Editor: Ion Bargan [621928]

— Volumul 2 —

Editor: Ion Bargan
Redactor: Lucia Țurcanu
Foto copertă: Alex Iordache
Design copertă: Ina Moroșanu
Tehnoredactare: Ina Moroșanu
© Andreea Russo
© Editura Bestseller
821.135.1(478)-31
R 95Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții
Russo, Andreea.
Amintiri din viitor / Andreea Russo ; cop.: Alex Iordache,
Ina Moroșanu. – Chișinău : Editura Bestseller, 2016
(Tipogr. „Bons Offices”) – . – ISBN 978-9975-3093-6-3.
Vol. 2. – 2016. – 174 p. – ISBN 978-9975-3143-2-9.

În memoria lui VladiMir Proca.
Mereu în amintirile mele.

7
Amintiri din ViitorSPECTACOL#1
Scena scăldată în întuneric părea
infinită. Deodată, se ivește o rază de
lumină, scoțând în evidență figura
ștearsă a unui bărbat care stă la un colț de
masă. În sală persistă tăcerea. Spectatorii
așteaptă ce are să urmeze.
Urmează un sunet provocat de doi pumni
în masă. Figura de pe scenă devine vie:
—Nu vreau să stau la masă. Nu vreau să
mănânc porcăria asta.
Farfuria cade pe podea și se transformă în
cioburi. E clar, urmează o scenă tensionată.

8
Andreea RussoDin celălalt colț al mesei, din întuneric, se
face auzit un glas calm și blând de bărbat:
—Stai pe loc.
—Stai tu, eu am obosit!
—Termină-ți porția, după care ești liber
să faci ce dorești.
—Liber? Ha! Tu știi ce înseamnă liberta –
te? Du-te dracului și dă-mi pace!
Dispare pata de lumină, iar când apare din
nou, în mijlocul scenei se află doar un scaun
întors către spectatori. Un timp, pe scenă nu
se întâmplă nimic, un moment subtil, speci –
fic pentru viață. Deodată, se aud pași ce se
apropie de scaun, bărbatul se așază și își duce
mâinile la ochi, apoi le coboară să- și astupe
gura, urmând un țipăt blocat între buze și
mâini:
—Da, sunt un laș!
Cu această replică, bărbatul își începe dia –
logul cu spectatorii.
—Am renunțat la visul de a deveni pilot.
Am renunțat la femeia pe care o iubeam. Am
renunțat la mine și am acceptat un sistem. Ce

9
Amintiri din Viitorvă uitați cu milă? Priviți-mi viața. Ajungând
la sfârșit, veți realiza că eu sunt reflectarea
voastră… sau voi a mea… Naiba să înțeleagă
cine pe cine.
Bărbatul se ridică, mută scaunul la un colț
de scenă și se așază din nou. Privește actorii
care intră în scenă, un tânăr și un bărbat
în vârstă ce se acomodează pe două fotolii
îndreptate unul spre celălalt.
—Ai decis?
—Ce să decid?
—Ai decis ce facultate vei urma?
—Păi, tu ai decis asta în locul meu, nu?
—Termină, țâncule, eu știu mai bine de
ce ai tu nevoie!
—Deci tu crezi că juridica e ceea de ce
am eu nevoie, corect?
—Corect.
—Îți scapă un amănunt foarte impor –
tant, eu nu cred a șa.
—Pe mine nu mă interesează ce crezi tu!
Vei face cum zic eu, iar acum cară-te din ochii
mei!

10
Andreea RussoBărbatul de pe scaun râde sarcastic.
—Ce ziceți, vă este cunoscută scena?
Recunosc, banalitate pură, banalitate
adevărată. Îmi amintesc că am ieșit atunci
nervos din biroul tatei, îmi ziceam în gând
că voi aplica unde îmi doresc eu, că tatăl meu
nu are cum să-mi dicteze viața, căci eu sunt
deja matur. Da, eram matur în vorbe, nu și
în fapte, pentru că peste patru luni mă aflam
acolo unde și-a dorit el.
De după cortină se aud două voci care se
ceartă:
—Nu-mi vine să cred că îmi zici asta atât
de ușor, cică „tatăl meu e contra căsătoriei
noastre din motiv că ești săracă”. Tu te-ai
auzit când ai zis asta?
—Eu nu am zis asta.
—Pe bune? Dar ce ai zis, spune-mi?
—Am zis că nu mă pot căsători cu tine.
—Iar motivul care e? Crezi că sunt inca –
pabilă să înțeleg elementarul? Sigur, tatăl tău
se consideră împăratul lumii, că el e cel mai
bun, iar ceilalți sunt răi. Ești un dobitoc, un

laș care nu-și poate șterge fundul fără tăticu.
Vei duce o viață dictată de altcineva, tristă și
posomorâtă. Du-te dracului, nu am de gând
să fac parte din asemenea peisaj.
Bărbatul se ridică și începe să se miște pe
scenă:
—Știți ce mi-a plăcut la femeia asta?
M-a trimis acolo unde era sigură că voi
ajunge, drept la dracu’. M-am însurat cu fiica
acestuia. Cum s-ar zice, mergi în ospeție, dar
te întorci cu cadou. E rândul meu să-mi joc
scena, să nu-mi criticați dur absența.
Bărbatul rămâne în picioare, la spatele lui
apare o femeie.

12
Andreea RussoBIBLIOTECA DE LA MARGINE
Propun să mergem pe stradă și să
urmărim protagonista, să o evidențiem
din tabloul sumbru creat de trecători.
O tânără studentă ce dansează invizibil la
muzica difuzată de căștile albe, abia zărite
printre părul ei de culoarea grâului.
Sfidează rutina zilnică și renunță la
traseul obișnuit pentru a ajunge la biblioteca
de la marginea orașului.
—Bună ziua, domnule Becker.
—Bună, Milena, iar nu mergi la univer –
sitate?
—Nu, am decis să îmi petrec toată ziua Cum e să dispari din propriul tău corp?
Dar din propria viață?

13
Amintiri din Viitoraici, cu dumneavoastră. Îi zâmbește ca un
copil care a pus ceva la cale.
—Să înțeleg că ai scris ceva nou.
—Da, dar am să vă arăt mai târziu. Vreau
mai întâi să vă întreb dacă ați auzit cumva de
o carte cu titlul Amintiri din viitor ?
—Aud pentru prima oară, despre ce-i
cartea?
—Sinceră să fiu, nu știu, pur și simplu în
ultima perioadă mă gândesc la această carte.
—Poate te gândești să o scrii tu?
—Nu, nu pot să scriu o carte deja scrisă.
—De unde știi că e scrisă?
—Știu, în fine, e complicat să explic ce se
întâmplă. Uitați-vă mai bine ce am scris eu.
(Spectacolul #)
—Hm, e o operă de teatru?
—Probabil, citiți, iar eu mă duc să-mi
aleg o carte.
Milena trece printre rafturile pline de
cărți și se gândește ce să facă pentru a afla
adevărul. Se întreabă cum poți să descoperi
ceva ce nu există în limitele normalului, dar

care e atât de viu în lumea imposibilului.
—Nu ai ales nicio carte?
—Nu am fost aleasă de nicio carte.
—Vreau continuarea la ce ai scris.
—Și eu o vreau.
Zâmbesc ambii.
—Milena, el iar e aici.
—Da, l-am văzut. Nu mă deranjează.
—Nu te deranjează, dar te interesează.
—Nu acum. Am plecat.
Pleacă undeva în gânduri, și în acel gând
i-a venit ideea de a se face brunetă. Avea
nevoie de o schimbare, de fapt schimbarea
avea nevoie de ea. Nu se mai recunoștea în
oglindă, nu se mai recunoștea nici ca om.
Milena dispăruse pur și simplu. Cum e să
dispari din propriul tău corp? Dar din propria
viață?

15
Amintiri din ViitorCARACTER
Mi-am ales o protagonistă cu caracter,
misterioasă și îndrăzneață. E
atât de prezentă aici și acum, de
parcă trecutul și viitorul se tem de ea. Are
răspunsuri și caută întrebări, căci răspunsul e
gol fără întrebare.
Studentă la Academia de Teatru, o
talentată actriță pe scena propriei vieți. Nu e
ușor să ascunzi frica în spatele curajului.
—Pe unde ai umblat? Doamna Tamm e
enervată rău.
—Am avut o urgență.
—Milena, despre ce urgență vorbești? Nu e ușor să ascunzi frica în spatele curajului.

16
Andreea RussoSpectacolul e în două zile, iar tu numeri
păduchii de pe străzi.
—Da, îi număr, să-ți zic câți am desco –
perit azi?
—Taci și hai pe scenă.
—Nu vreau să joc în piesa asta prostească!
—Să-i zici asta doamnei Tamm.
—Și am să-i zic!
Martin se uită cum Milena se îndreaptă
serioasă către doamna Tamm, spunând,
inconștient, cu voce tare: „Fata asta nu e
normală”.
—Bună ziua, doamna Tamm.
—Cine a binevoit să apară?! Milena!
Să înțeleg că vrei să-ți iei rămas-bun de la
teatru?
—Înțelegeți corect.
—Poftim? de mirată ce e, doamna Tamm
se ridică în picioare.
—Vreau să plec de la teatru.
—Pe ultima sută de metri, vrei să pleci
de la teatru?!
—Da, am zis ceva ieșit din comun?

17
Amintiri din Viitor —Ai zis. Fată proastă! Cum îndrăznești
să-mi vii cu două zile înainte de spectacol cu
asemenea replici?!
—Îndrăznesc! E viața mea și eu decid ce
să fac cu ea. Și în cazul în care vreau să mă
arunc sub tren, mă arunc!
—Nu, vei rămâne și vei juca în spectacol,
iar după, fii bună și dispari din ochii mei.
—Nu vreau.
—Nu e cum vrei tu.
—E cum vreau eu! Și am să demonstrez
asta.
Se întoarce și pleacă. Scenă tipică pentru
protagonista mea.
Martin o vede și o oprește:
—Milena, nu fă prostii, te rog, gândește- te
bine înainte de a lua o decizie.
—M-am gândit, crede-mă, m-am gândit
bine. Nu mai vreau să fiu Milena, nu mai
vreau să arăt, să trăiesc ca Milena, sunt de fapt
alt om, mă simt alt om. Teatrul nu mai este
pentru mine. Până acum am răbdat totul, am
răbdat și am muncit, am răbdat-o pe doamna

Tamm, ba mai mult, mi-a fost frică de ea,
însă totul s-a schimbat. Știi, e minunat când
pleci atunci când simți că nu mai e locul tău.
Prea mulți oameni rămân doar din motiv că
trebuie, din motiv că lumea ar zice că fac o
prostie dacă pleacă. Martin, nu mă consider
o proastă la momentul de față.
—Ai muncit prea mult, ca să renunți la
ultimul pas.
—Dacă în schimbul acestui ultim pas
obțin împlinire, atunci sunt gata să renunț.
—Fie, ești fată mare, știi mai bine.
Milena îi zâmbește delicat.
—Dar ce urmează să faci? Te-ai gândit?
—Da, urmează să mă fac brunetă.

19
Amintiri din ViitorX
Din mulțimea de oameni o zăresc,
toată în negru, sigură și puternică,
da, anume putere văd în ea.
Indiferentă față de privirile care o mănâncă,
față de mine, trece pe alături și se îndreaptă
spre casă.
Locuiește la al cincilea etaj, singură, alte
detalii nu adaug, însă nu pot să nu descriu
corpul ei aruncat și uitat pe pat, privirea ei
îndreptată pe tavan. Admiră păsările din
hârtie albă atârnate de acesta. Se ridică și
scoate din buzunar o nouă pasăre, se forțează
pentru a o atârna. Doare când îți amintești că ai fost abandonat, dar doare
și mai tare atunci când nu știi ce ai abandonat:
un om, o povară, o viață sau pe tine însuți.

20
Andreea RussoMilena deschide ușa și apare el. Până
nu am început descrierea lui, recunosc că
nutresc cea mai sinceră ură față de acest
personaj episodic, îl voi numi X.
Fie, nici nu îl descriu, trec la dialog:
—Ha, tu erai, intră.
—Salutare și ție Milena.
—Ce vrei?
—Poftim? Ce vreau? Nu-ți pare..
—Nu-mi pare!
—Într-o bună zi ai să mă scoți de pe fix,
și atunci..
—Și atunci ce? Mm? Ne vom despărți?
—Da.
—Eu vreau azi să mă despart.
—Femeie, ce apucături ai și tu la ora asta?
—X, doresc să încheiem relația, ce nu e
clar aici?
—Nu, nu e clar ce s-a întâmplat de te-ai
schimbat atât de mult. De când ai revenit ești
pur și simplu alt om, ai abandonat teatrul,
prietenii, și pe mine, deja.
—Ai dreptate, am devenit un alt om, iar în

21
Amintiri din Viitorviața acestui om nou tu nu mai ai ce căuta.
—Sigur, înțeleg, ce să caut acolo unde
eram ani de zile așteptat, căutat și iubit? Am
construit această relație împreună, iar tu dai
așa simplu cu piciorul?
—Da, dau, din motiv că atunci când am
început să construim ceva împreună, ambii
eram conștienți de faptul că acel ceva are să
dispară odată cu dispariția unuia dintre noi
doi. Atunci fiecare în parte și-a asumat riscul,
deci să nu ne aprofundăm în ideea cu cine e
vinovatul.
—Am înțeles. Accept.
X s-a întors și a plecat. Părea că este
indiferent, dar nimeni de fapt nu știe ce se
întâmplă cu adevărat în interiorul unui om.
Eu nu știam ce se întâmplă în interiorul
Milenei, ea nu știa ce se întâmplă în interiorul
lui, el, asemeni mie, nu era la curent cu ce
simte ea, iar ei doi nu știau că eu exist.
Mereu am fost de părerea că cel mai mult
suferă cel care părăsește, anume cel care
dă cu piciorul nu în partener, dar în sine. E

mai ușor să fii o victimă, de regulă victima
găsește pretutindeni consolare, iar vinovatul,
pe lângă faptul că e judecat de toți, se mai
judecă și el pe deasupra. Da, roade mândria
la amintirea faptului că ai fost abandonat,
dar mai mult doare atunci când nu știi ce ai
abandonat: un om, o povară, o viață sau pe
tine însuți.
După ce X a plecat Milena s-a întins pe pat
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă
patru ani de relație nici nu au existat. Atunci
a înțeles că într-adevăr te poți trezi într-o
dimineață fără urmă de sentimente. Cine
e vinovatul? Cum să se condamne pentru
faptul că nu simte nimic? Pentru faptul că
nu dorește să regrete, să plângă un sfârșit de
relație?
Păsări albe de hârtie îi atârnă deasupra
capului, închide ochii pentru a-și imagina că
este una din ele. Un alb blocat într-o formă.
Un suflet blocat într-un alb. A început să
plângă în hohote, de milă, de faptul că nu
simte nimic, de faptul că Milena nu mai este.

23
Amintiri din ViitorPRIMUL DIALOG
—Bună ziua, domnule Becker.
—Bună, Milena. Totul e în regulă?
—Da.
—A trecut X pe aici, mi-a povestit ce s-a
întâmplat recent.
—Intuiam că anume așa va face.
—În una are el dreptate, într-adevăr
te-ai schimbat, distrugi totul.
—Oare de ce credeți că îmi distrug viața?
Poate că eu mi-o construiesc? De multe ori,
atunci când vrei să construiești ceva nou, e
nevoie să te speli de tot ce-i vechi, de acea
povară. Nimeni nu zice să arunci trecutul la Pentru a trece mai departe, e nevoie să
pășești peste ceea ce realmente te face nefericit și slab.

24
Andreea Russocoșul de gunoi, dar e evident faptul că pentru
a trece mai departe e nevoie să pășești peste
ceea ce realmente te face nefericit și slab.
—Mi-ai amintit de o persoană.
—Îmi povestiți?
—Era genul de femeie pe care o admiri
de la depărtare. Un foc care încălzește
privirea, dar îți e frică să te apropii, pentru că
ai putea să arzi. Frumos suflet. S-a întipărit
în memoria mea puterea ei de a te ridica
atunci când îngenunchezi moral, te învăța
să mergi din nou, oferindu-ți sprijin, după
care se grăbea să sară în ajutor altora. Dar,
brusc, a devenit un alt om. Atunci eram prea
tânăr pentru a înțelege că schimbarea nu se
produce niciodată brusc, aceasta presupune
un proces îndelungat, în urma căruia sau
se construiește ceva, sau se distruge. Purta
o durere interioară care, la un moment dat,
a tras-o în jos, atunci nimeni nu i-a sărit în
ajutor, nici chiar eu. A ars și ea, într-un final.
—Ce s-a întâmplat?
—S-a sinucis.

—V-ați simțit vinovat?
—Încă mă mai simt vinovat.
S-a așternut tăcerea.
—Milena, mă tem pentru tine.
—Nu e cazul, eu mă schimb pentru a
construi. Apropo, el nu e aici?
—Cum să nu, este, uite că te urmărește.
Milena a întors capul și m-a văzut. Apoi
s-a apropiat:
—Salut.
—Salut.
A dat scaunul la o parte pentru a se așeza.
—Eu…
—Pe mine nu mă interesează de ce mă
urmărești.
—Bine. Atunci…
—Nici nu vreau să clarific trecutul.
—Dar de…
—De unde știu? Ghici.
Nu-mi venea să cred. Aveam impresia că
știe, însă îmi lipsea curajul să fiu eu cel care
rostește adevărul:
—Mir, totul s-a schimbat, totalmente.

26
Andreea RussoSPECTACOL#2
—Ești bărbat sau ce ești?
Tăceam. Consider că e cel mai elocvent
răspuns la o asemenea întrebare stupidă.
—Ia, vezi că îți cunoști bine poziția?
Atunci când eu vorbesc tu taci și asculți!
—Femeie, nu mă impune să fac păcate.
—Ești în stare să faci ceva? Hai, nu aerisi
cuvintele fără rost.
Din nou am ales să tac. Alegerea,
până la urmă, devine o deprindere. Am
tăcut în primul an, în al cincilea, în al
cincisprezecelea. Ocupația ei preferată era să
se joace cu nervii mei, iar eu îi permiteam, Adevărul e că nu te poți forța să îndrăgești ceea ce îți
e străin, căci ne îndrăgostim de noi, de oamenii care
seamănă cu noi, de tot ce ne caracterizează.

27
Amintiri din Viitorîntr-atât de absent de la propria viață am
fost, încât am permis să fiu utilizat drept
decor. Eram prieten cu oameni-decor,
întâlneam oameni-decor, eram prezent
la înmormântarea oamenilor -decor. Noi
suntem mai mulți decât se crede, decât ar
trebui.
Îmi amintesc de promisiunea pe
care mi-am făcut-o odată cu atingerea
majoratului, și anume cea de a deveni o
personalitate demnă de admirație. Ha,
admirată de coada câinelui! Da, mă plâng de
prostie, nu de soartă, oameni, circumstanțe,
dar anume de prostia de care am dat dovadă
pe parcursul întregii mele vieți. Când am
decis să urmez porunca tatălui, credeam
că, cu timpul, voi îndrăgi acea profesie, că
poate greșesc, că poate nu conștientizez de
ce anume am eu nevoie. La fel credeam și
atunci când m-am însurat fără sentimente.
Doamne, ce stupiditate, adevărul e că nu te
poți forța să îndrăgești ceea ce îți e străin,
căci ne îndrăgostim de noi, de oamenii care

seamănă cu noi, de tot ce ne caracterizează.
Iar timpul? Ce rămâne cu timpul care eșuează
în golul creat de aceste decizii? Nimic, pur și
simplu dispare, iar odată cu el dispărem și
noi.
—De ce le zici asta? se aude vocea de la
celălalt capăt de masă.
—Sper ca ei să nu îmi repete pașii greșiți
sau să își schimbe traiectoria cât nu e târziu.
—N-au să te asculte, ei cred că joci tea –
tru, că ăsta e scenariul.
—Dar eu nu joc.
—Dar ei nu știu.
—Și ce să fac în asemenea caz?
—Demonstrează-le că trăiești.
—Să demonstrez că trăiesc?
—Da.
—Cum pot demonstra că trăiesc? Nu în –
țeleg.
—Gândește-te. A gândi face parte din
viață.

29
Amintiri din ViitorJURNALUL DIN VIITOR
Când mor oamenii? Atunci când îi pui
în groapă sau atunci când îi ștergi din
memorie? Amelia l-a îngropat pe Mir
de viu, după înmormântarea acestuia. Haos?
Probabil, dar cum e să afli că omul pe care l-ai
iubit și l-ai înmormântat e viu?
O scrisoare bizară apărută la cinci luni
după înmormântare a schimbat multe. În
primul rând, sentimentul divin de dragoste
s-a transformat într-o detestare nemărginită,
căci adevărul e în stare să distrugă.
Să fugi în suferință atâția ani pentru a
apăra de durere persoana dragă, după care Trecutul rar când te lasă în pace, acestuia îi place să
revină în cel mai neașteptat mod și timp, demonstrând
că el e cel care hotărăște când are să plece.

30
Andreea Russosă dezvălui totul, să îl lovești în cap cu acea
durere, cine mai face așa? Cine altul decât
Mir.
Amelia nu a citit Jurnalul ei din viitor, ea
conștientiza cât de periculos e viitorul când
e cunoscut, avea multe neclarități, își dorea
să vorbească cu Mir, însă durerea care s-a
năpustit peste ea s-a transformat într-un zid
de ură. Ea a decis să lase trecutul în trecut,
pur și simplu să meargă mai departe, chiar
dacă acest mai departe înseamnă o viață
nouă, începută de la zero. A abandonat casa,
familia, prietenii, facultatea, chiar și numele.
Nu mai era Amelia, era Milena, locuia în
altă țară, vorbea altă limbă, era împreună
cu alt om, dar trecutul rar când te lasă în
pace, acestuia îi place să revină în cel mai
neașteptat mod și timp, demonstrând că el e
cel care hotărăște când are să plece.
Ce nu s-a luat în calcul? Până la urmă,
omul e cel care decide dacă să deschidă
ușa trecutului sau să i-o trântească în nas.
Milena nu-și dorea să devină din nou Amelia,

plus că atâtea lucruri s-au schimbat, totul era
diferit, amintirile din trecut îi dispăruseră,
iar în schimbul acestora apăruse amintiri din
viitor.
V-ați uitat vreodată la umbra mâinilor
voastre? La cele zece degete ce se mișcă în
armonie. Oare dacă ar fi în total opt, nouă,
unsprezece sau douăsprezece, ar mai fi
armonie? Consider că dacă m-aș naște cu opt
degete și niciodată nu aș vedea un om cu zece
degete, m-aș considera om normal. În sensul
că normalul e o categorie în care intră toți
și dacă ceva anormal e caracteristic pentru
99% din populație, atunci acest anormal
instantaneu devine normal. Oricât aș lupta
să demonstrez că sunt normal, atâta timp
cât fac parte din acel 1%, nu are niciun sens.
Singura scăpare e să intru în cele 99%.

32
Andreea RussoAPĂRARE DE ADEVĂR
—Amelia, știu că totul s-a schimbat, dar
vreau foarte mult să discutăm.
—Mă numesc Milena. Mir a decedat,
Amelia a dispărut, iar noi doi nu avem ce discuta.
—Uite, stai, permite-mi să îți explic.
Totul în lume are o explicație.
—Eu nu am nevoie de explicații, chiar
nu înțelegi?
—Nu fi încăpățânată și ai răbdare să
asculți un mesaj până la capăt.
—Să-ți asculte oglinda minciunile,
cară- te din ochii mei.
—Minciuni? Tu știi viitorul, tu știi Nimeni nu pleacă fără permisiunea noastră,
o plecare înseamnă o absență, iar o absență fizică
niciodată nu poate fi numită plecare,
pleacă doar cel care absentează din suflet.

33
Amintiri din Viitoradevărul și știi că vom fi împreună, pentru ce
să complicăm lucrurile?
—De unde ai luat că știu viitorul, eu nu
am citit Jurnalul din viitor.
—Nici nu trebuia să citești. Nu eu l-am
scris, adică l-am scris eu dar nu eu ți l-am
transmis, niciodată nu era să fac una ca asta.
Nici jurnalele mele nu ți le-am dat, mereu am
avut drept scop să te apăr de acest adevăr.
Doar știi, știm ambii ce se întâmplă.
—Dacă vrei să mă protejezi, dispari.
—Nu pot.
—Nu vrei.
—Da, și asta, dar chiar nu mai pot să fug
de tine, pentru că asta ar însemna să fug de
mine, iar eu am obosit să tot fug, să mă tot
sinucid zilnic. Vreau să fim împreună, vreau
să clarificăm totul și să ne mai dăm o șansă.
—Imposibil, uită.
—Totul în lume e posibil, refuz să accept
altă idee.
—Refuză cât încape în tine. Milena se
ridică și pleacă.

—Nu, nu pleca.
Atât de des îi rugăm pe oameni să nu
plece, cerșim milă, dar mereu uităm ceva
important, faptul că nimeni nu pleacă fără
permisiunea noastră, o plecare înseamnă
o absență, iar o absență fizică niciodată nu
poate fi numită plecare, pleacă doar cel care
absentează din suflet.
Mir se ridică și merge din urma ei, ca
întotdeauna, își urmărește protagonista.
Urmărește dorința de a repara totul și de a
aduce trecutul la viață, în prezent.

35
Amintiri din ViitorDUPĂ MOARTE E VIAȚĂ
Ai plâns, ai simțit durere, ai suportat
golul provocat de dispariția unui
om, ai căutat sens în a continua
traseul vieții, ai văzut cum sicriul s-a înecat
în pământ, ai aflat că el e viu. Hm, frumoasă
istorie, nici nu știi dacă să plângi de bucurie
sau să râzi de prostie. Un om care dispare
benevol, mai bine zis, moare, fix așa și apare,
mai exact, învie.
Unele persoane sunt foarte amuzante.
Ele consideră că au dreptul să reapară în
viața noastră, deși, teoretic, au dreptul să
mai dispară o dată. Unele persoane consideră
că au dreptul să reapară în viața noastră,
deși, teoretic, au dreptul să mai dispară o dată.

36
Andreea RussoPentru a face mai clară toată această istorie,
am să vă povestesc viața Ameliei de la apariția
scrisorii în care Mir declara că e viu, până
la momentul în care cei doi se reîntâlnesc.
Trebuie să vă povestesc trei ani și jumătate
din viața Ameliei, nu vreau să mă grăbesc, voi
scrie totul în detalii. De ce? Pentru că în aceste
detalii se ascund toate răspunsurile.
Citind scrisoarea, Amelia se prăbuși la
pământ. Simțea bucurie și ură.
—Doamne, Amelia, ce s-a întâmplat?
Ridică-te.
—Sandra, te rog, lasă-mă.
—Ce e în scrisoare? Sandra ia să citească
ce era scris. Cine a scris asta? Mir?! E viu?!
—Da, el. E viu. Amelia s-a ridicat de
parcă nu se întâmplase nimic, nu-i plăcea să
se arate slabă de fire, nu o caracteriza.
—Și acum ce veți face?
—Nimic, ce ar trebui să facem?
—Nu știu, să vă vedeți, să clarificați.
—Sandra, eu nu am ce să clarific, el e
mort pentru mine.

37
Amintiri din Viitor —Ce vorbești aiureli, trebuie să te bucuri.
—Să mă bucur?! Pe bune?! Mai întâi a
dat cu piatra în mine să plec, am plecat, a
plecat și el în lumea mare, apoi a revenit să
fim prieteni, după care a murit, după care am
aflat că mă iubea, că a fost un om diferit de
toți, că tot ce a făcut a fost ca să mă apere de
durere. Dar oare un om care își dorea să mă
apere de durere avea să îmi dezvăluie totul?
A fugit de mine pentru a mă apăra, apoi, în
mod conștient, m-a distrus? Acum aflu că e
viu? Să mă bucur? Să mă bucur că e un prost?
Asta se numește bătaie de joc, să se ducă
dracului cu tot cu amintirile lui din viitor.
—Dar trebuie să fie o explicație. Sunt
sigură.
—Pe mine nu mă încălzesc explicațiile
lui, am pus punct și merg mai departe.
—El te va căuta.
—Nu mă va găsi, eu plec, de mult îmi
pusesem în gând.
—Pleci? Unde pleci?
—Nu contează unde, contează că plec,

pentru că am nevoie de o plecare.
—Amelia, nu merită să pleci din cauza
lui.
—Eu plec din cauza mea, nu din cauza
lui. Probabil că da, fug de mine, dar dacă doar
așa voi deveni fericită, atunci sunt gata să fac
acest pas.
—Cu carnetul ce faci? E scris că e
Jurnalul tău din viitor.
—Îl voi arde. Viitorul are timpul și locul
lui.

39
Amintiri din ViitorUN TREN ȘI TREI COPACI
Vă place să faceți bagaje? Să călătoriți?
Să fugiți de monotonie și să alergați
spre noi orizonturi? Să vă ascundeți
de persoana voastră printre străini, pentru a
reveni un alt om, de parcă acei străini v-au
remodelat personalitatea?
Amelia își făcea bagajele, însă nu le făcea
pentru o eventuală călătorie, dar pentru un
început, acel început despre care a scris mult,
dar abia acum s-a decis să îl înceapă. Nu se
gândea dacă nu cumva face un pas greșit. Nu
avea niciun rost. Urma doar să îl execute și să
înțeleagă dacă a luat decizia corectă, dar, să Noi înșine hotărâm dacă decizia
a fost luată corect sau greșit.

40
Andreea Russofim serioși, noi înșine hotărâm dacă decizia a
fost luată corect sau nu.
Între timp, intră Sandra în odaie:
—Amelia, a venit Mark, cum fac?
—Permite-i să intre.
Se aude cum Mark urcă treptele,
Amelia ignoră conștient aceste sunete și își
împachetează cu calm lucrurile.
—Unde pleci?
—Salut și ție, Mark. Amelia își îndreaptă
spatele și îi zâmbește.
—Da, scuze, te salut. Deci unde pleci?
—Undeva în lume.
—Puteai să-mi zici de la bun început că
nu vrei să-mi spui.
—Păi, cam asta am și făcut. Își zâmbesc
ambii, nu e ușor să eviți o relație dintre doi
oameni, mai ales când tu ești unul dintre cei
doi.
—Pe mult timp?
—Mark, nu mai revin.
—Credeam că pleci pentru a te întoarce.
—Credeai sau sperai?

41
Amintiri din Viitor —Speram.
Amelia se apropie de Mark și îl îmbrăți –
șează, șoptindu-i la ureche:
—Alungă-mă din sufletul tău, dacă nu
mă poți lăsa să plec.
Se privesc în ochi, după care Amelia se
apucă iar de împachetat bagaje.
—Dacă ai nevoie de ajutor, să mă anunți.
—Da, vreau să te rog ceva.
—Ce anume?
—Să nu-i zici lui Mir nimic despre mine,
absolut nimic, nici despre această discuție.
Mark o privește uluit.
—Dar, Amelia, Mir a murit, ce-i cu tine?
—Mir e viu, în curând îți va pune
întrebări legate de mine, dar te rog să nu-i
zici nimic.
—Stai, stai că nu înțeleg nimic.
—Ce nu înțelegi? Mir și-a înscenat
moartea, de fapt e viu.
—Dar de unde știi? Mark se așază pe o
margine de pat.
—Mi-a transmis o scrisoare, privește.

42
Andreea Russo —Ei bine, dar nu te-ai gândit că
scrisoarea a fost trimisă înainte ca el să
moară? Că doar am fost prezenți cu toții la
înmormântare.
—L-ai văzut în sicriu? Eu nu am văzut
nimic, sicriul era gol.
—Păi da, era gol, doar știi că din avion
nu a rămas nimic, toți cei de la bord au fost
îngropați în sicrie goale.
—Mark, Mir e viu, vrei, crede, nu vrei,
nu crede.
—Deci să nu îi zic că ți-ai schimbat
numele?
—Nu, absolut nimic.
—Stai, tu știai că eu cunosc asemenea
detalii?
—Păi, era logic. Mă așteptam să fi aflat
totul.
—De ce Milena?
—Îmi place. Consider că mă
caracterizează, nu?
—Nu, nu numele te caracterizează pe
tine, ci tu caracterizezi un nume, iar acesta

este Amelia, nu Milena.
—Fie. În câteva ore iau trenul, mă
conduci?
—Nu cred că e o decizie bună,
scutește-mă de priveliștea plecării tale.
—Bine, te scutesc, râde Amelia.
Gara mirosea a emoție. Locul în care
oamenii vin și pleacă, locul în care oamenii
întâmpină persoanele dragi sau le urează un
drum bun. Amelia nu dorea să fie petrecută,
nu dorea să i se facă inima grea văzându- și
prietenii triști, nu dorea să simtă acea
emoție de durere cu cei dragi. A urcat în tren
și privea peste geam. Trenul încă nu pornea,
aștepta cu nerăbdare pornirea acestuia, căci
cu cât mai degrabă se mișcau din loc, cu atât
mai repede avea să se îndepărteze de trecutul
său. Privea peste geam, trenul se mișca, a
numărat un copac, al doilea, al treilea… deja
e Milena.

44
Andreea Russo STEAUA NEAGRĂ
Când era mică, Amelia mereu avea
părul împletit în cosițe, îi plăcea când
o împletea mama. Atâta timp cât
mama îi împletea părul, Amelia îi povestea o
istorioară din viitor.
—Mamă, azi despre ce vrei să îți
povestesc?
—Despre visul ei, scumpa mea.
—Visul ei? Cred că visul ei e să devină
actriță.
—Nu va deveni?
—Nu.
—De ce crezi asta?Probabil, dragostea față de vis nu e eternă.

45
Amintiri din Viitor —Mamă, sunt doar niște presupuneri,
nu am de unde să știu viitorul.
—Păi, bine, și de ce ai asemenea
presupuneri triste?
—Nu știu, nu cred că voi juca, am
impresia că drumul meu constă în altceva.
—În ce anume?
—În a scrie cărți.
—Frumos, totuși te sfătui să mergi spre
visul tău.
—Într-o zi, o tânără domnișoară va
merge în tren și va privi peste geam, va
număra copacii și se va gândi la faptul că
urmează să joace pe scenă. Ea va ști că această
plăcere are să dureze puțin, motiv pentru
care își dorea să savureze din plin puținul.
—Dar de ce va dura puțin?
—Nu știu. Probabil, dragostea față de
vis nu e eternă.
—Dar ea va fi împlinită după această
alegere?
—Da.
—Atunci e bine, asta contează.

—Știi, mamă, ea îmi amintește de o stea
neagră.
—Stea neagră?
—Da, o stea care se stinge de bunăvoie și
totodată lucește înăuntrul ei de fericire.
Amelia se privea în oglindă, avea două
cosițe împletite, legate cu dantelă. S-a dus
rapid să aștearnă istorioara pe hârtie, apoi
din acea foaie a modelat o pasăre. Peste
câteva minute, copila se întindea spre pod,
urcată pe scaun, și atârnă de pod încă o
pasăre din hârtie albă.

47
Amintiri din ViitorAL CINCILEA ETAJ
La al câtelea etaj reîncepe viața? Milena
s-a mutat într-un apartament de la
etajul cinci. Pereții goi o încântau,
vizualiza cum vor arăta în curând, se gândea
că vrea un pat mare, alb, cu așternuturi
pastelate și multe pernuțe, își mai dorea și
o oglindă mare, simplă, cu ramă din lemn
vopsit în alb și înfrumusețată cu beculețe
mici. Pereții să fie împodobiți cu fotografii
și etajere pe care cărțile își vor găsi locul
potrivit. Milena ridică capul spre pod, acesta
era gol, un pod golit de păsări însemna
pentru ea un cer golit de păsări. Și-a amintit La al câtelea etaj reîncepe viața?

48
Andreea Russode anii copilăriei, un obicei din trecut, preluat
în viața ei nouă, i se părea ceva inedit, căci
nimic mai nou decât un trecut căruia i se mai
dă o șansă.
Fusese acceptată la academia de teatru,
chiar din prima zi îl întâlnise pe Martin pe
culoarul academiei:
—Mă scuzați, Milena îl opri pe primul
trecător, ați putea să mă ajutați?
—Da, sigur.
—Unde se află sala numărul 11? Din
păcate nu o găsesc.
—E cu un etaj mai sus, merg și eu acolo.
Martin mă cheamă. Acesta îi întinde mâna.
—Milena.
—Frumos nume aveți, domnișoară.
—Vă mulțumesc mult. Sunteți student?
—Eu? Nu, sunt, să zicem, fac de toate
în acest „teatru”. Joc, ajut profesorii, fac
make-up și decorații, uneori mai și învăț.
—Interesant.
—Tu nu arăți a tânără de 18 ani.
—De fapt nici nu am 18, am 21.

49
Amintiri din Viitor —Cam târziu ai decis să devii studentă?
—Da, cam așa…
—Am glumit, aici sunt studenți și de 26
de ani, nu contează vârsta, contează dorința.
Bine, iată am și ajuns, încântat de cunoștință.
—Asemenea, îi zâmbește Milena.
Trecuse ceva timp, Milena își amenajase
apartamentul după placul ei, își făcuse
prieteni noi, petrecea mult timp cu Martin,
plus la toate, descoperise o bibliotecă
impresionantă, unde îl cunoscuse pe domnul
Becker. Era fericită, zâmbea foarte mult,
explora cu ardoare un nou oraș și o nouă
viață, adăuga pe pod câte o pasăre în fiecare
zi, dar se gândea la el, la faptul că oriunde ar
fugi, nu are cum să scape de propriile gânduri
și amintiri. Cam pe atunci apăruse și prima
scrisoare, de parcă cel care i-a transmis-o știa
ce sentimente se ascund în sufletul Milenei.
„Salut, deja Milena,
Știi că nu sunt cel mai romantic om,
probabil ți-am mai zis-o. Nici nu-mi place

să scriu mult despre ce simt și cum simt.
Peste patru ani ne vom revedea. Tu mă
vei aștepta, iar eu voi reveni. Nu îți zic
data, o cunoști.”

51
Amintiri din ViitorDIN NOU X
—Bună dimineața! Odată cu intrarea
Milenei în bibliotecă parcă apăruse soarele la
miez de noapte.
—Bună, Milena, ai citit cartea?
—Da, am citit-o, dar cred că nu i-am
plăcut, pentru că nici ea nu m-a plăcut.
—Deci nu ești tu cititorul ei, atunci
du-te să fii aleasă de o carte nouă.
Milena i-a zâmbit și a plecat printre
rafturi, pentru a fi aleasă de o anumită carte,
dar fusese aleasă de un om. Atunci, pentru
întâia oară, X o văzu pe Milena.
—Domnule Becker, cine e acea domni -Nu cred că avea să mă observe
dacă nu aș fi ignorat-o.

52
Andreea Russoșoara, arată el spre Milena.
—Hm, Milena. Ți-a plăcut? îl întreabă
cu zâmbetul pe buze domnul Becker.
—Posibil, răspunde Darius ascunzân –
du-și privirea.
După acea zi, Darius o vedea destul de des
pe Milena, dar Milena nici nu știa de existența
lui, ea venea o dată la două zile pentru o nouă
carte, vorbea cu domnul Becker și pleca.
—Băiete, de ce nu te apropii de ea, sau
aștepți să se mărite? l-a întrebat domnul
Becker pe Darius.
—Aștept ea să mă vadă.
—Păi cu atâta așteptare cred că te va
vedea în rai.
—Contează că mă va vedea.
A doua seară, Milena a fost invitată de
niște prieteni în oraș, printre ei era și Darius.
—Hey, Marius, cum a fost în Norvegia?
întreabă Milena.
—Bine, îți povestesc detaliile după, uite,
acesta este Darius, faceți cunoștință.
—Încântată de cunoștință.

53
Amintiri din Viitor —Asemenea, îi răspunde Darius, apoi se
apropie de alți cunoscuți ai săi.
Deși au petrecut seara în aceeași companie,
nu și-au vorbit. Darius nici nu întorcea capul
spre Milena, din contra, se părea că o ignoră
în mod inconștient, de parcă ar fi fost doar o
umbră trecătoare ce s-a oprit să urmărească
niște străini. În fond, Milena nu se simțea
umilită, dar e clar că nimănui nu îi este pe
plac o asemenea atitudine. Fata se scuză că
are o urgență și plecă. Era de părerea că va
primi mai multă plăcere de la un ceai și o
carte bună, decât să suporte compania unui
individ arogant.
În câteva zile, Milena iar a intrat în
bibliotecă cu zâmbetul pe față, dar zâmbetul
a dat bir cu fugiții îndată ce l-a văzut pe
Darius. În gândul ei a răsunat o întrebare:
„Ce caută această maimuță arogantă aici?” A
decis să facă așa cum a făcut și el, și anume
să îl ignore.
—Bună ziua, domnule Becker, am adus
cartea, poftim.

54
Andreea Russo —Bună, Milena, ți-a plăcut?
—Da, mult.
—Mă bucur.
Între timp, s-a apropiat Darius de ei.
—Bună, Milena.
—Bună, ne cunoaștem? întreabă Milena
nedumerită, totuși studia actoria.
—Da, Marius ne-a făcut cunoștință.
—Probabil, nu țin minte. Numai bine.
Fata se întoarce cu spatele și pleacă printre
rafturi.
Domnul Becker, prezent la această discu –
ție, intervine:
—Se pare că ai călcat strâmb, Darius.
—Da, înțeleg ce am făcut, de fapt o
ignoram, nu cred că era să mă observe dacă
nu aș fi ignorat-o.
—Bine, te-a observat, mai departe ce
faci? Se pare că nu are dorința să discute cu
tine.
—O rezolv și pe asta, dați-mi, vă rog,
cartea pe care a înapoiat-o ea azi.
Domnul Becker îi întinde cartea:

—Succese, băiete.
—Mulțumesc, o zi bună!

56
Andreea RussoGHEAȚA SE TOPEȘTE
—Alo, Milena, am o rugăminte.
—Da, Martin, te ascult.
—Vino la cinematograf, am două bilete
și cel cu care trebuia să ies nu poate veni.
—Știi că nu-mi plac filmele, invită pe
altcineva!
—Te așept.
Apelul s-a întrerupt, iar Milena fu nevoită
să meargă. Îi displăceau asemenea situații și
oamenii care te impun să trăiești ceea ce nu
vrei. Mergea pe stradă spre cinematograf și
pur și simplu exploda de furie, nu înțelegea
de ce continuă se meargă, dar o făcea. Ajunsă

57
Amintiri din Viitorla destinație, îl căută cu privirea pe Martin,
din spate auzi o voce, se întoarse, nu era
Martin, era Darius.
—Tu ce cauți aici? se năpustește cu o
voce ridicată Milena.
—Te așteptam pe tine.
—Poftim? Deci să înțeleg că prin
intermediul lui Martin m-ai adus aici, da?
—Așa e.
—Ei bine, maimuță arogantă ce ești
tu, ai început să mă deranjezi tare de tot,
nu îmi plac oamenii al căror creier miroase
a prostie. Oare chiar nu-ți e clar că nu am
ochi să te văd? Ești un laș care nu are curajul
să se apropie, să vorbească. Te ascunzi în
spatele altor oameni și încă mai speri ca eu
să-ți dedic timp? Scuze, dar îmi respect viața
și timpul consacrat pentru a mi-o trăi, deci
du-te dracului!
—Îți respect și îți accept decizia, o seară
bună. Darius se întoarce și pleacă.
Milena nu s-a așteptat la asemenea
răspuns, dar nu putea nega faptul că într-un

58
Andreea Russomod oarecare a cucerit-o acest gest, se simțea
vinovată, a zis mai multe decât a trebuit, nu
voia să motiveze totul prin lipsa dispoziției,
conștientiza că e un argument cam banal și
stupid.
Nu îl mai vedea pe Darius la bibliotecă,
Martin nu făcea nicio aluzie, iar prietenii lor
comuni se făceau că nu știu nimic. Milena
conștientiza că de fapt ea și Darius au ajuns
subiect de discuție, că o bună parte realizează
că între ei doi s-a întâmplat ceva, Darius prea
și-a afișat interesul pentru ea, după care s-a
resemnat într-un mod străin pentru firea lui.
Într-o bună zi, Milena s-a decis să-l
întrebe pe Martin:
—Ce e cu Darius?
—De ce întrebi? Te simți vinovată?
—De ce ar trebui să mă simt vinovată?
—Păi, eu de unde să știu? Voi știți mai
bine ce s-a întâmplat, însă eu niciodată nu
l-am văzut pe Darius într-atât de tăcut.
—Deci el nu ți-a povestit?
—Nu, absolut nimic, dar ce i-ai zis?

59
Amintiri din Viitor —Că e prost, ceva de creierul lui și, plus
la toate, l-am numit maimuță.
—Doamne, ce ți-a făcut?
—Pur și simplu nu eram în apele mele, și
m-a deranjat faptul că te implică pe tine.
—Stai că nu ai înțeles, erau trei bilete,
trebuia să mergem eu, Darius și Aneta, dar
Aneta nu a putut, iar după ce te sunasem pe
tine a intervenit o urgență. Nu a fost ceva
pus la cale.
—Și eu acum ce mă fac?
—Dar tu mare deșteaptă mai ești să-i
sari omului în cap fără a clarifica mai întâi
situația.
—Nu am nevoie de morală, ci de un sfat.
—Păi, sună-l, invită-l la un ceai, te
descurci tu.
—Mai bine m-aș descurca cu ideile tale
geniale despre film, doar știi că nu-mi place
să merg la cinema.
—Nu-mi miorlăi, uite numărul lui,
sună-l.
—Îl voi suna eu mai încolo.

Milena s-a ținut de cuvânt. L-a sunat și
a clarificat totul, dar această istorie aparține
altui capitol.

61
Amintiri din ViitorSPECTACOL#3
Rămas din nou singur pe scenă,
refuză să se mai așeze pe scaun.
Merge dintr -un colț al scenei în
altul și vorbește singur. „Să demonstrez că
trăiesc”, „să demonstrez că trăiesc”, repetă
în continuu această frază, apoi se întoarce
brusc spre spectatori, de parcă acum și-a
amintit de existența lor: „ Voi ce ziceți, cum
aș putea eu să demonstrez că trăiesc? Credeți
că e posibil?”. Îi răspunde tăcerea.
Bărbatul se așază direct pe podea, privește
în continuare spre spectatori și își începe
monologul.Vieții trebuie să îi demonstrezi că ești în viață.

62
Andreea Russo„Să începem de la esență, pentru a
demonstra ceva, întâi de toate e nevoie să
înțelegi ce e viața. Viața ce e? Pot să zic că
viața e această scenă? Sau poate că viața
sunteți voi?” Îi răspunde din nou tăcerea.
„De ce tăceți? Viața e o tăcere? Vai, dar
câtă profunzime, «viață», «tăcere». În fond,
este un adevăr și în asta, că de când mă
prefac om viu, tac, vorbesc tăcând, pentru
că nimeni nu mă aude. Sau poate eu nu știu
să vorbesc? Dar parcă nici eu nu am auzit pe
nimeni vorbind.”
Bărbatul se ridică în picioare și începe să
bată din palme pentru a reda ritmul muzicii
ce îi răsuna în cap. Treptat, își pune tot
corpul să fredoneze. Involuntar, schițează
un zâmbet. Se oprește pe neașteptate și
rostește: „Poate că viața înseamnă sunet
și mișcare? Iubire, trădare, frică, speranță,
așteptare, sentiment, apă, floare, ninsoare,
stea căzătoare, o muscă ce zboară, eu – un
om prost, o poezie pe care o înveți pe de
rost? Viața asta e prea complicată, cum mă

63
Amintiri din Viitorgândesc să o definesc, mă doare în spate, de
parcă cineva îmi pune bețe în roate. Ei, ce pot
eu să zic despre tine, viață? Să îți dea Domnul
sănătate, mereu să fii în viață”.
Spectatorii urmăresc cum mâna
protagonistului se atinge de bărbie: „Deci
viața e în viață, și ce să mai zic când totul mi-i
în ceață? Dar dacă e să fiu oarecum serios, eu
trebuie să îi demonstrez ei că trăiesc, adică
vieții trebuie să îi demonstrez că sunt în viață”.
Masa iar e pe scenă, vocea din întuneric
se aude din nou:
—Ce faci tu aici?
Bărbatul nici nu se întoarce spre locul de
unde răsună vocea.
—Păi, mă gândesc.
—Crezi că așa se gândește?
—Vreau să fiu mai original, toți se
gândesc după ce fac, sau atunci când fac, iar
eu am decis să mă gândesc înainte să dau un
răspuns.
—Și ai un răspuns?
—Mă am pe mine drept răspuns.

—Ce să fac eu cu tine?
—Mai știi ce poți face tu cu un om? Șter –
ge podeaua, e cam murdară.
—Da, e murdară de mediocritate, dar
asta se curăță doar cu inteligență, te las să te
mai gândești.

65
Amintiri din ViitorDETALII
Detaliile, mereu mi s-au cerut detalii.
Cât mai multe detalii, la tot ce fac și
gândesc, la tot ce aud și povestesc.
Probabil că și acum se cer detalii despre mine,
despre Amelia, despre amintirile din viitor,
despre viitorul nostru. Și pentru că atunci
când relatez totul de la persoana a treia se
pierd aceste detalii, decid să povestesc totul
prin prisma mea, din interior.
Așadar, încep cu faptul că nu am murit.
Mă îndreptam spre avion, mai rămâneau
doar câțiva metri și urcam. A sunat telefonul
însă:Credem cu toții că suntem ca toți.

66
Andreea Russo —Song Jae, salut, cum te simți?
—Mir, unde ești?, avea un glas foarte
neliniștit.
—Sunt la câțiva metri depărtare de
avion, acuș urc.
—Nu veni în Coreea, urcă în primul
avion ce zboară spre Tokyo.
—Stai, de ce Tokyo, ce s-a întâmplat?
Eram uimit, pentru prima oară în viața mea
nimic din ce se întâmpla nu îmi era cunoscut.
În amintirile mele din viitor, nu era prezent
acest dialog.
—Mama a căzut la pat, am venit de
urgență la Tokyo.
—Dar cu nunta cum rămâne?
—Hai, nu vorbi mult și vino.
A închis. Mi-am luat bilet spre Tokyo, am
mai stat trei ore în aeroport, apoi am urcat în
avion. Iată, până aici a fost, așa gândeam în
timpul unei turbulențe. Totul s-a făcut negru.
Nu, nu am murit, doar leșinasem. Când
mi-am revenit, am văzut stewardesa puțin
panicată, ea nu știa că eu sunt panicat mai

67
Amintiri din Viitortare, căci habar nu aveam cine sunt și ce caut
acolo. Mi-am aflat numele din documente.
Am avut noroc că Song Jae a venit să mă
întâlnească. Dar nu mai eram eu, Mir, vechiul
lui prieten, ci un Mir care în loc de creier avea
o minge umflată cu aer. Am fost dus la spital,
s-a constatat că îmi pierdusem memoria,
sărmanii medici nu bănuiau că de fapt nici
nu am avut memorie. Song Jae nu știa ce să
facă cu mine, era răvă șit, dar mi-a povestit
în amănunte toate întâmplările hazlii trăite
împreună, mi-a arătat poze, iar când am
ajuns în Coreea mi-a prezentat locurile
noastre. Din păcate, asta nu m-a salvat.
Mă aflam în Coreea de Sud, nu știam
nimic despre mine, nu știam că undeva sunt
îngropat și plâns și nu știam că odinioară
aveam amintiri din viitor, că odinioară eram
un anormal. Făcusem, probabil, o greșeală
nepovestindu-i multe lui Song Jae despre
trecutul meu, ținea minte doar că uneori prin
somn mai rosteam numele domnului Frank
și al Ameliei. Scăparea mea erau propriile

68
Andreea Russojurnale, pe care le purtam peste tot cu mine,
dar am ajuns la ele abia după ceva timp de la
incidentul din avion. Conștient de faptul că
în orice clipă îmi pot afla trecutul și istoria,
nu mă decideam totu și să citesc jurnalele,
mai bine zis, nu voiam.
Îmi plăcea să ies să mă plimb, să descopăr
încetul cu încetul lumea, să privesc străinii
care treceau pe alături. Vedeam oameni
diferiți, care se asemănau mult prin cuvintele
pe care le rosteau, prin gesturi și mimici, chiar
și prin modul de a zâmbi. Mă întrebam dacă
ei gândesc ca mine, dacă ei își pun întrebările
pe care mi le pun eu. Urmăream cum mamele
își apără copiii de ploaie, prietenele se
șușotesc, iar cuplurile se țin de mână. Tot ce
vedeam era frumos, pentru că era nou pentru
mine, în pofida faptului că zilele treceau, eu
continuam să descopăr ceva nou și frumos.
Song Jae zicea că m-am schimbat, că m-am
făcut mai optimist și că această schimbare e
numai în folosul meu și a oamenilor care mă
înconjoară. Aceste cuvinte mă încurajau și

69
Amintiri din Viitormă convingeau să nu deschid trecutul meu,
de parcă îmi era frică să nu descopăr ceva
monstruos. Continuam să savurez viața, să o
plac și să mă plac.
Tot pe atunci mi-am făcut un prieten nou,
un băiat de zece ani, Kim Ko. Putea să stea
ore întregi în leagănul din curte și să își pri –
vească picioarele. Mă întrista tristețea lui.
Mă așezam de fiecare dată în leagănul de
alături, dar el m-a observat abia peste câteva
zile. Mi-a zis că mama e la serviciu, iar prie –
teni nu are, pentru că nu e ca toți. M-a pus
pe gânduri, credeam că toți suntem ca toți.
Într-un final, am ajuns să discutăm multe și
de toate:
—Vrei să îți zic o poveste? a întrebat
Kim Ko.
—O poveste? Despre ce?
—Despre un măr care vrea să devină
pom.
—Sună interesant. Ți-a spus-o cineva?
—Mi-am spus-o eu mie și mi-o mai
spun, dar vreau să ți-o spun și ție.

—De ce anume mie?
—Pentru că asta poate să te ajute.
—Bine, te ascult.

71
Amintiri din ViitorO POVESTE
A fost odată un măr, un simplu măr care
stătea împreună cu celelalte fructe
într-un vas de pe masa unei familii.
În acea familie creștea un băiat, el avea șapte
ani, îi plăcea să se joace pe afară, intra în casă
numai când se făcea seară. Într-o dimineață,
când băiețelul se pregătea să iasă din casă,
mama i-a dat un măr. Băiatul a luat mărul și a
fugit la joacă. Mărul era mare, iar băiețelului
încă nu îi era foame, de aceea a pus mărul pe
un gard de cărămidă. A bătut vântul și mărul
a căzut în ograda unui bătrân, unde creștea,
lângă poartă, un pom mare care făcea mere.

72
Andreea RussoMărul a privit spre pom și s-a minunat:
—Bună ziua! a strigat mărul.
—Bună ziua, micuțule, dar nu striga și
tu atât de tare, te aud.
—Ești un pom foarte frumos. Cum de ai
reușit să te ridici atât de aproape de cer?
—M-a ajutat bătrânul care m-a sădit. El
are grijă de mine.
—Cum l-ai convins să te ajute? a întrebat
mărul.
—A făcut-o de bunăvoie.
—Ești un pom norocos, mi-aș dori să
crească și din mine un asemenea pom.
—Atunci ai nevoie de un om.
—Dar de unde se cumpără oamenii?
—Oamenii nu se cumpără, oamenii te
găsesc.
—Dar unde ar putea ei să găsească merele?
—Sub pomii de măr ori la piață.
—Nu, nu, la piață e groaznic. De acolo
poți ajunge și mâncare la porci. Am auzit ce
vorbeau între ei vânzătorii. Dacă am să stau
aici, sub tine, mă va vedea bătrânul?

73
Amintiri din Viitor —Merele mele sunt galbene, iar tu ești
roșu, caută un pom care face mere ca tine.
—Unde să îl caut?
—Du-te la vecin, el are un asemenea
pom.
Auzindu-i îndemnul, mărul și-a luat
rămas-bun și s-a rostogolit până in curtea
vecină. Acolo, într-adevăr, era un pom care
făcea mere roșii, însă pomul era neîngrijit, cu
crengi rupte, și nu prea avea roadă.
—Bună ziua! a strigat mărul.
—Bună, ce faci tu aici?
—Sunt în căutarea unui om. Vreau să fiu
și eu pom.
—Te sfătui să pleci de aici, stăpânul meu
nu are grijă de mine, sunt mâncat de omizi și
mi se rup crengile.
—De ce nu vorbești cu stăpânul tău să te
îngrijească?
—E un om leneș, nu mă ascută, plâng
zile întregi, dar niciun folos.
—Îmi pare atât de rău. Ș tii cumva unde
aș putea găsi un om?

74
Andreea Russo —Caută mai bine un gospodar, oameni
sunt mulți, dar gospodari mai puțini.
—Și știi tu vreun gospodar?
—Pe la mine trece des o rândunică, mă
ajută să scap de omizi, ea știe unul. A șteaptă,
trebuie să vină în curând.
Nici nu a reușit pomul să termine vorba,
că rândunica a și poposit pe o creangă.
—Bună ziua! a strigat mărul.
—Vai, ce pitic e aici? Tu cine ești? a în –
trebat rândunica.
—E un măr, are nevoie de un gospodar
pentru a deveni pom, i-a răspuns pomul de
măr.
—A, e clar. Da, este un gospodar, cu
șapte case mai la deal, dar eu nu te pot duce,
ești prea greu. Roagă-l pe arici să te ducă.
Ariciul, care era martor tăcut la acest
dialog, s-a văzut nevoit să intervină:
—Eu? De ce eu? E drum lung, nu am chef!
—Dar, domnule Arici, vă rog mult de
tot, e visul meu să devin pom, i-a zis mărul.
—Bine, bine, dar îmi dai voie să mușc o

75
Amintiri din Viitorbucată din tine mai întâi?
—Domnule Arici, dacă mă mușcați, nu
voi mai fi frumos, nu am să mai trebuiesc
nimănui.
—Atunci nici mie nu îmi trebuiești!
Mărul s-a pus pe gânduri, știa că
pentru a crește din el un pom e nevoie
doar de semințele sale, de aceea a acceptat
propunerea. Ariciul l-a luat în spate, așa
mușcat cum era, iar rândunica le-a arătat
drumul. Ajunși la a treia casă din cele șapte,
mărul a căzut de pe arici și s-a rostogolit cu
viteză la vale, rândunica zbura să-l oprească,
dar o găină a întrecut-o.
—Găinușo, ai putea, te rog, să-mi dai
acest măr?
—Cum? Cu ce ocazie? Gata, este al meu,
și a început să îl ciugulească.
Mărul țipa și chema ajutor, rândunica a
zburat către câinele din ograda din apropiere
l-a rugat să salveze mărul. Găina care ciugulea
mărul s-a trezit cu niște dinți de câine în
coadă:

76
Andreea Russo —Du-te, nesimțito, de aici! a lătrat câinele.
Găina, de frică, a plecat.
—Mulțumesc mult! a murmurat mărul
pe jumate mâncat.
—Mulțumesc pentru ajutor, a zis
rândunica.
—Încotro mergeți? a întrebat câinele.
—Ne ducem în deal, spre casa unui
gospodar, a răspuns rândunica.
—Ce să faceți acolo?
—Vreau să devin pom. Un pom mare și
frumos, iar pentru asta am nevoie de un gos –
podar care să mă îngrijească.
—Atunci, te duc eu.
Câinele a luat mărul în dinți urmărind
rândunica. Ajunși la a cincea casă din cele
șapte, au auzit cum cineva cerea ajutor. În
tufari, au văzut un pui de iepure înfometat.
Cei trei s-au apropiat de iepure și l-au întrebat:
—Unde e mama ta, iepurașule?
—A plecat după mâncare, dar nu mai
vine. Sunt flămând și mi-i frică.
Cei trei s-au uitat unul la altul, iar mărul a zis:

77
Amintiri din Viitor —Mănâncă din mine, oricum e nevoie
doar de semințele mele pentru a crește un
pom, iar eu, oricum, sunt deja mâncat pe
jumătate.
Iepurașul a început să mănânce. A prins
la puteri, i-a mulțumit mult mărului, din care
nu a mai rămas decât cotorul:
—Mulțumesc mult, îți doresc să devii un
pom mare și arătos!
Cei trei și-au continuat drumul. Ajunși
la casa gospodarului, au dat de om chiar la
poartă.
—Bună ziua! a strigat cotorul de măr.
—Bună, a răspuns gospodarul. Ce vreți?
—Am făcut acest drum lung pentru a
ajunge la dumneavoastră. Mi s-a spus că
sunteți un mare gospodar, iar eu vreau să
devin un pom mare și frumos.
—Dar ești doar un cotor de măr.
—Acum da, dar am fost un măr mare,
roșu și frumos. Oricum, pentru a fi pom e
nevoie doar de semințele mele.
—Scuze, dar de unde să știu că nu mă

78
Andreea Russominți? Pentru a crește un pom e nevoie de
mult timp și muncă, nu am cu ce să te ajut.
Gospodarul a intrat în casă, iar cotorul de
măr a început să plângă.
Am fost un măr mare și frumos, am vrut
să devin pom, am sacrificat bucată cu bucată
din mine pentru a ajunge aici, dar gospodarul
nu mă mai acceptă așa.
Din vârful nucului ce creștea lângă poartă
s-a auzit un glas. Era un cioroi care, din
întâmplare, a fost martor la cele petrecute:
—Hai, nu plânge și tu atâta. Eu cunosc
un pom de măr foarte frumos, și a crescut
fără stăpân.
—Ai putea să ne conduci la el? a întrebat
rândunica.
—Da, urmați-mă.
Cioroiul i-a dus pe un deal în vârful căruia
creștea un măr mare și frumos.
—Bună ziua! a țipat cotorul de măr.
—Bună, bună, i-a răspuns pomul.
—Vreau și eu să devin un pom mare.
E posibil? Nu am gospodar care să mă

79
Amintiri din Viitorîngrijească.
—Nu ai nevoie de un gospodar, ai nevoie
de prieteni care să te ajute. Lasă câinele să
îți sape o groapă, pune-o pe rândunică să-ți
extragă semințele, apoi să-ți aducă puțină
apă.
—Dar unde să cresc?
—Acolo unde binevoiești, uite că este un
deal alături, vârful lui e liber.
—Mulțumesc mult, mulțumesc mult,
mult, mult! a strigat cotorul de măr.
Au făcut așa cum i-a sfătui pomul: câinele
a făcut groapa, rândunica a pus semințele în
groapă și le-a udat, chiar și cioroiul îi ajuta să
aducă apă. După un timp, de sub pământ au
apărut două frunzulițe, iar peste ani, pe cel
de-al doilea deal s-a arătat un pom mare de
măr.
Într-o zi, mergeau pe alături doi bărbați.
S-au apropiat și au gustat din mere:
—Vai, dar ce bune sunt merele acestea,
mari și suculente.
—Da, foarte bune.

—Voi lua și îmi voi sădi semințe din
acest măr în grădina mea, a zis gospodarul.

81
Amintiri din ViitorDETALII
(continuare)
Ascultam în tăcere glasul unui copil
care rostea un adevăr matur, deși o
făcea prin intermediul unei povești.
Mă uitam la el, la părul negru și pielea gălbuie.
Ochii lui urmăreau întâmplări imaginare,
dar atât de reale. Îmi spunea povestea tocmai
pentru că eu nu sunt acel măr, deși îmi doresc
și eu să fiu un pom, la figurat, dar nu dau în
schimbul acestei dorințe nimic în afară de
așteptare. Ce așteptam? Curaj. Curajul de a
deschide propriile jurnale, astfel deschizând
propriul trecut, un adevăr de care îmi este Cum poți fi atât de fericit,
când parcă ai tot, și parcă nu ai nimic?

82
Andreea Russofrică. Da, atât de frică, încât îmi pare că am
în spate ceva murdar, dureros și, probabil,
ireparabil.
Caut oare și eu un gospodar? Un om care
să mă îngrijească de propriile temeri, un om
care să mă ridice și să mă ajute să cresc spre
viitor?
Kim Ko a terminat relatarea poveștii, pe
când eu încă mă mai temeam de trecutul
meu… Mă temeam de mine, pentru că, la
urma urmei, trecutul sunt eu. I-am zâmbit
și i-am mulțumit pentru această frumoasă
poveste, i-am zis că trebuie să plec, m-am
ridicat și am plecat. Aveam mâinile ascunse
în buzunar, mergeam cu capul plecat, habar
nu aveam încotro, dar mergeam fără să mă
opresc, mă uitam cum mi se miș că pantofii,
cum apare din senin trotuarul.
Doamne, dar cât de fericit eram mergând
spre nicio destinație, mergând de parcă tot
sensul vieții mele se ascundea în acei pași.
Fericit că pot merge, că simt greutatea pașilor,
fericit că am pe ce merge, fericit că simt cum

83
Amintiri din Viitorbate vântul, fericit că aud oameni râzând,
că aud roțile automobilelor și soneria unei
biciclete. Fericit că nu îi sunt dator nimănui,
fericit că nimeni nu îmi este dator. Fericit
că nu mă grăbesc nicăieri, că nimeni nu mă
așteaptă, nimeni nu mă fugărește. Fericit că
nu trebuie să iubesc pe nimeni și că nimeni
nu trebuie să mă iubească, nu trebuie să sun,
să întreb, să susțin, să aud cum cineva mi se
plânge, și nici să mă plâng eu cuiva. Fericit că
nu am o mamă, un tată, o soră, un frate, un
trecut, un viitor, amintiri, regrete, speranțe.
Fericit că nu simt acea viață de care toți
vorbesc. Fericit că totuși o văd și o aud, deși
nu o trăiesc. Cum poți fi atât de fericit, când
parcă ai avea totul, dar în același timp nu ai
avea nimic?
S-a făcut seară, a început să plouă, iar eu
eram fericit. Orașul ascuns în culori neclare
m-a îndemnat să îmi ridic ochii. Mă aflam
pe un trotuar, în mijlocul trecătorilor, îi
priveam. Deodată, nu mai văd nimic, mi se
face negru în fața ochilor, îmi țin capul, care

84
Andreea Russomi se pare o minge gata să se rostogolească.
În acel moment, nu știam cine sunt, unde
sunt, ce caut aici, urmăream pierdut un oraș
șters. Am început să fug, în față mă băteau
stropii de ploaie, dar nu mă opream, fugeam,
mă dureau îngrozitor picioarele, am căzut în
genunchi, în plină lume, în ploaie, plângeam,
dar atât de tare, de parcă a ș fi pierdut totul.
De fapt, așa era, pierdusem totul, deși nu
știam deocamdată. Nu țin minte cât timp am
stat și am plâns, dar cel mai probabil că, din
cauza oboselii, mi-am pierdut cunoștința.
M-am trezit în spital, la început vedeam
doar alb, după care albul s-a pătat de vocea
lui Song Jae:
—Mir, mă auzi, ești bine?
Nu aveam putere să deschid gura, nici
dorință, am închis ochii în semn de aprobare.
—Slavă Ție, Doamne! Amice, eu te las să
te odihnești, revin după serviciu. Ți-am adus
ceva.
Mi-a arătat că pe masuța de lângă pat
sunt jurnalele.

85
Amintiri din Viitor —Ar fi bine să le citești, e timpul.
Prima parte a zilei am stat nemișcat,
priveam tavanul. În a doua parte a zilei am
mișcat puțin degetul cel mare de la mâna
stângă, priveam tavanul în continuare. Au
trecut o zi, două, șapte, o lună. Da, am stat
așa mai mult de o lună, nu mâncam nimic,
motiv pentru care am slăbit groaznic, mi-au
băgat în vene niște ace, oricum nu mă interesa
ce se întâmplă. Eu priveam tavanul – tâmpit
să fi fost oare? –, eram fericit că privesc acel
tavan. Și dacă ar fi să descriu tavanul, mi-ar fi
suficient un singur cuvânt: alb.
După ce mi-am revenit, Song Jae m-a în –
trebat:
—Da’ ce vedeai tu în acel tavan? Că eu
tot mă uitam și numai alb vedeam.
—Păi, și eu, oricât mă uitam la el, tot
numai alb vedeam.
Și am izbucnit în râs ambii.
—Te-ai schimbat mult după ce ai privit acel
tavan, când am venit la spital și te-am văzut în
picioare, am crezut că m-am tâmpit eu.

86
Andreea Russo —Cred și eu că l-am văzut pe naiba în
acel alb. Cred că am văzut cum era gâdilat de
un arici.
—Și râdea naiba acela?
—Râdea, dar ariciul râdea mai tare.
—Ia auzi, da tu râdeai?
—Eu plângeam.
—De ce plângeai?
—Păi, de prostie, cine mai stă și privește
tavanul aproape două luni?
—Prietene, am vrut să îți zic că ești
prost, dar așteptam să o recunoști primul.
Am râs iar, ca în timpurile vechi și bune.
Nu țin minte cum am început să mișc
câte o parte din corpul meu, pe care de mult
nu îl mai simțeam, mi s-au atrofiat mușchii
îngrozitor, aveam o durere că îmi venea să
urlu la lampă, să se spargă, ca să nu mă vadă
nimeni cum plâng. Chiar și limba în gură
îmi era piatră, dar eram optimist, râdeam,
eram alt om. Nu exista vreo explicație
pentru această schimbare bruscă, știam însă

că sunt schimbat. Stomacul meu nu mai
era obișnuit cu mâncarea, slăbisem până la
30  de kilograme, vomitam tot ce mâncam,
însă mă impuneam, eram optimist. Cu greu,
am reușit să ajung în câteva luni la 50 de
kilograme, dar încă eram îngrozitor de slab.
După un an de muncă asupra propriei prostii
am reușit să îmi revin. Zâmbeam mult, de
parcă eram un american care face reclamă
la Coca-Cola. Simțeam că atitudinea mea
pozitivă schimbă multe. Cât am stat în spital,
am citit o mulțime de cărți, am privit filme,
am urmărit știrile, am analizat lumea, care
a început să-mi placă. Îmi apăruse dorința
să călătoresc, să cercetez, să gust, să visez
cu ochii deschiși, mai apăruse și dorința de a
deschide jurnalele, de a-mi cunoaște trecutul.
Le-am deschis.

88
Andreea RussoREVENIRE ACASĂ
Hai, avioane, băteți-vă, eu m-am
întors. Cum am citit în unele cărți?
„Ne întoarcem pentru a înțelege cât
de tare ne-am schimbat.” Am revenit pentru a
înțelege că sunt o persoană nouă. De fapt, îmi
era silă de acel amărât care eram în trecut, de
acele amintiri din viitor care îmi sunt și acum
străine. Eu am trăit cu amintiri din viitor? Pe
bune? E amuzant, râd cu lacrimi. Când am
revenit în Anglia, mă uitam ca un rătăcit la
toate. Voi fi trăit eu aici vreo douăzeci și ceva
de ani, dar faza e că nu țineam minte nimic,
parcă vedeam totul pentru prima oară. Da, Viața o începi de unde vrei.

89
Amintiri din Viitordiferă mult de Coreea de Sud. Pot să pariez
însă, chiar dacă voi fi considerat un neghiob,
că Coreea e mai atrăgătoare.
Filele din jurnale mi-au descris trecutul,
nu mi l-au arătat însă, habar nu aveam
cum arată acei oameni cu care am locuit
împreună, acei oameni pe care i-am iubit.
Trebuia să mă văd cu domnul Frank, nu știa
că vin, dar nici eu nu eram sigur că voi ajunge
la el. Un om care mi-a fost prieten și tată
ani de zile îmi era un străin, nu îmi trezea
niciun sentiment acest nume. Aflasem că
a revenit la universitate, deși era destul de
bătrân. Mergeam pe coridorul universității,
era pustiu, mi-am dat seama că toți sunt în
săli, spre mine venea un bărbat tânăr, cam de
vârsta mea, era înalt, cu umerii lați, destul de
slab, dar cu un păr voluminos și blond:
—Mir? m-a întrebat acesta.
M-am oprit, i-am aruncat o privire mai de
aproape, apoi l-am întrebat:
—Ne cunoaștem?
Drept răspuns am primit un pumn în

90
Andreea Russofață. Sângele îmi curgea pe podea, iar eu nu
înțelegeam ce se întâmplă.
—Ești un cretin! mi-a țipat acesta.
—Auzi, tu, dacă eu sunt cretin, atunci
tu ești un dobitoc. Oare ce drept ai să mă
lovești? Cine ești și ce dracul vrei de la mine?
—Vreau să te cari dracului de unde ai
venit.
Era Andrew. De unde naiba să știu că el
e Andrew? M-am întors și m-am îndreptat
spre baie, mi se pătaseră hainele, încercam
cumva să le curăț. Între timp, în baie a
intrat un domn în vârstă, chel, cu ochelari
și cu papion roșu. Eram gata să pufnesc în
râs – tare amuzant mai era papionul cela. Am
chicotit, ceea ce i-a atras atenția, i-am prins
privirea în oglindă, i-am cerut scuze și am
ieșit. „Tare amuzantă e țara asta, de la cretini
până la clovni”, mi-am zis.
Iată-mă într-un cabinet destul de bine
aranjat, cu o masă de scris lângă geam,
rafturi pline cu cărți și două fotolii nu chiar
comode  – tot mă foiam în unul din ele. „Da,

91
Amintiri din Viitornu tot ce pare comod e comod.” Am auzit pași
lângă ușă și mi-am îndreptat spatele, urma
să îl văd pe domnul Frank. Mi-l imaginasem
cum vrei, dar a intrat clovnul, ochii mi s-au
făcut cât cepele:
—Bună ziua! m-am ridicat în picioare,
m-am apropiat rapid și i-am luat mână.
Mă privea de parcă vedea un elefant
zburător, cel puțin a șa credeam eu.
—Mm, poate luați loc, să ne fie mai
comod să vorbim, adaug.
Mă privea oarecum straniu, s-a așezat și
continua să mă urmărească. Am luat loc și
eu, mi-am pus picior peste picior, ceva nu-mi
convenea, am schimbat poziția, căci tare
incomod mai era fotoliul. Se uita la pata de
sânge de pe cămașă, am simțit că e timpul să
zic ceea ce încă nu știam că urmează să zic și
să mă car de-acolo cât mai repede:
—Mă numesc Mir…
—Tu nu ești Mir. M-a întrerupt acesta
cu un glas calm.
—Dă, Doamne, să nu fiu, că din câte am

92
Andreea Russocitit din jurnalele lui, tare straniu mai era.
—Ce vrei?
—Eu? Domnule, nu îmi pasă ce credeți
despre mine, dar cu doi ani în urmă m-am
trezit fără trecut, iată așa, nu știam cine sunt
și de unde vin. Prietenul meu Song Jae mi-a
zis că mă numesc Mir, am trăit o perioadă mai
dificilă până am citit jurnalele care, chipurile,
sunt ale mele, ale lui Mir. Că multe nu înțeleg.
Deși citeam o sumedenie de întâmplări și
nume, toate îmi erau străine, chiar și acum
totul îmi e străin. Nu am nevoie de nimic,
de fapt am venit pentru a înțelege cine sunt
eu, nu că tare ar conta trecutul, totuși viața
o începi de unde vrei, dar am zis că ar fi bine
să văd oamenii pe care i-am iubit, dar pe care
nu îi mai iubesc.
—Mir a fost îngropat, pentru toți Mir e
mort.
—Da? Păi e bine, cred că așa e mai bine,
mulțumesc mult, încântat de cunoștință! O zi
frumoasă! Am fugit ca racheta din cabinet,
credeam că acuș mă va îngropa și pe mine,

93
Amintiri din Viitorchiar acolo. Doamne, da ce papion. Am râs.
Dacă-i mort, mort să fie. Nu îmi păsa,
tot ce doream era să dispar din acel loc. Cu
pași rapizi, am ieșit din curtea universității
și am luat-o habar nu am unde, dar am
luat-o. O,  nu, iar țicnitul cela, m-am întors
și am luat-o la fugă. Ș i cum fugeam, neatent
fiind, mai să zbor pe capota unui automobil.
„Gata, cu cât mai mult stau aici, cu atât mai
multe șanse am să mor.” Dintr-un automobil
negru a apărut un bărbat tânăr, brunet,
înalt, femeile se dau leșinate după asemenea
bărbați, și eu mai să leșin auzindu-l:
—Mir, prietene, nu am crezut-o când
mi-a zis că ești viu, ești bine?
Ce? Prietene? Cine-o mai fi și ăsta?
—Da, sunt bine, parcă, și mă pipăi pe tot
corpul. Mă iertați, dar eu nu îmi amintesc de
trecutul meu, în sens că nu vă cunosc.
—Mark, mi-a întins mâna.
—Mir, i-o întind și eu pe a mea.
—Zic să mergem la o cafea, și îmi arată
spre automobil.

94
Andreea RussoAccept propunerea și urc. Mergem în
tăcere, până aud:
—Îmi permiți să îți pun o întrebare?
„Deja mi-ai pus una, mă gândesc eu,
plus că ce întrebare mai e și asta, gen, îmi
permiți…, oare dacă nu îi permit nu mă zgârie
la creier cu întrebarea?” Song Jae îmi spusese
că mă făcusem cu mult mai obraznic, de asta
mă străduiam să fiu cât puteam de politicos,
deși această politețe uneori îmi ieșea pe ochi.
—Da, desigur.
—Te gândești la Amelia?
—Nu pot să mă gândesc la cineva pe care
nu îl cunosc, mi-am uitat trecutul.
—A plecat din țară, a fugit.
—Mm, bine, i-am răspuns.
După care mi-am amintit că în jurnal era
scris că ei doi trebuiau să se căsătorească.
—Nu v-ați căsătorit?
—Nu. A anulat totul după moartea ta.
—Îmi pare rău.
—Nu ai de ce, intuiam că-l iubește pe altul,
dar nu credeam că acel altul e prietenul meu.

—Mark, deși nu țin minte nimic, mi-am
citit jurnalele, între mine și ea nu a fost
nimic. Nu am sentimente față de ea.
—Înainte de a spune ce simți, asigură-te
că simți.
—Fie, crede ce îți poftește inima.
—Vrei să o revezi?
—Pentru ce?
—Pentru că ai iubit acest om. Pentru că
te așteaptă.
—Mă așteaptă? Știe că sunt viu?
—Da.
—De unde?
—Asta nu ți-o pot spune, dar știu unde
o găsești, e în Austria. Ar fi bine să te duci la
ea și să-i povestești totul, să nu sufere, să nu
mai aștepte.

96
Andreea RussoPROTAGONISTA
Trebuie neapărat să o descriu, dar nu
mă pricep la descrieri. Să descriu,
ce să zic? Când am văzut-o pentru
prima oară, am zis că e frumoasă. De fapt nu
vedeam nimic mai mult decât o domnișoară
ce arată bine, dar… i-am observat zâmbetul
și o clipă am crezut că sunt nebun și că
îmi amintesc trecutul sau că văd viitorul.
Atitudinea a devenit alta, simțeam că nu va fi
ușor să discut cu ea, să mă apropii. Se vedea
de la o poștă că este un caracter puternic,
eram sigur că dacă vin așa, din senin, la ea
îmi dă o geantă în cap. Mă îndrăgosteam pentru întâia oară
de un om pe care l-am mai iubit.

97
Amintiri din ViitorO urmăream zi de zi, știam deja cine sunt
prietenii ei, o vedeam cum se săruta cu acel X,
da, recunosc, îl invidiam de crăpam. Cel mai
mult îmi plăcea să stau printre rafturile din
bibliotecă și să o admir cum își alege cărțile.
Nu era de mirare că am iubit-o, nici nu
mă miram că mă îndrăgostesc din nou, dar
mă bucuram că nu o îndrăgeam doar din
motiv că face parte din trecutul meu. Mă
îndrăgosteam pentru întâia oară de un om
pe care l-am mai iubit. Atât de straniu sună
acest gând, dar e real, frumos și adevărat.
Sunt la bibliotecă, în fața computerului,
scriu, aștept să intre ea. Da, m-am gândit că
astfel, în sfârșit, voi putea face o descriere
rezonabilă, clară și amănunțită. Până vine,
vreau să scriu câte ceva ce am descoperit
până acum. Numele ei nou este Milena
(Mark mă avertizase), îmi place numele,
o caracterizează mai mult, zic eu. Pașii ei
sunt urmăriți de multe priviri de bărbați,
dar e ceva normal, ce prost nu ar întoarce
privirea după ea? Trebuie să recunoa ștem

98
Andreea Russocă în lume sunt femei a naibii de frumoase,
pe care le ai doar jumate de minut, într-o zi
obișnuită, pe o porțiune de drum, le ai doar
cu privirea. Milena știe că e urmărită, nu o
dată i-am depistat interesul față de bărbații
care o admiră, în pofida faptului că merge
pe stradă de parcă nu e nimeni în jur. Ah,
femeile astea, vulpi adevărate! Uneori o văd
într-adevăr absentă. De regulă, în asemenea
zile e îmbrăcată în negru, ține mâinile în
buzunar sau la piept, are căști în urechi și
privirea îi este țintită în pământ. Am mai
observat că îi place ploaia, probabil nu are
umbrelă sau nu îi place să o poarte, căci nu
am văzut-o niciodată cu umbrelă.
Se aude ușa, simt că a intrat, știu, dar
nu-mi desprind ochii de pe monitor, nu vreau
să ni se întâlnească privirile, nu vreau să mă
vadă, să mă cunoască, nu acum. În sfârșit,
prind curaj și-mi îndrept privirea către ea,
vorbește cu bibliotecarul, nu aud ce discută,
în fine, nici nu mă interesează să aud. Pare
a fi neliniștită, nu-i ca de obicei. În această

99
Amintiri din Viitorlună, am observat că s-a schimbat, că era mai
des îmbrăcată în negru, că s-a despărțit de
iubit și multe altele, dar nu înțeleg motivul.
O, Doamne, nu, se apropie, eu continui să
sc…
Milena a întors capul și m-a văzut. S-a
apropiat:
—Salut.
—Salut.
A dat scaunul la o parte pentru a se așeza.
—Eu…
—Pe mine nu mă interesează de ce mă
urmărești.
—Bine. Atunci…
—Nici nu vreau să clarific trecutul.
—Dar, de…
—De unde știu? Ghici.
Nu-mi venea să cred. Aveam impresia că
știe, însă îmi lipsea curajul să fiu eu cel care
rostește adevărul:
—Mir, totul s-a schimbat, în întregime.
—Era normal să se schimbe ceva, însă nu

100
Andreea Russocunoști adevărul, nu știi ce mi s-a întâmplat
în acești ani, ce m-a determinat să nu apar.
—De unde știi că nu știu? Tu nu îți
amintești nimic, nu mai ai amintiri din viitor,
dar nici din trecut nu ai.
—Poftim? O priveam foarte mirat, chiar
nu pricepeam de unde ar putea să știe totul.
Ți-a zis Mark?
—Nu, nu mi-a zis nimic, nu ținem
legătura.
—Straniu, oricum mă simt obligat să-ți
spun eu totul, să pov…
—Mir, eu știu ce s-a întâmplat, știu că nu
ai urcat în avion, deși era numele tău în listă,
că ți-ai pierdut memoria, că ai fost internat,
știu totul, nu am nevoie de explicații.
—Bine, dar de unde știi? Aș putea să
aflu?
—Mă obosește acest subiect, aveam
alt scop când m-am apropiat. Observ cum
mă urmărești zi de zi, ajunge, e timpul să te
întorci în Coreea, între noi nu poate fi nimic.
—Poftim? Stai, doar ne-am iubit.

101
Amintiri din Viitor —Înainte de a spune ce simți, asigură-te
că simți!
—E ridicol, nu văd motive pentru care
să nu fim împreună.
—Am zis că trebuie să fie motive? Nu
îmi doresc!
—Argumentează.
—Nu fi copil, nu sunt obligată să-ți
argumentez, cară-te de aici și din viața mea.
S-a ridicat și a ieșit rapid din bibliotecă.
Am fugit din urma ei și am prins-o de braț:
—Acum ascultă aici, probabil nu țin
minte ce a fost și cum a fost, însă învață-
te să comunici cu oamenii, puțin îmi pasă
de baladele tale gen „nu doresc”, „nu sunt
obligată”. Nu am venit în genunchi la tine,
recunosc că ți-am provocat durere, chiar
și acum îți provoc durere, dar nu merit o
asemenea atitudine, îți este clar? Când îți
revii, uite aici contactele mele, sper că am
fost explicit.
I-am lăsat brațul și m-am întors în
bibliotecă după lucrurile lăsate acolo, eram

furios. Nu pot permite cuiva să mă trateze
în asemenea hal, dar cel mai tare m-a atins
dorința ei de a mă vedea dispărut, pe mine,
cel care mă îndrăgostisem, cel care își dorea
un nou început, o șansă de a fi în sfârșit
împreună. Nu înțelegeam nimic, motivul
pentru care era atât de categorică, motivul
pentru care se comporta în acest fel. Oare cu
ce am greșit?

103
Amintiri din Viitor SPECTACOL#4
Pe scenă își face apariția un băiat de
unsprezece ani. Intră cu un scaun
pe care mai apoi se așază. Bărbatul
întoarce capul pentru a vedea cine face
zgomot, cum îl vede pe băiat, sare ca ars din
loc.
—Ce cauți aici? Întreabă bărbatul, vizibil
deranjat de apariția celuilalt.
—Nu caut nimic, stau pe scaun. Ai vreo
carte? Vreau să citesc.
—Carte? Nu, nu am.
Protagonistul nici nu îi permite băiatului
să își rostească textul, că începe monologul:

104
Andreea Russo„Carte, de când nu am ținut în mână o
carte. Cândva citeam mult. Eram înnebunit
după literatură, un îndrăgostit care nu poate
trăi fără persoana dragă. Aveam momente
când mă trezeam la trei dimineața pentru
a citi, pentru a iubi și a trăi. Lipseam de la
școala, numai ca să dedic mai mult timp
lecturii, credeam că e o prostie să irosești
timpul prețios pentru activități inutile,
impuse de o societate ce trăiește greșit. Îmi
permiteam să zic public că oamenii sunt
niște proști. Fugeam de ei, mă ascundeam
în cărți, în acele vieți imaginare, dar reale.
Situația școlară se agravase, tata se enervase
rău de tot.”
Monologul se încheie, în scenă reapare
tatăl. Se apropie de băiatul de pe scaun:
—Iar citești? Îi ia cartea din mână.
—Tată, te rog, întoarce-mi-o!
—Nu! Tu știi ce note ai? Să nu te mai văd
cu cărțile astea, ai nevoie de studii, de viitor,
nu de povești fără sens.
—Cum poți zice așa ceva despre o carte?

105
Amintiri din ViitorOricare alt părinte ar fi fericit dacă copilul lui
ar citi cât citesc eu.
—Dacă acel oricare părinte își dorește ca
în viitor copilul să-i moară de foame, atunci
poftim. Eu nu-mi doresc asta, deci vei învăța
materia școlară. Îți este clar?!
—Nu, nu îmi este clar, vreau să citesc
cărți, deci le voi citi!
—Pe bune? Și cine îți va da bani pentru
a citi în continuare?
—Nu se rezumă totul la bani!
—Ba da, totul se rezumă la bani. În viață,
pentru tot trebuie să plătești, cu bani. Ori
socoți că luxul de care dispui e de pomană?
Știi câți mor pentru că nu au hrană, nu au
adăpost, nu au bani pentru a-și cumpăra
medicamente și pentru a se lecui?
Băiatul tace. Tatăl îi pune întrebări prea
profunde, prea dificile. Se a șază la loc, pe
scaun, și se uita la protagonist.
—Ce e? Ce te uiți așa la mine? Îl întreabă
bărbatul.
—De ce nu mai citești? Pardon, de ce eu

nu mai citesc cărți în viitor?
—Nu știu, nu mă întreba.
—Dar pe cine altul să întreb, dacă nu pe
mine? Adică pe tine.
—Ți-am zis că nu știu? Ce cauți tu aici?
Pentru ce ai venit? Ești în trecut, du-te acolo,
pleacă!
—Nu am să plec! țipă drept răspuns
băiatul, apoi se ridică de pe scaun și se
apropie de bărbat.
—Vreau să aflu cum de am ajuns în
asemenea hal, cum am ajuns să fiu un prost?
Până nu e târziu, fă ceva, schimbă, scuză-mi
sinceritatea, dar nu am dorința să mor prost.
Băiatul se întoarce pentru a părăsi scena,
dar înainte să se piardă în negru, se întoarce
către bărbat și îi zice: „Citește cărți!”.

107
Amintiri din ViitorSCRISOARE NESEMNATĂ
Aud curgerea apei, cada e aproape
plină, iar eu stau sub apă. Deschid
ochii și văd tavanul, din nou un
tavan alb. Am pornit de la un tavan alb și
am ajuns la altul, tot alb. Le despart mii de
kilometri, îi unește același om care se uită la
ele. Închid ochii, mă impun să mă gândesc la
altceva, nu la ea, nu la trecutul necunoscut.
Schițez în imaginație un plan al viitorului,
mă văd întors în Coreea de Sud, îmi găsesc un
serviciu, mă însor. Deschid ochii, un tavan
negru? Ah, nu, e totuși alb, iar un tavan
alb. Pustiu, mă simt pustiu și netrebnic. De Uneori plătim prea scump pentru fericire,
dar e mai bine să fii un fericit neștiutor,
decât un dezamăgit atotștiutor.

108
Andreea Russoparcă am încurcat drumurile, adresele, dar
dacă stau să mă gândesc, e bine când greșești
drumul, nu e mult până realizezi că nu e locul
tău pe acel drum, te întorci și alegi varianta
corectă. Mai închid o dată ochii, o văd pe ea,
pe Amelia, cum o țin de mână și o îmbrățișez,
cum am acel drept, din motiv ca acum nu pot
face astfel, nu îmi permite, nu am dreptul.
Aud cum apa curge pe podea, cada e plină
ochi, mă ridic, Amelia mă privește.
Pentru început, crezusem că visez. Realizând
că ea e totu și reală, era să mă înec în cadă.
—Ce cauți aici? o întreb nedumerit.
—Pe tine. Mai ai să stai ca broasca în
apă? Avem de discutat.
Se întoarce și iese din baie. Doamne, mă
gândesc eu, oare de cât timp era în baie? Mă
simțeam prost pentru faptul că nu o auzisem,
plus la toate, sunt un om normal, nu mă bag
în cadă îmbrăcat.
Am ieșit din baie, Amelia stă pe canapea
cu o cea șcă de cafea în mână, mă simt oaspete
în propria casă.

109
Amintiri din Viitor —Vrei să bei ceva? o întreb eu sarcastic.
Ea nici măcar nu întoarce capul spre mine.
—Nu, mersi.
Am pe mine doar un ștergar, iar dulapul
cu haine se află anume în această odaie, mă
simt oarecum incomod să trec prin fața ei și
să îmi caut lenjerie.
Întoarce capul spre mine, mă analizează
de sus în jos.
—Te poftesc să te îmbraci.
—Îmi permiteți, doamnă?
—Hmm, domnișoară.
—Ah, pardon, nu am observat.
Îmi aruncă o privire aspră, dar o ascunde
repede după un zâmbet forțat.
—Așadar, cu ce te pot ajuta?
Se ridică în picioare și îmi aruncă în
față o foaie. E o scrisoare pe care o primise
azi-dimineața, după modul în care arată
înțeleg că foaia a fost mototolită.
„Știai că voi reveni. Nu e cazul să
ignori soarta, sau poate îți este a joacă?

110
Andreea RussoNu avem timp pentru joacă, doar știi, știi.
Când vei recunoaște că ai amintiri din
viitor? Obosit de ocolișuri, simt nevoia
de a merge pe un drum drept, alături de
tine.”
—Stai, tu ai amintiri din viitor?! o întreb
tremurând, mă rugam să aud un răspuns
negativ.
—Da. Am.
—Poftim?! De când? De ce aflu abia
acum?
—Mir, mereu am avut amintiri din
viitor, de la cine e scrisoarea? Tu ai scris-o?
—Ce? Nu, nu e de la mine. Habar nu am.
Abia acum am aflat că ai amintiri din viitor.
—Uite, da, nu neg, era limpede că vei
afla, dar nu vreau ca asta să influențeze
cumva relația noastră.
—Relația noastră? Despre ce vorbești?
Ieri mă trimiteai dracului. Cer claritate!
—Eu ți-am destăinuit adevărul, atunci, pe
pod, în ultima seară. Ți-am zis că nu vei muri.

111
Amintiri din Viitor —Stai, am nevoie să mă așez. Nu mai în –
țeleg nimic. Poți să o iei de la capăt, cu ceva
detalii, te rog.
Apoi, mă ridic brusc în picioare și strig la
ea: „Zi-mi, de ce tot acest teatru? Acești ani
duși de râpă? Doamne, nu-mi vine să cred,
ești nebună?”
—Ia loc și calmează-te. Ai uitat cumva că
toate în această lume au o logică?
—Amelia, aici logica e la pământ. Stai,
nu se leagă, eu căutam oameni ca mine, de ce
nu am memorat că și tu ai amintiri din viitor?
—Ultimele zile erau memorate pe frag –
mente, lipseau multe amintiri, inclusiv și
această destăinuire.
—De ce ai ascuns adevărul?
—Mir, aceasta e soarta noastră, era
necesar să trecem prin greutăți.
—Fără prostii, deși ești femeie, asta te
caracterizează mai puțin. Soarta… Balade!
Ascunzi ceva, sunt sigur.
—Totul la timpul său. Vei afla adevărul,
acum trebuie să aflăm cine trimite aceste

scrisori, poate i-ai zis cuiva ceva de mine?
—Amelia, nu țin minte, caută tu răs –
punsuri prin viitor.
—În ultima perioadă, amintirile din
viitor sunt foarte neclare, nu mai înțeleg
nimic. Asta mă sperie. Tu urai amintirile
din viitor, în schimb eu le ador. Mi-e frică să
rămân fără ele, mi-e frică de normalitate.
O îmbrățișez. În sfârșit, dispun de acest
drept.
O mulțime de întrebări răscoleau creierul
meu, dar nu aveam răspunsuri. Nu mai
înțelegeam nimic, un străin în propria viață.
Fericit că, în cele din urmă, o am alături
de mine, mi-am permis să uit de tot ce mă
frământă pentru a savura prezentul. Uneori,
plătim prea scump pentru fericire, dar e
mai bine să fii un fericit neștiutor, decât un
dezamăgit atotștiutor.

113
Amintiri din ViitorTĂCERE
Să discutăm puțin despre dimineți, acum
e seară, dar voi scrie despre dimineți,
oare este un timp mai potrivit pentru
o asemenea descriere?
Diminețile sunt mici începuturi ce creează
un început complex sau creează un sfârșit.
Niciodată nu știi ce te așteaptă în următoarea
dimineață, deși îți faci planuri, închizi ochii
și îți imaginezi cum te trezești, te ridici din
pat, îi zâmbești soarelui, te duci în bucătărie
pentru a prepara un ceai bun sau o cafea tare,
te apropii de fereastră, simți căldura emanată
de cana pe care-o ții în mână, privești peste Nu sunt sigură că am să te mai iubesc
dacă nu voi avea certitudinea că vei fi
mereu alături de mine, în viitor.

114
Andreea Russogeam și te bucuri de simplul fapt că trăiești.
Ei bine, în cazul meu, acea dimineață era
în întregime diferită. Trezit la ora patru de o
cană de apă rece peste față și de multă, foarte
multă neclaritate.
—Hai, trezirea, peste cinci ore avem avionul.
—Poftim? Care avion?
Ea umbla dintr-un colț în altul și
împacheta lucrurile.
—Plecăm, ce nu este clar.
—Uite că asta e clar, nu este clar unde
plecăm.
—Mergem și noi în călătorie, să mai
vedem lumea.
—Dar voiai să ne întoarcem la Londra,
să aflăm cine ar mai putea ști că ai amintiri
din viitor, să aflăm dacă există cumva o a
treia persoană care are aceste amintiri.
—Da, știu, dar am decis să amânăm,
prea mult timp am fost separați, cred că e ca –
zul să trăim puțin și pentru noi.
—Ceva îmi pare dubios.
—Încă ești în pat?

115
Amintiri din Viitor —Unde mergem?
—În Peloponez.
—Pelopolez???
—Peloponez, Mir!
—Te rog, câteva detalii!
—În Grecia, e o peninsulă, e foarte
frumos acolo, magnific. Întregul Peloponez
este presărat cu biserici și mănăstiri din
epoca bizantină.
—Ai fost acolo?
—Da, în viitor.
Am tăcut, suna foarte bizar răspunsul ei,
dar era un adevăr, dacă un anumit adevăr
nu te caracterizează, asta nu înseamnă că
el nu există. Mai tare mă punea pe gânduri
faptul că altădată eram și eu ca ea, cândva
împărtășeam același adevăr. Îmi doream să
o înțeleg, dar trecutul meu era negru, aveam
amintiri doar începând cu aterizarea mea în
Japonia. Amintiri din trecut.
Observasem că pe lângă bagaje mai avea
o cutie mare.
—Ce ai în acea cutie?

116
Andreea Russo —Păsări din hârtie.
—Pentru ce le iei cu tine?
—Semnifică ceva pentru mine.
—Îmi zici și mie?
—Când va veni timpul.
Enigmele se înmulțeau. La un moment
dat, nu mai înțelegeam ce caut acolo, lângă
o femeie străină, cu un comportament foarte
bizar. Dacă e să îmi amintesc notițele din
jurnal, ajung la concluzia că mă îndrăgostisem
de o persoană despre care nu știu absolut
nimic, și încă de două ori.
Ce să discut cu ea? Ceva mă oprea, nu
puteam merge mai departe fără explicații,
pur și simplu aveam nevoie de ele. Nu
înțelegeam de ce a ascuns adevărul, de ce a
acceptat o despărțire prostească, de ce s-a
prefăcut că mă urăște dacă știa că nu am
murit, de ce a fugit din țară și și-a schimbat
numele, deși știa bine că o voi găsi, de ce și-a
construit o viață nouă, o relație, după care a
dat cu piciorul, de ce e acum cu mine într-un
avion ce pornește spre necunoscut. De ce?

117
Amintiri din ViitorNe aflam în avion, ea privea peste geam,
iar eu o priveam pe ea. Mă interesa dacă știe
că urmează să îi pun o întrebare, dacă deja
știe ce îmi va răspunde. Oare niciodată nu o
voi putea uimi? Oare am cucerit-o cu faptul
că fac parte din viitorul ei, suntem aici doar
din motiv că viitorul ne este comun? Nebu –
nie pură, aceste amintiri din viitor.
—Amelia.
—Da?
A întors capul spre mine.
—Zi-mi ceva despre locul în care plecăm.
—Pe peninsula Peloponez se află celebrul
oraș Micene, cetatea regală ce are o vechime
de peste 3500 de ani, tot aici se află Olimpia.
—Intrigant, după descriere pare un loc
foarte frumos.
—Da, dincolo de asta însă, acolo domină
liniștea.
—Ai nevoie de liniște?
—Am nevoie de un loc unde aș putea să
îmi aranjez gândurile. Cred că orice om are
asemenea necesitate, corect?

118
Andreea Russo —De acord.
—Vreau să tac. Câteva zile să nu vorbesc
nimic. Sper ca tăcerea să îmi calmeze durerea
și frica.
—Înțeleg, știu ce înseamnă să taci. Am
zăcut câteva luni în pat, fără să mă mișc, doar
priveam tavanul, nu mâncam nimic.
—Doamne, ce te-a făcut să iei o asemenea
decizie?
—Asemenea ție, doream să îmi calmez
durerea morală și spirituală.
—Ți-a reușit?
—Precum vezi, îi zâmbesc. Dar… îți
este interesant să pui întrebări odată ce știi
răspunsul?
—Amintirile din viitor sunt controlabile,
la fel ca cele din trecut. Ascund de mine multe
cuvinte, răspunsuri. De regulă, acopăr totul
cu imaginație, deși știu că imaginația mea nu
are să se transforme în realitate.
—Nu știam asta.
—Ai uitat, pur și simplu.
—Atunci de ce nu vrei să te desparți de

amintirile din viitor? De ce te temi că acestea
ar putea să dispară?
—Nu sunt sigură că am să te mai iubesc
dacă nu voi avea certitudinea că vei fi mereu
alături de mine, în viitor.

120
Andreea RussoO CASĂ PENTRU DOI
Rezervase o căsuță mică, dar conforta –
bilă pentru noi doi. Nici nu știam cât
vom sta aici, dar după modul în care a
început să aranjeze lucrurile, am realizat că
nu vom pleca în curând. Era fericită, adora
bucătăria în stil clasic, cu mobilier de culoare
albă. Primea plăcere de la orice clipă petrecu –
tă între acei pereți. Eu însă nu eram în apele
mele, mereu o simțeam o străină ce a avut
amabilitatea să mă adăpostească, o străină
ce își permitea să mă îmbrățiș eze și să mă să –
rute ușurel pe buze.
—Mir, am nevoie de ajutorul tău. Nu mă interesa trecutul, trecutul trece,
la ce mi-ar folosi ceva expirat?

121
Amintiri din ViitorAm auzit vocea Ameliei din dormitor, am
văzut-o urcată pe un scaun, se întindea să
atârne păsările de hârtie de lampă.
—Da?
—Poți să-mi dai din cutie câte una, vreau
să le atârn aici. De fapt, peste tot în casă.
—Dar pentru ce?
—Mir, dă-mi, te rog, păsările.
—Eu ți le dau, dar nu înțeleg de ce faci
asta.
—Îmi plac, ce e de înțeles aici? Trebuie
să faci ce îți place, să trăiești cum îți place.
Am tăcut, dându-i câte o pasăre. Nu
vedeam nimic atrăgător în ele, ba chiar
începeau să mă deranjeze cumplit.
—Ce facem diseară? m-a întrebat ea în
timp ce atârna păsările.
—Păi, nu știu, ai ceva idei?
—Da, propun să pregătim niște pește la
grătar, cu lămâie și cu o salată Caesar.
—Sună interesant.
—Te las pe tine să alegi vinul.
—Bine.

122
Andreea RussoÎncercam să mă obișnuiesc cu gândul că
tot ce se întâmplă este normal, dar, pesemne,
gândul nu dorea să se obișnuiască cu mine.
Nu mai puteam, nici nu mai voiam să o fac pe
orbul și surdul, aveam nevoie de claritate, am
decis, chiar în acea seară, să discut tot ce mă
interesează, tot ce mă deranjează. Am ales
un vin roșu sec. Stăteam la masă, am deschis
sticla și am turnat în pahare, era calmă, de
parcă era soția mea de zeci de ani.
—Mir, eu știu ce se întâmplă.
—Amelia, simt nevoia să discutăm.
—Realizez asta.
—Atunci?
—Îmi permiți să îți explic totul, dar un
pic mai târziu?
—Eu nu pot așa. Nu te cunosc, nu înțeleg
cine ești și ce caut eu aici.
—Mă iubești.
—Nu sunt sigur, nu prea cred în iubire,
deși folosesc acest cuvânt, dar nu e iubire. Să
îmi fie frică de un om drag? Vreau să fug de
aici, de tine, înțelegi?

123
Amintiri din Viitor —Înțeleg.
S-a ridicat de la masă, întoarsă cu spatele
spre mine, privea peste geam.
—M-am născut într-o familie simplă,
mama era bolnavă, tata mereu plecat.
Povestea mea diferă de a ta, Mir. Puteam
vorbi, dar nu am scos un cuvânt până pe la
șase ani, părinții mă duceau pe la diverși
doctori, aceștia din urmă tot repetau că voi
vorbi curând. Ei bine, la șase ani am început
să vorbesc, dar foarte puțin, discutam, de
regulă, doar cu mama, nu aveam prieteni, nu
aveam nevoie de ei. La școală eram ignorată
de colegi, dar nu mă deranja, eu mă izolam în
gândurile mele din viitor. Nimeni, niciodată,
nu a aflat că am aceste amintiri. Cum am
putut? Din viitor luam toate răspunsurile,
numele oamenilor, cine sunt ei pentru mine.
Nu mă interesa trecutul, trecutul trece, la
ce mi-ar folosi ceva expirat? Așa gândeam
mereu. Te-am îndrăgit de la treisprezece ani,
eram fericită că te voi întâlni, dar, asemenea
ție, amintirile din viitor s-au schimbat: ai

124
Andreea Russodispărut pe nea șteptate, viitorul nostru
s-a ruinat, m-am înspăimântat, mă durea.
Credeam că vei muri, vedeam cum suferi,
cum mă ignori, am decis să te ignor și eu, să
accept noile amintiri, să îl accept pe Mark.
Însă viitorul iar s-a schimbat, când erai
plecat în călătorie, iar eu eram cu Mark,
am văzut zilele prezente, cum stăm aici, în
această casă. Realizând că nu vei muri, m-am
bucurat, dar m-am și enervat pe acel viitor
care mereu se schimba și nu ne permitea să
fim împreună, așa cum ne era dat de la bun
început.
În acea seară, pe pod, nu am mai putut să
tac, ți-am povestit totul, ți-am dat cuvântul
că te voi găsi, îți voi explica, vom fi împreună.
Eram ambii atât de fericiți. Dar totul s-a
schimbat din nou. Urăsc aceste amintiri, dar
nu vreau să le pierd. Totul e prea complicat.
—Ceva nu se leagă, cum relatezi totul la
timpul trecut? Doar nu îți cunoști trecutul.
—Mi-l cunosc. În acest moment deja
mi-l cunosc.

—Ce? Cum?
—De doi ani îmi reamintesc totul în
ordine cronologică, iar viitorul devine din ce
în ce mai neclar.
—Ai dreptate, totul e complicat. Să
percepi lumea într-un anumit mod, după
care totul să ți se dea peste cap, nu e deloc
ușor.
—În viață adesea se întâmplă asemenea
cazuri. Într-o oarecare măsură, mă resemnez.
—Cred că-i de-ajuns pe azi, pentru
ambii. Propun să luăm cina.
Mi-a zâmbit subtil, iar eu mă simțeam
mai bine. Oamenilor le place să cunoască mai
multe lucruri despre persoana de alături, să
retrăiască din povestiri trecutul acestora,
pentru a simți cum acea persoană își deschide
cortina sufletului.

126
Andreea RussoSUB APĂ
Ne aflam pe o peninsulă. Perfect.
Ador apa. M-am trezit pe la patru
dimineața și am pornit spre țărm,
singur. M-am scufundat în apa rece și am
deschis ochii, priveam în sus, nu mai vedeam
un tavan alb, vedeam un cer pe care îl
abandonează noaptea. E bine, gândeam eu,
merg în direcția corectă, m-am debarasat
de tavane și am dat peste nori. Singurătate,
uitare, moment unic, inedit. Simțeam lipsa
unei uitări, îmi era dor de momentul în
care eram fericit din simplul motiv că sunt
un nimeni într-un nimic. Pe loc a apărut Un rămas-bun reciproc?
Cel mai frumos cadou pentru o relație
care s-a născut din reciprocitate.

127
Amintiri din Viitorîntrebarea: „Sunt fericit?” Răspuns: „Nu
știu”. Bună întrebare, stupid răspuns. Mă
deranja vizibil ceva, dar nu știam ce, probabil
ceva legat de trecut. Deodată, scot capul de
sub apă și încerc să îmi revin. Văzusem ceva,
o amintire, doar că nu știam de unde provine
aceasta, din trecut sau din viitor.
Mi-am luat hainele de pe mal și am pornit
spre casă. Amelia încă mai dormea. Am
întins mâna spre lampă și am rupt o pasăre
de hârtie, am desfăcut-o, acolo era scris ceva:
„Te rog să te oprești, să mă aștepți,
dar nu o faci, procedezi corect. Atunci
când te rog să mă săruți, nu mă săruta.
Te rog să mă îmbrăți șezi, nu, tu nu mă
îmbrăți șa. Te rog să mă privești. Nu privi,
fii orb! Te rog să mă asculți, fii surd. Te
rog să îmi vorbești, fii mut. Nu am nevoie
de răspuns la o rugăminte, căci dacă nu
vrei să mă aștepți, să mă privești, să mă
săruți și să mă îmbrățișezi, să nu o faci,
pentru că, în cazul în care tu ai să mă rogi
să te aștept, eu voi merge înainte, iar când

128
Andreea Russovei dori să mă săruți, îmi voi ascunde
buzele. Voi fi oarbă, surdă și mută când
mă vei ruga contrariul, la fel ca tine, din
motiv că, asemenea ție, nu am dorință.
O reciprocitate adesea se transformă
în obligație, o plăcere se transformă
în dezgust, o relație se transformă în
trecut. E normal să-ți iei rămas-bun de la
un om în cazul în care tu ai decis să mergi
spre est, iar persoana cealaltă spre vest.
Un rămas-bun reciproc? Cel mai frumos
cadou pentru o relație care s-a născut
din reciprocitate. Ne naștem frumos, dar
murim și mai frumos”.
Ceva cunoscut. Aveam această scrisoare,
mi-o dăduse ea, atunci, pe pod. A mințit, nu
mi-a zis că nu voi muri, nu mi-a zis că are
amintiri din viitor. A tăcut despre faptul că
eram într-o relație ascunsă, nici în jurnale nu
menționam asta. Din păcate, îmi amintisem
doar o zi. Am dat jos toate păsările din hârtie,
pe fiecare foaie era scris câte ceva. Scrisori
pe care ea mi le dădea sau eu ei. Mai erau și

129
Amintiri din Viitorscrisori bizare, nesemnate, din context părea
că eu i le-am scris, dar eram sigur că nu eu
am scris aceste scrisori.
Așezat pe marginea patului, așteptam ca
Amelia să se trezească, m-a privit și a înțeles
totul. De fapt presupun că știa de mult ce are
să urmeze în acea dimineață.
—Bună dimineața! a murmurat ea.
—Bună.
—Pot explica totul.
—Nu mă îndoiesc, întrebarea e dacă am
nevoie de explicații. Mă întorc la Londra, ești
liberă să faci ce dorești.
Presimțirile nu mint, poți pierde de
zece ori memoria, dar sunt lucruri care
nu pot fi eliminate definitiv nicidecum. În
pofida faptului că nu îmi amintesc trecutul,
cu siguranță că într-o bună zi totul va fi la
locul său. În viață totul trebuie să fie curat
și aranjat, că doar nimeni nu pune florile în
tigaie, nu toarnă apă pe o suprafață plată
pentru ca buchetul de flori să nu se ofilească,
pentru așa ceva există vază. Tind să fac ordine

în viața mea, căci multe amănunte din trecut
nu au fost notate în jurnal. Uneori mă întreb
dacă jurnalele sunt ale mele. Mă interesează
mai mult cine e persoana care are amintiri
din viitor și îi transmite Ameliei scrisori în
numele meu.
Avionul zboară printre nori, deschid din
nou jurnalul pentru a fi mai atent la detalii. E
normal să îți recitești viața, nici nu știi cum
găsești în trecut răspuns pentru viitor.
„17.11.XXXX
Împreună cu Amelia îi vom face din
nou o vizită domnului Frank. Voi afla
ceva nou, mi-a destăinuit că are o soră
geamănă care se află în Austria. A decis
că atâta timp cât voi fi plecat în Coreea
de Sud, ea are să stea la sora ei. Vrea să
ne facă cunoștință, eu însă realizez că
această întâlnire nu va avea loc. Au mai
rămas trei săptămâni.”

131
Amintiri din ViitorSPECTACOL#5
Imaginați-vă, e iarnă, frig, lângă o
intersecție se află o cafenea. Vă aflați la
etajul doi, priviți fluxul de automobile,
trecătorii ce așteaptă să se aprindă culoarea
verde la semafor pentru a traversa strada.
Cât de mult se aseamănă acest semafor cu
viața de zi cu zi, mereu așteptăm să se facă
verde pentru a îndrăzni să trăim așa cum
ne dorim. Însă nu se aprinde nimic, nici
semafor nu există, nici flux de mașini, doar
niște fluxuri de principii, frici, condamnări.
Așteptăm culoarea verde a semaforului, când
de fapt semaforul suntem noi, iar culoarea Ce lume ieftină, ne este frică de propria viață.

132
Andreea Russoverde reprezintă curajul de a îndrăzni. Ce
lume ieftină, ne este frică de propria viață.
Bărbatul de pe scenă stă drept și privește
auditoriul. Ar putea striga, plânge, arunca cu
obiecte în pereți, dar ce ar schimba asta? O
furie aruncată de pereți nu ajută în asemenea
situații. Protagonistul zâmbește, se așază la o
masă și începe să citească. Citește continuu,
re-trăind pasiunea din tinerețe. Savurează
fericit cărțile, amintirile, trăirile unor
personaje, propriile sentimente provocate de
lecturi. Se oprește din lectură și pune cartea
pe masă, privește undeva în depărtare,
își amintește de ea. Pentru prima oară își
dorește să afle unde se află, cum a evoluat
viața ei. Au trecut atâția ani, dar niciodată
nu a mai întâlnit-o, nu a auzit nimic de ea. El
se însurase, iar ea dispăruse. Vrea să o caute,
dar care ar fi sensul? Va afla că e căsătorită și
fericită, că e plecată în altă țară. Presupuneri.
Mai mulți oameni intră în scenă, aduc
scaune, mese, creează o atmosferă de
cafenea. Bărbatul se așază, vizibil emoționat,

133
Amintiri din Viitorla o măsuță de lângă geam, privește în
jur  – oameni scufundați în propriile trăiri.
Așteptarea e prea nemiloasă, deschide
o carte, însă nu are niciun efect, arde de
nerăbdare, vrea să o vadă, din nou, după
zeci de ani. E îmbrăcată în negru. Oare e de
bine sau de rău? O doamnă frumoasă, într-o
rochie neagră, la gât, o eșarfă de culoare roz-
pal. Bărbatul se ridică să o întâmpine.
—Salut, mă bucur să te revăd.
—Asemenea!
Doamne, a zâmbit, e de bine sau…? Nu, e
de bine, sigur, de bine.
—Ce mai faci?
—Bine, familie, serviciu. Tu?
—La fel. Ești căsătorită?
—Divorțată.
—Ah, îmi pare rău.
—Nu merită. Nu merită să îți pară rău
de trecut.
—Mm, da, ai dreptate. Ce lucrezi?
—Redactor-șef la o revistă. Tu?
—Avocat.

—Cum și-a dorit tatăl tău.
—Da.
—Nu pari fericit.
—Nici nu sunt.
—Atunci e nevoie de schimbări.
—De asta sunt aici.
—Cu ce te pot ajuta?
—Te iubesc.
—Nu e răspunsul la întrebarea mea.
—Te iubesc și vreau să fiu cu tine.
—Mm, nu e cam târziu pentru a restabili
o relație?
—Atâta timp cât suntem vii, nu e târziu.
—Bine zis.
—Dar…?
—Dar mă mai gândesc.
Se mai gândește? Ce răspuns e și ăsta,
oare e de bine sau de rău? Însă e bine să te
gândești înainte de a oferi un răspuns, un
asemenea răspuns. E bine, înainte de a spune
ce simți, să te asiguri că simți.

135
Amintiri din ViitorSALUT, TRECUTUL MEU
În autocar erau doar câțiva oameni,
împrăștiați prin tot salonul, aceștia
se uitau peste geam, fiecare absent în
lumea sa. De parcă biletele de la autocar
sunt de fapt niște bilete individuale pentru
o călătorie printre gânduri. Adevărat, nu știu
de ce, dar în transport gândurile se lipesc mai
bine de ființa umană, probabil din motiv că
doar printre oameni ne simțim cu adevărat
singuri.
M-am așezat în spate, apropiindu-mă
de geam și imediat am simțit acea vrajă din
transport. Presupuneam că femeia de care Doar printre oameni
ne simțim cu adevărat singuri.

136
Andreea Russocredeam că m-am îndrăgostit m-a mințit,
că nu era Amelia, ci sora acesteia. Nu mă
frământam să aflu pentru ce a fost jucat acest
spectacol, mai tare îmi doream să aflu unde
este Amelia, să descopăr adevăratul trecut.
Am coborât din autocar și l-am văzut
pe Mark, mi s-a părut stranie această
coincidență, pentru că nu îl anunțasem că
revin.
—Prietene, bine ai venit.
—Mulțumesc, dar de unde știai că voi
veni?
—E o poveste lungă, urcă în automobil.
Am urcat ambii în automobil și am pornit
la drum. Nu știam încotro mergem, dar îmi
era cunoscută situația, de fiecare dată când
mă îndrept undeva cu cineva din trecutul
meu, nu am idee încotro ne îndreptăm.
—Unde mergem?
—Vei vedea.
—Mark, cred că la Viena nu era Amelia,
era sora acesteia.
Mark s-a schimbat la față.

137
Amintiri din Viitor —Știu.
—Ce? Cum adică știi?
—E o poveste cam lungă, dar în curând
vei afla totul.
—Sper că voi afla adevărul, nu
continuarea unei minciuni.
Am ajuns la o casă frumoasă, cu etaj. În
fața casei erau parcate mai multe automobile.
Am coborât și ne-am apropiat de intrare,
Mark a apăsat pe butonul de la sonerie, ușa
s-a deschis, a apărut domnul Frank în prag.
Îndată ce am intrat în casă, l-am văzut pe
Andrew, care, spre uimirea mea, mi-a zâmbit.
Cu toții am mers în salon unde ne aștepta
sora Ameliei, Milena.
În tăcere, m-am așezat pe canapea,
așteptam o explicație, însă toți tăceau.
Andrew s-a ridicat în picioare, s-a apropiat
de mine și mi-a întins mâna:
—Amice, scuză-mă pentru dată trecută,
nu eram la curent cu multe detalii. Te-am
învinuit pe nedrept.

138
Andreea Russo —E în regulă, nu-ți fă griji.
—Mark, povestește-i totul, l-a rugat
Andrew.
—Deci, Mir, cu toții am crezut că ești
mort. La scurt timp după moartea ta, am
început să primim scrisori în numele tău.
Foarte bizare, în ele se zicea că nu ai decedat,
eram anunțați când urmează să reapari, de
asemenea am fost informați că ar fi bine să
ascundem adevărul pentru început.
—Ce adevăr?
—Amelia a dispărut.
—Cum adică a dispărut? Pronunțând
această întrebare, am întors capul spre
Milena.
—Amelia trebuia să vină la mine în ziua
în care a aflat de decesul tău, desigur că a
amânat călătoria. După trei luni de la cele
întâmplate, s-a decis să vină în Austria, dar
nu a ajuns, s-a aflat că nu a urcat la bord. De
atunci nu știm nimic despre ea.
—Dar de ce te-ai dat drept Amelia?
—Am primit o scrisoare, în care am fost

rugată să mă prefac pentru a te ajuta să-ți
recapeți memoria. Țineam legătura cu Mark,
am decis să te ajutăm, poate astfel o vom găsi
pe Amelia.
—Mi-am amintit doar ultima zi, cea
înainte de plecarea mea în Coreea de Sud.
Amelia nu mi-a zis că are amintiri din viitor,
de ce ai zis asta?
—Așa era scris în scrisori. Eu nu am
observat la sora mea nimic anormal.
Domnul Frank tăcea, mi se părea bizar
comportamentul lui. Pentru un om care
mi-a fost în loc de tată atâția ani, era prea
indiferent față de apariția mea.

140
Andreea RussoMISTER
Am rămas doar eu și domnul Frank.
Tăcut, acesta s-a ridicat și a urcat
la etaj. L-am urmat. Sus se afla o
bibliotecă prea mare pentru o asemenea
casă. S-a apropiat de geam și a început să
privească afară:
—Mir, oricât te-aș învăța, mereu pui
întrebări incorecte.
Nu știam ce să zic, domnul Frank s-a
întors spre mine și a continuat:
—Dacă ai nevoie de claritate, în primul
rând fă ordine în interior, acolo e rădăcina.
Încearcă să îți amintești trecutul tău, astfel Tăcerea tot e o minciună,
dar e un drept firesc.

141
Amintiri din Viitorvei afla ce te frământă, cel mai probabil că o
vei găsi și pe Amelia. De ce nu ai fost până
acum la părinții tăi?
—Nu este ușor să învii din morți, să te
întorci de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mă îngrijorează cum va reacționa mama, dar
de fapt am uitat totul, am uitat cum arată,
cum vorbește, cum zâmbește. Doare această
uitare. Și când mă gândesc că sunt oameni
care vor să își șteargă trecutul din viață, mi
se face și mai rău.
—Însuși faptul de a-ți aminti ceva e
plăcut. Caută partea pozitivă în tot, o vei
găsi, nu poți să nu găsești ceea ce cauți, e
imposibil.
—Mai țineți legătura cu ea?
—Da, ea știe că ești viu.
—Poftim? Cum e posibil?
—A primit și ea o scrisoare. Eu am
încercat să îi explic ce se întâmplă, a înțeles,
a zis că te așteaptă cu mare drag.
—Probabil va suna bizar, însă îmi este
frică.

142
Andreea Russo —E ceva normal, iar ție mereu ți-a plăcut
normalul.
—Da, știu, am citit toate jurnalele mele,
însă am sesizat că nu descriam detaliat,
multe evenimente au fost scăpate, mai
curând omise conștient.
—Anume din acest motiv te îndemn să te
concentrezi pe trecutul tău, să ți-l amintești.
De mic ți-a plăcut misterul, nu e exclus faptul
că voiai să ascunzi de tine unele momente.
—Dar cine ar mai ascunde de el propria
viață? Sună alogic.
—Mir, niciodată nu ai avut încredere
în oameni, nici măcar în tine. Uneori aveam
senzația că te temi de tine.
—Uneori? Puteți să-mi dați un exemplu?
—Sunt doar niște presupuneri deduse
din modul în care comunicai și te comportai.
—Da, din nou am formulat greșit
întrebarea. Vă voi pune doar două întrebări.
Prima: E posibil să fi avut încă un jurnal,
unul secret? A doua: Unde se află mama mea
la moment?

143
Amintiri din Viitor —La prima întrebare nu am răspuns,
în schimb, la sigur, ai tu un răspuns. Cât
privește a doua întrebare, uite adresa.
Domnul Frank mi-a întins o foiță cu
adresa mamei, am observat că ascunde ceva,
eram mai mult ca sigur că nu mi-a zis totul.
La urma urmei, fiecare persoană în parte
decide cât are să zică și ce are să zică, nu
pot condamna pe cineva doar pentru faptul
că a luat decizia de a tăcea. Tăcerea tot e o
minciună, dar e un drept firesc.
Am ieșit din casă, m-am uitat la stânga
și la dreapta, am luat-o spre o destinație
necunoscută, am mers fără să mă opresc,
habar nu aveam încotro, dar mergeam.
Orice drum, la un moment dat, are să te
aducă la o destinație. De regulă, drumurile
alese spontan duc cel mai departe. Vedeam
petalele de lumină ale felinarelor ce păzeau
drumurile pustii. Interesant, cum să îți
amintești ceea ce ai uitat? Îmi doream să-mi
amintesc trecutul asemenea oricărui om
normal. M-am oprit și mi-am pus mâinile

pe ochi, speram ca în acel negru să zăresc o
urmă, un indiciu. Nu mi-am amintit nimic,
în afară de faptul că vreau să plec în Coreea
de Sud. Să fug.

145
Amintiri din ViitorULTIMA VIZITĂ TRECUTULUI
Pe noptieră erau foița cu adresa mamei
și biletul de avion spre Coreea de Sud.
Deși mă aflam acasă, îmi era dor de
o altă casă, de un alt colț al lumii. Când îți
este rău în propria casă, e cazul să o schimbi.
Domnul Frank m-a îndemnat să îmi amintesc
trecutul, însă nu s-a interesat dacă eu chiar
am nevoie de aceste amintiri. Probabil m-au
dezamăgit, toți, domnul Frank, Andrew,
Mark, chiar și Amelia. Oamenii descriși în
paginile unui jurnal sunt atât de promițători,
însă când îi întâlnești în realitate au tendința
să te dezamăgească. Oamenii descriși în paginile unui
jurnal sunt atât de promițători,
însă când îi întâlnești în realitate
au tendința să te dezamăgească.

146
Andreea RussoM-am ridicat din pat și m-am dus la baie,
apa rece mi-a atins fața. Privindu-mă în
oglindă, m-am întrebat dacă nu am dezamăgit
pe nimeni, dacă nu m-am dezamăgit pe
mine. Părul închis la culoare îmi acoperea
ochii căprui-închis, l-am dat la o parte și îmi
priveam imaginea în oglindă. Un om fără
trecut și viitor, rătăcit în propriile întrebări
și presupuneri, ce caută ieșire din bezna în
care se află involuntar. Cel mai dificil drum e
drumul spre sine.
Nu voiam să-mi vizitez părinții, îmi era
frică să nu mă dezamăgesc din nou, să nu mă
dezamăgesc de propriul trecut. Îmbrăcat într-o
pereche de blugi și o cămașă, am pornit la
drum. Locuiau la câțiva kilometri depărtare de
Londra, am luat trenul, urmăream cum copacii
rămân în urmă, iar drumul devine din ce în ce
mai insuportabil. Am simțit un dor cumplit,
de parcă eram așteptat. Intuiția nu a dat greș.
Coborând din tren, îndreptându-mă spre
casă, în întâmpinare îmi alerga o copiliță de
vreo paisprezece ani:

147
Amintiri din Viitor —Vai, Mir, ce dor mi-a fost de tine,
te-am așteptat atât de mult!
Habar nu aveam cine e copila. Avea părul
șaten-deschis, ochi de culoare căprui-închis,
ca ai mei, buze în formă de fundiță. M-a
îmbrățiș at privindu-mă cu niște ochi ce aveau
o sclipire deosebită, inima mea de piatră s-a
topit.
—Mă bucur, însă îmi pare nespus de rău,
mi-am pierdut memoria.
—Da, da, știu. Nu-ți face griji. Sunt Elia,
sora ta mai mică.
Aveam o soră? Uimirea se citea pe chipul
meu. În jurnal nu era nimic despre Elia,
despre faptul că am o soră mai mică, atât de
fermecătoare.
—Nu prea știu ce să răspund, „mă bucur
de cunoștință” sau „mă bucur să te revăd”.
I-am zâmbit.
—Contează că te bucuri, dar motivul
acestei bucurii nu are importanță.
M-a îmbrățișat din nou.
—Părinții sunt acasă?

148
Andreea Russo —Mama da, te așteaptă, toți în casă se
pregătesc de sosirea ta.
—Dar de unde au aflat?
—Eu le-am zis.
—Tu? Cum?
Eram puțin alarmat, îmi era frică să nu
aud că are amintiri din viitor.
—Nu, nu, nu am amintiri din viitor. Știu
din scrisorile tale, pe care mi le-ai trimis, de
mult m-ai anunțat că azi urmează să vii la
noi.
—Scrisori? Ai primit și tu scrisori?
Straniu, nu țin minte să fi scris cuiva scrisori.
—Dar au ajuns, în ultimii patru ani am
primit vreo cincizeci de scrisori de la tine.
—Mi le vei arăta?
—Da, sigur, le păstrez pe toate. Am una
cu mine, dacă vrei.
—Chiar te rog.
Elia a scos din buzunarul de la rochie o
foiță mică, împăturită în patru.
„Salut, scumpă surioară,
La noi înfloresc copacii. Ori de câte

149
Amintiri din Viitorori privesc cum floarea se desface pe
creanga pomului, îmi amintesc de tine,
de primăvara sufletului meu.
Simt dorul viitorului ce urmează să
îl trăiesc împreuna cu tine, cu Elia mea.
Gelos pe oamenii care au prilejul să-ți fie
alături zi de zi. Gelos pe faptul că aceștia
îți urmăresc gesturile, îți văd zâmbetul
și îți simt îmbrățișările. Da, am mare
nevoie de îmbrățișările tale.
Nu mai e mult și ne vom revedea.
Promit că nu te voi mai abandona, nu
vei mei trece prin acel infern care a fost
înmormântarea mea.
Ai grijă de tine, primăvara mea!
Cu drag, M.”
Simțeam un amestec de sentimente:
fericire, ură, furie. Cum am putut să uit de
ea? Să nu scriu nimic despre un om atât de
scump. Mă uram și mă criticam dur pentru
asta, atunci pentru prima dată am simțit cu
adevărat dorința de a-mi aminti trecutul.

150
Andreea RussoAveam nevoie de trecut pentru că aveam
nevoie de Elia în viața mea. I-am zâmbit,
am sărutat-o pe frunte, i-am luat palma în a
mea și am rugat-o să mă conducă acasă. Era
atât de fericită. Da, în viață mulți oameni te
dezamăgesc, dar merită să mergi mai departe
pentru cei care au suflete frumoase.
O doamnă suplă, înaltă s-a apropiat de
mine:
—Mir, fiul meu, ce dor mi-a fost. M-a
îmbrățișat cald, după care m-a condus în
camera de zi. Așezat alături de Elia, care încă
nu îmi dăduse drumul la mână, o priveam pe
mama. Nu i-am adresat niciun cuvânt.
—Așadar, ce faci? Cu ce te ocupi?
—Bine, ultimul timp am fost preocupat
de trecutul meu, m-am văzut cu domnul
Frank și cu prietenii mei. Mâine mă întorc în
Coreea de Sud.
—Cum?! Mâine?! a exclamat Elia necăjită.
—Revin în câteva săptămâni, îți promit.
—Pot să merg cu tine? Te rog mult.
—Elia! a exclamat mama.

—Dar, mamă, prea mult timp nu ne-am
văzut, permite-mi, te rog.
—Elia, îl vei deranja.
—Ba nu, deloc. Mi-ar face mare plăcere
să meargă cu mine. Mă simt prost că nu vă
recunosc, probabil dacă aș petrece mai mult
timp alături de ea, mi-aș aminti câte ceva.
—Da! Da! a strigat bucuroasă Elia.
—Bine, m-ați convins.
Elia era nespus de fericită, probabil mai
mult decât mine. Am petrecut toată ziua
împreună cu mama și Elia, am înțeles că tata
nu se afla în țară. În pofida la toate, m-am
simțit extraordinar, aveam o familie, o
familie care mă iubește, oare ce îi mai trebuie
unui om pentru a se simți viu și împlinit?

152
Andreea Russo SPECTACOL#6
Cine a apărut primul, oul sau găina? Se
zice că bărbatul a fost creat primul,
iar femeia a fost creată din carnea
acestuia. La urma urmei, nu contează cine a
apărut primul, cine e mai puternic sau cine e
mai inteligent, în viață contează cine are mai
mare curaj să-și recunoască greșeala și să o
corecteze.
Ar fi oare căsătoria o greșeală? Probabil.
Trecutul doare atâta timp cât nu suntem
mulțumiți de prezent, căci odată ce ne place
propriul prezent, ne îndrăgim automat și
trecutul, oricât de dezastruos ar fi acesta, Trecutul doare atâta timp
cât nu suntem mulțumiți de prezent.

153
Amintiri din Viitordeoarece fără acel trecut nu ar fi existat
prezentul.
Bărbatul este din nou singur pe scenă.
Atât de fericit că în sfârșit trăiește o viață la
care înainte doar visa. Divorțat, fără servi –
ciu, dar fericit. Mulți ar zice că e imposibil,
însă e posibil, fiecare are fericirea sa, un copil
poate să se bucure de o nouă jucărie, iar altul
de mâncarea de pe masă. Doriți să cunoașteți
un om? Întrebați-l ce îl face fericit.
Protagonistul ia un scaun, îl pune în
mijloc de scenă, se a șază și reia monologul:
„Așadar, ce am făcut eu acum? Bine, vă zic
eu răspunsul, am creat o amintire. Cu toții
suntem niște creatori, cea mai desăvârșită
creație a omului este propria viață. Am de –
cis să o cer în căsătorie, da, știu, m-am de –
cis cam greu. Cum fac cu serviciul? Habar nu
am, însă cu siguranță jurisprudența nu este
pentru mine. Ah, da, uitasem să vi-l prezint
pe fiul meu, acuș apare și el”.
Într-adevăr, în scenă își face apariția un
tânăr de optsprezece ani:

154
Andreea Russo —Tată, am fost admis!
—Mă bucur mult! Eram sigur că vei
reuși.
—Mulțumesc pentru susținere.
—Dar nu ai pentru ce să-mi mulțumești,
e datoria mea să îmi suțin și încurajez copilul.
—Mama era împotrivă.
—Ei, nu pune și tu la inimă, îi va trece.
—Am auzit că te-ai concediat.
—Da, așa este.
—Ce urmează?
—Urmează viața.
Deodată, negrul invadează teatrul.
Tăcere. O lumină îi bate în ochi, bărbatul își
acoperă fața din instinct. Din nou, aceeași
masă, din nou, aceeași voce:
—Stai jos. Avem de discutat.
Bărbatul se a șază la masă.
—Sunt fericit, înțelegi, sunt fericit.
M-am gândit și am găsit calea spre împlini –
rea sufletească.
—Știu. Am văzut.
—S-a întâmplat ceva? Vorbești altfel.

155
Amintiri din Viitor —S-a întâmplat, trebuie să mergi cu
mine.
Scaunul cade pe podea, bărbatul se înde –
părtează de masă țipând:
—Nu, nu merg nicăieri, abia am început
să trăiesc.
Pentru prima oară, lumina bate spre cel
care s-a aflat atâta timp în întuneric. Era
îngerul morții.
—Eu nu vin când omul termină să-și
trăiască viața, înțelegi? Sunt legi cărora mă
supun.
—Nu e cinstit! Nu merg!
—Nu a fost cinstit când ai trăit ca un
mort, ignorând timpul pentru fericire.
—De ce m-ai îndemnat să fac aceste
schimbări? Avea să îmi fie mai ușor să fiu un
mort care moare.
—Am vrut să cunoști viața, să o îndră –
gești.
—Chiar nu înțelegi că ai făcut mai rău?
—Consideri că a îndruma pe cineva în
direcția corectă e rău?

—La ce bun această direcție, dacă ajung
în prăpastie?
—Prăpastia ți-ai construit-o singur încă
de la bun început. Puteai să cazi în ea înainte
de a cunoaște fericirea. Ți-am arătat un traseu
puțin mai lung și mai fericit. E firesc să mori.
Nu e firesc să mori înainte de a îndrăgi viața.

157
Amintiri din ViitorO DIMINEAȚĂ AȘTEPTATĂ
Am deschis ochii, primul meu gând
a fost că am o familie. Cu zâmbetul
pe față, m-am ridicat din pat și
mi-am făcut bagajele. La ora 8 dimineață,
mă aflam deja în camera de zi a familiei
mele, a șteptând-o pe Elia. Aceasta, vizibil
emoționată de călătoria ce urma, nu înceta
să se apropie la fiece cinci minute pentru
a-mi zice: „Încă puțin și sunt gata”.
Mama sorbea din cafea, zâmbea de modul
în care se comportă Elia:
—E o tânără adorabilă, nu te vei plictisi
cu ea.Să nu uităm că în întuneric nimeni nu te vede,
în schimb din întuneric îl poți vedea
pe cel care stă la lumină.

158
Andreea Russo —Da, într-adevăr.
—În Coreea ai pe cineva?
—Da, am prieteni, îmi place acolo, sper
că și Eliei îi va plăcea.
—Ea e încântată doar de gândul că merge
împreună cu tine, destinația nu o preocupă.
—Adevărat.
—Te-ai decis cu ce te vei ocupa când vei
reveni la Londra?
—Sincer să fiu, nu.
—Ar fi cazul.
—Da, știu. Totuși e complicat să începi
totul de la zero undeva unde deja ai făcut
câte ceva.
—Trebuie să te vezi cu tatăl tău, cineva
trebuie se preia afacerea.
—Nu cred că sunt persoana potrivită.
—Câți oameni cred că nu vor reuși, dar
reușesc? Mereu există un risc, o barieră.
—Barierele sunt impuse de noi înșine.
—Corect.
—De ce nu întrebi dacă mai am amintiri
din viitor?

159
Amintiri din Viitor —Pentru că e evident. Te comporți
altfel, vorbești altfel.
—Nu știu dacă e adevărat, dar m-ați
abandonat.
—Poftim? Mama s-a ridicat brusc în
picioare. Cum îndrăznești să zici așa ceva?
Nimeni nu te-a abandonat, ai luat de sine
stătător decizia de a pleca împreună cu
domnul Frank. Eu și tatăl tău ți-am respectat
alegerea. Veneam des la tine, tu veneai la
noi, te-am ajutat mereu. E nedrept să ne
învinuiești.
—Scuze, nu vă învinuiesc, doar am
întrebat, nu îmi amintesc nimic din trecut.
În acest timp, Elia a coborât, era gata de
plecare.
—Hai, plecăm?
—Da, i-am răspuns eu.
Vedeam cum ochii mamei erau înlăcrimați,
mă simțeam atât de vinovat, nu trebuia să fiu
într-atât de direct. Am îmbrățișat-o și i-am
șoptit la ureche să mă scuze.
Împreună cu Elia am urcat în automobil și

160
Andreea Russoam pornit spre aeroport, nu eram atent la ce
îmi povestește ea, mă gândeam la jurnalele
mele, unde prea multe lucruri nu coincid cu
realitatea. Mă gândeam la scrisorile trimise
rudelor și prietenilor.
—Mir, tu mă auzi? a întrebat Elia.
—Da, îmi pare rău, mă gândeam la ale
mele.
—Nicio problemă. Am luat cu mine
toate scrisorile.
—Pot să le văd?
Într-adevăr, erau vreo cincizeci de
scrisori, scrisul era diferit, nu era ca al meu,
deși recunosc că asemănări vizibile puteau fi
observate.
—Sunt aranjate în ordine cronologică?
—Da, la capăt sunt cele mai vechi.
Am extras ultima scrisoare și am desfăcut-o.
„Salut, scumpă surioară,
Te rog să nu plângi, nu am murit, nu
am urcat în acel avion. Da, conștientizez
că ai multe întrebări, că ți se pare totul

ireal, însă trebuie să citești foarte atent
scrisorile pe care ți le voi trimite. Sunt
cincizeci și una la număr.
Micuța mea Ely, eu nu te-am
abandonat, sunt mereu alături de tine.
Din nefericire, la moment nu îți pot
explica prea multe, dar va veni timpul
cuvenit.
Te iubesc,
al tău MirEl”
—Bizară semnătură.
—Ba nu, asta e semnătura noastră.
Mir  +  El = MirEl. Astfel am realizat că
într-adevăr tu îmi scrii, nimeni nu știa despre
semnătura noastră.
Am sperat că aceste scrisori să reprezinte
vreun indiciu pentru mine, dar a avut loc ceva
contrar, m-am rătăcit mai mult în propriile
presupuneri. Când te rătăcești, încotro să o
iei? Spre lumină sau spre întuneric? Să nu
uităm că în întuneric nimeni nu te vede, în
schimb din întuneric îl poți vedea pe cel care
stă la lumină.

162
Andreea RussoAMINTIRI DIN TRECUT
Am urcat în avion, i-am permis Eliei să
se așeze la geam. Era destul de multă
lume. În spatele nostru se aflau doi
tineri coreeni. Din dialogul lor am putut
deduce că se întorc dintr-o călătorie.
—Mir.
—Da, Elia?
—Povestește-mi ceva despre Coreea.
—Eu prefer să îți arăt, îți voi face cunoș –
tință cu un băiat.
—E coreean?
—Da.
—Ai mulți prieteni acolo?Într-un final, obosești și de tine.

163
Amintiri din Viitor —Îl am pe cel mai bun prieten.
—Mm, sunt curioasă să îl cunosc.
—Ai puțină răbdare.
—Apropo, uite ce am eu.
Elia a scos din geantă un caiet A4.
—Ce a asta?
—O carte cu povești.
Am deschis caietul și am văzut într-adevăr
ceva asemănător cu o carte cu povești. Erau
ilustrații prin părți, iar în mijloc era scrisă
povestea.
—Știu că nu îți amintești, dar tu ai fost
cel care mi-a făcut această carte cadou.
—Foarte frumos, câte povești sunt aici?
—Șaptesprezece.
—Îmi permiți să le citesc?
—Sigur că da, iar eu voi asculta muzică.
Elia și-a scos iPod-ul, și-a pus căștile în
urechi, iar eu am început să citesc. Scrisul îmi
aparținea, povești despre flori, animale, cărți,
umbrele cu găuri și altele. Ultima poveste era
povestea mărului, acea poveste pe care mi-a
relatat-o Kim Ko. Viața mea devenea din ce

164
Andreea Russoîn ce mai complicată, în pofida faptului că
scopul meu era să o simplific.
Am privit în jur, toți pasagerii dormeau,
Elia și-a lăsat capul pe umărul meu. Puteam
să mă gândesc în liniște la tot ce se întâmplă,
la jurnale, oameni și coincidențe, dar am
refuzat. Obosești și de tine într-un final. Am
închis ochii, îmi doream să uit de realitate.
Cu toții am fost treziți de o turbulență
puternică, oamenii, înspăimântați, se rugau
la Cel de Sus, Elia m-a luat de mână și a închis
ochii de frică. Simțeam o frică neobișnuită
pentru mine, frica de moarte. Mă temeam
că voi muri acum, când abia am început
să îndrăgesc viața, că voi pierde șansa de a
deveni un om împlinit sufletește. Probabil
din cauza fricii, mi-am pierdut conștiința pe
loc.
Am deschis ochii, o vedeam neclar pe Elia
privindu-mă de sus, alături era o stewardesă.
Capul mă durea îngrozitor, abia puteam
desluși ce mă întreba Elia.
—Ely, sunt bine, nu-ți face griji!

—Doamne, m-ai speriat.
Țineam mâna la cap, iar după câteva clipe
i-am șoptit Eliei:
—Mi-am amintit totul. Absolut.

AMINTIRI DIN VIITOR
Te invităm la un exercițiu:
scrie amintirile din viitor pe care ai vrea să le
ai în anii ce urmează! Ai grijă ce-ți dorești, ar
putea să se întâmple!

AMINTIRI DIN VIITOR
PÂNĂ ÎN ANUL ANUL 2020
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________

AMINTIRI DIN VIITOR
PÂNĂ ÎN ANUL ANUL 2035
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________

AMINTIRI DIN VIITOR
PÂNĂ ÎN ANUL ANUL 2047
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________

AMINTIRI DIN VIITOR
PÂNĂ ÎN ANUL ANUL 2059
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________
• _________________________________

CUPRINS
SPECTACOL#1 7
Biblioteca de la margine 12
Caracter 15
X 19
Primul dialog 23
SPECTACOL#2 26
Jurnalul din viitor 29
Apărare de adevăr 32
După moarte e viață 35
Un tren și trei copaci 39
Steaua neagră 44
Al cincilea etaj 47
Din nou X 51
Gheața se topește 56
SPECTACOL#3 61
Detalii 65
O poveste 71
Detalii (continuare) 81

Revenire acasă 88
Protagonista 96
SPECTACOL#4 103
Scrisoare nesemnată 107
Tăcere 113
O casă pentru doi 120
Sub apă 126
SPECTACOL#5 131
Salut, trecutul meu 135
Mister 140
Ultima vizită trecutului 145
SPECTACOL#6 152
O dimineață așteptată 157
Amintiri din trecut 162
AMINTIRI DIN VIITOR 167

eBook
Scanează codul pentru a descărca
volumul doi al cărții
„Amintiri din viitor” în format
eBook pe smarphone sau tabletă.Audiobook
Scanează codul pentru a descărca
volumul doi al cărții
„Amintiri din viitor” în format
Audiobook pe smarphone sau
tabletă.
Pentru a scana un QR Code, este necesar să instalați o aplicație:
• iPhone sau iPad: Instalați aplicația QR Code Reader by Scan .
• Smartphone sau tabletă Android: Instalați aplicația Google Googles .
• Smartphone sau tabletă Windows: Instalați aplicația QR Code Reader .

Urmărește-ne pe Snapchat!
Scanează acest snapcode!