Editorialul In Presa Românească Actuală. „adevărul Online”

UNIVERSITATEA ”SPIRU HARET” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

Editorialul in presa românească actuală. „Adevărul online”

Coordonator Științific: Lect. univ. dr. Coman Ruxandra

Student: Paraschivoiu Ancuța Mădălina

2016

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 Editorialul

1.1 Editorialul: Definitii

Editorialul: Istoric

Editorialul: Tipologii

Ce rol are editorialul pentru cititor si publicație?

Capitolul 2 Cei din spatele cortinei

Editorialistul

Cum se redacteaza un editorial. Structură

Erori de evitat

Persuasiunea si arta de a influenta

Publicul jurnalismului online

Capitolul 3 Analiza de conținut. Adevărul.ro

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Prin această lucrare ne-am propus să analizăm discursul de opinie în mediul online, mai exact, editorialele de pe platforma „Adevărul.ro.” Analiza conținutului se referă la ceea ce aduce nou, online-ul, față de presă tradițională. Vrem să demonstrăm unele îmbunătățiri și să aratăm dacă această schimbare este una pozitivă sau negativă.

Am ales editorialul, deoarece ocupă un loc foarte important într-o publicație, reprezintă imaginea publicației și de asemenea și a editorialistului. Acesta este considerat cel mai important gen jurnalistic, deseori fiind numit “ Cenușăreasa genurilor jurnalistice”.

Noutatea acestei lucrări o reprezintă faptul că aduce în dicuție discursul de opinie din mediul online, iar editorialul a fost puțin studiat în comparație cu alte genuri jurnalistice, deși este foarte important și ocupă o poziție unică în publicație.

Am urmărit în analiza mai multor editoriale discursul retoric și modurile în care procesul de persuasiune este realizat în textul integral, datorită faptului că acesta atrage foarte mare interes.

Dorim să scoatem în evidență metodele prin care cititorii sunt influențați prin limbaj, în diferite subiecte de natură politică sau socială.

Obiectivele sunt următoarele:

– să scoatem în evidență asemănările și diferențele dintre editorialul online și cel pe suport de hârtie

-să identificăm ce structuri folosește fiecare publicație

– să aflăm dacă discursul apelează la emoțiile sau la rațiunea publicului

– să descoperim ce importanță i se acordă unui anumit tip de subiect

-să arătăm la ce strategii apelează editorialistul pentru a intensifica mesajul principal al discursului de opinie

Metoda de cercetare a acestei lucrări constă în analiza calitativă a discursurilor de opinie în varianta online.

Ne-am aventurat în lumea online-ului pentru a putea arăta modul în care editorialistul abordează un subiect, astfel încât, acesta să fie unul util cititorului.

Intenția noastră nu a fost cea de a cataloga o anumită publicație că fiind bună sau rea, ci doar de a arata importanta acestui gen jurnalistic pentru ziar, de a evidenția strategiile folosite pentru a atrage încrederea maselor, de a-i face să încline spre opinia publicației respective, ceea ce atrage de la sine și o anumită opoziție.

Lucrarea este structurată în trei capitole.

În introducerea sunt prezentate obiectivele propuse, accentuând importanța acestui studiu.

Capitolul 1, „Editorialul”, dorește aprofundarea acestui gen jurnalistic referindu-se la: definiții, tipologii, evoluție , trăsături etc.

Capitolul 2, „Cei din spatele cortinei”, scoate la suprafață munca depusă de întreaga echipă și procesele prin care trece informația pentru a ajunge un produs media apreciat de cititori.

Structura specifică editorialului constă în cinci componente: titlul, tema, leadul, exprimarea unei opinii editorialiste și argumentarea temei.

Capitolul 3 cuprinde o analiză a editorialelor publicate în varianta online, analiza se referă la poziția editorialelor, teme abordate, retorică, la metodele de influențare a publicului, la interpretări și strategii structurale de intensificare a mesajului.

Retorica discursului de opinie este influențată de anumiți factori interni, cât și externi, precum opiniile personale și orientarea ideologica a respectivului ziar. Tot în acest capitol găsim aspecte de manipulare a publicului, pornind de la faptul că editorialistul folosește un anumit tip de limbaj pentru a îndemna cititorul spre o anumită decodificare a mesajului.

Acest capitol mai implică și anumite strategii de intensificare a mesajului. Începutul și sfârșitul unui editorial au rol foarte important în accentuarea mesajului central.

Ele sunt concepute pentru a persuada cititorul, amplificându-i un anumit punct de vedere, potrivit cu cel al liniei editoriale.

Partea finală este reprezentată de concluzii care arată rezultatul obținut în urmă cercetării și precizează avantajele sau dezavantajele discursului de opinie în varianta online față de varianta tradițională.

La sfârșitul lucrării se află bibliografia, respectiv toate sursele în care s-a cercetat, inclusiv sursele online.

1.Editorialul

1.1 Definiții

Fiind cea mai importantă specie a jurnalismului de opinie, editorialul exprimă atitudinea ziarului față de realitatea politică, socială, economică etc. Coloana editorial sau pagină editorial (editorial page) sunt considerate “coloana vertebrală a ziarului”, pentru că editorialul argumentează opinia, urmărind să-i convingă pe cititori.

Putem spune că editorialul este acel text de opinie care susține punctul de vedere al ziarului într-o problema de mare interes pentru colectivitate și mai ales subliniază actualitatea publicației.

În lucrarea „Jurnalismul cultural și de opinie”, Sorin Preda precizează că termenul de editorial pleacă de la substantivul editor și spune că “editorial este acel text de opinie care susține punctul de vedere al zirului într-o problema de mare interes pentru colectivitate”.

Martin Lagardette afirmă că „editorialul își propune să joace un rol nobil, să apere o idee, să trezească conștiința cititorului asupra unei situații sau alta […]. Prin urmare, nu e vorba să informezi neapărat cititorii, ci să utilizezi un fapt pentru a atinge un scop precis”

Sorina Preda recomandă evitarea mai multor editoriale intr-o publicație, deoarece, editorialul poate fi un “gen monoton, presupus sobru” dar îl consideră foarte necesar, acesta ajutând la “ierarhizarea informației, la stabilirea agendei si, mai ales, subliniază actualitatea publicației.”

De asemenea, Jacques Mouriquand consideră acest gen o pagină de autor, “un text foarte aproape de literatură, în care primează personalitatea semnatarului”

Sorin Preda consideră că acest gen este “cel mai râvnit și mai onorat din moment ce el angajează responsabilitatea ziarului și este, de regulă, bine valorizat grapfic pe prima pagină.”

P. Charaudeau precizează că “editorialul este un text agresiv. El impune lumii o viziune de ordin explicativ. Nu se mulțumește să arate sau să-și imagineze ceea ce a fost, este sau se va produce. El caută să scoată la lumina ceea ce se manifestă latent și constituie motorul ( cauze, motive, intenții) al evenimențializării lumii. Editorialul problematizează evenimentele, lansează ipoteze, dezvoltă teze, aduce probe, impune concluzii. Nu mai povestește lumea [ca în reportaj, n.n.], ci o evaluează și o măsoară pentru a decide în final dacă aderă la ea sau o respinge.”

1.2 Istoric

În vreme de conflict, editorialul era mult mai important decât este în prezent pentru populație. Majoritatea editorialelor politice, de atac, care erau foarte importante, erau aruncate pe puținele pagini ale unui ziar, împreună cu alte articole portret, caricaturi și cronici teatrale.

Un lucru era sigur, în perioada europenizării, perioadă în care ziarele erau în plină ascensiune, un singur lucru le putea diferenția: un editorial cu o semnătură puternică.

În perioada comunistă, discursul de opinie, nu a mai fost unul de opinie. Dacă până atunci, editorialul se preocupa de a arata realitatea și adevărul țării, regimul communist a transformat complet ziarele românești, cenzurandu-le și arătând o realitate creată de cei ce dețineau puterea.

Libertatea de exprimare a fost schimbată în grupuri de cuvinte specific: “tovarăș”, “partid”, “Proletari din toate țările, uniți-va!”. Mulți dintre jurnaliști au plecat, au mers la închisoare, fie au ales să se supună regimului.

Odată cu căderea comunismului și instaurarea democrației, jurnaliștii revin în redacții împreună cu spiritual de libertate. Se diferențiază formatele, domeniile abordate, fiecare ziar începe să aibă o imagine proprie și își declara apartenența la un anumit partid politic, așa cum și editorialiștii sugerează asta în editorialele din publicațiile actuale.

1.3 Tipologii

Nuanțele acestui gen sunt variate, dar se pot identifica principalele tipuri de editorial. Editorialistul poate alege din foarte multe câmpuri de interes precum politică, socialul, economicul, educația, criminalitatea – infracționalitatea. Pentru editorialist nu există un câmp care să fie interzis de abordat.

Spre deosebire de celelalte genuri redacționale, editorialistul are o mult mai mare libertate de mișcare în alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta între diferite tipuri de raționament, poate nara, poate alege între umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie sau poate redacta un editorial polemic.

Dacă ar fi să încercăm fie și o sumară enumerare a tipurilor posibile de editorial, am putea începe cu acele texte de opinie care dintr-un motiv sau altul, se bazează pe fapte necontrolate (imposibil de controlat), în momente când atenția/curiozitatea publicului sunt în alertă. Sorin preda deosebește opt tipuri de editorial:

„Editorialul-manifest” nu este întâlnit foarte des, dar reprezintă cu adevărat opinia și imaginea unei redacții. Ca exemplu avem primele editoriale ale unei publicații noi apărute, unde redactorul relatează informații despre politica lor editorială sau despre principiile deontologice după care își vor canaliza pe mai departe publicația.

Mai întâlnim „editorialul propriu-zis”, care reprezintă evenimentul în sine, acesta pornește de la un caz actual pentru a sugera o altă problemă mai importantă. Acest tip de editorial are menirea de a arata poziția politică sau morală a unei publicații.

„Editorialul narativ” care este rar întâlnit în presa noastră. Acesta este similar literaturii folosind narațiunea, dialogul, amuzamentul, confesiunile etc. Cele mai dificile editoriale par a fi așa-numitele „editoriale de serviciu (Exemplu: l Decembrie — Ziua Națională a României) și editorialul necrolog”.

„Editorialul polemic” este mai mult un discurs care analizează un eveniment, o întâmplare sau o persoană anume. Discursul acestui tip de editorial este plin de ironii, jigniri și sarcasm. Acesta face delimitarea între pampflet și satiră.

„Editorialul fals”

Acesta se diferențiază de celelalte tipuri prin faptul că tema sa nu este una de interes public, nu vorbește despre o anumită problema socială, politică sau economică, ci își evidențiază un alt material din publicație. Tipul acesta de editorial fals îl întâlnim în reviste de specialitate sau literare. Se acceptă astfel de editorial, dacă se adresează unui public țintă specific și este semnat de un critic cunoscut. Discursul este foarte slab argumentat, editorialistul folosind doar elemente precum întrebările retorice, confesiuni, adresare directă etc., care să atragă atenția spre un altă articol al revistei.

„Editorialul șablon „Editorialul partizan-partinic într-un ziar/magazin care se declara independent, este propagandă mascată, iar editorialul care laudă sau critică din rațiuni care țin de imaginea unei firme, este publicitate mascată.

„Editorialul pamflet”

Este un discurs care arată concepțiile autorului, nicidecum cele ale redacției, subiectivismul redactorului este prezent, ceea ce îl poate face să devină un articol de risc major atât pentru el cât și pentru publicația respectivă. În majoritatea cazurilor acest editorial merge mâna în mâna cu politică ziarului, dar sunt cazuri în care părerea autorului este complet diferită de stilul abordat de ziar. Acest lucru poate duce la derutarea cititorului.

Atitudinea redactorului este de multe ori una scandalagie, jignitoare, revoltătoare, paranoică, naționalistă sau ateică, acesta are o libertate de exprimare foarte mare, ceea ce poate avea anumite consecințe precum procese sau pătarea imaginii publicației. Este necesar să știe că o anumită atitudine abordată în toate editorialele ziarului, poate duce la plictis, dar totul depinde de talentul său de a scrie.

Și în cele din urmă performanța profesională este atinsă de editorialul eseu, care poate reprezenta totul sau nimic într-o publicație.

1.4 Rolul editorialului pentru cititor și publicație

Dacă până acum editorialele se conformau sau nu cu ideologia publicației din carea făceau parte, în ultimii ani, opinia editorialului (a editorialistului) este aceeași cu cea a instituției media și îi reprezintă interesele.

În concluzie, dacă cititorul dorește să știe ce poziție are un anumit ziar ( de dreapta sau de stânga), poate să citească editorialul respectivei publicații. Reprezentând cel mai important text publicistic, acesta este un discurs care are o foarte mare autoritate asupra ziarului, deși este unul izolat că poziționare în ziar, de asemenea exercită o anumită autoritate și pentru auditoriu, atrăgând un număr foarte mare de indivizi inegali ca statut social sau ca nivel de cunoștințe, pentru ca mai apoi să îi transforme în cititori fideli.

Pentru editorialist este foarte important să aibă un public țintă care are aceleași păreri cu ale sale. Observăm că în majoritatea editorialelor temele predominante sunt contra anumitor persoane sau instituții, iar lucrul acesta reprezintă în mare, situația unei populații majoritare, revoltată de ce se întâmplă în țară noastră.

Nu este neapărat că publicul țintă să fie unul care împărtășește ideile editorialului, acesta poate fi compus și din indivizi care sunt contra publicației, de asemenea poate fi compus din cei care se află în competiție.

Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează, adesea editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o definește în raport cu celelalte pagini de evenimente este posibilitatea și obligația chiar a exprimării opiniei, a comentariilor.

2. Cei din spatele cortinei

2.1 Portretul ideal al editorialistului

„De la începuturile genului si până in prezent, editorialistul este de cele mai multe ori, conducătorul ziarului. Datorită complexității genului si datorită responsabilității etice care decurge din accederea la poziția îndrumătorului – liderului de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul cu experiență profesională (dobândită în timp, în departamentul de informare al ziarului, acoperind diferite domenii). Experienței profesionale i se adaugă experiența culturală și cea general, aprofundată în cel puțin un domeniu”.

Pentru Reuben Maury și Karl G. Pfeiffer portretul robot al editorialistului ar cuprinde următoarele trăsături: “flexibilitate-receptivitate, spirit de echipă, absența vanității, capacitatea de a generaliza corect pornind de la fapte, răbdare, tenacitate, luciditate, simțul umorului și al ironiei, capacitatea de a scrie repede și expresiv în fiecare zi.”

Toate aceste calități profesionale-intelectuale nu au însă nici o valoare (pentru public) în afară unei etici clare. Fapt subliniat în nenumărate Declarații de Principii și în Coduri Deontologice.

Curtis D. MacDougall citează principiile formulate de Național Conference of Editorial Writers:

1. Este necinstit din partea editorialistului să-și fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conștient, să nu-și însele cititorul, să nu distorsioneze o situație, și să nu așeze nici o persoană într-o lumina falsă.

2. Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenței și pe ceea ce este considerat că fiind binele public.

3. Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal.

4. Editorialistul ar trebui să știe că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu el.

5. Editorialistul ar trebui să-și revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor informații. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie.

6. Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate și o filozofie democratică asupra vieții. Ar trebui să nu scrie și să nu publice niciodată ceva care ar contraveni conștiinței sale.

7. Editorialistul ar trebui să-și sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele profesionale înalte. Reputația sa este și a lor, și invers.

2.2 Redactarea editorialului. Structura

Structura unui editorial este mereu aceeași ca a oricărui text retoric: „teza-antiteză-sinteză”. Fiecare editorialist are propriul său plan de elaborare a unui editorial, dar toți respectă cam același șablon. „Planul pe care îl utilizează editorialistul poate fi factual, psihologic, descriptiv, narativ, mozaic etc. Cele mai folosite sunt planul dialectic și demonstrativ, iar cele mai puțin recomandate sunt cel cronologic și cel al cronologiei inverse”

Indiferent de ce plan utilizează editorialistul, acesta trebuie să respecte cele trei tipuri de unitate:

-unitatea de subiect

-unitatea de reacție

-unitatea de argumente

Prima etapă în redactarea Inui editorial este „atacul”. Este foarte importantă alegerea unui lead de anvergură, acesta fiind cel care impresionează cititorii, cel care îi pune in temă despre subiectul editorialului.

Sorin Preda recomandă „paradoxul sau jocul de cuvinte”, pentru un atac de success.

Editorialistul trebuie să își afirme poziția față de tema aleasă, dacă este sau nu de acord cu aspectele problemei sau dacă este stăpân pe acel domeniu. Este necesar ca jurnalistul să cunoască foarte bine mediul în care vrea să pătrundă, tema pe care vrea să o abordeze sau personalitatea despre care dorește să scrie.

O etapă este și cea a „definirii termenilor cheie”. Fiecare text jurnalistic are nevoie să își contureze un singur mesaj sau o singură idee, pentru a evita ca textul să se îndrepte spre o altă concluzie, față de cea gândită și propusă inițial.

„Alegerea unui subiect”, o etapă foarte importantă, deoarece subiectul face editorialul. Este de evitat o temă care stârnește sentimentul de monoton, de rutină.

Majoritatea editorialiștilor se gândesc la un unghi de atac total diferit față de cel actual și îl abordează.

Următoarea etapă este „documentarea”, care presupune foarte multă muncă. Editorialistul trebuie să își aleagă foarte bine sursele. Documentarea propriu-zisă se face prin colectarea de informații din presa actuală, istorică, din jurnale, memorii, statistici, sondaje sau prin acces la diferite documente etc.

De asemenea trebuie respectate elementele de scriitură. „Textul jurnalistic trebuie să fie concis, credibil, clar, interesant, nou și lămuritor”.

2.3 Erori de evitat

Citind anumite editoriale din presă românească, am sesizat multe greșeli de scriere și redactare. Astfel am ales să vorbesc despre cum trebuie realizat un editorial și ce greșeli doresc a fi evitate.

Nu este indicat să începem un editorial cu ironii și calomnii, editorialul trebuie să aibă cursul sau firesc, în care este prezentată o anumită informație, urmată de opinia autorului.

Textul în sine trebuie să fie unul argumentat, dar nu încât să se facă exces de argumente, asta poate duce la plictis. Cel mai important este ca argumentele să poată fi demonstrate, iar informațiile să fie adevărate.

Este indicat să nu folosim elemente care sugerează „ura rasială, inferioritatea feminine sau anumite eufemisme”. Trebuie evitate argumentele în contradictoriu, astfel, cititorul poate avea o atitudine confuză.

„Credibilitate, coerenta argumentelor, consecvența și congruenta” sunt și ele foarte importante. Editorialistul trebuie să aibă logică și raționamente pentru a face un text credibil și mai ales să își susțină punctul de vedere până la capăt. Este necesar să evităm formulările evazive precum: „Iată o problema (nici nu se spune ceva neștiut, nici poziția autorului/judecata sa de valoare nu este exprimată)”.

John L. Hulteng enumeră urmatoarele erori: „Daca puțin e bine, mult poate fi prea mult” – cu referire la excesul retoric, la verbiaj; „Detașarea excesivă”, „ Atacul la persoană”, ceea ce implică deplasarea accentului de la discutarea-criticarea problemei, la atacarea omului.

Acesta din urma este tot una cu o decadere din demonstrație in pamflet. Este o marca a partizanatului (o critica neonestă). „Alterarea problemei: asumarea adevărului pornind de la o premisă înca în dezbatere”.

Finalul este cea mai importantă componentă. Acesta trebuie să întărească mesajul, argumentele și informațiile prezente în editorial.

Acesta trebuie să incite cititorii la reflectare, în niciun caz nu este recomandat să terminăm un editorial cu argumente care redeschid subiectul.

2.4 Persuasiunea și arta de a influența

Sorin Preda definește persuasiunea drept o activitate, un termen al pierderii, al înfrângerii interlocutorului și afirmă că actul de persuasiune este prezența unei propoziții care te poate face să spui altă propoziție. J.-. Kapferer relatează că persuasiunea este compusă din șase faze:

-expunere

-atenție

-înțelegere

-acceptare sau respingere

-schimbare

-acțiune

Persuasiunea se poate produce prin sofisme, adică prin “întrebuințarea greșită (intenționat sau nu) fie a probelor, fie a raționamentului,fie a ambelor.” Le întâlnim în reclame, politică și presă.

În 1989, L. Bellenger propune “Regulă celor patru C în comunicarea persuasivă”, în care credibilitatea, coerența, consecvența și congruența stăteau la baza discursului de opinie. Astfel, “persuasiunea este o ordine a faptelor (credibilitatea), o ordine a logicii (coerență), o ordine a rigorii cu sine (consecvență), o ordine a empatiei și a instituției”.

Sorin Preda consideră că vorbirea cu dublu înțeles are același scop și anume acela de a persuada, aceasta poate duce cititorul în eroare și confuzie sau să ascundă adevărul. Acesta vorbire se întâlnește foarte des în reclame, în discursurile politice din campaniile electorale etc.

Hugh Rank spunea că persuasiunea se face prin:

– intensificarea propriilor puncte forțe

– intensificarea punctelor slabe ale părților adverse

– minimalizarea punctelor vulnerabile proprii

– minimalizarea punctelor punctelor de rezistență ale oponentului

În 1989, Lionel Bellenger enunță opt efecte ale persuasiunii:

-efectul competenței

-efectul metodei

-efectul demonstrativ

-efectul de soluționare

-efectul de repetitive și de insistență

-efectul de implicare

-efectul de conivență

-efectul de exemplaritate

Oleron afirmă că argumentarea depinde de scopurile persoanei care face anumite afirmații și de alți factori: „presiuni fizice, sociale, morale, câtă vreme face apel la motivațiile, pozitive sau negative, ale auditoriului”, iar Mucchielli precizează că „nu există influențare fară manipularea contextului. Influențarea se face prin manipularea emoțiilor si prin manipularea intereselor”. Astfel se face o distincție clară între persuasiune si manipulare. Manipularea poate lua aspectul de propagandă, pe când persuasiunea include elemente de convingere.

În discursul de opinie putem regasi câteva din tehnicile de persuasiune ale lui G. Ray precum:

-Găsește o nevoie și caută să o satisfaci

-Folosește calitățile importante ale produsului

-Introdu noi recompense, pedepse, valori

-Insinuează

-Folosește simplificarea și flatează

Comentariul

Dacă în cazul informației accentul cade pe a informa masele despre o întâmplare, eveniment etc., în jurnalismul de opinie important este comentariul făcut pe seama acelei informații și opinia editorului despre eveniment.

Ca exemplu avem apariția ziarului „Evenimentul zilei”, un ziar obiectiv care a scăzut foarte mult în vânzări datorită lipsei de opinii și comentarii.

Jose de Broucker a identificat patru tipuri de comentarii:

1. Comentariul narativ este acel text în care este comentat un eveniment (sportiv, social, politic, economic), unde autorul surprinde pe viu acțiunea și face comentarii libere.

2. În “Comentariul explicativ” se încearcă clarificarea unui eveniment, folosind un limbaj care să fie accesibil oricui. Se folosesc strategii discursive precum: analogii și comparații.

3. Comentariul interpretativ presupune comunicarea unei informații, dar și prezența unei opinii, a unor valori proprii, pe lângă această informație.

4. Comentariul expresiv arată poziția autorului, exprimă opinia și judecată să. În acest tip se încadrează și editorialul, pe lângă pamflet și articolul critic.

Diferența dintre informație și comentariu o va face realitatea și tonul autorului. Aici intervine o veche întrebare jurnalistică “Presă trebuie să ofere cititorilor fapte sau comentarii?”

Patrick Charaudeau plasează opinia și informația pe o axa discursive și consideră că și în știre poate există un gram de dramatizm care va orienta cititorul spre o anumită direcție, totul depinde de distanță la care se situează jurnalistul de informative și de atitudinea să asupra știrii.

Axa să discursivă este compusă din două adevăruri jurnalistice majore:

1. Raportul dintre genurile jurnalistice nu este de opoziție, de separare netă ci de complementaritate.

2. Presa stă sub semnul opiniei fără ca prin această informația să aibă de suferit.”

Regula de aur in presă este aceea că: “jurnaliștii nu trebuie să amestece genurile de informare cu cele de opinie.”

Există numeroase diferențe între discursul informative și cel de opinie, iar totul pleacă de la felul în care comentează sau povestește jurnalistul, de la modul în care acesta încalcă sau nu încalcă regulile deontologice. Comentariul este de asemenea cel care arată personalitatea unui ziar și îl face să fie diferit de alte publicații.

2.5 Constrângeri discursive. Argumentarea

Argumentarea se bazează mereu pe părerea editorialistului care poate fi pro sau contra. O afirmație nesusținută de argumente nu poate atrage la rândul ei alte comentarii și opinii. Contextul în care plasăm o informație este foarte important, de aceea jurnalistul problematizează informația sub formă unor întrebări, aserțiuni negative, aprecieri sau alternative.

Oswald Ducrot și Jean-Claude Ascombre fac o diferența între actul de argumetare și argumentarea în sine. Jean-Claude consifera că sensul enunțului este cel care contează, care influențează și îl numește că fiind forța argumentării, iar noi nu îl putem folosii fără a orienta sau a influența.

M. Tuțescu consideră că orice enunț ce servește sau nu drept premise, într-o argumentare este obiectul unui act de argumentare care face parte din sensul său.

Elucidarea are și ea un rol foarte important într-un editorial. A elucida înseamnă a arată cauza unui fapt ce s-a produs sau a dezvălui semnificațiile ascunse ale unor evenimente politice sau sociale. Sorin Preda afirmă că elucidarea se realizează apelând la diferite procedee:

-a urmări înlănțuirea faptelor într-un demers deductiv înseamnă a reconstitui cauzalitatea evenimențială

-a raționa prin analogie

-a dezvoltă studii de caz

Evaluarea constă în lectură evenimentului și luarea unei atitudini sau poziții asupra lui.

Sorin Preda enumeră în cartea sa câteva procedee argumentative: “definiția, contradicția, reciprocitatea, incluziunea, diviziunea, probabilitatea, comparația, ipoteza, alternativă, dilema, silogismul, entimemul, raționamentul dialectic, raționamentul prin absurd și paradoxul”

Discursul

Problema genurilor jurnalistice pleacă și ea de la discurs. Discursul constă în două operațiuni inseparabile: cea discursivă care este nonsubiectiva și cea enunțiativă care este subiectivă.

În opinia lui Sorin Preda, discursul trebuie să respecte anumite condiții precum:

-o situație de incertitudine

-un scop

-regulile jocului

-un plan logic

Discursul va forma un „câmp discursiv si un sistem de relaționări, o axa a raportării: eu-tu-aici-acum”.

Forța adevarată în presă se află în opinie. În discursul journalistic, evenimentul este inseparabil de comentariu si are ca si consecință orientarea.

3 Publicul jurnalismului online

În “Manual de jurnalism”, Mihai Coman explică de ce jurnalismul online este atât de diferit, față de jurnalismul pe suport de hartie. Marea diferență este relația dintre publicație și public.

Există diferențe începând de la structura narativă până la posibilitatea de prezentare, la accesibilitate și viteza prin care cititorii intră în contact cu informația.

Publicarea informației se face prin sisteme de management. Încă nu s-a găsit o echipa editorială care să se ocupe doar de publicarea online, astfel jurnalistului îi sunt luate din păcate, multe dintre lucrurile pe care ar fi vrut să le facă în momentul în care dorește să publice un editorial.

Apariția ziarelor online precum “ The Times”, “The Guardian”, “Telegraph” etc., au dus la investirea in resurse umane, numărul angajaților creascând cu fiecare an.

A urmat o perioada de pierderi economice, dar marile ziare nu au renunțat la opțiunea online, investind din ce in ce mai mult. “The Times” a cheltuit milioane de lire sterline pentru achizționarea unui sistem de management al conținutului, site-ul “Financial Times” a fost refăcut si relansat cu suma fabuloasă de 200 de milioane de lire sterline, iar “BBC News” are un buget anual de 18 milioane de lire sterline. Site-urile castigaă foarte mult din publicitatea online și din conținuturile editoriale.

Pentru a scrie foate bine în mediul online, nu este de ajuns să stii să scrii informația, ci este necesar să cunoști cum funcționeazș tehnologia, până la urma, datorită tehnologiei a fost inventat tiparul si astăzi putem vorbi despre presa scrisă. Cine stăpânește aceste doua condiții, poate intra in lumea online-ului.

Jurnalismul online organizează altfel conținutul, față de o publicație tipărită pe suport de hârtie.

Structura unui site sau blog, link-urile, interacțiunea site-ului cu cititorul sunt elemente foarte importante care fac diferența între aceste două tipuri de jurnalism.

Dinamica este diferența probabil cea mai importantă. Ziarele pot impresiona prin titlul si conținutul unui editorial, dar nu sunt la fel de dinamice ca un site, care este în continuă schimbare si actualizare.

Mike Ward este de părere că modul de publicare online poate deschide alte drumuri către informație, poate face cititorul să facă distincția între informațiile bune si cele mai puțin bune și de asemenea ajută în construirea unei altfel de relație cu publicul.

Interacțiunea este dată de informația care se află în circulație secundă de secundă. “Mariana Brandl-Gherga prezintă trei modele ale interactivității: modelul uni-direcțional, modelul bidirecțional și multi-direcțional. Dacă modelul uni-direcțional este folosit de presa scrisă și audiovizual, iar publicul nu poate decât să urmărească sau nu informația, cel bidirecțional dă posbilitatea utilizatorului să aleagă ceea ce consumă, acesta preia controlul asupra consumului și intră în dialog cu jurnalistul pe forumuri. Ultimul model, cel multidirecțional, elimină jurnalistul ca filtru al informației, utilizatorii comunică între ei, iar jurnaliștii pot afla care sunt nevoile și interesele publicului.”

Numărul de utilizatori ai mediului online a crescut foarte mult, deoarece acesta oferă și posibilitatea de a dialoga cu cei care publică pe site-uri sau blog-uri.

Jurnalismul online le permite cititorilor să intervină cu propriile comentarii si opinii asupra textului jurnalistic.

Comentariile si opiniile îi ajuta pe jurnaliști să-și dea seama ce fel de conținut doresc să primească cititorii, ce le place si ceea ce nu le place. Respectarea dorințelor publicului înseamnă certitudinea ca acești cititori vor reveni.

3 Analiza de conținut. Adevarul.ro

Pentru acest capitol, am ales să analizez discursul de opinie în publicația “Adevărul”, atât online cât și pe suport de hârtie, pentru a scoate în evidență anumite avantaje sau dezavantaje ale online-ului, cât și diferențe tematice sau la nivel de discurs.

“HexiPharma escrocherie și isterie”

Pentru această analiză am ales un editorial al publicației Adevărul, semnat de redactorul șef-adjunct Călin Nicolescu, care a ales ca temă “escrocheria de sub pulpa sistemului care se întrevede în scandalul dezinfectanților diluați HexiPharma” A ales o tema socială, de interes public, dar de asemenea ar fi putut gafa, tema fiind mediatizată în exces. Atacă dur cu un titlu puternic, care ar impresiona orice cititor “HexiPharma escrocherie și isterie”.

Încă de la început, editorialul își arată competența în persuasiune, acesta precizează date concrete, care s-au aflat din anchete jurnalistice “9.223 de contracte numai în ultimii 3 ani”, are obiceiul de a ordona și de a clarifica pe rând fiecare aspect al problemei “să le luăm pe rând”.

Sunt prezente și tehnici de manipulare a publicului: își îndeamnă publicul să se implice, să aibă o părere proprie, își pune singur întrebări, sugerând un dialog cu cititorii “Cum? De ce?” acesta fiind un efect de implicare.

Pentru a construi subiectul în sine, se creează un lanț deductiv și cazual, se bazează pe silogisme. Pornește de la diluarea dezinfectantului și “ca și cum nu ar fi de ajuns doar asta, prețul cu care se vindea în țară noastră fiind de de 10 ori mai mare” pentru ca mai apoi să evidențieze că această problemă are soluție, existând probe și cazul se poate sonda cu pedepse pentru autori.

În următoarea coloana vorbește despre dezinfecții. Plecând de la dezinfectantul de spălat podeaua, sugerează probleme la fel de importante precum: “instrumentarul care nu se sterilizează cu dezinfectanți, rănile care nu se curață cu HexiPharma, cearceafurile care nu se spală cu respectivii dezinfectanți și nici pereții de la infecțioase nu se spală cu acest dezinfectant”.

Scoate în evidență faptul că nu putem pune contactarea și prezența infecțiilor nosocomiala doar pe seama dezinfectării podelei. Atrage atenția asupra sistemului care trebuie să facă verificări, “nu să rămână stupefiat peste câțiva ani de vreo altă anchetă jurnalistică”, sugerând un efect de soluționare.

În final dorește să atragă atenția în legătură cu presiunea societății asupra autorităților, pentru ca mai târziu “să se trezească că au ieșit în stradă ca să susțină, fără voie, meschinele jocuri politice sau economice ale eternilor noștrii sforari” precizând că “situația nu a fost provocată de tehnocrații care le stau în gât partidelor politice”.

Nu pot trece cu vederea cacofonia sa care denotă o lipsa de professionalism: “să se trezească că” Putem spune că lasă de înțeles că nu este un partizan, dar că se află de partea celor care dețin puterea în momentul de față, ceea ce este în concordanță cu politica publicației.

“Lecții de viață din Pantelimon”

De această dată, voi comenta un editorial de pe „Blogurile Adevărul.ro.”si anume, un editorial despre cartierul Pantelimon, pornind de la acest citat: “Trebuie să înveți să fii șmecher, să știi să discuți cu oamenii. Cu golanii trebuie să vorbești ca golanii, iar cu domnii – mai select. Aici e secretul. Dacă știi să le faci pe amândouă, va fi bine de tine, ascultă ce-ți spun. Numai să nu le-ncurci: dacă vorbești cu golanii select și cu domnii – golănește, n-o să fie bine”, este replica unei mame, spusă băiețelului ei pe o stradă din Pantelimon. Unghiul său de abordare pare unul foarte diferit și nou față de alte subiecte în care a fost tratată tema acestui cartier. Chiar și titlul “Lecții de viață din Pantelimon” este unul sugestiv, care te face să te întrebi ce poți învața de la oamenii acestui cartier.

Planul său este unul descriptiv, în care compară străzile, blocurile, magazinele, cu ceea ce însemna odată cartierul Pantelimon. Printre atâtea schimbări, băiatul, cu ghiozdanul în spate se chinuia cu una din plasele mamei sale, acest lucru sugerează că nu doar locul este diferit, ci și oamenii s-au schimbat.

“Un Pantelimon îmblânzit, cu dinții de catifea, în care tot mai mulți corporatiști se mutaseră ca să ajungă mai repede în patria lor, Pipera.” Această frază arată cât de mult a evoluat acest cartier, populându-se cu oameni care au un nivel de trai ridicat din punct de vedere economic “cu dinții de catifea”. Pe tot parcursul textului, această folosește figuri de stil, structuri narative și confesiuni: „Pantelimon îmblânzit”, „firav ca un fir de usturoi”, „burți goale” etc.

Deși este un editorial în care predomină elementele descriptive, autorul atrage atenția asupra unor noi probleme, poate minore, față de cele din trecut: “Șmecherii noului val sunt molatici, anesteziați de Facebook și, pe alocuri, realizatori de infracțiuni minore. Lumea de moravuri a fost împinsă spre periferie, lumina strălucitoare a mall-ului a atras mașinile luxoase și a alungat sărăcia înapoi în garsonierele pentru patru persoane, doar boala și neputința mai umblă mână-n mână pe străzi uneori, tiptil, etalându-și goliciunea, căutând noi victime.” Acesta pare a fi tabloul unei noi societăți, pe care autorul o ironizează ușor.

În urmatorul tablou iși găsește loc si pentru oamenii Pantelimonului “care au fost dintotdeauna aici, s-ar putea să găsești niște bătrânețe, gândaci supraponderali, șobolani cât câinii, burți goale și oase subțiri. Mai adânc, și mai adânc, dacă sapi în spinarea cartierului s-ar putea să dai de ceva durere, dar jos, în miez, e posibil să ai o surpriză.” Această frază însă, sugerează că Pantelimonul s-a schimbat doar superficial si că în realitate, încă sunt oameni care traiesc în sărăcie, mizerie si durere.

Finalul nu se putea incheia decât cu o retrospectivă a începutului, “Un băiat de 12 ani care, deși nu pare, va schimba lumea, pentru că, fără să știe, duce în ghiozdanul lui un secret: o bucată enormă de speranță mai strălucitoare decât mall-ul, dacă nu cumva or mai fi și alte asemenea bucăți despre care noi nu am aflat încă, dar dacă nu ar fi, nu s-ar povesti.” Plecând de la un cartier de oraș, editorialistul a trecut în revistă mai multe probleme sociale, cărora le-a găsit rezolvare în ghiozdanul copilului, arătând că doar o carte poate schimba un om, un cartier sau sărăcia și asta poate fi mai importantă decât orice mall.

Putem spune că acest editorial este un editorial narativ, apropiindu-se mai mult de literatură. Deși este foarte rar întâlnit în presa românească, unii editorialiști se încumetă să își dea frâu liber imaginației.

În comparație cu alte editoriale de pe site-ul online al acestei publicații, editorialul nu este unul foarte citit. Datorită online-ului puteam trage propriile concluzii despre cât de bun este un editorial, numărul de aprecieri, de share-uri și comentariile care nu întârzie să apară. Acesta este un plus pentru editorialiști, deoarece îi ajută să se canalizeze pe ceea ce se caută, pe ceea ce atrage, iar editorial narativ este departe de a fi preferatul cititorilor, de altfel, având sub o mie de aprecieri, față de cele de interes social sau politic care depășesc lejer o mie.

De data aceasta, am ales să urmăresc un discurs de opinie semnat de redactorul șef-adjunct Călin Nicolescu care a ales să scrie un editorial social, despre marea forfotă din frumoasa noastră capitală. Editorialul a apărut și în variantă printată.

“Războiul civil de weekend, dintre bucureșteni” începea cam așa: “Vă amintiți bancul ăla cu Bulă, care se lăuda la școală că a făcut o faptă bună trecând o bătrânică strada? Și când îl întreabă profesoara dacă i-a mulțumit, Bulă spune că nu, pentru că băbuța n-avea nicio treabă pe partea cealaltă a străzii?! Cam așa e și viața în weekend a bucureștenilor care nu sunt adepții sectei bicicliștilor, maratoniștilor, motocicliștilor sau altor asemenea adoratori ai mijlocelor de locomoție de „nișă“.”

Tema aleasă este marea problemă a circulației în București, mai precis pistele de biciclete realizate aiurea. De la anumite aspect ale problemei, cum ar fi evenimentele și marșurile motocicliștilor și bicicliștilor care încurcă traficul, acesta se leagă de incompetența edililor, care plantează panseluțe în plină campanie elctorală, în schimbul construirii unor piste de biciclete.

Maratoiniștii vor alerga pe principalele artere ale capitalei blocând traficul, iar motocicliștii sunt vizați și ei pentru marșurile lor, în care cer să li se respecte anumite drepturi în trafic.

În final aduce o viziune proprie asupra problemei, sugerând că aceste revolte între șoferi, cei care utilizează transportul în comun și cei care folosesc ca alternative mersul pe bicicletă sau motocicletă, nu este o soluție. Soluția ar fi să se revolte asupra celor care sunt vinovați de aceste lipsuri, primarii a căror promisiuni rămân o poveste.

Îmi displace să observ încă o greșeală a acestui redactor, care uneori, mai scapă câte o cacofonie, așa cum s-a întâmplat în celălalt editorial pe care l-am comentat, sau greșește o litera așa cum a făcut-o de această dată, a scris “prefugureaza”, punând “u” în locul literei “i”.

Greșeală a apărut și în cealaltă variantă, în ziarul tipărit pe hârtie, lucru care arată că acesta nu a fost verificat înaintea publicării lui cum era de așteptat. În online fiecare autor își publică textele, astfel nu-l putem învinovății decât pe cel în cauză.

Următorul text “Nu proști, ci nebuni pentru Hristos”a avut un mare succes. Are peste două mii de aprecieri și a făcut foarte mare vâlvă printre cititori.

Aduce în discuție distrugerea de către editoriale a efectului celor trei milioane de semnături strânse de populație pentru a legaliza relațiile între persoane de același sex și analizează mai multe reacții apărute.

Părerile au fost împărțite între cei care consideră normală reacția poporului de a-și apara drepturile și de a alege ce consideră că este mai bine pentru această țară și cei care își apară religia.

Mulți dintre ei au susținut că ne dezonorăm credința și pe Domnul Iisus și nu au susținut această cerere.

Editorilistul comentează părerile diferitelor personalități:

a) Florin Iaru ne spune direct: suntem niște proști. Dar nu ne jignește (cum așa pare la prima vedere), ci ne atrage atenția (că mulți alții) că demersul ar fi anticonstituțional, întrucât se va opune altor prevederi constituționale, care interzic limitarea unor drepturi. Numai că, la ora actuală, în România, dreptul minoritarilor sexuali de a fi o familie NU există. Există prin alte state, nu la noi. Și nu ne poate obligă nimeni să acceptăm ce este pe la alții (cel puțin nu în acest domeniu). Prin urmare, ce se limitează? Altfel, dacă ar există acest drept, ar însemna că actuală prevedere din Codul Civil privind căsătoria dintre bărbat și femeie este neconstituțională și discriminatorie. Ceea ce, desigur, nu e valabil. Așadar, nu e nimic prostește în a mută prevederea din Codul Civil în Constituție.

b) „Trei milioane de ipocriți pentru că România are alte probleme” este un argument palid. Domnilor, nimeni nu va oprește să inițiați demersuri pentru toate problemele pe care le observați. Va rog chiar, nu stați pe margine, doar dând indicații. Implicați-va! Nu faceți că vulpea, strigând că strugurii sunt acri, doar pentru că nu ajungeți la ei. Dar este hazliu să cereți Bisericii să se ocupe de separația puterilor în stat, de pensionari sau de progresul economic al țării (adică exact de cele lumești).

Pentru asta votăm, pentru asta avem Președinte, Guvern, Justiție etc. Ați vrea că Biserica să le facă pe toate acestea? Destul ne este că economia de piață ne provoacă zilnic să avem griji prea lumești, iar unii dintre noi mai și cad duhovnicește, ispitiți de cele materiale.

c) „Heterosexualii vor să reglementeze pentru homosexuali”. Aici democrația devine foarte grea. Păi cum ar arată o țară în care fiecare își face legi cum vrea? Și eu aș vrea că statul să nu-mi mai ia impozit pe proprietate, să nu mai discrimineze pensiile mici față de acelea „nesimțite”, să nu mai umilească pensionarii sau bugetarii cu venituri mizere față de media europeană, să fie mai eficient în administrarea bugetului etc. Uneori visez și eu la legi speciale, date doar pentru mine. Dar, așa e în democrație. Legile funcționează pentru toți.

d) „Inevitabilul se va produce, România va legaliza oricum relațiile gay”. Dacă politicienii sunt dispuși să piardă și brumă de încredere pe care majoritatea (actuală) o mai are în ei, o pot face. Aceste trei milioane de semnături sunt și un cartof fierbinte în mâna decidenților politici.

Pe de o parte, este clar că recomandările ONU creează presiune internațională pe România. Există chiar situații când „nealinierea la standarde” au dus la acuze de discriminare și la condiționări comerciale. Pe de altă parte, însă, dacă punem problema așa, te întrebi ce mai este democrația? Cine decide, poporul sau „aliații”? Dar de aceea s-a inventat tot arsenalul soft-power. Că să controleze sau să elaboreze opinia majorității.

e) „Biserica este ipocrită, pentru că se ocupă de cearșaful altora”. Slăbuț. Biserica se ocupă mai întâi de cearșafurile ei. Dacă vorbim teologie, „familia” nu este un construct generat de orientarea sexuală, ci de credință parcurgerii unui drum spiritual, cu consecințe trupești și sociale: nașterea de prunci.

Mai nou, mulți încearcă o exegeza favorabilă homosexualității, dar Hristos însuși arată că dintru început Dumnezeu a întemeiat familia că fiind constituită între bărbat și femeie. Cei care susțin că Hristos n-a vorbit nimic de căsătoriile gay le recomand să citească atent frază „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie?”. Prin urmare, din punct de vedere ortodox, nu există conceptul de „familie gay”, pentru că nu se potrivește cu complementaritatea bărbat-femeie.

În final acesta lămurește aceast conflict între cele două tabere, precizând că Biserica nu are nimic împotriva relațiilor între persoane de același sex, ci dorește doar păstrarea termenului pur al familiei, mai precis uniunea dintre un bărbat și o femeie.

Aceasta însăși îndeamnă poporul să nu urască acești oameni și să înțeleagă că oricine poate alege un drum greșit și se poate îndrepta, dar nu poate fi de acord ca două persoane de același sex să se hotărască să își întemeieze o familie, deoarece o familie nu reprezintă doar o uniune civilă, ci și religioasă, iar statul nu poate interveni în credința unui popor, deoarece Constituția precizează că statul este neutru față de religie.

În concluzie și religia are dreptul de a fi parte a democrației. Concluzie care ar fi trebuit să contureze o imagine cititorilor despre Biserica, dar comentariile arată că populația încă este împărțită în oameni pe care nu îi interesează de viața persoanelor cu sexualitate diferită și în oameni care sunt împotriva legalizării acestor relații.

Următorul editorial este intitulat “Cine a inventat apa?”și prezintă un subiect dezbătut în emisiunea “Vax Populi”, dar care nu a atras atât de mult atenția, cum a făcut-o modul în care au reacționat oamenii cărora li s-a adresat această întrebare.

Stupefiat de intelectul poporului român, da câteva exemple din aceea emisiune: „N-aș putea să vă spun. Eu nu sînt din partea locului. Întrebați pe cineva de pe-aici…“ Un răspuns radical, definitiv, a venit însă de la un domn destul de copt, dar încă în putere: „Cine a inventat apa? Păi cine s-o inventeze? Românii! Că românii e cei mai dăștepți! D`aia îi muscă toți de c…. Că e ai mai dăștepți!”

Intelectualitatea precară a acestor persoane, nu este de fapt problema majoră, ci este mai important faptul că acești oameni se consideră un popor superior celorlalte popoare și se mândresc cu asta.

Autorul pleacă de la această problemă pentru a se lega de cel mai important eveniment din această perioadă, alegerile electorale.

Ironizează gradul de inteligență al acestor oameni și pune pe seama lor faptul că mereu picăm în mâna politicienilor mediocrii.

Își adresează întrebări retorice care duc la o apropiere față de cititori, încât aceștia au senzația că sunt implicați în acest subiect: “Mai departe: dacă sîntem așa de deștepți, de ce alegem mereu asemenea ipochimene? Sîntem naivi, ușor de manipulat, needucați civic? Sîntem gata să mergem cu neglijență politică pînă la sinucidere? De unde această primejdioasă „consecvență“ a rateului, a opțiunii bezmetice? De ce ne înșelăm – și ne lăsăm înșelați – mai tot timpul?”

Acuză poporul de scuzele lamentabile pe care le găsește mereu în timpul campaniilor electorale : “n-avem de unde alege, că de vină sînt intelectualii „care nu se bagă“ (sau care se bagă greșit…), că e vină Uniunii Europene, a americanilor și a „străinilor” în general.” Acestea postura de victim nu va ajută niciodată poporul și nu îl va face să gândească lucid.

Următoare problemă dezbătută de acesta data este lumea presei, o lume în care vedem zilnic foarte multe persoane necunoscute care își dau cu părerea, care analizează și critică fără un minim de experiență. Folosește un limbaj polemic la adresa acestor personaje ale televiziunii: “Confecționați că „vedete” de alte false vedete, impostori fuduli, ambalați în certitudini și ifose, ei „ne fac agenda”, și ajung să fie „cunoscuți” și „recunoscuți” numai pentru că se manifestă năvalnic, seară de seară, pe toate canalele. Nici ei nu mai știu, de fapt, cine sînt. Domni și domnișori „autoritari”, doamne și domnișoare țanțoșe, experți mirandolieni în de toate, infailibili, neînduplecați, puțin nervoși, sau puțin plictisiți, „sans peur et sans reproche”.” Consideră că vină nu este a lor, ci a publicului care „E dăștepți! D-aia îi muscă toți (inclusiv eu) de c…”.

Sfârșitul discursului constă într-o ironie asupra românilor :” Probabil că nu noi, românii, am inventat apa. Dar încep să mă întreb dacă nu cumva sîntem pe cale de a inventa apa de ploaie…”.

Găsește ca vinovată societatea în care trăim, datorită faptului că încă nu putem reacționa corespunzător față de aceste evenimente mincinoase și suntem în continuare manipulați.

Discursul acesta a avut un foarte mare impact asupra cititorilor, având mai mult de trei mii de cititori, peste cinci sute de share-uri și două sute treizeci și două de comentarii. Reacțiile cititorilor au fost unele pozitive și constructive, aceștia abordând subiectele cu mare interes, mai ales cele despre campaniile electorale.

“Partidul cetățeanului turmentat” este un editorial scris de redactorul adjunct-șef Călin Nicolescu, care a fost publicat in ambele variante ale cotidianului Adevărul.

Așa cum sugerează si titlul, începutul nu poate fi decat în stilul lui Caragiale, pornind de la faimoasa replică din nuvela “O scrisoare pierdută” si anume “Eu cu cine votez?”.

Subiectul nu implică greșelile politicienilor, despre care s-a tot vorbit, deoarece ar fi o temă banală, care nu ar aduce nimic nou, ci dezbate această dilemă a populație, neavând foarte multe alterantive.

Susține formarea unui partid nou care va începe de la zero și își va apăra capitalul electoral, deoarece partidele politice puternice câștigă prin anularea voturilor a celor care nu au oameni lângă urne.

În orașele mari precum Iași și București s-au înființat astfel de partide care deja și-au anunțat candidatura la alegerile locale, în această primăvară, și urmează să se formeze partide și în alte orașe.

Autorului i se pare suspectă constituirea acestor două partide în aceeași perioada și bănuiește că ar fi vorba de o diversiune a celor mai puternici.

În final acesta încheie cu un avertisment și anume, acela de a alege cu atenție persoanele care fac parte din astfel de partide constituite de la zero, deoarece de aceștia depinde succesul unui asemenea partid, de care țară noastră are nevoie.

Discursul său nu este unul de foarte mare anvergură, fiind lipsit de detalii și argumente. Sunt prezente doar afirmații pe care le face neavând o minimă dovadă, atitudinile negative față de acest editorial nu ezită să apară.

Apar comentarii ale cititorilor care par mult mai informați, care găsesc argumente reprezentative acestui subiect, care se pare că nu a fost destul de dezvoltat pentru a fi credibil. Redactorul primește chiar sfaturi de la cititori pentru a aborda tema respectivă în viitor.

Editorialul nu a fost foarte apreciat de public având doar 25 de like-uri.

“Cine mai poate da doi bani pe ce spune Cristoiu?” un editorial prezent pe platforma online cât si in varianta originală. Este scris de redactorul adjunct-șef al ziarului si a fost apreciat de aproape o mie de persoane.

Tema acestui editorial, așa cum ne este sugerat și în titlu, este o persoană din presa scrisă, Ion Cristoiu.

În introducere, Ion Cristoiu este asemănat cu “un fel de moște ale presei românești”, acesta introducând în media, tabloidul și schimbând genurile și opiniile cititorilor, mai rău decât au fost schimbate partidele de către “traseiștii” din Parlament.

Îl acuză de injurii asupra anumitor persoane pulice, pe care le-ar fi “adulat” și apoi, “desfințat”. Consideră că este un om fără “vreo jenă etică”, condus de interese. Spune despre el că este “Un discipol străveziu al mistificărilor mascate în spatele unor jumătăți de adevăr și pseudoargumente.”

Îi “admira” tehnică de redactare a editorialelor, în care își desfința enunțurile făcute în introducere. Consideră că a avut un început profitabil, dar “Ușor-ușor, banii s-au împuținat și cota maestrului a scăzut, ceea ce l-a obligat să treacă la texte sofiste, închinate intereselor vremelnicilor săi angajatori. La vedere, sau mascați.”

În final, ajunge la adevărata problemă care a dus la acest atac, și anume, Cristoiu redactase un editorial, în care desfințase un ziarist, deoarece a avut curajul să îl contrazică, în perioada în care au lucrat împreună. Ionel Stoica, în momentul de față, ziarist al publicației “Adevărul”.

Problema lui Ion Cristoiu s-a legat de un articol semnat de Ionel Stoica. Acesta îl acuză că a omis să precizeze adevăratele dovezi în teoria conspirației puse la cale de Klaus Iohannis pentru a-l da jos pe Ponta, prin incendierea Clubului Colectiv.

Încheie cu o întrebare retorică, deoarece nu poate înțelege cum mai este luat în serios acest personaj, un condamnat pentru calomnie, un personaj cu poziții contradictorii, “un cameleon”.

Articolul a tras după el păreri pro și contra în care oamenii fie îl susțineau pe Ion Cristoiu și îi aduceau injurii autorului, fie îi dădeau dreptate lui Călin Nicolescu.

“Colectiv vs. Paris”, așa este intitulat următorul editorial publicat de Călin Nicolescu.

A ales ca temă pentru acest editorial, dezbaterile care s-au făcut în ultima perioadă asupra acestui subiect, mai precis părerea populației de a nu-și arată solidaritatea față de atentatele de la Paris, deoarece nici ei nu și-au arătat solidaritatea față de noi.

Consideră că astfel de persoane care gândesc în acest mod, sunt foarte ipocriți față de lume și de ce se întâmplă cu celelalte popoare. Suntem interesați doar de propria persoană. Și aici revine cu o interbare retorică: “Și i-aș mai întreba pe cei care gândesc așa de ce sunt sfâșiați de durere când le mor bunicii și părinții și indiferenți când au murit bunicii mei?!”

Consideră că deosebirea dintre cele două tragedii este foarte mare, cea mai importantă fiind aceea că nu poți compara natură acestora. Tragedia din Colectiv s-a petrecut datorită nepăsării și corupției acestei țări, iar cea din Paris a fost urmarea unui atentat religios.

Cauzele au fost scoase la suprafață de bilanțul făcut în urmă incendiului din Colectiv și sunt unele care implică lipsa de reguli și prezența coruptiei în țara noastră.

Autorul afirmă că fiecare dintre noi suntem complici la situații de acest fel, deoarece nu ne dăm seama sau nu vrem să realizăm ce se întâmplă în jurul noastru.

Apreciază sprijinul medical oferit de francezi și consideră că nu puteau să fie mai solidari decât au fost. Însă pentru noi a fost mai importantă fațada, faptul că nu și-au postat tricolorul nostru pe Facebook în semn de omagiu.

Cea mai mare diferența consideră că este civilizația celor două țări. Paris, a fost zdruncinat de un atentat asupra libertății unei societăți foarte diferită de noi, un model la care aspirăm, în timp ceea ce s-a întâmplat în Colectiv este urmarea unei lumi de nivel mediu.

Părerea redactorului a fost foarte apreciată de această dată, editorialul acumulând o mie cinci sute de like-uri și comentarii în care foarte multe persoane aveau aceleași păreri și îi admirau stilul direct și scurt în care și-a afirmat opinia.

Următorul editorial este unul social, în care Călin Nicolescu își spune propria opinie cu referire la acuzarea lui Raed Arafat, în urmă incendiului din Colectiv.

Titlul “Ce e anapoda în chestiunea Arafat”se referă la incidentele care s-au petrecut de când s-a pus pe picioare acest sistem.

Deși părerile sunt împărțite, Nicolescu consideră că acest sistem a fost o binecuvântare pentru țara noastră. Arafat a pus pe picioare acest sistem de intervenții pe propriile sale puteri, iar acesta a fost adoptat de statul roman, care nu făcea față la astfel de situații.

Așa cum este normal, în țară noastră, au apărut și în acest caz anumite probleme, începând cu avionul prăbușit în Apuseni, pe care sistemul român nu reușea să îl detecteze, planorul dispărut în Bucegi, care a fost găsit câteva luni mai târziu și în cele din urmă incidentul din Colectiv.

Autorul consideră că intervenția medicilor a fost una eficientă, dar nu poate spune același lucru despre faptul că ISU dă aviz anti-incendiu fără a verifica clădirile cu pricina.

Au fost reporteri și persoane care l-au absolvit de orice vină pe șeful acestui sistem, Nicolescu însă, îl găsește vinovat pentru că nu a realizat un set de proceduri, care să elimine dezordinea, pentru a acționa autoritățile mai eficient.

Demisiile mai multor persoane de la putere, au fost singurele soluții care s-au găsit după această tragedie, dar nu s-a pus problema demisionării lui Raed Arafat, acesta considerându-se lipsit de orice vină.

Aduce în discuție prăbușirea definitivă a lui Băsescu, atunci când acesta a fost împotriva “monopolului” creat de acest om, iar populația a ieșit pentru acesta în stradă, deși Băsescu avea foarte mare dreptate, consideră Nicolescu.

În cele din urmă, situația a rămas la fel, iar autorul încheie printr-o exprimare ironică “Dumnezeu cu mila. Că așa-i tradiția pe la noi!”, unde își arată îngrijorarea față de momentul în care acest om nu va mai conduce acest sistem.

Articolul nu a fost foarte bine primit de cititori, acesta având mai puțin de cinci sute de aprecieri și numeroase comentarii contra editorialului. Comentarii, în care Raed Arafat era lăudat, cititorii considerând că acesta nu poate fi acuzat de proastă funcționare a altui sistem.

Editorialul „Legalizarea tâlhăriei” arata o viziune a tâlharilor din politica românească.

Leadul cuprinde o descriere dură a acestora. Încă de la început, se adresează direct cititorilor, implicându-i emoțional „Nu intrați în panică! Nu-i vorba de tâlharii care jefuiesc bănci sau poștalioane. Ăștia-s plecați prin UE și, pe cale de consecință, nu și-au construit un lobby semnificativ în politica românească, dintr-o evidentă lipsă de interes. E vorba de eternii cârnățari ai epocii Ceaușescu, metamorfozați după decembrie '89 în politicieni semidocți și lipsiți de complexe când vine vorba de ridicol, penibil sau minciună.”

Subiectul gravitează în jurul ofensivei luate de „penalii gușati” în ceea ce privește cazul fostului ministru de Externe Titus Corlățean.

Isi arată indignarea față de continuarea mandatului unei persoane, care a primit pedeapsă cu suspendare: „Cu alte cuvinte, nu contează că ești un infractor dovedit, contează că n-ai stat la mititica (e binecunoscut că anturajul de acolo te strică și, în plus, nici nu poți mima că ai fost la serviciu, astfel încât șefii Camerelor să-ți poată atribui votul noianului de legi anti-Justiție care reprezintă singurele priorități ce par să frământe actualul Legislativ).”.

Îl consideră pe Titus Corlățean „artizanul obstrucționării votului din diasporă”, cel care a recidivat, fiind acuzat de abuz in serviciu, explicând pe înțelesul cititorilor ce înseamnă acest lucru: „acei șmecheri încrustați în funcțiile de decizie ale aparatului de stat care semnează contracte păguboase și distribuie după bunul lor plac banul public”.

Adresează o întrebare retorică cititorilor pentru a-i apropia cât mai mult de subiect: „Vă întreb, naiv: pe dumneavoastră, omul simplu nemufat la conducta banilor publici, v-a amenințat sau persecutat pe nedrept Justiția ticăloasă? Cum Dumnezeu se face că „procurorii ticăloși“ le caută pricină numai gușaților? Și unde-s antreprenorii noștri atunci când statul nu le mai livrează contracte? Ce afaceri de succes, altele decât cele cu bugetul de stat sau bugetele locale, au pus pe picioare în economia privată?”

Speră ca sentința procesului să nu rămână doar un proces de intenție si ironizează parlamentarii, care sunt ocupați de blocarea anticorupției, deși singura lege utilă adoptată până acum, a fost Legea antifumat, dar și pe aceasta au amendat-o când și-au dat seama ce au votat.

Atrage atenția cititorilor spre o singură soluție care ar putea termina acest razboi al „aristocrației” si anume, prezența societății românești, la urne: „Nu vă mai furați căciula: lehamitea ne este întreținută tocmai ca sistemul să supraviețuiască!”.

Editorialul are 621 de aprecieri și diverse comentarii. Cititorii l-au criticat pentru termenii folosiți ca „iobagi”, „neaosi”, „miorotici” și pentru cum s-a exprimat in ceea ce privește poporul român. Alții au fost de acord cu opinia sa, precizând că societatea noastră nu s-a schimbat și de câțiva ani mimează o democrație inexistentă.

Următorul editorial se intitulează „Testul scrutinului penalilor” și vizează indignarea societății pe site-urile de socializare în ceea ce privește alegerile locale.

Editorialistul își arată curiozitatea față de ceea ce va face această populație indignată, daca va gasi o soluție în acest sens, mergând la vot, sau doar, va rămâne in primul stadiu: „In fond, o vorbă veche din bătrâni spune că nu e prost cine cere, e prost cine dă. Testul e al societății civile. Întrebarea este dacă suntem capabili să depășim stadiul indignării pe Facebook și să mergem la vot, să facem ceva efectiv.”

De la începutul editorialului, se adresează în mod direct cititorilor, precizând că oameni ca Vanghelie, Negoita, Piedone, condamnați sau cercetați penal doresc să căștige alegerile locale.

Consideră că aceste candidaturi ar trebui să ne facă să ne punem niște semne de întrebare: „E vina lor că n-au bun-simț să-și clarifice statutul penal înainte să se ceară în fruntea bucatelor? Se baza cineva pe onoarea lor? Să fim serioși! Credeți că-i vina legii, care ar fi prea permisivă? Ei bine, nu! Imperfecta democrație spune că un om e nevinovat până când Justiția îl condamnă definitiv.”

Clarifică această situație, a prezenței acestora la candidatura locală prin lipsa votului nostru, prin lipsa de reacție a societății noastre si prin cei care sunt „scârbiți de vot”.

Astfel, acești „pseudolupi singuratici” câștigă alegerile cu ajutorul susținătorilor care și i-au atras în timp.

Toate aceste motive și scuze găsite de populație, duc la o astfel de situație, în care suntem conduși de acest fel de oameni.

Are o singură concluzie, aceea că noi suntem partași la această situație, pe care o disprețuim pe site-urile de socializare, deoarece nu reacționăm, nu luptăm pentru a schimba ceva.

Încheie printr-o frază care ar putea soluționa această problemă: „Fără acces la resurse și cu DNA-ul în cârcă, atotputernicii baroni de ieri au toate șansele să se dizolve în neant. Mai important, însă, societatea poate începe să spere la însănătoșire și măcar o relativă prosperitate.”

Editorialul nu a fost unul foarte apreciat, acumulând 47 de like-uri si 40 de comentarii, însă opiniile cititorilor au fost pe aceeași lungime de undă cu cele ale editorialistului.

Lipsa de aprecieri poate fi pusă pe seama noutății acestui articol, deoarece editorialistul a analizat un subiect deja cunoscut, care nu mai exercită un foarte mare interes.

Concluzii

Așa cum ne-am propus încă de la început, am analizat diferențele dintre discursul de opinie ale cotidianului Adevărul, în mediul online și în ziarul propriu-zis.

Am descoperit diferențe începând de la persoanele destinate să scrie editorialele, conținut, teme, până la cititori.

Există foarte multe diferențe între aceste două modalități de publicare a presei scrise, începând chiar cu așezarea în pagină. În varianta pe suport de hârtie a ziarului “Adevărul” discursul de opinie este plasat pe a cincea sau a șasea pagină, în stânga, pe o coloana sau două coloane de text.

Editorialul este scris și semnat doar de o autoritate a instituției și reprezintă imaginea

publicației, de asemenea el este cel care arată ideologia ziarului. Dacă un cititor dorește să afle apartenența unui ziar la un partid politic o poate face prin simpla citire a editorialului.

În varianta online totul se schimbă, editorialul nu apare pe o anumită pagină. Opiniile sunt încadrate într-un amalgam de opinii, “Blogurile adevărul.ro”.

Pe această platforma online sunt postate diferite texte de opinie, comentarii și analize care nu sunt semnate doar de o singură persoană cu autoritate în aceea publicație, ci sunt semnate de anumite persoane care vin din diverse domenii precum: scriitori, specialiști în drept, în politică, profesori universitari și artiști.

Publicația nu dorește să își exprime ideologia proprie că și în cazul ziarului realizat pe suport de hârtie și nici să influențeze cititorii, Blogurile adevărul.ro, și-au propus să aducă ceva în plus față de alte dezbateri din mediul online românesc.

Și-au asumat niște riscuri foarte mari și au vrut să abordeze păreri diferite, voci curajoase care pot fi criticate sau pot avea success prin publicațiile lor.

Au dorit ceva diferit, unde se poate dialoga deschis indiferent de ideologii sau divergențe, cu opinii proprii, total opuse, pentru că publicul să nu simtă o anumită orientare a ziarului. Aici putem vorbi despre o anumită obiectivitate în legătură cu poziția editorialului, dacă în metodă originală, editorialul ocupă un loc foarte important în imaginea ziarului, acum imaginea s-a schimbat total.

Cititorul este liber să aleagă ce subiect va citi sau ce subiect îl atrage, nu va avea un singur discurs de opinie că în cazul publicației tipice.

Acest lucru poate duce la atragerea mai multor cititori și din opoziție sau de asemenea poate perturba opinia cititorilor actuali, fideli care au fost obișnuiți cu o anumită poziție subiectivă, nu o poziție care poate satisface mai multe părți.

Cititorul își conturează foarte bine o anumită părere, subiectul fiind abordat din mai multe puncte de vedere, ceea ce poate fi benefic pentru acesta. El va fi cel care va alege ce va citi pentru a avea propriile opinii. Desigur, fiecare text are propria subiectivitate și la rândul sau influențează în anumită măsură cititorul, diferența constă doar în faptul că el este cel care va alege o opinie potrivită lui.

Ce are în plus această platformă? Opiniile bloggerilor pot fi urmărite în emisiunile “Adevărul Live”. Multe persoane cumpără un ziar de la chioșc pentru a citi un editorial bun, semnat de un anumit redactor, probabil mulți sunt curioși să afle cum este în realitate cel care semnează un articol de opinie, dacă acele opinii și valori îi aparțin lui, iar în această emisiune, cititorii pot să își urmărească idolii și adevărul din argumentele lor.

O altă diferența și probabil cea mai importantă, este aceea că varianta online a unei publicații oferă posibilitatea de dialog între autor și cititor. Cititorii pot să-și scrie propriile păreri sub textul în cauză. Comentariile lor nu vor putea fi șterse de bloggeri, deoarece cei care se ocupă de această parte sunt cei din departamentul “Community Desk” al redacției “Adevărul” .

Un text de opinie poate fi apreciat sau nu prin apăsarea butoanelor de like sau dislike sau poate fi postat mai departe pe alte site-uri de socializare precum Facebook și Tweetter.

O altă diferența este că autorul își poate publica singur textele fără că editorul să intervină foarte mult, ci doar se asigură că autorul se încadrează în condițiile și regulile stabilite de comun acord prin Ghidul de bune practici. Opiniile și textele autorilor sunt asumate de ei în totalitate, fără a aduce un prejudiciu publicației, iar opiniile lor nu reprezintă poziția ziarului.

Cât despre conținut, acesta este unul protejat legal, deoarece bloggerii dețin dreptul de autor pentru articolele scrise.

Deși online-ul pare a deține puterea, varianta pe suport de hârtie a ziarului “Adevărul” încă rezistă în presa scrisă și este poate unul dintre cele mai cumpărate cotidiene din România.

Tematica și tipologia editorialelor folosite în online și în presă pe suport de hârtie este și ea foarte diferită. În ziarul pe care îl cumpărăm zilnic de la chioșc, se întâmplă rar să apară un editorial narativ, deoarece editorialul trebuie să fie unul de mare importanță care să atragă masele și trebuie să reprezinte ziarul în ziua respectivă.

Și cel mai important este că mereu va fi semnat de o autoritate a publicației: redactor șef sau adjunct. De obicei, în “Adevărul”, apar editoriale propriu-zise, polemice sau de tip pamflet, în care întâlnim teme sociale sau politice în mare parte.

Editorialele cu teme politice și probleme sociale sunt cele care atrag cel mai mult cititorii pe site-ul ziarului.

Am constatat anumite greșeli în redactarea editorialelor de către redactorul adjunct-șef, atât pe platforma online cât și în ziar.

Am observat că anumite discursuri ale unor personalități care postează pe platforma “Adevărul.ro” au un impact mai mare asupra cititorilor, față de un editorial scris chiar de redactorul adjunct-șef. Acest lucru se poate dovedi prin mulțimea de aprecieri ale articolelor, față de puținele aprecieri ale textelor scrise de redactor.

Privind modalitatea de a influența, cititorul are tendința de a da dreptate editorialului din ziar, deoarece este părerea unei singure persoane, ziarul având un singur editorial. Mulți dintre noi am dat dreptate unui text din simplul fapt că suntem fideli acelei pulicații, ceea ce este total greșit. Acest lucru însă, se schimbă odată cu platforma online. Acolo, nu se exercită nicio presiune asupra cititorului, acesta având posibilitatea de a consulta mai multe opinii și de a-și formă o părere proprie despre un subiect, care să contrazică sau nu editorialul.

În concluzie, discursul de opinie în online aduce anumite beneficii publicației prin oportunitatea de dialogare cu publicul și prin posibilitatea de apreciere sau dezapreciere a textelor. Acest lucru ajută autorii editorialelor să își dea seama ceea ce își doresc cititorii să citească și ce îi atrage către un anumit tip de publicație.