție de natura și
obiectivele sarcinii perceptive, putem afirma că legea integ ralității duce la
organizar ea pe rcepției ca structură închisă, autor eglabilă.
Legea selectivită ții subliniază caracterul activ al procesului perceptiv,
implicarea în orienta rea și reglarea lui a unor determinații specifice ale
subiectului, precum: voința, stările de motivație, dispo zițiile afective,
scopurile.
In fieca re moment, analizatorii noștri sunt supuși unor multiple și
variate fluxuri de semnale și de solicitări. Capacitatea lor de admisie este însă
limitată, neputând prelu a pentru proces area ulterioa ră decât o foarte mică
parte (de exemplu, cel vizual, doar a milioana parte din volumul informației
actual existent la intrare). Astfel, o selecție-filtrare este impusă obiectiv de
însăși organizare a funcțională a analizatorilor . Ce anume se selecte ază și ce
este lăsat în afară depinde, pe de o parte, de caracteristicile câmpului
stimulator extern (gradul de noutate și inedit al unor elemente sau însușiri,
raporturile de intensitate dintre ele, pozițiile spațio-temporal e etc.), iar pe de
altă parte, de fa ctorii de person alitate. Pu tem, deci, formula relația:
Universitatea SPIRU HARET359

Universitate a SPIRU HARE T360E = f{(x ZD x1 Rx2 Rx3, ….Rxn) cpi}, unde E – selectivitatea, X – câmpul
stimulator extern, x1-xn – element e și însușiri ce alcătuiesc câmpul stimu lator,
R – relația între elementele și însușirile câmpului stimulator extern, qq –
mulțimea vari abilelor ce țin de subiect.
Intrucât, atât câmpu rile stimu latoa re externe, cât și confi gurația
factorilor de personalitate au un caracter dinamic, fluctuant, conținutul
selecției perceptive se va modifica perman ent în succesiune a momentelor
temporal e. Aceasta determină dinam ica specifică a raportului figură-fond, ce
se poate ușor demons tra cu ajutorul figu rilor duble (fig. 23).
Fig. 23. Selectivitatea și m obilitatea în per cepție
Atunci când în fața unui câmp stimulator , subiectul nu evidențiază nici
un înțeles și nu vizează nici un scop special, pozițiile de figură (obiect) și de
fond sunt impuse preponde rent de „jocul " element elor și însușirilor obiective
(în general, în prim plan se vor impune elem entele și însușirile mai puternice,
mai neobișnuite); dimpotrivă, atunci când subiectul este motivat și se
oriente ază anticipat (pe baza unui set pregătitor) spre ceva anume, selecția va
fi influențată preponde rent de factori psiho logici.
Când într-o mulțime căutăm o persoană anume, detect area și
ident ificarea ei o propulse ază în prim-planul percepției, devenind figură, iar
restul indivizilor trece pe plan secund, contopindu-se în fond. In mod similar ,
când într-o orchestră ne fixăm atenția auditivă asupra unui anumi t instrument,
acesta iese în prim p lan și ocupă zona centr ală a conștiinței, în

timp ce restul instrumentelor trec la perif eria câmpulu i conștiinței, formând
fondul percepției.
Legea semnificației exprimă în mod direct legătura percepției cu
sarcinile activi tății și cu satisfacerea stărilor noastr e de necesitate. Pe lângă
reflect area obiectului așa cum este el, în determinații le lui reale, percepția
reflect ă același obiect și din persp ectiva utilității lui pentru noi. Cu alte
cuvinte, ea include în sine operatori distincți de difer ențier e-identifica re
obiectivă a stimulilor modali specifici și de relev are a semnific ației lor pentru
subiect, prin raporta rea informației despr e ei la stările de motivație și la
scopurile activități i acestuia. Așa ajung em să clasifi căm obiectel e ce ne sunt
date în experienț a senzorial ă curentă în semnificative și indifer ente sau
neutr e.
Departajarea nu este absolută și invariantă, unul și același obiect
putând f ace parte, în m omente diferite de timp, și din tr-o clasă și din cealaltă.
Cel mai g ustos produs alimentar , pe fondul unei stări de sațietate, poate
fi perceput ca indifer ent, în vreme ce o coajă de pâine uscată, pe fondul unei
stări de flămânzire îndelung ată, poate fi percepută ca având o semnificație
deosebită.
Legea semnificației confe ră percepției un caracter pronunțat activ și
dinamic.
Legea constanței decu rge din caracterul intrinsec sistemic al percepției
și ea postulează tendința spre echilibru și stabili tate (inva rianță) a imaginii
unui obiect în pofida varierii între anumi te limite a unor însușiri secunda re
sau a contex tului în care este prezentat. Până să dobânde ască stabil itate și
constanță, percepția trebui e să parcurgă în ontogeneză o traiectori e evolutivă
destul de îndelun gată.
Așa cum au demonstrat cercetările genetice efectuate de J.Piaget
(1961), constanța începe să se manifeste de abia în jurul vârstei de 2 ani și 6
luni; până la consol idarea deplină mai este însă nevoie de încă pe atât.
Elabora rea ei presupun e, în plan obiectiv, prezentar ea aceluiași stimu l în
variante și ipostaze cât mai diferite, iar, în plan psihologic, perfecționar ea și
maturi zarea funcțională a mecanismelor perceptive, cu forma rea operatorilor
centr ali de corecție și coordon are a transformă rilor, având ca rezultat
atenua rea sau eliminare a efectelor de câmp (de supra- și subestimar e a unor
dimensiuni sau el emente în rapo rt cu altele ).
Universitate a SPIRU HARE T361

Se poate presupune că mecanismele perc eptive ajun g să se comporte ca
niște minicomputere, care controlează ev enimente stohastice (aleatoare ).
Ele anali zează, comp ară și prelucr ează situațiile individuale de la
„intrare", extrăgând anumiț i invari anți și calculând tendința centrală care se ia
ca etalon de referință în recunoașt erea și identificar ea obiectulu i. „Imaginea-
etalon " va reține însușirile definitorii ale obiectulu i ca dat individual sau ca
reprezentant al clasei, care se dovedesc a fi cele mai rezis tente la fluctuațiile
contextuale. Funcția acestei „imagini-et alon" este eminamente corectoar e în
raport cu „input-ul" actual. Constanta se impune ca o cerință obiectivă a unei
echilibrări optime cu lumea lucrurilor din jur. Dacă identitatea imaginii
perceptive s-ar modifica la orice variație a input-ului informațional,
diferențier ea și identifica rea ar fi conside rabil îngreunate și acțiunea cu
obiect ele de care avem nevoie s-ar poticni la fiecare pas: în perm anență
percepția ne-ar înfățișa alte date și alte entități reale, pe care, ar trebui să le
analizăm și a c ăror semnificație a r trebui să o stabilim de fie care dată.
Tocmai datorită importanței pe care o prezintă pentru optimizarea
activități i, fenomenul constantei se realizează în cadrul tuturor modalități lor
percepției lumii externe, și el poate cuprinde toate însuș irile stimul ilor
specifici.
Cel mai pregnant, însă, se manifestă, în sfera percepției vizuale,
constantele de mărime, de formă și de culoa re, iar în cea auditivă -constantele
structurilor melodice, constantele de recunoașter e a timbrului vocilor
persoan elor ap ropiate.
Constanta mărimii conține în sine și o doză de paradoxal, ea
impunându -se împotriva evidenței retiniene periferice. Se știe că mărime a
imaginii retiniene (primar e) a unui obiect este invers proporțională cu
distanța la care se află el de observato r: respectiv , creșter ea distanței peste 2
m va determina micșor area progresivă a imaginii retiniene a obiectulu i
perceput.
Dacă această imagine ar fi determinantă pentru aprecierea și
ident ificarea obiectulu i, atunci ar însemna ca noi să vedem obiectul dat
micșor ându- se cu fiecare metru de îndep ărtare de noi. Or, în realitate,
lucrurile nu se întâmplă astfel. Indepărtându -se de noi, până la o anumi tă
limită (între 50 m și 100 m, în funcție de conte xt), obiectul continuă să fie
perceput în ac eeași mărime, constant. Aici se condiț ionează foa rte cla r
Universitate a SPIRU HARE T362

influența corectoar e a „imaginii- etalon" consti tuite anterior asupr a
fluctuațiilor „inpu t-ului", resp ectiv, asup ra fluctuați ilor imaginii retiniene.
In percepția muzicii, de asemene a, avem de a face cu existența unor
etalo ane ale structurilor melodice, grație cărora reușim să difer ențiem și să
recunoaștem o lucrare muzicală indifer ent dacă este interpr etată vocal sau la
diferite instrument e, dacă este transmisă într-un registru de înălți me sau în
altul.
Legea constantei este sinergică și consubstanțială cu legile integ ralității
și structuralității, împreună ele formând suportul autore glabilități i schemelor
și mecanis- melor per ceptive.
Legea proiecției obiectuale exprimă proprietat ea fundamentală a
percepției de a se proiecta asupra obiectului pe care-l desemne ază și de a ne
deschide conști ința spre în afară, către lumea externă ca existență în sine.
Prin funcția sa reflectorie- design ativă, imaginea perceptivă ne permite să
facem distincție și să păstrăm opoziția între subiectivitatea noastră interioa ră
și ceea ce se află în afară. Inform ația pe care ne-o furnizează ea ne raportează
și ne orient ează nu spre ceea ce se întâmplă în mintea noastr ă, ci spre
lucru rile din jur, permițându- ne să răspundem la întreb ările „ce este?", „ce
reprezintă ?", „cum este ( format)?", „ la ce folosește?" un obiect sau altul.
„Proiecția obiectual ă" înseamn ă și faptul că, reflectând și desemnând
obiectul (ca dat extern), imag inea perceptivă nu se ident ifică și nu se
confundă cu el. Inainte de a exista o imagin e perceptivă, trebuie să existe mai
înain te obiectul care s-o determine. Fiind determinată de obiect hic et nunc,
ea rămâne orientată în permanenț ă spre acest obiect, dispărând atunci când el
încetează să mai acționeze asupra organului de simț corespunzăto r.
In fine, legea obiectualității exprimă și tendința percepției de a se
adapta în funcție de particularitățile obiectului- stimul și de a-l reflecta cât mai
complet și veridic. Ca urma re, cu cât atributul obiectu alității este mai bine
realizat, cu atât valoar ea inform ațional-co gnitivă și instrumental -pragmatic ă a
perceptului va fi mai ridicată. Conștienti zând această relație, noi nu lăsăm ca
precepția să se desfășoar e la voia întâmplării, pasiv sau haotic, ci ne-o
organizăm și planifi căm în așa fel, încât să ne asigure o cuno aștere cât mai
completă și veridic ă a lucru rilor și fenomen elor din jur. Sub acțiunea legii
obiectualități i, percepția umană se dezvo ltă într-o activitate intențională și
sistematic ă de releva re, analiză și interpret are a informației despr e stările și
însușirile lumi i externe, integrându- se ca verigă
Universitate a SPIRU HARE T363

esențială în activități practic e sau de cercetare științifică suprao rdonate.
Criteriul fundamental de apreciere a obiectu alității îl consti tuie tocmai gradul
de reușită și eficiență al acțiun ilor noastre cu obiect ele percepute: un percept
adecvat, veridic, se asociază cu un comport ament adecvat, corect în raport cu
obiectul conside rat; și invers, un percept incomplet sau eronat se asociază cu
un comportam ent inade cvat, care, în loc să conduc ă la realizarea scopului
propus, ne ab ate sau ne îndepă rtează de el.
6.2.3. Formele per cepției
In delimi tarea formelor percepției ne orient ăm după două criterii
principal e:a) natura și proveni ența surselor de informație; b)
componența mecanismelor c are stau la baza elaboră rii imaginii per ceptive.
Potriv it primu lui criteriu, disting em două forme generice ale
percepției: percepția lumii extern e și percepția propriu lui Eu (autoperc epția).
După cel de al doilea criteriu se desprind percepții monomodale și percepții
intermodale.
Percepția lumii externe. Toți stimuli i modal i specifici sunt mai mult
sau mai puțin comp lecși, relevând existența unui anumit număr de însușiri și
dimensiuni particula re. Astfel, în raport cu fiecare din ei, cunoașter ea
senzorială reclamă în mod firesc trecerea de la senzați i singulare, izolate, care
reflect ă o însuș ire sau alta desprinsă de restul, la percept e, imagini mai
complexe, care să asigure reflectar ea stimulului dat în totali tatea și unitatea
însușiri lor și părților sale component e. Devine astfel legitim să vorbim nu
numai de modalități ale senzațiilor , ci și de modalități ale percepțiilor – al
căror obiect este atât lumea externă, cât și propriul nostru eu (fizic). Fiecare
astfel de modalitate se concr etizează prin:
a.proces area informației despre o anumi tă grupă de proprietăți –
mecano-fizice, chim ice, termic e, cromatic e, acustice, metric e etc.;
b.anumi te proc edee de codific are și s tructura re a imaginii;
c.mecanisme difer ențiate și speci alizate pentru detecție, discriminar e,
identifica re, interp retare. Prin urma re, percepțiile modale – cutano -tactile,
vizuale, auditive, olfactive, gustative, proprioc eptiv-kinestez ice – sunt
neechivalent e și nonsubs tituib ile, dar complementa re, în plan cognitiv,
informația furnizată de fieca re modalitate despre unul și același obiect
contribuind la între girea și adâncir ea cuno așterii a cestuia.
Rolul motricitatii în mecanism ele percepției modale. Dato rită
diversități i dete rminați ilor spațiale ale stimulilor (un ghiuri, pozi ții, dis tanțe,
Universitate a SPIRU HARE T364

confi gurații etc.), în mecanismele tuturor modalități lor perceptive se include
ca verigă obligatorie motricitatea, kinestezia. Aceasta îndeplinește un dublu
rol: de reglare și orient are a organului de simț periferic în direcția stimulului
cu stabilirea contactului de recept are, de facilitare a extragerii informației și
organizar e serial-dinamică a influx ului nervos. Grație verigii motorii proprii,
analizatorii devin aparate active, capabile să exploreze câmpul extern și să
„iasă" în întâmpinare a surselo r de stimu lare. Cel mai evident, constatăm rolul
motricității în perc epția cutano -tactilă și în ce a vizuală.
Percepția cutano-tactilă constă în integ rarea într-o imagin e unitară a
senzații lor despr e duritate, substanțialitate, asperitate- rugozitate,
unghiularitate- curbiliniaritate, greutat e, temperatur ă, făcând astfel posib ilă
recunoaște rea sau identific area obiectelo r fără participar ea văzului.
Experimental, s-a demons trat însă că formare a imaginii decur ge diferit în
cazul în care perceperea obiectului se face în mod pasiv , fără cone ctarea
mișcărilor de pipăire -inspecție- apuc are, și, în cazul perceperii active,
subiectul r ecurgând la mișcările cor espunzătoare.
Percepția pasivă reclamă, adeseori, un timp incomparabil mai lung
pentru extragerea informației neces are; apoi, imaginea ce se obține este de
cele mai multe ori incompletă, lacun ară, ceea ce duce la frecvente erori de
recunoaște re-identificar e chiar a obiectelo r famil iare. Dimpo trivă, percepția
activă, mediată și susținută de motricitate se realizează în timp relativ scurt și
asigură formar ea unei imagini mult mai comple xe și mai veridice, favorizând
produ cerea recuno așterilor și identifică rilor cor ecte.
Mișcă rile implicate în mecanismu l percepției tactile sunt de două
tipuri: de apucar e-susținer e și de inspecție- captar e informațională. Cu
ajutorul celor dintâi, executate, de obicei, de mâna subdominantă (stân ga la
dreptaci, dreapta la stâng aci), se fixează și se menține obiectul în poziție
adecvat ă pentru a fi perceput tactil. In mod indire ct, prin ampli tudinea
deschiderii degetelor, prin forța contra cțiilor, acest e mișcări furnizează
informații supli menta re despre mărimea și greutatea obiectului.
Mișcările de cel de al doilea tip se execută în interiorul suprafeței
obiectului și în jurul centrului său. Ele se organizează după o anumită schemă
logic ă și vizează, mai întâi, determinar ea și fixare a punctelor nodale, care
poartă informația cea mai relevantă pentru construir ea imaginii globale a
obiectului, iar, apoi, stabilirea legăturilor de articular e a acestor puncte, care
vor rep rezenta scheletul formei și mărimii. Asupr a punctelor
Universitate a SPIRU HARE T365

nodale, mâna receptoar e zăbovește mai mult și ele sunt supuse unor mișcări
de inspecție circula ră și radiară, determinându- li-se poziția structurantă în
conte xtul celorlalte; părțile secunda re sunt traversat e mai rapid și ele se iau în
consider ație ca distanțe între punctel e nodale.
Pentru percepția form ei cele mai relevante, purtând încăr cătur a
informațională cea mai mare, sunt colțurile și curburile și pozițiile lor față de
centru; pentru apreciere a mărimi i obiectului, esențiale devin distanțele
(lungimile) dintre ma rginile conturilor .
Se conside ră că mișcările receptoar e, adică cele executate de către
mâna dominantă (activă), îndeplinesc trei funcții principal e: de construcție;
de măsur are- eva-luar e și de control- corectar e (Zincenko și Lomov , 1959;
Popescu-N eveanu, 1976). „Mișcările constructive " vizează surprind erea și
ident ificarea proprietăților spațiale ale obiectului. Totuși, traiectoriile lor nu
sunt perfect izomorf e obiectului. In afara urmă ririi supraf eței și conturului
obiectului, au loc frecvente detaș ări de obiect, devieri de la contur , pauze,
salturi de la un punct la altul în parte a opusă, mișcări inverse și de revenire
etc. Dacă degetele ar urma riguros conturul obiectului, elabor area imaginii
formei ar fi îngreunată, datorită acțiunii inducției negativ e, care
uniformi zează segmentel e fluxului excitației, aplati zând punctele nodale.
Percepția tactilă se desfășoa ră după legile sale proprii, care sunt de esență
geometric ă.
Mișcările de măsura re sunt organizate secvențial și recursiv, ele
segmentând lungimile și supraf ețele în unități discrete ce pot fi compa rate și
însumate, obținându -se în final dimensionalitate a globală a obiectului. Aici
devine indinspensabilă memoria kinestez ică de scurtă durată, care asigură
păstr area în reprezentar e a segm entelor parcurs e și adău garea lor la cele
perceput e în mo mentul a ctual.
Valoar ea dimensionalității obiectulu i se obține pe baza tensiunii
bioele ctrice convertite în scheme spațiale de tip topolo gic la nivelul ariilor
corticale somestezice (3,1 și 2) și m otorii (4 și 6) ale scoa rței ce rebrale.
Mișcările de control și corecție se efectuează în mod repetat și pe
traiectorii inverse, verificând (reinspectând ) puncte și supra fețe deja parcurs e,
în interiorul cărora se fac retușuri și precizări ale informați ilor anterioar e prin
raport area și compar area cu informații le recoltat e din alte puncte și alte zone.
Ele intervin de fiecare dată când nu suntem încă siguri de caracteristicile unei
laturi, ale unei fețe sau când aflăm (fie că ne dăm singu ri seama, fie că ne
spune cinev a) că răspunsul formulat în leg ătură cu
Universitate a SPIRU HARE T366

form a, mărime a sau identitate a categorială a obiectului per ceput este eron at.
In cursul procesului de receptar e, între veriga periferică și cea centrală
ale analizatorului tactil-kineste zic se realizează un dublu și perm anent circuit
informațional, care asigură organizar ea și reglarea tuturor tipurilor de mișcări
implicate în identificar ea, pe c alea tactulu i, a obiectului.
Trebuie sublin iat faptul că schemele motorii ale tactului (pipăitu lui) nu
sunt date de la naștere, ci ele se forme ază treptat în cursul ontogenezei,
concomitent cu constituirea asimetriei funcțional e a celor două mâin i.
O serie de cercetări (Praver, Buhler , Gesell ș.a.) au demonstrat că,
aproap e de-a lungul întregului prim an de viață, copilu l folosește în mod egal
ambele mâini în apuc area și manipulare a obiect elor. Mișcările de explorar e-
palpar e au un caracter haotic, fără a evidenția vreo logic ă mai mult sau mai
puțin clară. Schemele mișcărilor de diferențier e și ident ificare a formelor sunt
primele c are se forme ază în ontog eneză.
Astfel, se elabore ază schem e cu caracter categorial: pentru circularitate,
pentru unghiula ritate și pentru proporționalitate a laturilor . Acestea se fixea ză
în memoria chinestez ică de lungă durat ă și vor forma pattern-urile interne ce
vor regla mișcările ulterioar e antr enate în percepția tactilă.
Pe măsur a accentuă rii și consolidă rii asimetri cei funcțional e între cele
două mâini, se va produc e și o redistribu ire a dominanțelor sensibili tății
tactile și ale celei kinestezice: sensib ilitatea tactilă va fi mai dezvoltată la
mâna subdom inantă (de susținer e), iar sensibi litatea kinestez ică va deveni
dominantă la mâna conduc ătoar e, care execută mișcările propriu- zise de
palpa re.
In percepția vizua lă, veriga motorie joacă un rol aproape la fel de
important ca și în cea tactilă, reflectar ea mai ales a caracteristicilor spațiale
nefiind posib ilă fără participa rea ei. Fie că avem de a face cu obiecte statice,
fie cu obiecte în mișcare, pentru a putea fi identificat e după formă, mărime,
volum sau poziție, devin oblig atorii mișcările globilor oculari pentru
centrar ea lor în zona vizibilității optime. Un ochi imob il ar fi aproape un ochi
orb, afirm a A.Leontiev (1961). Schemel e logice ale mișcă rilor ocula re se
form ează pe baza și după modelul celor ale mâinii implicate în percepția
tactilă a obiectelo r. La elabor area lor participă masiv instanțele centr ale, care
vor subordona c entrii refle cși de la nivelul trunchiului ce rebral.
Universitate a SPIRU HARE T367

Mișcă rile ocula re se realizează într-o gamă întinsă și variată, fiind nu
doar efectorii, ci și perceptorii, legate direct de extragerea și codifica rea
informației despr e direcții, poziții, dimensiuni metrice și configurații.
Traiectoriile lor sunt atât pe vertical ă, cât și pe orizontală, primele având un
registru mai întins. Ca form ă, mișcările ocular e pot fi de rotație, saltatorii,
sacad ate sau vibrative, frecvența fiecărei form e depinzând de modul de
prezentar e a obiectului – static sau în mișcare, izolat sau în anturajul altor
obiecte etc.
înreg istrările efectuat e (Iarbus, 1948, Preda, 1988) arată că, în
desfășurarea lor, mișcările ocular e se organizează după o anumi tă logică: la
primul contact cu obiectul au loc mișcările rapid e de „captare" și centrar e; ele
sunt urmate de mișcările exploratorii, de amplitudine mai redus ă și cu direcții
diver gent-conv ergente în interiorul conturului și suprafeței obiectului; apoi
aceste a sunt urmate de mișcările fine de fixare- măsurar e, care au rolul de a
scoate în evidență punctele și zonele nodale cu maximă încărcătură
informațională (unghiuri, înclinați i, curburi, simetrii-asimetrii, reliefu ri etc.);
în fine, când aceste elemente au fost reperate, intervin mișcările de
coordonar e-unificare, care asigur ă, pe de o parte, elabo rarea adecv ată a
fiecărei imagini retiniere, iar pe de altă parte, stabilirea disparități i unghiular e
optime dintre cele două imagini, pentru a se realiza unificar ea lor la nivel
central într-o singură imagine tridimensional ă (efectul binocula r sau
stroboscopic ).
În cadrul percepției auditive, veriga motorie este prezentă în operația
de captar e a sunetulu i (prin mișcările de întoar cere a capului și de poziționare
a pavil ionului urechii pe direcție perpendi cular ă și pe cât posibil frontală cu
sursa sonor ă) și în facilitar ea ajung erii undelor vibratorii la receptor (prin
mișcările ondulatorii ale lanțu lui de aso ciere din ure chea medie).
În percepția gusta tivă, produ cerea excitației este mijlocită în mod
esențial de mișcările limbii și masticatorii, care asigu ră atât dizolvare a rapidă
a substanțelor sipide în salivă, cât și dizolvarea moleculelor rezul tate pe
supraf ața recepto are.
In fine, și percepția olfactivă cuprinde în mecanismul său o
component ă motorie, reprezentată de așa-numi tele mișcări de adulmeca re, ale
capului și nărilor și de mișcă rile de inspirar e, în care sunt antrenați mușchii
intercost ali și ai diaf ragmei.
Universitate a SPIRU HARE T368

Cu cât aceste mișcări sunt mai ample și mai rapid e, cu atât excitația
odorific ă se produce mai prompt și cu o intensitate mai mare.
Așada r, în lumina celor arătate mai sus, noțiunea de percepție
mono modală capătă un înțeles relativ, în cadrul fiecărui analizator fiind
inclusă o verigă motorie care mediază sau participă direct la desfășurarea
proces elor spe cifice de elabo rare a imaginii glob ale a stimulu lui.
Percepția intermodală (plurimodală ). Așa cum arătam într-unul din
paragrafele anterioa re, analizatorii, deși s-au difer ențiat din punct de vedere
structural și s-au specializat din punct de vede re funcțional, ei nu sunt izolați
unul de celăl alt, ci interacțione ază în perman ență, influențându -și recipro c
dinam ica activității.
Expresia cea mai concludent ă a acestei intera cțiun i o reprezintă
integ rarea într-o imagin e unitară suprao rdonată a imaginilor particula re
(monomodale ) ale aceluiași obiect, perceput simu ltan sau succesiv prin
intermediul mai multor analizatori. Se întâmplă în mod curent ca, în cadrul
activității practice sau de cunoaște re, unul și același obiect să-l abord ăm pe
calea mai multor simțuri: tactil, vizual, auditiv , gustati v, olfactiv . Probabil că
nici nu există în realitate obiecte materiale care să posed e însușiri de o
singu ră modalitate și care să se adres eze unui singur analizator . Mai mult
chiar, am putea enum era o serie lungă de obiecte care posedă însușiri atât de
variate din punct de veder e modal, încât perceperea lor completă reclamă
participare a tuturor analizatorilo r. Devine evident, în acest caz, că imag inile
realizate de către fiecare analizator , reflectând grupe de însuș iri aparținând
aceluiași obiect, trebui e sinteti zate și integrate într-un model informaț ional
unitar , supraordonat (fig. 24). Așa cum am arătat, baza neuro fiziologic ă a
constituiri i perceptelor plurimodale o reprezintă zonele asociativ-integ rative
terția re și cuaternare ale scoarței cerebrale, care, topografic, se dispun între
zonele senzoriale modale (respectiv , veri gile c entrale ale an alizatorilor).
Percepția pluri modal ă ne apare astfel ca un nivel calitativ superior în
evoluția și organizar ea cunoașterii senzoriale a obiect elor și fenomen elor
lumii externe.
Judecând după aspectele fenomenologi ce subiective, se pare că
structur area informațiilor particulare în cadrul imaginii plurimodale se
realizează în jurul unui nucleu reprezentat de informația furnizată de o
anumită modalitate, care se impune ca aferent ație dominantă. Datele
observ ației sug erează c ă, cel mai fre cvent, a cest rol îl îndeplinește
Universitate a SPIRU HARE T369

analizatorul vizual: întreaga experiență senzorială dobândește atributul
vizualizăr ii. Dar nu este exclus ca în acest rol să apară, la un individ sau altul,
și alți anali zatori- auditi v, tactil, kinestez ic.
PERCEPȚ II MONOMOD ALE
I
PERCEPȚ II
INTERMO DALEII
PERCEPȚ IIIII
PLUR IMODA LE
Fig. 24. Niveluri ale integrării per ceptive
Pe lângă propriet ățile „pur modale" , care se pot percepe numai printr –
un anumit analizator , realitatea extern ă posed ă însușiri care nu pot fi
perceput e în mod adecv at decât prin intermediul a doi sau a mai multor
analizatori. Aceste a sunt spațiu l, timpul și mișcar ea.
Percepția spa țiului. Spațiul este o determinate fundamental ă și generală
a tuturor entităților material e, indife rent de forma lor de agregare-gazoas ă,
lichid ă, vâscoas ă sau solidă. El define ște și propria noastr ă existen ță, ca
organizare primordial substanțială, biologică. Modu l de dispunere și
conectare a celulelor în țesuturi și a țesuturilor în organe sau aparate se
subordone ază legilor geometri ei. Relaționare a cu mediul extern și o reglare
optim ă a activit ăților și comportamentelor sunt impos ibile f ără o
Universitate a SPIRU HARE T370

orienta re adecv ată în coordonatele spațiale. Ca urma re, cunoașter ea și
valorifi carea informației despre caracteristicile spațiale ale lucrurilor din jur
se impun ca cerințe obligato rii ale oricărei activități de adaptare. Această
cuno aștere începe chiar de la nivel senzorial, pe rcepția fiind prima veri gă într-
un astf el de pro ces.
Deși, în plan filosofic, spațiul este definit ca o categorie abstract ă ce nu
poate consti tui obiect al simțurilor (Kant o consider a ca având un caracter
aprioric, în afara și înaintea oricărei experiențe), în plan psihologic și practic,
el se particularizează și se concretizează prin intermediul unor proprietăți în
sine sensibi le, sesizabile prin simțurile noastre, precum forma, mărimea,
volumul, în tinder ea etc. Tocmai a cestea fac obiectul per cepției.
H.Po incare (1903) insista asupr a necesităț ii de a delimita spațiul
reprezentat (sau geometric), de cel obiectiv (perceput); primul este omogen și
izotrop, posedând trei dimensiuni, cel din urmă este ca un dat relativ, care
poate fi mai complex decât cel r eprezentat.
Percepția spațiului se realizează în două variante: cea a spațiu lui
bidimensional; și cea a spațiului t ridimensional.
Spațiul bidimensional se definește prin lungime (orizontală) și înălțime
(verti- cală) sub aspectul întinderii, și prin perimetru, sub aspectul închid erii.
In cadrul lui, se delim itează raporturile pozițional e binare: sus-jos, stânga-
dreapt a, faț ă-spate (schem a simetriei bi laterale ).
In percepție, element ele structur ante ale spațiu lui bidimensional sunt
orizontalitatea, verticalitate a, oblici tatea (înclinația ), curbiliniaritate a și
unghiula ritatea, ale căror conexiuni și raporturi generează formele geomet rice
plane.
Potriv it teoriei gestaliste, forma este un invariant determinat de
raporturile și pro-porți ile interne ale unei figuri și ea nu este influențat ă de
modifică rile dimensiunilor metric e în sine. De aceea, ea este primordială în
percepție, mărimea ocupând un loc secund și fiind un atribut al formei
(pătrat mar e – pătrat mic; triunghi mar e-triunghi mic etc.).
Atât în percepția formei, cât și în cea a mărimi i, se manifestă
fenomenul constantei. In primul caz, legea constantei face ca, indife rent de
poziția în care ni se prezin tă în câmpul vizual, un obiect familiar să fie
perceput în forma lui reală (rotundă, pătrată, triunghiular ă, dreptun ghiular ă
etc.); în cazul al doilea, această lege face ca un obiect famil iar să continue a fi
perceput în mărime a lui reală, în pofida îndepărtă rii de noi (până la o anumită
limită) și a micșorării imaginii lui retiniene.

In percepția vizual- kineste zică a mărimii acțione ază și legea
perspe ctivei, furnizând inform ații corectoar e privind raportul dintre distanța
obiectului de observator și mărime a aparentă a acestuia în percepție.
Informația generată de legea perspe ctivei influențe ază și asupra aprecierii
distanțelor . Rezul tă astfel următo area interd epend ență: perceperea unui obiect
familiar în mărime mai mică decât este în realitate se interprete ază că el se
află la distanță mare de noi; și invers, aprecierea unei distanțe ca fiind mare
devine premisă pentru „explica rea" faptului că un obiect familiar apare în
percepție mai m ic decât este în re alitate.
In cazul persp ectivei liniare, aplicabilă dimensiuni lor longitudinale,
imagin ea retiniană a lungimilor se află în raport invers proporțional cu
pătratul distanței „punctelor observ ate" (de reper) de subiectul observator ,
apărând astfel cunos cuta iluzie a perspectivei: privind în depărtare liniile de
cale ferată, constatăm că ele se apropi e treptat, până când se întâlnesc într-un
punct.
Percepția formei se realizează pe baza intera cțiuni i mecanismelor
tactil-kinestez ice cu cele vizual- kineste zice. Cele două fluxuri informaționale
se corelează și se integrează recipro c într-un pattern unitar, actualizabil în
integralitatea sa chiar în cazul perceperii obiectulu i doar prin intermediul
unuia din cele două mecanisme. Așa cum am subliniat mai înainte, liantul și
suportul comun al informației tactile și al celei vizuale despr e formă ca
determinație spațială primordială a obiectelor îl reprezintă schemel e motori i –
de explorare-inspecta re, fixare și cuprinder e-măsurar e a dimensiunilor liniare,
a rapo rturilor poz iționale dintre ele.
Punctel e nodale care determină invariantul intern al unei forme le
constituie unghiu rile, marginile și proporții le. Tocmai relevarea și
identifica rea lor reprezintă obiectivul principal al acțiun ilor și operațiilor
perceptive, atât tactil-kinestezice, cât și vizual-kinestezice. In cazul percepției
vizuale, atât a formei, cât și a mărimii, esențial este mecanismul optic de
refracție a fasci cululu i razelor luminoas e de-alungul verigilo r globului ocula r
și mecanismul motor de a comodar e.
La nivelu l globului ocular , fasciculul luminos se refractă de trei ori: o
dată la nivelul corneei și de două ori la nivelul cristalinu lui, întâi la nivelul
feței lui anterioar e și apoi la nivelul feței lui posterioare (fața anterioar ă se
comportă ca o oglindă convexă, iar c ea posterioar ă – ca o o glindă conc avă). In
sistemul dioptic al globului ocular , rolul princip al în formar ea imaginii îl
joacă cristal inul, c are, în ansamblu, funcționează ca o len tilă biconv exă.

După cum se știe din optică, la astfel de lentile există un anumit raport între
distanța obiectului față de lentilă și distanța imaginii față de aceasta.
Apropier ea obiectului de lentilă determină îndep ărtarea imaginii de
lentilă, și invers. In globul ocular , distanța dintre retină – care, din punct de
vedere optic, îndepl inește rolul de ecran – și cristalin rămânând aceeași, ar
însemna că, pentru a fi văzu te clar, obiectele trebuie să se situeze la o anumită
distanță. In realitate însă, noi vedem clar obiecte prezentate la distanțe
diferite. Acest lucru devine posibil datorită mișcărilor de acomoda re pe care
le efectuează c ristalinu l.
Când razele reflectat e de obiectul perceput vin paral el cu axa ochiului –
ceea ce se întâmplă când obiectul se situează pe distanța între 6 m de
observator și infinit – imagin ea pe retină se form ează corect fără mediere a
acomodă rii.
Dar pentru perceperea clară a formei și mărimi i obiectulu i situat pe
distanțe sub 6 m față de observator , razele nemaifiind paralele cu axul
ochiulu i, se declanș ează mecanismul de acomoda re: cristalinu l își mărește
convex itatea feței anterioa re proporțional cu apropie rea obiectulu i de ochi.
Creșter ea conv exități i cristalinu lui are o anumită limită, ceea ce înseamnă că
apropie rea obiectului de ochi nu trebuie să dep ășeas că un anumi t punct pentru
ca imaginea pe retină să se formeze în mod adecvat. Așada r, în acomod area
vizuală pentru distanță, există două valori critice: punctu l de depă rtare
maximă (punctum remotum ) aprox imat la 6 m (depășire a acestuia duce la
întrerupe rea procesului de acomoda re) și punctul apropierii mini me (punctum
proximum ), a cărui valoare variază cu vârsta, pentru o persoană adultă cu
globii oculari normali, ace astă valo are se situează între 12-15 cm.
Funcția de acomod are pentru distanță scade pe măsura înain tării în
vârstă, astfel că la 65-70 de ani ea dispare aproape cu desăvârșir e, datorită
scăde rii elasticității cristal inului. Ca urmar e, se instale ază fenomenul de
presbitis m sau de presbiotie (grec. presbis = bătrân; opsis = vedere), care
constă în incap acitatea de a vede a clar obiectele apropiate. Acest defect se
corectează prin ochela ri.
Pe lângă acomodar ea pentru distanță, ochiu l realizează și o acomoda re
la inten- sitatea lumini i (resp ectiv , a iluminatului). In acest proces, este
implicată pupila, care se poate mări sau micșor a cu ajutorul mușchi lor
dilatatori (mușchii radiari ai irisului) sau mușchilor sfincte ri (mușchii
circula ri ai irisulu i), în fun cție de variații le intensității lu minii.

După cum se știe, pe retină se form ează o imagine răsturnată a
obiectului perceput, a cărei mărime este invers proporțională cu pătratul
distanței dintre obiect și observ ator. Percepția formei și a mărimii se
desăvârșește la nivel cortical, prin intera cțiunea dintre zonele de proie cție
topică (primar e) și cele asociativ- integrative (secund are) pe baza unor
complexe operații de „calcul ": compa rație-ev aluar e, stabilirea de
corespondențe design ative, coordonări ale transformărilor intermediar e,
stabilirea de proporții și corelații etc. Imaginea retiniană se ia, deci, ca
mulțime de date primar e, care vor fi procesate după criterii de tip logico-
semantic de ordin superio r. Ea va fi, în primul rând, supusă unui proces de
rotație, astfel încât imagin ea corticală rezul tată să reflecte obiectul în poziția
sa reală (nu răsturnată).
Mecanismele implicate în realizar ea acestui proces nu sunt înnăscute,
predet erminate, ci se elabo rează în ontog eneză, prin învățare și condiționare.
Acest fapt a fost demonstr at de cercetătorul austria c Kohler , printr -un
experiment bazat pe folosirea ochela rilor lui Stratton (prin care obiectel e se
percep invers at, cu susul în jo s).
Subiecții experienței au fost puși să poarte acești ochela ri încontinuu,
timp de 30 de zile. In paralel, experimentatorul urmărea modificările produse
în percepția formei și poziției obiectelo r din jur, pe baza relatărilor detaliate
ale subiecților.
Rezultatul : în prima săptămână, subiecții relatau serioas e dificultăți de
identifica re a obiectelor și de orient are în spațiu; se manifesta puterni c
conflictu l între schemele perceptive elabo rate anterior și imagin ea actuală
obținută prin ochela ri; în a doua săptămână, s-a produs o slăbire a conflictului
inițial și ameliorar ea orientării spațiale; în a treia săptămână, conflictu l a
dispărut și subiecții nu mai întâmpinau dificultăți semnificative în
identifica rea formei și poziției obiectelor și în orientar ea în spațiu. In
săptămâna a patra, comportam entul respe ctiv se realiza normal, subiectul
nemanif estând nici o stângăcie în deplasar ea în spațiu și în opera rea cu
obiect ele.
După luare a ochel arilor , din nou subiecții au fost „aruncați" în situația
critică de la începutul experimentului: obișnuiți în timpu l purtării ochelarilor
să perceapă lucru rile inversat, înlăturar ea acestor a nu a dus și la abolirea
noilor schem e perceptive elaborat e, ei continuând să perceapă totul inversat.
Din nou, a fost neces ar un timp de aproximat iv 10 zile pentru reactivare a și
instalar ea sch emelor pe rceptive elabor ate ant erior.

Universitatea SPIRU HARET375Așada r, mecanismele percepției form ei și mărimii obiectelor trebuie
conside rate ca rezu ltat al unui proces evolutiv ontog enetic.
O premisă neurofizio logică esențială a percepției vizuale a formei o
consti tuie specializarea diferitelor grupe de neuroni care forme ază zona
proiecției topice în codifi carea distinctă a orizontalități i, verticalități i,
oblicității și curbilin iarității. Informațiile despre aceste dimensiuni liniare se
integrează în configurația structurată de către zonele asociative ale
analizatorului.
Percepția spațiului tridimensiona l este mai comple xă decât a celui
bidimensional. Releva rea și reflectar ea adâncimii (a celei de a treia
dimensiuni) și trece rea de la „forma plană " la „forma în volum" reclam ă
intera cțiunea coordonat ă a ambilor ochi, așa-numitul mecanism binocular . La
baza acestui mecanism, stau mișcările de conver gență-diver gență ale globilor
ocula ri. Conver gența constă în apropier ea privirii celor doi ochi pentru a
asigura cuprinder ea obiectului în zona maximei sensibili tăți (foveea centr ală)
a fiecărei retine; divergența, dimpo trivă, constă în îndep ărtarea privirii celor
doi ochi pentru a se putea realiza centr area optimă a obiectului în perimetrul
câmpulu i vizual binocula r. Variabila, în funcție de care se efectue ază
conv ergența sau divergența, este distanța dintre noi și obiect: la distanțe mici,
se produce conve rgența, la dis tanțe mari – dive rgența.
Percepția binocula ră constă în realizare a de către fiecare ochi a unei
imagini distincte a obiectului, potrivit unghiulu i din care îl surprindem. Intre
cele două imagini trebuie să existe o difer ență optimă (disparitate retineană
optimă): nici foarte mică, deoar ece periclitează relev area celei de a treia
dimensiuni, nici foarte mare, deoar ece împiedic ă fuzionar ea stroboscopic ă și
duce la diplopie – dublar ea obiectulu i (ima gine dublă).
Rezultă, așadar, că obținerea în percepția vizuală a celei de a treia
dimensiuni se dator ește integ rării celor două imagini retiniene primare parțial
discrepante. Această integ rare se realizează la nivel cortical, rolul
preponde rent av ându- l emisfe ra dreapt ă.
Un rol important în mecanismul general al percepției spațiului
tridimensional îl joacă schema koropterului: pentru o po ziție dată a ochilor , se
numește koropter locul punctelor -obiecte ale căror imagini se formează pe
coordonat e retinale corespondente (parțial). Koropterul longitudinal teoretic
sau cercul lui Vieth-Muller este circumfe rința ce trece prin punctul de fixare
și centrele pupi lare.

După Borin g (1947), percepția în volum se realizează pe baza
intera cțiuni i a două feluri de cue*: un cue primar și altul secundar . Cel dintâi
se referă la direcție și perceperea obiectelor apropiat e; cel de al doilea se
referă la perceperea desen elor, a graficii și a obiect elor îndepă rtate.
Disparitat ea binocula ră este un cue al profunzimii sau distanței subiective.
Asimetria dintre cele două retine crește o dată cu descrește rea distanței dintre
noi și obiect. Tendința spre contopire a acțiunii celor două retine crește pe
măsur a crește rii distanței dintre ochi și obiect, ceea ce face să nu mai poată
funcționa cue -ul profunzi mii, obiectul fiind per ceput bidi mensional.
Chiar în cazul în care, datorită distanței prea mari, adâncime a nu este
clar relev ată de percepție, recunoaște rea obiectului (după formă) o
completează (efect compens ator).
In percepția spațiului, o importanț ă adapt ativă deosebită o are
discriminar ea și evaluare a raporturilor și pozițiilor: un obiect nu numai se
identifică sau se recunoaște, ci se și încadr ează, stabil indu- i-se locul și poziția
în raport cu alte obiecte, care se iau drept repere. Astfel, spațiu l înconjur ător,
în care ne aflăm într-un moment sau altul, este supus în percepția vizual-
kinestezică unei comple xe procesări informaționale, care duce în final la
constituirea „hărților topografice mentale " și a orizontu lui spațial, care
include raporturile: aici-acolo, aproap e-departe, stâng a-dreapt a față-spate,
jos-sus, înăuntru- afară, alături-supr apus, grupat- distanțat – toate subordonat e
punctelor cardinale, abstr acțiune elabo rată în funcție de poziția Soarelui pe
bolta cerească și care joacă un rol esențial în organizar ea în plan mental (în
memorie și reprezenta re) a experienței spațiale.
Percepția spațiu lui nu poate fi înțeleasă în afara operațiilor de
măsurar e-compar are-evalu are metrică. Susținu te inițial de instrumente
improvizate, aceste operații se vor integra treptat în sistemul standardizat al
unităților de măsură – metrul sau submul tiplii săi. Fixare a în memorie a
corespond ențelor obiectuale ale acestor unități permite actualizarea și
folosirea lor în evaluările perceptive. Astfel, percepția spațiu lui se
perfecțione ază perman ent în cursul evoluției ontog enetice, dobândind un
caracter tot mai mediat ș i mai intelectu alizat.
Percepția timpului. Timpul este o determinație la fel de necesară și
absolută a orică rei exi stențe ca și spațiul: nu e xistă nimic în afara timpului,
Cue = o mu lțime de indici de r ecuno aștere, ce se obțin, î n cursul
experienței și care acționează în perc epție sau în g ândir e ca schemă
integ rativă. 376
Universitate a SPIRU HARE T

nici măca r veșnicia. Chiar fenomen ele psihice, lipsite de dimensiuni sensibile
legate de mate rialitate, posedă dimensiunea temporalității, au durată, pe care
le-o recunoștea și Im. Kant. Spre deosebir e de spațiu, care posedă propri etăți
intrinsec sensib ile, fiind asociate corporalității, timpul are un caracter mai
abstr act, perceperea lui devenind posibilă numai în mod indire ct, prin
intermediul stărilor și transfo rmărilor obiectelor și fenomen elor concrete din
jur. Particularitate a principal ă a tempor alității este scurgerea orientată și
ireversibilă. Această scurgere este prima care se impune, în manier ă generală,
experienței și trăirii noastre cotidiene. Ea se asociază întotdeauna cu
succesiunea evenimentelor , întâmplă rilor, stărilor , lucru rilor etc. Succ esiunea,
la rândul ei, se caracterizează prin rapiditate (viteză), ritmicitate,
periodici tate, care, în percepție, se iau ca principal e puncte de sprijin în
evaluar ea și trăir ea timpulu i. Atât în filosofie, cât și în psiho logie, s-a impus o
delimi tare între timpul obiecti v, așa cum există el în afara experienței noastre
imediate, și timpul subiectiv, așa cum ne este dat în percepția și în trăirea
imediată. Deși delim itarea pare justificat ă, ea nu trebuie exagerată într-atât
încât între cele două form e de manifestar e a timpu lui să se creeze o
incompatibil itate absolută. In realitate, timpu l subiectiv se structur ează și se
manifest ă numai pe fondul timpu lui obiectiv . Din punct de vedere valoric
(cantitativ), timpu l subiectiv se abate mai mult sau mai puțin semnificativ de
la cel obiectiv . Această abate re este determinată nu atât de imperf ecțiunea
mecanismelor perceptive, cât mai ales de influența factorilor dispoz iționali ai
personalități i (motivațional-a fectivi).
Percepția timpului și orienta rea în timp sunt indispensabile pentru buna
organizare și desfășura re a oricărei activități, a existenței cotidiene în general.
Insuși sistemu l personalități i se integrează și funcționează pe schema
orizontu lui temporal, cu cele trei coordon ate de bază ale sale: trecut – prezent
– viitor. Din corelare a lor rezultă conșt iința propri ei istoricități (biografii) și a
inser ării în t imp a prop riei e xistențe.
Așad ar, ca și în cazul spațialității, temporalitatea o raportăm, atât la
lucru rile și evenimentele lumii extern e, cât și la noi înșine, la Eul nostru fizic
și psihic (proc ese și stări fizice, biologice, procese și trăiri psihice).
Corespunzător , s-au diferențiat și structurat și două tipuri de mecanisme de
percepere și evalua re: unul pentru timpu l fizic (obie ctiv), care ține de
succesiunea trans formă rilor și fenomenelor în spațiu l extern, și altul pentru
succesiunea stărilor și proceselor din spațiu l nostru intern. Peste aceste două
mecanisme primar e, natur ale, proprii și animalelor , la om se ins tituie cel de
Universitatea SPIRU HARET377

Universitate a SPIRU HARE T378al treile a – de sorginte cultural ă, legat de sistemul instrumentelor și unităților
de măsură. Intre cele trei mecanisme se stabilește o relație funcțională de
subordona re, mecanismul de natură culturală reglând și controlând datel e
mecanismelor primar e.
Percepția timpu lui cuprind e trei asp ecte principale:
1.percepția succesiunii – (d e stări, ev enimente, f enomene);
1.percepția duratei (timpul în care are loc desfășur area compa ctă a
unui proc es, eveniment etc.);
1.percepția interval elor (distanța tempor ară dintre două eveniment e,
două stări, două pro cese etc., într-o anumită succesiune sau serie ).
Trebuie să facem distincție între percepția și evalua rea sau aprecierea
timpu lui. Ca obiect al percepției poate fi numai timpu l prezent, iar acesta
redus la valori relativ mici, doar de câteva secund e (maximu m 5 secunde;
peste aceast ă valoare avem de a face cu reprezenta rea timpu lui). Obiect al
evaluării-ap recierii poate fi orice segm ent al orizon tului temporal – trecut,
prezent, viitor -, decupat din continuumul general pe baza unor evenimente
punctual e.
Studii experimental e sistematice (P. Fraisse, 1956; Veker, 1960;
M.Golu, 1980) au demonstrat că percepția este supusă unei influențe
perturbatoa re mai puterni ce din partea motivației și afectivității decât
evaluar ea. Sub influența factorilor motivațional-af ectivi, în percepția timpului
se produc două genuri de erori: supraestimar ea, în care timpul subiectiv
(reflectat de percepție) devine mai lung (dilatat) față de timpul obiectiv, și
subestimar ea, în care timpul subiectiv devine mai scurt (comprimat) decât cel
obiectiv . Experimental, s-a demonstrat că durata evenimentelor plăcute tinde
să fie subestimată, iar cea a evenimentelor neplăcut e -supraestimată. In cazul
interval elor vide, se constată un raport invers: aștept area evenimentelor
plăcut e este supraestimată (timpul subiectiv devine mai lung decât cel
obiectiv), iar aștepta rea evenimentelor neplă cute este subest imată (subie ctiv,
timpu l trece mai repede decât se scurge el în realitate). In ceea ce privește
precizia, pe primul loc se situează percepția succesiunii, unde menținere a
unor intervale peste pragul diferențial între evenimente sau secvențe permite
determinare a obiectivă a ceea ce a fost și a ceea ce se întâmp lă în clipa dată.
Pe locul doi se situează percepția duratelor , cu abaterile în plus sau în minu s,
condiționate de semnificația conținutulu i lor. Precizia cea mai scăzută o
înregistrăm în

percepția intervalelor: cu cât acestea sunt obiectiv mai mari, trecând peste 5
sec., cu at ât perc epția lor va fi mai i mprecisă.
Tot pe cale experimentală s-a demonstr at că există diferențe
interindividuale semnific ative în percepția și aprecierea timpului, determinate
de sex, vârstă și tip de personalitate (introvertit-extrave rtit, analitic-sintetic,
emoțional- rațional etc. ).
Din punct de vedere neuropsiholo gic, percepția timpului este mai
complexă și mai dificilă decât cea a spațiului.
Dacă pentru reflectar ea propri etăților spațiale putem vorbi de existența
unor analizatori speci alizați (tactil- kinestezic și vizual- kinestezic), pentru
proces area timpu lui fizic nu putem indica un asem enea analizator . Este logic
atunci să presupunem că aceasta se realizează pe baza interacțiunii tuturor
analizatorilor , încep ând cu cei externi și terminând cu cei interni. Totuși,
judecând după datele experimentelor de labor ator, privind perceperea
duratelor diferiților stimuli modali, rolul principal în integrarea informației și
experi enței temporale revine analizatori lor chinestezic și auditi v, pentru care
serialitatea și succesiune a devin elem ente es ențiale de analiză-interp retare.
Dacă timpu l ar fi un continuum absolut omogen și „compa ct",
percepția lui ar fi imposibi lă, ca de altfel și orientare a concretă în el. Dar,
datorită faptulu i că nu avem de a face cu un timp absolut pur, ci cu un timp al
lucrurilor , al evenimentelor , al transformărilor, al stărilor et c., pe continuumul
lui se produc fragmentări, discont i-nuități, care se constitu ie în stimu li ai
percepției.
Forma rea mecanismelor conștientizării semn ificației temporale a
acestor stimuli parcurge un proces îndelun gat și anevoios. Mai întâi, în primi i
doi ani de viață, se constitu ie schemele de diferențiere și conștienti zare a
succesiunii zilelor și nopților, care asigu ră vectorizarea procesării duratelor și
interval elor dinspre trecut spre viitor. Apoi, se structure ază schemele de
discriminar e și evalu are în succesiune a propriilor stări și acțiuni, precum și în
succesiunea acțiunilor persoanelor din jur: înțelegerea faptului că între
începutul și sfârșitul unei acțiuni se interpune o anumi tă durată, așteptar ea
rezultatului fiind astfel supusă unui operator de condiționare. In al treilea
rând, se fo rmează schemele de evaluar e a suc cesiunii stărilor naturii în funcție
de anotimp, precum și schemele de moni torizare -interpr etare a succesiunii
zilelor în cadrul săptămâni i și a lunilor în cadrul anului. Abia după 5-6 ani,
copilul începe să se încad reze în
Universitate a SPIRU HARE T379

Universitatea SPIRU HARET380mod adecv at în timp, fără însă a fi stăpân pe toate elementel e referențiale.
Elabor area difer ențierilor la durata de acțiune a stimulilor , de pildă, se
realizează cu mari dificultăți și aceste a rămân încă multă vreme fragile,
instabile (M.Golu, 1958, 1960).
Calitatea percepției timpului este și mai dependent ă de formar ea
sistemului conc eptual de evaluar e decât percepția spațiului. Iar sistemul de
evalua re a timpului încep e să se elabo reze abia după intrar ea copilulu i în
școală. Cunoașter ea și exersa rea unităților standa rdizate de măsur ă – ora,
minutul, secunda – și a instrumentelo r specifi ce de cuantific are a lor
-cronometrul, ceaso rnicul etc. duc la formare a punctelor mentale de sprijin
pentru organizarea experienței perceptive directe a timpului. Chiar dacă
semnificația valoric ă a reperelor nu este exact înțeleasă ele permit realizarea
unei cuantific ări seriale orientat e: de la puțin la mult, de la „acum" la „mai
târziu". Chiar dacă, subiectiv, valorile unei secunde, unui minut sau unei ore
nu coincid întocmai cu c ele obiective indicate de ceasornic, în ev aluare, ele se
organizează în serie crescătoa re (secunda < minutu l < ora) sau descrescătoar e
(ora > minutu l > secunda ), aceasta însemnând că unități le de măsură
respe ctive se asociază cla r cu durate de valori dife rite.
Noțiunile de astronomie, de istorie, de geologie etc. aduc dimensiuni
noi în evaluar ea timpului : ziua (24 ore), săptămâna (7 zile x 24 ore), luna (4
săptămâni x 7 zile x 24 ore), anul (12 luni x 4 săptămâni x 7 zile x 24 ore),
deceniul (10 ani), secolul (100 ani), mileniul (1000 de ani). Acestea creează
percepției cadre de referință supraordon ate, circumscrie rea informației
temporale succesive dobândind mai mu ltă precizie și obiectivi tate.
Deși percepția și trăirea nemi jlocită a timpului se referă exclusiv la
segmentul prezentului psihologic (adic ă foarte scurt – câteva secunde), ele
joacă un rol esențial în structur area mentală generală a informației temporale.
întotdeauna reprezenta rea duratelor evenimentelor înscrise în orizontul nostru
tempora r se raporte ază și se sprijină pe percepție și pe trăirea prezentului:
ceea ce există acum devine punct de plecare în reconstituire a a ceea ce a fost
și de pr edicție a ceea ce va fi.
Percepția mișcării. Faimosul „Panta rei" („totul curge") – al lui Heraclit
– reprezintă prima generalizare filosofic ă a experienț ei cotidiene a schimbării,
a transformă rii a tot ce există în jurul omului. S-a ajuns astfel la categoria
mișcării ca propriet ate fundamentală a materiei, a cărei esență constă în
tendința intrinsec ă a oricărui lucru sau ființe, a orică rei form e de energie de a
trece dintr-o stare în alta. Astăzi, î n cadrul teori ei sistemelor ,

proprietate a mișcării este redat ă prin atributul de „dinamic" și se determină
prin raport area oricărei entități reale la facto rul timp, mai precis la acțiunea
legii timpu lui.
Se conchide astfel că toate sistemele reale sunt dinamice, în decursul
timpu lui ele modificându- și starea inițială, tre când în alte stări.
Pentru percepție se impune delimitare a între mișcarea internă (care se
realizează sub forma unor transformă ri structural- energetice ce-și pun
amprenta pe individual itatea sistemului) și mișcarea externă, mecanic ă (ce se
realizează prin modific area pozițiilor spațiale ale sistemului și deplas area lui
dintr-un punct în altul). Psihologi a s-a ocupat și continuă să se ocupe numai
de studiul percepției mișcării extern e, ea putând fi supusă experimentu lui de
laborator riguros. Mișcar ea intern ă ca atare nu poate fi percepută în mod
direct datorită rațiilor mici în care se produ ce (mult sub valorile pragurilor
difer ențiale); perceperea ei se realizează indirect, prin rezul tatele
transform ărilor , când acestea ating anumi te valori. De exemplu, mișcarea de
creșt ere a unei plante sau a unui copil nu poate fi urmărită pe cale senzorială,
dar efectele ei, după ce depășesc valorile de prag, devin observ abile (la
intervale mai mari sau mai mici de ti mp).
Percepția mișcării externe – în spațiu – o realizăm în mod curent și la
variații relativ mici ale poziției obiectelor în raport cu noi și cu reperele
statice de compa rație.
In legătur ă cu mișcarea, în psiholo gie s-au confruntat două punct e de
vedere: realist și fenom enologic. Primul a fost formulat și susținut de școala
asociațion istă, iar cel de al doilea de cea gestalistă. Potrivit punctului de
vedere realist, mișcar ea este un atribut al obiectului și ea se produ ce efectiv ,
percepția noastră reflectând- o ca atare. Punctu l de vede re fenomenologi c
susține, că mișcarea ar fi doar un atribut al experienței noastr e perceptive, ea
neavând un caracter real, ci unul aparent. M. Wertheimer unul din princip alii
reprezentanți ai gestaltismulu i, a reușit să demonstreze experimental existența
mișcării aparent e – fenomenul cp(fi). Experimentul a constat în aprinder ea
altern ativă, într-o camer ă obscur ă, la interv ale variabile, a două beculeț e la
capetele unei bare. Când interval ele dintre aprinderi erau micșor ate sub o
anumită valoa re (1/20 sau 1/16 sec.), subiectul înceta să mai perceapă două
lumin i distincte localizabi le în cele două puncte fixe și vede a o bandă
luminoasă compactă în mișcare, de la stânga la dreapta și de la dreapta la
stâng a, în funcție de becul care intra primul în funcțiune. întreba rea: există în
realitate a ceast ă mișcare?
381
Universitatea SPIRU HARET

Răspunsul: evident, nu! Cele două becuri se aprinde au ca și înainte în
aceleași poziții fixe. Atunci, mișcar ea este un fapt fenomenolo gic, dat numai
în per cepția noastră.
în fond, nu se poate consider a că acest experiment epuizează întreaga
problemă a percepției mișcării externe, ci el relev ă doar un aspect particula r
al ei, anume existența și în cazul său a fenomenului de iluzie, generat de
condiț ii speci ale, de conte xt, în cazul dat, de f recvența mar e a alternă rilor.
în percepția mișcării externe a obiectelor , acest fenomen este destul de
frecvent, datorită raporturilor de inducț ie care se creează între obiect și fond
(iluzia punerii în m ișcare a trenului în ca re ne aflăm pe fondul privirii trenului
de vizavi efectiv pornit; iluzia mișcării lunii pe cer noros, deși în realitate se
mișcă norii; iluzia mișcării în sens invers a stâlpi lor de telegraf și a copacilor
pe lângă care trecem cu trenul, când în realitate ei stau pe loc, spirala
autokinetică etc).
Așad ar, disputa dintre realism și fenom enalism nu se rezolvă prin
absolut izare și exclusivis m, ci prin relativizare și complement aritate: în
percepție avem de a face atât cu mișcarea reală, cât și cu cea aparentă, amb ele
dobândind pentru om valoar e instrumental- adaptativă (pe baza mișcării
aparente a devenit posibi lă crearea cinematog rafului).
M. Forgus (1966) a demonstrat că, din punct de vedere psihofiz iologic,
în percepția mișcării fizice (reale) și a celei aparente participă aceleași
mecanisme. Se știe, de pildă, că perimetrul vizual este segmentat după
gradiente de luminoz itate și criterii config urațional e (de bună form ă).
Determinanții permanenți ai percepției mișcării îi putem împărți în două
grupe: a) factorii spațio-tempor ali și b) legile config urației.
Stimulii specifici implicați în percepția mișcării sunt: variațiile de
luminoz itate, variații le pozițiilor în spațiu ale obiectulu i, reperele,
caracteristicile conte xtului (fondului). între aceștia există relații de
condiț ionare recipro că, astfel că modificar ea unei variabile atrage după sine
și modifica rea celorl alte, într-un sens sau în altul. Cea mai importantă se
dovedește a fi relația între stimulul proxim (reper) și cel periferic (care se
mișcă). Stimulul proxim este stabil. în esență, mișcarea este o relație între
stabil și instabil din punct de veder e spațial (poziț ional). Mecanismele
perceptive – vizual – kinestezice și vestibulare – efectu ează complexe operații
de ordonar e serială, de inclu ziune și de ierarhizare a element elor în cadrul
unei mu lțimi de bază. După Gibson, avem de a face cu un proc es de
Universitatea SPIRU HARET382

Universitate a SPIRU HARE T383ierarhizare dinamică a formelor în Formă, a secvențelor mai mici în secvenț e
mai mari.
In percepție, mișcarea se analizează după următorii param etri
principali: direcția (circula ră, pe orizon tală sau pe verticală, de la stânga la
dreapt a sau de la dreapta la stânga), forma traiectoriei (liniar-uniform ă,
ondulatorie, zigzagoformă etc.), viteză (uni-formă -neunifo rmă, lentă-
acceler ată etc.), durată și întindere (distanța dintre punctu l inițial și cel final).
Fiecare din acești parametri solicită în mod diferit funcția rezolutiv-
discriminativă a mecanismelor perceptive și, în raport cu fiecare,
prompt itudinea și corectitudinea răspunsurilor comportamentale vor fi
diferite.
Situațiile obiective în care se poate realiza percepția mișcării sunt
variate: • observatorul în poziție fixă – obiectul în mișcar e; • observatorul în
mișcare pasivă (într-un vehicul) sau în mișcare activă (mersul sau alergatul) –
obiectul în poziție fixă; • observ atorul în mișcare – obiectul în mișcare (în
același sens, în sens opus etc.).
Situația -etalon este consider ată aceea când subiectul în poziție stabilă
este pus să observ e un obiect care se deplas ează pe orizontală sau pe
verticală, pe o anumită întindere spațială, în fața sa. Se pot varia succesiv și
controla distanța și viteza. Inregistrar ea grafică sau cinem atografică a
mișcărilor capului și ale globilor oculari permite relev area caracteristicilor
schemelor perceptive implicate în rezolvarea acestei sarcini. Se pot face
constată ri diferite: • obiectul urmărit se menține tot timpul în zona centr ală a
câmpulu i vizual; • ieșire a obiectulu i din zona vizibilității optime acționează
ca semnal declanșator al mișcărilor globilor oculari și ale capului menite a
capta din nou obiectul în zona centr ală a câmpului vizual; • frecvența
recentr ărilor și rapiditate a succedării seriilor mișcărilor capului și globilor
ocula ri sunt proporționale cu viteza de mișcare pe orizontală sau pe verticală
a obiectului; • îndepărta rea treptată a obiectului de observ ator duce la slăbirea
corespunzătoar e a acuității vizuale în evaluar ea parametrilor menționați ai
mișcării.
In alte situații, intera cțiunea dintre variabile poate fi mai complexă, iar
eficienț a per cepției sc ade mai mult sau mai puț in semnific ativ.
Forme specific umane, de natură socioculturală, ale percepției. La
nivelu l ființei umane, în conte xtul și sub influenț a factorilor sociali, se
consti tuie forme specifice ale percepției, cu rezonanță deosebită în planul
organizării vieții ș i activității ps ihice. Este vorba de pe rcepția culorilor ,

percepția muzicii, percepția limbajulu i, percepția interperson ală și percepția
de sine (autope rcepția ).
Percepția culori lor. Deși socot ită o însușire secund ară, în sensul că ea,
ca atare, nu apare decât ca rezul tat al intera cțiuni i luminii reflectat e de
supra fețele obiect elor și de analizatorul nostru vizual, culoare a este
obiectu alizată, raportându- se întotdeauna la realitatea extern ă și nu la stările
interne ale retinei sau ale creierului. Cu alte cuvinte, noi conștientizăm faptul
că stimulu l generator al percepției culorii se află în afara noastr ă și are un
caracter obiectiv . Percepția culorilor se situează deasupr a simplelor senzaț ii
de culoa re, ea presupunând capacitatea de a realiza trans formări și combinări
complexe, pe baza unor tonuri sau nuanțe date separ at. în plan obiectiv ,
trecerea de la simpla senzaț ie la percepția culorilor este impusă de faptul că,
în activitatea cotidiană, nu avem aproape niciodată de a face cu culori simple,
unidimensionale, ci întotdeauna cu culori comple xe, posed ând însușiri și
structuri variate, multiple.
La nivelul percepției, realizăm distincția între iposta zele și modalitățile
posibile ale culorilor: culoare a în sine, dată indep endent de un suport
obiectual, de o form ă, culoare a ca determinaț ie a obiect elor concr ete (
„obiectul X are culoa rea Y"), culoar ea fondului pe care este prezentat
obiectul percepției, culoa rea în natură (a mediului anorganic și a celui biotic),
culoar ea artificială produsă de om etc.
Percepția se oriente ază, cu precădere, asupr a suportului și conte xtulu i
obiectu al al culorii; ea se desfășo ară în așa fel, încât să integreze culoa rea în
context obiectual. Când studiem sensibi litatea și senzația de culoar e, operăm
cu culoa rea „în sine" (fasciculul luminos fiind administrat direct aparatului
vizual – metoda fotometriei), iar când studiem percepția operăm cu culoare a
ca determinaț ie a obiect elor. întreb area pe care o punem de obicei subiectului
în acest din urmă caz este: „ce culoare are obiectul X? La rândul său, în
relatar ea verbală subiectul se referă la obiectul care are culoar ea roșie,
albastr ă, ve rde et c., iar nu la „ro șu", „albastru" , „verde " etc. în abstra ct.
Aceasta presupune un nivel de analiză-integrare-interp retare superior,
la care culoar ea dobândește o valoar e informațională pregnantă, devenind un
criteriu subiectiv de dife rențier e, identifica re, clasifica re a obiectelor din
jur.
Dacă admitem sensul lărgit al noțiuni i de culoar e – incluzând în ea nu
numai tonurile și nuanțel e crom atice, ci și pe cele acromatic e, – atunci putem
afirma că toate obiectele din j ur ni se înfățișează într -o anumi tă
384
Universitate a SPIRU HARE T

culoa re și ele consti tuie principalele suporturi pe baza cărora ne form ăm cea
mai mar e part e a experienței noastre subiective despr e culoa re.
Ne întreb ăm dacă obiectul dat își păstre ază constantă culoare a de bază
sau aceasta fluctuează în funcție de modific area conte xtului în care este
prezentat sau a iluminatu lui ? Răspunsul nu este simplu de dat. Oricum, el nu
trebuie plasat nici la o e xtremă, nici la ce alaltă, ci undev a pe la m ijloc.
Trebuie să menționăm că tonal itatea și luminoz itatea sunt funcție de
distribuția iluminatului ambianței și al supraf eței obiect elor pe care le
percepem.
Ca urma re, modific area în limite semnificative a acestor doi parametri
atrage după sine modificar ea caracteristicilor culorii de bază a obiectului.
Crește rea intensității iluminatului până la nivelul optimu mului fiziologic
facilitează releva rea cromaticității și accentu ează luminoz itatea; astfel, toate
culorile cromatice vor părea mai luminoase. Creșter ea peste acest optimu m
duce la apariția fenom enului Bezold-B rucke, în care: culoar ea roșie trece în
portoc aliu și apoi în galben; portocaliul se deplas ează în direcția galbenului;
galbenul se menține până își pierd cromaticitate a toate sau aproap e toate
celelalte culori, iar apoi trece și el în alb; albastrul- verzui devine albastru –
alburiu; albastrul își păstre ază crom aticitatea aproape în aceeași măsură ca și
galbenul. In aceste condiții, se poate emite ipoteza că intensitatea prea mare a
iluminatului produc e debr anșar ea mecanismului vederii centrale, rămân ând în
funcție numai mecanismul vede rii cromatice perif erice și al celei acrom atice.
Scăder ea intensități i iluminatulu i duce la slăbirea cromaticități i
(tonulu i cromatic) și a lumino zități i: culorile obiectelor vor părea mai șterse
și mai întunec ate; în condiț ii de întuneri c, cromaticitatea este abolită. In
general, pe fondul întuneri cului are loc o scurta re a spectrului crom atic de
ambele părți, iar galbenului i se substitu ie culoa rea albă. Fâșia portoc aliului și
roșului se deplase ază în direcția purpur -vișin iului, iar cea a verdelui se
deplase ază în direcția albastru- verzuiulu i. Observ ăm, așadar, că modificările
determinate de scăderea iluminatului sunt de semn contra r celor determinat e
de cr eșter ea lui.
Relația dintre percepția diurnă și cea nocturn ă a culorilor este reflect ată
în modul cel mai pregnant de fenomenul Purkinje (fig. 25). In figura dată,
cele două flori – una roșie și cealaltă albastr ă – sunt egal vizibile, cu o
strălucir e mai mare a celei roșii. Ambele sunt percepute cu aparatul conurilo r.
După 5 minute de privire a imaginii într -un ilu minat
Universitate a SPIRU HARE T385

Universitatea SPIRU HARET386semiobscur , floar ea roșie va înceta să mai fie perceput ă; va continua să se
perceapă numai cea albastr ă. Dacă iluminatul va fi slab, se va activa numai
aparatul bastonaș elor. Dacă luăm ca factor de referință iluminatul diurn, care
variază mult în decu rsul ciclului de 24 de ore, atunci trebuie să admi tem
variația continuă a caracteristicilor cromatic e ale obiectelor: cromaticitate a și
lumino zitatea cele mai pregnante vor fi înregistrate la amiază; lăsar ea treptată
a serii î mpin ge tot mai mu lt culoa rea spre nuanțele întunec ate și ac romatice.
Fig. 25. Fenomenul Purkinje (v ezi expl icația în te xt)
Cum, în general, lumina solar ă cade dintr-o singură parte, înseamnă că
iluminatul nu se va distribui în mod uniform pe toate fețele corpurilor;
implicit, apar diferențe privind culoare a lor: culoa rea feței expuse la lumină
se va percepe într-o nuanță mai luminoasă, mai vie; culoar ea fețelor umbri te
va fi perc epută într-o nuanță mai întunecat ă.
în același timp, difer ențele de luminoz itate creează contr aste la nivelul
muchiilor , care segm entează și mai mul t unitatea cromatic ă a obiectulu i.
în condi țiile percepției cotidiene, culoar ea obiectelor se desprinde pe
fondul culorii ambianței generale. în acest caz, în mod inevitabil, se produc e
o interacțiune între culoar ea obiectului perc epției și culoare a fondului, ce ea ce
duce la anumi te modifică ri ale culorii percepute a obiectului. Astfel, un obiect
gri pe fond roșu va căpăta tente verzui, iar pe fond albastru – tente oranj. Un
obiect având o anumită culoar e cromatic ă perceput pe fondul altei culori
cromatic e va primi din car acteristicile

acesteia. Se poate formula un principiu general, potrivit cărui a orice obiect
împrumută în parte culoar ea fondului pe care este dat, iar culoar ea în care îl
percepem noi este o rezul tantă a interacțiunii sale spe cifice cu ce a a fondului.
Pe de altă parte, trebui e să luăm în consider ație și faptul că „întruc ât
culoa rea celor mai multe obiecte din natură este dată de pi gmenți, c a urmare a
proceselor fizico- chimice au loc sub acțiune a luminii, ea se modifică
semnific ativ de-a lungul timpulu i. La majoritatea organismelor vii (plante și
animale ), coloritul extern sufer ă variații permanente nu numai sub aspectul
lumino zității și saturației, ci și sub cel al cromaticității. Față de toate acest e
schimbări devine legitimă întreba rea: care este culo area „reală " a obiectului X
sau Y? Răspunsul nu ni-l putem întemei a decât pe experienț a
fenomenologi că, care, în condițiile aceluiași mod de viață, ale aceluiași ciclu
sezonier sau circadean capătă anumite conotații și sensuri comune. Cum
culoa rea este funcție de lumină, întreaga noastr ă experi ență în materie de
culoa re se structure ază pe datele percepției diurne. Ca urmar e, acceptăm drept
culoa re reală a obiectului pe aceea pe care ne-o relevă percepția în condiți ile
diurne cu iluminat optim. Pe de altă parte, experiența generală – de cuno aștere
și practică – în legătură cu un anumit obiect se constituie nu doar pe baza unui
singu r contact perceptiv cu el, ci în urma mai multor asemene a contact e. Se
ajunge astfel la o valoar e medie a culorii, care acționează ca un invariant,
corectând, între anumite lim ite, deviați ile într-o direcție sau alta.
In cursul dezvoltării ontog enetic e, se ajunge și în percepția culorilor la
anumi te constant e, ca și în raport cu caracteristicile spațiale (form a și
mărimea).
H. Jacobsen (1951) și F.H.G eorge (1961) au emis ipote za, potriv it
căreia în mecanismele vizuale se elabor ează anumiți „operatori " speci ali care
separă iluminatul de culoa re și relevă tonalitatea și lumino zitatea culorii,
oarecum purificate de influențele denatur ate ale iluminatului.
Nu trebuie ignor at nici rolul integ rator-categorial al verbalizării,
diversitate a nuanțelor și tentelor culorilor fiind subordonate unei denumiri
unificato are.
In plan individual, percepția culorilor este influențat ă și de factorii
afectiv-dispo zițional i. Aceștia acțione ază îndeosebi asupr a satur ației și
luminoz ității. Ca regulă generală, se poate afirma că semnul pozitiv al
variabilelor dispozi ționale favorizează deplasar ea judecăților ev aluative în
Universitatea SPIRU HARET387

direcția accentuării, culorile fiind percepute mai pure și mai luminoase;
dimpotrivă, semnul negativ al acestor a favorizează judec ățile de subestimare:
culorile vor păr ea în percepție mai su mbre, mai șterse.
O influență semnific ativă o exercită și starea de expectație sau de set
formată sau indusă anterio r. Cercet ări speciale de labor ator (B.Judd, 1940;
D.Wright, 1958) au stabili t că trăsătu rile de cromaticitate și luminoz itate ale
culorii-sti mul tind să se modifice în direcția impusă de specificul culorii față
de care s-a creat starea de aștept are a subiectului. Dacă expectația creată
favorizează concentra rea, cu precădere, asupra obiect elor, subiectul va
percepe culoar ea acestor a într-un fel; dacă aceasta favorizează concentr area
asupra culorii ambianței, per cepția culorii ob iectelor se va produc e într -altfel.
Expectația sau setul se instalează și sub influența stărilor de motivație,
astfel încât perceperea culorii obiect elor va fi aproap e permanent influențată
de respe ctivele stări.
La baza percepției culorilor stau două fenomene importante: amestecul
și contrastul.
Ameste cul (optic) constă în fuziunea și transforma rea în cadrul
percepției a două sau mai multor culori într-una singu ră cu caracteristici de
tonalitate, saturații și lumino zitate specific e, diferite de aceleași caracteristici
ale culorilor ini țiale (primar e).
Se conside ră că întreaga gamă a amestecurilor cromatice perceptibile
se distribu ie în trei grupe mari: a) grupa amestecurilor dintre roșu și albastru;
b) grupa amest ecurilor dintre albastru și galben și c) grupa amestecu rilor
dintre galb en și roșu (Arnh eim, 1971).
In sensul cel mai strict, amestecurile sunt nuanțe omog ene în care
fundamentalele fuzione ază complet.
Reali zarea amestecului optic al culorilor se subordone ază acțiunii unor
legi: legea transformărilor intermediar e, legea transformărilo r
complem entar e, legea transfo rmărilor identice.
Prima lege postulează că două lungimi de undă arbitrar alese în
ameste c produ c o culoa re intermedi ară, care, după caracteristicile de
tonalitate, satur ație și lumino zitate, se locali zează între ele; potrivit celei de a
doua legi, în continuumu l spectr al se pot găsi perechi de culori care, prin
ameste c, produc culoa rea gri (sau alb), ele fiind reciproc complementa re (ex.
verde + roșu); în lumina celei de a treia legi, două perechi de culori care sunt
perceput e la fel dau prin ameste c o culoa re identic ă din punct de
Universitatea SPIRU HARET388

Universitatea SPIRU HARET389vedere subiecti v, indifer ent de deosebirile ex istente în compo ziția fizică a lor.
Pe lângă trăsăturile de ordin cromatic specific, ameste curile se
caracterizează și prin anumite obertonuri de ordin subiectiv, care modu lează
aprecierea și trăirea lor.
In funcție de poziția de dominantă sau subdo minantă a componentelor ,
între două perechi de culori se stabilesc raporturi rejective (în percepție ele se
resping ) și cong ruent e (în per cepție se apropie, armonizându-se).
La ameste cul obișnuit, care se produc e prin stimu larea ambilor ochi cu
aceleași culori, se adau gă așa-numi tul ameste c binocular . El constă în
obținerea unei oarecare a treia culori prin stimulare a separ ată a fiecărui ochi
cu o altă culoare. De exemplu, dacă privim o supraf ață albă prin ochela ri cu
lentile colorate diferit – una în roșu, iar cealaltă în albastru – vom percepe o
culoar e mixtă albastru- roșie; când culorile lentilelor sunt foarte apropiat e
între ele, atunci amestecul nu se produc e și percepem altern ativ, când o
culoar e, când cealaltă (lupta câmpurilor viz uale).
După modul de prezentare a culorilor , se distinge un contrast spațial
(culorile sunt prezentate în raporturi de vecinătat e spațială ca în pictura
poantelistă – forme realizate din puncte cromatice diferite, care privite de la
distanță par compa cte în nuanțe de ameste c) și unul temporal (simul tan sau
succesiv). Ameste cul spațial este mai ușor realizabil decât cel tempor al și are
o stabilitate mai mare. Contrastul constă în intera cțiunea culorilor date
simu ltan sau succesiv, astfel încât una este accentuat ă (amplific ată), iar
cealaltă atenu ată, discrepanța lor în percepție devenind mai mare decât este în
realitate. Contrastul spațial (simu ltan) se realizează prin alătur area
(juxtapun erea) supra fețelor color ate sau prin suprapun erea unei supraf ețe mai
mici (culoa rea-obiect ) peste o suprafață mai mare (în acest al doilea caz,
intensitatea lui fiind semnificativ mai mar e).
Cel mai puternic este contr astul dat de culoare a neagră pe fond alb,
urmând apoi, în ordine: albastru pe fond alb, negru pe fond galben, roșu pe
fond alb, galben pe fond violet, roșu pe fond negru. Cel mai slab este
contr astul între culorile apropiate cromatic pe scara spectral ă: indigou -violet,
portoc aliu-roșu etc.
Intensitate a contr astulu i diferă dacă supraf ețele- stimul sunt prezentate
static sau în mișcar e, în acest din urmă caz contrastul fiind semnificativ mai
puternic (M. Golu,Gh. Zapan, 1966).

Culorile de contrast sunt apropi ate de cele complementar e, cu
deosebir ea că ele nu sunt recipro ce: de exemplu, culoa rea de contr ast pentru
galben este violetul, dar culoar ea de contr ast pentru violet nu este galbenul, ci
galben-verzui.
Contrastul nu este un fenomen episodic, întâmplător , ci o modalitate
specifică de realizare a percepției culorilor , ceea ce a făcut ca el să fie
valorifi cat pe scară largă în pictură și grafică, în sistemele de semnalizare, în
arhitectură și în industria textilă și de confecții etc.
Percepția muzicii. Apărută ca un acompaniament și potențator al
activității umane, muzica s-a desprins și s-a constitu it treptat într-o formă
specifică de creație artist ică și s-a obiectivat într-un tip aparte de stimuli ai
percepției auditive și într-o sursă de trăiri și satisfa cții estetice. Element ele
sale constitut ive de bază sunt sunetele cu vibrații periodice produse fie de
vocea umană, fie de instrument e special conc epute și construite. Acțiune a
acestor sunete va reprezenta premisa obiectivă a diferențierii și speci alizării
funcționale, în cadrul analizatorului auditiv, a subsis temului auzului muzical,
care este specific uman, modulându- se după evolu ția istorică a structurilor
muzicale.
Muzica implică trei genuri de activităț i: de creație, de execuție
(interpr etare) și de pe rcepție.
Dacă primele două sunt apanajul unui număr restrâns de persoan e,
dotate cu talent componist ic sau interpr etativ deosebit, percepția este comună
tuturor indivizilor, fiind greu de găsit cinev a care să nu manifeste un gust cât
de cât cristali zat pentru o muz ică sau alta. Când acest gust atinge un nivel mai
înalt de structura re și dezvoltare, apare motivaț ia intrinse că a percepției
muzicale, concretizată în trebuința și plăcerea de a asculta muzică. Astfel,
percepția ia forma unei activități psihice mai comple xe, cea de ascultar e, în
care, pe lângă imag inile auditive propriu- zise, se include o gamă întinsă de
trăiri emoț ionale și de asociații ideative, potrivi t atât conținu tului mesajului
muzical, c ât și particularităților psihoind ividuale ale subiectului.
Percepția muzicii include trei faze care, în ordinea comple xității, sunt:
difer ențiere a și ident ificarea ritmului, diferenție rea și identific area liniei
melod ice (și a caracteristicilor melod ice de ansamblu ale bucății muzicale
date) și dife rențier ea și identifica rea structurii armonic e.
Ritmul este primul care se sesizează într-o bucată muzical ă și care se
impune per -cepției noastre. El rezultă din modul de ordona re a durat elor 390
Universitatea SPIRU HARET

sunetelor muzicale și a inter-valelor dintre acestea. Astfel, se disting: ritmuri
alerte, ritmuri moderat e și ritmuri lente.
Din punct de vede re psihofi ziologic, ritmurile alerte au un efect
activator , ergotrop, antrenând mișcări reflexe ale membrelor și corpului (ex.,
ritmul de dans, ritmul de marș etc.), iar ritmurile lente au efect liniștitor ,
hipno gen (ex., ritmul cânte celor de lea găn).
Linia melodică este o component ă a cărei desprind ere și evaluar e se
realizează treptat, pe măsur a desfășu rării seriale a bucății muzicale. Pentru
aceast a, este solicitată activitatea rezolutivă complexă a analizatorului auditiv
în raport cu structur a spect rală, de frecvenț ă, a sunetelor muzical e și cu
raporturile de înălțime (diferenț ele de frecvență ) dintre ele. După structura
spectrală – numărul frecvenț elor auxiliare și periodicitate a oscilației lor -,
gradul de melodicitate al sunetelor care alcătuiesc o operă muzicală este
diferit. Acesta este un prim factor obiectiv care influențe ază și determină linia
melodică și, implicit, aprecier ea în percepție a individuali tății melodiei. Cel
de-al doilea factor important în percepția melod iei este raportul de înălți me
dintre sunetele constituente ale bucății muzicale. Acest raport poate fi:
ascendent (de la sunete joase spre sunete înalte), descendent (de la sunete
înalte spre sunete joase), ascend ent-desc endent (de la sunete joase spre sunete
înalte și de la sunete înalte, înapoi, spre sunete joase), descendent- ascendent
( de la sunete înalte spre sunete joase și de la sunete joase, înapoi, spre sunete
înalte), uniform sau lin (difer ențele de înălțime dintre sunetele vecin e
menținându- se relativ constant e) și neuniform sau accidentat (dife rențele
dintre sunetele ve cine modificându- se în rații ineg ale și aleator).
A percepe muzica înseamnă a realiza evalua rea dimensiun ii ei
melodice și a ierarhiza după acest crite riu multitud inea entități lor muzicale pe
care subiectul le întâl-nește. Și în mod curent, noi operăm o asemene a
ierarhizare, afirmând despre o lucra re muzicală că este foarte melodioasă,
melodioasă, puțin melodioasă sau, pur și simp lu, nemelodioasă. Slaba
melodicitate a unei muzici poate fi compensată prin ritm; în acest caz,
orienta rea dominantă în percepție va fi spre ritm, melodia trecând pe plan
secundar .
Percepția melodiei, spre deosebir e de cea a ritmulu i, devine puternic
dependentă de experiența anterioară și de cultura muzicală generală a
subiectului. Se cr eează astfel o sensibili zare sele ctivă și pref erențială pentru
Universitatea SPIRU HARET391

Universitatea SPIRU HARET392anumite melodi i și o rezis tență sau barieră psihologi că (afectivă ) în raport cu
altele.
Percepția structuri i armonice se manifest ă în raport cu muzica mai
complexă, de regulă cultă, de natură polifonică și simfonică. In sens general,
armonia se definește ca fiind calitate a unui ansamblu care rezultă din
integ rarea părților sau element elor sale și din adaptar ea lor la un
„destin"" (obie ctiv) comun. Cele dintâi manif estări ale armoniei au constat
într-o succesiune de intervale simple – octav e sau quinte. Treptat, muzicienii
au început să util izeze și alte intervale (septimă, terță ). La sfârșitul sec. al XV –
lea, apare noțiunea de acord. Dar adevăratele principii ale armoniei modern e
au fost desprinse și formulate abia în sec. al XVIII-lea și au servit drept bază
de orientar e pentru muzicienii-compoz itori până la sfârșitul sec. XIX. Legile
scrierii armonic e se referă la legile rezonanței natur ale a corpurilor sonore.
Armonia rezidă, deci, în natur a și raporturile dintre acorduri pe vertic ală.
Aceste acorduri pot fi consonante sau disonant e. Inlănțuire a acordurilor este
determinată de tipul ga mei în ca re se plasează.
A percepe structura armonică a muzicii înseamnă a diferenția și
ident ifica acordurile și calitate a lor sonoră – consonant ă sau disonantă. O
asemen ea sarcină este mult mai comple xă decât cea a diferențierii și
ident ificării liniei melod ice. Ea presupune corel area analizei și integrării nu
numai pe orizon tală (de tip serial), ci și pe vertical ă (de tip simultan).
Mecanismele psihofiz iologice capabile de o asemene a perform anță se
forme ază treptat, pe măsura ascultării și evaluă rii muzicii simfonice sau
polifonic e. De aceea, nivelul de realizare și „efici ența" percepției actuale a
structurii armonice depind esențialmente de cultura muzicală a subiectului. In
general, o structur ă armonică se relev ă mai ușor în muzica vocală (corală)
decât în cea instrumentală. Vocea umană intră mai direct în rezonanță cu
aparatul fonator al ascultătorului, facilitându -se astfel procesarea și integ rarea
pattern-urilor auditive.
Percepția muzicii este o activitate subordonată legilor gestaltului:
părțile componente ale bucăților muzicale-stimul fuzionează într-un întreg
auditi v, ale cărui calități experiențiale sunt ireductibile la simpla sumă a
însușiri lor pe care le posedă fiecare din ele luate separat. Individualitate a unui
gestalt muzical este dată nu de valorile absolute ale notelor care compun o
melodie, ci de raporturile dintre ele. Astfel, așa cum au demonstrat
experimentele lui Von Brentano și Be nussi, o melod ie își

Universitate a SPIRU HARE T393păstr ează integ ritate a, în pofida transpunerii ei într-o altă gamă sau a varierii
unor note individuale oarecare. (De obicei, recuno aștem o melodie famil iară
chiar atunci când e a este interp retată fals).
Studiul percepției muzicii oferă date prețioase pentru demonstrar ea
caracterului devenit și condiț ionat al schemelor funcțional-oper aționale ale
analizatorilor și a implică rii grupurilor de transfo rmări intermediar e între
stimul și i maginea lui subiectivă finală.
Percepția limbajulu i este, de asem enea, o formă de percepție
condiționată și determinată istorico- social și este proprie omulu i sociali zat,
care trăiește într-un mediu sociocultural dat.
Stimuli i pe baza cărora s-au difer ențiat și dezvo ltat istoric ește
mecanismele și schemele perceptive sunt sunetele articulate, care compun
limbajul oral, și semnele grafice corespunzătoar e lor (liter ele sau grafemle) și
care reprezintă suportul obiectiv al li mbajului scris.
In timp, atât în plan istoric cât și în plan ontogenetic, limbajul oral
precede pe cel scris iar, în cadrul celui oral, primele care se constituie sunt
mecanismele perceptive auditive. Așa cum am arătat în capitolu l despr e
senzaț ii, la om, în cadrul sistemului audit iv general, se delimi tează, din punct
de vedere funcțional, subsis temul auzului verbal sau fonematic. Acesta este
specializat în receptar ea, diferențier ea și identific area element elor și structurii
limbajului oral (sonor ). Funcționar ea lui este organizată pe baza a trei
principii esențiale: a) principiul proiecției și reprezentării topice; b) principiu l
ordonării se riale și c) principiul design ării informaționale.
Potriv it primului principiu, în cadrul auzului fonematic, se realizează
treptat, în cursul comunicării individu lui cu semenii (a copilului cu adulții),
modelele fonetice- etalon ale fiecă rui sunet al limbii date, modele care se
stoche ază și se păstre ază în memoria auditivă de lungă durată. Acestea devin
etalon de referință pentru toate pronunț iile individuale ale unuia și aceluiași
sunet, făcând posib ilă recunoaște rea, în pofida unor variații și alterări
situaționale. Astfel, se elabor ează și primul nivel integrativ al percepției
limbajulu i – nivelul fonetic-se cvențial. Pe baza lui, se structur ează apoi
organizarea fonetic ă confi gurațională – silaba și cuvântul. Cons tituirea
modelului intern al silabelor și cuvintelor și păstrar ea lor în memoria de lungă
durată reprezintă o a doua etapă esențială în dezvoltare a percepției limbajului
oral.

Cuvintele devin structuri fonetic e închise, stabile, și, pentru a putea fi
corect identific ate și recunoscute, este necesar ca în memorie să existe
modelele lor intern e, care să se actualizeze în cursul percepției curent e. In
afazia senzorială (Wernicke ), impos ibilitatea pacientului de a percepe
mesajele codificate sonor (prin limbajul oral) se datorește afectării acestui
nivel de integ rare fonetică – nivelul cuvintelo r.
Potrivit celui de-al doilea principiu, mecanismele auzului fonem atic
trebuie să-și organize ze modul de funcționare impus de caracterul serial al
fluxului verbal la „intrare" și de schemele logico- gramatic ale de selecție și
ordon are a sunetelor în cuvin te și a cuvintelor în propo ziții. Astfel, proces area
fluxului verbal se va realiza simultan pe două coordonat e: cea a serialității,
prin segm entar e succesivă, corespunzător conturului fonetic al cuvintelor , și
cea a compatibil ității cu schem ele logico -gramatic ale specific e limbii date.
Orice abate re de la una din aceste două coordonate îngreunează percepția
corectă a mesajelo r verb ale.
Se pare că schemele gramatic ale de ordonar e a cuvintelor în propoz iție
se impri mă auzu lui verbal încă din primii 2 ani de viață, înain te, deci, de
acumulare a de către copil a unui vocabular bogat. Este uimitor faptul că deja
la vârsta de 3 ani copilul nu numai că percepe corect propozițiile, dar își
organizează și propria sa vorbire după reguli gramaticale, pe care, ca atare, nu
le-a învățat în mod special. Tocmai în fața unui asemene a „fenomen",
cunos cutul psiholog german W.Stern (fondatorul personalismu lui) a
concluzionat că „simțul limbii" este înnăscut. Intr-o variantă mai sofisticată,
opinia respe ctivă a fost reiter ată în zilele noastre de către N. Chomsk y, care
susține caracterul predet erminat, imanent, al structurilor de adâncime ale
limbii (care, în fond, se r educ la schemele gramatic ale de bază).
Potrivit celui de-al treilea principiu, limbajul este un cod în care se
obiectivează mesaje informaționale. Aceasta presupun e ca percepția și
utilizarea lui, în procesul comunicării, să realizeze o relaționar e determinată a
cuvintelor și propozițiilor cu imaginile mentale ale obiectelor și fenomenelor
concr ete, cu conținuturile noționale (conc eptuale) ale gândirii sau cu stări
motivaționale (dorințe, trebuințe, aspirații etc.) și afective (trăiri pozitive sau
negative). Mecanismele și schemel e percepției auditive trebuie astfel, în mod
necesar, să interacționeze cu celelalte sisteme funcționale -cognitive, afective,
motivaționale etc. – și să efectueze o operație de design are (transf er), care
constă în atribuirea unui conținut informațional 394
Universitatea SPIRU HARET

fiecărui cuvânt- cod (nomen). Aceasta înseamnă ca organizare a funcțională a
auzului verbal să se realizeze și în concordanță cu criteriile logico -semantice:
desprind erea în cadrul fiecărui cuvânt, a fiecărei sintagm e receptat e, a
semnific ației (adică a legăturii design ative: la ce se referă). De aici rezultă că
percepția limbajulu i nu se reduce la detecția, discriminar ea și identifica rea
cuvintelor , ci ea presupune și releva rea sensului lor, a legăturii lor designative
cu realitate a.
Datele clinice au pus în evidenț ă posibilitatea afectării acestei legături,
ceea ce duce la pierde rea capacității pacientului de a decela semnificația
cuvintelor (tulburar e cunoscută sub denumirea de afazie transco rticală sau
semantic ă).
Percepția are ca obiect și limbajul scris. Limbajul scris este o proiecție,
în scopul conserv ării în timp a conținuturilor informaționale, a limbajulu i oral
într-un cod g rafic – litere și serii or ganizate de litere (cuvinte). In mod normal,
codifica rea grafică se realizează în forme plane, adresându- se analizatorului
vizual, sau în volum (la nevăzători ), adresându- se analizatorului tactil.
Percepția limbajulu i scris îmbra că form a actului cititu lui. Deprinde rea lui
reclamă un proces special de învăța re, care, în epoc a noastră, se desfășoară
într-un cadru organizat în școal ă. Cititul include următoar ele secvențe
principale: a) discriminare a și identificar ea literelor; b) legarea literelor date
serial într -o config urație integrală (unitară); c) relaționare a imag inii gr afice cu
o imagine obiectuală sau cu un conț inut informațional spe cific.
Prima secvență reclamă forma rea modelulu i-etalon al fiecărei litere a
alfabetului și stocarea lui în memoria de lungă durată. Aceasta este premisa
psihofi ziologi că de bază a formării capacității de recuno aștere a literelor în
contexte situaționale diferite și în pofida unor alterări ale form ei lor ideale.
Având o formă mai simp lă din punct de vedere grafic, literele de tipar se
învață și se recunosc mai ușor decât cele de mână, iar, în cadrul lor, cele
majuscule se recunosc și se învață mai ușor decât cele mici. Cu cât modelel e-
etalon sunt mai bine integ rate și consolidate, cu atât recunoaște rea lor devine
mai rapid ă și mai core ctă, și invers.
Cea de-a doua secvență presupun e trecerea de la percepția de tip
secvențial, a formelor elementar e (literale) la percepția globală
(confi gurațională) complexă (cuvintele), în care imaginile individuale
fuzionează într-o imagin e suprao rdonată cu identitate propri e. Aceasta se
bazează pe activitatea unor mecanisme integrative de rang supe rior, care
Universitate a SPIRU HARE T395

Universitate a SPIRU HARE T396includ zonele asociative secunda re ale analizatorului vizual. Percepția
cuvintelor este o sarcin ă mai complexă decât percepția literelor și dezvo ltarea
ei până la automati zarea schemelor integrative reclamă un conta ct perman ent
cu limbajul scris. Spre deosebir e de percepția cuvintelor codificate sonor ,
solicitată cotidian la fiecare indiv id, percepția cuvintelor codificate grafic
(limbajul scris) este condi ționată de nivelul de instruire, de contactul cu
cartea.
Leziuni la nivelul zonelor asociative ale lobilor occipitali determină
pierd erea capacității de recunoaște re a cuvintelor scrise și deci a cititu lui
(alexia).
Cea de a treia secvență – relaționa rea imaginii grafice cu imagin ea
obiectu ală sau cu conținutu l informațional de tip noțional – duce la realizare a
semnific ației, adică a înțe-lesulu i cuvintelor . Ea are la bază interacțiunea
analizatorului vizual cu cel auditiv , cu cel tactil și cu zonele asociative
plurimodale de ordinul I II și IV, din lob ii pariet ali și front ali.
Intrerup erea acestor circuite funcționale determină pierde rea capacității
subiectului de r ealizare a sensului mesajelor scrise.
Percepția interpersonală. Ca fiin ță socială, care trăiește perman ent în tr-
un conte xt relațional, omul își va cultiva în mod deosebit percepția semenilo r.
Se consti tuie astfel percepția interpe rsonală, care deține un loc esențial în
viața cotidiană. In cea mai mare parte, această form ă a percepției se
realizează pe cale vizuală – figura, realitatea fizică a altei persoane, – și
auditivă – vocea (mai ales timbrul acesteia ca indice indiv idualizator).
Imaginea perceptivă a unei persoane se întregește cu date, criterii și etaloane
din experienț a socială anterioa ră și ea este supusă unor complexe operații de
compa rație și interpr etare, în urma cărora ne form ăm o anumi tă opinie cu
caracter axiologic și ne stabil im o anumită atitudine față de pe rsoana în cauză.
Așa cum în percepția obiectu ală tindem să relev ăm propri etățile care au o
anumită importanță pentru noi, tot astfel, în percepția interpe rsonală, trecem
dincolo de aspectul fizic exterior , tinzând să surprindem trăsătu ri de caracter,
calități intelectual e și morale.
Percepția persoanelor din jur este condiționată și de filtrele impuse
sociocultur al, care creează stări de set „categ oriale", prin prisma cărora
imaginii a ctuale i se imprimă interp retări prestabilite.
Sub raport calitati v, percepția interp erson ală se realizează pe baza
următorilor integ ratori: • integ ratorul atra ctivității-îndepă rtării; • integratorul

de rol-status (al nive- lului de realizare ) • integratorul estetic și • integ ratorul
etico-axio logic.
Integratorul atractivității reține și opere ază la nivelul haloului
fenomenolo gic pe care-l emană config urația fizionomică globală a perso anei
percepute. El acționează asupra sferei emoț ionale inconșt iente, de esență
simpatetic ă, determinând, în plan comportamental, ceea ce în mod obișnui t
numim reacția de atracție sau de îndepărt are. Astfel, într-o relație
interperson ală, ne simțim fie atrași, fie respinși, iar uneori, într-o stare de
indiferență sau de ambivalență. Dacă ni se cere să ne motivăm o astfel de
selectivitate empat etică, vom constata că ne este greu sau imposibi l să
formulăm un răspuns închegat și riguros argumentat. Integratorul respe ctiv
creează o stare intern ă de set, cu rezonanță afectivă, care ne face să ne simțim
bine în compania unei persoan e și incomod, tensionaț i – în compania alteia.
Integratorul de rol-status este de esență socio-cultural ă, el form ându-se
în cursul ontog enezei, pe măsura interiorizării semnificației diferitelor roluri
și status- uri, așa cum o impune familia sau categoria social ă din care facem
parte. Cum rolul și status- ul se valori zează, dobândind caracter pozitiv sau
negativ (de superioritate sau de inferioritate ), imaginea perceptivă a celuilalt
își va modific a și ea semn ificația, imprimând relației o valență pozitivă sau
negativă: acceptar e, prețuire, admir ație, venerație versus resping ere, invidie,
dispreț, ură.
Integratorul estetic operează la nivelul însușirilor și trăsăturilor
aspectului fizic exterior: talie, față, culoare a tenului, a ochilor , a părului,
gradul de proporționalitate etc. El este specifi c fiecărui individ. Atributul,
„frumos" sau „urât", care se atașează de către diferiți subiecți imaginii
„fizice" a aceleiași persoane nu coincide, iar uneori poate fi diametral opus:
unii observ atori apreciază persoan a respectivă ca frumoasă, alții mai puțin
frumoasă sau chiar urâtă. Integratorul estetic face ca percepția interp ersonal ă
să fie acope rită de trăiri emoționale pozitive (agreabil, plăcut, încântător etc.)
și negative (deza greabil, neplăcut, hidos, respin gător etc.). Această
selectivitate dobândește o valoar e instrumentală deosebită în relațiile
intersexe: fieca re va tinde să- și aleagă parten erul și după crite riul frumos-ur ât,
iar unii – exclusiv după ac est criteriu.
In fine, integ ratorul etico- axiologic ocup ă o poz iție de supraordon are în
raport cu ceilalți ș i el adu ce în conținutul perc epției perso anelor din jur criterii
de ordin calitativ valoric: potențialul cre ativ și s tilul de conduită.
Universitate a SPIRU HARE T397

Criteriile respective pot modifica influența și efectul celorlalți integ ratori,
diminuând semnificația însuș irilor și trăsăturilor asupra cărora opere ază ei.
Astfel, devine posibil ca, în structura rea imaginii finale despre o persoană sau
alta, dominantă să fie frumus ețea suflete ască și nu cea fizică (exterioar ă),
capacitatea de a face ceva, iar nu apart enența la o categorie socială cu statut
material ridic at etc.
Intrând ultimul în funcțiune, pe măsur a cunoașterii în profunzime a
profilulu i psihologi c al perso anei date, integ ratorul etico-axiologic poate
modifica radical schemele percepției anterioa re, structurate pe baza celorlalți
integratori.
In cazul percepției persoanelor apropiat e, preferate, se dezvo ltă
mecanisme speciale de augmenta re-întărire a calităților și de diminuare-
minimali zare a lipsurilor sau defe ctelor .
Ca și în câmpul altor valori, în percepția social ă, interp ersonal ă,
facto rii subiectivi tind să domine asupr a celor obiectivi. Poate că și aici se
potrivește dictonul: de gustibus non d isputandum.
Efectel e de câmp și iluziile în percepție. Fiind un proces comple x,
multifazic, cu numeroas e intera cțiuni și intercondiționări între elementel e
câmpulu i obiectiv extern și stările intern e ale subiectulu i, percepția nu
realizează o modelar e și o evalua re inform ațională absolut veridic e și exacte
ale obiectelor și fenomenelor extern e.
In cadrul ei, se manifestă cu o frecvență destul de mare abateri mai
mult sau mai puțin semnificative de la realitate, cunoscute sub denumirile de
efecte de câmp și iluzii (per ceptive).
Efectele de câmp sunt rezultatul unor raportu ri de inducție negativ ă și
de contr ast care apar între diferitele element e sau însușiri ale obiectelor –
stimul. In urma unor astfel de influențe recip roce, în imaginea perceptivă
unele elem ente sau însușiri vor fi supra estimate ( apreciat e ca fiind mai mari,
mai puternice sau mai pregnante decât sunt ele efectiv în realitate), iar altele
vor fi subest imate (apreciat e ca fiind mai mici, mai slabe sau mai șterse decât
sunt ele în realitate ). De pildă, în cadrul percepției vizuale a formelor
complexe (fig.26), segm entele care se deschid în unghi spre exterior exercită
o influență „dilatantă" asupr a dreptei pe care o delim itează la cele două
extreme; invers, unghiurile care se deschid spre interior exercită o acțiune
„comprimantă" asupra dreptei pe care o delim itează. Apar e astfel efectul de
câmp glob al, gr ație c ăruia, perc epând întreaga
Universitate a SPIRU HARE T398

ni
Asem enea efecte pot fi puse în evidență și în cadrul altor modalități
senzoriale: în percepția auditivă – fenomenel e de contrast în raport de
înălți mea și intensitate a sunetelor și fenomen ele de masca re; în percepția
kinestezico-ta ctilă – suprastimar ea și subestimar ea lungimilor, în funcție de
perceperea lor activă sau pasivă; în percepția gustativă – accentua rea senzației
de acru după c ea de dulce sau a c elei de să rat după cea de dulce și amar .
Efectele de câmp au la bază, prepond erent, legea raportu rilor de
intensitate și ele caracterizează etapele ontogenetice timpuri i ale percepției,
când nu s-au închei at încă elabo rarea și consol idarea schemelor și
operato rilor logico -semantici de proces are a informației. Cum a demonstr at
J.Piaget (1962), în interv alul de vârstă între 2 ani și șase luni-3 ani,
desfășu rarea perc epției stă sub semnul centr ărilor unilater ale, c are favorizează
manifestar ea efectelor de câmp: supra estimare a elementului „centrat " și
subesti marea celor rămas e la peri ferie. De-abia după vârsta de 3 ani, pe rcepția
se așază pe mecanisme organizate logic, cu coordonar ea trans formărilor
secvențial e (poziționale) și explorarea echilibrată a element elor „obiectului-
stimul", compensân- du-se e rorile g enerate de efectele de câmp (dec entrar ea).
Iluziile sunt, în cea mai mare parte, rezultatul în plan subiectiv al
efectelor de câmp din plan perife ric extern. Ele se pot defini ca reflectă ri
relativ m odific ate și denatur ate al e obiectului-sti mul, în ca re răspunsurile șiconfi gurație, vom supraestima dreapta A și vom subesti ma dreapta B, deși,
obiecti v, ele sunt eg ale.
Fig. 26. Iluzii optico-ge ometrice: I. Iluzi a Muller – L ayer; II.
Universitate a SPIRU HARE T399

evaluările subiectului se îndepărte ază mai mult sau mai puțin de datele
măsur ătorilor obiective. Spre deosebir e de halucinații și agnozii -fenomene
patolo gice -, iluziile nu duc la confundar ea sau falsa recunoașter e a
obiectului, ci numai la modifica rea în hiper sau în hipo a unor părți sau
însușiri ale lui. Ele se supun influenței corectoa re a măsurătorilor practice sau
a proceselor de gândir e. Așa se face că, o dată cu vârsta, intensitatea și
frecvența iluziilor primare (legate direct de efectele de câmp) se diminuează
conside rabil. Cel mai pregnant, ele se evidențiază în sfera percepției vizuale –
a form ei, a mărimii și a mișcării. In raport cu forma, se disting două tipuri de
iluzii: de dedublar e (ex., iluzia mirajului constând în apariția a două imagini,
una corespunzând obiectulu i și alta ireală – miraj; în funcție de modul de
refracție a razelor de lumină ce ajung la observato r, imagin ea poate fi
localizată sub cea reală, (caz în care apare răsturnată – miraj inferio r, sau
deasupra celei reale – miraj superior) sau modificată (defor mată) (ex. o
baghetă introdusă într-un vas cu apă se va deforma, apărându -ne în percepție
ca frântă de la nivelul conta ctulu i cu supraf ața apei). In percepția mărimilor ,
iluzia se manifestă prin augm entar ea elementelor sau obiectelor mai mari și
diminuare a celor de dimensiuni mai mici, când ele sunt percepute simu ltan
(un om înalt în compania unuia scund va fi perceput și mai înalt, iar cel scund
va păre a și mai scund de cât în re alitate).
Pentru demonstrații experimentale, cele mai edificatoa re sunt iluziile
optico- geom etrice: iluzia Muller-Layer, iluzia Poggendor f, iluzia cubului lui
Necker, iluzia deformării pătratului circumscris în cerc, iluzia perspe ctivei,
iluzia lui Zollne r (deforma rea liniilor curbe), obiectele imposib ile, spirala lui
Platon (autocinetic ă) etc.
Pe lângă condiți ile și factorii fizici obiectivi, intensitatea și pregnanța
iluziilor optico-geometric e depind și de particularitățile psihoind ividuale ale
subiectului, de tipul de person alitate – analitic sau sintetic, realist sau
sugestionabil etc. Implica rea factorilor de personalitate în mecanismul
psihologic al percepției duce la apariția iluziilor secund are, care nu
diminuează cu vârstă. Studiul iluziilor în percepție poate furni za informații
semnific ative pentru determinar ea emergenței structurii de personalitate,
exprimată în stilul cognitiv, în specificul dominantelor motivaționale, în
raportul din tre raționalitate și emoționalitate.
Universitate a SPIRU HARE T400

6.2.4. Percepția ca form ă specif ică de activitat e și f actor ba/al
de reglar e a activității
Așa cum am menț ionat în capito lul I, funcțiile și procesele psihice nu
sunt simple epifenomen e, lipsite de consistență proprie și de valoar e
instrumentală, ci modusuri esențiale de organizare și reglare a actelor
comportam entale în orice gen de situații și de relaționare adaptativă a
subiectului cu lumea extern ă. Nici un proces psihic particul ar nu există și nu
se manifestă în sine, ci în contextu l comunic ării și interacțiunii omului cu
mediul ambiant, în vederea satisfac erii unor stări interne de motivație,
atingerii unor scopuri. De aceea, a înțeleg e natura și semnific ația unui proces
psihic sau a altuia înseamnă a-i stabil i și rolul său în viața omului și în tabloul
de ansamblu al comportamentului și activități i.
Percepția este primu l nivel la care se produ ce fuziunea sau co-
integrarea dinamic ă și finalis tă între psihic și comportament, rezul tând
sistemul psihocom- por-tamental, cu o latură subiectivă intern ă și una
obiectivă externă (instrument al-acțio- nală). Ca atare, percepția trebuie
consider ată în două ipostaze: ca formă specifică de activitate și ca verig ă
reglatoa re bazală în structura oricărui alt act comportam ental orientat spre
lumea externă.
In prima ipostază, percepția devine ea însăși o activitate, fiind
organizată după schema motiv-mij loc-scop și subordonat ă unor sarcini
profesionale specific e. O asemene a activitate poartă numele de observ ație și
se realizează în diferite variante: urmărir e (când obiectul este în perman entă
mișcar e, pe traiectorii date sau aleatorii; exemplu, urmărir ea mișcării astrelor
în cadrul observ atoarelo r astronomice, urmărir ea pe radar a obiectelor
zburătoar e etc.); inspecție (analiza vizuală a obiectului în detaliu – pe
elem ente și însușiri, cum este cazul în anatomie, biologie, geologi e etc.);
supravegh ere (menținere a în câmpul pe rcepției op time – vizuale sau auditive –
a unui obiect, a unei persoane sau a unei situații, fie pentru a preveni apariția
unor variații nedorite – cum este cazul la tablouri le de comand ă în
întreprind erile automatizate -, fie pentru a înreg istra asemene a variații, ele
prezentând o semnificație deosebită pentru formulare a unei anumite concluzi i
sau pentru adopta rea unei anumite deciz ii, cum se întâmplă în activităț ile
informative ). Desfășu rată ca activi tate de sine stătătoar e, percepția
observ ațională presupune scheme de organizar e mai comple xe decât
percepția subordonată unei alte activități. Ea pune în evidență atribute de
ordin aptitudinal – a cuitate, spirit de observ ație, oper ații
Universitate a SPIRU HARE T401

de analiză-compar are-evaluare etc. – și difer ențieri perfo rmanțiale
interindividuale semnific ative.
In cea de a doua ipostază, pe rcepția alimente ază cu informație adecvat ă
acțiunea, ceea ce reclamă, fie utilizarea unor unelte și obiect e anume, fie
modifica rea-trans- forma rea unor obiect e externe în concord anță cu anumite
proie cte sau trebuințe actuale.
Orienta rea și deplasar ea în ambianța imediată, raportarea difer ențiat-
selectivă și adecvată la situațiile conc rete nu pot fi conceput e în afara datelor
imediate ale per cepției.
Funcția reglatoar e a oricărui semnal constă în influența sa
organizatoa re asupr a elabor ării reacțiilor de răspuns efectuate de aparatel e
executive. Aceasta asigur ă concordanț a dintre răspunsuri și caracteristicile
substanțial-c alitative ale sursei de informație, care este, în același timp, și
„obiectul" sau „do meniul " acțiunii.
Sistemele cinematice formate în primul rând din mușchii schel etici
solicită proces ele senzorial -perceptive, atât pentru consti tuirea pattern-ului
intern (mental) al acțiunilor obiectuale, instrument ale și simbolic-
conv enționale, c ât și pentru realizarea lor core ctă pe plan ex tern.
Fiecare pattern reprezintă în sine un set de instrucțiuni privind modul
de articular e-organizare a reacțiilor sau mișcărilor secvențiale ale diferitelor
segmente osteo-muscular e într-o acțiune înche gată, orient ată finalist:
locomoție (apropie re sau îndepărt are de obiect), apucare, prinder e,
manipular e, descompuner e-asamblar e, serier e etc. Orice acțiune motorie
trebuie să se adres eze formei, mărim ii și greutății obiectelor și locului pe care
aceste a îl ocupă în structur a activi tății: de mijloace, de repere sau de scopuri
(în cazul activităților zi se constructive).
O trăsătur ă esențială a aparatelor executive motori i, mai ales a
schemelor voluntare, este înalta plasticitate funcțională, ceea ce se exprimă
într-un număr mare de g rade de libertate ( care, la om, este de ordinul sutelor).
Cu cât există un număr mai mare de grade de libertate (care diversific ă
la infini t traiectoriile mișcărilor singular e), cu atât sarcina reglării devine mai
comple xă. In acest caz, organul cel mai dificil de reglat este mâna, ea fiind
principalul instrument de realizare a praxiei. Segmentul palmar al mâinii
posedă 7 grade de libertate în raport cu umărul; vârful degetului arătător , în
raport cu cutia toracică, posedă 16 grade de libertate, iar în raport cu punctul
de sprijin al talpei piciorului – 30.
In limitele hemicâmpului de lucru descris de mână cu raza din centrul
articulației scapula re, nu exis tă nici un punct car e să nu poată fi atins de
Universitate a SPIRU HARE T402

vârful liber al degetului mâinii întinse. Această construcție liberă, luată în
sine, în afara raportului cu principiul reglării senzoriale, cond amnă reacția
(mișca rea) la haos, întrucât deschide calea unor mișcări întâmplătoare,
nelegate de programul actului voluntar dat. Cons trucția aparatulu i executiv în
sine nu poa rtă nici un pro gram.
In cazul existenței unui număr mare de grade de libertate, aceasta dă
posibi litatea elabor ării unei mulț imi de pro grame dife rite cu aceleași element e
motorii de bază. Elabora rea unor asemene a programe este însă imposibilă
fără medier ea perceptivă, respectiv , fără informația despr e forma,
dimensiuni le și raporturile spațiale ale obiectelor . Constituirea unui program
înseamnă reducerea gradelor de libertate de prisos ale segm entului implicat în
efectu area mișcării date.
Imaginea perceptivă a unui obiect poate fi pusă în legătur ă cu orice
schemă motorie, pe baza ei putându -se forma mai multe programe de acțiune
instrumental ă, în funcție de motivele și scopu rile activități i.
Rolu l organizator al percepției se concretizează în două funcții
principal e, și anume: funcția de informa re (extragerea și integ rarea
informației necesare despre obiectul-st imul, obiectul- mijloc sau obiectul-
scop) și funcția de corecție-optimizare, prin conexiune inversă, a acțiunii
instrumental-obie ctuale a flate în desf ășura re.
In cunoscuta lor lucrare Plans and Structur e of Beha vior (1960), G.
Miller, E. Galanter și K. Pribam demonstr ează că nici un comportament
specific, cu rol adaptativ nu se poate realiza fără un model informațional
intern al situației în care ne aflăm în momentul dat și al obiectului sau
obiect elor asupra cărora este îndreptat planul de acțiune. Asemene a mediere
informațională intern ă începe cu imagin ea perceptivă. Tot percepția este cea
care furnizează datel e ce se consti tuie în experiența cognitivă anterioa ră
despr e ambianță și despr e noi înșine. Astfel, în conte xtul comport amentului și
activității, imagin ea, schema sau modelul informațional intern dobând esc un
sens mai larg, desemn ând ansamblul cunoștințelor despr e realitatea externă și
despr e propriul organism, sistematizate după criterii de ordin logic și
instrumental.
Intre plan și imagine legătura este de întrepătrund ere și condiț ionare
recip rocă: planul poate fi analizat, studiat, devenind prin aceasta parte a
imaginii; formula rea planurilor trebuie să includă, la om, elemente ale
imaginii despre sine. Informația urme ază să fie inclusă obligato riu în plan,
altminteri planul nu poate servi drept ghid al conduitei. Așada r, imaginile pot
consti tui părți component e ale planului. Discrepanț a sau necorel area imaginii
cu planul dete rmină dezor ganizar ea comport amentului. P utem
Universitate a SPIRU HARE T403

introduce modificări în „imagine" numai pe măsur a desfășură rii „planului", a
obținerii și prelucr ării informației despre realizabi litatea obiectivelor sau
scopurilor; se pot introduc e modifică ri în „plan" numai pe baza datelo r
extrase din „imagine". Transforma rea descrierilor în instrucțiuni este pentru
om o si mplă procedu ră verbală.
Din medier ea informațional- perceptivă, acțiune a dobândește o serie de
caracteristici specifi ce, precum: • obiectuali tatea – adecvarea schemelor
executive la forma, mărimea și poziția spațială a obiectului la care se
raportează; • coerența-integrali tatea – inexistența unei corespond ențe fixe, pe
elem ente, între semnalul inform ațional de edific are, imaginea senzorială și
semnalul informațional de comandă; celui dintâi îi pot fi puse în
corespondență diferite reacții motorii, determinate nu de un elem ent luat
izolat al imaginii perceptive, ci de structura integrală a obiectului; în cursul
desenului, de exemplu, putem desprind e cu ușurință creionul de foaie și
putem începe sau continua din orice punct ; mișcarea respe ctivă, deci, nu este
determinată de un anumi t elem ent al obiectului desen at, ci de integ ralitate a
lui; • variabili tatea – schimbar ea liberă reciproc ă a pozițiilor și traiecto riilor
diferitelor componente motorii individuale în schema instrumentală globală;
în acțiuni le cu o natură obiectual ă mai comple xă, cum sunt operațiile de
muncă, variază într-un registru larg nu numai pozițiile și traiectoriile mișcării,
dar și proced eele acțiunii – structura, ordinea și numărul lor; • generali tatea –
psihologia experimentală descrie două forme principal e de generalitate a
conduitei motorii : generalitatea răspunsur ilor (respons generalisat ion) și
generali tatea acțiunii în cadrul trecerii de la o situație la alta (stimuli
generali sation) (R. Wodworth, H. Schlosbe rg, 1954); în primul caz, una și
aceeași sarcină motorie, structura generală a situației obiectu ale, rămân ând
neschimbată, se rezolvă pe calea celor mai variat e răspunsuri motorii cu
folosire a diferitelor itinerarii ale mișcării și a diferitelor procedee; în cazul al
doilea, din punctul de veder e al construirii și reglării mișcărilor , este
principial important ca transfe rul să se realizeze nu după generalitate a
componenț ei acțiun ii, ci după comunalitate a sau generalitate a semnalelor
informaționale de comand ă; • comutativitatea organelor executive face
posibi l trans ferul acțiunii de la mână la picior , de la mâna dreaptă la mâna
stâng ă etc. „… imag inea geomet rică sau a formei obiectului își croiește drum
prin orice sisteme muscular e, prin orice inerv ații și în orice proporții" ( N.
Bernstein, 1947, p. 91); • universali tatea reglaju lui – reglarea are loc la
diferite niveluri ale actelor comportamentale, încep ând cu reacția de
orienta re-semnalizare de gr. I și cu acțiunea de manipulare și terminând cu
funcțiile subiectului- operator în sistemul „ om-
Universitate a SPIRU HARE T404

mași- nă-sarcină de muncă" ; această universalitate se exprimă în larga
variabil itate a funcțiilor motorii și în capacitate a omulu i antrenat
corespunzător de a rezolva o clasă practic infinită de sarcini motorii ; în
interiorul acestei sfere a activității obiectu ale, limitată cantitativ de
caracteristicile spațio-temporar e și de intensitate ale primirii și prelucr ării
informației (praguri senzorial e, capacitate de admis ie, viteză de reacție et c.) și
energiei (volu mul câmpului motor , limitele efortului muscula r); nu pot fi
întâlni te nici un fel de limitări calitative ale universalității acțiun ii din parte a
constru cției stricte a sistemului nervos și a aparatului schel eto-muscular; •
eficiența și stabi litatea față de perturbaț ii – variabil itatea și universalitatea
reglării psihice, asigurând posibi litatea de a realiza o multitudine de variante
ale soluției motorii și de a înlocui liber o variant ă a acțiuni i, din anumite
cauze nerealizabi lă, cu altele, ridică în mod consider abil probabili tatea
îndeplinirii de către sistem a funcții lor sale în timp util, adică sporesc
fiabilitatea și rezistența la perturb ații; aceasta are la bază redundanța
structur ală și funcțională a creierului și capacitate a lui de procesare și
organizare multicriterială a semnalelo r senzoriale; • precizia reglări i
-universalitatea acțiun ii, variabili tatea caracteristicilor și plasticitate a intrării
senzoriale permit să se răspundă la un registru foarte larg de influențe extern e
și constituie, totodată, o sursă de erori posibi le la nivelul diferitelor
component e ale acțiuni i întrep rinse de om; nu este vorba de o precizie locală
(ca la automate), ci de una integ rală, globală, care-i asigură un caracter final
labil; da că omul nu doa r primește pur și simplu informația sosită la intrar ea sa
senzorială, dar o și folosește pentru comand ă, atunci, trecând prin veriga
umană a sistemulu i „om-mașină", asemen ea semnal poate apărea în calitate
de reglator al acțiunii ; în cursul efectuării unei acțiun i, mai ales într-o situație
nouă, unele mișcări sau operații singulare pot fi greșite, dar ele vor fi
corectate, înlocuite cu altele, astfel că pr ecizia glob ală nu va fi afe ctată.
In concluz ie, percepția este o formă fundam entală și cotidiană de
relaționar e adaptativă cu lumea, neexis tând o altă cale de a lua act de ceea ce
se află în afara noastră. Din acest punct de vede re, atât afirmația lui J.Locke,
potriv it căreia nihil est in intelectum quo prior non fueri t in sensum, cât și cea
a lui Berkele y, esse is percipi capătă semnificații reale. Intr-adevăr, percepția
furnizează primele date care stau la baza formării reprezentării și gândirii; noi
existăm în măsura în care percepem și acționăm, iar, în raport cu noi, lumea
există numai în măsur a în care o putem percepe, altmin teri ea existând doar
in sine.
Universitate a SPIRU HARE T405

Universitate a SPIRU HARE T

UNIV ERSIT ATEA SPIRU HA RET
FACUL TATEA DE SOCIO LOGIE- PSIHO LOGIE
Prof.univ .dr. MIIIAI GOLU
FUNDA MENTE LE
PSIHOL OGIEI
Vol. II
Ediția a V-a
EDITUR A FUNDAȚ IEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2007
Universitate a SPIRU HARE T

Universitate a SPIRU HARE T

Universitatea SPIRU HARETCapi tolul VII
REP REZENT AREA
7.1. DEFINIȚIE ȘI CARACTERI ZARE
PSIHOLOGICĂ GENERALĂ
Noțiunea de reprezentar e se folosește pentru a exprima două realități
psihice relativ distincte – una care ține de produs, cealaltă care ține de
proces*. Astfel, în primul caz, vom spune că reprezenta rea este imag inea sau
modelul inform ațional intern, actualizat, al unor obiecte, fenomene,
evenimente, situații etc., care au fost percepute anterio r, dar care în momentul
dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial. Așada r, spre deosebire de percepție,
care ne furnizează informații numai despre obiectele și fenom enele reale
prezente, care acționează în momentul dat asupr a analizatorilor noștri,
reprezenta rea ne of eră astfel de informații ș i în absenț a obiectului de r eferință.
In cel de al doilea caz, reprezenta rea este procesul de produce re și utilizare
mentală a imaginilor unor obiecte în absența lo r.
Atât reprezentar ea ca produs, cât și reprezentarea ca proces au aceleași
surse: memoria de lungă durată și imagin ația. Memoria este cea care
înmag azinează, păstre ază și reactuali zează inform ația structu rată inițial în
imaginile perceptive. Astfel, încă înainte de dezvoltare a imagin ației,
reprezenta rea devin e posibilă datorită fixării mai mult sau mai puțin fidele și
durabile a conținutului i nform ațional furnizat de per cepție.
Trecerea între percepția propriu- zisă și reprezentar ea propriu- zisă o
realizează efectele de urmă și imagin ile consecutive. Primele constau în
persistența, un anumit interv al de timp (câteva sutim i sau zecimi de secundă ),
a excitației, pe traseele nervo ase, după încetar ea acțiunii
Termenul de reprezentar e are o utilizare foarte largă atât în
comunic area cotid iană, cât și în știință – tehnic ă, matematică, științele
cognitive – și semnifică desemn area a ceva prin altcev a, substituirea unei
mulțimi prin altă mul țime, a unui ob iect printr -o imag ine, sch emă, simbol etc.
409

Universitate a SPIRU HARE T410stimulilor . Durata mai mare sau mai mică a postefectului depinde atât de
intensitatea stimulu lui adminis trat, cât și de nivelul inerției funcționale a
structurilor neuronale, care este o ca racteristică individual-tipologic ă.
De exemplu, în cadrul analizatorului vizual, remanent a excitației
variază între 1/16-1/200 sec. și ea acțione ază ca factor supli menta r în
facilitar ea închegării într-o imagine dinamic ă unitară a secvențelor
individuale statice (efectul cin ematic) sau în produce rea mișcării apa rente.
Imaginea consecutivă este expresia efectului de urmă în planul
recepției formelor sau configurațiilor . Cel mai clar, prezența acestei verigi
psihice tranzi torii se manifestă în sfe ra perc epției vi zuale.
Pentru aceasta, este suficient să ne fixăm privir ea asupra unei figuri
(ex., cerc alb pe fond negru) timp de câteva zeci de secund e (20-30 sec.),
după care, ne-o proiectăm fie pe peret e, fie pe un ecran, fie pur și simp lu
închidem ochii. Vom continua să avem imaginea figurii, dar în culoar e opusă
(cerc negru pe fond alb), iar dacă figura (resp ectiv , cercul) este în tonalitatea
roșului, imagin ea ei consecutivă va apărea în culoar e complementa ră (verd e).
Când imaginile conse cutive apar în culoarea original ă a figurii- stimul, ele se
numesc pozit ive; când culoare a lor este contr astantă cu culoar ea de bază – iau
denumire a de negativ e. Mărimea figurii date în imagin ea conse cutivă este
invers proporțională cu distanța dintre observ ator și supraf ața pe care este ea
proie ctată (legea lui Emmert).
O poziție distinctă pe continuu mul imag eriei o ocupă imagin ile
eidetic e, care sunt reînvieri de scurtă durată ale percepției, în absența
obiectului. Asemene a reînvie ri pot avea loc în mod spon tan (apariția în fața
ochilor a chipului unei persoan e sau a unui tablou) sau ca acompaniament al
unui flux ideatic intern (ex., în cursul unei expune ri sau al efectuării unor
operații de calcul). Așa cum au demonstrat cercetările lui E. Jaensch și ale lui
W. Kohler și W. Wallach, imaginile eidetic e au intensitatea, prosp ețimea și
vivacitate a unei percepții autentice. Ele apar întotdeaun a în culoar ea de bază
a obiectului-st imul și nu se supun legii lui Emmert. Frecvența lor este însă
semnific ativ mai mică decât cea a imag inilor imediate (care apar după o
rapidă per cepție a obiectului) și a imag inilor conse cutive.
Repr ezentări le propriu-zise devin o componentă stabilă și cu pondere
deosebită a a rhitectonicii activități i noastr e min tale. In psihologia

clasic ă (îndeosebi în cea de factu ră asociaționistă), li se atribuia chiar rolul
central în viață și în activitatea psihică.
Marel e psiholog francez H. Taine, autor al unui impresionant tratat în 2
volume (1923), consac rat intelectului și activități i mentale, acorda imag inii-
reprezenta re, ca substi tut al senzației, rolul atât de supor t al asociației, cât și
de elem ent de conținut component al vieții ps ihice interioar e.
Viața psihică era văzută ca un „polip ier de imagini de diferite tipuri și
care intră unele cu altele în variate raporturi asociative – de asemăn are, de
contrast, de contiguitate etc.". W. James a fost printre primi i care, în pragul
sec. XX, a obiectat puternic împotriva absoluti zării rolului imaginilor și al
legilor asociației. După el, conștiința este asemene a unui fluviu, nefiind
posibilă împărțire a pe segm ente pentru a delimi ta și individuali za imaginile
ca datum-uri în sine.
Gestaltismul dizolvă problema reprezentă rii în dinamica energetic ă a
form elor. Tensiunea lăsată, în câmpurile biofi zice ale creie rului, de percepția
unei situații induc e o dinamică specific ă a trans formă rilor ulterioar e de stări,
la finele căreia se constituie o formă, de data aceasta detașată de acțiune a
stimulului, susținută din interior de anumi te tendin țe, montaje (atitudini),
motivaț ii. De exemplu, în cazul rezolvării problemelor , fenomenul insig^t-
ului, descris de către W. Kohler , are la bază tocmai transfo rmar ea gestaltului
perceptiv inițial într-un gestalt de tip reprezentaționa l (pe baza tensiun ilor de
urmă produse de elementele câmpului st imulator extern).
Cimpanzeii pe care a experimentat Kohler reușe au să rezolve
„problema " în fața căreia erau puși nu în cursul perceperii elementelo r
situației, ci după parcurgerea acestui proces și retragerea din situație. Datele
percepției devene au stimul i interni pentru continua rea unei activități
autonome de transforma re confi gurațională (imag erie), care generează un
gestalt nou, în care situaț ia extern ă este integrată logic, dezvăluindu-se
„instantaneu " soluția.
O viziune nouă asupr a reprezentă rii o oferă psihologia cognitivă.
Potriv it ipotezei cog nitiviste, av ansate în 1956, de către un grup de c ercetători
în domeniul inteligenței artificiale (Simon, Chomsk y, Minsk y și McCarth y),
reprezenta rea este parte integ rantă a inteligenței și ea poate fi interp retată ca
procesare și operar e cu simboluri. Prin simbol, în acest caz, se înțeleg e un
elem ent sau o mul țime de elemente care reprezintă
Universitate a SPIRU HARE T411

ceea ce le este pus în corespond ență. Existența conștientizării relației de
corespond ență face ca, atât procesul, cât și produsul reprezentațional să se
asocieze cu intenționa litatea. Inteligent este conside rat acel comportament în
care se realizează reprezentar ea internă a lumii extern e într-un anume fel
(Searl e, 1985; Varela, 1989). In măsura în care reprezentar ea intern ă a
situației extern e este fidelă, comportamentul subiectulu i va fi adecvat, toate
celelalte condiți i fiind e gale.
Ipoteza cognitivistă pretinde că singu rul mod de a înțele ge intelig ența
și intenționalitatea este acela de a consider a cogniția ca acțiune pe bază de
reprezentă ri, ce posedă o realitate fizică sub formă de cod simbolic, într-un
creier sau într -o mașină.
Chestiune a care se ridică în acest context este: cum să corelăm ceea ce
se atribuie stărilor intenționale sau reprezentaționale (ex., credințe, dorințe,
intenții etc.) cu schimbările fizice pe care le suportă agentul în cursul
acțiunii ? Cu alte cuvinte, dacă se susține că stările intenționale au proprietăți
cauzale, trebuie să ni se arate nu numai cum aceste stări sunt fizic posibile, ci
și cum ele pot să dete rmine un comportament.
Pentru răspuns, se poate apela la noțiunea de „calcul simbolic"
(symbolic computat ion): simbo lurile au o realitate deopotrivă fizică și
semantică, iar calculul este condiț ionat de această realitate semantică. Altfel
spus, calculul este fundamental semantic sau reprezentațional: fără a lua în
consider ație relații le semantic e între diferitele expresii simbolice, noțiunea
însăși de calcul – în opoz iție cu tratamentul aleator al simbolurilor – nu are
nici un sens („nu există calcul fără reprezentă ri"). Un ordinator nu
manipu lează însă decât forma fizică a simbolurilor; el nu are acces la
valoar ea lor semantică. Cu toate aceste a, operațiile sale sunt semantic
adecvate, pentru că toate distincțiile semantic e necesare într-un calcul sunt
exprimate de programator cu ajutorul sintax ei limbajulu i utilizat. (In
ordinator sintaxa reflectă sau este paral elă proiecției semantice ). Cognitivistul
pretinde atunci că acest paralelism demons trează realitatea fizică și mecanic ă
a intelig enței și a intenț ionalității (semantica ).
Acceptând ca plauzibilă ipote za cognitivistă, trebuie să precizăm că
activitatea cu și asupr a simbolurilor are o arhitectur ă plurin ivelară,
reprezentar ea în sens psiho logic, de care ne ocupăm aici, consti tuind un nivel
specific, distinct de cel elalte, dar în interacțiune cu ac estea.
Universitate a SPIRU HARE T412

Const ituire a imaginilor -reprezentări se realizează în parte spontan,
mecanismele de engramar e fiind activat e de diferite semnale din mediul
intern sau extern, iar în parte, în conte xtul unui proces speci al de învățare
(ex., reprezentările subsu mate diferitelor științe – anatomie, zoologie,
botanică, geografie, g eometrie etc. ).
In ambele cazuri, au loc prelucră ri și transformă ri ale imaginilor
singul ar-situaționale, în urma lor obținându -se o imagine selectivă
generali zată, care va reține însuș irile mai semnificative și mai frecvent
întâlni te în cadrul percepției.
Reprezentările generate de imaginație se pot referi atât la obiecte reale
(ex., reprezentări despre obiecte și locuri pe care nu le-am perceput niciodată
ca atare, dar despr e care am citit sau auzit povestindu-se), cât și la obiect e
ideal e, pe care abia urmează să le creăm sau care nu pot dobândi realitate
sensibilă (ex., „reprezentă rile person ajelor sau în tâmplă rilor din basme" ).
Formar ea reprezentărilor are un caracter activ și selectiv. Chiar atunci
când nu ne propunem în mod expres reține rea, pentru uzul ulterior , a imaginii
obiectului pe care-l percepem în momentul dat, iar reprezentar ea se consti tuie
pe cale neintenționată (involuntară ), conținutul său va fi activ preluc rat și
filtrat de structurile experi enței cognitive anterio are și de stările afectiv-
motivaț ional e.
După conținutu l informațional, reprezentările generate de memorie și
derivate din percepție se leagă întotde auna de obiecte reale și au un caracter
intuitiv; prin aceasta, ele se apropie de percepție. După mecanismele
operato rii, însă, (tipul operațiilor de prelucr are a inform ațiilor și criteriile de
selecție- grupare), ele se îndepă rtează de percepție, apropiindu- se de gândir e.
Astfel, în reprezentar e operează criterii de relevanță și comunalita te, care-i
confe ră valențe cognitive superioar e față de percepție: centr area pe însușirile
semnificative și comune (repetabile). In organizar ea și sistemati zarea lor
internă, reprezentările se ierarhizează pe două axe (coordon ate): calitatea
semantică (epistemică ) a inform ației selectate (reprezentă ri înalt relevant e,
care se apropie de noțiun i, reprezentă ri mediu relev ante și reprezentări slab
relev ante, care se interse ctează cu percepțiile) și gradu l de generalitate
(reprezentări individuale, reprezentări particula re sau de specie – ex.,
reprezentar ea unui trand afir – și repr ezentări generale sau de
Universitate a SPIRU HARE T413

clasă – ex., reprezentar ea unei flori în general, cu elementel e comune tuturor
speciilor particular e de flori).
Din punct de vede re metodologic, este de importanță principial ă
relevar ea reprezentării ca nivel calitativ dis tinct și iredu ctibil în structura rea și
realizarea subsistemulu i cognitiv al omului. Rolul său trebuie abord at prin
prisma raportulu i fenomen al, accidental -esențial și particula r-general
(unive rsal). Astfel, se va putea constata că reprezenta rea face posibilă (pentru
prima dată în linie genetică ) desprinde rea omulu i de câmpul senzorial imediat
și dobândire a unei relative independ ențe și libertăți de manif estare în plan
mental intern. Compar ativ cu percepția, care, așa cum am văzut, este supusă
influenței unor facto ri perturbatori situaționali, reprezentare a, benefi ciind de
un mecanism operator superior , permite o cunoașt ere mai relev antă și mai
obiectivă, ea oferindu- ne, de regulă, însuș iri mai importante și mai
semnific ative ale lucrurilor decât percepția. In plus, nefiind condiționată de
prezența obiectelor pe care le reflectă, se înscrie într-un vast câmp asociativ ,
combinatoric, permițând înche garea și desfășura rea unei activități mentale
finaliste. Prin intermediul reprezentă rii, putem, de pildă, să realizăm
complexe proiect e și pattern-uri comportam ental-a cționale: ne reprezentăm,
fără dificultate, modul cum ne deplasăm de acasă la servici, un joc de volei
sau de basch et, modul de confecționa re a unui obiect etc. In această
asociativ itate selectiv- discursiv ă rezidă o altă determinație calitat ivă a
reprezentă rii, car e o fa ce ireductibilă la pe rcepție.
Formar ea și integ rarea nivelului r eprezentă rilor nu se bazează numai pe
selecțiile și comprimă rile perceptive, ci reclam ă participa rea unor operații de
ordin logico -semantic. Informația pe care o conțin reprezentările dobândește
un grad mai înalt de generalitate și de aplicabilitate (instrumentalitate) decât
informația furnizată de percepții. Prin aceasta, reprezentar ea se apropie mai
mult de noțiune decât percepția. Fondul de reprezentări stă la baza structurării
și detașării procesului gândirii. Singur ă, veriga senzorială nu ar face posib ilă
constituirea conținutulu i noțional și a structurii operatorii a gândirii. La
rândul său, gândir ea, pe măsura dezvoltării și consolidă rii sale, introduce în
sfera reprezentării criterii de ordin superior , de combinar e și utilizare.
Conț inutul reprezentă rii devine nu numai sursă, ci și obiect al gândirii, el
fiind supus analizei, evaluă rii și interpr etării lo gico- abstract e.
Universitate a SPIRU HARE T414

In plan ontogen etic, potrivit legii stadialității, elabor area nivelului
reprezentațional al cogniției presupune interiorizar ea acțiunilor , a schem elor
sensorio- motorii și a limbajului. Aceasta este condiția minimală și oblig atorie
a fixării schemelor funcționale prin care se poate produc e evoca rea unor
imagini cu atribute reglatorii (Piag et, 1966). Trecerea la gândire a logico-
form ală devine posibilă numai după ce sunt elabo rate și bine consolidate
schemele reprezentaționale și sistemul operațiilor concrete. H. Wallon a
demonstrat că „imagin ea sensibilă nu este singu rul element const itutiv al
reprezentă rii, ea se desăvârș ește în reprezentar e, primind o denumire care o
categorisește în șirul altor imagini și îi conferă semnific ația sa obiectivă ". In
produ cerea reprezentă rii se îngemăn ează mecanisme sensorio- motorii cu
mecanisme verbal- logic e, care le dublează pe primele, dar care nu transpa r
evident, ci rămân într-o formă disimulată. Intr-o formă mai tranșantă, putem
afirma că între limbaj și reprezenta re este o legătură esențială. O reprezentar e
care să nu poată fi constatată prin cuvinte, fie și printr -un semn vorbit, prin
expresia verbal ă a unei intenții nu ar putea fi fixată în conști ință.
Putem, așadar, conchide că geneza reprezentări i se circumscri e genezei
funcției de simbolizar e și comunica re. Aici este impl icat, după Piag et, și jocul
simbolic, în care un obiect oarecare și un gest simulator înlocuiesc sau
simbo lizează alte obiecte și acțiuni. Se poate constata că aici imitaț ia este
susținu tă sau mijlocită prin schemă sau semn. Meyerson este primul care a
dezvoltat un asemen ea punct de vede re, arătând că reprezentar ea ca semn
semistabil infirmă părerile tradiționale, potriv it cărora ea ar fi o simplă umbră
a perc epției.
Imaginea este un tablou și este un semn; ca tablou, ea ilustre ază și
realizează, ca semn, ea indică și semnifică.
Rezultă că reprezentar ea are un dublu caracter: pe de o parte, este
concretă, pe de alta – semn ificant (des emnează ceva ).
In reprezentar e, se desemne ază (modelează ) nu numai obiecte și
evenimente extern e, ci și idei sau relații ideative, la care se ajung e prin alte
reprezentă ri și proces e intelectuale generative. Astfel, reprezenta rea devine și
un instrument de realizare a gândi rii pe linia intuitivizării și conc retizării
conținutulu i său conc eptual și a structurii sale operatorii lo gico- formale.
„Se înțelege de la sine, scria J. Piaget, că la un anumi t nivel de
dezvoltare, se pot repr ezenta fi gurativ transformă rile, sau unele dintre ele,
Universitate a SPIRU HARE T415

tot așa de bine ca și stările legate prin aceste transform ări, cele două aspecte
ale cogniției – figurativ și operativ – devenind astf el complementar e" (1966, p.
135). Aceste două aspect e ale reprezentă rii sunt solidar e și trec reciproc unul
în celălalt: imaginile dobândesc valoar e anticipativă datorită operațiilor. In
genere, pornind de la acțiunile sensori- motorii și până la operațiile superioar e,
asistăm la o structur are progresivă ce nu face apel decât la aspectul operativ
al funcțiilor cognitive, pentru că acesta domină treptat aspectul figurativ, fără
a fi dete rminat de el.
Aceasta dovedește că reprezenta rea este mai apropiată de concept decât
de percepție. In dinamic a lor, reprezentările sunt supuse transform ărilor și
coordonă rilor la nivelurile preoperator , operator -conc ret și operator -formal,
dobândind progresiv calitatea de elemente ale gândirii, în etapele inițiale
chiar elemente dominante, iar la vârsta adultă -puncte de sprijin ale gândirii,
oricât de evoluată și abstr actă ar ajung e ea.
Veriga cea mai importantă care face joncțiunea între reprezenta re și
gândir e o constituie „conceptele figurale" . Aceste a reflect ă sub form ă
imagistic ă, intuitivă, determinați ile spațiale ale lucrurilor și se grupează în
categoria figur ilor geometrice. Definiției verbale a fiecărei asemene a figuri îi
corespunde o imagine mentală es ențial izată – conceptul fi gural.
Forma rea acestor concepte are un caracter procesual, stadial,
desfășurându-se în paral el atât cu dezvoltare a limbajului, cât și cu
dezvoltare a schem elor oper atorii ale intele ctulu i.
E. Fishbein, care a cercetat în mod sistematic fenomenul, a demonstrat
existența a trei faze în evolu ția reprezentării formelor: a) reprezentar ea
substanțializată (considera rea figurii ca o constru cție material ă; b)
reprezentar ea grafică (figura – produs al activități i de desen); c) reprezenta rea
conc eptuali zată (figura – o expresie a conc eptulu i, a unei activități mentale de
esențiali zare și abstr actizare). Semnul general al evoluției reprezentaționale
constă în subordona rea treptat ă a imaginii spațiale intuitive față de normele și
criteriile con ceptual e.
Conceptel e figural e forme ază cea mai mare parte a conținu turilor
informațional- operatorii ale gândirii, specifice domeniilor geometriei și
tehnicii.
Repr ezentare a și imageria, în general, nu stau însă numai sub semnul
gândirii și al comandamentelor conștiinței, ci și sub cel al stărilor
motivaț ional e și al tendin țelor și pulsiunilor inconștiente.
Universitate a SPIRU HARE T416

Universitatea SPIRU HARET417Reprezentările pe care le generează această sferă a vieții psihice se
împart în două clase princip ale: direct-designa tive, realis te sau concordante,
și ind irect-designa tive, simbol ice (deghizante ), nonconcor dante.
Primele se caracterizează prin aceea că aduc în conștiin ță imaginea
obiectului real al dorinței sau trebuinței, devenind o componentă a planului
acțiunii specifi ce de satisfac ere. Cele din urmă, amplu studiate de psihanaliză,
aduc la supraf ață (în starea de reverie sau în cea onirică ) imagini cu
semnificație indire ctă, metamor fozată, simbolică, ele reflectând dorințe și
trebuințe re fulate (ex., imageria onirică).
7.2. PROP RIETĂȚI LE RE PREZENTĂRILOR
Pornind de la poziția pe care o ocupă în arhitectur a generală a
subsistemului cognitiv, se pot deriva anumiți indicatori de ordin cantitat iv și
calitati v, după care imagin ea-reprezentar e să fie analizată și evaluată. Astfel,
se evidențiază o serie de propri etăți, c are dobând esc semnificație științifică nu
numai în contextul interp retării/explicării teoretic e a reprezentărilor , ci și în
cunoaște rea personalității (aspe cte generale și difer ențiale). Proprietăți le mai
importante sunt următoar ele: a) intensitatea; b) stabi litatea; c) gradul de
completitudine; d) gradu l de relevanță; e) gradu l de generalitate; f)
caracterul legăturii designat ive.
a. Intensitatea exprimă forța sau pregnanța imaginii, care se
evidențiază în vivacitate, prospețime, claritate a liniilor de contur și contr astul
figură-fond. In plan neurofiziologic, intensitate a reprezentării este
condiț ionat ă de gradul de conservare, în memoria de lungă durată, a urmei
percepției anterio are și de activa rea rețelei neuronal e care pune în circulație
conținu tul informațional corespunzător . In raport cu obiectele și fenom enele
reale externe, putem stabili următoar ea relație matematic ă: IR = f(h, Ne, Z),
unde IR – intensitatea imaginii- reprezentare; h – valoar ea operatorului
memoriei de lungă durată, pentru obiectul sau fenomenul extern dat în
experi ența perceptivă anterioa ră; Ne – numărul conta ctelor perceptive
anterioa re cu obiectul sau fenomenul considerat; Z – frecvența actualizării
imaginii în interv alul de timp scurs de la ultimu l cont act perceptiv cu obiectul
până la momentul testării actuale. Rezul tă astfel că intensitatea unei
reprezentări este cu atât mai mare cu cât: 1) este mai bine fixată și păstr ată în
memoria de lungă durată (valoar ea lui h – mai mare);

1.numărul contactelo r perceptive anterioar e cu obiectul este mai mar e;
1.imagin ea a fost mai fr ecvent actualizată.
La variabilele obiective menționate, mai trebui e să adăugăm una ce
exprimă specificul indiv idualității psihofi ziologi ce a subiectului – pe care o
notăm cu \|/. Această variabilă exprimă nivelul de sensibil itate și pr edispo ziție
imagistică și, când ia valori ridicate, favorizează produ cerea unor reprezentări
vii, puternice, iar când ia valori mici, determină scăde rea intensități i
imageriei.
b. Stabi litatea definește durata menț inerii în câmpul clar al conștiinței
a unor reprezentări reactuali zate sau generate în momentul dat de imaginație.
Spre deosebire de percepție, care durează cât timp obiectul se menț ine în
câmpul senzorial și continuă să acționeze asupra văzulu i, auzulu i sau a altor
simțuri, reprezentarea are o durată relativ scurtă (de ordinul secund elor sau
fracțiunilor de secundă ). Oricât de apropiat, dorit sau preferat ne-ar fi un
obiect, reprezentar ea lui nu o putem menț ine indefinit în centrul conștiin ței,
ea fiind relativ repede dislocată de reprezentările altor obiecte (asemăn ătoar e
sau opuse, contrastant e) sau de flux ul impresii lor senzoriale a ctuale.
In plan difer ențial-compar ativ, se poate însă constat a că durata unei
reprezentă ri variază semn ificativ funcție de următo arele condi ții: intensitatea
cu care se manifestă și se impune în câmpul conști inței (o reprezentare
puternic ă este mai stabilă decât una slabă sau foarte slabă); semnificația
obiectului pe care-l desemnează (o reprezentar e care reflectă un obiect cu
valenț e motivaționale pozitive este mai stabilă decât una care reflectă un
obiect lipsit de importanț ă); gradul de familiar itate (reprezentările legate de
obiect e famil iare sunt mai stabile decât cele referitoa re la obiecte puțin sau
deloc familiare ); modul de produc ere -spontan (involuntar) și intenționat
(voluntar ) (reprezentările care se actuali zează spontan, involuntar sunt mai
puțin s tabile decât cele intenționate sau voluntare ); raportul mobi litate-inerție
în dinamic a proces elor nervoas e fundamentale (la persoanel e care aparțin
tipulu i mobil, stabilitatea reprezentărilor este mai mică decât la cele care
aparțin tipului inert); rapor tul intuitiv (concr et) – formal (abstract) în structura
activității cognitive (la persoan ele la care predomină stilul cognitiv intuitiv-
imagistic, stabilitatea reprezentărilor este mai mare decât la perso anele
caracterizate printr-un stil cognitiv form al-abstr act); locul și rolul
reprezentării date în dinamica activi tății actu ale a subiectulu i 418
Universitatea SPIRU HARET

(reprezentările singular e care nu intră în structur a unei acțiun i sau activități
sunt mai puțin stabile decât cele care se integrează în schema unei acțiun i sau
activități); capa citatea de autor eglar e voluntară (o persoană la care aceast ă
capacitat e este bine dezvoltată poate, prin concentr are autoimpusă, să
mențină mai mult timp o reprezenta re în stare funcțională decât una la care
capacitat ea respectivă este slab dezvoltată).
c.Gradu l de comple titudine exprimă volumul general de
informație pe care-l cuprinde reprezenta rea și acesta depinde de numărul
elementelor și însușirilor care se rețin. Ca regulă generală, reprezentar ea
are un grad de completitud ine mai mic decât percepția, ea fiind o
reflectar e sele ctivă și schematic ă a realității.
Totuși, acest indicator poate lua valori diferite în cadrul diferitelor
reprezentă ri, astfel că aceste a pot fi ierarhizate în: reprezentă ri cu un grad
înalt de completitudine, care tind să se supr apună peste percepție, reprezentări
cu grad mediu de completi tudine și reprezentă ri cu grad scăzut de
completitudine, sărace în date și note discriminante. In principiu, valoa rea
gradului de completitud ine este condiționată de tipul dominant de memorie,
fiind mai mare la perso anele la care predomină memoria intuitiv-imagistică
asupr a celei verbal-abstr acte, și de familiaritatea obiectului reflectat
(reprezentările obiectelor familiar e cu care avem perman ent de a face în viața
cotidiană sunt mai complete decât reprezentările obiect elor nefamiliare, rar și
sporadi c întâlni te în activitatea curentă).
d.Gradu l de relevanță, ca și în cadrul percepției, se referă la
semnificația informațiilor sau a însuș irilor și notelor pe care le reflectă
(conține) imagin ea. Cu cât reprezentarea asigu ră o descrie re mai completă
și mai în profunz ime a obiectului, cu atât ea va avea un grad de relev anță
mai înalt, și invers. In principiu, reprezentar ea posedă un grad de
relev anță mai ridicat decât percepția; ca nivel calitativ superior în raport
cu percepția, ea reflectă, de regulă, însușiri și proprietăți semnific ative,
definitorii pentru obiect.
e.Gradu l de gene ralitate este dimensiunea care deosebește și
distanțe ază cel mai mult reprezentar ea de percepție. El rezidă în aceea că
imaginea-reprezentare selectează și reflectă însușirile repet abile și co-
mune ale obiectelor subsu mând un număr de cazuri individuale ase-
mănătoar e.
Universitatea SPIRU HARET419

Gradul de generalitate al unei reprezentă ri este determinat de
diversitatea situațiilor și de numărul cazurilor individuale întâlnite în
experi ența pe rceptivă anterioa ră a subiectului.
Astfel, valoric, el se poate extinde de la o sferă care cuprinde un singur
obiect, până la una care cuprind e clase întregi de obiect e asemănăto are: de
exemplu, reprezentare a casei părintești (grad de generalitate scăzut) și
reprezenta rea casei în general, prin desprinder ea și fixarea într-o imagin e
suprao rdonată a însușiri lor semnific ative și comune ale unei mulțimi de case
concrete. Generalitate a este o proprietate cu funcție de sistemati zare-
ierarhizare, pe baza ei reprezentările organi-zându- se într-un sistem
informațional unitar , în interiorul căruia activitatea mentală se desfășo ară în
circuit î nchis între cei doi poli -ind ividual (p articular ) <-» general.
Aceasta conferă procesului de reprezentar e o finalitate cognitivă
propri e și o coerență logică specific ă, ambel e caracteristici fiind integrate
diferitelor pro grame și planuri con crete de a cțiune.
f. Cara cterul legăturii desig native este foart e important pentru
definire a reprezentă rii și stabilirea locului ei în cadrul activității cognitive.
Legătura design ativă se referă la modu l în care se stabilește corespond ența
semantică între ceea ce numim model inform ațional intern (imag ine, schemă,
simbol) și re alitatea obiectivă extern ă.
Ea se poate realiza în două forme: directă sau nemi jlocită și indir ectă
sau mijlocită. Prima este proprie senzației și percepției și presupune stabilire a
unui circuit inform ațional direct (actual) între subiect și obiect: obiectul este
prezent și el acțione ază asupra aparatelor senzoriale ale subiectului,
determinând elabora rea imaginii; imagin ea astfel constitu ită este proie ctată
asupr a obiectului, făcând posibi lă, pe de o parte, conștienti zarea prezenței lui
fizice, iar pe de altă parte, difer ențiere a și identificar ea lui în si tuația dată.
Cea de a doua formă este proprie reprezentă rii și, într-un grad și mai
înalt, gândirii. Ea constă dintr-un ansamblu de transform ări aplicat e nu direct
obiectului real, ci imaginii lui perceptive, așa cum s-a fixat și s-a păstrat ea în
memoria subiectulu i. Modelul informațional la capătul procesului de
reactu alizare și articular e a elementelor experi enței senzoriale anterioar e
reprezintă un obiect care, în momentul dat, este absent și nu acționează
asupr a noastr ă, dar a cărui identitate o recunoaștem și pe care îl raport ăm la
experiența senzorială tre cută și 420
Universitatea SPIRU HARET

eventual viitoare, dacă suntem siguri că îl vom mai întâlni. In nici un caz,
însă, nu-l plasăm în sfera percepției actuale, pentru că atunci reprezentar ea ar
trece în halucinație. Așad ar, din specifi cul legăturii designative dedu cem ca o
propri etate esențială a reprezentă rii caracterul său mijlocit. Ea poate fi astfel
definită ca o reflecta re mijlocită, prin interm ediul experienței senzoriale
anterioar e, a obiectelor și fenomen elor r eale în absența lo r.
Pe lângă modu l de stabilire a corespondenței dintre obiect și modelul
său informațional intern, legătur a designativă mai poate fi evaluată și după
natur a designatului, adică a „obiectului" pe care acest model informațional îl
desemnează. Astfel, obiectul desemnat sau reprezentat poate fi real, în sensul
că a existat sau continuă să existe, putând acționa asupr a aparatelor noastre de
recepție, sau imaginar , fictiv , creat de imagin ația și fantezia noastră, dar care,
prin urma re, nu a fost întâln it niciodată în experiența perceptivă propriu-zi să.
La rândul său, obiectul imaginar poate fi realizabil, printr -o activitate de
constru cție-c reație specială, sau principial irealizabil, rămânând de domeniul
ficțiunii pure. Grație acestui caracter al legăturii designative, reprezentă rile
contribuie în mare măsură la structura rea orizontu lui nostru conștient pe
coordonatele real-imaginar , realizabil-ir ealizab il.
Proprietățile expuse mai sus vin să sublinieze și să susțină afirmația că
reprezentar ea este un nivel calitativ superior de organizare a psihicului uman
pe dimensiune a lui cognitivă, care nu se reduc e la urmel e percepției. Aceste
proprietăți contr astează puternic cu cele formulate de Ebbingh aus sub
influența modelului asociaționis t, și anume: caracterul fragment ar, caracterul
fluctuant, caracterul șters, palid. Admitere a ca determinante a unor atare
trăsături ar duce inevitabil la subestimare a locului și rolului reprezentă rii în
raport cu per cepția.
7.3. TIPURILE REPRE ZENTĂRILOR
Componenta reprezentațională a activități i noastr e mintale, prin
structur a și dinamica sa, ne apare ca un sistem de o mare complex itate, în
cadrul cărui a pot fi operate delimi tări și clasifică ri după varii criterii. Devine
astfel justificat să se vorbească de o tipologie a reprezentărilo r. Princip alele
criterii după care se difer ențiază tipurile de reprezentări sunt: a) modalitatea
senzorială dominantă în s tructu rarea conținu tului
Universitatea SPIRU HARET421

Universitatea SPIRU HARET422informațional; b) domeniile de referință cognitivă; c) gradul de generalitate;
d) gradul de comple xitate; e) sursa generativă; f) modu l de generare
(produc ere); g) dimensiunea static-dinamic.
Aplicar ea criteriului (a) pune în evidență clasele reprezentărilor
vizuale, tactile, kinestezic e (ale mișcării propriului corp), auditive, olfactiv e,
gustative. Cel mai bine structurate și delimitate sunt reprezentările vizuale,
legate de forme și spațialitate (topo grafie). Aceasta se explică și prin faptul că
analizatorul vizual îndeplinește rolul de mecanism integrator, unificator al
întregii experiențe senzoriale. La perso anele cu aptitud ini sport ive și
muzicale, dobândesc o pregnanță deosebită și reprezentările kinestezice și
audit ive.
După criteriul (b) distingem: reprezentări științifice (în matematică,
biologie, geografie, fizică, istorie etc.), reprezentări tehnice (mec anisme,
component e, agregate mecanic e) reprezentări artistice (liter are, plast ice,
muzicale), reprezentări religioa se (legate de divinitate, de viața de dincolo,
de ritualuri etc.).
Criteriul (c) permite diferenție rea reprezentărilor după sfera de
cuprindere, relevându -se astfel reprezentări individuale, reprezentăr i de
specie, r eprezentări de gen (clas ă).
Criteriul (d) permite identific area reprezentări lor simple (un singur
obiect sau o singură însușire) și compl exe (mai multe dimensiuni sau mai
multe obie cte).
Introdu cerea criteriului (e) conduc e la delimitare a a două tipuri mari de
reprezentă ri: ale memoriei și ale imaginației.
Criteriul (f) ne relev ă existența, de asemene a, a două clase de
reprezentă ri: intenționate sau voluntar e și neintenționa te sau involuntar e.
In fine, criteriul (g) pune în evidență existența a două categorii de
reprezentă ri: statice și dinamice. Reprezentările statice ne redau obiectul sau
figura într-o singu ră poziție sau ipostază; cele dinamice ne redau obiectul
(figura) într-o succesiune de poziții și stări posibile. Avem de a face, în acest
caz, cu o serie ordonată de transfo rmări, în care o stare (pozi ție) decurge logic
din cea anterioar ă. Grație acestui dinamism imagistic, devine posibi l ca,
pornind de la o situație inițială (stimul), să deriv ăm mental un șir de
trans formări pentru a ajunge la o stare finală cerută. (Vezi testele fgurale de
rotație și translație ).
O perspe ctivă mai nouă în clasific area reprezentă rilor a adus-o
psiholo gia co gnitivă, prin introduc erea unor criterii le gate de modalitatea de

procesare a informațiilor . Un prim asemene a crite riu este g radul de abstr ac-
tizare (Le Ny, 1987). Pe baza lui, au fost delim itate două tipuri de
reprezentă ri: a) cu grad moderat de abstractizare și b) cu g rad înalt de
abstr actizare. Primele pun î n evidenț ă următoa rele proprietăți:
1.familiaritate a, având o probabilitate ridicată de a fi evocate în
procesările cognitive cotidiene, în cursul comunic ării verbale, al
percepției, imaginației, g ândirii;
1.figurativitatea, ele conținând elemente intuitiv-imagistice conc rete;
c)discursivitatea senzorială, putându-se realiza fără participa rea
limbajulu i, direct din experiența perceptivă, care favorizează consti tuirea
prototipulu i;
d)dificultate a sau imposib ilitatea descrie rii lor cu mi jloace ve rbale.
Cele de-al doilea tip se definesc prin:
1.grad redus de familiaritate (nonfamiliaritate a);
1.grad ridicat de abstra cție;
1.discursivitate verbală, fiind elabo rate și achiziționate cu ajutorul
limbajulu i;
d)posibilitatea des crierii și expri mării lor cu mij loace verbale.
Astfel, reprezentările se consti tuie prin combinare a logi că a unor părți
sau fragmente de informație select ate succesiv din diferitele episoade
perceptic e și integrate semantic fie la nivel imaginistic-con cret (grad moderat
de abstractizar e), fie la nivel si mbolic- verbal (grad înalt de abstractizar e).
Un al doilea criteriu introdus de psihologi a cognitivă (Eysenck și
Kean e, 1992) vizează planul de oper are: extern sau in tern.
Corespunzător , au fost delim itate două clase de reprezentă ri: extern e și
interne.
Cele externe constau din semne sau mulțimi de simboluri care
substi tuie un anum it lucru sau obiectivează (conc retizează) o anumi tă noțiune
sau idee.
Semnu l sau simbolul ca entitate fizică poate fi un desen, o schemă sau
o diagramă, și atunci avem de-a face cu reprezentări picturale, sau un cuvânt,
un grup de litere sau cifre cu valoar e design ativă convențională, și atunci
avem de a face cu reprezentări lingvistice.
Un exemplu de reprezenta re picturală poate fi schema de repartiție a
persoanelor într-un cămin sau hotel; iar unul de reprezentar e lingvist ică poate
fi setul de propo ziții prin care se specifică în ce camer ă se află diferitele
persoane („Ion stă în came ra 3", „Vasile stă în camer a 5" etc. ).
Universitatea SPIRU HARET423

Repr ezentările pictur ale sunt alcătuite din simbo luri de tip continuu,
elem entele lor fiind separate în mod arbitrar , se bazează pe relații implicite
identificabile în conte xt, nu dispun de reguli clare și precise de combinare, ci
doar de unele foarte generale, au un caracter intuitiv-conc ret, confi gurațional;
reprezentă rile lingvistice sunt alcătuite din simbo luri discrete (liter e, cuvinte),
putând fi descompuse în unități mici, simbo lurile care le alcătuiesc au un
caracter explicit, desemnând cu precizie lucru rile, se întemeiază pe reguli
gramaticale clare și precise de combinare a simboluri lor, au un caracter
abstr act putând fi achiziț ionate pe calea mai multor canal e senzorial e (nu
numai vi zual).
Reprezentările interne există și funcționează în mintea noastr ă,
reprodu când diferite însușiri și aspecte ale obie ctelor și mediulu i ambiant. Ele
se împart în analo gice și propo ziționale. Cele dintâi au un conținu t imagistic,
inclu zând imagini vizuale, tactile, kinestez ice, olfactive); cele din urmă au un
conținu t ideațional fiind codificate prin unități lingvistice aparținând
limbajului in tern.
O clasifica re mai sintetică a fost propusă de J.F. Richard (1990, apud
Zlate, 1999). Această clasific are include trei clas e de reprezentări, și anume:
1.reprezentări conceptuale sau propoziț ionale, legate de structurile
gramatic ale ale limbajului de comunica re;
1.reprezentări- imagini, care reflectă structurile spațiale din sfera
percepției vi zuale;
1.reprezentări ideo-motorii, legate de executa rea acțiuni lor
obiectual- instrumentale.
In procesu alitatea activități i cognitive, are loc o anumită ierarhizare a
reprezentărilor în funcție de gradul lor de relevanță pentru clasa dată de
obiecte, diferențiindu-se astfel reprezentă ri privi legiate, care îndepl inesc rolul
de prototip al clasei (ex., mărul ca protot ip al clasei ,fructe'' și reprezentă ri
secunda re care au o valoar e desi gnativă mai lim itată (Cordier , 1993).
In fine, să mai menționăm un ultim criteriu la care apele ază psiho logia
cognitivă, anume criteriul pragmatic, al gradului de utilitate. Pe baza lui au
fost delimi tate două tipuri de reprezentă ri: utile, care sunt implicate în mod
curent în rezolvar ea situațiilor problematice, și inutile sau deșeu ri, care nu-și
găsesc locul în activitatea intelectuală și practică (Shapiro, 1997).
Fiecare din tipurile menț ionat e de reprezentări își are importanța sa
informațional-co gnitivă și rolul său în reglarea comport amentulu i.
Universitatea SPIRU HARET424

7.4. LOCUL ȘI ROLUL REGLA TOR AL REPRE ZENTĂRII ÎN
ACTIVIT ATE Ș I COM PORTAMENT
Principiul metodo logic, potrivit cărui a orice activitate și comportament
în plan extern are o mediere psihică internă, se realizează treptat și stadial,
atât sub aspect modal (motivațional, afectiv, cognitiv, volițional etc.), cât și
intramodal. Cât privește acest din urmă aspect, în interio rul modalități i
cognitive, medie rea începe cu senzația. Rezul tă atunci că reprezentar ea
constituie un nivel sau un stadiu mai înalt al medierii cognitive a
comportam entulu i decât senzația și percepția. Spre deosebir e de mediere a
secvențială asigurat ă de senzație și percepție, medier ea pe care o realizează
reprezenta rea devine deja discursivă și reversibilă, ceea ce permite interv enția
reglatoar e permanent ă a imaginii în planul de desfășu rare a
comportam entulu i. Independența reprezentării de prezența și acțiunea actual ă
a stimulilor externi îi confe ră funcții reglatoar e noi, care se vor amplifica și
mai mult la nivelul gândirii, anume anticipar ea și planificar ea. La acest
nivel, prinde pentru prima dată contur funcția anticipativ-proiectivă și
planific atoar e a conștiinței.
Reprezentar ea ne permite, așada r, pe de o parte, să ne formăm o
„imagine" despr e rezul tatul posib il al acțiun ii pe care dorim s-o întrep rindem,
iar pe de altă parte, să schițăm planul sau programul unei acțiun i și să
efectu ăm în minte acțiunea dată înainte de a o realiza în plan extern. În acest
caz, iese în evidență cu pregnanță latura activ- operatori e a reprezentă rii ca
proces. Repr ezentare a ocup ă în schema activități i atât poziția de premisă, care
fundamentează informațional fiecare acțiune și mișcar e, cât și de reper de
finalizare, direcționând desfășur area acțiunii de la rezultate secvențial- parțiale
către rezul tatul final. Imaginea-reprezentar e se include apoi și ca verigă de
control (feed-back sau feed-befor e), grație căreia acțiunea se reglează în așa
fel, încât să ajun gă la rezultatul așteptat.
Funcția reglatoar e a reprezentă rii se realizează prin intermediul unei
serii întregi de operații de compar are, analiză, evalua re și selecție, prin
permanent ap el la fondul experienței ant erioar e.
Procesul reprezentării se organizează astfel după schem e logic e de
prelucra re-integ rare a informației furni zate de memorie și care, treptat, în
ontogeneză, intră sub controlul gâ ndirii.
Universitatea SPIRU HARET425

Indeplinind acest rol reglator finalist în organizarea și desfășur area
activități i și comportamentului, reprezenta rea este, la rândul ei, legată genetic
de acestea și-și are punct ele de sprijin și de control (v erific are) în ele.
Const ituire a reprezentărilor ca modalitate specifică de procesare și
operare cu mulțimi de semnale și simboluri informaționale are la bază
operațiile în plan extern asupra obiectelor din câmpul perceptiv . Schemele de
articulare funcțional- discursiv ă a acestor operații, unele din ele având caracter
imitativ sau simbol ic, treptat se interiorizează, făcând astfel posibi lă, după
vârsta de 4 ani, realizarea unei activități imagistice intern e autonome, fără
recursul la suportu l acțiun ii directe cu obiectul. Dar, și după desprinder ea
planului imagistic intern de planul acțiunii extern e directe cu obiectul, acest a
din urmă continuă să se mențină sub egida principiului realități i și să se
reactu alizeze ori de câte ori acesta intră în impas. (S-a demonstrat
experimental că, în rezolvare a unor teste figurale comple xe, ai căror itemi
comportă efectu area în minte a unui număr mai mare de 2-3 transform ări
succesive, pentru găsirea răspunsului final, subiecții manifestă frecvent
tendința de a recurge la acțiun i în plan extern – schițe, desene). Aceasta
doved ește că nici la subiectul adult autonomia planului intern al
reprezentă rilor nu are un caracter absolut, ci unul relativ; ori de câte ori
sarcina se complică și prezintă un grad mai ridicat de inedit, se recurge la
acțiunea în plan extern.
Universitatea SPIRU HARET426

Capitolu l VIII
GÂNDIREA
Subsi stemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al
complex ității, organizării și eficienței sale la nivelul gândirii. Luată în forma
sa const ituită și consolidată, așa cum se prezintă la subiectul adult normal, și
cum a fost de altfel tratat ă de cercetar ea psihologic ă tradițională, până la J.
Piaget, gândire a pare a fi entitatea psihică cea mai enigm atică și plină de
mister. Așa se și explică de ce abordarea ei experiment ală de laborator a
început mult mai târz iu de cât a celorlalte funcții, iar a ceasta a avut un car acter
timid și intermitent. În fața complicatei întrebă ri, „care este natura și esenț a
gândului, a ideii?", psiho logia clasic ă a bătut de fiecare dată în retragere,
căutând răspunsul nu atât în faptele experiment ale și în expresii le
comportam entale ale omulu i concr et, cât în speculațiile filosofice:
asociațion ismul – în filosofia senzualist-empiristă, gestaltismul -în
fenomenologi e și apriorismul kantian, iar behavio rismul – în materialismul
vulgar și pragmatism. Cât despre freudis m, această orienta re s-a dezinteres at
total de studiul gândi rii ca atare, mulțum indu- se a o considera o modal itate
secundar ă (în ordine genetică ) de satisfacere a mot ivației biologice.
Curentul asociațion ist conside ra gândi rea cu precădere sub aspect
cumulativ-c antitat iv, ca fiind produsul multiplicării formelor de senzații și al
articulării succesive (în lanț) sau simultane (spațiale) a imaginilo r. Noțiunea
nu este nimic mai mult decât o sumă de senzații, fieca re din aceste a
reprezentând o anumi tă însușire sau component ă a obiectulu i. A rămas
celebru, din acest punct de vedere, exemplul lui J. St. Mill cu noțiune a de
„casă ". Aceasta este definită ca o reuniune a imaginilor particula re de
„temelie", „perete", „fereastr ă", „acope riș". O asemen ea optică redu cționi stă a
făcut ca școala asociaționis tă clasic ă să rămână cea mai săracă în cercetări
experimentale și în studi i cons acrate g ândirii c a proc es psihic specifi c.
Universitatea SPIRU HARET427

Făcând abstra cție de capitolele din manualel e de psihologi e generală și
de articolele apărut e în diverse reviste de specialitate, „ca lucrări
asociațion iste", monogr afice de referință asupr a activi tății intele ctuale, pot fi
menționate doar De l'Intell igence (1870), a lui H. Taine, și L'evolution des
idees generales (1897) și L'imagina tion cr eatrice (1900), ale lui Th. Ribo t.
Max Wertheimer includea în coordonatele modelului asociațion ist și
abordarea behavioristă a gândirii. O asemen ea judecat ă este evident greșită,
pentru că între asociaționi sm și behaviorism există o deosebir e metodo logică
esențială: asociaționi smul admite existența lumii subiective intern e, a
conștiinței, chiar dacă aceasta este văzută doar ca un mozaic de imagini, în
vreme ce behaviorismul a debutat prin negarea caracterului real al conștiin ței
și prin subst ituire a ei prin reacțiile comportam entale extern e. In cazul
asociațion ismului, legile asociației acționează în sfera imag inilor , în cel al
behaviorismu lui, aceste a vizează relația dintre stimulii externi și reacțiile de
răspuns ale or ganismulu i.
In raport cu asociaționismu l, gestaltismul a marcat un pas înainte, din
punct de vedere metodologic, admi țând specificul calitativ al gândirii ca
„formă distinctă a organizării psihice " și iredu ctibilitatea ei la reprezentare
sau senzație. Aceasta i-a și determinat pe reprezentanții de seamă ai
curentului – W. Kohler , M. Wertheimer și K. Dunk er – să conce apă și să
efectueze cercetări experimental e coerente și sistematic e asupra
„fenomenologi ei gândirii ". Trebuie menționat însă, din capul locului, că
cercetările respe ctive erau astfel proie ctate, încât să confirme principiile și
legile imanente, a priori, ale organizării care fuses eră „dezvăluite " încă la
nivelu l percepției. Așa cum am arătat în capitolu l consac rat percepției, esența
acestor legi constă în afirmare a caracterului predete rminat, înnăscut al
structurilor (formelor) și a primatulu i ansamblu lui (între gului) asupra părților
componente, acesta având caracteristici proprii, ce nu se pot obține din
simpla însumare a pă rților.
Se poate afirma că, prin aceasta, gestaltismul, aidoma psiho logiei
introspe cționis te a capacităților înnăscute, preia teza cogito-ului, dezvoltată
de Socrat e, Sf. Augustin și Desc artes, potrivit căreia „cug et, deci exist",
„gând esc – exist", sau în reformular ea lui Maine de Biran (1802 ): „O ființă nu
există pentru ea însăși decât în măsura în care ea știe acest lucru sau în
măsura în care gândește la ac easta ".
Universitatea SPIRU HARET428

Universitatea SPIRU HARET429Imanentismul concepției gestalti ste despr e gândire este constant
sublin iat și argumentat în cercetările experimentale întreprinse și în
principal ele lucră ri consacrate acestui proces. Datele experimentale sunt
interpr etate prin prisma conceptului de câmp și de circuit total „organism-
mediu ", termeni corelativi dinamici. Câmpu l este „înzestrat" cu două atribute
esențiale: atributul dinamici tății și atributul sintezei sau integrării. Grație
acestor atribute, gândire a apare ca o succesiune orientată de transfo rmări,
transpoziț ii și integrări relațional e între stările interne ale subiectului și
elem entele situației e xtern e.
Prima mare lucra re experimental -teoretic ă de sorginte gestaltis tă a fost
elabor ată de W. Kohler și se intitulează Desp re inteligența maimuțelor
(1923).
W. Kohler a conceput cercetările sale ca o replic ă la cele realizate de
către americ anul E.L.Thorndike pe animale și care accentuau rolul întăririi, al
învățării, după principiul încercare-eroare, și al experienței anterioar e în
rezolvar ea sarcinilor prevăzute de așa-numita „cutie-problemă " (problem
box).
El va renunța la „cutia problem ă" și va crea un alt model experimental,
potrivit căruia cimpanzeul era lăsat liber în cușca sa obișnuită, iar momeala
(banana ) era pusă în afara cuștii la o distanță care să nu permită animalului s-
o apuce direct printre bare. În schimb, în interiorul cuștii, erau puse bețe de
diferite lungimi sau țevi scurt e ce se puteau îmbina pentru a obține una de
lungimea necesară ajung erii bananei. Un al doilea model a constat în aceea că
banana era agățată de tavanul cuștii, iar pe podea erau puse cutii care se
puteau așeza una peste alta, maimuța putându -se cățăra astfel până la banană.
Kohler a constatat că, la început, cimpan zeul nici nu lua în seamă
obiect ele-unelte, ci se năpustea să apuc e direct banan a. Acest comportament
impul siv continua suficient de mult timp, ducând la obos irea animalului.
Eșecul a determinat animalul să se retragă în colțu l cuștii, dând impresia
abandonului. Dar, în acest timp, el privea alternativ , când la banană, când la
obiect ele-unelte din jurul său. Apoi, dintr-o dată, se ridica, își alegea și aranj a
unealta potrivită și proceda fără eroare la apuc area banan ei. Sub aspect
acțional, problema era rezolvată deci spon tan, fără acel lanț de tatonări,
încercări și erori descrise de Thorndike.
Kohle r a denumit acest mod de rezolvar e fenom enul insight sau Aha!
(reacția). Acesta este considerat, din punct de vede re psihologi c, o

form ă de intuiție, un gen de disce rnământ instantaneu (iluminar e), care
permite surmon tarea dificultăți lor inițiale în rezolvar ea problemelor . El are la
bază modificar ea brusc ă a câmpului perceptiv ca urmar e a unei tensiuni
interioa re (tendința determinantă ), care transform ă în „vectori" elemente ale
situației anterior neutre; astf el, subiectul dezvăluie brusc, într-o nouă totalitate
structur ată, semnific ația unui obiect de a servi la atingerea scopului.
O altă lucrare reprezentativă pentru abord area gestaltistă a gândi rii
aparține lui Max Wertheimer și poartă titlul Gândir ea productivă (1941).
Tema principală a acestei lucră ri o consti tuie puner ea în evidenț ă și
demonstrar ea caracterului dinamic activ al gândirii autentic e și a funcției ei
transform ativ-structurante în raport cu elementel e situației problematice
extern e. Demersul se realizează în permanentă opoz iție atât față de abord area
clasică, bazată pe regulile și schemele logicii form ale rigid-dire ctivis te, în
cadrul căreia analiza și evaluar ea calităț ilor gândi rii se făceau exclusiv prin
prisma conco rdanței- discordanței cu normele logicii aristotelice, cât și față de
asociaționismu l senzualist, care prive a gândir ea într-o manieră pasivis t-
reducționistă. Seria de probleme care a consti tuit mate rialul experimental
(dete rminare a ariilor unor figuri geometric e, efectua rea unor operații de
calcul aritmetic, distrugerea unei tumori cu un fasci cul de lumină f ără a afecta
țesutu l sănătos etc.) obliga de fiecare dată subiectul să iasă din schemele
mentale obișnuite, rigid e, și să-și schimbe succesiv unghiul de aborda re și,
corespunzător , proced eele de rezolvare (în cazul când problem a avea o
singură soluție) sau schema rezolutivă (în cazul în care existau mai multe
modal ități). Rezul tatele au permis formular ea a două constat ări esențiale:
primo – tendința majorității subiecților era de a aborda și rezolva problema pe
baza stărilor de set și a schemelor însuși te anterior (asimilare a noilor situații
de către vechile structuri); secundo – resping erea ca necorespun zătoa re,
neproductivă, a tentativei respective incită un proces de comutar e a focusului
mental și de reorganizare a câmpulu i total – activitatea subiectului și
elementele situației -, la capătul căruia rezultă fie alegerea unui alt procedeu,
fie constituirea unei scheme oper atorii no i.
In esență, s-a dovedit că soluția problemei avea întotdeauna un caracter
global- integral, ea țâșnind brusc la supr afață, de îndată ce în cadrul „câmpului
total" se închidea o nouă structură (între stările interne ale subiectului și
elem entele situației, problemei). Se conchide astfel c ă 430
Universitatea SPIRU HARET

desfășurarea gândirii nu poate fi subordonată (încorsetat ă) legilor logicii
form ale introduse ca atare din afară, ci legilor care se află în interiorul ei
însăși. Pe aceast ă bază, M. Wertheimer face o sever ă critică sistemulu i de
instruire școla ră din timpul său, sistem excesiv de normativ și dogmatic,
abuzând de definiții, reguli, formule și legi gata fabricat e, pe care elevii
trebuiau să le memoreze necritic și să le aplic e întocmai în rezolvar ea
situați ilor problematic e concrete. El propune concep erea unei metodo logii
didactic e noi, bazate pe creativitate, libertate de gândir e, complementaritate și
flexib ilitate, exigențe care s-au dovedi t nu numai rezonabi le, dar și imperios
necesare pentru modernizare a învățământului. Ca limite principale ale
modelului ge staltist al gândirii r eținem :
1.admiter ea caracterului înnăscut, predet erminat al structurilor
operatorii;
1.ignora rea rolului învăță rii în organizare a schemelor și conținutulu i infor-
mațional intern (cunoștin țelor); • absoluti zarea fenomenului insigh t-ului
în rezolvar ea problemelor și negarea stadiali tății, a existenței unor verigi
(etape) intermediar e între starea inițială (prezentar ea problemei) și stare a
finală (soluț ia); • exag erarea analizei aspectelor fenomenologi ce în
detrimentul analizei aspe ctelor de conținut, de esență ale gândi rii, pe de o
parte, ca o componentă fundamental ă a sistemulu i psihic, iar pe de alta,
ca funcție instrumental- adaptativă; • subest imarea aspect elor diferențiale,
interindividuale ale gândirii, care, în realitate, trebuie să aibă o ponder e
deosebită în elabor area unei teorii expl icative unitare și consistente.
Școala de la Wurzbur g (Denkpsychologie ) se const ituie și ea ca o
reacție la asociaționism și behaviorism, propun ându-și să apere statutul și
specificitatea gândirii ca proces psihic distinct și ireductibil la asoci ații de
imagini sau la serii de cupluri S-R. Fondatorii acestei școli au fost O. Kulpe,
N. Ach, K. Buhler și O. Selz, ultimu l desprinzându- se mai târziu și elabo rând
o teorie proprie a gândirii.
Ca principiu metodolo gic călăuz itor, corifeii Școli i de la Wurzburg au
luat idealismul platonician, care postula primordiali tatea conc eptelor și
ideilor g enerale în raport cu datele simțurilor .
În concord anță cu acest principiu, sarcina cercetării psiho logice trebui e
să constea în demonstra rea caracterului pur și a esenței spir ituale a gândirii.
Pentru aceasta, era necesar, în primul rând, să se demonstr eze că
procesul de gândire este absolut autonom și independent față de percepție și
desfășu rarea sa este total liberă de pr ezența și participar ea imaginilor .
Universitatea SPIRU HARET431

Universitate a SPIRU HARE T432Modelul experimental se pa rticulariza prin două elemente principale: a )
instruirea subiecților în așa fel, încât, în timpul abordă rii și rezolvării
sarcinilor prezentate, să nu apeleze la nici un fel de imagini, la nici un fel de
reprezentă ri, străduindu- se să se mențină exclusiv în sfera noțiuni lor și ideilor
abstr acte; b) utilizarea unui material codific at exclusiv verbal-fo rmal, care să
favorize ze manifestar ea gândirii non-imagistic e. (În acest scop, s-au folosi t
serii de dictoane și proverbe, cerându- se subiecților să le interp reteze, să le
dezvăluie sensul).
Aplica rea respectivului model experimental nu a confirmat așteptările.
S-a dovedit că doar un număr foarte mic de subiecți, cu un nivel de instruire
și de cultur ă înalt, reușe au să rezolve sarcinile date fără a se sprijini pe
imagini -reprezentări și fără a apela la experiența conc retă anterioa ră. Datele
faptice au pus pe autorii acestui gen de cercetări într-o situație delicată: ei
erau oblig ați fie să-și revizu iască punctu l de vede re precon ceput, în virtutea
căruia și-au formulat ipoteza de lucru, fie să conchidă că gândire a așa cum o
conside rau ei este atributul doar al unor perso ane alese, restul (care înseamnă
marea majori tate) dispunând doar de facultăți perceptiv- intuitive.
Repr ezentanți i școli i, în cea mai mare parte a lor, au optat pentru ultima
variantă, atrăgându-și, cum era și firesc, o repudier e generală. Urmar ea a fost
că, deși a debutat cu mult aplomb și siguranță de sine, Școala de la Wurzbur g
a eșuat într-un mod lamentabil, ea putând constitu i un exemplu instructiv
privind modul în care, mai ales în probleme comple xe cum este cea a
gândirii, c ercetarea psiholo gică poate apu ca pe căi g reșite sau bizare.
Fără să-și propună acest lucru, Școala de la Wurzbur g a demonstr at că,
deși gândire a este o entitate psihică distinctă, ireductibilă la percepție sau
reprezenta re, funcțional, ea nu se izolează de acestea, ci, în cursul
desfășurării sale, ap elează și se sprijină pe ele.
Dându-și seama de artificiali tatea modelulu i experim ental adop tat, O.
Selz se desprinde de colectivul de la Wurzbur g și ia pe cont propriu problema
studiului gândirii. Diversific ând din punct de vedere tipolo gic mate rialul
experiment al (incluzând sarcini de tipuri diferite ) și ierarhizându- l după
criteriile „grad de comple xitate" și „grad de dificultate ", el va obține un mare
volum de date ce-i va permite elabor area unei ample lucrări asupr a gândirii,
care a fost caracterizată de unii autori (S.L. Rubinstein, H. Wallon) ca cel mai
bun produs al psihologiei clasice în domeniul teoriei g ândirii.

Meritul principal al lui Selz constă în realizarea unei analize de tip
structur al-fun cțional a gândirii, făcând pentru prima dată distincț ia între
proces și produs, între operație și conținut. Ca proces, gândire a pune în
evidenț ă caracterul său activ și finalis t, precum și existența unei succesiuni
seriale de secvențe și verigi, cu grade diferite de libertate, respectiv , de
îngrădir e.
Desfășur area ei se realizează pe traiectorii întinse și cu sensuri diferite
– pe orizontală și pe vertical ă -, de fieca re dată în funcție de natura sarcinii
(imagistică, intuitiv-concr etă, factuală sau verbală, simbolic-abstr actă) și de
complex itatea-dificultate a acesteia.
Veriga (secvenț a) terminală a procesului poate fi un impas (eșec) sau o
soluț ie corectă, care devine produs. Produsu l este, deci, rezultat al procesului
de gândire, a cărui desfășura re se subordonează principiu lui finalității. (În
afara unei finalități, a ajun gerii la un produs, g ândir ea devine lipsită de sens și
se autoanulează).
Produsul nu rămân e ceva pietrific at și izolat, ci se include sau se
trans formă, la rându- i, în proces (devenind, de exemplu, obiect de analiză-
interpr etare sau sursă de argumenta re).
Oper ația reprezintă veriga activ-transfo rmatoar e a gândirii, fiind
caracterizată printr-o maximă determinare, adresabilitate, specializare și
stabilitate (care merge până la automatizare ). Orice operație dobând ește
viabi litate și indiv idualitate numai prin raporta re la un anumit conținut, adică
la un ansamblu de date despre ceva. Prin conectar ea operației la conținut,
gândire a trece din stare latentă în stare activă și se afirmă ca proces orientat
finalis t. Factorul care trage după sine și conferă orienta re finali stă procesului
este întrebarea sau „ce se cere în problemă?". Oper ațiile nu se manifestă
niciodată izolat, ci în conexiune ordonată, form ând grupu ri sau configurații
unitare („gestalturi operatorii" ). Natura produsului depinde nu numai de
specificul conținutului, ci și de tipul operațiilor prin care a trecut conținutul
respe ctiv (de exemplu, un gen de determinații va avea produsul unei operații
de analiză și un altul -produsul unei operații de sinteză, conținu tul primar
fiind același, o mulțime de obiecte oarecare). Limita principală a teoriei lui
Selz rezidă în aceea că analizează gândir ea ca proces mental pur, fără a o
raport a la motivele și scopurile reale ale activității și fără a o încad ra și într-o
perspe ctivă g enetică.
Universitate a SPIRU HARE T433

Behaviorismul, în formula sa clasic ă dată de J. Watson, schimbând total
natur a obiectului de studiu al psiho logiei, în locul proceselor intern e ale
conștiinței punând comportam entul extern (secretor, motor, verbo -motor), a
trebuit să reduc ă funcțiile psihice specific e la un tip sau altul de reacții de
răspuns la stimuli i din afară. Gândire a a fost astfel redus ă și dizolvată în
categoria reacțiilor laring eale, verbo -motori i.
Cu alte cuvinte, gândirea este o formă de comportament, care constă în
stabilirea unor legături instrument al-ad aptative între obiect ele și evenimentel e
externe, în calitate de stimu li, și cuvinte (mulț imi de sunete verbale), în
calitate de răspunsuri. A gândi înseamn ă a opera adecv at cu pattern-uri
verbale și motorii în contextu l unor situații extern e mai mult sau mai puțin
complexe și problematice, în vederea obținerii unui efect adaptati v. Asem enea
pattern-uri nu sunt prefo rmate, înnăscute, ci se elabor ează în cursul vieții,
prin învăța re, care se subordon ează principiului încer cărilor și erorilor ,
principiului în tăririi ș i legii ef ectului (Thorndike ).
Experimental și obiectiv, comportamentul intelig ent se poate urmări în
situați i mai mult sau mai puțin noi, problematic e, pentru care subiectul
(animal sau uman) trebuie să găsească răspunsuri sau soluți i noi. Așa se face
că majori tatea cercetărilor întreprinse în cadrul behaviorismulu i clasic s-au
bazat pe utilizarea așa-numitelor cutii-problemă, fiind efectuate pe animale
(L.E. Thorndike, C. Hull).
În această etapă, era negată existența unei deosebiri esențial e,
calitative, între comportamentul uman și cel animal, astfel că datele și
legitățile obținu te în cercetările pe animale erau extrapol ate automat la om
(reducționism mecanicist). Cum asemene a exagerări și absolu tizări erau
întâmpinate cu tot mai multă rezervă și atitudine critică, conc epția
behavioristă a fost supusă unei revizuiri de fond. Primul care a realizat
aceast ă operație, schimbând structura inițială a modelului, a fost C. Tolman
(1935- 1939), prin reabilitare a și reintroduc erea în sistem a verigii subiective
interne, a conștiinței, deși doar ca moment final al lanțu lui comportament al, și
a stărilor afectiv-motivaționale, ca factori energetico-activatori și vectoriali
(drives), toate reunite sub denumire a de variabi le intermediar e.
Treptat, rolul acestor variabile a fost amplificat, ajungându -se în final
la recuno aștere a caracterului real al tuturor funcții lor psihice, inclus iv al
gândirii. Noțiunile de thinking și reasoning și-au re căpătat
Universitate a SPIRU HARE T434

Universitate a SPIRU HARE T435locul cuvenit în vocabularul psiho logiei de sorginte behavioristă (mai ales
după anii '50), cercetării gândirii ca atare fiindu-i consa crate studii și lucră ri
fundamentale, care reprezintă surse indispensabile pentru elabo rarea oricărui
tratat modern de psiholo gie.
8.1. DEFINIȚIE Ș I CAR ACTERIZA RE GENERALĂ
Scurta introduce re pe care am prezentat- o în deschider ea acestui
capito l a avut scopul de a evidenția și sublinia marea comple xitate a gândirii
ca realitate psihologic ă vie și, implicit, dificultatea abordă rii ei. De la început
trebuie precizat că, în pofida numeroas elor cercetări experimental e și a
imensului material faptic acumulat, nu dispunem încă de o teorie încheg ată,
exhaustivă și unanim acceptat ă a gândirii, trebuind astfel să ne mulțum im cu
modele explicativ-interpr etative cu caracter parțial. Ceea ce se impune a fi
reținu t, în acest caz, este faptul că nici un model parțial nu trebuie absoluti zat
sau opus în mod tranșant celorlalte. Fiecare model parțial are o valoar e
epistemolo gică relativă, iar între el și celelalte există nu numai relații de
diferențier e-opoziție, ci și relații de complementa ritate.
Termenul ca atare de gândir e este insufici ent de bine circumsc ris din
punct de vede re semantic.
În psihologie, el a pătruns prin intermediul filosofiei și al logicii și a
fost asociat cu anumite forme ale activități i mentale – de a opera cu concepte,
cu abstr acțiuni, de a judec a, de a raționa și de a genera cunoștin țe. Descartes
identifica gândire a cu conșt iința și o consider a ca un dat (prob a peremptorie a
existenței de sine era însăși realizarea in vivo a procesului de gândir e sau de
cugetare: gâ ndesc, deci exist).
Psiho logii, trecând la studiul ei experimental și observațional- conc ret,
au constatat că prezintă în sine o realitate extrem de etero genă: în plan
individual – în raport cu sarcini și situații divers e, în plan interindividual – în
raport cu una și aceeași sarcin ă (situație ), în plan istoric – în raport cu diferite
epoci istorice și în plan ontogen etic – în raport cu diferite perioade de vârstă
și stadii evolu tive ale indiv idului.
A găsi o definiț ie care să reflecte toate aceste iposta ze și determinații
este practic imposibil.
De aceea, suntem nevoiți să ne mulțumi m cu o definiție de aprox imare,
cu valoar e orientativă și care să rețină, pe c ât posib il,

determinați ile cele mai i mportante pe c are gândire a le posed ă sau spre c are ea
trebuie să tindă în evoluț ia sa istorică și onto genetic ă.
Stabilind aceast ă condi ție logică, urmează apoi să alegem coordonatel e
paradigm atice prin prisma cărora să fie ident ificate și ierarhizate atributele
definitorii a ceea ce dorim să denumim gândire.
Noi optăm pentru următoar ele coo rdonate:
a.Coordon ata inter acțiuni i reflectorii sub iect-obiect (lumea externă);
b.Coordon ata informațional- negentropi că;
c.Coordon ata acțională;
d.Coordon ata g enetică;
e.Coordon ata sistemică.
Raporta rea la fiecare din aceste coordon ate ne permite să desprindem
anumite caracteristici semnificative, care, luate împreună, pot aproxi ma
complex itatea extraordinar ă a gândirii.
a. Coordonata intera cțiun ii reflectorii subiect-obiect ne oblig ă să
recuno aștem că gândire a reprezintă una dintre cele mai importante verigi de
legătură ale omului cu lumea externă, respe ctiv, că ea este o formă specifică
de reflectare în plan subiectiv intern a acestei lumi și a propriului Eu. Prin
caracterul său reflectoriu, gândir ea se subsumează aceluiași principiu al
determinismu lui extern, ca și toate celel alte procese psihice. Prin conținutul
reflectoriu, gândir ea se integrează în continuu mul cogniției, reprezentând
segm entul calitativ superior al acestuia și marcând, totodată, o discontinui tate
prin realizarea saltului activități i de cunoaște re de la senzorial la logic. Spre
deosebir e de procesel e senzoriale și chiar de reprezentări, gândir ea, ca proces
reflectoriu, a re un c aracter mijlocit, gen eralizat, esențializat și abstract.
Astfel, ea poate fi definită ca reflectar e subiectivă, în formă ideală,
mijlocită a proprietă ților generale, esențiale, necesa re ale obiectelor și
fenom enelor e xterne și ale r elațiilor legice dintr e acestea.
Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces de gândire este atributul
unui individ concret și se desfășoar ă în capul lui și că reflectarea atinge la
acest nivel punctul său cel mai înalt de selectivitate, activism și
constru ctivism. Gândire a, ca proces subiectiv, este nu numai reproduc erea pe
plan intern a realului, dar și reconstruire a lui, prin puner ea conținuturilor
conceptuale corespun zătoa re în relații noi. Subiectivitatea, în aceast ă
ipostază, devin e un factor favorizant al obiectivitătii. Vorbind în limbaj
piagetian, putem spune că, dacă la nivelul per cepției av em de a face cu o 436
Universitatea SPIRU HARET

subiectivita te centrată, focalizată pe elem ente și laturi izolate, de unde și
frecvente fenomen e distorsionale ale imaginii (supra – sau subest imări, iluzii),
la nivelul gândirii domină subiectivita tea decentrată, caracterizată prin
multiplicitate a unghiurilor de abord are a obiectului, prin suc cesive compar ări,
evaluă ri, verific ări subordon ate unor criterii fe rme de obiectivitate.
Caracterul ideal al reflectă rii gândirii este, la rândul lui, incompar abil
mai accentuat decât cel al reflectă rii perceptive. Astfel, imagin ea perceptivă
se află într-un raport de similitudine izomorfic ă cu obiectul, iar caracterul său
pregnant intuitiv, conc ret, îi confe ră o oarecare notă de substanțialitate și
palpabili tate; gândire a se află cu obiectul material extern (pe care-l reflectă)
doar într-o relație simbol ic-desi gnativă, noțiunea neav ând, ca atare, nici o
aparență intuitiv-substanțială. Ea este o realitate ideală, nonsubstanțială,
nonparam etrică. Din acest punct de veder e, putem vorbi de „puritate a ideală"
a gândirii și de impos ibilitatea reduc erii ei la procese sau stări bio-mec ano-
fizice.
O a doua accepțiune important ă a caracterului ideal al gândi rii rezidă în
aceea că ea „creează" o realitate sui-gen eris, non-obiectuală, pur simbolică
(ex., sisteme logico-fo rmale, person aje și acțiuni fictive ca în basme sau în
scien ce fiction ). În fine, cea de a treia accepțiune a caracterului ideal al
gândirii constă în relativa ei autonomie față de lumea materială externă,
căreia tinde să i se opună. Ca urma re, în calitate de obiect al gândirii apar nu
numai situații, lucru ri și fenomene externe, ci și produse proprii – ipoteze,
planuri, deciz ii, idei etc., precum și alte stări subiective interne – emoți i,
sentimente, dorințe, aspirații etc., și ele de natură ideală.
Caracterul mijlocit al reflectării la nivelul gândirii constă în aceea că
ea se dezvoltă și se structur ează pe baza informației furnizate de senzații și
percepții sau de memoria de lungă durată. Întotd eauna, între gândir e și
obiectul extern se interpun aceste două verigi – senzorială și mnezică. Pentru
a analiza și defini sau explica un obiect concret oarecare este necesar să
intrăm cu el în contact senzorial direct, obținând datele neces are, sau să
apelăm la datele din memorie dacă el a fost perceput anterior. Totodată,
caracterul mijlocit înseamnă stabilirea unor raporturi de reprezenta re între
diferite fenomene, aparent distincte. Acesta este cazul formulă rii unei judecăți
constatative – „în sobă arde focul ", pornind de la observ area ieșirii fumulu i pe
horn – sau infer ența, care permite identific area nordului după mușchii de pe
copaci.
Universitate a SPIRU HARE T437

Universitate a SPIRU HARE T438Aspe ctul cel mai semnific ativ al caracterului mijlocit al gândirii îl
găsim în elabo rarea și formula rea predicți ilor atât în situații de tip
determinist, în care derular ea evenimentelor se produce după principiul
cauză- efect, cât și în cele de tip aleator , unde raporturile dintre evenimente și
condiț ii sunt probabiliste.
Sub aspectul calității conținutului reflectoriu, gândir ea tinde să
selecteze și să rețină însuș iri și raporturi generale, esenția le și necesar e ale
obiect elor și fenomen elor extern e, ea depășind astfel individualul hic et nunc,
fenomenalul și accidentalul ce definesc specificul proces elor senzoriale. Cu
alte cuvinte, prin gândire, activitatea de cunoaște re a omului ajunge să ia în
stăpânir e generalul și universalul, esențialu l și legicul, devenind capabilă să
diferențieze, să ident ifice și să descrie obiectele, dar și să le înțelea gă, să le
explice și să le interpret eze prin prisma unor legi cauzale, genetice,
structur ale și funcționale și, corespunzător , să organizeze activi tatea practică
de transforma re sau reproduce re a lor. Fiind articulată din punct de vede re
funcțional pe principiul generalizării-abstr actizării-formalizării, gândir ea
permite trecerea de la simpla constatar e și înre gistrare a faptelor de observație
sau experimentale la prelucr area și interpr etarea lor, la dezvăluire a relațiilor și
semnific ațiilor lor legice, elabor ând astfel modele teoretice cu funcție
generalizatoar e, unificatoar e, explicativă. Deși cele două axe pe care se
structur ează gândir ea la nivel individual concret, respe ctiv, axa particula r-
general și axa intuitiv-abstr act (formal-simbol ic), au o întindere valoric ă
foarte mare, dând naște re unui număr aproape infinit de profile cognitive,
definitorie trebuie conside rată tendința de apropier e cât mai mare de punctul
superio r al segmentelor „gen eral" și „abstra ct". Dar, după cum au demons trat
cercetările de epistemologi e genetic ă ale lui J. Piaget, pentru elabora rea
schemelor operato rii formal- abstra cte ale gândirii este necesar ca dezvoltare a
să fie integ rată unei activități speciale și sistematice de învățar e, de modelare,
centrate mai ales pe selecția, codifi carea și prezentare a sarcinilor .
Extraordinar a comple xitate și diversitate a realității externe fac practic
impos ibilă reflectarea (cunoașter ea) ei la același nivel de generalitate,
esențial itate și abstr acțiune. De aceea, organizarea în plan individual a
gândirii are un caracter mozaical, în raport cu anumi te domenii existând
structuri și schem e oper atorii de un nivel de generalitate

Universitatea SPIRU HARET439și abstra cțiune ridicat, în vreme ce în raport cu alte domenii reflecta rea se
menține în limitele unor structuri și scheme de tip i ntuitiv-concr et.
b. Coordonata inform ațional-negentr opică ne permite să definim și
să înțeleg em mai adecvat statutul existențial și rolul adaptativ al gândirii. În
lumina ei, gândir ea trebui e definită ca o organizare specific ă a inform ației la
nivelul creierului uman, bazată pe criterii și principii logico -gramaticale de
ordin sintactic, semantic și pragmatic și orientată antientropi c. În calitate de
informație, gândir ea nu poate fi observ ată și percepută în mod direct, nu
posed ă atribute sensibile ca obiectel e și fenomen ele extern e pe care le
desemnează. Prezența ei se dezvăluie pe cale indirectă, prin efectele sale
reglatorii asupra relaționă rii subiectulu i cu situațiile „problem atice" de
diferite tipuri.
Astfel, pentru a o studia, nu avem altă posib ilitate decât să punem
subiectul în fața unor sarcini de diferite grade de comple xitate și dificultat e și
să urmărim modu l în care le abord ează și le rezolvă. Rezolvare a corectă o
vom aprecia ca fiind un „efect reglator" , care atestă mai întâi prezența ca
atare a procesului de gândire, iar apoi că acest proces a funcționat în mod
optim ; o soluț ie greșită o vom aprecia ca „efect dezorganizator , entropic " și
ca indicato r al unei funcționări defectuoas e, în momentul și în situația dată, a
procesării informației.
Conț inutul gândirii trebuie privit ca ansamblu structur at, pe baza unor
criterii logico -semantice, de entități informaționale codificate prin
intermediul limbajului natur al (cuvinte-noțiuni) sau al limbajelor formale
(logic, matematic, computațional).
Ceea ce defineșt e inform ația proprie conținutu lui gândi rii sunt
dimensiuni le generali tății și esenția lității. Aceasta înseamnă că gândir ea se
constituie și se articule ază în plan operațional pe măsur a introduce rii în
procesarea fluxurilor informaționale extern e a criteriilor generalității,
relevanței, repetabilității-invarianței, es ențiali tății.
La acest nivel, latura semantic ă și pragmatic ă a inform ației domină
asupr a celei cantitative, statistico-matematic e, de unde și un coefici ent mai
ridicat de redund anță de cât în per cepție.
Fiind, prin natura sa calitativă, o structură inform ațională, gândir ea
devine o măsură a gradului de organizar e funcțională a sistemulu i uman, în
relațiile sale cu mediul extern. Cu cât ea va atinge valori mai ridicate în
dezvoltare și funcționare, cu atât, în relații le sale cu lumea extern ă, omul va
pune în evid ență un g rad mai înalt de or ganizar e, și invers. Astfel, prin

destinație, gândir ea devine un ansamblu de transfomări negentr opice major e,
care constau în conv ertire a informației vehiculate în interiorul sistemulu i în
procese și comportam ente adaptative de înaltă eficienț ă, care reduc entropia
inițială și optimizează sau consolidează echilibrul psihofi ziologic al
individu lui, confe rind activității lui caracteristicile raționalități i, selectivități i,
planific ării și anticipării-pr edicției.
În plan filogenetic și istoric, apariția și evoluț ia gândirii au la bază
tocmai confruntar ea cu situați dificile, critice, a căror surmontare era singur a
șansă a satisfa cerii unor nevoi și, implicit, a supraviețuirii. Formele
superio are ale gândirii nu se pot elabor a și afirma decât într-un mediu
problematic, saturat în solicitări intelectuale cu un grad ridicat de
complex itate și dificultate. Tocmai într-un asemen ea mediu iese puterni c în
evidenț ă necesitatea recurgerii la procesări ample și de profunzime ale
informației. Când schemele operatorii ale gândirii au ajuns la un nivel optim
de elabor are și consolidar e, procesarea informației, la rândul ei, se
rațional izează, supunându -se principiulu i parcimoniei (economiei): o gândire
se conside ră cu atât mai dezvo ltată și mai eficientă, cu cât poate să facă mai
mult – în plan rezolutiv și constru ctiv – cu un consum cât mai mic de
informație și într -un timp cât mai scu rt.
c. Coordonata acțională a fost introdusă în psihologie de către marel e
psiholog francez P. Janet – promotor al psiholo giei conduitei – și dezvol tată
ulterior , cu referire specială la activi tatea mentală (gândir e, intelig ență), de H.
Wallon (vezi lucrarea sa De la act la gând ire), J. Piaget (Psiholog ia
inteligenței, Construcția realului la copil ș.a.), A.N. Leontiev (Problem e ale
dezvoltă rii psihicului ), P.I. Galpe rin (Teoria acțiunilor minta le). Ea a fost
impusă de controvers a cu concepția facultăților înnăscut e, a caracterului
exclusiv i ntern și predete rminat (imanent) al schemelor și ope rațiilor gâ ndirii.
Potriv it coordonat ei acționale, baza și punctul de pleca re al consti tuirii
respectivelor scheme și operații trebuie căutat e nu în mintea subiectului, ci în
acțiunea lui directă, în plan extern, cu obiectele și lucrurile date în câmpul
senzorial apropiat. Acțiun ile directe de apuc are, prinder e, arunca re,
împinge re, aranjar e (sortar e), descompun ere, compu- nere-combina re,
compa rare-măsurar e, grupare-clasifica re a obiectelor concrete, pe măsur a
repetării și perfecționării, se interiorizează și se trans formă în acțiun i
mentale, ce se vor a rticula în scheme operato rii ale g ândirii. 440
Universitatea SPIRU HARET

Cerc etările experimentale, confirmând această teză, au dezvălui t în
plus că procesul trece rii de la acțiunea obiectuală externă la cea mentală
(ideală) internă are un caracter relativ îndelung at (măsu rabil în câțiva ani buni
de viață ai copilului) și etapi zat, stadial. Ultimul stadiu se va caracteriza prin
autonomizar e și automatizar e: acțiun ile și operațiile gândirii se desfășo ară
independ ent, potrivit unor reguli și criterii proprii. Dar nici la acest stadiu
gândir ea nu se rupe complet de acțiunea în plan extern: mai întâi, ea se
instituie ca principal factor psihic de reglare a comportam entulu i și activități i
în raport cu situațiile în care poate fi pus subiectul (acțiunea externă devine o
modalitate de concr etizare și finalizare a planurilor și proiect elor elabor ate de
gândir e); apoi, în situați i problematic e noi și d ificile, subiectul re curge, pentru
rezolvar e, la acțiuni externe (înce rcări-erori) de tip obiectual și la raționar ea
cu voce tare. Astfel, între gândir e și acțiune se stabilește o relație de tip
circular: <acțiune externă – acțiune (oper ație) internă -acțiune externă >. Din
punct de vede re genetic (cronologi c), acțiune a extern ă precede și pregătește
procesul intern de gândir e; din punctul de vede re al reglării, gândire a, o dată
constitui tă, va precede și va pregăti acțiune a în plan extern cu finalitate
adaptativă; rezultatul acestei acțiuni confirmă sau infirmă calitatea (eficienț a)
procesului de g ândir e dat.
d. Coordonata gene tică ne obligă, în primul rând, să abordăm
gândir ea nu numai în form a dată, cum este ea structurată la un anumit
moment (ti), ci și în dinamica sa și mai ales în devenir ea sa. Această
coordonată paradi gmatic ă se opune conc epției care susținea caracterul
integ ral înnăscut, predeterminat al gândirii sau cel puțin al așa-ziselor idei sau
principii g enerale (Des cartes, Kant).
Devenire a gândirii se realizează obiectiv în două planuri: istoric și
ontogenetic. Cele două planuri nu trebuie privi te izolat sau în opoz iție
principială unul cu celălalt, ci într-o permanentă interacțiune și condiț ionare
reciproc ă. Fiecare nou nod pe spirala dezvo ltării onto genetic e se sprijină și va
fi condiționat de nivelul evoluției istorice și culturale anterio are; la rândul
său, o treaptă superioar ă pe planul evoluț iei istorice a gândirii va fi
condiționată de progresul înregistr at în structura rea și funcționar ea gândirii la
nivel indiv idual.
Abord area devenirii gândirii în cele două planuri menț ionat e ne
permite să constatăm, pe de o parte, caracterul stadial al apariției și
consolidării schemelor oper atorii ș i conținuturilor informaționale
Universitatea SPIRU HARET441

specifice, iar, pe de alta, existența unor diferențe calitative pe vertical ă (între
stadiile istorice și ontogenetic e) și pe orizontală (între indivizii concreți în
cadrul aceluiași stadiu istoric sau ontogenetic ). Aceste diferențe, în
determinare a și manifestar ea lor obiective și legice, amplifică și mai mult
eterogenitate a structur al-fun cțională a gândirii ș i gradul său de comple xitate.
Coordon ata genetică impune, de asemene a, ca analiza form ării și
dezvo ltării gândirii să se realizeze pe baza intera cțiuni i comple xe (nu
mecanic e) între factorii ereditar i și factorii de mediu. Analiza acestei
interacțiuni devine indispensabilă nu numai pentru teoria psihologic ă
generală, dar și pentru psiholo gia difer ențială (explicar ea naturii diferențelor
interindiv iduale și intergrupale).
In fine, cea de a treia exigență ce decur ge din introduce rea coordonatei
genetice constă în aceea că psiholo gia trebuie să cerceteze întrea ga dinamică
a gândirii, reprezentată de cele trei segmente principale: ascendent (devenire a
propriu -zisă), stabi l (opti mum), descend ent (involu tiv). Firește, o asem enea
dinamică este propri e tuturor funcțiilor și proceselor psihice, dar la fiecare ea
capătă particul arități diferite, care trebuie evidențiate și evalu ate compar ativ.
In concluz ie la acest punct, putem spune că nici o teorie psiholo gică despre
gândir e nu poate fi completă și veridic ă fără include rea dimensiun ii genetice.
e. Coordonata sistemică poate fi conside rată ca un corol ar al
celorlalte. Derivând din Teoria generală a sistemelor și din Cibern etică, ea
reclamă aborda rea gândirii prin prisma criteriilor și principi ilor sistemice. Cu
alte cuvinte, desprinsă ca obiect special de cercetar e, gândire a trebuie
conside rată ca un sistem. Atributu l generic de sistem este dat de faptul că ea
este în realitate o mulțime de element e (operații, conținu turi inform aționale)
mai mult sau mai puțin distincte, aflate unele cu altele într-o relație non-
întâmplătoar e, mai mult sau mai puțin legică. Raportată apoi la criteriile
generale de clasificar e a sistemelor , ea își dezvăluie atributele difer ențiatoare
specifice: sistem dinamic evolutiv , întrucât stările ei variază ca funcție de timp
(G = f (t); sistem semideschis, întrucât pentru a se fo rma și a funcționa trebuie
să realizeze cu mediul extern (natural și social) schimburi de energie
(semn ale cu proprietăți fizice) și de informație (mesaje, date de diferite
genuri); sistem foarte comple x, întrucât prezintă o mare diversitate structural-
funcțională, ale cărei componente nu pot fi observ ate și controlate în mod
nemijlocit, bog at 442
Universitatea SPIRU HARET

saturat în conexiuni intern e, între componente, și externe, cu situați ile din
mediu ; sistem semid eterminist, respe ctiv, semipr obabilist, întrucât cuprind e
atât blocuri funcționale care, în raport cu mărimi le de intrar e (sarcina sau
problema dată spre rezolvar e) se comportă determin ist, ducând la obținer ea
unui rezultat dinainte prevăzut (predi ctibil), cât și blocuri funcționale, care, în
raport cu „mărim ile de intrare", se comportă imprevizibi l, probabilist. (Foarte
elocvent, acest atribut ni se relevă în dinamic a algoritmic-eu ristic).
Efici ența adaptativă a gândi rii la nivel individual depinde într-o mare
măsur ă de sistemicitatea sa; o gândire slab structurată, dezorganizată devin e
lipsită de coerență și finalitate. De aceea, coordon ata sistemică reclamă ca
una din laturile după care să se întreprind ă evalu area psihodiag nostică a
gândirii să fie calitatea organizări i ei structural-funcțio-nale, evidențiată în
succesiunea ideilor , judec ăților și în conve rgența-diver gența argumentelo r.
8.2. STRUCTUR A PSIHO LOGI CĂ INTERNĂ A GÂNDIRII
Ca și în cazul altor procese psihice, în tratarea gândirii devine
obligatorie trecerea de la definir ea și descrierea generală, globală, la
dezvăluirea și analiza structu rii (arhitectu rii) sale intern e, la identifica rea
elementelor sau blocurilor funcționale component e și a rolului fiecăruia
dintre ele în sistem.
Trebuie să observ ăm, însă, că, în majori tatea cazurilor , autorii de
manual e și tratate de psiho logie generală fie că trec cu vede rea peste acest
punct, fie că proced ează direct la prezentare a unor laturi și forme particul are
de gândir e ca entități de sine stătătoa re, fără a le subordona „întregului ". Nu
au lipsit nici tendințele unor absolu tizări unilaterale, gândir ea în ansamblu
fiind redusă la o latură sau formă particular ă de manifestar e a ei. Așa, de
pildă, pentru reprezentanți i școlii gestaltis te, gândire a este complet dizolvată
în rezolvar ea problemelor , iar pentru J. Piaget, ea este redusă la un sistem de
operații.
O încer care de depășir e a unor asemene a tendin țe a întreprins- o S.L.
Rubins tein, în 1958, prezentând un model bidimensional, ale cărui
component e de bază erau operați ile și produsele. Între aceste a se stabile a o
relație de succesiune și conv ertibil itate: ope rația duce la obținerea unui
Universitatea SPIRU HARET443

Universitatea SPIRU HARET444produs; produsul prin utilizare repet ată în rezolvar ea noilor situații se poate
conv erti în operație.
Un tablou mai complet al organizării in terne a gândirii îl va re aliza P.J.
Guilford (1959), sub form a cunoscutului model tridi mensional (fig 27).
Fig. 27. Modelul tr idimensional al g ândirii (dup ă P.J. Gui lford)
Potriv it acestui model, coordonat ele structur ale fundamentale ale
gândirii sunt: conținu turile, operațiile și produsele (rezultatele). Procedând în
spiritul concepției facto riale, acest autor conside ră posib ilă o clasifica re a
factorilor pe baza punctelor comune (d e interse cție).
Astfel, în interiorul fiecăreia din cele trei dimensiuni se delimitează
mai multe entități specific e: „cunoaște re", „memorie " „gândire conv ergentă",
„gândir e diver gentă" – în cadrul dimensiunii operațional e; „imagini ",
„simbo luri", „ansambluri semantic e", „comportamente" – în cadrul
dimensiunii conținuturi; „elemente ", „clase" , „relați i", „sisteme" ,
„trans formări ", „predicții" – în cadrul dimensiuni i produse.
Fiecare căsuță a modelului desemnează o anumită capacitat e intelec-
tuală, care poate fi descrisă în termenii operației, conținutulu i și produsulu i.
Dacă am rămâne în limitele abordă rii molecula r-descriptivi ste,
structur a pe care o prezintă modelul lu i Guilford ar putea fi conside rată

Universitatea SPIRU HARET445categorial completă, fiecare dimensiune reflectând entități le particulare
posibile ale edificiului gândirii. Adoptând însă paradigma de tip sistemic,
trebuie să introdu cem o a patra dimensiune fundamentală – cea relațională
(R). Entitățile structu rale primare – operațiile, conținuturile și produsele – nu
sunt datum-uri în sine, const ituind un cong lomerat, ci presupun existența
conex iunilor interne reciproce. Astfel, într-un sistem de tip dinamic evolu tiv
și integ rat, cum este gândi rea umană, relația intrastructu rală este „element"
consti tutiv bazal, consubstanțial cu ope rația, conținutul și produsul.
Consider ăm, așada r, că, din punct de veder e structural, gândire a este o
organizar e cvadrimensională, cuprinzând patru blocuri funcționale, în mod
normal, indisociabil legate între ele: blocul operați ilor (componenta
operato rie); blocul conținuturi lor (componenta informațională); blocul
produselor (componenta rezultat ivă); blocul relațiilo r (componenta
relațională ) (fig. 28).
ProduFig. 28. Model ul cvadri dimensional al
gândirii A. Blocul opera țiilor
Ca proces activ de cunoa ștere și cu rol instrumental-
adaptat iv esenț ial în viața omului, gândirea presupune existe nța
unei laturi opera torii speci fice, de vehic ulare procesare-
transform are. In accepț iune infor-m ațional-c iberne tică, operaț ia
se defi nește c a o transform are (T) apl icată

unui „obiect" sau operant (O), în vede rea trecerii lui într-o stare nouă, care
poate însemna și un nou „obiect ". Transforma rea se realizează de către un
operator, care poate îmbrăc a forme instrumental-lo gice diferite: transformare
cantitat ivă (augmenta re-diminuar e, multiplica re-comprimare ), transformar e
calitat ivă (interșanjabilitate modală, transform area informației senzorial e în
informație conc eptuală, trans formar ea modelu lui informațional intern în act
comportam ental ex tern), transformar e relațională (<,<, =, =, —, 3, c etc.).
Oper ația este dimensiune a dinamic- transformativă, din care rezultă
procesualitate a și discursivitatea gândirii. Din punct de vede re procesual –
dinamic, gândir ea este o înlănțuire orient ată, finalistă, de operații, care
pornește de la o stare inițială și se desfășoară în direcția unei stări termina le
(rezultat, produs ). Ope rațiile mentale au un caracter ideal, nonsub stanțial și se
caracterizează printr -o serie de proprietăți specifice, precum: reversibili tatea,
reflexivitatea, simetria, asociat ivitatea, tranzitivitatea ș.a.
Cea mai importantă dintre aceste proprietăți, c are march ează schema
logică de bază a operației propriu-zi se, este reversibili tatea (Piag et, 1955).
Aceasta constă în apa riția și i ntegrarea în a ceeași uni tate funcțională a
traiectoriei invers e a transformă rii – de la si tuația finală A1 la situația inițială
A0. Avem, aș adar, de-a face cu două trans formări: una
directă T O0, care înseamnă trece rea situației inițiale într -o oa recare
<—
„stare finală ", și alta indire ctă, cu sens opus TO*, care permite revenir ea pe
plan mental la situația in ițială.
Cum au demonstrat studiile psihogenetice ale școlii de la Genev a (J.
Piaget), reversibil itatea este o achiziție relativ târzie a dezvo ltării gândirii
individuale, încep ând a se manifesta de-abia în stadiul operațiilor concr ete (7-
11 ani).
Refle xivitatea este o trans formar e identică, de rapo rtare a unui obiect la
el însuși, ceea ce se exprimă simbo lic prin relația A = A (A este identic cu A).
Valoarea cognitivă a acest ei proprietăți rezidă în conservarea identi tății
obiectului în pofida unor fluctuații situaț ional- accidentale ale unor
caracteristici nemijlocit perc eptib ile.
Simetria desemne ază posibil itatea de permutabil itate a termenilor în
interiorul unei transfo rmări, fără a modifica identitate a lor: A = B — B = A.
446
Universitate a SPIRU HARE T

(Schimbar ea poziției celor doi termeni A și B nu duce la anular ea relației de
egalitate dintre ei).
Asociativitatea reflectă existența unui anumit grad de libertate în
interiorul operațiilor , făcând posibilă modificar ea modului de articulare a
trans formărilor fără a influența rezultatul final. Schema simbolică pentru
exprimare a ei poate fi una de genul: A + (B + C) = B + (A + C) și A x (B x C)
= B x (A x C).
Tranzit ivitatea reflect ă posibilitatea de deduce re a unei egalități dintr-o
altă egalitate în ca re sunt impl icați ace eași term eni: A = B și B = C – A = C.
Operațiile se coordone ază și se echilibrează reciproc, făcând posibi lă
subordona rea mulțimii trans formărilor secvențiale unei finali tăți rezolut ive
unitare.
Așa cum arată J. Piaget, gândire a, devenind în esența sa operatori e, nu
mai depinde de stările particular e ale obiectului, ci tinde să urmeze înseși
trans formările succesive, în toate ocolurile și revenirile lor posibile; și ea nu
mai porneșt e dintr-un punct de veder e particular al subiectulu i, ci
coordonează toate punctele de vedere distincte într-un sistem de recipro cități
subiective. Grup area realizează astfel, pentru prima dată, echilibrul dintre
asimilare a lucrurilor la acțiunea subiectului și acomodar ea schemelor
subiective la mod ificările lucrurilor (Piag et, 1971, p. 68-69).
După conținutul pe care-l transfo rmă, operațiile și grupările lor
specific e sunt de două tipuri: conc rete și formale.
Operații le concr ete se aplică asupra realității sensib ile sau asupra
imaginilor obiectuale și efectu ează transform ările progresiv , trecând de la un
nivel sau categorie la alta, cu decalaj e în plan evolu tiv-ontogenetic de câțiva
ani. Atingând nivelul reversibili tății întreg i, operațiile concr ete, apărute din
reglările precedent e, se coordone ază efectiv, susține Piaget, în structuri
diferite (clasific ări, serie ri, corespondențe etc.), care se vor conserv a pe toată
durata vieții, fără a exclude posibilitatea formării unor sisteme superioa re, dar
rămân ând active (deci eficiente) pe planul limitat al organizării datelor
imediat e. Trebuie subliniat, de asemene a, că, dacă fiecare domeniu de
structura re conc retă ajunge la forme stabile de echilibru, instabilitatea reapare
de îndată ce se proced ează la coordona rea domenii lor. De aici rezultă că
modu l specific de funcționa re a operațiilor conc rete este secvențial-pa rticular
și nu g eneral-integ rator.
Universitatea SPIRU HARET447

In interiorul stadiului psihogenetic al operațiilor concr ete, se realizează
o conceptualizar e intensivă și construcțiile propoziț ionale în care se
dezvăluie conținutul conceptelo r. Aparent, lucru rile se desfășoară la un singur
nivel; în realitate, treptat, se degajă și se instituie conc epte supraordonate,
guvernate de scheme anticipative abstr acte și generale, care permit să se
realizeze treptat ceea ce în stadiul următor se va numi coordon are logico-
simbolică sau logico-matematică.
Potriv it cercetărilor lui J. Piaget, pentru nivelul operațiilor conc rete se
disting opt t ipuri de grupări, pe c are le redăm în schema de mai jos:
V.Adițiune a relațiilor
simetrice
VI.Adițiune a
relațiilor
asimetric e Grupă r VII.
Multiplicare
counivocă
a relațiilor
VIII.
Multiplicar
e
biunivocă
a relațiilor
Se poate observa, după cum apar distribuite grupările, că propozițiile
sunt fie reuniri și puneri în concord anță ale claselor , fie conju gări ale
relațiilor, dar ele nu implică și coordonări ale claselor cu relațiile. Explicația
rezidă în faptul că, la nivelul operațiilor conc rete, reversibilitatea prin negație
sau prin inversiune, pe care o implică grupările de clase, și reversibil itatea
prin re ciprocitate, pe ca re o presupun g rupările de relații, sunt disjuncte.
O relativă excepție de la această regulă o fac structurile matematice,
care încep a se constitui în cadrul operativității concrete. P. Greco a
demonstrat că sinteza numerică a claselor și ordinii serial e se realizează
treptat, printr -o „aritmeti zare progresivă a seriei de numer e". Acesta este
procesul care duce la coarticula rea celor două tipuri de reversibilitate (în jurul
vârstei de 10-11 ani). Se consti tuie astfel grupul dublei reversib ilități,
caracteristic pentru nivelul operațiilor fo rmale.
Operațiile formale se deoseb esc de cele concr ete prin următoarele
atribute esențiale: a ) înaltul gr ad de interio rizare; b) r elativă independ ență față
de suportul obiectual sau imagistic; c) aplic area asupra simbo lurilor , Primare: I Adițiune
a clas elor
Aditive ^-s» Secunda re: II Compens ări
sau vica rieri
Primare: III Mult iplicar e
univocă
a clas elor
Secundar e: IV. Multiplicare
biunivocă
a clas elorMult ipl
i
cative
Universitate a SPIRU HARE T

schemelor și regulilor logico -gramatic ale (prepozi ționale ); e) organizare a pe
toate cele 3 coordonat e ale orizontulu i temporal – trecut, prezent, viitor; f)
închidere a în circuitul intern al gândirii nu numai a existentului, ci și a
posibilulu i, nu numai a realului, ci și a imag inarului; g) înaltul grad de
generalitate (eliminar ea caracterului s ituațional-sincr etic).
Forma acestor structuri operatorii se disociază de conținutu l lor, ceea
ce creează posibil itatea realizării unui raționament ipotetico- deductiv sau
formal.
Apărând pe baza operațiilor conc rete, operațiile form ale le vor
subordona și integra pe acest ea, comutând întregul sistem al gândirii la un
nivel nou și calitativ superior de organizar e și funcționar e. Astfel, dacă la
stadiul operator conc ret gândire a se caracteriza prin predominar ea
combinatoricii obiectu al-imagistic e, la stadiul operator formal ea se va
distinge prin afirma rea pe scară largă a combinatoricii propoz iționale, care
presupune relații categorisite de logic ă drept „implicații", „disjuncți i",
„incompatib ilități" etc.
In cadrul gândirii consti tuite, adulte, operațiile form ale se aplic ă asupra
rezultatelor operațiilor concrete. Se formule ază propozi țiuni (de gradul II,
suprao rdonate ) despre propoziț iuni (de gradul I, subordonate) și accentul se
deplas ează de la relații le intrapropoziționale la relații le interpr opoziț ionale.
Consecința acestui fapt o consti tuie depășir ea realului în direcția posibilulu i:
în anali za situați ilor conc rete, se caută aspecte și semnific ații de ordin
general, aplicații pos ibile la alte situații etc.
Oper ațiile formal e se asociază cu realizare a schemei „grupului ", care
presupune echilibrul și stabilitatea celor patru transfo rmări: ident ică (I), o
transform are nulă, pentru că aplic area ei nu schimbă nimic în propozi țiune,
asemen ea înmulț irii cu 1 sau a rearanjării termenilor în fieca re din cele două
secvenț e ale unei ecuații: I(p • q) = p v q ; negativă (N), o transfo rmar e care
schimbă totul în propo zițiunea căreia i se aplică, afirmații le fiind convertite în
negații, și vicevers a (reversibil itatea prin inversiune ): N(p v q) = p v
q/N(p v q) = p • q ; reciprocă (R), o transforma re care constă într-o
permutar e parțial ă, în sensul că schimbă sau invers ează afirmații le și
negațiile, lăsând neschimbate conjuncțiile și disjuncțiile (reversibilitatea prin
recip rocitate): R(p v q) = p v q, R(p • q) = p • q,R(p v q); corelativă, o
transform are

Universitatea SPIRU HARET450opusă reciprocității, adică tot o permutare parțială, dar care schimbă recip roc
conjuncții le și disjuncții le, lăsând neschimbate afirmații le și negațiile: C(p v
q) = p • q, C(p • q) = p v q .
Finalmente, structurile operatorii formale, proprii gândirii teoretic e, se
împart în două categorii: structuri formale închise, devenite neces are și
consti tuite prin a cțiunea legilor funcționării (structurile logico -matematice ), și
structuri deschise experi enței (cunoaște re fizică, empirică etc.), care-și caută
confirmabilitatea în afa ră, în datele experimentale.
După extensiune sau sfera de aplic abilitate, operațiile gândirii se pot
împărți iarăși în două categorii corelative: operați i generale fundamentale și
operații part icular e specifice.
Operațiile generale sunt acelea care intervin în aborda rea și rezolvare a
tuturor sa rcinilor de cunoașter e, indifer ent de domeniu: fiz ică, biologie, științe
sociale, științe form ale. Asem enea operații sunt: analiza (având în subsidiar
compa rația), sinteza (având în subsidiar clasifica rea), abstr actizarea și
generalizare a. Bazal, aceste operații se const ituie pe matrice a de organizare și
funcționare a creierului, ca sistem speci alizat de proces are și utilizare a
fluxurilor inform aționale. Cum organizare a funcțională a creie rului se
subordone ază diferenție rii și integ rării multi-nivelare, și procesarea
informației va fi re alizată printr -o succ esiune de oper ații corelative.
Anal iza, ca operație a gândirii, are drept premisă neurofiziologic ă
difer ențiere a în cadrul sensibili tății și activi tatea specific ă a ceea ce numim
analizatori. In ordine cronolo gică, genetică, analizatorii sunt primele structuri
ale mecanismelor activității psihice, care intră în funcțiune și care se
maturi zează după naște re, făcând posibi lă realizarea senzațiilor . Senzația este
rezul tatul activității de analiză prima ră, la nivelul zonelor cortic ale de
proiecție topică, a stimu lilor fizici pe proprietăți și însuș iri concr ete. Din
punct de vedere psihologi c, anali za propri e gândi rii pornește de la acțiune a
directă în plan extern, de descompuner e a obiectelor material e în părți
componente.
Această acțiune externă, prin repetare îndelun gată, se interiorizează
treptat, transformându -se în ope rație fund amentală a gândirii.
Putem, așada r, spune că analiza este operația de disocier e sau
descompunere în plan mental intern a unui „întreg" (construct informațional,
ideal) în părți ș i elem ente componente. Spre deos ebire de

analiza circumscrisă sferei sensorio- motorii (care are un caracter relativ
spontan, reflex), analiza de tip intelectual- reflexiv este subordonat ă unui scop
cognitiv-teor etic sau aplic ativ, se desfășoa ră în conformitate cu anumi te
criterii logic e și se raportează la un anumi t etalon sau model. Astfel, ea
urmă rește întotdeauna rezolvar ea unei sarcini, aflarea răspunsului la întreb ări
de genul „ce?" și „cum ?"; prin interm ediul său gândire a dezvoltă activitatea
de cuno aștere în intensiune, permite pătrunde rea în interiorul obiectelor ,
dezvăluindu-le structu ra specifică și conexiunile dintre părțile consti tutive.
Este firesc, în acest caz, ca analiza să fie acompaniată de compa rație-
evaluar e-ierarhizare.
Descompune rea obiectulu i nu este un scop în sine, ci se realizează
pentru descri erea structurii sale intern e, prin identific area caracteristicilor
elem entelor component e și a intera cțiun ii dintre el e.
Anali za devine o verigă esențială a demersului gândirii de a descope ri
legicul și esențialul la nivelul realității sensib ile sau de a găsi soluții la
diverse tipuri de probleme.
Sinteza este corel ativă anali zei și îi succede în mod neces ar în
discursivitatea gândirii. Ea realizează o transfo rmar e inversă, care să
reechilibreze efectul analizei. Astfel că o putem defini ca operație prin
intermediul căreia se recompun e și se reconsti tuie pe plan mental „obiectul"
dezmembr at anterio r prin analiză. Din punct de vede re cognitiv ,
informațional, „întreg ul" obținut în urma sintezei este calitativ diferit de cel
„inițial", de la care a pornit analiza. Respectiv , cel dintâi va apărea în gândir e
mult mai bogat sub aspect informațional, dezvăluindu-și nu numai aparența
exterioa ră, pur fenomen ală, ci și organizar ea internă, modul de alcătuire și
determinar ea existențială, care face ca el să fie ceea ce este și nu altceva. Or,
aceasta înseamnă apropi erea de esență, de legitatea internă. Realizându- se în
conformitate cu anumite criterii logice, produsul sintezei conține în sine o
schemă evaluativă, elem entele component e dobândind grade diferite de
semnificație, reprezentativi tate și relev anță, unele fiind etichet ate de către
gândire ca principale și esențiale, altele – ca secunda re și accidentale. Avem
astfel de -a face cu un „ întreg " filtrat și reo rganizat logic.
După natura „mate rialulu i" asupr a căruia se aplică, sinteza poate fi
unimodală sau individuală și plurimodală sau categorială. In primul caz,
sinteza se axează pe un „grup de elemente" modal omog en, aparținând unui
obiect individual anume (ex., „ac est ce asornic" , „această mașină", „acest
Universitatea SPIRU HARET451

animal " etc.), obținute în urma unei analize unidirecționate actuale. In cazul
al doilea, sinteza se aplică asupr a mai multor grupe diferite de elemente,
selectând pe cele asemăn ătoar e sau comune și alcătuind, pe baza lor, un
„întreg" supraor donat, de tip categorial, care va reprezenta nu doar un obiect
singul ar, ci o mulțime sau o clasă de obiecte individuale asemăn ătoar e
(fig.29).
Fig.29. Schema -bloc a raportului dintre an aliză și sinte ză
Instrumentul principal de medier e pe plan intern, atât a sintezei, cât și a
analizei, este cuvântul, limbajul interio r. Prin funcția sa cognitiv-design ativă,
cuvântul introduce în proces area informației principiul selectivități i și
relevanței, grație căruia secvențele indiv iduale se ordone ază și se ierarhizează
prin raport area la anumite etaloan e sau modele. Devine posibilă astfel o
articulare ciclic ă între cele două operații – analiza și sinteza; succesiv ,
produsul sintezei este supus unei noi analize, iar produsul acesteia din urmă
este supus unei noi s inteze, spirala putând continua ap roape la infini t.
In plan neurofiz iologic, premisele sintezei sunt asigurat e de intrarea în
funcțiune și treptata maturi zare a zonelor cortical e de asociație. Activitatea
zonelor asociative de ordinul II, din cadrul schem ei analizatorilor , asigu ră
sinteza pe rceptivă mono modal ă, activitatea zonelor asociative de ordinul I II
Universitatea SPIRU HARET452

permite sinte za senzorială plurimodală, iar activitatea zonelor asociative de
ordinul IV asigură premisele necesare trecerii de la sinteza imagistico- repre-
zentațională la sinteza simbo lică formală, al cărei mate rial este codificat cu
ajutorul semnelor și alfabetelor alfanume rice convenționale (alfab ete logico-
matematice).
Din perspe ctivă psihogenetică, sursa sinte zei interne intelectual e se
află în acțiune a externă directă a subiectului de asambla re și constru cție
obiectu ală.
Ca operații subiacente, acompani atoare, sinteza are ordonar ea și
clasificar ea. Prima rezidă în a aranj a, după un anumit plan sau model,
elem entele unei mulțimi date dispersat sau grămadă; cea de-a doua rezidă în
organizarea pe grupe – mai mici sau mari – a unei mulțimi de „obiecte "
concrete (imagini, lucruri, ființe) sau „abstra cte" (cuvinte, semne etc.), pentru
a le menține mai bine „sub control ". Clasifica rea se realizează după anumi te
criterii, care pot diferi foarte mult după semn ificație, relevanță și esențiali tate.
De pildă, criteriul „formei ", care reflectă invarianții de structură ai obiectului,
care țin de determinare a calitativă, este mai important, din punct de vedere
gnoseolo gic, decât criteriul „mărimii", care trimite la determinar ea
cantitativă, mai puțin esențială pentru „existența categorială" a obiectului. De
aici, rezultă că valoar ea instrumental-co gnitivă a clasific ărilor depinde de
„calitatea " criteriilor care stau la baza lor. Există clasi ficări simple, făcute
prin aplic area unui singu r criteriu (culoa re, mărime, formă, substanțialitate,
utilitate etc.), și clasi ficări complex e, realizate prin aplicarea simultană a două
sau mai multor criterii (culoar e și formă, culoar e, formă și mărime etc.).
Pentru a fi corectă, o clasific are trebuie să se întemeieze, pe toată „întinderea"
ei, pe același criteriu (crite rii): cu alte cuvinte, pe durata efectuă rii unei
clasifi cări, criteriul sau criteriile alese trebui e să rămână constante. In raport
cu una și aceeași mulțime de element e, criteriile de clasifica re pot fi diferite;
altfel spus, în raport cu una și aceeași mulțime de elemente sunt posibile mai
multe clasific ări, clasele obținute nefiind oblig atoriu echival ente (adică
neincluzând oblig atoriu a celași număr de element e).
Abstractizar ea este operația mentală de depart ajare, de extrag ere și de
consider are selectivă a anum itor aspecte, laturi sau însușiri din contextu l lor
sensibi l imediat, pentru a le transfo rma în „obiecte" distincte ale gândirii.
Abstract înseamnă ceva ce, ca atare, nu există în realitatea sensibi lă, existând
doar ca un dat ideal în gâ ndirea noastră. Dar, cu toate
Universitatea SPIRU HARET453

aceste a, „abstracțiile" au valoa re instrumentală specifi că și mediază
raportar ea noastră la realitate.
Rezultatul cel mai semnificativ al abstra ctizării îl constitu ie noțiuni le
abstra cte (ex.: „libertate ", „înțelepciune ", „bunătate ", „onestitate",
„dezvoltare ", „contradicție " etc.). Prin abstr actizare, gândir ea trece din
domeniu l sensibilulu i, al imagisticului în domeniul extrasensibi lului, al
formalului, al teoreticului pu r.
Abstractizare a are două laturi complementar e: una pozitivă, constând
în extrag erea și reținer ea însușirilor sau aspectelor consider ate necesare,
esențiale în circumstanța dată, alta negativă, care rezidă în lăsar ea de o parte
sau eliminar ea însuș irilor și aspectelor conside rate nesemnific ative,
neesențial e.
Abstra ctizarea este mediată de analiză și operațiile ei subiacente, iar
suportul ei primar este limbajul. Extrag erea și fixare a inform ației ce trebuie
reținută nu sunt posibile decât prin design are și conot are verbală; numai apoi
se poate trece la o codifica re „dezobiectu alizată", prin semne și simboluri
convenționale form ale. Limbajel e formale sunt instrumentul principal al
gândirii abstra cte.
Generalizar ea este operația prin intermediul căreia gândirea dezvol tă
activitatea de cunoașter e în extensiune. Ea rezidă în trans ferul sau extinder ea
însușiri lor și caracteristicilor comune ale unei mulțimi date de obiecte
(elemente) asupra tuturor obiectelor individuale posibi le de același gen. Ea se
realizează printr -un mecanism de asimilare sau de incluziune în clasă.
Schema pe care se întemeiază este următoar ea: însușirile {a, b, c, d, e} se
întâlnesc la obiectele {O1, O2, O3…On}; obiectele {O1, O2, O3,…On} form ează
clasa K1; toate obiectele posibi le care posed ă însușirile {a, b, c, d, e} aparțin
clasei K1. Să exempl ificăm. Observ ăm și compar ăm în tre ei mai mul ți indiv izi
umani și descop erim că toți au în comun următoa rele însușiri: a) stațiune
bipedă; b) comunică prin limbaj (grai articulat ); c) gând esc; d) mod de
existență social. Numi m această mulțime prin cuvântul „om"; extindem apoi
însușiri le respe ctive asupr a tuturor celorlalți indivizi concreți și-i integ răm pe
toți prin tr-un construct informațional ge neralizat – noț iunea de om.
Prin generalizare, gândirea reușește să depășească limitele datului
senzorial imediat, prin excelență individual și circumsc ris lui hic et nunc,
accedând la categorial, universal.
Universitatea SPIRU HARET454

Din punct de vedere calitati v, generalizarea poate fi: nespecifică, pe
criterii eterogene, ducând la obținerea unor produse intern contradicto rii, de
tip „con glomerat " (falsă generalizare sau generalizare pripi tă), și specifică, pe
criterii corel ate (omo gene), prin car e se obțin produse valide.
Cum generalul nu este riguros circumscris, având un caracter relativ ,
operația generalizării se realizează gradat, pe verticală, în sens ascend ent:
generalizare a de ordinul I, exprimată prin „unii" sau „o parte" ; generalizare
de ordinul II, expri mată prin expresii le: „majoritatea " sau „cea mai mare
parte"; generalizare de ordinul I II, exprimată prin e xpresia
„toți".
In sfera noțională, această gradație a generalizării își găsește
concretizare a în existența noțiun ilor particula re (de clasă), universale (clase
ale claselor ) și cate goriale („existență ").
In pofida faptului că, în orice gândire individuală, cele patru operații de
bază sunt prezente și interacțione ază perman ent, în cursul dezvol tării
ontogenetic e se produce o anumi tă modificare a ponde rii și rolului fiecăreia
în structu ra stilului cognitiv. Aceasta este valabilă mai ales pentru analiză și
sinteză. Devine posibil ca una să devină dominantă și să-și pună amprenta pe
tipul gândi rii, aceasta putând fi preponde rent analitică sau prepond erent
sintetică. In plan comportamental, persoan ele cu o gândire de tip analitic vor
proceda întotdeauna prin disocieri și delim itări succesive, având tendința de a
supra estima detaliile, amănuntele în defavo area ansamblu lui, în vreme ce
persoanele cu o gândire de tip sintetic vor manifest a tendința de a surprinde
întregul, aspect ele generale, subestimând rolul detalii lor. O asemene a
diferențier e tipologi că a structurilor operato rii ale gândirii capăt ă și o
semnific ație calitativă, valori că, ea punându -și amprenta pe latura
performanțială a activității intelectu ale în raport cu diferitele categorii de
sarcini sau solicitări.
Operațiile particular e specifice ale gândirii sunt cele elaborat e în
contextu l abordării și rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii diferitelor
domenii ale cunoașterii. Astfel, în cadrul fiecărei științe particula re –
matematic ă, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie etc. -, pe lângă schema
operatorie fundamentală dată de corelarea și intera cțiunea analizei, sintezei,
abstr actizării, se constitu ie scheme operatorii subordon ate, în conco rdanță cu
natur a și conținutu l transform ărilor pe care le comport ă studiul fenom enelor
ce alcătuiesc obiectul fie cărei
Universitatea SPIRU HARET455

științe. Astfel, în cadrul matematicii se constitu ie operațiile de calcul
(transfo rmări numeri ce), în cadrul fizicii – oper ațiile de măsura re și evaluar e a
fenomen elor fizice, în cadrul biologiei – operațiile experiment ării și modelă rii
comportamentale ș.a.m.d. Orice știință, pe lângă delimitare a obiectului
specific de studiu, trebuie să-și dezvolte un corpus propriu de operații – seturi
de operanzi (ce se transfo rmă), operatori (cu ce se realizează trans formar ea)
și de condiț ii logice (cum trebuie aplicați oper atorii).
Forma rea și integrarea în structur a de ansamblu a gândirii a operațiilor
specific e nu se pot produ ce în mod spontan, ci numai în conte xtul unei
activități organizate și sistematic e de învăța re, de asimi lare efectivă a
fundamentelor diferitelor științe. Pe de altă parte, menț inerea în stare optimă
de funcționa re a lor de- a lun gul vieț ii depinde de fr ecvența și gr adul a ctivității
în rezo lvarea tipu lui de sa rcini, ca re a dus la forma rea lor.
In orice caz, se poate afirma că eficiența gândirii depinde de nivelu l de
elabo rare atât a operațiilor generale, cât și a celor particula re și de îmbinar ea
lor fun cțională.
Cel de-al treilea criteriu după care se poate efectua o clasific are a
operativi tății gândirii îl constitu ie raportul dintre transfo rmar ea (T) și
rezultatul final (R).
Aplicând acest criteriu, delimităm două tipuri de operativi tate:
algori tmic și euristic.
Operativitatea algoritmică se defin ește ca relație de tip determin ist
univoc între o mulțime dată de transform ări (Ti) și rezultatu l final (R), astfel
că dacă trans formările respe ctive se aplică riguros în succesiune a cerută și
fiecare se realizează co rect, în mod nec esar se obține rezultatul scontat.
Algoritmul însuși este o astfel de mulțime de operanzi, operatori și
condiții logice, între care se stabilesc raporturi de determina re riguroase și a
căror ordine de aplicar e răm âne invariantă.
După destinația funcțională, algoritm ii pot fi de diferite feluri:
algori tmi de clasi ficare, algoritmi de descompuner e (dezmembrar e,
demontar e), algoritmi de asamblar e, algor itmi de calcul etc. După modul de
alcătuire, se disting algoritmi simpli (lineari), în care avem de-a face cu
succesiunea unor ope ratori de același ge n, fără condiț ii supli menta re
Universitatea SPIRU HARET456

n
(exemplu: A = Aj, Aj,, An = nAK), și algori tmi co mplecși, în
A
care intervin diferite condiții logic e (exemplu: U = AP î! „se aplică mai întâi
operatorul A – de pildă, înmulțirea a două numer e, se testează condiția logică
P – de pildă, compa rarea rezul tatului operației precedente cu ceea ce cere
problema; dacă se verifică, rezultatul se reține și activitatea rezolut ivă se
stopează („!"), dacă nu, se rei a din nou aplicar ea operatorului A.
In cazul exprimării simbolice a algoritmilor, operatorii se notează cu
litere majuscule din prima jumătate a alfabetului (A, B, C …), condițiile
logic e se notează cu simbo lul P (Pi… Pn). Există situații în care verifi carea
anumi tor condiții logice este oblig atorie, as emene a condiții se
notează cu simbolul P1°2 K .
Dăm ma i jos schem a unui alg oritm m ultifazic (complex):nC A
n AKP1 îBP2 îC !, ceea ce înseamnă: „se aplică mai întâi toți
i
operato rii AK, pentru toate valorile lui K (1-n); se testează condiția logică P1;
dacă este îndepl inită, se trece la operatorul B, dacă nu, se proced ează la
aplicar ea operatorului C; neve rifica rea condiției logice P2 reclamă aplic area
operato rului A1.
Când în schema algoritmulu i apar nu numai săgeți cu vârful în sus, ci
și cu vârful în jos, derula rea se modifică puțin. Săgețile cu vârful în sus se
pun, de regulă, imediat după operato rii care corespund condițiilor logice; ele
se numerotează de la 1 la n. Dacă o condiție logică nu este verificată, de la
secvența dată se trece la operatorul indicat de săgeata cu vârful în jos, care
poartă același număr de ordine ca și săgeata cu vârful în sus situată la dreapta
operato rului considerat. Iată un exemplu de astfel de12
algoritm. l P1 î AP2° îl!, ceea ce citim: „ se probează condiția logică P1;21
dacă este îndepl inită, se trece la aplica rea operatorului A, apoi la testar ea
condiției ob ligatorii P2° . Dacă și această condiție este îndeplinită, se trece
2
la executa rea indicației săgeții următoare (î), care înseamnă reluare a de
Universitatea SPIRU HARET457

la capăt a ciclului. Dacă Pi nu s-a verific at, se trece la executar ea indicației
săgeții (i), care înseamnă sistarea ope rației ".
In calitate de schemă operatori e de tip determinist a gândirii,
algoritmu l pune în evidență o serie de proprietăți, cele mai important e fiind:
determinar ea, generalitatea (masivitatea ) și finalita tea.
Determinar ea presupune ca structura logică a algoritmu lui să fie
riguros coerentă, fiecare trans forma re avându- și locul său precis în cadrul
succesiunii generale, astfel încât pasul actual să induc ă pasul următor , iar
fiecare verigă, o dată executată, să asigu re reducerea cu o anumi tă rație a
nedeterminării iniț iale.
Generalita tea reclamă ca un algoritm să servească la anali za,
interpr etarea și rezolvar ea unei clase cât mai mari de sarcini. Cu alte cuvinte,
el trebuie să simplifice și să eficienti zeze funcția rezolutivă a gândirii.
Altmin teri, întrucât reclamă un timp relativ îndelun gat de forma re-
consolidar e, algoritmii ar dev eni nee conomicoși.
Fina litatea exprimă valoar ea instrumentală intrinse că a algoritmulu i;
ea cere ca aplica rea unui algoritm să ducă în mod cert la obținere a unui
rezul tat adecv at, opti m.
Operativitatea algor itmică se dovedește necesară și natural eficientă în
abordarea așa-numi telor „probleme bine definite" , în cazul cărora se poate
dinainte aproxima soluția sau rezultatul final și stabili ordinea „pașilor " sau
trans formărilo r. Aici se încadrează o gamă largă de probleme de matematică,
mecanică, fizică, chimie etc. In principiu, se poate spune că orice situație
problematic ă în care se pot stabili legături univoc e, deterministe între date și
condiții, între operanzi și operatori, se pretează la algoritmizare și favorizează
dezvoltare a acestui gen de operativitate. Gândire a în care predomină
schemele algoritm ice o putem caracteriza tipologic ca algoritmică. In acest
caz, aborda rea algoritm ică tinde să se generalizeze, subiecții respectivi
utilizând-o și în raport cu situații le nealgoritmizabile, forțând artificial
integ rarea sau asimilare a lor prin intermediul unor scheme operatorii
prestabil ite (rigiditate a, inflexibilitatea, automatismu l și perseverațiile
mentale ).
Operativitatea eurist ică a fost relevată mult mai târziu decât cea
algoritmică și are originea în cercetările asupra creativității și în teoria
cibern etică a programării și învăță rii (Beveridg e, 1968; Newell, Simon, 1972;
Roșca, 1972; Si mon, 1980; Kitchena r, 1983; Wason, L aird, 1986).
Universitatea SPIRU HARET458

Sensu l prima r al termenului „euristică " este legat de căutar e, de
explorar e, de găsire și formular e a unor principi i cu valoar e orientativă
generală.
In prezent, el se asociază cu activitatea de invenție, de creație, de
găsire indep endentă de către subiect a unei soluți i cel puțin satisfă cătoa re
într-o situație nouă sau cu un gr ad înalt de nedete rminare.
Modelul cel mai concr et pentru ilustrar ea eurist icii îl consti tuie proba
labir intului. Găsire a ieșirii într-un labirint ia traie ctorii foarte diferite, de la un
subiect la altul. Dar fiecare subiect, în funcție de experiența anterio ară,
capacitat ea de analiză și corel are a datelor situației noi în fața căreia este pus –
de „intuiție", de „perspic acitate " etc. – caută să găsească drumul cel mai scurt
sau seria c ea mai bună de trans formă ri pentru a ajung e la rezu ltate.
Nedispun ând de răspunsuri deja elabor ate și nici de un proced eu sigur
de rezolvare, în situații le noi sau nedete rminate, subiectul uman nu are
altceva de făcut decât să ia pe cont propriu modu l de aborda re, fiind oblig at
să recurgă, mai mult sau mai puțin direct, la căutar e după principiu l
încercare-eroare.
Obse rvăm, așadar, că operativita tea euris tică se caracterizează prin
aceea că între o anumită serie de trans formări Ti și rezultatul final R nu există
o legătur ă de tip cauzal direct. Este astfel posibi l ca seria aleas ă de
trans formări să nu ducă și chiar să îndep ărteze subiectul de rezultatul final.
Ca urmar e, avem de-a face cu o distribuție de probabili tăți între n variante
posibi le de trans formări; unele transfo rmări se asociază cu probabilităț i de
atingere a scopului mai mari, altele – mai mici. Pe de altă parte, în aprecierea
calității sau eficienței operativității euristice, se ține seama și de mijloacele
consumate (timp, energie, inform ație) și de valoar ea rezultatului, mai ales în
cazul situați ilor cu mai mu lte soluți i (deznodăm inte).
La întreba rea „care tip de situaț ii – determinate sau nedet erminate
-precump ănește în existența cotid iană a omului ?", răspunsul cel mai frecvent
indică, pe primul loc, situațiile nedeterminate. Volumul acestor a, se pare, a
crescut istoricește paralel cu crește rea gradului de comp lexitate a vieții
sociale și a „problemati zării" existenței omului.
In pofida faptului că „noutatea " și „nedete rminare a" par, la prima
veder e, factori pe rturbatori, pr ezența lor fiind apro ape întotdeaun a
Universitatea SPIRU HARET459

asociată cu stresul, în realitate, reprezintă principalii stimulenți ai dezvoltării
capacității rezolutiv-oper atorii a gândirii.
Marea diversitate modală a situațiilor noi sau nedeterminate impune și
o diversific are a schemelor sau strateg iilor euristice.
încercând o inventarie re a acestora – doar în domeniu l creației
științifice -, A. Moles (1957) a fost nevoit să recuno ască imposibi litatea
cuprinderii lor exhaust ive, mulțumindu-se să indice orientativ doar câtev a
grupe.
în prima grupă, sunt cuprinse strate giile care funcționează ca operatori
aplic ați unor teorii deja cunoscute, pentru a obține din aceste a alte efecte. De
regulă, în acest caz, se începe cu metoda aplică rii unei teorii deja cunoscute
într-un domeniu în care ea nu a fost testată. Prin rezultatele pe care le obține,
cercetătorul fie contrazice teoria, fie o corectează, fie obține formular ea unei
teorii noi.
O altă variantă o constituie metoda ameste cului a două teorii; nu este
vorba de o constru cție aditiv-colectivă, ci de o veritabilă fuziune a unor teorii
distincte și chiar contradictorii. Exemplul cel mai relevant este cel oferit de
optică, care a realizat fuziunea teoriei corpus cular e și a celei ondulatorii
asupra luminii.
Metoda revizuirii ipotezelor generează explorări în vederea deter-
minării validi tății unor teorii sau legi. Aceasta presupune relua rea unor
experiențe și modifica rea sau efectu area lor în alte condiții, astfel încât să se
clarifice complementar domeniul și condiții le în care ipote za dată este
valabilă.
Metoda limitelor se aplică unor concepte opuse sau corel ative, care nu
sunt delimitate prin frontie re tranșant e. între ele rămâne o zonă vagă și
nedeterminată, a cărei explorar e devine extrem de profitabilă, putând duce la
idei noi. Astfel, în matematică, între funcții le periodice și aperiodic e au fost
descoperite funcții cvasiperiodic e. N. Wiener arată că modul tradiț ional de
circumscrie re și delimi tare a științelor a lăsat între ele numeroas e zone (de
graniță) „ale nimănui", care s-au dovedit a fi ulterior esențiale pentru
cuno aștere. Tocmai prin investig area lor, în ultimele decenii au luat naște re
disciplinele de graniță, care proiecte ază o lumină nouă asupr a fenomen elor
fizice, biologice, psihice și social e (psihofi zica, biofi zica, biochimia,
psihosomatica, psihofiz iologia, neuropsiholo gia, psihosociolo gia).
Universitatea SPIRU HARET460

Metoda definiț iilor se aplică atunci când se dorește a se conferi
noțiuni lor valoare operațională concretă și să se decupeze din realitate un
anumit seg ment sau latură – schemati zarea, redu cția.
Metoda transferului constă în aplica rea unei teorii sau a unui model
dintr-un domeniu al cunoașterii în altul, ceea ce poate consti tui o sursă de
succes, dar și de risc. Baza unei astfel de „transfo rmări " rezidă în relația de
analogi e pe care cibernetic a a ridicat-o la rangul de princip ală schemă
euristică de ap ropier e și unificar e a domeniilor c elor mai îndepă rtate.
Metoda contradicției – practicar ea sistematică, în scop epistemologi c, a
contrazice rii teoriilor admi se sau a propriilor teorii, pentru a le testa
„rezistența" , gradul de valabili tate. Prin aceasta, se evită dogmatizare a unor
idei sau aserțiun i. In corel ație cu metoda contradicției se utilizează metoda
criticii. Deoa rece și teoriile științifice se uzează o dată cu trecerea timpului,
deși unele își păstre ază validi tatea și sâmburel e de adevăr ce le este propriu,
euristica reclamă ca ele să fie reînnoite, reformulate într-un alt mod, integ rate
în sistemul cunoștin țelor contempo rane. Astfel, periodic, vechile teorii se
revitali zează și chiar ajung să-și îmbog ățeas că semnific ațiile. Așa s-au
petre cut lucrurile cu mecanica newtoniană, care a devenit un caz particul ar al
mecanicii r elativis te einstein iene.
O altă grupă de metode denumite structurale se aplică în vede rea
creării a ceva nou, respe ctiv, un nou punct de vede re, o nouă paradigm ă, o
nouă teorie.
Una din această categorie este metoda detal iilor. Ea constă în
orienta rea atenției către o serie de elemente și fenomene aparent
întâmplătoar e, care apar într-un anumit contex t experimental. Focalizare a
atenției asupra lor le dezvăluie o anumită semnificație și le plasează într-o
anumită sferă de relații noi, putând condu ce astfel la o nouă descope rire, la
formula rea unei noi ipoteze și chiar a unei noi teorii. (Arhimede a descoperit
faimo sul principiu fizic care-i poartă numele, conc entrându- și atenția asupr a
unui fapt aparent banal, căruia, până la el, nimeni nu-i acord ase nici o
importanță: senzația de ușurar e a corpului când intra în apă).
Metoda dezor dinii experimentale sau a experimentulu i „să vedem ce-o
fi", „să vedem ce se va întâmpla " a fost sugerată chiar de către C. Bernard.
Esența ei rezidă în aceea că cercetătorul, neav ând nici o orientar e prealabilă,
fără a formula vr eo ipote ză sau vreo temă anume,
Universitatea SPIRU HARET461

întreprind e un fel de joc intelectual cu aparatele. încea rcă o variantă, încearcă
alta, modifică la întâmplar e condiț iile. De aici, pot apărea mari descoperiri
noi sau idei explicative noi. Pe seama unei asemen ea eurist ici este pusă, de
pildă, descop erirea radioactivității de cătr e Bekque rel.
De o apreciere unanimă se bucur ă metoda matr icei de descoperir e. Ea
pornește de la tabelul elementelor al lui Mend eleev . Se presupune că într-un
astfel de model g rafic, construit după anumi te criterii de ordine, după anumi te
calcule, pot apărea „căsuțe libere" care așteaptă să li se găsească referențialul
(corespond entul).
în domeniul arhitecturii, Le Corbusier a imaginat grila de proiectar e.
Aceasta cuprinde o serie de condiți i și cerințe ale construcției, care apoi sunt
completate și corelat e, ajun gându -se în final la desprinderea modelulu i dorit.
M. Wertheimer a introdus așa-numi ta metodă a recodificări i, potriv it
căreia orice modificare permite o restru ctura re și relevă alte relații. Ca
exempl ificare, putem menționa, de pildă, că eliminare a de către
behaviorismu l ortodox a terminologiei legate de psiholo gia conștiinței a dus
ulterior la o nouă viziune asupra variabilelor intermedi are în producer ea și
reglarea comportamentului. Deosebit de produ ctivă s-a dovedit în știință
recodific area în limbaj matematic, care a permis în mai toate domeniile
relevar ea unor depend ențe și legități altminteri nedecelabile (A se vedea, de
pildă, re codific area matematic ă în domeniu l fizicii).
Lui Edm. Husserl îi datorăm crearea metodei euristice cunos cută sub
numele de reducție fenomenologică. Aceasta presupune ca, prin vizuali zare,
obiectul să fie pus, rând pe rând, în cât mai multe și variate relații, astfel încât
să se detașeze cu mai mare claritate acele forme și relații funcționale care
sunt princip ale.
în fine, o ultimă categorie de metode euristice descrise de A. Moles se
distinge prin mare a sa generalitate și caracterul speculativ . A. Einstein spune a
că „omul caută într-o manier ă proprie să-și formeze o imagine clară și simp lă
și să triumfe astfel asupr a existenței, căutând să o înlocuias că într-o oarecare
măsur ă prin această imag ine". Această cale este denumită de Moles
dogmatică, ea incluzând aserțiune a că „realitate a trebuie să fie așa cum este
prezentată în teorie ". Este vorba, într-adev ăr, de o orientare apriorică, prin
intermediul căreia se poate ajung e, în anumite situați i, la unele descop eriri
științifice, dar să nu se r enunțe la ve rifică ri și e xperimentă ri ale teoriilo r.
Universitatea SPIRU HARET462

Metoda clasi ficării își propun e să grupeze elementele dispar ate, să
transform e continuumu l în discontinuu. Ea permite detașa rea elementelor și
difer ențelor semnific ative în interiorul mulțimilor neordonate.
Metoda emergenței exprimă tendința firească a gândirii umane de a
detașa dintr-o mulțime amorf ă (neordonată ), calitățile, structuralitatea, esența.
Această metodă opere ază îndeosebi în domeni ile în care fenomenele nu
prezin tă delimitări riguroase și au un caracter variabil, fluctuant. Psihologia și
sociologia au de a face prepond erent cu un asemen ea gen de fenomen e. De
aceea, în demersul lor, ele se întemeiază, în mare măsur ă, pe euristici
emer gente.
In ordinea complex ității, una dintre cele mai important e metode
euristice constă în construir ea teorii lor generale, interdiscipl inare sau
transdisciplinar e. Teoriile de maximă generalitate au o valoare operațională
major ă, supraordonat ă, ele asigu rând baza internă de orienta re a celui ce le
posed ă în raport cu o mare diversitate de situații particular e și de domenii.
Privi te în sine, operativitatea algoritmică și cea euristică par a fi
complet separate, neavând nimic în comun. Luate însă în persp ectivă
genetică, ele sunt două laturi ale aceleiași realități, delimitar ea inițială fiind
relativă. Genetic, se manifest ă mai întâi operativitatea euristică; aproape toate
situațiile pe care le întâlnește copilu l mic îi apar ca noi și slab definite,
aborda rea lor reclamând recurgerea la proced eul „încer care-eroare". Prin
repet area rezolvării unor categorii de problem e, pentru care se pot stabili
succesiuni riguros determinate de transform ări, operativi tatea euristică trece
în operativitate algoritmică. Pe parcursul evoluției ontogenetic e, are loc o
extindere treptat ă a sferei de acțiune a algoritmicului, dar fără a ajung e la
eliminar ea totală a euristicului.
Pe de altă parte, în plan individual, ceea ce pentru un subiect este de
domeniul algoritmului, pentru un altul poate fi de domeniul euristiculu i, și
vicev ersa.
In principiu, orice problemă nouă la care nu se aplic ă nici unul din
algoritmii existenți nu poate fi abordat ă decât euristic; în cazul în care un
algoritm se „șterge" din memorie sau se destramă, comportamentul rezolutiv
se comută pe operativitatea euristică.
In fine, cel de-al patrulea criteriu, de analiză și clasifi care a
operativi tății g ândirii îl const ituie raportul d intre „starea inițială" (Ao) și
Universitatea SPIRU HARET463

„starea finală " (A*). Pe baza lui, s-au delimitat două forme de operativitate:
conv ergentă și diver gentă (Guilford, 1972).
Operativitatea de tip convergent (gândir ea conve rgentă) acționează în
direcția reduc erii diversității la omogenitate și unitate. Ea poate fi evaluată
după indicatori precum: a) capacitat ea de a atribui denumiri adecvat e unor
imagini (după formă, culoa re, mărime) și de a denumi corect generalizările –
clasele, raportu rile; b) capacitate a de a comprima într-un număr mic de
structuri semantice o serie întinsă de cuvinte sau imagini; c) capacitatea de a
releva noțiun ile corelative (ex., găsire a noțiunii care să se afle în același
raport cu noțiunea -stimul ca și cuplul de noțiuni de referință); d) descope rirea
și restabilirea ordinii logice într-o mulțime de cuvinte, imagini sau obiecte, a
căror grupare a fost deranj ată; e) capacitatea de a formula concepte form ale
(ex., figurile lui Gotshald sau ale lui Brun er, seria caracter elor chinezești a lui
Hull etc.); f) capacitatea de predi cție, formular ea unor concluzii perfect
determinate, pornind de la o informație dată (ex., completar ea seriilor de
numer e prin descoperir ea principiul de alcătuire a lor, releva rea concluz iei
într-o succesiune de judecăți etc.); g) capacitatea de a da aprecieri care
implică relaționare a mai multor indicato ri – precizie, calitate, concordanț a și
compatibili tatea unităților informaționale referitoar e la obiectul dat etc. (ex.,
probe de recuno aștere a form elor, de stabilire a identităț ii sensulu i unor
cuvinte și expresii verbale, caracterizar ea unor clase de fenom ene, sesizar ea
și corectarea inadvertenț elor într-o structur ă verbală sau imagistică, alegerea
unei jude căți de valo are dintr-o serie dată etc. ).
Din cele de mai sus, observ ăm că în operativitatea de tip conv ergent
gândire a se mișcă de la divers la omog en, de la mulțime la întreg, de la mult
la puțin. Transformă rile care-i sunt proprii constau în comprimări, reducții,
inclu ziuni, grupări, relaționări. Rezultatul la care se ajung e se întemei ază în
întregime pe datel e inițiale și nu cuprinde nimic nou, esențial diferit de
acestea.
Operativitatea de tip diver gent se distinge prin tendin ța de proliferar e
în sfera strategiilor de abord are și a soluțiilor la sarcinile cu care este
confruntat subiectul. Situația inițială (unitar ă, singul ară) este supusă unor
trans formări multiplicative succesive, în urma cărora se ajunge la o situație
finală diversifi cată. Nivelul de perform anță se stabilește, în acest caz, pe baza
unor indicatori de genul: a) capacitatea de explora re și activare a structurilor
verbale (ex., găsirea rapidă și enumera rea într -un timp l imitat
Universitatea SPIRU HARET464

a cât mai multor cuvinte care trebuie să corespundă unei anumite condiții -să
înceapă cu o anumită literă și să se termine în alta); b) capacitatea de relevare
a utilizărilor funcționale posibile ale unor obiecte cunoscute (ex., o cărămidă,
o scândură, o bucată de sârmă, un șurub, un baston etc.); c) gruparea figurilor
sau obiectelor după trei proprietăți diferite (ex., formă, culoa re, mărime); d)
capacitat ea de sesizare și de operare cu relații (ex., enumer area tuturor
cuvintelor cu semnificația „bun" sau a tuturor cuvintelor cu semn ificație
opusă cuvântulu i „frumos", indicar ea cât mai multor moduri de combinare a
elem entelor unei mulțimi – numere, litere etc., form area rapidă a cât mai
multor propoz iții fiind dată doar prima literă a fiecărui cuvânt, realizare a cât
mai multor figuri cu sens pornind doar de la câteva linii dispar ate etc.); e)
capacitat ea de a formula cât mai multe ipote ze în legătură cu modul de
desfășurare posibilă a unor fenomen e.
Coexistând în cadrul fiecărei gândiri individuale, cele două tipuri de
operativi tate – conv ergentă și diver gentă – pot ating e niveluri diferite de
elabo rare și consolidar e funcțională. Ca urmar e, la unii subiecți se va impune
ca dominantă operativi tatea conve rgentă, ei caracterizându-se printr -o gândir e
eminamente reproductivă, la alții se va manifesta dominanța operativității
diver gente, care defin ește o g ândir e prin excelență creatoar e, generativă.
Evoluția ontogene tică a operațiilor gândirii. Așa cum am arătat, de o
gândir e autentică nu se poate vorbi decât în măsura în care ea dispune de
structuri operatorii complete, bine elabor ate și trainic consolidate. Acest ea
însă nu sunt date a priori și nici nu apar dintr-o dată, imediat după naștere.
Deși cândv a s-a crezut astfel (vezi orienta rea nativ istă), cercetările ulterioa re,
îndeosebi cele realizate de J.Piaget și școala sa, au demons trat că structurile
operatorii parcu rg o cale lungă de evoluție. Această evoluție are un caracter
stadial, as cendent, și o orientare de la exterior spre interior .
J.Piaget a stabil it patru asemen ea stadii principale, în interiorul
fiecăruia delimi tându -se substadii: I. Stadiu l acțiunilor sensori- motorii
(inteli gența sensori- motorie); II. Stadiul preoper ator (intelig ența pre-ope-
ratorie); I II. Stadiul operațiilor con crete; IV. Stadiul operațiilor fo rmale.
I. Stadi ul sensori- motor (0-2 ani) se împletește strâns cu form area
structurilor perceptive, implicând o serie de achiziții esențiale pentru geneza
gândirii: schema obiectului perman ent, constantele formei, mărimii și culorii,
schema c auzalității obiective, sch ema anticipativă a
Universitatea SPIRU HARET465

transform ărilor spațio-tempor ale. La acest stadiu, dominantă este
interacțiune a simțurilor , îndeos ebi a văzului, tactului și auzu lui, cu
motiricitate a, mai ales cu mișcările obiectuale ale mâinilor . în schemele
sensori-motorii, apar pentru prima dată germenii reversibilității (mer gând prin
came ră, copilul este capabil să revină la locul inițial). Organizar ea și
coordonă rile transfo rmărilor sensori-motorii fac ca, în experiența subiectivă,
obiectele să dobânde ască stabil itate și invari anță, consolidând modul și
strategiile de abo rdare.
II. Stadi ul preopera tor (2-7 ani) are drept caracteristică principală
dezvoltare a schem elor și structurilor verbale ale limbajului și împletire a
acțiun ilor directe asupra obiectelor cu funcția design ativ-cog nitivă și
reglatoar e a cuvântului : unitatea imagine-denumire și imagine-cuvânt-
mișcar e (acțiune). Cuvântul devine principalul instrument de vehicula re a
datelor experienței senzoriale și de mediere a trecerii trans formărilor din
planul extern al acțiun ii în plan intern mental. Ca urma re, activitatea
intelectului trece de la invarianții individuali (cons ervarea cantității obiectului
individual supus unor trans formări de comprimar e sau dilatare, de pildă) la
invarianții de clasă, generali (conse rvarea cantității obiectului în cadrul
relației sale cu alte obiecte, prin centr ări succesive asupra mai multor
elem ente ale situației). Procesul ajunge până în pragul operației, anunțându -i
apariția iminentă. Dar, deocamdat ă, nu există nici dedu cție, nici operație
reală: copilul corectează pur și simplu o eroare, dar cu întârziere și ca reacție
la propria sa exagerare (vezi cazul iluziilor perceptive), iar cele două relații
sunt conside rate alternativ, în loc să fie multiplicate logic. Avem de-a face
doar cu un fel de reglare intuitivă, nefiind vorba de un mecanism operator
propriu -zis.
Coordonă rile raporturilor reprezentaționale continuă să rămân ă
echivalente, pe plan mental, cu coordonă rile perceptive din planul situațional.
De aceea, desfășura rea gândirii se mulează pe scheletul operației numai atâta
timp cât corespunde unor relații conserv ate perceptiv, operația latentă este
înfrântă însă cu ușurință de c erințele abuzive ale intu iției.
Astfel, în experimentele lui Piaget, copilul de 4-5 ani putea rezolva
corect sarcini de stabilire și conservare a corespondențelor între mărimi, în
pofida diferenței dintre forme, dacă numărul elementelo r supuse evaluării era
mic (4-5). Dacă formele se modificau prea mult, iar numărul de elemente
creșt ea, sa rcina înceta să mai fie rezolvată.
Universitatea SPIRU HARET466

Universitate a SPIRU HARE T467La 5-6 ani, copilul stabile a relații de echivalență între două serii de
obiect e (bile), luând din grămadă un obiect și punându- l succesiv în
corespondență cu obiect ele seriei etalon. S-ar părea, deci, că el ar posed a deja
operația. S-a dovedit însă că nu este adev ărat; este suficient ca
experimentatorul să rărească elem entele uneia din serii sau să le strângă
grămadă, pentru ca relația de echivalență să înceteze a mai fi susținută. Prin
urma re, cât timp durează corespondenț a în plan perceptiv, echivalenț a este
accept ată; de îndată ce corespond ența se perturbă, echivalența dispar e, ceea
ce ar duce la concluzia necons ervării ansamblului. Această formă
intermedia ră – în care schemele acționale au devenit destul de suple pentru a
permite anticipare a și construire a unei rețele exacte de corespondenț e, dar
sunt ușor afectat e de modifica rea relațiilor în plan perceptiv – a fost denumită
„intuiție articulată" . Ea este produsul reglărilor succesive care au sfârșit prin
simp la articulare a raporturilor globale, dar nu printr -o „grupare" propriu- zisă
a lor (Piaget, 1965).
Pornind dintr-o simplă experi ență imaginată, acțiunea rămâne orientată
în sens unic, deoa rece însăși asimi larea centrat ă pe o confi gurație perceptivă
are în mod necesar un sens unic. Fiecare centra re indiv idual ă, deformând sau
simu lând pe celelalte, face imposibilă realizare a tranz itivității și
asociativ ității.
Iar în măsura în care lipsește compune rea tranzi tivă, reversibilă și
asociativă, nu se poate vorbi nici de identi tatea elem entelor , nici de
conserv area întregului. Imitând conturu rile reale, fără a le corecta, gândir ea
intuitivă este fenom enistă, iar fiind centrat ă permanent pe acțiune a de
moment, e a este și egocentric ă.
III. Stadiul opera țiilor concr ete (7-11 ani) se caracterizează prin
apariția și intrarea în funcție a structurii operatorii propriu- zise, cu
propri etățile sale specifice – reversibili tatea, tranzit ivitatea, asociativita tea.
Gândi rea în ansamblul său, ca sistem unitar , se comută pe o nouă schemă de
organizare și funcționa re. Operația ca atare se aplică în acest stadiu cu
precădere asupra obiectelor concrete sau imaginilor lor, dar ea se va
caracteriza în toate împrejură rile prin realizarea explicită sau implicită a
raporturilor de identitate, compuner e, tranzi tivitate, prin conservarea
ansamblu lui, pe r ealizare a unor „g rupări" bazate pe de centr ări mediate.
Operațiile concr ete consti tuie un proced eu de sistematizare doar a
fenomenelor existente în mo mentul dat. Copilu l poate sistematiza

(„asimi la") lucrurile pe care le întâlnește, dar nu este capabil încă să aibă de-a
face cu ceea ce nu se află nemijlocit în fața lui sau cu ceea ce nu i-a fost dat
în experiența anterioar ă (Piaget, 1971). Copilul nu poate ieși din limitele
informației care i se dă pentru a descrie sistematic tot ceea ce se poate
produ ce.
IV. Stadiul opera țiilor formale (11-14 ani) se caracterizează prin
comutare a între gii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul intern), pe
un sistem coerent de semne și simbo luri, detașate de obiectele și imaginile
concr ete. Gândir ea dovedeșt e dimensiuneaproiectivității și a ipoteticități i,
grație căreia ea transc ende limitele lui acum și aici, purtând acțiunea în sfera
abstra ctulu i, a posibilulu i.
Esența operațiilor formale rezidă, prin urma re, în „implicații" și
„incompatibil ități" stabi lite între propo ziții, care exprimă ele însele
clasifică ri, serieri etc. Efectul calitativ al acestei restru ctură ri este apariția
capacității de a soluționa „probleme" cu caracter abstra ct, care nu se sprijină
pe date faptice conc rete, nemi jlocit per ceptibile.
Gândi rea formală constă în a reflecta operațiile interiorizate asupr a
realului și a utiliza rezultatele acestei reflectări. Conținu turile transformă rilor
sunt aceleași ca și în cazul gândirii concrete, fiind vorba tot de sarcini de
clasifica re, ordona re, permuta re, asambla re, transf er, de stabil ire de relații
etc.; dar acestea nu se mai grupează ca structură ri ale acțiuni i și realității, ci
ca propozi ții care exprimă ac este ope rații.
Acceptate în principiu, stadiile psihog enetice ale intele ctulu i, așa cum
au fost prezentat e de Piaget, au dat nașter e și la unele controvers e și îndoieli.
în primul rând, lui Piaget i s-a obiectat absoluti zarea caracterului spon tan al
desfășu rării lor, neglijându- se faptul că orice dezvoltare psihică umană se
realizează în contextu l unor influenț e sociocultural e organizate și bine
programate. Or, prezența acestor ingerințe nu poate să nu-și pună amprenta
asupra duratei și ritmului acestor stadii. Cerc etările efectu ate în acest sens au
demonstrat că aceste stadii pot fi comprimate, iar ordinea lor nu este strict
serială, ci uneori unel e stadii se desf ășoar ă în par alel.
în al doilea rând, a fost criticată uniformizarea exagerată a dezvoltării –
la toți indiv izii ea desfășurându -se identic -, fiind ignor ate aspectel e
individual- diferențiale. Or, pentru o înțelegere deplină a tabloulu i dezvoltării
ontogen etice a gândirii, luarea în conside rare a diferenț elor interindividuale
este o cerință metodolo gică obligatorie. în fine, în al treilea rând, unii critici
au rep roșat c aracterul artificial al 468
Universitate a SPIRU HARE T

modelului piagetian, dezvoltare a neav ând un curs segm entar -secv ențial, ci
sistemic, hol ist.
In pofida tuturor acestor reproșuri, principiu l stadiali tății își păstr ează
întreaga valabili tate metodologic ă.
Proprietățile operațiilor mental e din perspec tivă gene tică. Fiind
rezul tatul unui proc es rel ativ î ndelun gat de dezvol tare ontogenetică, operațiile
mentale dobândesc anumite propriet ăți specifi ce, pe baza cărora se poate face
o evalua re calitativă a organizării de ansamblu a gândirii. Acestea au fost
evidențiate și analizate de psiho logul rus P .I.Galpe rin, autorul unei interesant e
„teorii a acțiunilor mentale ". Dincolo de determinația stadială, orice operație
particular ă are o traiectorie proprie de deveni re, care se va reflecta în anumite
proprietăți ale modu lui de integrare și funcționar e a ope rației date.
Principalele proprietăți pe care le pune în evidență dinamica evolutivă
a operațiilor sunt: completitudinea, generalita tea, specificitatea
instrumentală și automat izarea.
Completitud inea ne arată dacă o operație a parcurs sau nu, în procesul
form ării sale, toate etapele genetic e – formar ea reprezentării preal abile despre
sarcină și orienta rea inițială în raport cu elementele ei, acțiune a în plan extern
cu obiectel e concr ete sau cu imaginile „materi alizate" ale lor, desfășurarea în
planul limbajulu i extern și al reprezentărilor , interiorizar ea mediată de
succesiuni ale abstr actizărilor și generalizărilor verbale. Pentru a fi eficientă,
operația trebuie să parcurgă toate aceste etape, nepar curgerea uneia sau alteia
făcând -o fragilă și fluctuantă.
Generalitatea reflect ă sfera de aplicabilitate reală a unei oper ații. Ea dă
răspuns la întreb area „cât de multe și variate sarcini conc rete pot fi abordate
și rezolvate prin intermediul operației date?". Aceasta va fi cu atât mai
eficient ă, cu cât are o aplicabilitate mai întinsă. Ca atare, în programul de
instruir e se impune ca generalitatea fiecărei operații să figur eze ca obiectiv
obligatoriu de atins.
Specificitatea instrumentală exprimă legătura selectivă și orientată
dintre operațiile particular e și tipul de sarcini la care se aplică. Aceast ă
proprietate ne arată că oricât de ridicat este gradul de generalitate al unei
operații, ea nu poate fi univers al aplic abilă și nu va putea fi suficientă pentru
aborda rea și rezolvare a tuturor sarcinilor posibile. Rezultă deci că fiecare
operație vizează o anumi tă categorie de sarcini și ea trebuie proie ctată și
elabor ată prin r aportar e dire ctă la categoria resp ectivă.
Universitate a SPIRU HARE T469

Operațiile se forme ază pentru a servi ca „instrument e ale minții" în
rezolvar ea diferitelor situații de viață.
Automat izarea reflect ă gradul de integrare și consol idare a oper ațiilor și
ea rezidă în eliminar ea verigilo r de prisos și a „timpilor morți" și în
comprimare a traiectoriei de desfășu rare. Ating ând un nivel optim de
automati zare, operațiile se realizează cu promptitud ine, rapid, fără a reclama
reglajul conștient-voluntar perman ent. Ca urmar e, atenția se va deplasa de la
veriga cum?, asupr a căreia era focalizată în faza incipientă de forma re a
operației, la veriga ce ?, conținu tul și scopul trans formă rii. Un exemplu de
maximă automatizare ni-l oferă operațiile aritmetice de calcul – adunar ea,
scăde rea, înmu lțirea, împărțirea.
B. Blocu l conținuturilor
Gândire a nu este o desfășu rare mecanică de operații „pure". Ca proces
de cunoașter e cu funcție reflectorie și de modela re informațională presupun e
în mod oblig atoriu existența unor conținuturi specifice, asupra cărora să se
aplice operațiile. Sursa primar ă a acestor conținuturi se află în lumea externă,
iar izvorul lor (de alimentar e directă ) îl reprezintă datele senzoriale. Aceste a
nu se încorpor ează ca atare în structu ra intern ă a gândi rii, ci filtrate și
preluc rate succesiv , la diferite niveluri de generalitate, abstracțiune și
esențialitate. Astfel, se ajunge ca, pe măsur ă ce se dezvol tă și se consolidează
în cursul ontog enezei, gândirea să-și elabo reze o structur ă de conținu t
(informațională ), calitativ diferită și clar distinctă de structur a de conținut a
percepției și repr ezentării.
„Elementul" const itutiv bazal al structurii ei de conținut este noțiunea,
iar elementele supraordon ate, de rang cognitiv superio r, sunt judecata,
raționamentul, r ețelele semantice și scenari ile.
în abord area acestora, trebuie corelate datele și unghiul de veder e al
logicii și datel e și unghiul de veder e al psihologi ei. Da că logica formal ă poate
să facă abstr acție de latura psihologi că vie, psiholo gia nu poate să facă
abstr acție de criteriile, definiț iile și schemele logic e (care au și un caracter
normativ).
Noțiunea este acea entitate informațională intern ă care integrează
determinați i (însușiri) semnific ative, esențiale, necesare și comune unui
număr mai mare sau mai m ic de obiecte (fenomene) reale sau imaginare.
Ea nu este un dat, ci rezultatul unui proces evolu tiv. Cercet ările
efectu ate de A. Șvacikin (1937), sub î ndruma rea lui L .S. Vâgotski, au 470
Universitate a SPIRU HARE T

demonstrat că, până să ajungă la stadiul noțional propriu -zis, gândire a trebuie
să parcurgă o serie de etape intermediar e: etapa prenoțională (domină în mod
absolut imaginile senzorial e); etapa complex elor noționale (se pun laolaltă, în
aceeași categorie, pe baza unei însușiri accidentale, obiect e calitativ diferite –
lucru ri și ființe, de exemp lu); etapa pseudonoțională (îngusta rea sferei
noțiunii până la a cuprinde un singur obiect); etapa noțiuni lor concrete; etapa
noțiuni lor abstracte. Stadia- litatea formării noțiunilor r eflectă și este simetrică
stadialității formării oper ațiilor.
Noțiunea, o dată elabor ată, se include în structura de conținut stabilă a
gândirii, oferind un material calitativ superior de lucru pentru blocul
operațiilor. Astfel, atitudine a și comportamentul epistemic față de realitate
vor avea trăsături diferite atunci când se întemeiază pe o mediere noțională,
compar ativ cu si tuația când pe prim plan se impune medie rea senzorială.
In accepțiunea teoriei semantic e a inform ației, noțiunea sau conceptul
este un model homomorfic multimediat, în care sunt reprezentate sau
codific ate cu ajutorul semnelor verbale datele relev ante, peren e, comune unei
mulțimi mai întinse sau mai restrâns e de obiecte („elem ente" ). Ea se
constituie pe baza relației de interse cție și incluziune a mulțimilor, sub
semnul funcției de grupare și categorializare proprie creierului uman. Astfel,
să conside răm obiectele A, B, C, D ca mulțimi de însușiri: A={a, b, c, d, e, m,
p }; B={ a, c, d, m, r, x, z}; C={a, b, c, d, m, n,, s, z}; D={a, b, c, m, d, f, g,
h}. Intersecția lor AflBriCflD ne dă o mulțime nouă E={a, c, d, m}, ale cărei
elem ente sunt însușiri comune tuturor obiect elor inițiale. Dacă, acum,
aplicăm un criteriu nou, de esențial itate (a ), vor fi reținute doar însușirile
care-l satisfac.
Să spunem că, în exemp lul nostru, criteriul respe ctiv este satisfăcut
numai de însușirile a și d – (a a, d a). Nucleul informațional va fi dat atunci
numai de ac este două însușiri.
Conceptul rezul tat -E – se poate defini drept clasă a tuturor
mulțimilor-obiect – A, B, C, D – care posedă însușirile a a și d a. Criteriul de
relev anță sau de esențialitate ne permite să apreciem gradul de adecv are a
conc eptulu i la realitatea modelată. Pe baza acestui criteriu, devin e legitimă
împărțirea noțiunilor în empirice și științifice. Primele sunt rezultatul
sistematizării și integ rării informației re coltate în contextu l
Universitate a SPIRU HARE T471

Universitatea SPIRU HARET472experienței cotid iene; ele conțin însușiri selectate cu precădere după criterii
pragmatice circumstanțiale, care pot fi mai puțin esențiale.
Cum conținutul experienței perceptive este diferit de la un indiv id sau
grup de indivi zi la altul, și structur a semantică a informației integ rată în
noțiunile empiric e va fi diferită. în multe domenii, datorită vastități i
volumului de informație ce se cere a fi asimilat, noi rămân em la nivelul
înțelegerii empirice a fenomen elor. Noțiunile științifice sunt rezul tatul
elabor ării speciale, în procesul învăță rii organizate, prin asimi larea datelor
semnificative obiectiv verificat e ale științei. Ele conțin însușiri selectate pe
baza aplică rii riguroase a criteriilor de esențialitate și generalitate,
recunos cute c a atare la mo mentul dat al dezvoltării cunoașt erii.
Pe baza lor, devine posibi lă dezvăluirea relațiilor cauzale și formulare a
de predi cții în legătur ă cu desfășur area evenimentelor într-un domeniu sau
altul al realității. Logica a pus în evidență două determinaț ii principale ale
noțiunii: volumul și sfera. Prin volum se desemne ază conținutu l noțiuni i,
respe ctiv numărul de note pe care le cuprinde. Prin sferă se exprimă
întinder ea noțiun ii, respe ctiv numărul obiectelor sau mulțimilor de obiecte
asupra cărora se aplică noțiunea dată. Cele două determinații se află într-un
raport invers: cu cât volumul este mai mare (conținu tul mai bogat în însuș iri),
cu atât sfera este mai restrânsă, noțiunea respe ctivă aplicându- se unui număr
mai m ic de obiecte (mul țimi) și i nvers.
După natura conținutu lui, noțiun ile au fost împărțite în concrete și
abstracte. Concretă este conside rată acea noțiune care are un suport imagistic
direct, putând fi reprezentată (ex., noțiunea de casă, de floare etc.). Noțiunea
abstr actă conține însuș iri desprinse și detaș ate de conte xtul și suportu l lor
sensibil, devenind imposib il de reprezentat (ex., libertat e, dezvol tare,
înțelepciune, contradi cție etc.).
Deși o noțiune subordone ază numeroas e specii și varietăți de obiecte,
în mod curent, una dintre acestea, ca urma re a frecvenței în experi ența
cotidiană, se va desprinde ca prototip (Micle a, 1994). Astfel, în comunic area
obișnui tă, atunci când dorim să exemplificăm o noțiune, ne referim la un
prototip, ca re ne este mai f amiliar.
Noțiunea în sine nu înseamnă decât o sumă de potențialități cognitive
în raport cu obiect ele pe care ea le reprezintă. Despr e ea nu se poate afirma
nici că este adevă rată, nici că este falsă. Dar ea este o posibilitate de a
formula o se rie de judecăți cu privire la o anumită cl asă

de obiecte sau fenomene. Prima modalitate de a dezvălui și pune în circuitu l
cognitiv actual conținu tul unei noțiuni este definiț ia. Schema de definire a
unei noțiuni variază în funcție de scopul urmărit și de criteriul adoptat. In
accepțiune a logicii, o definiție veritabilă este doar aceea care se poate realiza
prin genul proxim și diferența specifică (ex., „Omu l este un animal rațional";
„Mamiferul este un verteb rat care naște puii și-i hrănește cu lapte "; „Aurul
este un metal prețios" ). In practic ă, nu este întotdeaun a ușor și posib il să dăm
astfel de definiții; în mod frecvent, recurgem la definiț ii enumerativ –
descriptive („Casa este o construcție form ată din temelie, pereți, ferestre și
acoperiș "), funcț ionale („Stiloul este un obiect cu care scriem "), genetice
(„ploaia este ce rezul tă prin condens area vapo rilor" ), de compoziție („Apa
este formată din do i atomi de hidro gen și un ato m de oxigen") etc.
In cadrul gândirii, noțiunile nu sunt dispuse la întâmplare, haotic, ci ele
se ordonează și se ierarhizează sistemic, alcătuind ceea ce se cheam ă
piramida noțiunilor (fig. 30.). Aceasta este structurată pe verticală după
criteriul gradului de generalitate, iar pe orizon tală după criteriu l coordonării
semantic e modale. Spre baza piramidei sunt dispuse noțiun ile cu sfera cea
mai mică și volumu l cel mai mare: noțiuni individua le; în continuare, la
etajele superioar e, se situează noțiuni le cu sfera din ce în ce mai mare și
volumul din ce în ce mai mic – particular e, generale, iar la vârful piramidei,
se plasează noțiuni le cu gradul cel mai înalt de generalitate posibil –
categoriile supraor donate (ex., „existență" , „materie ", „realitate"). Atunci
când organizare a în interiorul piramidei este bună, gândir ea se mișcă liber, cu
ușurință și coe rență, atât de la individual/particula r spre general/cate gorial, cât
și în sens invers, de la categorial spre particula r și individual. De asemen ea,
mișcar ea ei se realizează optim și pe orizontală, în limitele aceluiași nivel
ierarhic integ rativ, stabilindu-se între noțiunile respe ctive raporturi de
coordonar e, de complementaritate. Buna funcționalitate logico- semantică în
interiorul sistemulu i noțional este o premisă esențială a eficienței
instrumental-co gnitive a gândirii. De acest lucru ne dăm seama foarte clar în
cazuri patologic e, de disocie re sau diaschisis mental: fragmenta rea
sistemici tății noționale, cu întrerup erea conex iunilor între diferite niveluri și
compa rtiment e, pacienții pierzând capacitatea de a mai realiza raporturi
corecte între noțiuni le echivalent e, între c ele g enerale și cele particular e. Ca
Universitatea SPIRU HARET473

Fig. 30. Piramida urmar e, gândi rea, în ansamblul ei, coboar ă, cum afirma K. Goldstein, sub
nivelu l con ceptualizării.
Sfera
Volumul
Suportul „materi al" al noțiunii este cuvântul. In mod normal, la nivelul
omului, orice noțiune se obiectivează și se exprimă printr -un cuvânt. Trebuie
însă făcută distincția între cuvântul-imagin e, prin care se fixează și se
exprimă percepția sau reprezenta rea (ca produse imagistic e), și cuvântul-
noțiune. Fizic, adică fonetic, și gramatic al, adică morfologi c, cuvântul este
același în ambele situați i. Deosebi rea apare, însă, la nivel designativ ,
respectiv , semantic. Conț inutul informațional în cele două situații este
calitativ diferit: cuvântul-imagin e codific ă însușiri senzorial e situațional-
individuale, în vreme ce cuvântul-noțiune codifică însușiri generale și
esențiale atribuibile fie unui singu r obiect, indife rent de situația concr etă în
care poate fi dat, fie unei mulț imi (clas e) de obiecte individuale.
Integrarea noțiun ii în tiparul său verbal – cuvântul – nu se produc e
dintr-o dată și în mod spontan, ci treptat, în cursul unui proces îndelung at de
evoluție onto genetic ă și învățar e.
S. A A Q Q Q Q o Q Q Q
Universitatea SPIRU HARET474

Universitatea SPIRU HARET475Astfel, gradul de „conceptualizare " a diferitelor cuvinte pe care le
folosim este foarte diferit. In ontogen eză, cuvântul apare înain tea noțiuni i:
semantizare a sau semiotizarea cuvântului în direcția conceptualizării trece
prin senzorialitate și reprezentar e.
Judecata este un constru ct informațional mai complex și relativ stabil
ce se formează prin realizare a unor relații și coeziuni logico- semantice
definite între două sau mai multe noțiuni. In această ipostază, ea devine o
component ă de conținu t a gândirii, putând fi stocat ă ca atare în blocul
memoriei pentru uzul ulterior . Ea se integrează în memorie la un nivel
superio r față de noțiuni, nivel pe care-l putem numi propoziționa l sau serie
„semantică ", delimitată prin indici speciali de „identitate" de celelalte. Din
punct de vede re cognitiv , ea are o valoare superioa ră în compa rație cu
noțiunea, reflectând realitatea mai complet, în mod dinamic și relațional. Ea
dezvăluie și precizează conținutul noțiunii, afirmând sau negând ceva despr e
altceva. In structura sa, din punct de vedere logic, intră întotdeauna doi
termeni esențiali – Subiectul (S) și Predicatul (P), reuniț i printr -o verigă
denumită copulă (C) („este ", „sunt", „nu este" , „nu sunt"): „Omul (S) este (C)
muritor (P) – „S este P". „Pământu l este rotund"; „Omu l nu este patrup ed",
„Lemnul nu este bun condu cător de electricitate" , „Stelele sunt corpu ri
cerești " etc.
Observ ăm că, spre deosebir e de noțiune care este neutră din punct de
veder e al criteriului de adevăr, judecat a intră oblig atoriu sub incidența
acestuia. Ea se va asoci a întotdeaun a cu o valoar e de adevă r sau de fals.
Adevă rul sau falsul judec ății ca „enti tate informațional ă" decurg din
supunere a ei la testul realități i. Astfel, dacă legătura afirmată de judec ata se
regăsește și în realitate, ea (jude cata) este adevă rată, iar dacă aceasta nu se
regăsește, atunci judecata este falsă. (Aceasta în cazul judec ăților afirm ative);
o judec ată negativă este adevărată dacă legătura pe care ea o neagă nu se
găsește în realitate și devine falsă, dacă ceea ce se neag ă se găsește în
realitate.
In conținutul gândi rii intră o mare diversitate de judecăți, cu adres a-
bilitate modală diferită: judecăți de existență, judecăți de valoare, judecăți
particular e, jude căți universale, judec ăți simple, judec ăți comple xe et c.
Ele au ființat inițial ca obiect al unui proces viu de gândir e (căutare a și
stabilire a legăturii celei mai adecvate din punct de vedere semantic între o
anumi tă noțiune și anumite obiecte sau note prin care aceasta se poate defini),
apoi ca produs – formula rea finală, și, în ul tima instanță, se

stoche ază în structura de conținut a gândirii pentru uzul ulterio r. De acest
lucru ne dăm seama în situațiile când trebuie să operăm discursiv cu
noțiuni le, să le punem în relație unele cu altele, să le definim. In asemene a
situați i familiare, nu mai procedăm la întâmplar e după principiu l „încercare-
eroare", ci reactualizăm dintr-o dată răspunsuri corecte în forma judecății.
Nivelul judecății sau propoziț ional este suprao rdonat celui noțional al
structurii de conținu t a gândirii.
Raționamentul este cel de-al treile a nivel de integ rare a conținutulu i
informațional al gândirii, fiind reprezentat de constructele discursive.
Incadrarea raționamentului în structura de conținut a gândirii este justificată
de faptul că el determină o atitudine epistemică de rang superior a subiectului
față de realitate, dezvoltând aspecte de ordin relațional și intera ctional
comple xe ale acesteia (contiguități și corespondențe spațio-temperal e,
succesiuni, incluz iuni și dis juncții, probabilități, cauzalitate etc. ).
Dar, tocmai comple xități i deosebite a câmpului relațional asupr a căruia
poartă conținu tul raționamentului, gradul de „compactita te organizationa l^"
al său în cadrul gândirii este relativ mai scăzut decât cel al judec ăților și, cu
atât mai mult, decât cel al noțiunilor . Din punct de vede re cantitati v, doar un
număr relativ mic de raționamente, ca entități informaționale finite, se
stoche ază în conținu tul latent al gândirii pentru uzul ulterior . De regulă, se
rețin și se fixează judec ățile, concluzii ale raționament elor, și, firește,
schemele lo gice după ca re se alc ătuiesc a ceste a.
Rețele semantic e sunt structuri conc eptuale comp lexe, ramificat-
articulate, care se consti tuie pe baza relației de incluziune a claselor , în
funcție de gradul de generalitate, luând formă ierarhi c-piramidal ă. Exprimate
grafic prin interm ediul unor scheme -graf, ele pun în evidență noduri (care
reprezintă conc eptele ) și arcuri (care reprezintă relațiile dintre concepte,
relații ce pot fi de subordona re – de la pa rticular spre general, universal sau de
predicație – de la subiectul logic la atributele sale caracteristice, ex.: animal
– are piele
1.se poate deplas a
1.se înmulțește prin ouă
1.sau naște pui vi i).
Fiecare nod include numai proprietăți ce aparțin și defines c conceptul.
Cara cteristicile comune se trec în contul conceptului de rang superior , fiecare
conc ept mo ștenind prop rietățile conc eptului sau claselor 476
Universitatea SPIRU HARET

supraordon ate. Prin aceasta, rețeau a semantică dobândește atributul
economicității, în interiorul ei realizându- se o comprimare și o generalizare
crescând e ale informației. In cursul rezolvării diferitelor sarcini, procesul viu
al gândirii se mișcă selectiv între baza și vârful rețelelor semantic e,
perioad ele de latență ale răspunsurilor ce urmează a fi date depin zând de
numărul nodurilor pe care trebui e să le parcurgem până a ajunge la conc eptul
ce ne interes ează, dar și de frecvența fiecărei legături sau vecinătăți
conc eptuale în experiența anterioa ră a subiectului. De pildă conceptul-
protot ip și asociațiile lui se identifică mai rapid și mai ușor decât conc eptele
perif erice.
Răspun zând criticilor aduse („nu toate legăturile au o forță egală",
„unele vecinăt ăți conceptual e sunt mai famil iare decât altele": aserțiune a
„câinele nu este o pasăre" este mai famil iară decât aserțiune a „câinele nu este
un mineral"), autorii rețelelor semantice, A.M. Collins și M.R. Quill ian
(1969), A. M. Collins și E.F. Loftus (1975), au adus o serie de corecții și
completări. Cele mai i mportante se rezumă la următoarel e:
1.flexibilizare a și relativizare a legăturilor ierarhi ce dintre concept e;
1.introdu cerea noțiun ii de distanță semantică pentru a reflect a mai fidel
familiaritatea diferită a vecinăt ății conceptelor; 3) introdu cerea unor
tipuri noi de legături ierarhizatoa re între conc epte, ca de pildă: legăturile
de apart enență categorială („vrabi a este o pasăre"), legăturile de
posesiune („păsă rile au aripi"), legăturile de noncap acități („struțul nu
poate zbura"); 4) limitarea acțiunii principiului economiei, acesta intrând
în funcțiune numai atunci când nu este necesară nici o informație directă;
5) introducerea principiulu i activării difuze a conceptelor (când două
conc epte sunt stimulate simul tan, activar ea difuză de la unul trave rsează
întreaga rețea pân ă când ambele se pun în relație).
Cu toate acestea, modelul rețelelor semantic e continuă să provoa ce
unele rezerv e datorită caracterului său formal și insuficientei fundamentări
empiric e (Johnson- Laird, 1983).
Schemel e și scena riile cognitive constitu ie alte două structuri
conceptuale complexe ale conținu tului informațional (bazei de cunoștin țe) al
gândirii, ele fiind corespond ente ale relațiilor parte-între g existente între
obiect ele și fenomen ele lumii externe. Termenul „schem ă" are un caracter
generic, aplicându- se orică rei forme de structură statică, în timp ce cel de
,,scenarii " (script) are un caracter specific, aplic ându- se numai evenimentelor
(Richa rd & Richars, 1992, apud Zlate, 1999).
Universitatea SPIRU HARET477

In accepțiunea psihologiei cognitive, schema are înțelesul de ansamblu
organizat de cunoștințe activate simu ltan, corespunzător unor situații
complexe din realitate (Miclea, 1994, p. 356).
In această calitate, schemel e se definesc prin ele însele, fără a fi nevoie
să le raportăm la alte cunoștințe. Rolul esențial în releva rea înțelesului lor nu
revine proprietăților intrinseci ale obiectelor , ci contex tului situațional în care
se găsesc acestea, relații lor tipice existente între elementele lor componente.
Activar ea unui concept (ex., „medic" ) activează alt concept (ex., „pacient ")
cu care se află în relație de rol. Schemele cognitive se delimitează între ele și
se păstre ază ca atare în memorie, incluzându- se în fluxul actual al gândirii de
îndată ce suntem puș i în situația cor espun zătoare.
După Rumelhart și Norman (1985), principalele caracteristici ale
schemelor cognitive sunt următoarel e: 1) reprezintă pachete de informații ce
conțin un nod fix și elemente variabile; 2) au un caracter integ rator, în sensul
că posedă elemente ce se integrează unele în altele; 3) conțin cunoștin țe cu
grade diferite de abstractizare, ceea ce permite ca sfera lor de aplicabili tate să
fie foarte întinsă; 4) reprezintă mai mult cunoștințe decât definiții și mai mult
experiențe directe decât abstra cții; 5) sunt mecanisme active de recunoaște re
și asimi lare a realității.
Scenariile cognitive reflectă succesiuni de evenimente specifice unui
anumit contex t, care ghidează comportam entul oamenilor („a merge la
școală", „a merge la magazin", „a merge la policlinică " etc.). In asemen ea
situați i, tabloul comportament al se compune din mai multe „scene ", care se
succed după o logică prest abilită. De exemp lu, „a merge la restaur ant"
include următoar ele secvențe: 1) intrarea în restaur ant (clientul intră; el
privește în jur; decide unde va sta; merge și se așază la masă); 2) comanda
(clientu l consultă meniu l; alege felurile de mânc are; dă comand a ospătarului;
ospăta rul solicită cele comandate la bucătă rie; bucătarul pregătește cele
solicitate); 3) servire a mesei (bucătarul prezintă cele solicitate ospătarului;
ospăta rul duce mânca rea clientulu i; clientul mănânc ă; 4) plecarea clientului
(clientu l solicită ospăta rului să-i facă nota de plată; ospăta rul întocmește nota
și o dă clientului; clientul achită nota; clientul părăsește restau rantul) (Schank
și Abelson 1977; apud Zlate, 1999).
Constatând că noțiunea de scena riu este relativ limitată, întrucât se
referă la cunoștin țele pe care subiectul le deține deja, Schank (1982 )
introduce o serie de completă ri din tr-o persp ectivă dinamică a cuno așterii 478
Universitatea SPIRU HARET

și activității. Astfel, au fost propuse conc epte noi, ca cele de plan (care
conține motivațiile și scopurile specifice ), de scene (structu ra generală în
interiorul căreia se execută acțiun ile concrete), de pach et, de organizare
numeric ă, de mod de organizar e tematică (aceste a două incluzând seturi de
scene în situații informaționale specific e, respectiv analogii de nivel înalt
între situații, care se deosebes c după detalii, dar se aseam ănă prin structură ).
Scen ariile se form ează și se învață în contextu l situațiilor sociale
specifice, cu un grad ridicat de stabilitate, și ele asigură eficiența optimă a
comportam entulu i, cu un efort redus ( economicitate).
Pe lângă schemele și scena riile co gnitive, în conținutul inform ațional al
gândirii au mai fost identific ate și structurile interpr etative în care se includ:
structuri de bază și structuri comple xe. Primele, numite și predic ative, se
întemeiază pe conex iunea predi cat-argument, predicatul fiind o acțiune sau o
stare, iar argumentul specific ând obiectele sau indiv izii la care se raport ează
acțiunea sau starea.
Structura predic ativă este un enunț minimal care atribuie valoare de
„adev ăr" sau „fals". Se folosește în studiul memoriei și al înțeleg erii textelor .
(Le Ny, 1979; Denhi ere, 1984).
Structurile interpret ative complexe se folosesc în analiza textelor
narative. Se cunos c trei as emene a structuri: reț elele propoziț ionale (constau în
stabilirea relațiilor între propoz iții și se obțin prin aplicar ea teoriei grafurilor);
macrostructurile (se obțin prin selecționa rea și comprimare a informației, ceea
ce se reține fiind un rezumat; sunt exprimate cu ajutorul macrop ropozițiilor);
modelele situaționale (o reprezentar e a ceea ce figurează în text,
reconstitu irea unei scene sau a unei situații, pornind de la un număr mare de
elem ente neexp licate, dar care trebuie infer ate); un exemplu tipic al acestor
modele situaționale îl reprezin tă consti tuirea unei figuri geometrice, care
ilustrează r ezolvarea unei probleme (apud Zlate, 1999).
C. Blocu l produselor
Produsu l este un elem ent esențial în structu ra gândirii și în definire a
finalității ei ca proces (sau activitate mintală ). Acesta răspunde la întrebarea:
„ce s-a obținut sau ce a rezultat la capătul unui șir finit de transfo rmări
aplic ate unui anumit conținu t sau unei s ituații date la «intrare» ? ".
Universitatea SPIRU HARET479

Universitatea SPIRU HARET480In funcție de speci ficul „stimululu i" care a declanș at procesul gândirii,
produsel e pot fi: o noțiune, un principiu, o relație, o lege, un răspuns
(afirmativ sau negativ), o decizie, o soluție (la o problemă ) etc. Toate acest ea
au ca trăsături comune interiorizar ea și caracterul ideal (ființar ea ca entități
mentale, de esență informațională ).
Ca verigă finală a unui proces orientat spre scop, produsele gândirii
suportă operațiile verific ării (testării) și evaluă rii pe baza unor criterii de
adev ăr (corectitudine) și semnific ație instrumental-ad aptativă. Ele devin
astfel clasific abile în „corect e" sau „incorecte", „înal t semnificative ", „mediu
semnificative " și „slab semnificative ". In funcție de măsura în care subiectul
adoptă el singur asemen ea criterii de evalu are și ia o poziție critică față de
produsele propriei sale gândiri, va proceda la o selecție obiectivă a acestora,
reținând pe cele corecte și semnificative și respin gând pe cele inadecvate și
nesemnificative. Resping erea unui produs ca nesatisfăcător duce fie la
relua rea procesului gândirii în vederea obținerii unuia mai bun, fie la
renunța rea de a mai căuta răspunsul sau soluț ia la situația dată. Atunci când
spiritul critic și nivelu l de exigență față de produsele obținute sunt scăzute,
gândire a capătă trăsătura negativă a suficienței. Subiectul respectiv se
mulțumește cu ce obține, chiar dacă produsul obținut este de rizoriu.
In dinamica generală a gândirii, desprinder ea și reținer ea produsu lui
ca „element constitu tiv speci fic" prezintă o importanță metodologic ă, întrucât
creează momente de discontinuitate, absolut necesare în delimi tarea
proceselor finite, subordonate și reglate de o finalitate con cretă.
Tocmai recunoaște rea existenței produsului ca entitate distinctă face
posibilă trecerea de la speculația sterilă – despre gândire în general -la
aborda rea conc ret-experiment ală a gândirii ca proces determinabil,
obiectivabil ș i control abil.
Produsu l devine, în acest conte xt, indicatorul principal al eficienței
gândirii. Cu cât acesta prezintă valori mai ridicate, în plan cantitativ și
calitativ, cu atât gândi rea care se află la origin ea lui este mai eficientă, și
invers. (Desi gur, nu întotdeaun a analiza produsului este suficientă pentru
determinare a eficienței unei gândiri; pe lângă aceasta, o informație
importantă o poate furniza și analiza căii sau drumulu i pe care-l străb ate
gândir ea pentru a ajung e la un produs).
Din punct de vedere al persistenței în timp, produsele gândirii se pot
împărți în două c ategorii: produse pentru uzul imediat (pasa gere),

care, satisfăcând „starea de necesitate " pentru care au fost obținute, își pierd
actualitatea și ies din structura de conținut a gândirii; produse pentru uzul
ulterior ( ex., noțiunile, principii le, legile), care se stochează în structura de
conținut, devenind verigi componente ale unor noi procese de gândire (în
viitor).
D. Blocul r elațiilor
Termenul de „relație" este polisemic, el fiind utilizat în sensuri și
situații variate: de acțiune (a relata ceva), caracteristică a două sau mai multor
lucru ri între care există un anumi t raport, legătură de interd epend ență, de
intera cțiune, de analo gie etc., legătură asigurată printr -un mijloc de transport,
cale de comunicație, legătură de afaceri sau profesională între perso ane,
funcții de relație (în biologie), ecuații (în matematică). Ca pa rte componentă a
gândirii, relația trebui e luată în accepțiunea de legătură, raport,
interdep endență între operații și conținuturi. Toate transfo rmările pe care le
realizează gândire a asupra datelor ce-i sunt prezentate la „intrare" sunt
mediate și încorporate în diferite tipuri de relații care se conștientizează și se
fixează ca atare. Aceste tipuri pot fi: de compar ație constitutivă și calitativă (
A> B, B<C etc.; „A mai bun decât B"); de ordine și coordona re spațio-
temporală („A după B", „A la dreapta lui B", „A concomitent cu B", „A în
același loc cu B"); de subordonar e-incluz iune („noțiunea particula ră se
subordone ază noțiunii generale", „obiectul Xi face parte sau se include în
clasa E"); genetice și de filiație (A a apărut din B", „Ion este frate cu
Gheo rghe"); de determinare probabilis tică (fiind dat ansamblul condițiilor C,
se poate produc e cu probabilitatea pi evenimentul E1": „dacă dintr-o urnă în
care se află bile roșii, albastr e și galben e în proporții egale, facem o extragere
la întâmpla re, este posib il ca bila extrasă să fie roșie"; dar tot așa de bine se
poate întâmpla ca aceasta să fie de altă culoa re – galbenă sau albastră"); de
determinare cauzală univocă („dacă este întrunit ansamblul de condiții C,
atunci în mod neces ar se va produce evenimentul sau fenomenul E"; „dacă
încălzim apa dintr-un vas până la tempe ratur a de 1000C, ea va încep e să
fiarbă"); de similitud ine-apropi ere (pe o plajă extrem de întinsă, de la
analogi a cea mai slabă până la identi tate); de polaritat e antagonică (+ -, în
matematică, excitație-inhibiție, în neuro fiziologi e, altruist-e goist, în morală
etc.); de complement aritate („două mulțimi cu elemente distincte dau prin
reunire o mulțime nouă
Universitatea SPIRU HARET481

Universitatea SPIRU HARET482care va include elementele ambelor mulțimi", „elementele pereche" -cuplurile
„noțiunile bărba t și femeie sunt complementar e în raport cu noțiunea om"
etc.).
O dovadă în plus în favoar ea ipotezei că relația este o a patra
dimensiune (componentă) distinctă a structurii gândirii o constituie faptul că
ea se formează și se învață în mod special, întocm ai ca operația și noțiunea,
judec ata sau raționamentul.
Fiecare din tipurile enumerat e mai sus face obiectul unei definiri și al
unei e xersări sistematic e prin exempl ificări și aplicații la situații concr ete.
Pe măsură ce se fo rmează și consol idează, blocul rel ațional se intrică în
celelalte blocuri componente ale gândirii, îndeosebi în cele ale operațiilor și
conținuturilor , restru cturându- le și reorganizându -le. Tocmai datorită acestui
fapt gândir ea dobândește atributele unui sistem: un ansamblu de element e
aflate în relație nonîn tâmplătoare unele cu altele.
Modelul de reprezentare grafică va fi în acest caz „schem a-bloc " sau
„graful orientat".
8.3. FORME MOD ALE DE P ROCESARE-INTEGR ARE A
INFO RMAȚIEI LA NIVELUL GÂNDI RII
Așa cum am menționat într-unul din paragrafele anterioa re, gândi rea
reprezintă nivelu l cel mai înalt și cel mai comp lex de prelucra re și utilizare a
informației despr e realitate a obiectivă nemij locit perceptibi lă, despr e posib il
(dar încă nereal) și despre impos ibil (ceea ce nu poate exista decât în mintea
noastră).
In realizarea acestei comple xe prelu crări sau procesări, gândire a nu
urme ază o traiectorie unică și liniară; ea pune în evidență cel puțin trei form e
(direcții) modale ale acestei procesări, și anume: a. forma de procesar e
inductivă; b. forma de procesare deductivă și c. forma de procesare
analogică.
A. Procesarea inductivă
Din punct de vedere genetic, aceasta este prima formă de proces are a
informației în cadrul gândirii. Ea este nemijlocit stimulată și susținută de
percepții și reprezentări și acționează inițial asupr a obiectelor și fenomenelor
concrete. Ca urmar e, trai ectoria pe ca re se va înscri e o

asemen ea proces are va avea un sens ascend ent, de la individual, particula r
către general, universal, de la situațional, întâmplător c ătre legic, nec esar.
La „intrare", avem întotdeauna de-a face cu o mulțime de însușiri,
obiecte, situații etc., date nu neapărat simu ltan, ci și succesiv , în timp, iar la
„ieșire " – cu un produs in tegrat, generalizat. Ope ratorii imp licați în proc esarea
informației acțione ază în direcția estompării sau eliminării deosebirilor sau
incompatib ilități lor individuale și a relevă rii-ac centuă rii similitudini lor și
concord anțelo r.
Situațiile (sarcinile) cu care se confruntă gândir ea în inducție ar fi de
trei genuri: a. formar ea de conc epte; b. dezvăluire a și formular ea unei reguli,
a unui principiu, a unei le gi; c. dezvăluire a și i nduc erea unei structuri.
a. În formarea de concepte, proces area informației este subordonată
inducerii unei proprietăți de la o parte a elementelor unei mulțimi la întreaga
mulțime.
De exemplu, constatând că toate corpurile metal ice care ne-au fost date
în experienț a senzorială anterioar ă condu c curentul electri c, extindem această
proprietate asupra orică rui metal în general, concluzionând că toate metalele
sunt bune conduc ătoar e de electricitate. Orice conc ept este rezultatul unei
proces ări inductive. Dar cum în structur a gândirii există concepte de grade
sau niveluri de generalitate diferite (inferior-superior), înseamn ă că în
elabor area lor avem de-a face cu o inducție în spirală: produsul unei inducții
de rangul I, să spunem, devine element de procesare pentru o inducție de
rangul II ș.a.m.d. (exemplu: „măr ionatan" — „măr" — „produs vegetal" —
„substanță or ganică"; „om" — „vertebrat " — „mamife r" — „animal" etc.).
În funcție de natura calitativă a conținu turilor informaționale supuse
proces ării, se delimitează „concepte reale" cu adresabilitate „obiectuală " și
„concepte form ale", lipsite de valoa re semantic ă, având un caracter pur
convențional.
Cele dintâi se elabor ează în procesul adaptării și al învățării, în raport
cu diferitele domenii ale cuno așterii. Gradul de elabor are este diferit atât
pentru conc eptele din interiorul unuia și aceluiași domeniu, cât și pentru
conc eptele aparținând diferitelor domenii.
Conceptel e formal e prezintă mai mult un interes metodologic, ele fiind
utilizate c a modele experimentale pentru a urmări mai ri guros
483
Universitate a SPIRU HARE T

dinamica și mecanismele psiholo gice pe care le reclamă proces area
însușiri lor.
Asem enea gen de experimente au început încă din 1920, fiind inițiate
de N.Ach, D.Uznad ze, L.Vâgotski, Hanfm an și Kasanin. Ca material
experimental, au fost folosite corpuri geometric e de formă, mărime și culoar e
variabile, cărora li se asociau cuvinte fără sens (trigrame ) („Bik ", „Lag",
„Cev" etc.). Subiecții trebuiau să reune ască sub aceeași denumire toate
obiect ele care satisfăc eau o anum ită condiț ie, de exemp lu „să fie groase și
mari". Astfel, cuvântul Lag, să spunem, reune a toate aceste corpuri; cuvântul
Cev r eunea „toate obiectele înalte și de grosime mi jlocie " ș.a.m.d.
Intre anii 1946-1948, E. Heidbr eder a efectu at experimente
asemănătoa re. Subiecților li se prezentau 16 serii a câte 9 fotografii. Fiecare
serie era asociată cu un cuv ânt fără sens: rolk (față umană), leth (copac ), mulk
(rotund ); fard (numărul 2) etc. Subiecții trebuia să descope re singuri
semnific ația fiecărei denumiri. Hull și colab. (1951) au înlocuit imaginile și
corpurile geometri ce folos ite în experimentele descrise anterior cu serii de
caractere chinezești. Fiecărei serii i se pune au în corespondență tot denumiri
fără sens, viitoare „conc epte formale" . Subiecții trebuiau să reune ască sub
aceeași denumire („ii", „yer", „ta", „deg" etc.) caracterele care aveau un
radical comun.
Constată rile principale pe care le-au prilejui t aceste experienț e au fost
următoar ele: 1. în compa rație cu materialul verbal, imaginile favorizează
proces area inductivă de tip noțional; 2. există tendin țe dominante ale cursului
gândirii: oamenii reacționează mai întâi la obiectel e conc rete și apoi la forma
lor; 3. factorii situaționali exercită o influență semnificativă asupr a
electivități i procesării: dacă form ele geometric e și obiectele concrete au
aceleași dimensiuni, mai întâi sunt sesizate obiectele; dacă obiectele sunt mici
dar reprezentate grafic pe figuri geometric e mari, primele care se impun
atenției sunt acest ea din urmă.
Cercetările efectuate de pe pozițiile teoriei acțiunii (Galpe rin și colab.,
P.Popes cu-N eveanu și colab., Al.Roșc a) au stabi lit că un facto r esențial care
influențe ază dinamica formării concept elor este modul de orientar e a
subiectului în sarcină. Acesta se poate caracteriza prin prezenta rea de la
început de către experimentator a unor indici de recuno aștere și desprinder e a
însușiri lor comune și principale sau prin
Universitatea SPIRU HARET484

Universitate a SPIRU HARE T485absența unor asemene a puncte de reper. În primul caz, noțiunea se form ează
mult ma i reped e și mai trainic decât în al doilea.
Un al doilea element important de care depinde calitatea conc eptelor
nou formate îl constituie prezența sau absența aplică rii lor la rezolvarea unor
sarcini conc rete (de ordon are-clasific are, de selecție, de integrare etc.).
Trăinicia elabor ării și instrumentalitatea conc eptelor sunt întotdeauna mai
bune dacă învățar ea are loc chiar în pro cesul aplic ării la si tuații re ale.
În fine, cel de al treilea factor implicat în form area noțiun ilor îl
constituie modul de prezentare a exemplelor . S-a demonstrat că important
este nu atât volumu l sau numărul acestora, cât mai ales gradul de
reprezentativitate (dive rsitatea modală ) și relev anță.
Procesarea inductivă care stă la baza elabor ării conceptelor se
perfecționează pe măsura îmbogățirii fondului experi enței senzoriale, a
tezaurului reprezentărilor și schemelor de integ rarea semantică a limbajului.
Se ajunge, astfel, ca, la adult, formar ea unei noțiuni noi să nu reclame în mod
oblig atoriu prezența exemplelor și suportului intuitiv (obiectual sau
imagistic ), fiind suficientă doar pune rea în relație semantică adecvată a
cuvântulu i respectiv (încă neconceptu alizat) cu cuvintele noțiuni i deja
elabo rate.
b. În activitatea sa cotidiană, omul are de-a face nu numai cu mulțimi
de obiecte izolate și cu sarcina de grupare a lor în clase prin reluar ea și
generalizarea însușirilor comune și semn ificative (esențiale ), dar și cu diferite
tipuri de relații și raporturi care apar ca purtătoa re ale unei informații
specific e și ca re des chid cunoaște rii perspe ctive noi.
Relevar ea lor necesită analiza și compara rea unui număr relativ mare
de cazuri particular e. Aici, intervine oblig atoriu procesarea inductivă,
îndreptată spre identifica rea și stabilire a anumitor „invarianți de raport";
aceștia se mențin ca atare în pofida modificărilor aleato are pe care le pot
suferi însușirile conc rete ale relatelor (obiectelor aflate în relație). Oper atorii
sunt focalizaț i nu asupra obiectelor „în sine", ci asupra raportului care se
stabilește între ele pe baza unui criteriu: de ordine (serială), de distanță, de
formă, de culoar e, de asemăn are semantică, de opoz iție, de subordonar e etc.
Pentru ca raportul să fie desprins și generalizat, el trebuie să prezinte o
anumi tă valoar e cognitivă sau pragmatică reglatori e, adică să orient eze
adecvat a ctivitatea sau comport amentul sub iectulu i în dife rite si tuații re ale.

In termenii teoriei generale a reglării, aceasta înseamnă că, de fiecare
dată când raportul respe ctiv este sesizat și desprins ca purtător de informație
specifică, subiectul obține „o întărire pozitivă" (adică rezolvă sarcina care-i
stă în față), iar în cazul când nu este sesizat și respectat, subiectul obține o
„întărire negativă" (eșec în rezolvarea sarcinii).
Raportul poate apărea în formă explicită, putând fi sesizat pe cale
perceptivă, sau implicită, relev area lui reclamând o procesare multimediată.
In primul caz, purtătorul raportulu i îl constitu ie o însușire concr etă – formă,
mărime, culoare. In cazul al doilea, la baza stabilirii lui stă un indicator
abstr act: de ordine, de sens etc.
Exempl e:
1.o sarcină de diferenție re: subiectului i se prezintă perechi de
stimul i, relaționați după criteriul „mărime": S1>S2 sau S2 >S1. El
trebuie să găsească, orientându- se după felul de administrar e a
întăririlor „core ct-greșit", la care din cei doi stimuli să răspundă și
la care nu, valorile conc rete ale ambilor stimul i variind de la o
pereche la alta. Formulând regula de acțiune, subiectul va
răspunde corect chiar atunci când un stimul întărit pozitiv în
secvența anterioară dobând ește valoare negativă în secvența
următoare, prin modifica rea poziției în relație cu celălalt: (S2>S1;
S3>S2; S4>S3 ….).
1.Subiectul trebui e să descope re criteriu l de distribuir e a valorilor
de semnalizar e în cadrul unei serii numerice constante de stimul i:
S1-Sn. De fiecare dată, întărirea pozitivă se asoci ază numai cu unul
din stimuli, dar într-o anumită ordine. Să presupunem că seria
cuprinde 7 stimul i și poziția lor rămâne nemodificată în cursul
experimentului; se modifică doar „localizarea" valorii de
semnali zare:
L Sl^ ^ ^ ^ ^ S7
X
IL ^ S2, S3, S4, ^ S6, S7
X
S1 S2, S3, S4, S5, ^ S7
X
IV. S1 , S2, S3, S4, S5, Sj6, S7 ș.a.m.d.
Din cele de mai sus se desprind e regula: „valoa rea de semnalizar e în
cadrul seriei se distribuie alternativ primu lui stimul, apoi ultimulu i; celui de
Universitate a SPIRU HARE T486

Legea este în esență tot o relație, un raport. Ea caracterizează însă nu
atât starea, cât mai ales dinamica sau desfășu rarea evenimentelor , aflate într-o
anumită interacțiune sau interdep endență. În form ă generală, ea se exprimă ca
o depend ență dintre un ansamblu de condiț ii (factori) E și un eveniment
oarecare A, astfel c ă A=f (E).
Realizare a ansamblului E determină produc erea evenimentului A;
nerealizarea presupune absența evenimentulu i A. Întinder ea domeniulu i la
care se aplică depend ența respe ctivă exprimă gradul de generalitate al legii.
Tăria sau intensi tatea dependenței dintre condiție și eveniment pot varia,
determinându- se astf el două mari categorii de legi: dinamice și statistice.
Legea dinamică reflectă o legătură necesară, de tip cauzal, între cei doi
termeni ai relației E și A. Astfel, fiind dat E, A se produc e în mod sigur, E
devenind c auza lui A, iar A – efectul lui E.
Acest gen de dependență se întâlnește în domeniul mecanicii, al fizicii
clasice, al reacțiilor chimice etc. (Ex.: „Temper atura corpu rilor crescând peste
o anumi tă limită, ele încep să- și măreas că volumul, di latându -se".)
Cara cteristica principală a legii dinamice rezidă în aceea că ea se aplică
și se verific ă la nivelul fiecărui caz individual în parte. Dar descope rirea și
formular ea ei sunt rezultatul observ ării și anali zei unui număr mare de cazuri.
Fiecare caz exprimat în forma unei judecăți constatative, de atestar e a
depend enței date, reprezintă o premisă în lanțul proces ărilor inductive step-
by-step:
E—A în cazul X1
E—A în cazul X2
E—A în cazul X3
E— A în cazul Xn
E— A în toate cazurile Xi.
Legea statistică exprimă o legătură posibilă, dar nu neap ărat neces ară,
între condiți i și eveniment e (E și A). Astfel, fiind dat ansamblul de condiți i E,
evenimentul A se poate produce, dar el poate și să nu se producă. Se
desprind e un punct de maximă incertitudine, când 50% din șanse sunt
favorabile produc erii lui A și 50% nefavor abile. Peste 50% șanse favorabile
sporeșt e probabili tatea produce rii evenimentulu i, iar sub 50% șanse
favorabile reduc e aceast ă probabilitate. Î ntre E și A se
Universitate a SPIRU HARE T487

înterpune un al treile a factor -întâmplar ea – care poate întări până la a o face
necesară legătura lor sau, dimpotrivă, o poate slăbi până la anular e.
Gândire a dobândește controlul asupra acestui factor numai prin
repetar ea de multe ori a experimentu lui (ex., aruncarea monedei sau a
zarului). Aceasta permite desprinder ea unei tendințe centr ale care își
păstrează valoar ea în pofida abaterilor individuale. Domeniul de aplic abilitate
al legii statis tice este cuprins între „evenimentul sigur" (p(A) = 1) și
„evenimentul impo sibil" (p(Q)=0). De aici decurge caracteristica ei
principală: nu se verifi că la nivel individual, ci numai la nivelul ansamblului
(seriei) de evenimente.
Inducția legilor statist ice se ia în două planuri: obiectiv , reflect ând
depend ențele reale dintre ansamblul dat de condiții și un anum it eveniment, și
subiectiv, reflectând predicția subiectului în legătură cu deznodământu l
concr et, într-o situație dată, a desfășurării fenomenelo r întâmplătoare sau
probabile.
Posibil itatea subiectivă se const ituie ca rezultat al intera cțiunii și
corelării caracteristicilor obiective ale fenomenelo r date cu elementel e
experienței anterioar e și cu particula ritățile psihoind ividuale ale fiecărei
persoane. Ca urmar e, una și aceeași situație va prim i estimări diferite din
partea unor perso ane dife rite.
Deși în plan obiectiv distribuția probabilităților evenimentelor
elem entare poate rămâne tot timpu l aceeași (ex., arunca rea zarului), în plan
subiectiv ea va înregistra oscilații semnific ative. Analiza modului în care
diferiți subiecți conchid asupr a posibilității de produce re sau neprodu cere a
unor fenomene pune în evidență trei tendințe tipice:
•supraestimar ea eveniment elor cu probabili tate scăzută și
subesti marea celor cu posibi litate mar e;
1.acord area șansei celei mai mari evenimentelor care nu s-au produs
o lungă perioadă de timp, presupun ând că trebuie să se producă în
viitorul apropi at;
1.supraestimar ea probabilității evenimentelor care le sunt favorabile
și subestimar ea probabili tății celor care le sunt nef avorabile.
Operarea în spațiul nedete rminării, al incertitudinii, al evenimentelor
probabile este o caracteristică a gândirii umane. Se spune chiar că gândire a
omului contempor an este sau trebuie stimulată pe schem e eminamente
probabilis te. Aceasta permite corelare a unui număr mai mare de variabile,
deschide rea unei arii mai înt inse pentru ipoteze și testări, tre cerea de la
Universitate a SPIRU HARE T488

studiu l simpli tății organizate la studiul complex ității organizate, de la studiul
sistemelor dete rmin iste la studiul si stemelor cu dinamică aleatoa re.
Așa cum demonstre ază W.Weaver în fascinanta sa lucrare „Doamna
șansă" (1968), proces area inductiv-probabilistă care vizează fenomen ele de
masă reunește în sine judecăți cu conținut semantic extrem de eterog en,
fiecare din ele incluzând o inform ație specifică, conv ergentă pe aceeași
concluzie finală.
c. Inducția structurilo r constă în relev area unei relații specifice între
două elemente și generalizare a ei asupra altor elemente. Structur a este, în
acest caz, un invarian t relaționa l, care rezultă și se susține nu de element ele
luate în sine, ci de coraporta rea lor reciproc ă. (De exemp lu, în cazul „famil iei
pătratelor" avem structura de formă, dată de relația de egalitate a laturi lor și
unghiurilor . În pofida varie rii mărimii sau culorii, structura „formă pătrată "
rămâne invariantă).
Inducerea și generalizarea ei la toate cazurile individuale permite
operarea cu „pătratul" ca figură geometrică generală, c ategorială.
Structurile există în toate domeniile realității și descoperir ea lor
constituie unul din obiectivele majore ale cunoașterii științifice: structuri în
matematic ă, în l ingvistică, în antropolo gie, în psihologie etc.
Au fost elaborat e teste spe ciale pentru evalua rea cap acității de induce re
structur ală. I ată câțiva item i din a ceste teste:
•Avocatul este pentru clientul său ceea ce medicul este pentru:
a.bolnav; b. medicină.
•Ofițe rul este pentru soldat cee a ce prof esorul este pentru: a. el ev;
b.școală.
1.Ciorapul este pentru picior ceea ce mânușa este pentru: a. mână; b.
cap.
1.a. muscă -insectă; b. câine- ?; a. pin-conif er; b. fag-? Schema
formală de prezenta re a situaț iilor care reclamă inducția structurii
este următoar ea: A:B::C(D1, D2) („A este pentru B, ceea ce C este
pentru D1 sau D2)" (Miclea, 1994).
Descompusă, schema inducț iei pune în concordanț ă următoarel e
operații: codar ea (înregistr area și organizarea datelor ), inferența (stabilire a
relațiilor logic e), puner ea în corespondență (corelarea elementelor sau
termenilor ), aplicarea structurii descoperite, comparar ea, argumentar ea,
formular ea răspunsului.
Universitate a SPIRU HARE T489

B. Procesarea de ti p deductiv
Caracteristica generală a acestei procesări rezidă în aceea că ea are o
traiectorie cu sens descend ent: pornește de la general (un principiu, o regulă,
o idee etc.) și merge spre particular , individual. Schema logică pe care se
întemeiază procesarea deductivă este dată de principiul: „ceea ce se aplică
univers alulu i se aplică și fie cărui caz ind ividual în parte ".
După structur ă și comple xitate, procesarea deductivă directivă se
realizează în trei forme (vari ante) de infer ență: a. imediată; b. forma
silog istică; c. forma ipotetico-dedu ctivă și d. forma lineară.
a. Procesarea deductivă imediată se caracterizează prin stabilire a
unei legături necesare, directe între judecata premisă și judec ata-concluz ie.
Core ctitudinea sau evocarea conținutulu i procesării în acest caz sunt
determinate cu precădere de respe ctarea sau nerespect area condiț iei de
distribuire a termenilor . Un termen este distribu it numai dacă el este luat în
integ ralitate a sferei sale și nedis tribuit dacă este conside rat doar sub aspectul
unei părți a sferei sale. Trebuie menționat că avem de a face aici cu propoz iții
(jude căți) categorice. In mod normal, termenul S (subiectul logic) este
distribuit în universale și nedistr ibuit în particular e; la rândul său, P
(predicatul logic ) este distribui t în negative și nedistribui t în afirmativ e.
Situația lui P se explică prin aceea că în propoz ițiile categorice negative, S,
indifer ent dacă este luat în integ ralitate a sferei sale sau nu, se află în raport de
opoz iție cu întreaga extensiune a lui P, în timp ce în propo zițiile afirmative nu
există nici un indiciu privind sfer a lui P .
Pentru a întregi cele menționate mai sus în legătur ă cu valabil itatea
dedu cției imediate, trebuie adăugată următoa rea regulă logic ă: oricare din cei
doi termeni apare ca termen distribuit în concluzie, dacă și numai dacă el a
apărut ca termen distribuit și în premisă. Abat erea de la această regulă poartă
numele de extensie nepermisă (a lui S sau a lui P) și, psihologic, o
inventari em ca eroa re de raționament.
Ca modali tăți de proces are inductivă imedi ată pot fi indicate:
conv ersiunea (o proces are prin care termenii propo ziției asumat ă ca premisă
își schimbă recipro c funcții le; de exemplu, dacă premisa este de forma SP,
concluzia, numită și conversă, ia forma PS: premisa și concluzia sunt judec ăți
categorice de aceeași calitate) și obversiunea (proc esare prin intermediul
căreia dintr-o propo ziție de forma SP ,
asumată ca premisă, r ezultă dr ept concluzie o propozi ție de forma SP ,
Universitate a SPIRU HARE T490

Universitate a SPIRU HARE T491numită obversă. Bara pusă deasupr a concluziei arată că obve rsa este o
propoziț ie categorică de modalitate invers ă în raport cu premisa din care a
fost derivată: dacă premisa este afirmativă, concluzia va fi negativ ă, iar dacă
premisa este negativă, concluzia va fi afirmativă; dacă predicatul premisei
este o noțiune pozitivă (P), predic atul obversei va fi o noțiune negativă (P)
corespunzătoar e ei, iar dacă predic atul premisei este o noțiune negativă (P),
cel al obvers ei va fi o noțiune pozitivă (P) corespunzătoa re ei. (Exemplu: din
propoziț ia Unii studenți nu sunt silitor i prin obversiune rezul tă propoz iția
Unii studenți sunt nesilitor i). Trebuie precizat că, în obve rsiune, premisa și
concluzia sunt propozi ții de aceeași cantitate și între ele există o relație de
echivalență, adică au înto tdeauna aceeași valoa re de adev ăr).
b. Procesarea de tip silogi stic realizează un raționament deductiv
mediat, alcătuit doar din trei propoziț ii (judec ăți) categorice, din care două
sunt premise, iar a treia – concluzie. Medier ea în acest caz este reprezentată
de propo ziția care se interpun e între prima propozi ție și concluzie.
(Denumir ea de silogism a fost dată acest ei forme de cătr e Aristotel).
Din punct de vedere structural, silogismul se concr etizează în
constru cte de tipul:
Toți oamenii sunt muritor i.
Socrate este om. Socrate este
muritor .
In silogismul formulat de însuși Aristotel, primele două propozi ții sunt
premise, iar a treia este concluzia. Dacă îl descompunem după criteriul
noțional, vom constata că el cuprinde doar trei noțiuni, care în logică poartă
numele de termeni ai silogismulu i. Pentru a stabili rolul celor trei noțiuni,
trebuie să pornim de la concluz ie: aceasta este o propoz iție universal
afirmativă. Subiectul concluziei – care este termenul minor – apare ca subiect
logic în cea de a doua propoz iție, motiv pentru care aceasta se numește
premisă minoră. La rândul său, predicatul concluziei – numit termen major –
apare în prima propoziț ie (în exemplul dat, tot ca predicat logic), fapt pentru
care i s-a dat denumire a de „premisă majoră ". Apar e și o a treia noțiune, care
se regăsește în ambele premise: ei i s-a dat denumire a de termen mediu,
întrucât are rolul de a mijloci raportul dintre ceilalți doi termeni („extremi" ),
raport ce se redă explicit de către concluz ie. Din acest motiv, termenul mediu
(M) se întâlnește

numai în premise (în exemplu l nostru pe poziția termenului mediu se află
noțiunea Om, care apare ca subiect logic în premisa major ă și ca predicat
logic în premisa minoră).
Au fost întreprinse cercetări pentru explica rea mecanismelor
psihologic e care stau la baza „cons tituirii" silogismu lui. Dintre modelele
explicative mai „cunoscute" menț ionăm următoar ele: modelul lui Erikson
(1978), modelul lui Johnson- Laird (1980) și modelul probabilită ților
subiectiv e (McGuire și Wyer, 1960).
Modelul lui Erikson vizează evidențiere a și analiza fazelor pe care le
parcu rge procesarea într-o schemă de tip silogistic. Sunt identificate trei faze
principale: a. reprezentar ea, care rezidă în proiecția informației din premise
în spațiul reprezentațional- intern, luând o formă asemăn ătoar e diagramelor
Venn; b. combinar ea reprezentărilor , după principiu l subordonării
particularului față de general (conținutul semantic al premisei minore se
indexează ca „parte " a conținutulu i semantic al premisei majore ); c. alege rea
etichetei v erbale pentru exprimar ea sau desc rierea con cluziei.
Fazele menț ionat e au un conținut și o desfășu rare diferite, sub aspect
psihologic, de la un subiect la altul. Acest model reflectă doar o parte din
complex itatea procesării silogistice și privește un câmp problematic
determinat. Extrem de important pentru psiho logia gândirii este să se
urmă rească traiectori a sau explorar ea „spațiulu i teoretic sau posibil" al
raționamentulu i, care duce la select area datelor (propozi țiilor) primare din
repertoriul existent. Această verigă, esențială pentru surprinder ea specificului
gândirii ca activitate concr etă sau ca proces viu în raport cu gândir ea
schemati zată în formele logicii, se evidențiază prin sarcini care creează
subiectului o zonă de nedeterminar e: de exemplu, „formu lează un
raționament (silogism) despre individu l X" sau „cons truieșt e o serie de
raționamente (silo gistice) desp re om " etc.
Modelul lui Johnson-Lair d este întemei at pe afirmare a necesităț ii de a
realiza o analiză așa-zisă ecolo gică in situ a raționamentului, sarcinile
(silogistice) fiind exprimate în limbaj natur al. Subiectul este solicitat să
formuleze singur concluzii și nu să aleagă concluz ia corectă din cele
prezentate de-a gata de către experimentator . Autorul modelului presupun e
că, în acest caz, proces area pentru ajung erea la concluz ie cuprinde
următoar ele verigi: a. reprezentar ea premiselor , analoag ă diagramelor Venn
(subiecții își reprezintă o clasă prin imagin ea unui număr arbitra r ales dintre
membrii ei") (Johnson-L aird, 1980, p. 134); 492
Universitate a SPIRU HARE T

b. combinar ea euristică a reprezentărilor premiselor (aceasta reflectă
specificul desfășură rii raționamentului în plan psiholo gic); c. formular ea mai
multor concluzi i în contex tul unui „experiment mental"; d. verificarea
concluzi ilor (aici se apelează deja la logic ă, fiind reținută de fiecare dată doar
concluzia care conco rdă cu re gulile a cesteia ).
După cum remarcă M.M iclea (1994), deși modelul explică multe dintre
distorsiunile ce apar în raționar e, el rămâne încă vag, lăsând neclarific ată, de
pildă, problema f actorilor c are determină aleg erea euristicilor uti lizate.
Modelul probabil ităților subiectiv e își propune să surprind ă intricar ea
factorilor conativi (trăiri emoționale, dorințe, expect ații) în procesul de
raționare. Wyer arată că, încercând să tragă concluzia, subiecții ident ifică în
prealabil, la nivel subconșt ient, concluzii le extreme – pe cea mai dezirabilă și
pe cea mai indezirabilă -, care sunt folosi te ca puncte de reper în opțiunea
finală pentru o concluzie probabilă. Din repertoriul concluziilor posib ile se
selectează cele pe care subiectul le apreciază ca fiind mai probabile, adică
mai apropi ate de etalonul său de dezirabilitate și care includ e și o parte a
criteriilor logic e. In acest caz, erorile au drept cauză principal ă
suprapond erarea dorințelor subiective în detrimentul cerințelor logicii
obiective.
Modelul acope ră îndeosebi plaje de raționamente din planul relațiilor
interperson ale. Unele din aceste raționam ente stau la baza formării
mecanismelor de apă rare a Eulu i (de exemplu, mecanismul raționali zării).
Așa cum s-a demonstrat și experimental (Tversk y, Kahnemann, 1980),
prezența probabili tății subiective în orice raționament influențează procesul
de dedu cere a concluz iei; dar în determinare a acestei probabilități sunt
implicați nu numai factori conativi, ci și factori de ordin cognitiv general,
derivați din experiența anterio ară. Se poate însă presupune că ponde rea
factorilor conativi este cu atât mai mare, cu cât situația vizată în momentul
dat este mai îndepă rtată de fondul experienț ei anterioar e a subiectulu i (este
mai puțin famil iară); de asem enea, tendința de supraestimar e a probabili tății
subiective în daun a logicii este mai puternic ă în situațiile familiar e cu
semnific ație și rezonanță motivațional-af ectivă pentru subiect.
Cele trei modele prezentate mai sus nu sunt reciproc antag onice și
exclusive, ci mai curând complementar e, pentru că, aș a cum am văzut,
Universitate a SPIRU HARE T493

Universitate a SPIRU HARE T494fiecare se centre ază pe o anumită coordonată particular ă a raționamentului
silogistic.
O altă grupă de cercetări experimentale asupr a proces ării deductive
silogistice au pus în evidenț ă unele particularități psihologic e dete rminate atât
de form a premiselor -universal afirmativă- universal negativă, particul ar
afirmativă – particula r negativă – (așa-numitul efect de atmosf eră), cât și de
figura în care se realizează si logismul (ef ectul fi gural).
Efectul de atmosferă se concr etizează în câteva tendințe semnificative
ale subiecților în desprind erea concluz iei, și anume: a. când cel puțin o
premisă este negativ ă, majoritatea subiecților tind să deduc ă o concluzie
negativ ă; b. dacă cel puțin o premisă conține cuantific atorul particular „unii",
este cel mai puternic favorizată tendința de deduc ere a unei concluzi i
particulare; c. dacă se exclud cele două situații anterioa re, tendința cea mai
frecventă va fi aceea de a deduc e o concluzie univers al-afirm ativă (Smokes,
1951).
Cel de al doilea efect – figura l – a fost descop erit de cercetătorul englez
Johnson-L aird (1980). Prezentând subiecților un silogism în figura a IV-a (P-
M M-S), majoritatea dintre ei (85% ) a manifestat tendința de a deduc e
concluzia de formă P-S. Reformulând însă același silogism în figura I (M-P
S-M), s-a modific at radic al tendința în deduce rea concluziei: 85% din
numărul subiecților au optat pentru concluzia de forma S-P .
c. Procesarea ipotetico- deductivă sau condiționată este mai puțin
studiată din punct de vede re psiholo gic decât celelalte forme. Aceasta se
explică prin natura ambigu ă a condiț ionalului. Sub una și aceeași expresie
condiț ional ă se pot ascund e legături diferite: • o relație de încatenar e logică
(ex.: „Dac ă soarele a asfințit, atunci se lasă seara. Soarele a asfinți t. Deci, se
lasă seara"); • o relație cauzală (exemplu „Dacă bate vântul, frunzele
copa cilor se mișcă. Bate vântul. Deci, frunzele copacilor se mișcă"); • o
relație de conformar e (ex.: ,,Dac ă plouă, ia umbrela. Plouă. Deci, ia
umbrela" ).
Multitud inea de relații pe care le generează face ca și procesarea
ipotetico- deductivă să se desfășo are pe traiectorii diferite și să pună în
evidență momente de tatonar e-alegere, adesea generatoar e de erori, care
reflectă și particularități psiho individuale în funcționa rea gândirii. Cerc etările
efectuate până în prezent au evidențiat faptul că la baza multor erori în
proces area ipotetico -deductivă se află interp retarea propoziț iilor condiț ional e
ca bicondiționale și inabili tatea de a util iza informația din

enunțurile condiționale negativ e, legată de greșita reprezenta re a operatorului
non (Sternb erg, Beyond, 1982).
d. Procesarea deductivă liniară realizează o transfo rmar e de tip
tranzit iv. Raționamentul pe care se întemeiază are două premise, fiecare din
ele exprimând o relație dintre doi term eni.
Cel puțin un termen este dat în ambele premise. Sarcina care angajează
procesarea dedu ctivă liniară constă în a cere subiectului să stabileasc ă o
relație între doi termeni neadiac enți (c are nu sun t dați în ac eeași premisă).
Iată un e xemplu de astf el de sa rcină:
Petre este mai harnic de cât V asile.
Ion este mai leneș decât Vasile.
Care este cel mai harn ic?
Răspunsu l corect este: Petre este cel mai harnic.
Pentru a explica modul în care subiecții ajung la formulare a
răspunsulu i la asemene a sarcini, au fost elabo rate câtev a modele,
recunoaște rea cea mai mare având-o modelul imagistic (De Sato, 1965) și
modelul lingvistic (Clark, 1980, Evans, 1980).
Potrivit modelului imagistic, procesarea propriu -zisă și dedu cerea
concluziei au la bază operații asupr a imaginilo r. Subiecții „transc riu"
(code ază) primii doi termeni în forma unor imagini stilizate, ordon ate după
relația „mai mare -mai mic" sau „mai bun-mai slab". Aceste imagini rămân
„invariant e". Cel de al treile a termen este transpus printr -o imagine mobilă,
care se raporte ază la celelalte două imagini (fixe), potrivit ordini i de rang
stabilite. Concluz ia va consta, în acest caz, în tradu cerea în cod verbal a
informației ex trase din ordona rea spațială a imaginilor .
In opoziție cu acesta, modelul lingvistic pune accentul pe aspectele
lingvistice ale procesării. Din punctul de vede re al autorilor lui, dificultățile
pe care subiecții le întâmpină în multe problem e de raționament nu sunt
determinate de proces ele cognitive specifice acestor probleme, ci de limbajul
în ca re ele sunt prezentate.
Pentru a argumenta acest punct de vede re, se apele ază la principiul
congruenței (elabo rat de H.Clark). Potrivit respectivului principiu, într-o
procesare liniară, înainte de a dedu ce concluzia, subiectul procedează la o
reformular e a celei de a doua premise. (Ex., în loc de „Ion este mai leneș
decât Vasile", va spune: „Vasile este mai harnic decât Ion"). In acest fel,
informația conținu tă în cea de a doua premisă este fă cută cong ruentă cu
Universitate a SPIRU HARE T495

premisa întâia și cu întrebarea adresată subiecților . Concluzia se deduce
numai după ce a fost stabili tă congruența informațiilor . In favoarea acestei
ipoteze, au fost aduse și unele dovezi experimentale importante (Evans,
1980).
C. Procesarea analogică
In activitatea cotidiană, ca și în cea a cuno așterii științifice apar
numeroas e situații în care, pentru a desprinde concluzia cu valoar ea
reglatoa re cea mai mare, trebuie să căutăm și să stabil im similitudin i pe
coordonat e ample, acolo unde percepția directă nu le detectează și unde par
să nu existe, să facem transfe r de unități informațional e de la un obiect
„cunoscut" la altul necunos cut și mai greu de abord at, să elabo răm sisteme
conc eptuale și procedee metodolo gice unitare pentru studiul și explicarea
unor realităț i substanțial-c alitat ive diferite. Acestor situați i și altora de același
gen este chemată să le facă față procesarea sau forma de gândire analo gică.
Psihologic, o structură de gândir e analogic ă manif estă o deschid ere deosebită
la similitudine și con exiune.
Ea posedă atributu l operațional specifi c de a extrage „sugestii" de
rezolvare a unei problem e de un anum it tip sau dintr-un anumit domeniu din
rezolvare a unei problem e de un alt tip sau dintr-un alt domeniu, de a găsi
criterii pentru formular ea unei explicații comune pentru o categorie aparent
etero genă de fenomen e (M.Golu, 1975).
Desf ășura rea trans formă rilor are un sens conv ergent, ele trebuind să
ducă în final la stabilirea unui punct de „întâlnire " între două sau mai multe
obiect e, între două sau mai multe domenii. Astfel, fie date obiect ele A și B
care au în comun însușiri le (a, b, c, d, e); obiectul A posedă în plus însușirea
„f". In virtutea comunalității însușiri lor menționate, se conchide că însușire a
„f" aparține (trebui e să aparțină) și obiectulu i B. La aceste însușiri se poate
ajunge pe cale mijlocită, printr -o succesiune de abstra geri, până la reținere a
fie doar și a unor si militudini de „principiu", de ordin formal, operațional.
Spre deosebir e de proces area dedu ctivă, în procesarea analogi că
legătura dintre premise și concluzie are un caracter ipotetic, probabili st și nu
unul strict necesar. Trăinicia ei va depinde de gradul de esenția litate,
diversita te și reprezentativitate al însușirilor comun e, precum și de natura
însușirii transf erate.
Universitate a SPIRU HARE T496

Satisfacerea acestei condiții depinde de calitatea gândirii însăși, de
profunzimea ei, de informația de care dispune ea la momentul dat. In istoria
științei găsim numeroas e exemp le care atestă atât justețea, cât și falsitatea
concluziilor trase pe baza raționamentului analo gic.
Cunoașterea științifică actuală recurge mult mai frecvent la
raționamentul analo gic decât cea „clasică". Aceasta și-a găsit concr etizarea în
dezvo ltarea puternică, în cea de a doua jumătate a secolului XX, a așa-
numitelor discipline de graniță, a cercetărilor in ter-și multidisciplinar e.
Rezultatul cel mai impunător al gândi rii analogi ce este cibernetica,
„model analo gic-teoretic " de maximă generalitate, aplicabil în studiul tuturor
sistemelor reale.
Toate cele trei form e modale de proces are a inform ației în cadrul
gândirii se întâlnes c la fiecare individ, dar ponde rea și nivelul de elabora re și
funcționar e a lor diferă în limite foarte mari de la o persoană concretă la alta.
Aceasta face ca tabloul real al gândirii să fie mult mai complex și greu
incapsulabil în canoane, decât cel prezentat de logică. In conse cință,
schemele oferite de logică pot fi doar parțial utilizate în cercetar ea
psihologică și în analiza/e xplicar ea desfășurării in vivo a gândirii.
8.4. GÂNDIREA CA ACTIVIT ATE SPECI FICĂ DE
REZOL VARE A PROBL EMELOR
Domeniul specific în care se activează și se pun în relație finalistă toate
cele patru blocuri componente ale gândirii îl constituie rezolvar ea
problem elor în sens larg. „Problema" sau „situația problematică" reprezintă
stimulul autentic al oricărui proces veritabil de gândi re. Inseși apariția și
dezvoltare a în plan istoric (filogenetic) și individual (ontog enetic ) a acestui
proces psihic cognitiv au fost determinate și impuls ionat e de dificultățile și
complex itatea crescândă a adaptării la mediu, a optimizării și eficientizării
activității omului. Surmon tarea obstacolelor , ieșirea din impasuri, găsirea
răspunsurilor la numero asele întrebări „de ce"? și „cum ?" etc. reclamau
ieșirea din și depășirea limitelor datelor senzoriale imediate și trece rea la o
activitate mentală de un nivel superior , de natură general-abstr actă, cu
organizare și desfășurare
Universitate a SPIRU HARE T497

discursivă, cuprinzând toate coordonatel e spațio-tempor ale (nu numai pe cele
ale lui hic et nunc) .
Aceasta este g ândir ea, cu funcția sa principală – cea rezolutivă.
Rezolvar ea problemelor se opune altor tipuri de procesări, în care
pondere a principală revin e „programelor rutiniere ", executive, automatizate,
cum sunt, de pildă, oper ațiile de calcul la omu l adult.
Noțiunea de problemă a fost utilizată în psihologie în accepțiun i
diferite de către divers ele orientării sau școli. Behaviorismul conside ră
problemă orice situație- stimul pentru care organismul ca întreg nu are
elabo rată, prin învățare anterio ară, o schemă de răspuns, fiind obligat să
procedeze prin încer cări și erori succesive (Hull, 1945). La rândul său,
gestaltismu l lega existența problem ei de un „dezechilibru" între subiect și
mediu, creat de omiterea sau întrerup erea unor verigi ale câmpului relațional
(Kohl er, 1929). Corespunzător , rezolvarea, în primu l caz, consta în forma rea
de operații și algoritmi adecvați, prin eliminar ea verigilor de prisos – fie pe
baza întăririi, fie ca urmare a acțiun ii legii efectului -, iar în cazul al doilea, în
apariția spontană a unor „tendințe determinante ", care să ducă la închid erea
circuitelor întrerupte (principiul „insight-ului").
După părerea noastr ă, o definir e mai riguroas ă a problemei o realizează
psihologia cibernetic ă. Aceasta ia în consider are două aspecte: unul obiectiv
și altul relațional-subiectiv . Primu l se referă la o situație extern ă în sine și se
evaluează prin prisma criteriului de nedeterminar e, adică al numărului de
altern ative posibi le din care urme ază să se facă alegerea (reținer ea unei
singu re alternative și eliminare a celorlalte). Altern ativele ca atare pot să fie
obiect e sau entități reale, ori secvențe operaționale mai mult sau mai puțin
diver gente, în sensul că alegerea uneia implică renunț area la celelalte. Astfel,
din punct de vede re obiectiv , pentru a exista o situație problematică trebuie să
existe cel puțin două variant e (alegeri) cu probabilități apropiat e. Alternativa
este generată fie de omitere a unor elemente (date ) în problemă, fie de o
prezentare în dezordine (entropic ă) a datelor , fie, în sfârșit, de pragul scăzut
de discriminare în raport cu alte situații problematice. Finalmente, se poate
spune că, în plan obiectiv , o problemă este cu atât mai dificilă și mai
complexă, cu c ât gradul său de ned eterminar e este mai mare.
Aspectul relațional- subiectiv se referă la „efectul global" pe care îl
produce asupra unui individ conc ret contactul cu situația consider ată obiectiv
ca problematică. Acest ef ect va fi o rezul tantă a „în tâlnirii" dintre
Universitate a SPIRU HARE T498

nedeterminar ea sau entropia ce caracterizează situaț ia extern ă și determinar ea
sau negentropia (organizar ea informațională) care caracterizează sistemul
cognitiv al subiectului. Dacă în profilul de stare al subiectului nu se
înregistre ază nici o perturbație, atunci se poate afirma că situația dată este
asimilată pe loc și ea nu const ituie pentru subiectul în cauză o problemă.
Dimpotrivă, dacă în profilul actual de stare al subiectului se produ ce o
oscilație, situația neputând fi „asim ilată" decât printr -un șir de trans formări
speciale, atunci ea dobând ește și din punct de veder e subiectiv atributul
problematicului.
Corelând cele două aspect e – obiectiv și subiectiv -, obținem o
clasifi care mai adecvată a problem elor, în două mari clase: probleme bine
definite, care au un număr precis delimitat de evenimente (date ), de secvențe,
și o soluție pentru a cărei verific are există un test neechivoc; probleme slab
definite, care nu permit o analiză completă a datelor și nu dispun de teste
univoce de validar e a soluției. Această clasific are include și pe cea bazată pe
criteriul comple xități i – probleme simp le și probleme complexe.
Atributul problematicului caracterizează situați i din toate domeniile
cuno așterii științifice și ale tehnologiei. De asemene a, probleme se întâlnesc
frecvent și î n activitatea pra ctică.
După forma de codific are sau prezentare, avem problem e situaționa l-
intuitive, elem entele situației problematice fiind obiecte, imag ini sau schem e,
și probleme simbolic-abstracte, în care datele sunt exprimate verbal sau prin
simboluri alfa-numeric e (probleme de logic ă, probleme de fizică, probleme
de matematic ă).
Forma de codific are prezintă o importanță psihologic ă deos ebită pentru
desfășu rarea procesului de rezolvar e și ea trebuie neapărat luată în
consider are în anali za finală a datelor c ercetării.
Unii autori consider ă că, pentru a fi rezolvată, orice problemă trebuie
să fie mai întâi b ine definită (McC arthy, 1956).
Aceasta este cel puțin o exagerare. Oricât ne-am strădui, multe
probleme nu pot fi aduse la o formă bine definibi lă. Este vorba de problemel e
foart e comple xe, multisecvențial e, probabiliste, precum: formular ea și
demonstrar ea teorem elor, formular ea predicțiilor în legătură cu desfășur area
evenimentelor aleatoar e, elabor area deciz iilor și optimizarea alegerilor , jocul
de șah, situații le compo ziționale etc.
Universitate a SPIRU HARE T499

Ar însemna ca aceste a să rămână neabo rdate ? Nimeni nu poate susține
așa ceva. Ca urmar e, răm ânând la clasifica rea pe c are am prezentat- o mai sus,
trebuie să amin tim că cele două clase de probleme, bine definite și slab
definite, sunt abord abile și rezolvabi le pe căi diferite și prin strate gii diferite:
cele bine definite – pe cale și prin proced ee algoritmice, iar cele slab definite
– pe cale și prin procedee euristice.
Să convenim acum că un subiect este confruntat cu o problemă atunci
când el dorește ceva și nu cunoaște în momentu l dat seria acțiuni lor pe care
trebuie să le efectueze pentru a ajung e la rezul tatul dorit. Obie ctivu l de atins
poate fi conc ret-substanțial, de exemplu, o unealtă, un produs culinar, o
mașină etc., sau ideal- abstract – demonstrarea unei teoreme, formula rea unui
concept nou, a unui principiu sau teorii. Acțiunile necesare constau din
operații de diferite genuri: căutare, deplasa re, translație, apuc are, îmbinare,
seriere, calcul, comparație semantic ă, vorbire, scrie re etc. Ele pot fi efectuate
în plan perceptiv sau central -intern (judec ăți, raționam ente) și pot fi aplicate
asupr a obiect elor, imaginilor sau conc eptelor .
Alegerea acțiun ilor respective depinde de forma de codific are primară
a situației problematic e și, ulterior, de recodifi cările pe care aceasta le sufer ă
în cursul r ezolvării (M. Golu, 1975).
Din punct de vedere operațional, o problemă poate fi reprezentată în
două moduri: reprezentar ea pe baza mulțimilor și reprezentar ea pe baza unui
spațiu de explorar e (Newell și Simon, 1972).
In termenii mulțimii, o problemă se definește astfel: „Este dată o
mulțime fi; să se găsească un număr sau o submulți me a lui fi care să posede
propri etățile specificat e – Ei, numite mulțime- scop sau soluție. Intr-o serie de
cazuri, o asemene a reprezenta re permite descompune rea problemei inițiale
într-o se rie de subprobleme, fie care din ele putând fi desc risă în ac elași fel.
Repr ezentare a-explorar e caracterizează problemele de tipul
demonstrării teoremelor în care, de la o serie de axiome sau teoreme date
inițial, se obține o expresie final ă prin aplica rea unei suc cesiuni de ope ratori.
Dinamica procesului de rezolvar e a unei probleme. A. New ell și
H.Simon, doi dintre autorii faimosului program computeri zat General
Problem Solver , au dat o descri ere riguroasă a abord ării problem ei și pornesc
de la noțiunea de „spaț iu problem atic", care des emnează:
Universitate a SPIRU HARE T500