ediția întâi – 1934 / prima ediție postbelicã, Humanitas – 1990 Cartea amã gi rilor 1936 / 1991 Schimbarea la fațã a României 1936 / ediție revãzutã… [624012]

DEMIURGUL CEL RÃU

OPERA LUI CIORAN
SCRIERI Î N LIMBA ROMÂNÃ
Pe culmile disperãrii
ediția întâi – 1934 / prima ediție postbelicã, Humanitas – 1990
Cartea amã gi rilor
1936 / 1991
Schimbarea la fațã a României
1936 / ediție revãzutã de autor – 1990
Lacrimi și sfinți
1937 / 1991
Amurgul gândurilor
1940 / 1991
Îndreptar pãtimaș
Humanitas – 1991
SCRIERI ÎN LIMBA FRANCEZÃ
Précis de dé com position Tratat de des compunere
Gallimard – 1949 Humanitas – 1992
Syllogismes de l’amertume – 1952 Si lo gismele amãrãciunii – 1992
La Tenta tion d’exister – 1956 Ispita de a exista – 1992
Histoire et uto pie – 1960 Istorie și utopie – 1992
La Chute dans le temps – 1964 Cãderea în timp – 1994
Le Mauvais démiurge – 1969 Demiurgul cel rãu – 1995
De l’inconvénient Despre neajunsul
d’être né – 1973 de a te fi nãscut – 1995
Écartèlement – 1979 Sfârtecare – 1995
Exercices d’admiration – 1986 Exerciții de admirație – 1993
Aveux et anathèmes – 1987 Mãrturisiri și anateme – 1994
Mon Pays / Țara mea
Humanitas–1996
PUBLICISTICÃ, CORESPONDENȚÃ, CONVORBIRI
Singurãtate și destin
Humanitas – 1992
Convorbiri
Humanitas – 1993
Scrisori cãtre cei de-acasã
Humanitas – 1995

CIORAN
Demiurgul cel rãu
Traducere din francezã de
EMANOIL MARCU
Ediția a II-a revãzutã

Redactor: Vlad Russo
Coperta: Ioana Dragomirescu MardareTehnoredactor: Manuela M ăxineanu
Corector: Cristina JelescuDTP: Emilia Iona șcu
E.M. CioranLe Mauvais démiurge© Éditions Gallimard, 1969
© HUMANITAS, 2011, pentru prezenta versiune româneasc ă
ISBN 978-973-50-3692-8 (pdf)EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 Bucure ști, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: [anonimizat] telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194

Demiurgul cel rãu

Cu excepția câtorva cazuri aberante, omul nu
înclinã spre bine: ce zeu l-ar îmboldi s-o facã? Eltrebuie sã se învingã, sã-și calce pe inimã pentru aputea sãvârși cel mai mãrunt act necontaminat derãu. De fiecare datã când izbutește, îl provoacã, îlumilește pe creatorul sãu. Iar dacã i se-ntâmplã sãfie bun nu prin efort sau din calcul, ci prin naturã,o datoreazã unei neatenții a cerului: se situeazã înafara ordinii universale, nu era prevãzut în nici unplan divin. Nu se știe care e locul lui printre ființe,și nici mãcar dacã e o ființã. Sã fie un spectru?
Binele este ce a fost sau va fi, niciodatã ceea ce
este. Parazit al amintirii sau al presentimentului, revo -lut sau posibil, binele nu ar putea sã fie actual și nici
sã dãinuiascã prin el însuși: cât timp existã, con ști -ința-l ignorã; ia act de el doar atunci când dispare.Totul îi dovedește irealitatea; e o mare forțã fictivã,e principiul avortat din start: colaps, faliment imemo -rial ce-și face tot mai simțite efectele pe mãsurã ceistoria curge. La începuturi, în acea promiscuitateîn care s-a produs alunecarea spre viațã, s-a în tâm -plat probabil ceva monstruos, ceva ce trece în neli -niștile și chiar în raționamentele noastre. Cum sã nupresupui cã existența a fost vi ciatã de la rãdã cinã,existența și înseși elementele? Cel ce n-a luat în
7Demiurgul cel rãu

considerație, mãcar o datã-n zi, aceastã ipotezã, va
fi trãit ca și un somnambul.
*
Este greu, este imposibil sã credem cã dum ne zeul
cel bun, „Tatãl“, ar fi amestecat în scandalul Crea -țiunii. Totul ne face sã credem cã n-a par ticipat la eaîn nici un fel, cã autorul ei este un zeu fãrã scrupule,un zeu tarat. Bunãtatea nu creeazã: îi lipsește ima -ginația; or, e nevoie de imaginație pentru a plãsmuio lume, fie și una de mântuialã. La rigoare, ames -tecul de bunãtate și rãutate ar putea produce un actsau o operã. Sau un univers. Oricum e mult maiușor, por nind de la al nostru, sã ajungi la un dum –
nezeu dubios decât la unul onorabil.
Hotãrât lucru, dumnezeul cel bun nu era în zes –
trat pentru a crea: are totul — afarã de atot puter -nicie. Mare prin deficiențele lui (anemia și bunãtateamerg mânã-n mânã), el este proto tipul ineficacitãții:nu poate ajuta pe nimeni… De altfel nu ne agãțãm
de el decât atunci când pãrã sim dimensiunea noastrãistoricã; de cum o re gãsim , ne e strãin și de ne înțeles:
n-are nimic ca sã ne fascineze, n-are nimic dintr-unmonstru. Iar atunci ne întoarcem spre Creator, zeusubaltern și trebãluitor, instigator al evenimentelor.Ca sã-nțelegem cum a putut sã creeze, trebuie sã ni-lînchipuim sfâșiat între rãu, care înseamnã schim -bare, și bine, care înseamnã inerție. Aceas tã luptãa fost desigur nefastã rãului, cãci a trebuit sã suportecontaminarea binelui: iatã de ce Creațiunea nu poatefi pe de-a întregul rea.
Cum rãul guverneazã tot ce-i coruptibil, altfel
spus tot ce e viu, ar fi ridicol sã vrem sã demon strãm
8Demiurgul cel rãu

cã el conține mai puținã ființã decât binele, sau chiar
cã nu conține deloc. Cei care îl asimileazã cu neantulîși închipuie cã astfel îl salveazã pe acest biet dumne –
zeu bun. Nu-l sal vãm decât având curajul de a separacauza lui de cea a demiurgului. Pentru c-a refuzats-o facã, creștinismul va trebui sã se zbatã, de-a lun -gul întregii lui cariere, sã impunã teza îndoielnicãa unui Creator milostiv: tentativã disperatã ce-avlãguit creștinismul și a compromis zeul pe carevroia sã-l protejeze.
Nu putem sã nu ne gândim cã, rãmasã în stadiul
de schițã, Creațiunea nu putea fi terminatã și nicinu merita sã fie, și cã ea este în totul un pãcat , fai –
moasa crimã comisã de om apãrând astfel ca o ver -siune minorã a unei crime cu mult mai grave. Caree vina noastrã, decât aceea de a fi urmat, mai multsau mai puțin servil, exemplul Creatorului? Fatali -tatea lui — o recunoaș tem prea bine în noi: nudegeaba am ieșit din mâinile unui zeu nefericit șirãu, din mâinile unui zeu blestemat.
*
Predestinați, unii, sã credem în zeul suprem dar
neputincios, alții în demiurg, alții în demon, nu noidecidem pe cine slãvim, nici pe cine hulim.
Demonul este reprezentantul, delegatul de miur –
gului, de ale cãrui trebi grijește în lumea aceasta. Înciuda prestigiului și a spaimei pe care-o inspirãnumele sãu, el nu-i decât un ad ministrator, un înger
însãrcinat cu munca de jos — cu istoria.
Alta e anvergura demiurgului: în lipsa lui, cum
am putea înfrunta încercãrile noastre? Dacã am fila înãlțimea lor, dacã am fi cât de cât demni de ele,
9Demiurgul cel rãu

n-am mai avea nevoie sã-l invocãm. Ci puși în fața
mediocritãții noastre patente, ne agãțãm de el, îlimplorãm chiar sã existe: dacã s-ar dovedi o ficțiu -ne, ce disperare și umilințã ne-ar copleși! Cui altuiasã-i punem în cârcã lacu nele, mizeriile noastre, pe
noi înșine? Promo vându-l autor al carențelor noa s -tre, el ne servește drept scuzã pentru tot ce n-amputut fi. Iar când pe deasupra îl facem rãspunzãtorpentru acest univers ratat, savurãm chiar o anumepace: in certitudinea asupra originilor și perspecti -velor noastre se risipește, trãim deplina siguranțãîn insolubil, departe de coșmarul speranței. Meri -tul lui e cu adevãrat neprețuit: ne scutește chiar șide regrete, de vreme ce și-a asumat pânã și inițiativa
eșecurilor noastre.
Mai important e sã ne regãsim în divinitate vici –
ile, nu virtuțile. Ne obișnuim cu calitãțile noas tre,pe când cusururile noastre ne obse dea zã, ne chinuie.A le putea proiecta într-un zeu capabil sã decadãla fel de mult ca noi și care sã nu fie îngrãdit defadele atribute îndeobște admise — asta ne ușureazãși ne liniștește. Dum nezeul cel rãu e dumnezeul celmai utildin câți au fost vreodatã. Dacã nu l-am avea
la îndemâ nã, pe cine ne-am mai vãrsa fierea? Oriceformã de urã se îndreaptã, în ultimã instanțã, contralui. De vreme ce toți consi derãm cã meritele noa s – tre sunt nerecunoscute sau batjocorite, cum sã admi -tem cã o nedreptate atât de generalã poate fi pusãdoar pe seama omului? Ea trebuie sã vinã mai desus și sã se confunde cu vreo unel tire strãveche, cuînsuși actul Creațiunii. ătim așadar pe cine sã mus -trãm, pe cine sã hulim: nimic nu ne încântã și susține
10
Demiurgul cel rãu

mai m ult decât putința de a plasa originea mișeliei
noastre cât mai departe de noi.
Cât despre dumnezeul propriu-zis, bun și ne vol –
nic, îl regãsim de fiecare datã când nu mai rãmâneîn noi nici o urmã a vreunei lumi, în acele momentecare îl postuleazã, care, legate de el dintru-nceput, îltrezesc, îl creeazã , și în timpul cãrora el urcã din adân –
curile noastre amuțin du-ne sarcasmele. Dum nezeue doliul ironiei. Ajunge însã ca ironia sã-și revinã,sã preia inițiativa: relațiile cu el se stricã și înceteazã.Atunci, sãtui sã ne tot punem între bãri despre el,vrem sã-l evacuãm din obsesiile și furi ile noastre,
îi refuzãm chiar și disprețul nostru. Atâția înaintea
noastrã l-au lovit, cã ni se pare inutil sã hãr țuim uncadavru. ăi totuși el conteazã, încã, pentru noi,mãcar pentru regretul cã nu l-am dobo rât noi înșine.
*
Pentru a evita complicațiile proprii dualismului,
am putea imagina un singur și același dumnezeu,a cãrui istorie s-ar derula în douã faze: în prima,înțe lept, exsanguu, retras în sine, fãrã nici o vele i -tate de a se manifesta: un zeu adormit , vlãguit de
pro pria-i eternitate; — în a do ua fazã, activ, frene –
tic, comițând greșealã dupã gr eșealã, el s-ar deda la
o activitate condam nabilã în cel mai înalt grad.Aceastã ipote zã, dacã judecãm bine, este mai tul –
bure și mai puțin avantajoasã decât aceea a doi zeitotal dife riți. Dacã socotim însã cã nici una din ele
nu lã mu rește ce valoreazã lumea aceasta, ne rã mânepo sibi litatea de a cr ede, ca unii gnostici, cã zeul a
fost tras la sorți dintre îngeri.
11Demiurgul cel rãu

(E jalnic, e degradant sã asimilãm divinitatea cu
o persoanã. Ea nu va fi niciodatã o idee sau un prin -cipiu anonim pentru fervenții Testamen telor. Douã -zeci de veacuri de altercații nu se uitã de la o zi laalta. Viața noastrã religioasã — fie cã se in spirã dinIov, fie din Sfântul Pavel — este gâlceavã, exces,dezlãnțuire. Ateii, care mânu iesc invectiva cu-atâtaplãcere, dovedesc foarte clar cã vizeazã pe cineva .
Ar trebui sã fie mai puțin orgolioși; emanciparea lornu e atât de completã pe cât li se pare: își fac, despreDumnezeu, exact aceeași idee ca și credincioșii.)
*
Creatorul e absolutul omului exterior; în schimb,
omul lãuntric vede în Creațiune un de taliu jenant,un episod inutil, chiar nefast. Orice experiențã reli -gioasã profundã începe acolo un de ia sfârșit domniademiurgului, nu are ce face cu el, îl acuzã, este nega -rea lui. Atâta timp cât Creatorul și lumea ne obse -deazã, nu vom pu tea scãpa de ei pentru ca, într-un
elan autodistructiv, sã regãsim increatul și sã ne pier -dem în el.
Prin extaz — al cãrui obiect e un dumnezeu fãrã
atribute , o esențã de dumnezeu — ne înãl țãm spre
o formã de apatie mai purã chiar decât aceea a zeu -lui suprem și, cufundându-ne în di vin, suntemtotodatã dincolo de orice formã de divinitate. Esteetapa finalã, punctul de sosire al misticii, punctulde plecare fiind ruptura cu demiurgul, refuzul dea-l mai frecventa și de a-i lã uda lucrarea. Nimeni
nu-i mai cade în ge nun chi, nimeni nu-l mai vene –
reazã. Singurele cu vin te ce i le adresãm sunt rugi
12
Demiurgul cel rãu

în rãspãr — unic mod de comunicare între o crea –
turã și un Creator deopotrivã de cãzuți.
*
Impunându-i dumnezeului oficial funcțiile de
pãrinte, de creator și de administrator, l-am ex pusunor atacuri de pe urma cãrora avea sã su combe.ăi ce viațã lungã ar fi avut dacã era ascultat unMarcion, ereziarhul care, mai hotãrât decât toți, s-aridicat contra escamotãrii rãului și a contribuit celmai mult la gloria dumne zeului cel rãu prin ura cei-a purtat-o! Nu existã altã religie care, la începu -turile ei, sã fi ratat mai multe ocazii. Am fi desigurtotal diferiți dacã inauguram era creștinã execrându-lpe Creator, cãci libertatea de a-l umili ne-ar fi ușuratcu si guranțã povara, fãcându-ne mai suportabileulti mele douã milenii. Biserica, refuzând sã-l in cri –
mineze și sã adopte doctrinele ce îndrãzneau sã-lcondamne, avea sã porneascã pe calea fãțãrniciei șia minciunii. Avem cel puțin mângâierea sã consta -tãm cã ceea ce fascineazã mai mult în istoria ei suntdușmanii sãi intimi, toți cei pe care i-a combãtut șirespins, și care, spre a-i salva lui Dumnezeu onoarea,i-au tãgãduit, cu riscul martiriului, calitatea de Crea -tor. Fanatici ai nean tului divin, ai acelei absențe încare se complace bunãtatea supremã, ei cunoșteaufericirea de a urâ sau iubi un zeu sau altul fãrã res -tricții, fãrã rezerve. Îmbãtați de credința lor, nu vorfi fost capabili sã observe dramul de jonglerie ceintrã pânã și-n frãmântarea cea mai sincerã. Noțiu -nea de pretext nu se nãscuse încã, și nici acea ispitã,
întru totul modernã, de-a ne ascunde agoniile înspatele unei acrobații teologice. Exista la ei, totuși,
13Demiurgul cel rãu

o anume ambiguitate: ce erau acei gno s tici și mani –
heiști de tot soiul, dacã nu niște perverși ai puritãții,
niște obsedați ai ororii? Rãul îi atrãgea, era pentruei aproape un rãsfãț: în lipsa lui, existența le-ar fifost ca și goalã. Îl ur mãreau, nu-l slãbeau o clipitã.Iar dacã susți neau cu atâta ardoare cã rãul este increat ,
e pen tru cã-n tainã doreau ca el sã dãinuiascã veșnic,spre a se bucura de el, spre a-și putea exercita de-apururi virtuțile lor combative. Cum, din iubire pentruTatãl, au meditat prea mult la Potrivnic, aveau sã sfâr –
șeascã prin a înțelege damnațiunea mai bine decâtmântui rea. E și motivul pentru care au înțeles atâtde bine esența lumii acesteia. Va fi oare Bise rica, dupãce i-a afurisit, destul de abilã ca sã-și însu șeascãtezele lor, și destul de caritabilã ca sã-l aducã pe Creator
în prim-plan, sã-l excomunice în sfârșit? Ea nu vaputea re na ște decât dezgropând ereziile, decât anu –
lându-și vechile anateme și pronunțând altele noi.
*
Timid, molâu, binele este inapt sã se propage;
rãul, mult mai zelos, vrea sã se transmitã și chiarizbutește, cãci posedã dublul privilegiu de a fi fas -cinant și contagios. De aceea, mai lesne ve dem rãs –
pân dindu-se, ieșindu-și din albie un dum nezeu rãu
decât unul bun.
Aceastã incapacitate de a rãmâne în sine, pe care
Creatorul avea s-o ilustreze într-un mod atât de ne –
fericit, am moștenit-o noi toți: a procrea în seamnã a
continua în alt chip și la altã scarã lucrarea care-ipoartã numele, înseamnã a pune, printr-o jalnicã mai –
muțãrealã, încã o cãrãmidã la „creația“ lui. F ãrã im –
pulsul dat de el, dorința de a prelungi lanțul ființelor
14
Demiurgul cel rãu

n-ar exista, și nici aceastã nevoie de a subscrie la miș –
mașurile cãr nii. Orice naștere este suspectã; îngerii,din fericire, sunt strãini de așa ceva, propagareavieții fiind rezervatã celor cãzuți. Lepra este nerãb -dãtoare și lacomã, îi place sã se lãțeascã. Tre buie sãdescurajãm procreația; teama de a vedea ome nireastingându-se nu are nici un temei: orice s-ar întâm -pla, vor fi peste tot destui nerozi poftind sã seperpetueze, iar dacã pânã și aceștia ar sfârși prin arefuza, se va gãsi mereu, gata sã se sacri fice, vreuncuplu hidos.
Nu atât pofta de a trãi trebuie combãtutã, cât por –
nirea de „a lãsa urmași“. Pãrinții, genitorii , sunt niște
provocatori sau niște nebuni. Ce poate fi mai depri -mant decât faptul cã ultimul avorton posedã facul -tatea de a da viațã, de-a „adu ce pe lume“? Cum sãnu te cuprindã spaima sau sila când te gândești lamiracolul ce face din primul venit un demiurg pepuncte? Ceea ce trebui a sã fie un dar la fel de excep –
țional ca și geniul a fost distribuit tuturora de-a
valma: ge ne rozitate de spețã joasã ce descalificã pevecie natura.
Îndemnul criminal al Genezei: Creșteți și vã în –
mul țiți — nu putea ieși din gura unui bun dum –
nezeu. Fiți puțini — sã fi sugerat mai cu rând, dacã
avea și el de spus un cuvânt. De asemeni, nicicumnu putea sã adauge funestele vorbe: ăi umpleți
pãmântul . Ar trebui, fãrã întâr ziere, sã le ștergem din
Biblie, ca sã-i spãlãm rușinea de a le fi primit între
coperțile ei.
Carnea se întinde tot mai mult ca o cangrenã pe
fața pãmântului. Nu știe sã-și impunã limi te, conti -nuã sã se lãțeascã în ciuda eșecurilor sale, își ia înfrân – gerile drept cuceriri; carnea n-a învãțat nici odatã
15Demiurgul cel rãu

nimic. Prin esențã, ea stã sub autoritatea Creatoru –
lui, care și-a proiectat în ea instinctele ticãloase. Înmod normal, carnea ar trebui sã-i consterneze nuatât pe cei care-o contemplã, cât mai ales pe cei careo fac sã dãinuie și-i asigurã expansiunea. Nici vorbãînsã de așa ceva, cãci ei nu știu la ce aberație suntcom plici. Femeile gravi de vor fi cândva lapidate,instinctul matern va fi proscris, iar sterilitatea acla –
matã. Pe bunã dreptate, sectele în care fecunditateaera privitã cu sus piciune, bogomilii și catarii,condamnau cãsãtoria, instituție monstruoasã pe caretoate societãțile o ocrotesc dintotdeauna, spre mareadisperare a celor ce rezistã delirului ob ștesc. A pro -crea înseamnã a iubi flagelul, a vrea sã-l întreții șisã-l sporești. Aveau dreptate filozofii antici care asi -mi lau Focul cu principiul universului — și al dorin -ței. Cãci dorința pârjolește, mistuie, nimi cește: cauzãdar și pier zanie a ființelor, ea este sumbrã, ea esteinfernalã prin esența ei.
Aceastã lume n-a fost creatã cu bucurie. Se pro –
creeazã totuși cu plãcere. Așa-i, desigur, însã plã -cerea nu e bucurie, ci simulacrul ei: ea are funcțiade-a amãgi, de a ne face sã uitãm cã, pânã în cel maimic detaliu, Creațiunea poartã pece tea tristeții inițialedin care-a ieșit. Obligatoriu înșelãtoare, plãcerea e,de asemeni, cea care ne permite sã fãptuim o anumeispravã pe care-n teorie o respin gem. Fãrã concursulei, abstinen ța, câștigând teren, i-ar seduce pânã șipe șobo lani. Dar tot voluptatea ne face sã înțelegemîn ce mãsurã plãcerea este iluzorie. Prin ea plã cereaîși atinge culmea, suprema intensitate, și tot aco -lo, în culmea reușitei, are brusc revelația ire a litãțiisale, se prãbușește în propriul neant. Vo lup tatea estedezastrul plãcerii.
16
Demiurgul cel rãu

Nu putem accepta ca un zeu — și nici mãcar un
om — sã purceadã dintr-o gimnasticã încununatã
cu un grohãit. E ciudat cã la capãtul unei perioadeatât de îndelungate evoluția n-a izbutit sã punã lapunct o altã formulã. Pentru ce s-ar fi ostenit, dealtfel, câtã vreme cea existentã func țio neazã din plinși mul țumește pe toatã lumea? Sã ne-nțelegem: nupunem în cauzã viața în si ne: ea este cât se poatede mis terioasã și de isto vitoare; nu însã și exercițiulîn chestiune, de o inadmisibilã facilitate, având
în vedere consecin țele lui . Când știi ce împarte fie cã –
ruia desti nul, rãmâi consternat în fața disproporțieidintre un moment de uitare și suma uriașã a mize -riilor ce rezultã din el. Cu cât aprofundezi acestsubiect, cu atât te convingi cã singurii care au înțelesceva sunt cei care-au optat pentru luxurã sau pentruas cezã — desfrânații sau castrații.
Cum faptul de a procrea presupune o rãtãci re
monstruoasã, e sigur cã dacã am deveni în țelepți,adicã indiferenți fațã de soarta speciei, am pãstra dinea doar câteva eșantioane, la fel cum se con servãspecimene de animale pe cale de dispariție. Sã punemstavilã cãrnii, sã încercãm sã-i frângem fiorosulavânt. Asistãm la o ade vãratã molimã de viațã, lao inflație de chi puri. Unde și cum sã mai rãmâi sin -gur cu Dum nezeu?
Nimeni nu are permanent obsesia ororii; ni se
întâmplã sã ne detașãm de ea, aproape s-o uitãm,mai ales atunci când contemplãm un pei saj din caresemenii noștri lipsesc. De îndatã ce ei își fac apariția,suntem iar copleșiți de oroare. Dacã am fi tentați sã-liertãm pe Creator, sã considerãm aceastã lume accep -tabilã sau chiar mul țumitoare, și tot ar trebui sã
17Demiurgul cel rãu

avem rezerve în ce-l privește pe om, aceastã patã
neagrã a Creațiunii.
*
Putem sã ne închipuim cã demiurgul, convins de
imperfecțiunea sau de nocivitatea ope rei sale, vadori cândva s-o nimiceascã, și chiar cã va face ast -fel încât sã disparã împreunã cu ea. Dar ne putemde asemeni imagina cã, dintotdeauna, el nu facealtceva decât sã se distrugã și cã deve ni rea se reducela procesul acestei lente auto distrugeri. Proces tãrã -gãnat sau precipitat, în amândouã even tualitãțile arfi vorba de o retra gere în sine, de un examen deconștiințã, al cãrui rezultat ar fi renegarea Creațiuniide cãtre auto rul ei.
Lucrul cel mai înrãdãcinat și mai puțin per cep –
tibil în noi e sentimentul unui eșec esențial, secretal tuturora, inclusiv al zeilor. ăi, fapt re marcabil, ceimai mulți nici nu bãnuiesc cã în cearcã acest sen -timent. Suntem de altfel, printr-o favoare spe cialãa firii, sortiți sã nu devenim conștienți de el: forțaunei ființe stã în incapa citatea ei de a ști cât e desingurã. Ignoranțã binecuvântatã, grație cãreia poatesã se agite și sã fãptuiascã. Dacã ajunge sã aibã reve -lația tai nei sale, resortul i se sfarmã pe da tã, definitiv.E ceea ce i s-a întâmplat Creatorului, sau ur mea zã,poate, sã i se întâmple.
*
Sã fi trãit dintotdeauna cu nostalgia de a co in ci –
de cu ceva, fãrã, la drept vorbind, sã știi cu ce…E ușor sã treci de la necredințã la credințã, sauinvers. Însã la ce sã te convertești și ce sã abjuri când
18
Demiurgul cel rãu

ești atins de o luciditate cronicã? Lip sitã de sub stan –
țã, ea nu oferã vreun conținut pe care sã-l poți renega;e vidã, iar vidul nu poți sã-l renegi: lucidi tatea esteechivalentul negativ al extazului.
Cel ce nu coincide cu nimic nu va coincide mai
mult nici cu sine: de aici chemãrile fãrã credințã,convingerile șovãielnice, febrele lipsite de fervoare,acea dedublare ce ne afecteazã ide ile și chiar refle -xele. Echivocul, care guverneazã toate raporturilenoastre cu lumea aceasta și cu cealaltã, îl pãstramla început pentru noi; apoi l-am rãspândit în jur,pentru ca nimeni sã nu-i scape, pentru ca nimenisã nu știe la ce sã se aștepte. Nu mai existã nimicclar, nicãieri: din vina noastrã, înseși lucrurile șovãie
și se cu fundã în perplexitate. Ar trebui sã posedãmfa cul tatea — indispensabilã celui ce-și cautã mân – tuirea — de a crede cã rugãciunea este posibilã.Infer nul e când rugãciunea devine de neconceput .
Instaurarea unui echivoc universal este ispra va
noastrã cea mai dezastruoasã și care face din noirivali ai demiurgului.
*
N-am fost fericiți decât în epocile în care, tânjind
la dispariție, ne acceptam neantul cu en tuziasm. Sen -timentul religios nu se naște din consta tarea insig -nifianței noastre, ci din aspira ția cãtre ea, din nevoia
de a ne bãlãci în ea. Aceas tã nevoie, inerentã naturii
noastre, cum va mai fi satisfãcutã, acum cã nu maiputem trãi la re morca zeilor? Altãdatã, ei ne aban -donau pe noi; astãzi, e rândul nostru. Prea multãvreme am trãit pe lângã ei ca sã mai afle, din parte-ne,vreo milã; avându-i tot timpul în coastã, îi au zeamcum mișunã ; ne pândeau și ne spionau: în casa
19Demiurgul cel rãu

noastrã, nu ne mai simțeam acasã… Or, așa cum ne
învațã experiența, nu existã pe lume nimic mai odiosdecât vecinul. A-l ști atât de aproape în spațiu nesufocã și face un iad din zilele și nopțile noastre.Degeaba meditãm, ceas de ceas, cum sã-i venim dehac: e tot acolo, cumplit de prezent. Fiecare gândne îndeamnã sã-l su pri mãm; când în sfârșit nedecidem, ne cuprinde un acces de lașitate, chiar înain -tea fap tei. Astfel, suntem ucigașii potențiali ai celorce trãiesc în preaj ma noastrã; ci neputând sã-i uci –
dem în fapt, ne perpelim și ne umplem de fiere,veleitari și ratați ai crimei.
Deși, cu zeii, totul pãrea mai simplu, trebuia, datã
fiind imemoriala lor indiscreție, s-o rupem cu eiindiferent de preț: prea ne stãteau pe cap ca sã-i maiputem rãbda. Așa se explicã de ce la hãrmãlaia gene -ralã contra lor nu putea lipsi glãsciorul nici unuiadintre noi.
*
Când ne gândim la acești tovarãși sau duș mani
de mai multe ori milenari, la toți patro nii secte lor,religiilor și mitologiilor, singurul de care n-am vreasã ne despãrțim e acest demiurg: ne leagã de el chiarrelele pe care i le putem pune în cârcã. Cel mai mã -runt fapt de viațã, viața în general, ne duce cu gândulla el. De fiecare datã când meditãm la ea, când îiscrutãm ori gi nile, ne fascineazã și ne în spãimântã;e un miracol înfri coșãtor, ce trebuie sã vinã de la el,
zeu special, cu totul aparte. Nu folosește la nimicsã susți nem cã nici nu existã, câtã vreme stuporilenoastre cotidiene vin sã-i impunã și sã-i pro clamerealitatea. Se va pretinde cã poate a existat, dar amurit și el ca ceilalți? — Aceleași stupori își vor
20
Demiurgul cel rãu

continua asaltul, vor stãrui sã-l reînvie, iar el va
dãinui cât fascinația și teama noastrã, cât aceastãcuriozitate îngrozitã în fața a tot ce existã, în fața atot ce trãiește. Se va spu ne: „Bi ruiți-vã teama, ca sãrãmânã doar fascinația.“ Dar ca s-o biruim, s-o facemsã disparã, ar trebui s-o atacãm în chiar prin cipiulei și sã-i distrugem bazele, ar trebui — nici mai mult,nici mai puțin — sã refacem lumea din temelii, sãne schimbãm voioși demiurgul, într-un cuvânt sãne lãsãm pe mâna altui Creator.

Noii zei

Cel care se intereseazã de perindarea ideilor și
credințelor intolerante ar trebui sã se opreascã laspectacolul oferit de primele veacuri ale erei noastre:ar gãsi acolo modelul absolut al tutu ror formelor deconflict pe care, sub o formã atenuatã, le întâlnimîn orice moment al istoriei. Nici nu-i de mirare: esteepoca în care oamenii au urât mai mult ca oricând.Meritul le revine creștinilor — febrili, inflexibili,experți dintru-n ceput în meșteșugul urii, în vremece pãgânii nu mai știau sã mânuiascã decât dis pre -țul. Agresi vitatea este o trãsãturã comunã oamenilorși zei lor recenți.
Dacã un ins monstruos de blajin, necunos când
înverșunarea, ar vrea totuși s-o deprindã sau mãcarsã afle ce este, cel mai simplu ar fi pentru el sã-iciteascã pe câțiva Pãrinți ai Bise ricii, începând cu
Tertulian, cel mai strãlucit dintre toți, și terminând,sã zicem, cu Sfântul Gri gorie din Nazianz, plin de
fiere și totuși insipid, al cãrui discurs împotriva luiIulian Apostatul îți face poftã sã te convertești pedatã la pãgânism. Împãratului nu i se recunoaștenici o calitate; cu satisfacție afișatã, i se contestã moar -tea eroicã în rãzboiul cu perșii, unde l-ar fi ucis „unbarbar, bufon de meserie, care se pripãșise pe lângãarmatã și-i fãcea pe soldați, cu farse și mãscãri, sã
25Noii zei

uite de nevoile rãzboiului“. Nici un dram de ele ganțã,
nici o preocupare ca sã parã demn de asemeneaadversar. De neiertat, în cazul sfântului, e cã îl cunos -cuse pe Iulian la Atena, în tinerețe, pe vremea cândfrecventau școlile filozofice.
Nimic mai odios ca tonul celor ce apãrã o cau zã,
pierdutã în aparențã, câștigãtoare în reali tate, ce nu-și
pot stãpâni bucuria la gândul triumfului lor, nici nuse pot opri sã-și transforme pânã și spaimele înamenințãri. Când Tertulian, sarcastic și înfrico șat,descrie Judecata de Apoi, cel mai mãreț spectacol , cum
o numește, el își ima gi neazã cum va râde când îi vacontempla pe atâ ția monarhi și zei „scoțând gemeteamarnice în st rãfundul genunii…“ Insistența cu care
le amin teș te pãgânilor cã sunt pierduți, și ei, și idolii
lor, avea de ce sã exaspereze chiar și spiritele celemai moderate. Înșiruire de pamflete sub masca unortratate, apologetica creștinã reprezintã o culme agenului bilios.
Nu se poate respira decât în umbra divinitã ților
uzate. Cu cât ne pãtrundem de acest adevãr, cu atâtne repetãm îngroziți cã, dacã am fi trãit pe vremeaascensiunii creștinismului, poa te am fi cedat fasci -nației lui. Începuturile unei religii (ca orice începu -turi) sunt totdeauna suspecte. Cu toate astea, doarele posedã oarece realitate, doar ele sunt adevãrate ;
adevãrate și abominabile. Nu poți asista nepedepsitla îns cãu narea unui zeu — oricare zeu și oriundear apãrea. Acest neajuns nu e de azi, de ieri: îl sem -nala, la vremea lui, Prometeu, victimã a lui Zeus șia noii clici din Olimp.
Nu atât speranța mântuirii, cât ura contra lumii
antice îi mâna pe creștini într-un unic elan dis truc –
26
Demiurgul cel rãu

tiv. Cum cei mai mulți erau venetici, dez lãn țuirea
lor împotriva Romei se explicã. Dar ce soi de delirputea sã-l cuprindã pe pãmântean, atunci când seconvertea? Mai puțin dãruit decât ceilalți, el nu aveadecât o soluție: sã se urascã pe sine. Fãrã aceastãdeviație a urii, insolitã la început, contagi oasã maiapoi, creștinismul ar fi rãmas o simplã sectã, limi -tatã la o clientelã strãinã, singura, la drept vorbind,capabilã sã schimbe fãrã remușcãri strãvechii zei peun cadavru țintuit în cuie. Cine vrea sã știe cum arfi reacționat la rãsturnarea sãvârșitã de Constan tinsã se punã în locul unui pãstrãtor al tradi ției, al unuipãgân mândru de a fi pãgân: cum sã accepte crucea,cum sã tolereze pe stindardele romane simbolul uneimorți rușinoase? S-au re sem nat totuși, iar aceastãresem nare, care cu rând avea sã devinã generalã, s-anãscut dintr-o sumã de înfrângeri lãuntrice pe carecu greu ne-o ima ginãm. Dacã, în plan moral, putemvedea în ea încununarea unei crize și astfel sã-i acor -dãm statu tul sau scuza unei convertiri, ea apare cao trãdare de îndatã ce-o privim doar sub aspect poli -tic. A-i abandona pe zeii ce fãcuserã Roma în sem -na abandonarea Romei înseși, spre a intra în cârdãșiecu „noul soi de oameni, fãrã trecut, fãrã patrie șitradiții, coalizați împotriva tutu ror instituțiilor reli – gioase și civile, urmãriți de justiție, considerați mișeide toatã lumea, dar care-și fac un titlu de glorie dinoprobriul ob ștesc“. Diatriba lui Celsus este din anul178. Cu aproape douã veacuri mai târziu, Iulianavea sã scrie la rându-i: „Dacã gãsiți, sub domnialui Tiberiu sau a lui Claudiu, mãcar un singur spi -rit ales care sã fi îmbrãțișat ideile creș tine, con si -derați-mã drept cel mai mare impostor.“
27Noii zei

„Noul soi de oameni“ avea sã se agite înde lung
pânã sã-i cucereascã pe rafinați. Cum sã le acorziîncredere acestor necunoscuți, ieșiți din drojdia socie -tãții și ale cãror gesturi inspirã nu mai dispreț? ăi cuatât mai mult: cum sã accepți zeul celor pe care-idisprețuiești și care pe deasupra e o plãsmu ire recen –
tã? Cum doar vechi mea le garanta validi tatea, toțizeii erau tolerați, cu condiția sã nu fi apãrut de curând.În cazul de care vorbim, lucrul cel mai supãrãtor eraab so luta noutate a Fiului: un contemporan, un par -venit… El, personajul acesta respingãtor, pe care niciun înțelept nu-l prevãzuse, nici nu-l prefigurase, a
„șocat“ cel mai mult. Apariția lui a fost un scandal:pentru a se obișnui cu el, lumii i-au trebuit patruveacuri. Tatãl, o mai veche cunoștințã, fiind acceptat ,
creștinii, din rațiuni tactice, l-au adoptat și s-au servitde el: cãrțile care îl celebrau și al cãror spirit eraperpe tuat de Evanghelii ar fi fost, dupã Tertulian,mai vechi cu câteva secole decât templele, oracoleleși zeii pãgâni. Furat de vervã, apologistul sus ținechiar cã Moise ar preceda cu câteva milenii cãdereaTroiei. Asemenea divagații erau menite sã combatãefectul pe care-l puteau suscita re marci precum ceaa lui Celsus: „La urma urmei, evreii, cu multe vea -curi în urmã, s-au format ca popor, și-au rânduit legide care se folosesc și acum. Religia pe care-o prac -ticã, oricum ar fi ea și orice se poate spune despreea, este religia strãmoșilor lor. Rãmânându-i cre -din cioși, ei fac exact ce fac și ceilalți oameni, care
pãs treazã, fiecare, datinile pãmântului.“
A îmbrãțișa prejudecata vechimii însemna impli –
cit a-i recunoaște pe zeii indigeni drept singurii legi -timi. Din calcul, creștinii acceptau sã se încline în
28
Demiurgul cel rãu

fața pr ejudecãții ca atare, dar nu puteau, fãrã a se dis –
truge, sã meargã mai depar te și s-o adopte integral,cu toate consecințele ei. Pentru un Ori gene, zeii etnicierau niște idoli, rãmãșițe ale poli teismului; Sfântul
Pavel îi cobo râse deja la rangul de demoni. Iudais –
mul îi so cotea pe toți mincinoși, în afarã de unul —al sãu. „Singura lor greșealã, spune Iulian de spreevrei, este cã încercând sã-și mulțumeascã zeul, nu-islujesc în același timp și pe ceilalți.“ Totuși îi laudãpentru refuzul lor de a urma mo da în mate rie dereligie. „Îmi repugnã schimbar ea în orice dome niu,
și mai ales în ce-i pri vește pe zei“ — iatã o mãr -turisire ce l-a discreditat și care este folositã pentrua-l taxa de „reacționar“. Dar ce „progres“, ne între –
bãm, repre zintã creștinismul fațã de pãgânism? Nuexistã „salt calitativ“ de la un zeu la altul, de la ocivilizație la alta. ăi nici de la un limbaj la alt limbaj.Cine ar îndrãzni sã susținã superio ritatea scriitorilorcreștini asupra celor pãgâni? Sfân tul Ieronim mãrtu -ri sește cã dupã o lecturã din Cicero sau Plaut îi era
silã sã-i citeascã pânã și pe Profeți, care totuși aveaualt suflu și alt stil decât Pãrinții Bisericii. „Progresul“în vremea aceea se întrupa în acești Pãrinți ilizibili:a le în toarce spatele însemna oare a trece de partea„reacțiunii“? Iulian avea per fectã dreptate sã li-iprefere pe Homer, pe Tuci dide sau Platon. De cretulprin care inter zicea profesorilor creștini sã-i comen -teze pe au torii greci a fost mult cri ticat, și nu numaide adversarii, ci și de admi ra torii sãi din toate epo -cile. Nu dorim sã-l justi ficãm, dar nu putem sã nu-lînțelegem. Avea de-a face cu niște fana tici; ca sã leimpunã r espect, trebuia din când în când sã exage –
reze întocmai ca ei, sã debi teze câte-o enormitate laadresa lor, altfel l-ar fi dis prețuit, l-ar fi consi derat
29Noii zei

un amator. Le-a cerut așadar acelor „învã țãtori“ sã-i
imite pe scriitorii pe care-i comentau și sã le împãr –
tãșeascã opinia despre zei. „Iar dacã sunt convinșicã acești autori s-au înșelat asupra esențialului, nu
au decât sã mear gã în bi se ricile galileenilor, sã-i
comenteze pe Matei și pe Luca!“
În viziunea celor vechi, cu cât recunoaștem mai
mulți zei, cu atât slujim mai bine Divinitatea, zeiinefiind decât aspectele, chipurile acesteia. A vrea sãle limitezi numãrul era o impietate; a-i suprima petoți în folosul unuia singur — o crimã. De aceastãcrimã s-au fãcut vinovați creș tinii. Ironia nu mai eraatitudinea potrivitã fațã de ei: rãul pe care-l pro -pagau câștigase prea mult teren. Tot nãduful luiIulian venea din imposibilitatea de a-i trata cu dezin –
volturã.
*
Politeismul corespunde mai bine diversitãții ten –
dințelor și pornirilor noastre, cãci le oferã posibili -tatea sã se exerseze, sã se manifeste, fie care din elefiind liberã de a tinde, potrivit na turii sale, spre zeulce-i convine pe moment. Dar ce poți face cu unsingur zeu? Cum sã-l pri vești, cum sã-l utilizezi ? În
prezența lui, trãiești permanent sub presiune . Mono –
teismul ne comprimã sensi bilitatea: ne face mai pro -funzi restrângându-ne; sistem de constrângeri ce neconferã o dimensiune lãuntricã în detrimentul în -flo ririi forțelor noastre, el constitu ie o barierã, neopreș te expansiunea, ne deregleazã. Neîndoielnic,eram mai normali cu mai mulți zei decât suntem cu
unul singur. Dacã sãnãtatea e un criteriu, cât am dat
îndãrãt cu monoteismul!
30
Demiurgul cel rãu

Sub regimul mai multor zei, fervoarea se îm parte;
când se adreseazã unuia singur, ea se con centreazã,se exacerbeazã și sfârșește prin a se transforma înagresivitate, în credințã . Energia nu mai e dispersatã,
ci focalizatã într-un singur punct. Remarcabil înpãgânism era faptul cã nu se fãcea o distincție radi -calã între a crede și a nu crede, între a avea sau anu avea credința. De altfel, credința este o invențiecreștinã; ea presupune un același dez echilibru la omca și la Dumnezeu, prinși într-un dialog pe cât dedramatic, pe-atât de delirant. De unde caracterulfuribund al noii religii. Cea veche, mult mai uma nã ,
îți lãsa libertatea sã alegi zeul care-ți plãcea; cum eanu-ți impunea nici unul, te lãsa sã optezi pentruunul sau pentru altul. Cu cât erai mai nãzuros, cuatât simțeai nevoia sã-i schim bi, sã treci de la unulla altul, sigur fiind cã în decursul unei vieți veiajunge sã-i iubești pe toți. În plus, erau modești, nupretindeau decât respect: îi salutai, nu le cãdeai îngenunchi. Conveneau perfect celui sfâșiat de contra -dicții ireductibile, spiritului hãrțuit și neîmpãcat: ceșansã pentru el, în deruta lui itinerantã, sã-i poatãîncerca pe toți și sã fie aproape sigur de a-l gãsi exact
pe cel de care avea, pe moment, mai multã nevoie!Dupã triumful creștinismului, libertatea de a evoluaprintre ei și de a-ți alege unul dupã plac a devenitde neima ginat. Coabitarea lor, admirabila lor pro -mis cuitate lua se sfârșit. Cutare estet, obosit dar nuși dez gustat de pãgânism, ar mai fi aderat la nouareligie dacã bãnuia câte veacuri avea sã dureze? Armai fi schimbat el fantezia proprie unui re gim cuidoli interșanjabili pe un cult al cãrui zeu avea sãse bucure de o longevitate atât de înfricoșãtoare?
31Noii zei

În aparențã, omul și-a dãruit zei din nevoia de
a fi ocrotit, din nevoia de siguranțã; în reali tate, dinsetea de a suferi. Cât timp credea cã existã o mul -țime de zei, își pãstrase o libertate de manevrã, por -tițe de scãpare; limitându-se apoi la unul singur, s-acondamnat la un plus de constrângeri și sufe rințe.Numai un animal ce împinge iubirea și ura de sinepânã la viciu își putea oferi luxul unei robii atât deapãsãtoare. Câtã cruzime fațã de noi înșine sã nelogodim cu marele Spectru și sã ne legãm soartade-a lui! Zeul unic face viața insuportabilã.
Creștinismul s-a folosit de rigoarea juridicã a
romanilor și de acrobația filozoficã a grecilor pentrua încãtușa spiritul, nu pentru a-l elibera. Încãtu șân -du-l, l-a obligat sã-și scruteze adâncimi le, sã coboareîn el însuși. Dogmele îl întemni țeazã, îi fixeazã limiteexterioare de care-n nici un caz nu trebuie sã treacã;în același timp, ele îi lasã liber tatea sã-și colindepropriul univers, sã-și exploreze propriile deliruri,iar pentru a scãpa de tirania certi tudinilor doctrinalesã caute ființa — sau echiva lentul ei negativ — înpunctul extrem al oricãrei senzații. Extazul, aventurãa spiritului încãtușat, e fatalmente mai frecvent într-oreligie autoritarã decât într-una liberalã; el este atunciun salt cãtre intimitate, recursul la adâncimi, fuga
spre sine .
Neavând, vreme atât de îndelungatã, alt re fu giu
decât pe Dumnezeu, ne-am cufundat în el la fel demult ca în noi înșine (cufundare ce reprezintã sin –
gura noastrã izbândã realã în douã mii de ani), i-amsondat și ne-am sondat abisurile, i-am lichidat taineleuna câte una, i-am sleit și compromis substanța prindubla agresiune a cunoașter ii și a rugãciunii. Anticii
32
Demiurgul cel rãu

nu-și surme nau zeii: erau prea eleganți pentru a-i
vlãgui ori pentru a-i transforma într-un obiect destudiu. Cum trecerea funestã de la mitologie la teo –
logie nu se fãcuse încã, ei nu cunoșteau acea ten -siune permanentã, prezentã deopotrivã în accentelemarilor mistici și în banalitãțile catehismului. Cândlumea în care trãim devine insuportabilã și cândsimțim cã legãtura dintre ea și noi e fizic tãiatã, soluțianu stã nici în cre dințã, nici în negarea credinței (ex –
presii, amân douã, ale aceleiași infirmitãți), ci în dile –
tantismul pãgân, mai exact în ideea pe care ne-o
facem despre el.
*
Cel mai grav neajuns de care se lovește crești nul
este acela de a nu putea sluji în mod conștient decât
un singur zeu, deși în practicã are libertatea de a seînchina mai multora (cultul sfin ților!). Înfeudaresalutarã ce i-a permis totuși politeismului sã se pre -lungeascã indirect. Altfel, un creștinism prea pur arfi instaurat negreșit o schizofrenie universalã. Cã-iplace ori nu lui Tertulian, sufletul este, în mod natural,
pãgân . Orice zeu, când rãspunde unor cerințe ime –
diate, ur gen te, reprezintã pentru noi un surplus devitali tate, o „îmboldire“; nu la fel stau lucrurile dacãne este impus ori dacã nu corespunde nici uneinecesitãți. Greșeala pãgânismului? — A acceptat șia acumulat prea mulți zei: a murit din ge ne rozitateși din exces de înțelegere, a murit din lipsã de instinct.
Dacã pentru a depãși eul, aceastã leprã, nu mai
mizãm decât pe aparențe, este cu neputințã sã nudeplângem dispariția unei religii fãrã dra me, fãrãcrize de conștiințã, fãrã îndemnuri la re muș care, la
33Noii zei

fel de superficialã în principiile ca și în practicile ei.
Filozofia, și nu religia, era profundã în Antichitate;în timpurile moder ne, „pro funzimea“ și sfâșierilede tot felul ce-i sunt inerente au avut drept cauzãdoar creștinis mul.
Epocile fãrã credințã precisã (epoca elenisticã sau
a noastrã) sunt cele ce-și propun sã-i clasifice pe zei,refuzând totodatã sã-i împartã în adevãrați și falși.Dimpotrivã, în momentele când dominã fervoarea,ideea cã zeii ar putea fi egali este de neimaginat. Rugã -ciunea nu s-ar putea adresa unui zeu probabil ade –
vãrat. Ea nu se co boarã la subtilitãți și nici nu tole r eazã
gradația în interiorul supremului: chiar și atuncicând se îndoiește, o face în numele Adevã rului. Nu
poți implora o nuanțã . Toate acestea au venit doar o
datã cu urgia mono teistã. Altfel stãteau lucrurile cupietatea pãgânã. În Octavius de Minucius Fe lix, auto –
rul, înainte de a pleda pentru poziția creștinã, îiatribuie lui Cecilius, reprezentantul pãgânismului,aceste cuvinte: „Vedem cum sunt adorați feluriții zeinaționali: la Eleusis, Ceres; în Frigia, Cibela; în Epi –
daur, Esculap; în Cal deea, Baal; în Siria, Astarte; înTaurida, Diana; în Galia, Mercur, iar la Roma toțiacești zei laolaltã.“ ăi, vorbind despre zeul creștin,singurul neacceptat, adaugã: „De unde vine zeul acesta
unic, solitar, pãrãsit, pe care nici un popor liber, niciun regat nu-l recunoaște…?“
Potrivit unei vechi tradiții romane, nimeni nu
trebuia sã adore zei noi sau strãini dacã aceștia nufuseserã acceptați de stat, mai precis de senat, sin -gurul în drept sã decidã care meritã sã fie adop tațiși care respinși. Zeul creștin, rãsãrit la periferia impe –
34
Demiurgul cel rãu

riului și ajuns la Roma pe cãi ru șinoase, avea sã se
rãzbune crunt mai târziu pentru c-a fost silit sã intreîn cetate hoțește.
O civilizație nu e nimicitã decât atunci când îi
sunt nimiciți zeii. Creștinii, neîndrãznind sã atacefrontal imperiul, i-au atacat r eligia. Nu s-au lãsat
persecu tați decât ca sã poatã mai bine sã tune și sãfulgere împotriva ei, pentru a-și satis face nestãvilitapoftã de a urî. Ce nefericiți ar fi fost dacã ceilalți nucata dicseau sã-i înalțe la rangul de victime! Totul înpãgânism, pânã și to le ranța, îi exaspera. Plini de cer –
ti tudinile lor, nu puteau concepe cã cineva se poatemulțumi, ca pãgânii, cu aparențe de adevãr, cã sepoate practica un cult ai cãrui preoți, simpli slujbașiîn sãrcinați cu grimasele ritualului, nu impuneau ni -mã nui corvoada sinceritãții .
Când îți repeți cã viața nu e suportabilã decât
dacã poți schimba zeii și cã monoteismul con ține îngermen toate formele de tiranie, sclava gismul anticnu ți se mai pare atât de odios. Era preferabil sã fiisclav și sã poți adora zeitatea ce-ți era pe plac decâtsã fii „liber“ și sã ai în fațã doar una și aceeașivarietate a divinului. Liber tatea e dreptul la dife rențã ;
fiind pluralitate, ea postuleazã fãrâmițarea absolu -tului, transforma rea lui într-o puzderie de adevã -ruri, deopotrivã de legitime și de provizorii. Existãîn democrația liberalã un politeism subiacent (sausubcon ști ent, dacã vreți); invers, orice regim auto -ritar ține de un monoteism deghizat. Ciudat efectal logi cii monoteiste: pãgânul care devenea creștincã dea pe datã în intoleranțã. Mai bine pieri îm preunãcu o mulțime de zei concilianți decât sã prosperi în
35Noii zei

umbra unui despot! În epoca noastrã, când în lipsã
de conflicte religioase asistãm la conflicte ideolo -gice, ne punem aceeași întrebare ce obseda Anti -chita tea crepuscularã: „Cum sã renunți la atâția zeipentru unul singur?“ — cu precizarea, totuși, cãsacrificiul ce ni se cere nu se mai si tueazã la nivelulzeilor, ci mai jos, la cel al opiniilor. Din clipa în careo divinita te — sau o doc trinã — aspirã la supre ma -ție, liber tatea este în pericol. Dacã vedem în toleranțãvaloa rea supremã, tot ce-i aduce atingere trebuiesocotit crimã, începând cu acele opere de convertireîn care Bise rica a rãmas neîntrecutã. Iar dacã ea aexa gerat gra vi tatea persecuțiilor la care-a fost su -pu sã și a umflat în chip ridicol numãrul martirilore pentru cã, fiind atâta vreme o forțã opresivã, eranevoitã sã-și ascundã fãrãdelegile sub pretextenobile: a lãsa nepedepsite doctrinele pernicioase nuar fi fost, din parte-i, o trã dare fațã de cei ce s-au jert -fit pentru ea? Proceda așa dar la nimicirea „rãtã -ciților“ din spirit de fide litate, și tot de aceea, dupãce-a fost persecutatã timp de patru veacuri, a pututsã persecute de-a lungul altor paisprezece. Iatãsecretul, miracolul pe renitãții sale. N-au existat vre –
odatã martiri rãzbunați mai metodic și cu mai multãînver șunare.
Cum instaurarea creștinismului a coincis cu cea
a Imperiului, unii Pãrinți ai Bisericii (Euse biu, printrealții) au pretins cã aceastã coincidențã are un sensprofund: un Dumnezeu — un Împãrat. În fapt, ceeace i-a permis creștinismu lui sã se infiltreze și sã facãravagii a fost abolirea barierelor naționale, posibi -litatea de a circula de la un capãt la altul al unui
36
Demiurgul cel rãu

uriaș stat fãrã frontiere. Dacã nu-i era astfel înles –
nitã rãspândirea, ar fi rãmas o simplã disidențã însânul iudaismului în loc sã devinã o religie invada -toare și, mai supãrãtor, o religie a prozelitismului.S-a servit de orice pentru a racola, pentru a se im -pune și a se lãți, pânã și de acele funeralii diurne,a cãror pompã era o insultã atât pentru pãgâni, câtși pentru zeii olimpieni. Iulian observã cã, po trivitlegiui tori lor din vechime, „având în ve dere cã viațași moar tea diferã întru totul, actele legate de una șide cealaltã trebuie sãvârșite se pa rat“. În prozelitis -mul lor deșãn țat, creștinii nu erau dispuși sã facãaceastã separare: cunoșteau bine utilitatea cada -vrului, foloasele ce se pot tra ge de pe urma lui. Pãgâ -nismul nu a esca motat moartea, dar s-a ferit sã facãparadã de ea. Era pen tru el un principiu fundamen –
tal cã moartea e în discordanțã cu strãlucirea zilei,cã e o insultã la adresa luminii; ținea de noapte șide zeii in fernali. Galileenii au umplut pãmântul cumor min te, spunea Iulian, care nu-l numește vre odatãpe Isus altfel decât „mor tul“. Pentru pã gânul demnde acest nume, noua super stiție nu pu tea apãreadecât ca o exploatare, ca o fructificare a hidosului.Motiv în plus ca sã deplângã progresele fãcute deea în toate mediile. Unii pe care Celsus nu-i putusecunoaște, dar pe care i-a cunos cut prea bine Iulian,au fost veleitarii creș tinismului, cei care, deși inca -pabili sã adere fãrã rezerve, s-au silit sã-l urmeze,de teamã cã rã mânând deoparte vor fi excluși de la„viitor“. Fie din oportunism, fie din frica de singu -rãtate, vro iau sã meargã alãturi de acești oameni„fãrã trecut“, meniți însã, nu peste multã vreme,rolului de stãpâni, de cãlãi.
37Noii zei

*
Oricât de legitimã ar fi fost pasiunea lui Iulian
pentru zeii defuncți, încercarea de a-i reînvia nuavea nici o șansã. În locul acestei strãdanii inu tile,mai bine-ar fi fãcut, în furia lui, sã se alieze cu mani -heiștii și împreunã cu ei sã sape Bise rica. Astfel,sacrificându-și idealul, cel puțin și-ar fi satis fãcut
ranchiuna. Ce altã carte îi rã mâ nea de jucat decâtaceea a rãzbunãrii? Avea în fațã o strãlucitã carierãde demolator, și poate c-ar fi mers pe dru mul acestadacã nostalgia Olimpu lui nu-i întuneca dreaptajudecatã. Nu se dau bãtãlii în numele unui regret.A murit tânãr, e drept: abia doi ani de domnie; sãfi avut parte de zece, douãzeci — ce serviciu ne-arfi fãcut! N-ar fi înãbușit, probabil, creștinismul, însãl-ar fi silit sã fie mai modest. Iar noi am fi mai puținvulnerabili, cãci n-am fi trãit ca și cum am fi buricullumii, ca și cum totul, chiar și Dumnezeu , s-ar învârti
în jurul nostru. Întruparea e cea mai perfidã lin -gu șire ce ni s-a susurat în urechi. Ea ne-a atribuitun statut exagerat, disproporțio nat fațã de ceea cesuntem. Înãlțând anecdota uma nã la rang de dra -mã cosmicã, creștinismul ne-a ascuns insignifianțanoastrã, ne-a cufundat în iluzie, în acel optimismmorbid care, în ciuda evidenței, confundã progresulcu apoteoza. Mai înțeleaptã, Antichitatea pãgânã îlașeza pe om la locul lui. Când Tacit se întreabã dacãevenimentele sunt guvernate de legi eterne ori auloc la voia întâmplãrii, el nu dã, la drept vorbind,un rãspuns, lasã întrebarea în sus pensie, iar aceas tãindecizie exprimã bine sentimen tul gene ral al celorvechi. Mai mult decât oricine, istori cul, confruntat
38
Demiurgul cel rãu

cu acel amestec de constante și aberații din care se
compune procesul istoric, ajunge inevitabil sã șovãieîntre determinism și contingențã, între legi și capri -ciu, între Fizicã și Întâmplare. Nu existã nenorocirepe care sã n-o putem atribui, dupã plac, fie uneiscãpãri a Pro vi denței, fie indiferenței hazardului, fieneîndurãrii destinului. Aceastã trinitate, la înde -mâna oricui, a unui spirit dezabuzat în special, e totce ne oferã mai consolator înțelepciunea pãgânã.Omului modern îi repugnã sã recurgã la ea, la felcum îi repugnã ideea, specific anticã, dupã care bineleși rãul reprezintã o sumã invariabilã, ce nu ar puteasuferi vreo modificare. Obsedați cum suntem deprogres și regres, noi admitem i mplicit cã rãul se
transformã, fie diminuându -se, fie sporind. Identi –
tatea lumii cu ea însãși, ide ea cã lumea e condam -natã sã fie ceea ce este, cã viitorul nu adaugã nimicesențial elementelor existente — aceastã splendidãidee nu mai are trecere; cãci tocmai viitorul , privit
cu speranțã sau gr oazã, este adevãratul nostru loc;
în el trãim, el este totul pentru noi. Obsesia venirii
lui Mesia, de esențã creștinã, reducând timpul laconceptul de iminent și de posibil, ne face incapabilisã concepem o clipã imuabilã, odihnind în ea însãși,feritã de flagelul succesiunii. Suntem atât de inapțipentru o viziune staticã, încât, chiar goalã de oriceconținut, așteptarea e un vid ce ne împlinește, o anxie –
tate ce ne aduce liniș tea. „Nu e nevoie ca Dumnezeusã-și corecteze lucrarea“ — aceastã opinie a lui Celsus,opinie a unei în tregi civilizații, contravine porni rilor,
instinctelor, însãși ființei noastre. Nu o putem ad –
mite decât într-un moment insolit, într-un ac ces deînțelepciune. Ea contrazice tocmai ceea ce gândește
39Noii zei

credinciosul, cãci, în mediile religioase mai mult decât
în altele, lui Dumnezeu i se reproșeazã con științalui împãcatã, indi fe ren ța fațã de cali tatea operei saleși refuzul de a-i corecta ano ma liile. Ne trebuie viitor
cu orice preț. Credința în Judecata de Apoi a creatcon dițiile psiholo gice pentru credința în sensul
istoriei; mai mult: în treaga filozofie a istoriei e doarun subprodus al ideii de Judecatã de Apoi. Chiardacã înclinãm spre cutare sau cutare teorie ci clicã,nu-i vorba, din parte-ne, decât de-o adeziune ab s –
tractã; în fapt, ne comportãm ca și cum istoria arcurge linear, ca și cum diversele civilizații ce se suc -cedă de-a lungul ei n-ar fi decât etapele parcurse,spre a se manifesta și împlini, de nu știu ce marepro iect, cu nume variind dupã credințele sau ideo -logi ile noastre.
*
Nu mai existã, pentru noi, zei falși — ce do vadã
mai bunã pentru vlãguirea credinței noas tre? Estede neimaginat ca, pentru un credincios, zeul luiși
alt zeu total diferit sã poatã fi la fel de legitimi.Credința este excludere, provocare. Creștinismul eterminat pentru cã nu mai poate urî celelalte religii,pentru cã le înțelege : vitalitatea din care izvorãște
into leranța îi lipsește din ce în ce mai mult. Or, in -toleranța era chiar rațiunea lui de a fi. Din nefericirepentru el, a înce tat sã fie monstruos. Ca și poli –
teismul în de clin, creștinismul este bolnav, paralizatde o prea mare lãrgime de vederi. Zeul sãu nu are,în ochii noștri, mai mult prestigiu decât avea Jupiterîn ochii pãgânilor debusolați.
40
Demiurgul cel rãu

Ce e vorbãria despre „moartea lui Dumne zeu“
dacã nu actul de deces al creștinismului? Neîndrãz -nind sã atacãm frontal religia, îl hãr țuim pe patron,îi reproșãm cã este inactual, timid, moderat. Un zeucare și-a risipit capitalul de cruzime nu mai e nicitemut, nici respectat de nimeni. Suntem marcați de
toate acele veacuri când a cr ede în el însemna a-i ști
de fricã, iar spaimele noastre îl imaginau milos șiîn același timp lipsit de scrupule. Pe cine sã maiintimi deze acum, când înșiși credincioșii simt cã ede pãșit, cã nu mai poate fi legat de prezent, iar deviitor nici atât? Așa cum pãgânismul a trebuit sãcedeze în fața creștinismului, la fel va trebui acestasã se încline în fața unei noi credințe; lipsit de agre -sivitate, el nu mai poate împiedica nașterea altor zei;nu le rãmâne decât sã irumpã, și o vor face poate.Poate cã nu vor avea chip și nici mãcar mascã dezei; dar asta nu-i va face mai puțin redutabili.
Sunt oameni pentru care libertate și delir sunt
totuna; o credințã, de orice sorginte, chiar și una anti -religioasã, e pentru ei o constrângere salutarã, unlanț dorit, visat, care va trebui sã le cal meze curio -zitatea și febra, sã le adoarmã spai ma de nedefinit.Când acea credințã triumfã și prinde rãdãcini, rezul -tã imediat o reduce re a numãrului de probleme pe
care și le pun, precum și o scãdere aproape tra gicãa opțiunilor. Povara alegerii li se ia de pe umeri;opteazã alții în locul lor. Pãgânii rafinați ce se lãsauispitiți de noua religie chiar asta vroiau: sã aleagãalții pentru ei, sã li se arate încotro sã meargã, ast –
fel încât sã nu mai pregete în pragul atâtor temple,nici sã șovãie printre atâția zei. Acea efervescențãreli gi oasã fãrã crez , ce caracterizeazã orice epocã
41Noii zei

alexan drinã, sfârșește într-o lehamite, într-un refuz
al peregrinãrilor spiritului. Denunțãm co existențaade vãrurilor, cãci puținul oferit de fie care din ele nu
ne mai satisface; aspirãm la tot, dar la un tot mãr -ginit, circumscris, sigur , atât e de mare teama de a
cãdea din universal în in cert, iar din incert în precarși amorf. Aceastã degringoladã, pe care pãgânismula cunoscut-o la vremea lui, creștinismul e pe cales-o trãiascã la rându-i. Iatã-l, decade, se grãbește sãdecadã; e ceea ce-l face suportabil necredincioșilor,din ce în ce mai binevoitori cu el. Pãgânismul, chiarși învins, mai era detestat; creștinii erau niște turbațice nu puteau sã uite, pe când în ziua de azi toți auiertat creștinismul. Argumentele îm potriva lui fuse -serã epuizate încã din veacul al XVIII-lea. La fel cao otravã ce și-a pierdut pu terea, el nu mai poatemântui, nici osândi pe nimeni. Însã a demolat atâțiazei, cã ar fi nedrept sã nu împãrtãșeascã soarta pecare le-a hãrã zit-o el lor. Ceasul revanșei a bãtut.Mare trebuie sã le fie bucuria vãzându-și dușmanulcel mai crunt cãzut la fel de jos ca și ei, de vremece-i recu noaș te pe toți, pânã la unul. Atunci cândtriumfa, a demolat templele și a violat conștiințeleoriunde i s-a nãzãrit sã aparã. Un zeu nou, chiarrãstignit de-o mie de ori, nu știe ce-i mila, distrugetotul în cale, se îndârjește sã ocupe cât mai multspațiu. Astfel, ne face sã plãtim scump faptul cã nul-am recunoscut mai devreme. Cât timp era obscur,putea exercita o anume atracție: nu vedeam încã, lael, stigmatele victoriei.
Nicicând o religie nu e mai „nobilã“ decât a tunci
când ajunge sã se considere o superstiție și asistãcu detașare la propria-i eclipsã. Crești nismul s-a
42
Demiurgul cel rãu

format și a înflorit pe ura fațã de tot ce nu era el;
aceastã urã l-a susținut de-a lungul întregii cariere;sfârșindu-i-se cariera, i se sfâr șește și ura. Cristosnu va mai pogorî în Infern; a fost așezat din nou înmormânt, iar de data asta în el va rãmâne, nu-l vamai pãrãsi, probabil, niciodatã: nu mai are pe cine
izbãvi, nici pe pã mânt, nici în adâncul lui. Când negândim la excesele ce i-au însoțit apariția, nu neputem opri sã evocãm exclamația lui Rutilius Nama -tianus, ultimul poet pãgân: „De s-ar fi îndurat zeiica Iudeea sã nu fi fost nicicând cuceritã!“
Dacã admitem cã zeii sunt fãrã osebire adevãrați,
de ce n-am merge pânã la capãt, de ce nu i-am cinstipe toți? Ar fi, din partea Bisericii, o împlinire supre -mã: ar pieri smerindu-se în fața victimelor sale…Sunt semne c-o încearcã aceastã ispitã. Astfel, ase -meni templelor antice, și-ar face o onoare pri mindîn sânu-i divinitãțile, epavele de pretutindeni. Dar,încã o datã, adevãratul zeu va trebui sã disparã pentru
ca toți ceilalți sã poatã reînvia.

Paleontologie

Întâmplarea a fãcut ca într-o zi de toamnã, sur –
prins de o aversã, sã intru în Museum* pentru câtevaclipe. În fapt, aveam sã rãmân o orã, douã, poatetrei. Sunt luni de la aceastã vizitã acciden talã, și totnu pot uita acele orbite ce te fixeazã, mai insistentedecât niște ochi, acel bazar de cranii, acel rânjet auto -mat la toate nivelurile zo ologiei.
Niciunde nu ești mai bine servit în materie de
trecut. Posibilul pare acolo de neconceput sau absurd.Ai sentimentul cã, încã din zorii ei, car nea s-a eclip -sat, cã nici n-a existat vreodatã, cã este exclus sã fiîmbrãcat aceste oase atât de so lemne, atât de plinede ele însele. Ți se pare o imposturã, un deghi za mentce nu ascunde ni mic. Sã fie deci, carnea, numai atât?Iar dacã nu e mai mult, cum reușește sã-mi inspiresilã sau groazã? Întotdeauna m-au atras cei obsedațide nulitatea ei, cei care au adus-o în centrul aten -ției: Baudelaire, Swift, Buddha… Carnea, atât de evi –
dentã , e totuși o anomalie; cu cât te gândești mai
47Paleontologie* Muséum national d’histoire naturelle , fost Jardin du roi și
Jardin des Plantes de Paris , muzeu de științe naturale ce adã –
postește numeroase colecții, laboratoare de studiu, o mena -jerie și o zootecã (inauguratã în 1986). ( N.t.)

mult la ea, cu atât fugi de ea îngrozit și, tot cerce –
tând-o, te îndrepți cãtre mineral, te petri fici . Pentru
a suporta spectacolul ori ideea cãrnii, nu-i suficientcurajul: îți trebuie cinism. S-o nu mești, ca un Pãrinteal Bisericii, nocturnã în seam nã sã te înșeli asupra
naturii ei; înseamnã, de asemeni, s-o ții la prea marecinste; nu-i nici ciudatã, nici tenebroasã: e perisabilã
pânã la indecențã, pânã la nebunie; nu doar cã-isediul bo lilor, ea însãși e boalã, neant incurabil, fic –
țiune degeneratã în calamitate. Am, în ce o privește,viziunea unui gropar cu veleitãți metafizice. Fac rãu,desigur, cã stau cu gândul numai la ea; nu poți șisã trãiești, și s-o analizezi: asemenea corvoadã arucide și un colos. O simt așa cum nu-i îngãduit s-osimți; iar ea profitã, mã silește sã-i acord un statutdisproporționat, mã acapareazã și mã stãpâneșteîntr-atât, cã spiritul meu e numai viscere. Pe lângãsoliditatea, pe lângã seriozitatea scheletului, carnea
pare ridicol de provizorie și de frivolã. Ea îl far mecã,îl rãsfațã pe insul drogat cu precaritate, ca mine. Iatãde ce mã simt atât de bine în acest muzeu, unde totulinvitã la euforia unui univers curãțit de carne, lajubi lația de dincolo de moarte.
La intrare, omul, în picioare ; toate celelalte ani –
male — cocârjate, apãsate, nãruite, chiar și girafa,cu tot gâtul ei, chiar și iguanodonul, grotesc în vo -ința lui de a se ridica. Mai aproape de noi, urangu -ta nul, gorila, cimpanzeul — e clar cã s-au cãznitzadarnic sã se ținã drept. Sforțãrile lor eșuând, rãmânacolo, jalnici, opriți la jumãtatea drumului, blocațiîn strãdania lor spre vertica litate. Pe scurt, niște biețicocoșați. Am mai fi și acum aidoma lor, negreșit, dacãnu aveam șansa de-a face un pas hotãrâtor înainte.Din clipa în care l-am fãcut, ne silim sã șter gem orice
48
Demiurgul cel rãu

urmã a umilei noastre obârșii; de unde acel aer pro –
vo cator, atât de specific omului. Pe lângã el, pe lângãmorga și ifosele lui, pânã și dinozaurii par timizi.Cum însã adevãratele lui necazuri sunt abia la-nceput,are timp sã-și bage mințile-n cap. Dupã toate sem -nele, omul, revenind la faza lui ini ția lã, își va regãsi
locul alãturi de ci mpanzeu, de gori lã, de urangutan,
le va semãna din nou și-i va veni din ce în ce maigreu sã se fâțâie în poziție verticalã. Frânt de obo -sealã, va fi chiar mai gârbov, poate, decât tova r ãșii
sãi de altã datã. Ajuns în pragul seni litãții, se va
preface iar în mai muțã , cãci nu vedem ce i-ar rã mâne
mai bun de fãcut.
*
În mult mai mare mãsurã decât scheletul, carnea,
vreau sã spun hoitul, ne tulburã și ne îngrijorea -zã; — și de asemeni ne aduce pacea. Cãlugãrii bu -diști zãboveau adesea în osuare: un de-ai putea maibine sã zãgãzuiești dorința și sã te rupi de subputerea ei? Oribilul fiind o cale de izbãvire, în toateepocile de fervoare și interioritate rãmãșițele noastrepãmântești s-au bucurat de mare trecere. În EvulMediu, ne im puneam mântuirea, credeam cu tãrie:cadavrul era la modã; credința era pe atunci vigu -roasã, neîmblânzitã, iubea lividul și fetidul, știa ce
bene ficii se pot scoate din putregai și oroare. Azi,
o religie edulcoratã nu mai crede decât în fantas megentile, în Evoluție și în Progres. Sã nu așteptãm dela ea echivalentul modern al Dansului macabru.
„Cel ce aspirã la nirvana nu trebuie sã îndrã geas –
cã nimic“, citim într-un text budist. Ajunge sã privimaceste spectre, sã ne gândim la desti nul cãr nii ce
49Paleontologie

adera la ele, ca sã-nțelegem urgen ța detașãrii. Nu
existã ascezã fãrã dubla medita ție asupra cãrnii și a
scheletului, asupra înfiorãtoarei perisabilitãți a celeidintâi și-a inutilei permanențe a celui de-al doilea.Din când în când, ca exercițiu, e bine sã ne separãm
de chipul no s tru, de pielea noastrã, sã înlãturãm acest
înveliș mincinos, sã dãm apoi deoparte, mãcar pentruo clipã, grãmada de osânzã ce ne împiedicã sãdeslușim fundamentalul din noi. Exercițiul odatã ter –
minat, suntem mai liberi și mai singuri, aproa peinvulnerabili.
Ca sã învingem legãturile și neajunsurile ce vin
de la ele, ar trebui sã contemplãm nuditatea ultimãa unei ființe, sã-i sfredelim cu privirea mã runtaieleși tot restul, sã ne bãlãcim în gro zãvia secrețiilor, înfiziologia ei de hoit iminent. Aceastã viziune n-artrebui sã fie morbidã, ci metodicã, o obsesie diri jatã,extrem de salutarã în momente de cumpãnã. Sche -letul ne incitã la seninãtate; cadavrul, la renunțare.În lecția de deșertãciune pe care ne-o servesc și unul,și celã lalt, fericirea se confundã cu distrugerea legã -turilor noastre. Sã nu fi ocolit nici un detaliu alacestei învãțãturi, și totuși sã continui a pactiza cuniște simulacre!
Binecuvântat era timpul când niște solitari pu –
teau sã-și sondeze abisurile fãrã a fi conside rați ob -sedați sau smintiți. Dezechilibrul lor nu era afectat,ca în cazul nostru, de un coeficient ne gativ. Sacri -ficau zece, douãzeci de ani, o viațã întreagã pentruun presentiment, pentru o strãfulgerare de absolut.
Cuvântul „profunzime“ nu are sens decât aplicatepoc ilor în care cãlugãrul era socotit exemplarul uman
cel mai nobil. Cã e o specie pe cale de dispariție —
50
Demiurgul cel rãu

nimeni nu va nega. De sute de ani nu face decât sã-și
supra vie țuiascã. Cui sã se adreseze într-o lume ce-ltaxeazã drept „parazit“? În Tibet, ultima țarã undemai însemna ceva, a fost eliminat. Era to tuși o maremângâiere sã te gândești cã mii de sihaștri pot me -dita acolo, azi, la temele din Praj ñŸpŸramitŸ . Mona –
his mul, de n-ar avea decât pãrți odioase, și tot arprețui mai mult decât orice alt ideal. Mai mult caoricând, ar trebui sã zidim mânãstiri… pentru ceicare cred în orice și pentru cei ce nu cred în nimic.Încotro sã fugi? Nu mai existã nici un ungher undesã poți urî aceas tã lume cu profesionalism.
*
Pentru a înțelege irealitatea și a te pãtrunde de
ea, trebuie s-o ai în minte mereu. În ziua când o simți,când o vezi, totul devine ireal — afarã de ea, de aceastã
irealitate, singura ce face supor tabilã existența.
E semn de trezire sã ai obsesia cã ești un agregat,
sentimentul tot mai acut cã nu ești altceva decâtlocul întâlnirii câtorva elemente, împreu nate pentruo clipã. „Eul“ conceput ca un dat substan țial și ire -ductibil mai mult dezorienteazã decât liniștește: cumsã admiți cã acel ceva ce pã rea sã reziste atât de bine
înceteazã sã fie? Cum sã te des parți de ceea ce du -reazã prin sine, de ceea ce este? Poți renunța la o
iluzie, oricât ar fi de înrãdãcinatã; dar ce te faci cuceea ce e consistent, durabil? Dacã pe lume se aflãdoar ceea ce existã, dacã ființa se întinde pretu tin -deni, cum sã te rupi de ea fãrã sã-ți pierzi busola?Sã postulãm amãgirea universalã, din prudențã oriîn scop terapeutic. Dupã teama cã nu existã nimic
51Paleontologie

urmeazã teama cã ceva existã. Mai ușor acceptãm
despãrțirea de neființã decât de ființã. Nu cã lumeaaceasta n-ar exista, dar realitatea ei nu e una ade -vãratã. Totul pare a exista și ni mic nu existã.
Orice cãutare deliberatã, chiar și cea a nirvŸ nei,
dacã nu ești liber sã renunți la ea, e o constrângereca oricare alta. Cunoașterea convertitã în idol sedegradeazã în necunoaștere, cum arãta deja înțe -lepciunea vedicã: „Cei ce se lasã-n voia necunoaș -terii sunt în beznã adâncã; în beznã și mai adâncãsunt cei ce se complac în cunoaștere.“ Sã gândeștifãrã a ști cã gândești, sau mai curând sã nu gândeștideloc, ci sã stai și sã mistui tã cerea, iatã spre ce artrebui sã tindã luciditatea. Nici o voluptate nu s-arputea compara cu vo lup tatea de a ști cã nu gân dești.
Se va obiecta: a ști cã nu gândești nu e tot a gândi?Desigur, însã mizeria gândirii e depãșitã atâta timpcât, în loc sã sari din idee în idee, rãmâi voit înlãun -trul uneia singure, ce le refuzã pe toate celelalte șise autonimicește fãcându-și conținut din propria-iabsențã. Aceastã ingerințã în mecanismul normalal spiritului nu e fertilã decât dacã o poți reînnoidupã voie: ea trebuie sã vindece de ser vitutea cu –
noaș terii, de superstiția unui sistem, oricare-ar fi
el. Eli berarea care fascineazã, care obnubileazã, nu-i
elibe rare. Sã facem ca nimic sã nu ne aparținã, înce –
pând cu dorința, aceastã generatoare de spaime.Când totul ne înfrico șeazã, singurul leac e sã gândimcã, deși frica este realã — cãci e senzație, senzația prin
excelențã —, lumea ce-o genereazã se reduce la o
îmbinare tranzitorie de elemente ireale, cã în fondfrica e cu atât mai intensã cu cât credem în eu și înlume și cã trebuie inevitabil sã scadã când le des –
52
Demiurgul cel rãu

coperim — și eului și lumii — impostura. Real e
doar triumful nostru asupra lu cru rilor, real e doaracest proces-verbal de con sta tar e a irealitãții pe care
luciditatea noastrã îl în toc mește zi de zi, ceas deceas. Sã te eliberezi în seamnã sã te bucuri de aceastã
irealitate și s-o cauți în fiece clipã.
*
Vãzutã din exterior, orice ființã este un accident,
o minciunã (nu și în iubire, însã iubirea se situeazãîn afara cunoașterii și a adevãrului). Poate ar trebuisã ne privim din afarã, cam în felul cum îi privimpe ceilalți, și sã încercãm sã nu mai avem nimic încomun cu noi înșine: dacã m-aș comporta, fațã demine, ca un strãin, spectacolul propriei morți mi-arfi indiferent; moar tea mea ar înceta sã fie „a mea“,
viața mea — de asemeni. ăi una și cealaltã, cât timp
îmi apar țin și le asum, reprezintã încercãri mai pre -sus de puterile mele. Când, dimpotrivã, mã convingcã sunt lipsite de existențã intrinsecã și cã n-ar trebuisã mã afecteze deloc — ce ușurare! Iar a tunci, știindcã-n ultimã instanțã totul e ireal, de ce sã mã maiînfierbânt pentru un fleac sau altul? Mã înfierbânt,desigur, dar fãrã pasiune, adicã fãrã nici un interesreal. Nu izbutesc sã ating aceas tã detașare decât
atunci când îmi schimb vechiul eu pe unul nou —eul viziunii trezite, și care triumfã aici, în mijloculacestor fantome, unde totul mã infirmã, unde cel ceeram îmi pare depãrtat, de neînțeles. Evidențele pecare înainte le nesocoteam îmi apar acum în toatãclaritatea. De aici avantajul cã nu mai simt nici o obli -gație fațã de propria-mi carne, fațã de orice carne.
53Paleontologie

Nu existã cadru mai bun pentru a medita la cele
optsprezece soiuri de vid descrise în textele mahŸ -yŸniste, atât de grijulii sã catalo gheze diferitele tipuride carențã! Cãci aici intri instantaneu într-o acutãstare de irealitate.
*
Este aproape incredibil în ce mãsurã frica ade rã
la carne; e lipitã de ea, este inseparabilã și aproapeindistinctã de ea. Scheletele astea n-o simt, ferici tele!Frica e singura legãturã fraternã ce ne leagã de ani -male, mãcar cã ele n-o cu nosc decât sub forma einaturalã, sãnãtoasã, dacã vreți; n-o știu pe cealaltã,ce țâșnește fãrã motiv, pe care, în funcție de capri -ciile noastre, o putem reduce fie la un proces meta -fizic, fie la o chimie dementã și care, zi de zi, la oorã imprevizibilã, ne asalteazã și ne copleșește. Pen -tru a reuși s-o învingem ar trebui sã ne vinã în ajutortoți foștii zei. Frica se face simțitã la apo geul slãbi -ciunii noastre cotidiene, în momen tul precis cândsuntem gata sã ne prãbușim dacã nu ne-ar susțineceva, o bagatelã; aceastã bagatelã e secretul verti -calitãții noastre. A sta drept, în picioa re, implicã o
demnitate, o disciplinã ce ne-a fost inculcatã cu greu
și care-ntotdeauna ne salveazã în ultima clipã, în aceatresãrire când înțelegem tot ce e anormal în destinulcãrnii, amenințatã, boicotatã de ansamblul elemen -telor ce-o definesc. Carnea a trãdat materia; neliniștea
pe care-o în cear cã, pe care-o îndurã, este osânda ei.În gene ral, animatul face figurã de vino vat fațã deinert; viața este o stare de vinovãție, cu-atât mai gravã
cu cât nimeni nu devine cu adevãrat con știent deea. E însã un pãcat coextensiv individului, care-l
54
Demiurgul cel rãu

apasã fãrã știrea lui și reprezintã prețul pe care tre –
buie sã-l plãteascã pentru promo varea la existențaseparatã, pentru crima co misã îm potriva creației
indivize; acest pãcat, chi ar in conștient, nu-i mai puțin
real și se manifestã în deznãdejdea creaturii.
Umblând printre aceste carcase, încerc sã-mi ima –
ginez cantitatea de fricã pe care-o târau dupã ele,iar când mã opresc în fața celor trei maimuțe nu potsã nu atribui întreruperea evoluției lor unei fricianaloage, sub povara cãreia vor fi cã pãtat acest aerservil și înfricoșat. ăi oare nu o povarã asemãnã toarele-a silit pe reptile sã se târascã umile și sã înceapãsã fabrice venin de-a dreptul în țãrânã, ca rãzbunarepentru ignominia lor? Tot ce trãiește, de la animalla insecta cea mai respingãtoare, tresare de fricã, neîn -cetat; tot ce trãiește, pentru simplul fapt cã trãiește,
e vred nic de milã. ăi mã gândesc la toți cei pe carei-am cunoscut, la toți cei care nu mai sunt, tolãnițide mult în sicriele lor, scãpați pe veci de car ne —și de fricã. ăi simt povara morții lor luându-mi-sede pe umeri.
Anxietatea este conștiința fricii, o fricã de grad
secund, ce mediteazã asupra ei înseși. Ea vine dinne putința de-a fi în uniune spiritualã cu Totul, de-ane topi, de a ne pierde în el; ea întrerupe fluidul cetrece din lume în noi, din noi în lume, și dacã neînlesnește reflecțiile e doar spre a le frânge mai bineelanul; în fiecare clipã, ea trezește spiritul la reali -tate; însã o speculație cât de cât importantã purcededintr-o beție, dintr-o pierdere a controlului, din facul -tatea de a ne rãtãci, adicã de a ne reînnoi. La cel maimic en tuziasm, la cea mai neînsemnatã diva gație,an xie tatea — inspirație de-a-ndoaselea — ne chea mã
55Paleontologie

la ordine. E o supraveghere funestã pen tru gân dire,
ce se gãsește brusc paralizatã, închisã în tr-un cercblestemat, condamnatã sã nu poatã ieși din ea însãșidecât cu intermitențe și pe as cuns. De aceea, dacãtemerile noastre ne fac sã cãutãm libertatea, tot elene împiedicã sã ajun gem la ea. Deși se teme de viitorîntr-atât cã și-l face unic obiect al grijilor sale, anxio -sul este prizonierul trecutului, ba chiar e singurulom ce are cu adevã rat un trecut. Suferințele sale, alcã ror sclav este, îl fac sã înainteze doar ca sã-l tragãmai bine înapoi. El ajunge sã regrete frica primi tivã,anonimã, cea de la care pornește totul, care e început,obârșie, principiu a tot ce trãiește. Ori cât ar fi de cum -plitã, e totuși suportabilã de vreme ce toți o accep -tã; îi zguduie și-i rãvãșește, dar nu-i lichideazã. Altfel
stau lucrurile cu acea s tã fricã rafinatã, „recentã“,
posterioarã apariției „eului“, în care pericolul, difuz,omniprezent, nu se manifestã niciodatã, fricã retrasãîn sine și care, în lipsa altei hrane, se autodevorã.
*
Nu m-am întors la Museum, însã cu gândul am
fost acolo aproape-n fiecare zi, și nu fãrã fo los: cepoate fi mai liniștitor decât sã meditezi la aceastãultimã simplificare a ființelor? Brusc, risipindu-sefebra imaginației, te vezi așa cum vei fi: o lecție, banu, o crizã de modestie. Despre buna folosințã a sche –
le tului… Ar trebui sã ne servim de el în momenteledificile, mai ales cã îl avem la îndemânã .
Nu am nevoie de Holbein, nici de Baldung G rien;
în materie de macabru, contez pe propriile mele mij -loace. Dacã mi se pare necesar sau dacã mi se nãzã –
56
Demiurgul cel rãu

rește, nu existã ins pe care sã nu-l pot despuia de
învelișul de carne. De ce-aș privi cu pizmã ori cu teamã
niște oase ce poartã un nume, un craniu ce nu mãiubește? Apoi, de ce-aș iubi pe cineva sau m-aș iubipe mine însumi — suferind și într-un caz, și-n altul —când știu ce trebuie sã-mi imaginez pentru a îndulciaceste mizerii? Conștiința vie a perspec tivelor cãrniiar trebui sã distrugã și iubirea, și ura. În fapt, nuizbutește decât sã le îmblânzeascã și doar arareorisã le supunã. Altfel ar fi prea simplu: ar fi destul sãevoci imaginea morții ca sã fii fericit… iar macabrul,împlinindu-ne dorințele cele mai tainice, ar fi profit
pe toatã linia .
Nu cred cã m-aș fi referit atât de des la locul acesta
dacã el, în mod evident, nu mi-ar fi mã gulit inapti –
tudinea pentru iluzie. Aici, unde omul nu e nimic,observi în ce mãsurã doctrinele eliberãrii sunt inaptesã-l înțeleagã, sã-i interpreteze trecutul și sã-i des -ci freze viitorul. Cãci izbãvirea n-are conținut decâtpentru fiecare din noi, individual, și nu pentru gloatã,incapabilã sã priceapã raportul dintre ideea de vidși senzația de libertate. Nu vãd cum ar putea omeni -rea sã fie mântuitã în bloc: cufundatã în min ciunã,
menitã unui adevãr inferior, ea va confunda mereuaparența și substanța. Admițând, contra oricãrei evi -dențe, cã evoluția sa ar fi ascendentã, ea n-ar puteaatinge, la capãtul urcușului, nici mãcar gradul declarviziune al celui mai obtuz sannyŸsin hindus. În
existența cotidianã, e im posibil sã spui dacã lumeaaceasta este realã sau irealã; ceea ce putem face, ceeace facem efectiv, e sã trecem neîncetat de la o tezãla alta, mul țumiți sã evitãm o alegere ce nu ar rezol -va nici una din problemele noastre imediate.
57Paleontologie

Trezirea nu depinde de capacitãțile intelectuale:
poți avea geniu și sã fii un nerod, spiritualmente,desigur. Pe de altã parte, cunoașterea ca atare nu teduce prea departe. Un analfabet poate poseda „ochiulCunoașterii“, fiind astfel mai presus de orice sa vant.Sã discerni cã ceea ce ești nu ești tu, cã ceea ce ainu-i al tãu, sã nu mai aderi la nimic, nici mãcar lapropria-ți via țã — iatã ce înseamnã sã vezi cu-ade –
vãrat, sã cobori la obârșia nulã a tot ce existã. Cucât te deschizi vacuitãții și te pãtrunzi mai mult deea, cu atât te sustragi fatalitãții de a fi tu însuți, de afi om, de a fi viu. Dacã totul e vid, la fel va fi și aceastãtriplã fatalitate. Dintr-odatã, magia tragicului e știr -bitã. Eroul ce se prãbușește sã prețuiascã la fel depuțin cât cel ce triumfã? Ni mic mai prestigios decâto moarte nobilã, dacã lumea aceasta este realã; dacãnu, e curatã pros tie sã cazi în extaz în fața unui dez -nodãmânt, oricare ar fi el. Cine consimte sã aibã un„destin“, cine este orbit sau numai tentat de „extra -ordinar“ aratã cã rãmâne refractar oricãrui adevãrsuperior, cã e departe de a poseda „ochiul“ în ches -tiune. A situa pe cineva într-o ierarhie în seam nã a-icunoaște gradul de trezire, progresele fãcute în per -ce perea iluzoriului și a falsului, la ceilalți și la sineînsuși. Nici o comuniune nu e posibilã cu cel ce seînșalã asupra a ceea ce este. Pe mãsurã ce distanța cene separã de actele noastre crește, vedem cum seîmpuțineazã su biec tele de dialog și numãrul seme –
nilor noștri. Aceastã singurãtate nu e deprimantã,cãci de rivã nu din talentele, ci din renunțãrile noastre.Mai trebuie adãugat cã ea nu exclude defel pri mej -dia orgoliului spiritual, care persistã atâta timp câtne gândim la sacrificiile acceptate și la iluziile res –
58
Demiurgul cel rãu

pinse. Cum sã ne autodepãșim în mo d inconștient,
când detașarea cere o conștientizare insistentã? Ast -fel, ceea ce-o face posibilã o ame nințã în același timp.În ordinea valorilor lãuntri ce, orice superioritate ce
nu devine im per so nalã tinde sã ne piardã. O, de-am
putea sã ne rupem de lume fãrã mãcar sã știm! Artrebui sã putem uita cã detașarea este un merit ; altfel,
în loc sã ne elibereze, ne otrãvește. A-i atribui luiDum nezeu reușitele noastre de orice fel, a consideracã nimic nu e opera noastrã, cã totul e dat— iatã,
dupã Ignațiu de Loyola, singurul mijloc eficace deluptã împotriva trufiei. Sfatul lui e bun pentru stãrilefulgurante, în care intervenția harului pare obli ga -torie, nu însã pentru detașare, operație de sub mi -nare îndelungatã și grea, a cãrei victimã este eul: cum
sã nu-ți faci din ea un titlu de glorie?
Degeaba se ridicã nivelul nostru spiritual, nu ne
schimbãm calitativ; rãmânem prizonierii limi telornoastre: o consecințã, cea mai supãrãtoare, e nepu -tința de-a stârpi orgoliul spiritual. „Nici o creaturã,observã Sfântul Toma, nu poate atin ge o treaptã maiînaltã a naturii sale fãrã a înce ta sã existe.“ Totuși,dacã omul ne trezește interesul, e tocmai pentru c-avrut sã-și depã șeascã natura. N-a izbutit, iar efortu -rile lui excesive nu pu teau sã nu-l corupã, sã nu-l dena –
tu reze . Iatã de ce nu poți medita la el fãrã zbucium,
fãrã patimã . Apoi, este desigur mai decent sã-l com –
pãtimești pe el decât pe tine însuți (e ceea ce Pascala înțeles atât de bine). Pânã la urmã, aceas tã patimãdevine atât de istovitoare, cã nu te mai gândeștidecât la un lucru: cum sã scapi de ea. Nici fata litateade a fi tu însuți, nici aceea de a fi viu nu s-ar puteacom para cu aceea de a fi om; când începe sã mã
59Paleontologie

hãrțuiascã, vrând sã mã scutur de ea, refac men –
tal plimbarea printre aceste ose min te ce m-au salvat
de atâtea ori în ultima vre me; le privesc — și nu mã
mai desprind de ele; întãrindu-mi credința în va cui -tate, ele mã ajutã sã întrevãd ziua când nu voi maiavea de îndurat obsesia umanului, lanțul cel maicumplit dintre toate. Trebuie sã-l rupi cu orice prețdacã vrei sã fii liber; dar, ca sã fii liber cu adevãrat,e ne voie de un pas în plus: sã te eliberezi de însãșilibertatea, s-o cobori la nivel de prejudecatã sau depretext, încât sã nu-ți mai faci din ea un idol… Numaiatunci vei începe sã înveți cum sã fãptuiești fãrã a
dori. Meditația asupra oribilului te pre gãtește pentru
asta: explorând carnea și mize riile ei, te inițiezi înarta de a disocia dorința de act — operație nefastãpentru spiritele dinami ce, indispensabilã celor con -templative. Atât timp cât dorești, trãiești în jug, eștila cheremul lumii; încetând sã dorești, cumulezi pri -vilegiile unui obiect și ale unui zeu: nu mai depinzide nimeni. Cã dorința nu poate fi stârpitã — esteper fect adevãrat; totuși, ce pace afli fie și numai ima –
gi nându-ți cã ai scãpat de ea! Pace atât de insolitã,
cã o plãcere perversã se strecoarã în ea: o senzațieatât de suspectã nu echivaleazã oare cu o rãzbunarea naturii contra celui ce s-a fãcut vinovat de a aspirala o stare atât de puțin na turalã?
În afara nirvŸnei atinse în viațã — izbândã rarã,
extrem itate practic inaccesibilã —, suprimarea dorin –
ței e o himerã; n-o suprimãm, o suspendãm, iaraceastã suspendare, foarte ciudat, e însoțitã de unsentiment de forțã, de o certitudine nouã, necu nos -cutã. Voga monahismului, în alte veacuri, nu se explicãoare prin acea fericire consecutivã refluxului pof –
60
Demiurgul cel rãu

telor? Îți trebuie forțã ca sã lupți cu dorința; aceastã
forțã cr ește când dorința se stinge; iar odatã cu stin –
gerea dorinței înceteazã și frica. Pentru ca anxietateasã accepte și ea un armistițiu asemãnãtor, trebuiesã mergem mai departe, sã pã trundem în tr-un spațiumult mai rarefiat, sã ne apropiem de-o bucurie ab s -trac tã, de-o exaltare dãruitã în ega lã mãsurã ființeiși absenței ființei.
În Katha-Upanis·ad, se spune despre Ÿtman cã este
„bucuros și fãrã bucurie“. O stare la care ac cedemdeopotrivã prin afirmarea și prin nega rea unui prin -cipiu suprem, pe calea arãtatã de VedŸnta , ca și pe
cea propusã de MahŸyŸna . Oricât ar fi de diferite,
cele douã cãi se întâlnesc în experiența finalã, înlune carea dincolo de aparențe. Esențialul nu e sãștim în numele a ce vrem sã ne izbãvim, ci pânã unde
putem înainta pe calea izbãvirii. Fie cã ne topim înabsolut, fie în vid, în amândouã cazurile ajungemla o bucurie neutrã: bucurie fãrã determinații, la felde purã ca și anxietatea pe care vrea s-o vindece șicãreia nu-i este decât punctul final, deznodãmântulpozitiv. Între cele douã, simetria este evidentã; s-arspune cã sunt „construite“, și una, și cealal tã, dupãacelași tipar: se lipsesc de orice sti mul exterior, îșisunt suficiente lor însele, corespund și comunicã înadâncime. Cãci, așa cum bucuria concretã nu e decâtfricã învinsã, bucuria neutrã nu e decât anxietatetransfiguratã. Iar din afinitãțile, din per meabilitatealor derivã posibilitatea de a ne înãlța de la una lacealaltã, precum și pericolul de a regresa, de a recã –
dea într-o stare anterioarã, pe care-o credeam depã -șitã. Se înțelege de aici cât de amenințat este, labaza lui, orice proces spiritual. Pentru izbãvitul
61Paleontologie

ratat, pen tru veleitarul nirvŸnei, nimic mai ușor și
mai frecvent decât sã revinã la vechile-i spaime. Însãdin când în când i se întâmplã sã reziste, iar a tunciîși însu șește îndemnul din Dhammapada : „Strãlucește
pentru tine însuți, ca propria-ți luminã“ și, în rãs -timpul cât îl adoptã și îl ur meazã, îi înțelege dinlãun -tru pe cei ce i se conformeazã neîncetat.

Întâlniri cu sinuciderea

Te sinucizi numai dacã, sub anumite aspecte, ai
fost mereu în afara lumii. E vorba de o inadecvareoriginarã de care poți sã nu fii conștient. Cel menitsã se sinucidã nu aparține decât din greșealã lumiiacesteia; în fond, el nu aparține nici unei lumi.
Nu ești predispus la sinucidere, îi ești pre des tinat,
îi ești sortit cu mult înainte de orice decepție, de oriceexperiențã: fericirea te îm pinge spre ea la fel ca și nefe – ricirea, ba chiar mai mult, cãci, amorfã, im probabilãfiind, ea cere un efort de adaptare ex te nuant, în timpce nefericirea oferã siguranța și rigoa rea unui ritual.
*
Sunt nopți când viitorul e abolit, când dintre toate
clipele lui rãmâne doar aceea pe care-o alegem casã nu mai fim.
*
„Sunt sãtul sã fiu eu“, îți repeți, atunci când aspiri
sã fugi de tine însuți; iar când o faci în mod ire vo –
cabil, ironia vrea sã comiți un act în care te regã sești,în care, brusc, devii tu însuți în chip absolut. În clipacând îți curmi zilele recazi în fatalitatea de care-aivrut sã scapi, sinuciderea nefiind decât triumful,sãrbãtoarea acestei fatali tãți.
65Întâlniri cu sinuciderea

*
Pe mãsurã ce trece timpul, vãd cum îmi scad șan –
sele de-a mã târî de la o zi la alta. De fapt, așa a fostîntotdeauna: n-am trãit în posibil, ci în himeric. Memo –
ria mea e ticsitã cu orizonturi nãruite.
*
Existã în noi mai mult o ispitã decât o voințã de
a muri. Cãci dacã ne-ar fi dat sã vrem moar tea, cine
n-ar recurge la ea la cea dintâi supãrare? ăi mai existãun impediment: ideea sinuciderii i se pare incredi -bil de nouã celui ce este stã pânit de ea; el își în –
chipuie cã sãvârșește un act fãrã precedent ; aceastã
iluzie îl obsedeazã, îl mãgu lește, și îl face sã piardãun timp prețios.
*
Sinuciderea este o împlinire bruscã, o izbã vire
fulgerãtoare: este nirvŸna prin violențã .
*
Faptul atât de simplu de a privi un cuțit și de a
înțelege cã depinde numai de tine ca sã-l foloseștiîntr-un anume scop îți dã un sentiment de atot puter -nicie vecin cu megalomania.
*
Când ideea sinuciderii pune stãpânire pe noi, în
fața noastrã se întinde un spațiu nemãrginit, o vastãposibilitate în afara timpului și a eternitãții înseși,
66
Demiurgul cel rãu

o deschidere amețitoare, o speranțã de a muri depã –
șind moartea.
Sã te sinucizi înseamnã, de fapt, sã rivalizezi cu
moartea, sã demonstrezi cã poți mai mult decât ea,înseamnã sã-i tragi clapa și, succes no tabil, sã te rãs -cumperi în propriii tãi ochi. Te liniștești, te con vingiastfel cã nu ești ultimul om, cã meriți oarece res -pect. Îți zici: Pânã acum, incapabil sã iau o ini țiativã,mã desconsideram total; acum totul se schimbã:nimi cindu-mã, nimicesc toate motivele de a mã dis –
prețui, îmi regãsesc încr ederea, sunt cineva pentru
vecie…
*
De vreme ce misiunea mea e sã sufãr, nu înțeleg
de ce încerc sã-mi imaginez o altfel de soartã, și încãmai puțin de ce mã înfurii pe niște senzații . Cãci orice
suferințã e senzație și nimic alt ceva, mãcar la începu -tul și la sfârșitul ei. La mij loc, desigur, este ceva maimult: un univers.
*
Furie în plinã noapte, nevoia de-a avea o ultimã
explicație cu sine, cu elementele. Brusc, sângele sepune în mișcare, tremuri, te scoli, ieși, îți repeți cãnu mai e nici un motiv sã tergiver sezi, sã amâni: dedata asta, chiar ai s-o faci. Abia ieșit în stradã, con -stați o imperceptibilã liniștire. Înaintezi pãtruns degestul pe care îl vei sãvâr și, de misiunea pe care ți-aiasumat-o. O ușoarã euforie ia locul furiei când îțispui cã în sfârșit ai ajuns la soroc, cã viitorul se reduce
la câteva minute, cel mult o orã, și cã ai decretat,cu de la tine putere, suspendarea tuturor clipelor.
67Întâlniri cu sinuciderea

Vine apoi senzația liniștitoare pe care ți-o in spirã
absența aproapelui. Toți dorm. Cum sã pã rãsești olume în care încã poți sã fii singur? Noaptea astatrebuia sã fie cea de pe urmã, dar nu ajungi sã te des -parți de ea, nu concepi cã ar putea sã disparã. ăi aivrea s-o aperi de zorii ce-o asalteazã și curând o înghit.
*
Dacã am putea sã ne schimbãm firea, sã de venim
orișicine, am intra de îndatã în rândul aleșilor. Cumînsã metamorfoza nu e posibilã, ne agãțãm de Pre -destinare, vocabulã magicã, fãrã pereche. Ajunge s-opronunțãm — avem senzația cã am lãsat în urmãfaza întrebãrilor și perplexitãților, cã în sfârșit amgãsit soluția ori cãrui impas.
*
Când te încearcã, mai slabã sau mai puternicã,
dorința s-o termini cu toate, ești înclinat sã me ditezila ea, s-o explici, sã ți-o explici. Ești înclinat s-o faci
mai ales atunci când e slabã, cãci dacã-i prea intensãea copleșește spiritul și nu-i lasã loc, nici rãgaz s-ocerceteze ori s-o ocoleascã.
*
A aștepta moartea înseamnã s-o accepți, s-o co bori
la rang de proces, sã te r esemnezi cu un sfâr șit despre
care nu știi nici când, nici cum, nici unde va avealoc. Suntem departe de actul absolut. Ni mic co mun
între obsesia sinuciderii și sentimen tul mor ții — vreau
sã spun acel sentiment profu nd, permanent, al unui
68
Demiurgul cel rãu

sfârșit în sine, al fatalitãții de a pieri ca atare, inse –
parabilã de un fundal cosmic și independentã deacea dra mã a eului ce se consumã în centrul oricãreiforme de autodistrugere. Moar tea nu e neapã rat resim –
țitã ca izbãvire; sinuciderea însã izbãvește întot -deauna: e culme, paroxism al mântuirii.
Ar trebui, din decențã, sã ne alegem singuri mo –
mentul pentru a dispãrea. Este umilitor sã mori așacum murim, este intolerabil sã fii expus unui sfârșitasupra cãruia nu ai nici o putere, care te pândește,te doboarã, te azvârle în imund. Va veni poate vremeacând moartea naturalã va fi total dis prețuitã, cândcatehismele se vor îmbo gãți cu o nouã for mulã:„Dãruiește-ne, Doamne, privilegiul și forța s-o isprã -vim, harul de a dispãrea la vreme.“
Conspirația milenarã împotriva sinuciderii a dus
la ticsirea și sclerozarea societãților. Trebuie sã învã -țãm sã ne distrugem la timp , sã alergãm senini cãtre
spectrul care vom fi. Câtã vreme nu ne vom hotãrîs-o facem, ne vom merita umilin țele. Când ți-ai epui –
zat rațiunea de a fi, e nedemn sã insiști. Însã oriundeîți îndrepți privirea, dai ochii tot cu mișelia morțiinaturale.
„Când, dupã mulți ani, revezi o persoanã pe care-ai
cunoscut-o de copil, primul lucru ce-ți vine aproapetotdeauna în minte e cã o mare nenorocire s-a abãtutpeste ea.“ (Leopardi) A dãinui înseamnã a scãdea:existența e pierdere de ființã. Cum nimeni nu dis -pare când s-ar cu veni, cel care-și supravie țuiește artrebui chemat la ordine, încurajat și la nevoie ajutatsã-și curme zilele. De la un punct, a persevera în seam -nã a accepta sã decazi. Dar cum sã fim siguri dedeclinul nostru? Dacã ne înșelãm asupra simpto me -lor? Conștiința de a decãdea nu ne înalțã deasupra
69Întâlniri cu sinuciderea

decã derii noastre? Iar atunci, mai suntem decãzuți?
ăi iarãși, cum sã știm cã a început decãderea, cum sãrecunoaștem momentul? — Er oarea e desigur posi bilã,
dar n-are importanțã de vreme ce, oricum, nu murimniciodatã la timp. Plutim în derivã și nu re cunoaștemcã suntem niște epave decât atunci când ne ducemla fund. E însã prea târziu ca sã ne scu fundãm dinpropria vrere.
*
Îți face bine sã te gândești cã te vei sinucide. Nu
existã subiect mai liniștitor: de îndatã ce-l abordezi,simți cã respiri. Meditația asupra lui te face aproa petot atât de liber ca și actul propriu-zis.
Cu cât sunt mai în marginea clipelor, cu atât per –
spectiva de a mã rupe de ele pentru vecie mã re in -tegreazã în existențã, mã readuce la nivelul celor vii,îmi conferã un soi de onorabilitate. Aceastã per -spectivã, de care nu mã pot lipsi, m-a salvat din toatecrizele de deznãdejde, mi-a permis mai ales sã tra -versez acele epoci când nu mã puteam plânge denimeni, când eram pe de plin mulțumit. Fãrã aju -torul ei, fãrã spe ranța dãruitã de ea, paradisul mis-ar pãrea un loc al caznelor. De câte ori nu mi-amspus cã, fãrã ideea sinuciderii, ne-am sinucide peloc! Spiritul pe care pune ea stãpânire o înconjoarãcu atenții delicate, o idolatrizeazã, așteaptã de la eamiracole. Precum un om gata sã se înece care s-aragãța de ideea naufragiului.
*
Sunt tot atâtea motive de a ne suprima pe câte sunt
de a continua, cu diferența totuși cã cele din urmã, 70
Demiurgul cel rãu

mai vechi și mai solide, atârnã mai greu pentru cã
sunt una cu originile noastre, în timp ce primele, rodal experienței, sunt în același timp mai impe rativeși mai nesigure.
*
Cel care spune: „Nu am curajul sã mã sinucid“,
tot el, în clipa urmãtoare, va taxa drept lașitate ungest în fața cãruia și cei mai teme rari dau înapoi. Ne
sinucidem, se repetã întru na, din slãbiciune, ca sã nu
înfruntãm durerea sau rușinea. Or, nu se vede cãtoc mai cei slabi, de parte de a încerca sã se sus tragãîncercãrilor, le suportã, și cã îți trebuie tãrie ca sãtermini cu ele printr-un act decisiv. La drept vor -bind, mai ușor e sã te sinucizi decât sã învingi o pre -judecatã veche ca omul, sau mãcar ca religi ile — atât
de refracta re, vai, la gestul suprem. Pe când Bi sericafãcea ravagii, doar nebunul se bucura de un regimde favoare, doar el avea dr eptul sã aten teze la zilele
sale: cadavrul nu-i era nici pro fanat, nici spânzurat.
Între stoicismul antic și „libera cugetare“ modernã,între, sã zicem, Se neca și Hume, sinuci derea cu noaș -te, cu excepția episodului catar, o lungã eclipsã —epocã într-a devãr întunecatã pentru toți cei care,vrând sã moarã, nu cutezau sã calce inter dicția dea-și curma viața.
*
Infirmitãțile pe care le-am observat și ana lizat își
pierd din gravitate și din forțã; odatã cerce tate, lesuportãm mai ușor. Excepție face tristețea. Partea dejoc ce intrã în melancolie nu se regãsește în ea; intran -sigentã, inflexibilã, tristețea nu cunoaște fan tezia și
71Întâlniri cu sinuciderea

capriciul. Nu existã, în cazul ei, nici subterfugii, nici
cochetãrie. Oricât am vorbi și am comenta pe mar -ginea ei, tristețea nu scade și nici nu sporește. Ea este.
*
Cel care nu s-a gândit niciodatã sã se omoare va
lua hotãrârea fatalã mult mai rapid decât cel carese gândește numai la asta. Cum orice act capital emai ușor de fãptuit spontan decât întorcându-l peo fațã și pe alta, cel care nu s-a gândit la sinucidere,odatã ce-i simte atracția, va fi complet lipsit de apã -rare în fața acestei porniri su bite; va fi orbit șizguduit de revelația unei soluții definitive, ce nu-itrecuse prin minte pânã atunci; — pe când celãlaltva putea sã amâne oricât un gest pe care l-a cântãritiar și iar, despre care știe totul și la care se va hotãrîfãrã patimã, dacã se hotãrãște vreodatã.
*
Ororile de care e plin universul fac parte inte –
grantã din substanța lui; în lipsa lor, ar înceta fizic
sã mai existe. A trage de aici ultimele consecințe nuînseamnã totuși a comite o sinucidere „nobilã“. Meritãepitetul numai aceea care se iscã din nimic, fãrã mo -tiv aparent, „fãrã justifi care“: sinuciderea purã.Aceasta — sfidare a tuturor majusculelor — umi -lește și spulberã orice: Dumnezeu, Providențã șichiar Destin.
*
Nu ne sinucidem, cum se crede îndeobște, într-un
acces de demențã, ci dimpotrivã, într-un acces de 72
Demiurgul cel rãu

luciditate insuportabilã , într-un paro xism ce poate fi,
dacã vreți, asimilat nebuniei, cãci o luci ditate exce -sivã, împinsã la limitã și de care vrem sã scãpãmcu orice preț, depãșește cadrul rațiunii. Momentulculminant al hotãrârii nu dovedește însã nici o întu -necare a spiritului: idioții nu se sinucid aproapeniciodatã; dar ne putem sinucide de teama idioției,presimțind-o. Actul respectiv se confundã atunci cuo ultimã zvâcnire a spiritului ce-și revine , ce-și adunã
toate puterile, toate facultãțile, înainte de a se nimici.În pragul supremei înfrângeri, își dovedește sieși cãnu e pe de-a întregul pierdut. ăi se pier de, în deplinãposesiune instantanee a tuturor capacitãților sale.
*
Am uitat arta de a ne sinucide la rece . Anticii au
fost ultimii care au practicat-o cu strãlucire. Noi numai concepem decât sinuciderea pãtimașã, febrilã,sinuciderea ca stare de har; tânjim la detașare, dar
o facem ca niște convu lsionari. Înțelepții de dinaintea
Crucii știau sã rupã cu aceastã lume ori s-o acceptefãrã dramã și fãrã lirism. Stilul lor s-a pierdut, ca șitemeiul deta șãrii lor: Fatumul e gonit peste tot deo Pro vi dențã uzurpatoare. Iar noi ne zbatem sã-l regã -sim, spre a ni-l face reazem, când nimic alt ceva nune-ar putea ajuta, nici seduce.
*
Nu existã nimic mai profund și mai de neînțeles
ca Dorința. Iatã de ce simțim cã trãim doar atuncicând ne pierdem speranța s-o pu tem nimici.
73Întâlniri cu sinuciderea

*
Ne sinucidem sau nu, totul rãmâne neschimbat.
Dar hotãrârea de a se sinucide i se pare oricui ceamai importantã din câte s-au luat vreo datã. N-artrebui sã fie așa. ăi totuși așa se în tâmplã, și nimic nuva putea zdruncina aceas tã aberație sau acest mister.
*
Totdeauna am coincis doar cu distanța ce mã s e –
parã de ființe și lucruri, cu vidul ce se cascã în mie -zul fiecãreia dintre senzațiile mele; iar atunci, cumsã nu fiu uimit vãzând cã subscriu la ceva, cã îmiasum afirmațiile, cã ader la șovã ielile și chiar laconvingerile mele? Atâta naivi tate mã întristeazã —și mã liniștește.
*
Trebuie sã fim însetați de absolut ca sã ne gân –
dim la sinucidere. Dar ne putem gândi la ea șiîndoindu-ne de toate. E firesc: cu cât cãutãm abso –
lutul, cu atât, exasperați cã nu-l putem atin ge, necufundãm în îndoialã, care ar fi reversul unei cãutãri,
încheierea negativã a unei mari aven turi, a unei mari
pasiuni. Absolutul e cãutare; îndoiala, retragere.Aceastã retragere, cãutare de-a-n doase lea, se lovește,atunci când nu se mai poate opri, de limite inac -cesib ile unui demers rațional. Nu era, la început, decât
procedeu; iat-o ajunsã delir, ca tot ce merge dincolode sine. Înaintând ori regresând spre niște limite,explo rând strãfundul oricãrui lucru, vei în tâlni, ine -vi tabil, ispita autonimicirii.
74
Demiurgul cel rãu

*
Pe insulița aceea din Mediterana, cu mult înainte
de zori, pe drumul ce mã ducea spre fa leza cea maiabruptã, mergeam rumegând gânduri de portar înconcediu: sã am eu vila asta, aș zugrãvi-o în ocru,i-aș pune alt gard etc. În ciuda ideii mele, mã agã țam
de orice fleac: admiram agavele, trãgeam de timp,fãceam digresiuni ca sã uit urgența proiec tu lui meu.Un câine începu sã latre, apoi, gudurân du-se, se luãdupã mine. Nimeni nu-și poate ima gina — dacã n-asimțit-o el însuși — mângâierea pe care ne-o aduceun animal ce vine sã ne ținã com panie atunci cândzeii ne-au întors spatele.
*
Ca sã rãmâi senin în fața unui peisaj potopit de
luminã îți trebuie o forțã pe care eu n-o am. Soarelee furnizorul meu de gânduri negre, iar vara ano -timpul în care-mi reconsider raporturile cu lumeași cu mine însumi, spre paguba amândurora.
*
Când ai înțeles cã nimic nu este, cã lucrurile nu
meritã nici mãcar statutul de aparențe, nu mai ai ne -voie sã fii mântuit, ești mântuit, și ne fericit pe vecie.
*
Încerc sã nu-mi mai fac din nimic un motiv de
orgoliu. Fãrã succes. Când totuși izbutesc, simt cãnu mai aparțin tagmei muritorilor. Sunt atunci mai
75Întâlniri cu sinuciderea

presus de orice, chiar și de zei. Poate cã moartea asta
e: un sentiment de mare, de ex tremã superio ritate.
*
Seara crucialã a vieții sale — așa numește Jean-Paul
seara când a descoperit cã nu e nici o dife rențã întrea muri a doua zi sau peste treizeci de ani. Revelațiecapitalã — și inutilã; dacã din când în când ajun –
gem sã-i pãtrundem adevãrul, în schimb refuzãmsã ne asumãm consecințele. În imediat, diferențarespectivã ne pare tuturo ra ireductibilã, și chiar abso -lutã: existând , dove dim cã n-am înțeles în ce mãsurã
e totuna sã murim acum sau oricând.
Nu e destul sã știu cã nu sunt nimic, mai trebuie
sã mã conving de asta. Ceva, dinlãuntru, refuzã acestadevãr de care sunt atât de pãtruns. E un refuz cedovedește cã o parte din mine îmi scapã; iar aceastãparte ce se sustrage jurisdicției mele, controluluimeu, face sã nu fiu niciodatã sigur cã pot dispunepe deplin de mine în sumi. Astfel, rumegând argu men -tele pro și contra singurului gest important, ajungisã te simți vinovat cã încã ești în viațã.
*
Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici
sã trãiascã, nici sã moarã, și care nu uitã nici un mo -ment aceastã dublã imposibilitate.
*
Atâta timp cât acționez, cred cã ceea ce fac are un
„sens“, altfel nu aș putea face nimic. De în datã ce 76
Demiurgul cel rãu

încetez sã acționez, iar din agent mã transform în
judecãtor, nu mai regãsesc sensul în chestiune. Alã -turi de mine, care-mi urmez por nirile, existã, maipresus de ele, un altul (eul eului): pentru acesta, ceeace fac și chiar ceea ce sunt nu are nici semnificație,nici realitate: parcã ar fi evenimente îndepãrtate, peveci revolute, cãrora le deslușim rațiunile apa rentefãrã a le percepe necesitatea intrinsecã. Ar fi pututsã nici nu existe, într-atât ne sunt de strãine. Aceastãpers pectivã, aplicatã unei vieți în ansamblu, ducedirect la meditația asupra extra vaganței de a ne finãscut.
La fel, dacã ne-am întreba ce consecințe va a vea —
peste un an, peste zece sau peste o mie — un gestoarecare, ar fi cu neputințã sã-l du cem la capãt saumãcar sã-l schițãm. Orice act presupune o viziunemãrginitã — nu însã și ac tul sinuciderii, ce izvorãștedintr-o viziune vastã, atât de vastã încât le face vaneși irealizabile pe toate celelalte. Raportat la ea, totule futilitate și deriziune. Doar ea propune o soluție,vreau sã spun un abis — un abis izbãvitor .
*
A spera în ceva, aici sau oriunde, e dovada cã încã
târãști niște lanțuri. Osânditul aspirã la paradis;
aceastã aspirație îl coboarã, îl compromite. Sã fii liber
înseamnã sã te dezbari pe veci de ideea de rãsplatã,sã nu aștepți nimic de la oameni sau de la zei, sãrenunți nu doar la lumea aceasta și la oricare lume,ci la însãși mântuirea, înseamnã sã spulberi pânã șiideea de mântuire, aceastã robie a robiilor.
77Întâlniri cu sinuciderea

*
Instinctul de conservare — simplã încãpã țâ nare și
nimic altceva — trebuie combãtut, iar ravagiile luitrebuie înfierate. Vom izbuti cu-atât mai bine cu câtvom reabilita sinuciderea, cu cât îi vom scoate în evi -dențã splendoarea, cu cât o vom face mai surâ zã -toare și mai la îndemâna ori cui. Departe de a fi un actnegativ, ea este, din contrã, aceea care rãs cum pãrã,care transfigu reazã toate actele comise înaintea ei.
Prin cea mai inexplicabilã neînțelegere, existența
a fost declaratã sacrã; nu doar cã nu e sa crã, dar nuînseamnã ceva decât în mãsura în care încercãm sãne rupem de ea. Existența e cel mult accident — unaccident pe care, puțin câte puțin, toți îl con vertescîn fatalitate. Când știm ce hram poartã, roșim cã nelegãm de ea, și to tuși ne legãm, printr-un lung șiinsesizabil proces ce-i face chiar și pe cei mai avi -zați s-o ia în serios. Ar trebui, printr-un proces invers,s-o readucem la starea originarã, la insig nifianța eiini țialã. Pentru asta ar fi necesar un efort aproa peprodigios: cine l-ar face ar înceta sã mai fie un sclav;stãpân pe zilele sale, el le-ar curma șirul atunci cândcrede de cuviințã; ar dispune dupã plac de propria-iexistențã; cãci ea ar reveni la punctul de plecare, lastatutul ei adevãrat: acela, tocmai, de accident.
*
Sã trãiești fãrã scop, fãrã nici unul, de nici un fel!
Am întrezãrit aceastã stare, am atins-o adesea, fãrãsã izbutesc sã mã mențin în ea: sunt prea slab pentruasemenea fericire.
78
Demiurgul cel rãu

*
Dacã lumea ar fi opera unui zeu onorabil, sinu –
ciderea ar fi o insolențã, o provocare teribilã. Cumînsã totul duce la ideea cã e lucrarea unui zeu demâna a doua, nu vedem de ce ne-am sinchisi. Pe cine
sã tratãm cu menajamente?
Profitând de nãruirea credinței, sinuciderea va fi
tot mai lesne de fãptuit și astfel mai puțin miste -rioasã, cãci își va fi tocit prestigiul conferit de afuri -senie. Provocatoare și meritorie cândva, ea pãtrundeacum în moravuri, câștigã teren și, dacã înceteazãsã fie insolitã, în schimb viitorul ei pare asigurat.Înlãuntrul universului religios, apãrea ca o nebunieși o trãdare, era nelegiuirea prin excelențã. Cumsã crezi și sã te nimicești? În lipsã de ceva mai bun,sã accep tãm ipoteza acestui zeu de mâna a doua, cuavan tajul cã permite gesturile extreme, victoria radi –
calã asupra unei lumi tarate.
Ne putem imagina cã într-un sfârșit, conștient de
rãtãcirea sa, Creatorul și-ar recunoaște vino vãția:abandoneazã cursa, se retrage, și — ultim reflex deeleganțã — se autopedepsește. Dispare astfel îm -preunã cu opera lui, fãrã ca omul sã aibã vreun ames -tec. Ar fi aceasta versiunea îm bunãtãțitã a Judecãțiide Apoi.
*
Sinucigașii prefigureazã destinul îndepãrtat al
omenirii. Sunt niște vestitori și, în aceastã cali tate,trebuie respectați; ceasul lor va sosi; vor fi omagi -ați, vor avea parte de cinstirea obșteascã și se va spune
cã doar ei, în trecut , au presimțit, au ghicit totul. Se
79Întâlniri cu sinuciderea

va mai spune cã au luat-o îna inte, cã s-au jertfit ca
sã arate calea, cã-n felul lor au fost niște martiri: nus-au sinucis oare în tr-o vreme când nimeni nu erasilit s-o facã și când moartea naturalã cunoștea apo -geul? Înaintea celorlalți, ei au știut cã imposibilitatea
nudã va fi cândva destinul tuturor, și cã în loc sãfie un blestem, va fi un privilegiu.
Vor fi numiți precursori; și chiar au fost, aidoma
celor care, sensibili la supremația rãului, au înfieratCreațiunea: maniheiștii, la începutul erei creștine,și mai ales discipolii lor târzii, catarii. Admirabil, lacei din urmã, e cã elanul contestatar era mai frecventprintre oamenii simpli decât printre cei învãțați. Casã ne convingem, ajunge sã deschidem Manualul
Inchizitorului de Bernardo Gui sau orice alt docu –
ment din epocã p rivind ideile și faptele „ereticilor“.
Vom ve dea — detaliu reconfortant — cutare nevas -tã de tã bãcar sau negustor de lemne luându-se de pieptcu Lucifer sau imputându-le primilor no ș tri strã bunivina pentru „actul cel mai satanic din toa te“. Acești
sectanți, sau mai curând acești viz ionari, uimitor de
lucizi în fervoarea lor, po sedând darul de a vedeacapcanele diavolești în spatele tuturor actelor noastremai importante, știau la nevoie sã moarã de foame,care ispravã, deloc rarã, marca încununarea doctri -nei lor. En dura , postul negru pânã la epuizarea com –
pletã, era o practicã urmând inițierii și trebuia, printr-omoarte rapidã, sã-l fereascã pe cel „conso lat“ deprimejdia apostaziei și de tot felul de ispite.
Dezgustul fațã de latura utilã a sexualitãții, oroa –
rea de a procrea, face parte din punerea în cauzãa Creațiunii: la ce bun sã înmulțești niște monștri?Dacã triumfa și dacã rãmânea consec vent, cata –
80
Demiurgul cel rãu

rismul ar fi sfârșit printr-o sinucidere colectivã. Ase –
menea izbândã era cu neputințã: oricât ar fi fost deînain tate, spiritele nu erau suficient de mature. Nicichiar acum nu sunt, și încã vom avea de așteptat
pânã ce ome nir ea va în cepe endura . Dacã o va începe
vreodatã.
*
La conciliul din 1211 împotriva bogomililor, au
fost afurisiți aceia dintre ei care susțineau cã „femeiazãmislește în pântecele ei cu ajutorul Satanei, cãSatana își face acolo sãlaș și nu pleacã înainte denașterea pruncului“.
Nu îndrãznesc sã cred cã Demonul ne poar tã atâta
interes ca sã ne ținã companie luni de zile; dar num-aș putea îndoi cã am fost concepuți sub privirilelui și cã i-a asistat cu-adevã rat pe scumpii noștrigenitori.
*
Senzația cã ești blocat pentru vecie, cã vremea ta
a trecut înainte de a te naște, cã ești prea decãzutca sã ai pe cine compãtimi, certitudinea cã omo -rân du-te nu omori pe nimeni; — iatã ispita sinu –
ci derii rele, aceea ce nu vine din tristețea dupã
Dum nezeu, ci dupã Diavol, ca sã pãstrãm distincțiafãcutã de Apostol. E, de asemeni, nemângâierea îngradul cel mai înalt și care pare atât de incurabilã,cã ar rãmâne i ntactã, neștirbitã chiar dacã am zidi
un nou univers.
Care e rugãciunea „scurtã și violentã“ pe care Filo –
calia o recomandã pentru slãbiciuni și spaime?
81Întâlniri cu sinuciderea

*
De ce nu-mi curm zilele? — Dacã aș ști exact ce
mã împiedicã s-o fac, n-aș mai avea nici o întrebaresã-mi pun, cãci voi fi rãspuns la toate întrebãrile.
*
Ca sã nu te mai zbuciumi, trebuie sã te lași în voia
unei mari indiferențe, sã nu te mai miri de lumeaaceasta și nici de cealaltã, sã cazi în nepãsarea mor -ților. Cum sã privești un om fãrã sã ți-l imaginezicadavru, cum sã privești un cadavru fãrã sã te puiîn locul lui? A fi depã șește înțelegerea, a fiînfri –
coșeazã.
*
Un ins eminamente bunnu se va hotãrî niciodatã
sã-și ia zilele. Acest act de curaj cere un fond — saumãcar rãmãșițe — de cruzime. Sinu cigașul ar fiputut, în anumite condiții, sã ucidã: sinucider ea și
crima sunt rude de sânge. Dar sinu ciderea este mairafinatã, cãci cruzimea în drep tatã spre sine e mairarã, mai complexã, fãrã a socoti cã i se adaugã bețiade a te simți ros de propria-ți conștiințã.
Omul cu instinctele compromise de bunãtate nu
intervine în soarta sa, nici nu dorește sã-și croiascãalta; și-o îndurã pe-a lui, se resemneazã cu ea și mergemai departe, fãrã mânia, aroganța și rãutatea care,
împreunã, îndeamnã la auto ni micire și-o în lesnesc.
Ideea de a-și grãbi sfâr șitul nu-l încearcã în nici unfel — atât e de modest. În adevãr, îți tr ebuie o modes –
tie morbidã ca sã accepți sã mori altfel decât depropria-ți mânã.
82
Demiurgul cel rãu

*
Cum sã crezi cã o rugãciune e altceva decât un
monolog, cã un extaz este mai mult decât el însuși,cã vreunui zeu îi pasã de mântuirea sau de osândanoastrã?
E totuși ceea ce ar trebui sã poți crede, mãcar preț
de-o secundã pe zi.
*
Viitorul, acest abis, mã deprimã în asemenea hal,
cã aș vrea sã vãd pierind pânã și ideea de viitor. Cãciîn fond aceastã idee, mai mult decât lunecarea înhãul pe care-l ascunde, e cea care îmi dã fiori de groazãși mã împiedicã sã sa vu rez prezentul. Rațiunea meapregetã în fața a tot ce se-ntâmplã, în fața a tot ce se
va întâmpla. Nu ceea ce mã așteap tã, ci așteptarea
în sine, iminența ca atare mã roade și mã înspãi mântã.Ca sã regãsesc un simulacru de pace, trebuie sã mãagãț de un timp fãrã viitor , un timp decapi tat.
*
Repet întruna formula triplei renunțãri: „Mã lepãd
de lumea aceasta, mã lepãd de lumea strã bunilor,mã lepãd de lumea zeilor“; degeaba: când mãsor dis – tanța ce mã separã de rasa mona halã și de pustiu,mi se pare cã sunt un sannyŸsin de bâlci.
*
Sã fie regretul un semn de îmbãtrânire precoce?
Dacã-i așa, atunci sunt senil din nãscare. 83Întâlniri cu sinuciderea

*
Nu ai pãtruns esența unui lucru dacã nu l-ai pri –
vit în lumina deznãdejdii.
*
Conteazã doar acele momente când dorința de
a rãmâne singur cu tine însuți este atât de vie, cãmai curând ți-ai zbura creierii decât sã schimbi o vorbã
cu cineva.
*
Greul, pentru cine a renunțat pe jumãtate, e sã
facã și ce-a mai rãmas. Existența îl apasã, de sigur,dar el nu și-a epuizat uimirea de-a exista. De aici îivin ezitãrile, precum și cãința cã s-a oprit la jumã -tate cale, fãrã sorți de izbândã pentru mai vechiulsãu proiect. Un ratat al re nunțãrii.
*
Suferința dã oarece greutate gândurilor noas tre
și le împiedicã sã se transforme în piruete; tot ea neface sã susținem cã nimic nu are rea li tate, cã nicimãcar ea nu este realã. Astfel, su fe rința ne inspirão stratagemã de apãrare: o în vingem declarând-oirealã, parte a amãgirii ge nerale. Dacã ar fi supor -tabilã, ce nevoie am avea s-o diminuãm și s-o demas -cãm? Cum nu avem altã soluție decât s-o asimilãmfie coșmarului, fie capriciului, cel mai comod e sãoptãm pentru acesta din urmã.
84
Demiurgul cel rãu

Judecând bine, e preferabil sã nu fie nimic. Da cã
ceva ar fi, am trãi cu spaima cã ne-ar putea scãpa.
De vreme ce nimic nu e, toate clipele sunt perfecteși nule, și e totuna dacã ne bucurãm de ele sau nu.
*
Când sila de mine însumi mã apasã mai greu, îmi
spun cã poate mã acuz pe nedrept, cã nu vãd cine,chinuit de aceleași obsesii, ar fi putut atâția ani sãmimeze aparența unui om viu.
*
Singurul mod de a descuraja pe cineva sã re curgã
la sinucidere e sã-l împingi spre ea. Nu-ți va iertaacest gest niciodatã, își va abandona proiectul oriîl va amâna, te va considera un dușman, un trãdãtor.Voiai sã-i sari în ajutor, sã-l salvezi, iar el nu vedeîn bunãvoința ta decât ostilitate și dispreț. Cel maiciudat e cã-ți cerșea aprobarea, complici tatea. Ceaștep ta de fapt? Nu cumva te-ai înșelat asupra naturii
disperãrii lui? Ce greșealã, sã-ți cearã tocmai ție aju -torul! Ceea ce trebuie sã-l fi uimit, în acel stadiu alsingu rãtãții lui, va fi fost imposibilitatea de a se înțe -lege cu altcineva decât cu Dumnezeu.
*
Suntem cu toții bolnavi , considerãm real ceea ce
nu e. Omul viu, în calitate de ființã vie, e un nebunși un orb: inapt sã discearnã aspectul iluzoriu allucrurilor, el vede pretutindeni plinul, solidul. Deîndatã ce, printr-un miracol, ceața i se ia de pe ochi,
85Întâlniri cu sinuciderea

el descoperã vacuitatea și înflorește în ea. Mai
bogatã decât realitatea pe care-o înlocuiește, ea țineloc de toate fãrã Tot , e temelie și absențã, variantã
abisalã a ființei. Din nefericire, noi o considerãm olipsã; de aici spaimele și eșecurile noastre. Ce esteea, atunci, pentru noi? Cel mult impas diafan, infernimpalpabil.
*
Încercând sã-și înãbușe poftele, sã le reducã la
neant, a izbutit doar sã le deregleze, sã le go leascãde tot ce aveau sãnãtos, fortifiant: un animal de pradãhãrțuit, secãtuit, regretându-și ins tinctele de altã -datã. Cum ghearele i s-au tocit, dar nu și pofta dea sfâșia cu ele, violența i s-a tra nsformat în obidã
(care nu-i altceva decât agre sivitate înfrântã, umilitã,
incapabilã sã se ma ni feste).
La început și-a sabotat pasiunile; a venit apoi
rândul credințelor. Acest proces era inexorabil. Re -velația ce i-a fost devizã în viațã: sã aderi la ceva, la
orice, ține de infantilism sau de delir — e po sibil sã fi
fost legitimã; poate mai crede și a cum în ea; ceeace nu înseamnã cã-i mai puțin atr oce, insuportabilã.
Ea îți permite sã dãinui dar nu sã exiști, se numãrã
printre acele certitu dini ce te doboarã pentru vecie.
Luptãtor și zurbagiu din fire, nu mai luptã și nu
mai cautã harțã; cel puțin nu cu ceilalți. Lo viturile
ce le erau destinate, și le-mparte lui în suși, le înca -seazã singur. Eul îi este victimã. Eul sãu? Care eu?Nu mai are pe cine lovi: nu mai existã victimã, nu
mai existã subiect, doar o succesiune de acte fãrãagent, o defilare anonimã de senzații…
Un izbãvit? Un spectru? O zdreanțã?
86
Demiurgul cel rãu

*
„Ce-i folosește omului sã dobândeascã lumea,
dacã își pierde sufletul?“
Sã dobândești lumea, sã-ți pierzi sufletul! — Eu
am fãcut mai mult: le-am pierdut pe-amândouã.
*
Tot ce încerc sã fac va fi mereu manifestarea unei
decãderi, fãțișã sau mascatã. Mult timp am fãcutteoria omului-desprins-de-toate-cele. Am deve nitacel om, îl incarnez acum. Îndoielile mele au izbân –
dit, negațiile mele s-au întrupat. Trãiesc ceea ce înainteîmi închipuiam cã trã iesc. Mi-am gãsit în sfârșit undiscipol.

Neizbãvitul

Cu cât meditãm la ultimul îndemn al lui Bud dha:
„Orice lucru compus e hãrãzit Morții. Strã duiți-vãnecontenit întru mântuirea voastrã“, cu atât ne tul -burã neputința de a simți cã suntem agregat, întâl –
nire trecãtoare sau chiar fortuitã de elemente. Cãasta suntem, acceptãm cu ușurin țã — în teorie; înpracticã, ne pare o evidențã imposibil de asimilat,o refuzãm fizic. Cât timp nu vom învinge aceastã
repulsie organicã, vom continua sã fim fascinați de
flagelul care e pofta de a exista.
Nu conteazã cã demascãm lucrurile, cã le stig –
matizãm numindu-le aparențe, câtã vreme ad mitemdin oficiu cã ele conțin ființã. Ne agãțãm de orice,numai sã nu avem a ne sustrage acestei fascinațiiîn care-și au obârșia actele noastre și chiar naturanoastrã, acestei orbiri primordiale ce ne împiedicãsã discernem în toate nonreali tatea.
Sunt o „ființã“ doar metaforic vorbind; dacã aș
fi și în fapt, aș rãmâne astfel de-a pururi, iar moartea,golitã de semnificație, n-ar mai avea asuprã-mi nicio putere. „Strãduiți-vã necontenit întru mântuirea
voastrã“ — adicã nu uitați cã sunt eți o alcãtuire efe –
merã, un compus ale cãrui ingredi ente abia așteaptãsã se despartã. Într-a devãr, mântuirea nu are sensdecât dacã suntem provizorii pânã la deriziune;
91Neizbăvitul

dacã ar exista în noi cel mai neînsemnat principiu
de dãinuire, am fi dintotdeauna mântuiți sau pier -duți: nu ar mai fi cãutare, nu ar mai fi orizont. Dacãizbãvirea are vreo importanțã, avem în irealitateanoa strã o șansã nesperatã.
*
Ar trebui sã despuiem ființa de toate atribu tele,
sã facem sã nu mai fie o bazã, locul tutu ror legã –
turilor noastre, veșnicul impas liniștitor, o pre jude -catã, cea mai înrãdãcinatã, cea mai adânc pãtrunsãîn rutina noastrã. Suntem complici ai ființei, sau aceea ce ne pare a fi, cãci nu existã ființã, existã doarerzaț de ființã. ăi chiar dacã ar exista ființã auten -ticã, ar trebui sã ne rupem de ea și s-o lichidãm, câtãvreme tot ce estese preface în robie și îngrãdire. Sã
le acor dãm celorlalți statutul de umbre; ne vom des –
pãr ți de ei cu atât mai ușor. Dacã suntem atât de
smintiți ca sã credem cã ei existã , riscãm decep ții
teribile. Sã fim prudenți și sã recunoaștem cã tot ceni se întâmplã, eveniment sau legãturã, e neesențial,și cã, dacã existã cunoaștere, ea trebuie sã ne deschi -dã ochii asupra avantajului de a trãi printre fantome.
Gândirea este, și ea, prejudecatã și îngrãdire. Ea
nu elibereazã decât la început, când ne permi te sãrupem anume legãturi; dupã aceea, tot ce poate facee sã ne consume energia și sã ne para lizeze velei -tãțile de eliberare. Ea nu ne poate ajuta în nici unfel: fericirea simțitã atunci când o suspendãm e odovadã suficientã. Întocmai ca dorința, cu care seînrudește, gândirea se hrã nește din propria-i sub -stanțã, îi place sã se mani feste, sã se m ultiplice; even –
92
Demiurgul cel rãu

tual, poate sã tindã spre adevãr, dar ceea ce-o defi –
nește e afla rea în treabã: gândim din plãcerea de agândi, la fel cum dorim din plãcerea de a dori. ăiîntr-un caz, și-n altul, o febrã în sânul unor ficțiuni,un surmenaj înlãuntrul necunoașterii. Cel care știe
s-a le cuit de toate scornelile plãsmuite de dorințãși de gândire; el pãrãsește cãrãrile bãtute, nu maiacceptã amãgirea. A gândi ține de nesecata iluziece odrãslește și se autodevoreazã, lacomã sã se per -petueze și sã se nimiceascã, a gândi înseamnã a riva -liza cu delirul. În toatã aceastã febrã, un singur lucruînțel ept: pauzele în care respi rãm, momentele de rã –
gaz când ne învingem înfrigurarea: experiența vidu -lui — ce coincide cu totalitatea acestor pauze, acestorrãgaz uri ale delirului — implicã suprimarea momen –
tanã a dorinței, cãci ea, dorința, e cea care ne cufun -dã în necunoaștere, ne face sã batem câmpii și neincitã sã proiectãm ființã pretu tindeni în jurul nostru.
Vidul ne permite sã ruinãm ideea de ființã; dar
nu e prins el însuși în aceastã ruinã; el supra vie -țuiește unui atac care ar fi autodistructiv pentru orice
altã idee. E drept cã vidul nu e o idee — e ceea ce ne
ajutã sã ne eliberãm de orice idee. Fiecare idee repre -zintã o legãturã în plus; trebuie sã curãțãm spiritulde idei, la fel cum trebu ie sã ne curãțãm de oricecredințã, piedicã în ca lea renunțãrii. Vom izbuti doarînãlțându-ne mai sus de operațiile gândirii: cât timpfuncțio neazã, cât timp face ravagii, ea ne va împie -dica sã de s lu șim adân curile vidului, percep tibiledoar când febra spiritului și a dorinței scade.
Toate credințele noastre fiind intrinsec super ficiale
și neavând putere decât asupra aparențelor, rezultãcã și unele, și altele sunt la același nivel, au același
93Neizbăvitul

grad de irealitate. Suntem fãcuți ca sã trãim cu ele,
nu le putem evita: sunt elementele blestemu lui nostrucurent, cotidian. De aceea, când se întâmplã sã ledeslușim și sã ne scuturãm de ele, cunoaștem o starenemaitrãitã: o explozie pe lângã care totul parepalid, episodic, chiar și blestemul pomenit. Limitelenoastre se retrag — dacã mai avem limite. Vidul —eu fãrã eu — e lichidarea aventurii „eului“, e ființafãrã urmã de ființã, un naufragiu preafericit, undezastru neasemuit.
(Pericolul e sã prefacem vidul în substitut al ființei
și astfel sã-l abatem de la funcția esenția lã — aceeade a perturba mecanismul legãrii de lume. Dacã esã ajungem sã ne legãm și de el, nu mai bine rãmâ -neam la ființã și la cortegiul ei de iluzii? Pentru ane învinge legãturile, trebuie sã învãțãm sã nu maiaderãm la nimic — poate doar la nimicul libertãții.)
*
Ideal ar fi sã ne pierdem — fãrã a suferi pentru
asta — gustul pentru ființe și lucruri. În fie care zi
ar trebui sã onorãm pe cineva, ființã sau obiect,renun țând la el. Am ajunge astfel, tre când în revistãaparențele și lepãdându-ne pe rând de ele, la aban -donul permanent, la însãși taina bu curiei. Tot ce neînsușim, cunoștințele mai mult chiar decât achizițiilemateriale, nu face decât sã ne hrãneascã anxietatea;în schimb, ce pace, ce luminã atunci când se domo -lește aceastã bez meticã vânãtoare de bunuri, fie și
spiri tuale ! E grav sã spui „eu“; e și mai grav sã spui
„al meu“, cãci asta presupune sã cazi și mai jos,sã te aser vești și mai mult lumii. Ideea cã nu pose – dãm nimic, cã nu suntem nimic e o mângâiere; mân –
94
Demiurgul cel rãu

gâie rea supremã constã în victoria asupra înseși
acestei idei.
Anxietatea aderã într-atât la ființã, cã trebuie sã
se rupã de ea dacã vrea sã se biruie. Aspirã sã-și aflepacea în Dumnezeu? — Nu reușește decât în mãsuraîn care El e mai presus de ființã sau mãcar conțineo zonã în care ființa se dilu eazã, se rarefiazã: acolo,nemaiavând de ce sã se agațe, anxietatea se elibe -reazã și se apropie de marginile unde Dumnezeu,lichidându-și ulti mele resturi de ființã, se lasã ispititde vid.
*
Înțeleptul — Orientul o știe dintotdeauna — refu –
zã sã facã planuri, nu proiecteazã niciodatã. Vei fi fiind
așadar un soi de înțelept… La drept vor bind, proiec –
te faci, însã ți-e silã sã le pui în aplicare. Cu cât adân –
cești un proiect, cu atât, a tunci când îl aban donezi,
încerci o fericire ce se poate înãlța pânã la extaz.
Proiectul este consecința necunoașterii; toți trã iesc
în și din proiect: obnubilare metafizicã la scara Speciei.Pentru cel deșteptat, devenirea, și cu atât mai multorice act care intrã în ea, nu-i decât amãgire, înșelã -ciune ce naște silã sau groazã.
Important este nu sã produci, ci sã înțelegi. Iar
a înțelege înseamnã a discerne gradul de deș teptarela care-a ajuns o ființã, capacitatea ei de a percepesuma de irealitate ce intrã în fiecare fenomen.
*
Sã ne mãrginim la concret și la vid, sã respin gem
tot ce se aflã între acestea: „culturã“, „civili zație“,„progres“, sã ne întoarcem mereu la cea mai bunã
95Neizbăvitul

formulã gãsitã pe lumea aceasta: mun ca manualã
într-o mânãstire… Nu existã adevãr decât în efortulfizic și contemplare; restul este accidental, inutil, ne -sãnãtos. Sãnãtatea stã în activitatea fizicã și în vacui -tate, în mușchi și în meditație; în nici un caz îngândire. A medita înseamnã sã te cufunzi într-o ideeși sã te pierzi în ea; a gândi înseamnã sã sari de la o
idee la alta, sã te complaci în cantitate, sã acu mulezi
nimic uri, sã urmãrești concept dupã concept, țel dupã
țel. A medita și a gândi sunt douã activitãți diver –
gente, incompatibile chiar.
Sã optezi pentru vid nu-i tot o formã de cãu tare?
Pesemne, dar înseamnã sã cauți absența cãutãrii,înseamnã sã-ți propui un țel ce le elimi nã din capullocului pe toate celelalte. Trãim în neliniște pentrucã nici un țel nu ne-ar putea sa tis face, iar deasupradorințelor noastre și, cu atât mai mult, deasupraființei ca ființã, plutește o fa talitate ce-i afecteazãinevitabil pe indivizi — aceste accidente. Nimic dince se actua lizeazã nu scapã decãderii. Vidul — saltîn afara acestei fatalitãți — este, ca orice produs alchietis mului, de esențã antitragicã. Cu ajutorul lui,ar trebui sã învãțãm sã ne regãsim urcând spre ori –
gini, înspre eterna noastrã virtualitate. Nu punecapãt, vidul, tuturor dorințelor noastre? Iar acestea,toate, ce sunt pe lângã o singurã clipã elibe ratã detirania lor! Fericirea nu stã în dorințã, ci în absențadorinței, mai exact în fervoarea pentru aceastã ab -sențã — în care-am vrea sã ne tãvãlim, sã ne cufun -dãm, sã ne pier dem, sã ne facem strigãt …
*
Când vidul însuși ne pare prea greoi sau prea
impur, alergãm spre o nuditate aflatã dincolo de 96
Demiurgul cel rãu

orice formã imaginabilã de spațiu, în vreme ce
ultima secundã a timpului o regãsește pe pri ma șise topește în ea.
*
Sã curãțim conștiința de tot ce conține, de toa te
lumile pe care le târãște în urmã-i, iar simultan sãne golim percepția, sã ne retragem în alb, sã uitãmtoate culorile în afarã de aceea care le neagã. Cepace — când abolim diversitatea, când ne eliberãmde calvarul nuanței și ne pierdem în monocolor ! Con –
știința ca formã purã, apoi în sãși absența de conștiințã.
Pentru a evada din intolerabil, sã ne gãsim un
divertisment, un subterfugiu, o zonã în care nici osenzație sã nu catadicseascã sã poarte un nume șinici o poftã sã se întrupeze, sã redo bân dim repausuldintâi, sã abolim, odatã cu trecu tul, odioasa memo -rie — și mai ales conștiința, dușmana noastrã din -totdeauna, a cãrei sarcinã e sã ne sãrãceascã, sã neuzeze. Inconștiența, din contrã, e hrãnitoare, for -tificã, ne face sã ne regã sim începuturile, inte gritateaprimitivã, și ne cu fundã iar în haosul benefic dedinainte de rana individuației.
*
Nimic nu are importanțã : descoperire uriașã, de
care nimeni n-a știut sã profite. Aceastã des co perire,reputatã a fi deprimantã, este deviza vidului și numaiel îi poate da o turnurã exaltan tã, doar el se strã –
duiește sã converteascã nega tivul în pozitiv, irepa –
rabilul în posibil. Cã nu existã sine o știm, dar este
o cunoaștere umbritã de îndoieli. Din fericire, vidul
97Neizbăvitul

e la-ndemânã, iar când sinele dispare el îi ține locul,
ține loc de orice, ne întrece așteptãrile, ne dãruieștecertitudinea nonrealitãții noastre. Vidul este abisulfãrã vertij .
Din instinct, înclinãm cãtre sine; întreaga noas trã
ființã îl cere: el ne satisface nevoia de conti nuit ate,
de trãinicie, ne conferã, în ciuda evide nței, o dimen –
siune atemporalã; cã ne agãțãm de el, chiar și atuncicând îl punem la îndoialã și-i de mascãm impos -tura — nimic mai firesc: sinele este reflexul oricãrui
trãitor… E drept, dacã îl judecãm la rece, ne parede neconceput: se nã ruie, se evaporeazã, nu mai edecât simbolul unei ficțiuni.
Pornirea dintâi ne duce spre beția identitãții, spre
visul indistincției, spre Ÿtman , care rãspun de celor
mai profunde, mai tainice chemãri ale noastre. Cândînsã, treziți din beție, judecãm mai obiectiv, aban -donãm esența presupusã a ființei noastre și revenim
la destructibilitatea funda men talã, a cãrei cunoaștereși experiențã, a cãrei obsesie discipli natã ne duce lanirvŸna, la pleni tudinea în vid.
*
Pentru cã ne dã iluzia permanenței, pentru cã
face promisiuni pe care nu le poate ține, ideea deabsolut e suspectã, ca sã nu spun nocivã. Atinși larãdãcinã, nicidecum fãcuți pentru a dãinui, perisa -bili pânã și în esența noastrã, nu de consolare avemnoi nevoie, ci de lecuire. Ab solutul nu ne rezolvãperplexitãțile, nici nu ne vindecã bolile: e doar o solu -ție provizorie și un paliativ. Doctrina ce-l propovã -duiește e justã cât timp se limiteazã la analizã, câttimp demascã aparențele; devine suspectã de îndatã
98
Demiurgul cel rãu

ce le opu ne o realitate ultimã. Îndatã ce pãrãsim
domeniul iluzoriului și ne îndâr jim sã-i substituimindestructibilul, alunecãm în minciunã. Cu vi dul,mințim mai puțin, cãci nu-l cãutãm pentru el însuși,pentru adevãrul pe care l-ar conține, ci pentru vir -tuțile lui terapeutice; facem o curã de vid, ne în chi –
puim cã va îndrepta cea mai ve che rãtãcire aspiri tului — aceea de a presupune cã ceva existã…
Animal vãtãmat, omul a depãșit faza în care se
mulțumea cu o „speranțã“; nu mai așteaptã un arti -ficiu în plus, ci izbãvirea. Cine i-o va adu ce? În aceastãprivințã, singura care conteazã, creștinis mul s-a dove -dit de mai mic ajutor decât budismul, iar spe culațiaoccidentalã mai puțin eficace decât cea orientalã. Dece ne-am pierde timpul cu niște teoreticieni surzi lastrigãtele noastre sau cu mântuitori avizi sã ne scor -monească rãnile? ăi ce sã mai sperãm de la ace astã
parte a lumii unde insul contemplativ e consideratun abulic, iar cel lucid — un jupuit de viu?
Avem nevoie de un șoc salvator. Este de ne crezut
cã Sfântul Toma a putut vedea în stupoare o „pie -dicã în calea meditației filozofice“; de fapt, abia cândești „stupefiat“ începi sã înțelegi , adicã sã percepi
deșertãciunea oricãrui „adevãr“. Stu poarea ne bui -mã cește doar ca sã ne trezeascã mai bine: ea ne des –
chide spre esențial, ni-l impu ne. O experiențãmeta fizicã deplinã nu e alt ceva decât o stupoare neîn –
treruptã, o stupoare trium falã.
*
E semn de sãrãcie a spiritului sã nu te poți des chi –
de spre vidul purificator, spre vidul adu cãtor de pace. 99Neizbăvitul

Suntem atât de mediocri și atât de închistați în filo –
zofiile noastre, cã n-am putut concepe decât nean -tul, versiune sordidã a vidului. Am proiectat în eltoate incertitudinile, toate mizeriile și spaimelenoastre, cãci în definitiv ce e neantul dacã nu un com -plement abstract al infernului, performanțã de osân -diți, maximul de efort întru lucidi tate pe care-l potface niște ființe inapte pentru izbãvire? Prea murdãritde impuritãțile noastre ca sã ne îngãduie saltul spreconceptul de vid (concept intact pentru noi, și feritde contaminarea infernului), — neantul repre zintãde fapt doar o extremitate sterilã, o soluție deru –
tantã, oarecum funebrã, foarte apro piatã de aceletentative de renunțare ce se prefac în acrea lã, cãcipoartã în ele prea multe regrete.
Vidul e neantul despuiat de atributele lui ne ga –
ti ve, e neantul transfigurat. Dacã ni se întâmplã sã-i
aflãm gustul, raporturile noastre cu lu mea se modificã,
ceva în noi se schimbã, chiar dacã ne pãstrãm vechiletare. Dar nu mai suntem de aiciîn același fel ca înainte.
Iatã de ce e benefic sã recurgem la vid când facemo crizã de furie: în contact cu el, pornirile noastrecele mai rele își pierd din virulențã. Fãrã el, cine știe,poate acum eram la ocnã sau într-o casã de nebuni.Lec ția de renunțare pe care ne-o dã ne invitã de ase -meni la o atitudine mai nuanțatã fațã de po negri torii,fațã de dușmanii noștri. Trebuie sã-i ucidem, tre buiesã-i cruțãm? Ce face mai mult rãu, ce chinuie maimult: rãzbunarea sau victo ria asupra rãzbu nãrii?Cum sã ne hotãrâm? Sã preferãm, în incerti tudinea
noastrã, supliciul de-a nu ne rãzbuna.
E concesia maximã pe care o poți face dacã nu
ești un sfânt.
100
Demiurgul cel rãu

*
E copt pentru izbãvire doar cel pe care îl apa sã
universalitatea suferinței. A încerca sã te eli berezi,fãrã sã ai conștiința acestei suferințe, e sau imposi -bilitate, sau viciu. Nu existã izbãvire în abstract;trebuie sã ne izbãvim de ceva, res pectiv de omni -prezența intolerabilului — resim țitã atât în ipotezaființei, cât și a neființei, de vreme ce lucruri și simu -lacre de lucruri ne fac sã suferim deopotrivã. Ipotezavacuitãții prezin tã totuși un avantaj: pune mai clarîn luminã lipsa de mãsurã a suferin ței, proporțiile pecare le ia și inanitatea cauzei care-o provoacã. Ori -cum ar fi lumea aceasta, realã sau irealã, ne chi nuimprea mult. Cei mai mulți, e adevãrat, nu știu cât demult suferã. E privilegiul conștiinței sã simtã atro cele,
sã per ceapã iluzia sfâșietoare ce tortureazã ființele.
Lucrurile stau la fel în cazul izbãvirii ca și în cel
al mântuirii creștine: cutare teolog, în scandaloasa-inaivitate, crede în rãscumpãrare ne gând totodatãpãcatul originar; dar dacã pãcatul nu e consubstan -țial omenirii, ce sens mai are venirea mântuitorului,ce a venit el sã rãscum pere? Deloc accidentalã, degra -darea noastrã e permanentã, existã dintot deauna.La fel nedreptatea: abuziv taxatã drept „mister“, eaeste o evidențã, e chiar lucrul cel mai vizibil în lumea
aceasta, unde, pentru a îndrepta câte ceva, ar tre bui unmântuitor pentru fiecare generație, sau mai curândpentru fiecare individ.
*
De îndatã ce încetezi sã dorești, devii cetã țeanul
tuturor lumilor și al nici uneia; ești de aici prin efectul 101Neizbăvitul

dorinței; învingând-o, nu mai ești de nici unde, și te
simți la fel de fericit ca un sfânt sau un spectru.
Se poate întâmpla sã existe, în dorințã, fericire,
beatitudinea însã apare numai acolo unde orice legã -turã e ruptã. Beatitudinea nu e compatibilã cu lumeaaceasta. Pentru ea își distruge sihastrul toate legã -turile, pentru ea se autodistruge.
*
Urina de vacã era singurul medicament îngãduit
cãlugãrilor din primele comunitãți budiste. Restric -ție cum nu se poate mai înțeleaptã. Cine cautã pacean-o va atinge decât respingând tot ce e factor de tul –
burare, tot ce omul a altoit pe simplitatea, pe sãnã -tatea o riginarã. Nimic nu dezvãluie mai bine decãderea
noastrã decât spectacolul unei farmacii: toate leacu -rile imagi nabile pentru orice boalã, dar nici unulpentru boala noastrã esențialã, aceea de care nici oin venție omeneascã nu ne va putea lecui.
*
Ne credem unici datoritã unei iluzii, dar o iluzie,
s-o recunoaștem, atât de totalã, atât de imperioasã,încât firesc e sã ne întrebãm dacã mai poate fi nu -mitã iluzie. Cum sã renunțãm la ceea ce nu vom regãsiniciodatã, la nimicul insolit și jalnic care ne poartãnumele? Iluzia în chestiune, izvor al tuturor chinu -rilor ce ne sunt hãrãzite, are în noi rãdãcini atât deadânci, cã n-o putem birui decât profitând de o tor -nadã iscatã din senin, care, sorbindu-ne eul, ne lasãsinguri , fãrã nimeni, fãrã noi înșine…
102
Demiurgul cel rãu

Din pãcate, nu ne putem stârpi dorințele; putem
doar sã le îmblânzim, sã le șubrezim. Nu ne putemsustrage eului, otravei picurate de „eu“. Doar cândscãpãm de ele, când ne închi puim cã am scãpat, avemoarece drept sã folo sim vorbele mari de care se slu –
jește mistica, și cea adevãratã, și cea falsã. Nu existãconvertire funciarã: ne convertim cu firea pe care-o
avem . În suși Buddha dupã Iluminare nu era decât
Sid dhŸrta Gautama plus cunoașterea .
Tot ce credem cã am îngropat în noi revine la
suprafațã dupã un timp: tare, vicii, obsesii. Cusuru -rile cele mai evidente, pe care ni le „în drep tasem“,revin deghizate, dar la fel de supã rãtoare ca înainte.Efortul fãcut pentru a ne dezbãra de ele nu e totușide tot inutil. Cutare dorințã, mult timp reprimatã,apare din nou; dar știm cã s-a întors; nu ne mai chinuie
în tainã și nici nu ne ia pe nepregãtite; e drept, nedomi nã, ne robește, suntem sclavii ei și acum — darsclavi care nu-și acceptã sclavia. Orice senzație con –
știentã e o senzație pe care-am combãtut-o fãrã succes.
Ceea ce nu ne mâhnește peste mãsu rã, de vreme cevictoria ei va fi gonit-o din viața noastrã profundã.
*
În orice confruntare am optat pentru ce era mai
comod: pentru Dumnezeu ori succedaneele lui, pen -tru persoane în tot cazul, ca sã avem cu cine pãlãvrãgi
sau polemiza. Contemplãrii i-am sub stituit tensiu -nea, creând astfel între divinitate și noi raporturisupãrãtor de pãtimașe. Doar niște oameni care cautãdar nu vor sã gãseascã puteau deveni virtuoși ai dramei
lãuntrice. Ma rea gãselnițã modernã este neliniștea
spiritualã , sfâșierea între substanțã și vacuitate, mai
103Neizbăvitul

precis între simulacrele uneia și alteia. De aici cultul
singularitãții, în toate domeniile. Din punct de vedereliterar, o eroare rarã prețuiește mai mult decât unadevãr verificat, cunoscut, acceptat. Insolitul nu areînsã nici o valoare în plan spiri tual, unde conteazãdoar gradul de aprofundare al unei experiențe.
Dupã cum spune Bhagavad-GtŸ , este pierdut și
pentru lumea aceasta, și pentru cealaltã cel ce „selasã pradã îndoielii“, îndoialã pe care budismul, larându-i, o citeazã printre cele cinci piedici în caleamântuirii. Cãci îndoiala nu e apro fundare, ci stag -nare, beție a stagnãrii… Cu ea, nu poți merge înainteși izbândi; e zbucium și nimic mai mult. Când crezicã ai lãsat-o de parte în urmã, recazi în ea și totul reîn -cepe. Ca sã putem porni pe calea eliberãrii, îndoialatrebuie sã explodeze . Fãrã aceastã explozie ce trebuie
sã spulbere pânã și cele mai solide motive de a neîndoi, rãmânem veșnic în neliniște, o cultivãm, evitãmmarile hotãrâri, ne zbuciumãm și ne complacem înzbuciumul nostru.
*
Pasiunea anonimatului, dorința de a nu lãsa vreo
urmã îi e strãinã celui ce-și îndrãgește nu mele șiopera, și încã mai strãinã celui care vi seazã la unnume sau la o operã, într-un cuvânt veleitarului:acesta, d acã se îndârjește sã caute mântuirea, va izbuti,
cel mult, sã se împotmoleascã în nirvŸna…
*
Nu se poate imagina un mistic mâhnit . Cu noaș –
tere lumeascã, uscãciune clarvãzãtoare, ex ces de 104
Demiurgul cel rãu

luciditate fãrã dimensiune lãuntricã, mâhnirea e
datul celui care, trișând în raporturile cu absolutulși cu el însuși, nu mai știe la ce sã adere, nici cui sãse adreseze. Mâhnirea e totuși mai frecventã decâtse crede, este normalã, coti dianã, toți au parte de ea.Bucuria, în schimb, fruct al unei clipe excep țio nale,pare sã țâșneascã dintr-un dezechilibru, dintr-o dere -glare în mie zul ființei noastre, atât e de opusã evi -dențelor în care trãim. Sã vinã oare de altundeva , de
dincolo de noi înșine? Bucuria este expansiune, șiorice expansiune ține de altã lume, în timp ce mâh -nirea e restrângere, chiar dacã în fundal se înalțã infi -nitul. Dar e un infinit ce strivește în loc sã elibereze.
Nu, nu se poate crede cã bucuria ar fi dere glare,
și cu atât mai puțin cã ar veni de niciunde; e atâtade plinã, de seducãtoare, de voluptuos insupor ta -bilã, cã n-am putea sã-i facem fațã fãrã o referințãsupremã. Oricum, bucuria, și numai ea, ne permitesã imaginãm ipoteza cã se pot fãuri zei din nevoia
de gratitudine .
*
E lesne de imaginat ce-ar spune un om din ziua
de azi dacã ar trebui sã se pronunțe asupra singureireligii care-a adus o formulã radicalã de mântuire:
„Cãutarea izbãvirii se justificã doar dacã credem
în transmigrație, în peregrinarea fãrã sfâr șit a eului,și dacã aspirãm sã-i punem un capãt. Ci noi, carenu credem în transmigrație, la ce sã punem capãt?Acestei durate unice și infime? E mult prea scurtãca sã merite sã i te sustragi. Pentru budist, per -s pectiva altor existențe e un coșmar; pentru noi, coș –
mar e încetarea acestei existențe, a coșmar pe care-l
105Neizbăvitul

trãim. Dacã vorbim de coșmar, suntem ispitiți sã stri –
gãm, mai dați-ne unul, pentru ca încercãrile noastresã nu ia sfârșit prea curând, sã aibã timp sã ne urmezede-a lungul a mai multe vieți.
Izbãvirea e o necesitate doar pentru cel ce se
simte amenințat de un plus de existențã, pentru cel
ce se teme de corvoada de a muri iar și iar. Noi însã,condamnați sã nu ne reincarnãm, de ce ne-am zbateca sã ne eliberãm de un nimic, de o spaimã al cãreisfârșit e la vedere? Apoi de ce am cãuta o irealitatesupremã, când în lumea aceasta totul e oricum ireal?
Meritã efortul sã te lepezi de ceva atât de impro -babil, atât de lipsit de fundament ?
Un plus de iluzie și de zbucium — iatã la ce aspirã
fiecare din noi, toți cei ce nu au norocul sã creadã înnesfârșita horã a nașterilor și morți lor. Tânjim dupãblestemul de a renaște. Pentru ce și-a dat Buddhaatâta ostenealã? Ca sã ajun gã la ce? — La moarteadefini tivã: ceea ce, noi unii, suntem siguri cã vom
obține fãrã meditație sau penitențã, fãrã nici un efort.“
…Cam așa ar vorbi acel decãzut, dacã ar accepta
sã-și dezvãluie gândul. Cine ar îndrãzni sã-i repro -șeze ceva? Cine nu și-a vorbit lui însuși în acelașifel? Suntem atât de înglodați în propria noastrãistorie, cã am vrea sã continue veșnic. Dar putemsã trãim o datã sau de-o mie de ori, sã dis punemde-o orã sau de toate or ele, pro blema rãmâne aceeași:
de la insectã la zeu, toți ar trebui sã pri veascã la felfaptul în sine de a exista, care-i atât de înfricoșãtor(cum numai un miracol poate fi), încât atunci cândmeditãm la el am vrea sã dispãrem pe vecie, ca sãnu fim siliți s-o facem din nou în alte existențe. Laacest fapt a meditat și Buddha, și e puțin probabil
106
Demiurgul cel rãu

cã ar fi ajuns la alte concluzii dac-ar fi încetat sã
creadã în mecanismul transmigrației.
*
Sã consideri cã totul e lipsit de temei și totuși sã
nu-ți închei socotelile cu viața — iatã o falsã incon -secvențã: împinsã la extrem, perceperea viduluicoincide cu perceperea totului, cu in trarea în tot.
Înce pem în sfârșit sã vedem , nu mai bâjbâim, ne
liniștim, ne întãrim. Dacã existã o șansã de mântuireîn afara credinței, e de gãsit în facultatea de a propãși
în contact cu irealitatea.
Chiar dacã experiența vidului ar fi numai o
amãgire, și tot ar merita încercatã. Ce-și pro pune,ce încearcã ea? — Sã reducã la nimic și viața, șimoartea, iar asta cu unicul scop de-a ni le facesuportabile. Dacã uneori izbutește, ce ne-am puteadori mai mult? Fãrã ea, nu existã leac pentru infir -mitatea de a fi, nici speranța de a regãsi, mãcar pentruscurte momente, pacea de dinaintea nașterii, luminapurei anterioritãți.

Gânduri sugrumate

I
O întrebare rumegatã la nesfârșit te macinã la fel
ca o durere înãbușitã.
*
În care autor din vechime am citit cã tristețea se
datoreazã „încetinirii“ sângelui?
Chiar asta e: un sânge stãtãtor .
*
Ești terminat, ești un cadavru viu nu atunci când
încetezi sã iubești, ci când nu mai urãști. Ura con -servã: în ea, în chimia ei stã „misterul“ vieții. Nudegeaba rãmâne ea cel mai puternic întãritor cunos –
cut vreodatã, și care pe deasupra e tolerat de oriceorganism, chiar și de cel mai nevolnic.
*
Trebuie sã te gândești la Dumnezeu, iar nu la
religie, la extaz, iar nu la misticã.
Diferența dintre teoreticianul credinței și cre –
din cios e la fel de mare ca aceea dintre psihiatru șinebun.
111Gânduri sugrumate

*
E specific unui spirit bogat sã nu dea înapoi din
fața prostiei, sperietoare a celor delicați; de unde șisterilitatea lor.
*
Sã faci mai multe proiecte decât un explorator sau
un escroc, și totuși sã fii atins în chiar rãdãcina voinței.
*
Ce este un „contemporan“? Unul pe care ți-ar
plãcea sã-l ucizi, fãrã sã știi prea bine cum.
*
Rafinamentul e semnul unei vitalitãți vlãguite,
în artã, în dragoste și în toate.
*
Sfâșiere de fiecare clipã între nostalgia potopu lui
și beția rutinei.
*
Sã ai viciul scrupulelor, sã fii un automat al remuș –
cãrii.
*
Fericire înfricoșãtoare. Vene în care se dilatã mii
de planete.
*
Lucrul cel mai dificil din lume e sã te acor dezi
dupã diapazonul ființei și sã-i prinzi tonul . 112
Demiurgul cel rãu

*
Boala dã savoare lipsurilor, pigmenteazã sãrãcia,
o înnobileazã .
*
Spiritul înainteazã doar dacã are rãbdarea de a
se învârti în loc, adicã de-a aprofunda .
*
Prima datorie, la trezire: sã roșești de tine însuți.
*
Frica a fost merindea inepuizabilã a vieții sale.
Era ghiftuit, umflat, obez de fricã.
*
Soarta celui care s-a revoltat excesiv e sã nu-i mai
rãmânã energie decât pentru decepție.
*
Nu existã afirmație mai falsã decât aceea a lui
Origene, cum cã fiecare suflet are trupul pe care îlmeritã.
*
În fiecare profet coexistã gustul pentru viitor și
repulsia fațã de fericire.
*
A râvni gloria înseamnã sã preferi sã mori dis –
prețuit mai degrabã decât uitat. 113Gânduri sugrumate

*
Sã te gândești subit cã ai un craniu — și sã nu-ți
pierzi mințile!
*
Suferința te face sã trãiești timpul în deta liu,
moment cu moment. Pentru tine timpul exis tã —și încã cum! În schimb peste ceilalți alunecã, pestecei ce nu suferã; neîndoielnic, ei nu trã iesc în timp,și nici n-au trãit vreodatã în el.
*
Cunoaște sentimentul de a fi blestemat doar cel
ce știe cã l-ar încerca pânã și în inima para disului.
*
Tot ce gândim e determinat de metehnele noastre.
Dacã înțelegem unele lucruri, e meri tul carențelorsãnãtãții noastre, doar al lor.
*
Dacã n-am crede în „steaua“ noastrã, nu am putea
realiza fãrã efort nici cel mai neînsemnat act: a beaun pahar de apã ni s-ar pãrea o aventurã uriașã,chiar nebuneascã.
*
Ți se cer fapte, dovezi, opere, iar tot ce poți pre –
zenta sunt lacrimi prelucrate . 114
Demiurgul cel rãu

*
Ambițiosul se resemneazã cu anonimatul doar
dupã ce și-a epuizat toate rezervele de acrealã.
*
Visez o limbã ale cãrei cuvinte, la fel ca niște
pumni, sã rupã maxilarele.
*
Sã nu ai gust decât pentru imn, blasfemie, epilep –
sie…
*
Sã concepi un gând, un unic și același gând — dar
capabil sã facã țãndãri universul.
*
Putem sã ne realizãm și sã producem doar în mã –
sura în care nu ne cunoaștem pe noi înșine. E fecundcel care se înșalã asupra motivelor actelor sale, carede testã sã-și cântãreascã defec tele și meri tele, care pre – simte fundãtura în care ne duce perce perea exactãa capacitãților noa s tre și se teme de ea. Creatorulce-și devine sieși transparent nu mai cre eazã: sã tecunoști înseam nã sã-ți înãbuși talentele și demonul.
*
Nu existã nici o modalitate de a demonstra cã e
de preferat sã fii decât sã nu fii. 115Gânduri sugrumate

*
„Nu te lãsa nicicând copleșit de melancolie, cãci
ea zãdãrnicește orice bine“, se spune în predica luiTauler asupra „bunei folosiri a zilei“.
Rea folosințã voi fi dat oricãreia din zilele mele!
*
Mi-am reprimat toate entuziasmele; dar ele existã,
ele constituie rezervele mele, fondul ne exploatat,viitorul meu, poate.
*
Spiritul sfârtecat de luciditate.
*
Îndoielile mele n-au putut sã-mi învingã au to ma –
tismele. Continui sã fac gesturi la care mi-e pesteputințã sã ader. Sã depãșesc drama acestei nesin –
ceritãți ar însemna sã mã reneg și sã mã anulez.
*
Nu credem cu adevãrat decât atâta timp cât nu
știm cui trebuie sã ne rugãm. O religie nu este viedecât înainte de apariția rugãciunilor.
*
Orice formã de neputințã și de eșec comportã un
caracter pozitiv în ordine metafizicã . 116
Demiurgul cel rãu

*
Nimic nu va putea sã-mi scoatã din minte cã
lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-și pre lun –
gește umbra în mine și cã misiunea mea este sã ducla ultimele consecințe blestemul ce apasã asupra luiși a operei sale.
*
Psihanaliza va fi cândva total discreditatã, nu
încape vreo îndoialã. Nu-i mai puțin adevãrat cã ne-adistrus ultimele rãmãșițe de naivitate. Nici când,dupã ea, nu vom putea sã mai fim inocenți .
*
Chiar în noaptea când am decretat cã visele n-au
nici o legãturã cu viața noastrã profundã și cã ținde literatura proastã, n-am adormit decât ca sã asistla defilarea spaimelor mele celor mai vechi și maitainice.
*
Ceea ce numim „forțã sufleteascã“ e curajul de
a nu ne imagina altfel destinul nostru.
*
Un scriitor demn de acest nume se limiteazã la
limba lui maternã și nu mai scormone prin alte idio -muri. E mãrginit și așa vrea sã fie, din tr-un reflex deautoapãrare. Nimic nu distruge mai sigur un talentdecât o prea largã deschidere a spiritului.
117Gânduri sugrumate

*
Prima datorie a moralistului este sã-și depoe ti –
zeze proza; abia dupã aceea sã-i observe pe oameni.
*
„Domnule, ce prost ne-a conceput natura!“ îmi
spunea deunãzi o bãtrânã. — „Natura însãși e prostconceputã“, ar fi trebuit sã-i rãspund, dacã îmiascultam reflexele maniheiste.
*
Nehotãrârea, la el, se ridica la rang de misiune.
Primul venit fãcea din el un ins total neajutorat. Eraincapabil sã ia o hotãrâre înaintea unui chip.
*
Judecând bine, e mai plãcut sã fii surprins de eve –
nimente decât sã le fi prevãzut. Când îți epui zeziputerile imaginându-ți nenorocirea, cum sã înfrunținenorocirea însãși? Casandra se chinuie de douã ori:înainte și în timpul dezastrului, pe când optimistul
e cruțat de chinurile clarviziunii.
*
Dupã spusele lui Plutarh, în secolul I al erei noastre,
lumea nu mai mergea la Delphi decât ca sã punã
întrebãri meschine (cãsãtorii, afa ceri etc.).
Decadența Bisericii o imitã pe cea a oracolelor. 118
Demiurgul cel rãu

*
„Naivitatea e o nuanțã a inferiorului“, a spus Fon –
tenelle. Existã cuvinte care sunt cheia înțele gerii uneițãri, pentru cã ne dezvãluie secretul limitelor ei.
*
Lui Napoleon, pe insula Sfânta Elena, îi plã cea
din când în când sã rãsfoiascã o gramaticã… Dove -dea, mãcar prin asta, cã era un francez .
*
Dupã-amiazã de duminicã. Strãzi înțesate de-o
gloatã buimacã, vlãguitã, jalnicã — avortoni din celepatru vânturi, scursurã a continentelor, vomã a glo -bului. Te gândești la Roma Cezarilor, copleșitã dedrojdia imperiului. Oricare centru al lumii îi e șigroapã de gunoi.
*
Dispariția animalelor e un fapt de o gravitate fãrã
precedent. Cãlãul lor a invadat peisajul; nimeni numai încape de el. Oroarea de-a vedea un om acolounde cândva puteai sã contempli un cal!
*
Rolul insomniei în istorie, de la Caligula pânã la
Hitler. Neputința de a dormi e cauza sau consecințacruzimii? Tiranul vegheazã — e ceea ce-l definește
ca specie.
119Gânduri sugrumate

*
Cuvinte rostite de un cerșetor: „Când te rogi alã –
turi de-o floare, ea crește mai repede.“
*
Anxietatea nu e pretențioasã, se mulțumește cu
orice, cãci nu existã nimic sã nu-i fie pe plac. Ia pri -mul pretext ce apare, un fapt divers cu totul banal,îl stoarce, îl pritocește, scoate din el o neliniște me -dio crã dar sigurã și se hrãnește cu ea. Se mul țumeșteîntr-adevãr cu puțin, orice e bun pentru ea. Veleitarã,neterminatã, ea nu are clasã: s-ar vrea angoasã, șinu e decât temere.
*
Cum se face cã, în viațã ca și în literaturã, revolta,
fie și purã, are ceva fals, în timp ce re semnarea, chiardacã e fruct al nevolniciei, dã totdeauna impresiade autentic?
*
Înghesuiți pe malurile Senei, câteva milioane de
înãcriți fabricã împreunã un coșmar, pe care-l piz -muiește restul lumii.
*
Ceea ce numim de obicei „a avea suflu“ este a fi
prolix.
*
Sterilitatea lui era infinitã: ținea de extaz. 120
Demiurgul cel rãu

*
Certitudinea cã nu-mi fac datoria, cã ratez misiu –
nea pentru care m-am nãscut, cã las sã trea cã orelefãrã nici un folos, fie și negativ. Reproșul din urmãe totuși nedrept: plictiseala, rana mea deschisã, etocmai acest folos paradoxal.
*
Sã fii din fire combativ, agresiv, intolerant — și
sã nu poți invoca nici o dogmã!
*
În fața acelei insecte, mare cât un punct, ce alerga
pe masã, prima mea reacție a fost caritabilã: s-o stri -vesc; apoi am hotãrât s-o las în plata Domnului. Lace bun s-o eliberez? Atât cã grozav aș fi vrut sã știuunde mergea!
*
Anxiosul își construiește spaimele, apoi se cuibã –
rește în ele: un pensionar al vertijului.
*
Imposibil sã știm pentru ce o idee pune stãpânire
pe noi și nu ne mai slãbește. S-ar spune cã apare înpunctul cel mai slab al spiritului sau, mai precis, înpunctul cel mai vulnerabil al creierului nostru.
*
Expert în a-și disimula orgoliul, înțeleptul e cel
ce nu catadicsește sã spere. 121Gânduri sugrumate

*
Crispare subitã, așteptând sã se întâmple ceva,
așteptând sã se decidã soarta spiritului…
*
Nebunia nu e, poate, decât o mâhnire ce nu mai
evolueazã .
*
Acele momente când ni se pare imposibil sã
dispãrem vreodatã, când viațã și moarte își pierdorice realitate, când nici una, nici cealaltã nu ne maipoate atinge…
*
E o eroare sã confunzi deprimarea cu gândirea.
În felul ãsta, oricine face o depresiune ar deveniautomat un gânditor.
Culmea e cã într-adevãr devine.
*
Experiența Deșertãciunii, ce-și este suficien tã sieși,
comportã în plus asemenea virtuți filozofice, cã nuștim de ce am cãuta altceva. Ce conteazã cã prin eanu descoperi nimic, dacã grație ei înțelegi totul!
*
A trãi — o imposibilitate de care n-am înce tat sã
devin conștient, zi dupã zi, timp de, sã spunem, vreopatruzeci de ani…
122
Demiurgul cel rãu

*
Singura funcție a memoriei: sã ne ajute sã regretãm .
*
Îmi imaginez clar momentul când orice ur mã a
cãrnii va dispãrea de peste tot, și totuși con tinui cași cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum s-ar puteadefini acea stare în care con știința nu moleșeștedorința, ci, din contrã, o stimuleazã — ce-i drept,în felul în care viermele trezește fructul?
*
ăirul gândirii e tulburat — și chiar frânt — de
fiecare datã când prezența fizicã a creierului se facesimțitã. De aceea, poate, nebunii nu cunosc decâtstrãfulgerãri de gânduri.
*
Îți vine uneori sã le strigi foștilor zei: „Faceți un
mic efort, încercați sã existați din nou!“
Degeaba cârtesc împotriva a tot și a toate, sunt
totuși legat de ceea ce critic — dacã judec dupã acesteneliniști înrudite cu primele simptome ale ființei.
*
Scepticul e omul cel mai puțin misterios de pe
pãmânt, și totuși, începând cu un anume mo ment,el nu mai aparține lumii acesteia.
123Gânduri sugrumate

II
O operã nu s-ar putea ivi din indiferențã și nici
mãcar din seninãtate — acea indiferențã decantatã,desãvârșitã, biruitoare. Când te cople șește o ne -norocire, rãmâi surprins cât de puține sunt operelece pot liniști și mângâia. ăi cum sã poatã, când eleînsele sunt fructul neliniștii și-al nemângâierii?
*
Orice început de idee corespunde unei im per –
ceptibile leziuni a spiritului.
*
Pe șemineu, imaginea unui cimpanzeu și o sta –
tuetã a lui Buddha. Aceastã vecinãtate, mai mult acci –
dentalã decât voitã, mã face sã mã tot întreb unde
poate fi locul meu între aceste douã extreme, întrepre- și trans-figurarea omului.
*
Nu frica în exces e morbidã, cât mai ales ab sența
fricii. Mã gândesc la acea prietenã pe care n-o sperianiciodatã nimic, care nu putea nici mãcar sã-și ima -gineze un pericol, de nici un fel. Atâta libertate, atâta
124
Demiurgul cel rãu

siguranțã aveau s-o ducã într-o zi direct în cãmașa
de forțã.
*
Cel convins cã e neînțeles încearcã deopo tri vã
sentimente de orgoliu și de rușine. De unde carac -terul echivoc al oricãrui eșec. Pe de o parte izvor devanitate, pe de alta de umilințã. Cât de impurã eorice înfrângere!
*
Incurabil — adjectiv de onoare, de care-ar trebui
sã beneficieze o singurã boalã, cea mai cum plitãdintre toate: Dorința.
*
Pe nedrept sunt numite imaginare boli care, din
contrã, nu-s decât prea reale, pentru cã vin de laspirit, singurul regulator al echilibrului și sãnãtãțiinoastre.
*
Orice neofit ne calcã pe nervi; de aceea, când vre –
unul se entuziasmeazã pentru ceva, fie și pen truextravaganțele mele, mã pregãtesc s-o rup cu el, șiaștept sã mã pot rãzbuna.
*
Înclinat spre resentiment, cedez adesea la chema –
rea lui, îl clocesc îndelung, și mã opresc doar cândîmi amintesc cã l-am invidiat pe cutare sau cutare în –
țe lept, ba am crezut chiar cã-i semãn.
125Gânduri sugrumate

*
Acele momente când vrei sã fii absolut singur,
convins cã, fațã în fațã cu tine însuți, vei fi în staresã descoperi adevãruri rare, unice, ne mai știute —apoi decepția, și în curând amãrãciunea sã vezi cã,ajungând în sfârșit la acea singurãtate, nu se în tâm -plã nimic, nici nu pu tea sã se întâmple.
*
La anumite ore, în locul creierului, senzația foarte
precisã de neant uzurpator, de stepã care s-a sub -sti tuit ideilor.
*
A suferi înseamnã a produce cunoaștere.
*
Gândirea e distrugere în esența ei. Mai exact: în
principiul ei. Gândim, începem sã gândim pentru a
rupe legãturi, pentru a lichida afinitãți, pentru a com -promite scheletul „realului“. Abia dupã aceea, cândprocesul de subminare e de clan șat, gândirea îșirevine și se r evoltã contra pornirii ei naturale.
*
În timp ce tristețea se justificã atât prin re flecție,
cât și prin observație, bucuria n-are nici un temei,ea ține de delir. E imposibil sã fim veseli prin sim -plul fapt de a trãi; în schimb suntem triști de cumdes chidem ochii. Percepția ca atare deprimã, dovadãanimalele. Doar șoarecii par a fi veseli fãrã efort.
126
Demiurgul cel rãu

*
În plan spiritual, orice durere este o șansã; dar
nu mai în plan spiritual.
*
Nu pot întreprinde ceva decât fãcând abstrac ție
de ceea ce știu. De îndatã ce mã gândesc la asta, fie
și o secundã, îmi pierd curajul, mã de zumflu.
*
Cum lucrurile se degradeazã neîncetat din gene –
rație în generație, a prezice catastrofe este o acti vitatefireascã, o datorie a spiritului. Cele spuse de Talleyranddespre Vechiul Regim se potrivesc oricãrei epoci, cuexcepția celei în care trãim și a celei în care vom trãi.„Tihna“ în ches tiune se subțiazã pe zi ce trece; într-ozi o sã dis pa rã de tot. În istorie, suntem mereu înpra gul dezastrului. E ceea ce o face interesantã, ceeace ne face s-o urâm, sã nu reușim sã ne rupem de ea.
*
E ca și sigur cã secolul al XXI-lea, mult mai avan –
sat decât al nostru, îi va privi pe Hitler și pe Stalinca pe niște dulci copii.
*
Basilide, gnosticul, e unul din puținii care-au înțe –
les, la începutul erei noastre, ceea ce azi este un loccomun, anume cã omenirea, dacã vrea sã se mân -tuiascã, trebuie sã reintre în limi tele ei naturale prinîntoarcerea la ignoranțã, veritabil semn de izbãvire.
127Gânduri sugrumate

Acest loc comun, sã ne grãbim a preciza, încã
rãmâne clandestin: toți șușotesc, dar nimeni nu cu -tea zã sã-l strige-n gura mare. Când va deveni slo -gan, un important pas înainte va fi fost fãcut.
*
În viața de toate zilele, oamenii dau dovadã de
chib zuințã; puși în fața unor opțiuni cruciale, acțio –
neazã la întâmplare, și nu înțelegi nimic din dra meleindividuale sau colective dacã pierzi din vedere acestcomportament neașteptat. Ni meni n-ar trebui sã se
aplece asupra istoriei dacã nu observã cât de rar semanifestã de-a lungul ei instinctul de conservare.Totul se petrece ca și cum reflexul de apãrare n-arfuncționa decât în fața unui pericol minor și ar încetaîn fața ma rilor dezastre.
*
Priviți mutra celui care a reușit, care a tras, indi –
ferent în ce domeniu. Nu veți descoperi la el nici ceamai micã urmã de milã. Din acest aluat e plãmãditdușmanul .
*
Zile în șir, pofta de a comite un atentat contra
celor cinci continente, fãrã a reflecta mãcar o clipãla mijloace .
*
Energia mea prinde aripi doar în afara timpu lui ,
și mã simt un adevãrat Hercule de îndatã ce mã 128
Demiurgul cel rãu

imaginez într-un univers unde înseși con dițiile actu –
lui sunt suprimate.
*
„Oroarea și extazul în fața vieții“ — trãite simul –
tan, ca o experiențã înlãuntrul aceleiași clipe, în fiececlipã.
*
Cantitatea de obosealã care se odihnește în creie –
rul meu!
*
Am în comun cu Diavolul posomorala, sunt ca
și el un melancolic prin decret divin.
*
Cãrțile pe care le citesc cu cel mai mare in teres
trateazã despre misticã și despre dieteticã. Sã fievreun raport între ele? Neîndoielnic, în mãsura încare mistica implicã asceza, adicã regimul, și maiexact dieta.
*
„Nu mânca decât ce-ai semãnat și ai cules cu
mâna ta“ — aceastã recomandare a înțelepciuniivedice e atât de legitimã și de convingãtoare, încât,furioși cã n-o putem urma, am vrea sã postim pânãmurim de foame.
*
Lungit în pat, închid ochii. Deodatã, se cascã un
hãu, ca un puț care, în cãutarea apei, ar sfredeli 129Gânduri sugrumate

pãmântul cu o vitezã amețitoare. Sorbit de aceastã
frenezie, în acest gol ce se naște pe sine la nesfârșit,mã confund cu principiul ce gene reazã abisul și,fericire nesperatã, îmi gãsesc astfel o ocupație șichiar o misiune.
*
Când Pyrrhon discuta cu cineva, dacã inter locu –
torul pleca, el continua sã vorbeascã, ca și cum nuse întâmplase nimic. La aceastã forțã a indiferenței,la aceastã disciplinã a disprețului râvnesc cu înfri -gurarea unui smintit.
*
Ce așteaptã de la noi un prieten? — Sã-l me na –
jãm, sã-l mințim, sã-l consolãm, iar toate astea cerostenealã, efort de gândire, autocontrol. Per manentagrijã pentru delicatețe pe care-o pre su pune prieteniae contra firii. De-ar veni mai repede indiferenții saudușmanii, sã putem respira un moment!
*
Cu gândul la mizeriile mele trecute și viitoare,
le-am neglijat pe ale prezentului: ceea ce mi-a permissã le suport mai ușor decât dacã le în fruntam cutoate rezervele mele de energie.
*
Somnul ar folosi la ceva dacã, de fiecare datã când
adormim, am face un exercițiu, o repetiție a morții;
dupã câțiva ani de antrenament, moar tea și-ar pierde 130
Demiurgul cel rãu

orice prestigiu și nu ne-ar mai apãrea decât ca o
formalitate ori ca o tracasare.
*
În evoluția unui spirit ce-și lichideazã una dupã
alta prejudecãțile, survine un moment când îi estela fel de ușor sã devinã un sfânt ori un escroc deorice soi.
*
Rareori calificãm cruzimea — trãsãtura noas trã
cea mai veche — drept stângace, simulatã, aparen tã,denumiri potrivite în schimb pentru bunãtate, care,recentã, abia dobânditã, nu are rãdãcini adânci: e oinvenție târzie, netransmi sibilã, pe care fiecare sestrãduiește s-o inventeze din nou și nu reușeștedecât cu intermitențe, în momentele când își uitãpropria naturã, când triumfã asupra strã moșilor sãiși asupra lui însuși.
*
Adesea îmi imaginez cã urc pe acoperiș, cã mã
cuprinde amețeala, apoi, pe punctul de a cãdea, cãscot un strigãt. A „imagina“ nu e cu vântul potrivit,pentru cã sunt silitsã-mi imagi nez asta. La fel tre –
buie sã vinã și gândul crimei.
*
Dacã vrem sã ne gândim mereu la cineva, dacã
vrem sã nu-l uitãm niciodatã, sã ne legãm de el pentruvecie, nu trebuie sã-l iubim, ci sã-l urâm. Potrivit
131Gânduri sugrumate

unei credințe hinduse, anumiți demoni sunt fructul
dorinței — formulatã într-o viațã anterioarã — dea ne incarna într-o ființã îndârjitã contra lui Dum -nezeu, spre a putea gân di la el și mai mult, și pentrua-l avea mereu în minte.
*
Moartea e savoarea existenței. Doar ea dã gust
clipelor, doar ea le alungã monotonia. Ei îi da torãmaproape totul. Iar datoria de onoare pe care consim -țim sã i-o plãtim din când în când e tot ce poate fimai reconfortant pe pãmânt.
*
Durerea își duce la capãt misiunea în timpul nop –
ților de nesomn, când se împlinește și se des chideca o floare. E atunci nemãrginitã ca noap tea, pecare-o imitã .
*
N-ar trebui sã simțim nici un fel de neliniște atâta
timp cât dispunem de ideea de nenoroc. De îndatãce-o invocãm, ne liniștim, suportãm ori ce, suntemaproape mulțumiți sã îndurãm nedreptãți și handi -capuri. Cum orice devine, cu ajutorul ei, explicabil,nu trebuie sã ne mirãm cã imbecili și spirite luciderecurg la ea deo potrivã. Cãci ea nu e o explicație: eînsãși Ex pli cația, pe care toate celelalte, prin eșecullor ine vitabil, o întãresc.
132
Demiurgul cel rãu

*
De îndatã ce scormonim cea mai neînsemnatã
amintire, suntem în stare sã plesnim de furie.
*
De unde vine aceastã viziune monotonã, când
bolile ce-au provocat-o și întreținut-o sunt atât dediverse? Explicația este cã le-a asimilat și nu a pãs -trat din ele decât esența, care le e, tuturora, comunã.
*
E pãlãvrãgealã orice discuție cu cel care n-a suferit.
*
Miezul nopții. Tensiune vecinã cu epilepsia. Poftã
de-a face sã sarã totul în aer, sforțãri ca sã nu explo -dez. Haos iminent.
Poți sã nu valorezi nimic prin tine însuți, și sã fii
cineva prin ceea ce simți. Dar poți la fel de bine sã
nu fii la înãlțimea senzațiilor tale.
*
În teorie, îmi pasã la fel de puțin cã trãiesc ori cã
mor; în practicã, sunt muncit de toate spai mele cecascã un abis între viațã și moarte.
*
Animalele, pãsãrile, insectele au rezolvat totul
dintotdeauna. De ce-am vrea noi sã fim mai ceva 133Gânduri sugrumate

decât ele? Naturii îi repugnã originali tatea, ea îl refu –
zã, îl detestã pe om.
*
Suferința e pentru unii o necesitate, o poftã și o
împlinire. Ei se simt, oriunde, diminuați — mai pu -țin în infern.
*
În sângele meu, o inepuizabilã picãturã de oțet:
cãrei ursitoare i-o datorez?
*
Invidiosul nu-ți iartã nimic: te va invidia pânã
și pentru înfrângerile, pentru umilințele tale.
*
Mediocritatea mâhnirii mele la înmormântãri.
Imposibil sã-i plâng pe rãposați; în schimb, oricenaștere mã consterneazã. E de neînțeles, e o nebu – nie cã un nou-nãscut poate fi arãtat , cã este exhibat
acest dezastru virtual și cã se poate face din astaprilej de veselie.
*
Ești obsedat de detașare, de puritate, de nir vŸna,
și totuși cineva înlãuntrul tãu îți șoptește: „Dac-ai avea
curajul sã-ți exprimi dorința cea mai secretã, ai spu -ne: «Aș vrea sã fi inventat toate viciile.»”
*
Nu folosește la nimic sã fii un monstru dacã nu
ești dublat de un teoretician al „monstruosului“. 134
Demiurgul cel rãu

*
Ai lãsat sã se ofileascã tot ce era mai bun în tine.
Sã fi fost mai atent, nu ți-ai fi trãdat adevãratavocație, aceea de tiran ori de sihastru.
*
A-ți cãuta mereu, ție însuți, pricinã, e dovada cã
ești obsedat de adevãr și dreptate; în seamnã sã-lataci, sã-l lovești pe adevãratul vinovat. Din pãcate,înseamnã și sã-l timorezi și sã-i tai tot elanul,fãcându-l astfel incapabil sã se schimbe în bine.
*
Acele furii ce te despoaie de piele, de carne, și
fac din tine un schelet care tremurã!
*
Dupã anume nopți, ar trebui sã ne schimbãm
numele, cãci cu adevãrat nu mai suntem aceiași.
*
Cine ești? — Un strãin : pentru poliție, pentru
Dumnezeu, pentru mine însumi.
*
De ani și ani, mã extaziez în fața virtuților Deta –
șãrii, dar nu e zi sã nu fac o crizã de furie care, dacãn-aș reprima-o, ar justifica o internare. Aceste con -vulsii au loc cel mai adesea fãrã martori, dar, la dreptvorbind, mai totdeauna din cauza cuiva. Delirurile
135Gânduri sugrumate

mele n-au ținutã: sunt prea plebee, prea prozaice ca
sã se poatã lipsi de o cauzã.
*
Îmi e cu neputințã sã tratez despre ceva exterior,
obiectiv, impersonal; excepție fac bolile , adicã ceea
ce, la ceilalți, mã duce cu gândul la mine.
*
Deprimarea pe care-o exprimã ochii gori lei. Un
mamifer funebru. Din privirea lui mã trag eu.
*
Indiferent cã ne gândim la individ sau la ome –
nire în ansamblul ei, nu trebuie sã confun dãm aînainta cu a progresa, decât dacã admitem cã a mergespre moarte e un progres .
*
Se pare cã Pãmântul e vechi de vreo cinci miliar –
de de ani, viața doar de douã sau trei. Aceste cifreconțin toate consolãrile posibile. Ar trebui sã ni le
amin tim în clipele când ne luãm în serios, când
îndrãz nim sã suferim.
*
Cu cât te bâlbâi mai tare, cu atât te silești sã scrii
mai bine. Te rãzbuni astfel cã n-ai putut sã fii orator.Bâlbâitul e un stilist înnãscut.
136
Demiurgul cel rãu

*
Sunt greu de înțeles firile fecunde, generoase, ori –
când fericite sã se afle-n treabã, sã producã. Energialor pare nemãrginitã, și cu toate astea nu-i putempizmui. Ei pot fi orice, pentru cã-n fond nu suntnimic: fantoșe dinamice, nulitãți dãruite cu talenteinepuizabile.
*
Ceea ce mã împiedicã sã cobor în arenã e faptul
cã vãd acolo prea mulți inși pe care-i admir dar pecare nu-i pot stima, într-atât îmi par de naivi. De cei-aș provoca, de ce m-aș mãsura cu ei pe-aceeașipistã? Lehametea mea îmi dã as emenea superiori –
tate, cã nu-i vãd ajungându-mã din urmã vreodatã.
*
Poți sã te gândești în fiecare zi la moarte și totuși
sã perseverezi senin în ființã; nu la fel se întâmplãdacã te gândești mereu la ceasul în care vei muri; cel
care n-ar avea în minte decât aceas tã clipã ar comiteun atentat contra tuturor ce lorlalte.
*
Unii se mirã cã Franța, națiune frivolã, l-a dat pe
un Rancé, fondatorul celui mai auster ordin monas -tic; poate și mai mult al trebui sã ne mire cã Italia,națiune și mai frivolã, l-a dat pe Leo pardi, cel maigrav dintre toți poeții.
137Gânduri sugrumate

*
Drama Germaniei e cã n-a avut un Mon taigne.
Ce șansã pentru Franța — sã fi început cu un sceptic!
*
Dezgustat de națiuni, îmi întorc privirile cãtre
Mongolia, unde trebuie sã fie plãcut de trãit, un desunt mai mulți cai decât oameni, unde hidosulyahoo * încã n-a triumfat.
*
Orice idee fecundã se transformã în pseu doidee,
degenereazã în credințã. Numai ideea sterilã își pãs -treazã statutul de idee.
*
Mã credeam mai puțin vanitos decât alții: un vis
recent avea sã mã trezeascã la realitate. Se fãcea cãmurisem. Mi se aduce un sicriu simplu din brad.„Puteați mãcar sã-l lãcuiți puțin!“ — am strigat, apoim-am repezit la ciocli ca sã-i lovesc. A urmat o în -cãie rare. Apoi trezirea, și rușinea.
*
Aceastã febrã ce nu duce la nici o revelație, ce nu
e purtãtoarea nici unei idei, dar care-ți dã un sen -timent de putere cvasidivin ce dispar e de cum încerci
138
Demiurgul cel rãu * Yahoo , cuvânt inventat de Jonathan Swift ( Cãlãtoriile lui
Gulliver ) pentru a desemna niște umanoizi degenerați, dintr-o
imaginarã țarã a cailor. ( N.t.)

sã-l definești — la ce corespunde ea oare, și la ce-ar
putea folosi? Poate cã n-are nici o noimã, poate cãmerge mai departe decât orice experiențã meta -fizicã.
*
Fericirea e sã fii în afara celor patru pereți, sã
umbli, sã privești, sã te amesteci cu lucrurile. Dacãte așezi, te copleșește tot ce e mai rãu în tine. Omuln-a fost creat pentru a fi țintuit pe un scaun. Dar poatenici nu merita ceva mai bun.
*
În timpul insomniilor, în chip de consolare, îmi
spun cã aceste ceasuri de care devin con știent lesmulg neantului și cã, dacã aș fi dormit, ele nu mi-arfi aparținut, ba nici nu ar fi existat vreodatã.
*
„Sã te pierzi în Dumnezeu“ — aceastã frazã, un
clișeu pentru credincios, capãtã valoare de reve lațiepentru necredincios, care vede în ea o aventurã dori -tã și imposibilã, disperat fiind cã nu poate și el sãse rãtãceascã în ceva sau, și mai bine, în cineva.
*
— Cine e superficial? Cine este profund? — A
merge foarte departe în frivolitate înseamnã a încetasã fii frivol; sã atingi o limitã, fie și-n farsã, înseam –
nã sã te apropii de extremitãți pe care, în domeniullui, cutare metafizician nici nu le viseazã.
139Gânduri sugrumate

*
Un elefant n-ar supraviețui acelor crize de des –
curajare ce coincid cu o cruzime pe punctul de a sestinge și care, stingându-se, te topește de pe picioare.Toate organele sunt afectate: calamitate visceralã,senzație de harababurã gastricã, de neputințã de adigera aceastã lume.
*
Omul, acest exterminator, e pornit împotriva a
tot ce trãiește, a tot ce mișcã: în curând se va vorbide ultimul pãduche.
*
În rãzboiul Troiei, câți zei de o parte, atâția și de
cealaltã. Era o viziune justã și elegantã, de care mo -dernii, prea pãtimași sau prea vulgari, sunt inca -pa bili, ei care vor ca judecata sã fie numaidecâtpãrti nitoare. Homer, la începutu rile civilizației, îșioferea luxul obiectivitãții; la ce lãlalt pol, într-o epo -cã târzie ca a noastrã, nu mai e loc decât pentru ati –
tudine .
*
Singur, chiar stând degeaba, nu-ți irosești timpul.
Cu alții, aproape totdeauna ți-l pierzi de pomanã.Nici o discuție cu tine însuți nu poate fi întru totulsterilã: neapãrat apare ceva, fie mãcar speranța de a
te regãsi într-o zi.
140
Demiurgul cel rãu

*
Atâta timp cât invidiezi reușita altuia, chiar și a
unui zeu, ești un sclav jalnic la fel ca toți ceilalți.
*
Orice ființã este un imn distrus.
*
Dacã e sã-l credem pe Tolstoi, n-ar trebui sã ne
dorim decât moartea, de vreme ce aceastã dorințã,împlinindu-se negreșit, nu va fi o amãgire ca toatecelelalte.
Nu ține totuși de esența dorinței sã aspiri la
orice — cu excepția morții? A dori înseamnã a nu
vrea sã mori. Așadar, dacã începi sã dorești moar -tea, înseamnã cã dorința e deturnatã de la funcțiaei; e o dorințã deviatã, îndreptatã contra celorlaltedorințe, menite, toate, sã decep ționeze, în timp ceaceasta își ține totdeauna promisiunea. A miza peea înseamnã sã câștigi la sigur, sã câștigi orice-ar fi:ea nu înșalã, nu poate sã înșele. Dar ceea ce așteptãmde la o do rințã e tocmai sã ne înșele. Cã se realizeazãsau nu, conteazã mai puțin; important e sã ne ascun -dã adevãrul. Dacã ni-l dezvãluie, își trãdeazã misiu -nea, se compromite și se reneagã, și prin urmaretrebuie tãiatã de pe lista dorințelor.
*
Oricât mã atrage budismul, catarismul sau orice
alt sistem sau dogmã, pãstrez un fond de scepti cism 141Gânduri sugrumate

pe care nimic nu-l va putea știrbi vreodatã și la care
revin mereu, dupã fiecar e din entuziasmele mele.
Acest scepticism, cã e conge nital, cã-i dobândit, îmi
apare ca o certitudine și chiar ca o izbãvire, cândorice altã formã de mântuire își pierde virtuțile orimã respinge.
*
Ceilalți nu au sentimentul de a fi niște șarla –
tani — deși sunt; cât despre mine… sunt tot atât cași ei, însã o știu și sufãr pentru asta.
*
Nu-i pueril sã-mi pese cã-mi sabotez neînce tat
facultãțile? ăi totuși, în loc sã mã flateze, evidențaneîmplinirii mele mã demoralizeazã, mã dãrâmã.Oare m-am otrãvit cu clarviziune ca sã sfârșesc aici?Târãsc dupã mine resturi de demnitate ce mã dez -onoreazã.
*
Doar scriitorul fãrã cititori își poate permite luxul
de a fi sincer. El nu se adreseazã nimãnui: cel multlui însuși.
*
O viațã bogatã nu e, în cel mai bun caz, decât un
echilibru de neajunsuri.
*
Când știi cã orice problemã e doar o falsã pro –
blemã, mântuirea este periculos de aproape. 142
Demiurgul cel rãu

*
Scepticismul — un exercițiu de defascinație.
*
Pânã la urmã, totul se reduce la dorințã sau la
absența dorinței. Restul e nuanțã.
*
Atâta am vorbit de rãu viața, încât, dorind într-un
sfârșit sã-i fac dreptate, gãsesc numai cuvinte caresunã fals.

III
Uneori gândim cã e mai bine sã ne realizãm decât
sã ne lãsãm în voia soartei, alteori gândim contrarul.ăi într-un caz, și-n celãlalt, avem întru totul dreptate.
*
Virtuțile noastre, departe de a se susține una pe
alta, se pizmuiesc și se exclud reciproc. Când deve -nim conștienți de rãzboiul pe care îl poar tã, înce –
pem sã le repudiem rând pe rând, fericiți cã nu maitrebuie sã ne ostenim pentru nici una dintre ele.
*
Nu cerem libertatea, ci aparențe de libertate. Pen –
tru aceste simulacre se zbate omul dintot dea una. Dealtfel libertatea nefiind, cum s-a spus, decât o sen -zație, care e diferența între a fi și a se crede liber?
*
Orice act, ca atare, e posibil doar pentru cã am
rupt cu Paradisul, a cãrui amintire, otrãvindu-ne cli -pele, face din fiecare om un înger de moralizat.
144
Demiurgul cel rãu

*
Rugãciunile pe care le înãbușim în noi iz buc nesc
în sarcasme.
*
Ai sentimentul cã ești cineva doar când pui la cale
vreo nelegiuire.
*
Dacã îți faci din îndoialã un țel, ea poate consola
întocmai ca și credința. ăi îndoiala e capabilã defervoare, și ea, în felul ei, învinge orice perplexitate,și ea are rãspuns la orice întrebare. Cum se explicãatunci proasta ei reputație? — Prin aceea cã e mairarã decât credința, mai greu de abordat și maimisterioasã. Imposibil sã-ți imagi nezi ce se întâmplãîn casa celui ce se îndoiește…
*
În piațã, un puști de vreo cinci ani se zbate, se
zvârcolește, zbiarã. Niște cumetre sar, încearcã sã-lpotoleascã. El îi dã înainte și mai dihai, se pros tește,întrece orice mãsurã. Cu cât îl privești, cu atât ai vreasã-i sucești gâtul. Maicã-sa, în țelegând în sfârșit cã-icazul sã-l ducã de acolo, îl implorã pe furios: „Vino,comoara mea!“ — Te gândești — cu câtã satisfacție!— la Calvin, pentru care copiii sunt „mici scârnãvii“,sau la Freud, care-i trateazã de „perverși polimorfi“.ăi unul, și celãlalt ar fi spus cu plãcere: „Lãsați miciimonștri sã vinã la mine!“
145Gânduri sugrumate

*
În hotãrârea de a renunța la mântuire nu intrã
nimic diabolic, cãci, dac-ar fi așa, de unde ar veni seni – nãtatea ce însoțește aceastã hotãrâre? Nimic diabolicnu te face senin. În preajma De monului ești, dim -potrivã, morocãnos. E cazul meu… De aceea, sen inã –
tatea mea e de scurtã dura tã: doar cât mã hotã rãscs-o termin cu mântuirea. Din fericire mã decid adeseas-o fac, și, de fiecare datã, ce pace pogoarã peste mine!
*
Sã te scoli dis-de-dimineațã, plin de avânt și ener –
gie, perfect capabil sã comiți o mârșãvie rarã.
*
„Sunt liber în ultimul grad“ — aceste cuvinte l-au
ridicat în ziua aceea pe cerșetorul ce le rostea maipresus de filozofi, de cuceritori și de sfinți, de vremece nici unul din ei, în culmea carierei sale, n-a cutezatsã invoce asemenea izbândã.
*
Ratatul e un om ca noi toți, cu diferența cã el n-a
consimțit sã respecte regula jocului. De aceea îlblamãm și îl ocolim, îl dușmãnim pentru cã a dez -vãluit secretul nostru, îl considerãm, pe bunã drep – tate, un mizerabil și un trãdãtor.
*
Smuls din somn de întrebarea: „Unde se duce
clipa aceasta? — La moarte“, am rãspuns, și ime -diat am adormit din nou.
146
Demiurgul cel rãu

*
N-ar trebui sã credem decât în explicațiile date
de fiziologie și de teologie. Tot ce se si tu e azã întreacestea douã nu are nici o importanțã.
*
Plãcerea ce-o simțim de-a prevedea o catastro fã
scade pe mãsurã ce ea se apropie, și dispare completde îndatã ce se produce.
*
Înțelepciunea ne deghizeazã rãnile: ne învațã cum
sã sângerãm pe ascuns.
*
Momentul critic pentru un profet e acela când
sfârșește prin a se pãtrunde de ceea ce spune, cânde sedus de propriile profeții. De acum îna inte, sclavși automat, nu va face decât sã regrete vremea încare, liber fiind, vestea dezastre fãrã sã creadã în eleprea mult, vremea în care-și nãscocea fiori.
Nu-i ușor sã faci cu sinceritate pe Isaia și Ieremia.
De aceea, majoritatea profeților preferã sã fie impos –
tori.
*
Tot ce ni se întâmplã, tot ce conteazã pentru noi
nu prezintã nici un interes pentru ceilalți; ar trebuisã ne elaborãm regulile de conduitã pornind de laacea stã evidențã. Un om cu judecatã ar trebui sã pro –
scrie din vocabularul sãu intim cuvântul eveniment .
147Gânduri sugrumate

*
Cel care n-a murit de tânãr meritã sã moarã.
*
Nimic nu te împacã mai mult cu tine însuți decât
sã adormi cu viziunea clarã a tarelor tale, pe care pânã
atunci nu îndrãzneai sã ți le mãrturisești, ba chiarle ignorai.
*
Toate se sting și se degradeazã la o ființã, în afarã
de privire și voce: fãrã acestea, n-am mai putea recu -noaște pe nimeni la capãtul câtorva ani.
*
În chiar acest moment, cam peste tot, mii și mii
de inși sunt pe cale sã-și dea ultima suflare, în timpce eu, cramponat de stilou, caut în van un cuvântpen tru a le comenta agonia.
*
Sã meditezi îndelung la o faptã, fie și odioa sã,
sã-ți nãscocești scrupule și sã te încâlcești în ele aratãcã încã îți pasã de semenii tãi, cã-ți pla ce sã te chinuidin cauza lor.
…Nu mã voi considera eliberat decât în ziua în
care, la fel ca asasinii și înțelepții, îmi voi fi curãțatconștiința de toate gunoaiele remușcãrii.
148
Demiurgul cel rãu

*
Sunt sãtul sã fiu eu și totuși îi rog neîncetat pe
zei sã mã redea mie însumi.
*
Sã regreți înseamnã sã deliberezi în trecut, sã sub –
stitui eventualul ireparabilului, sã trișezi sfâși indu-te.
*
Desigur, delirul e mai frumos decât îndoiala, dar
îndoiala este mai trainicã .
*
Scepticismul este credința spiritelor fluctuante.
*
Sã vezi în calomnie vorbe, doar vorbe, e uni ca
modalitate de a o suporta fãrã sã suferi. Sã dez arti –
culãm orice afirmație fãcutã împotriva noastrã, sãizolãm fiecare vocabulã, s-o tratãm cu disprețul pe
care-l meritã un adjectiv, un substantiv, un adverb.
…Dacã nu, sã-l lichidãm imediat pe calomniator.
*
Pretențiile noastre de a atinge detașarea nu ne
ajutã sã prevenim loviturile, ci sã le „mistuim“. Înorice umilințã, existã o primã și o a doua fazã.
149Gânduri sugrumate

Cochetãria noastrã cu înțelepciunea se do vedește
utilã doar în timpul celei de-a doua.
*
Locul pe care îl ocupi în „univers“: un punct, și
nici atât! De ce te-ai frãmânta când, în mod evident,ești atât de puțin? Fãcând aceastã con statare, te cal -mezi imediat: pe viitor, gata cu zbuciumul, gata cudelirurile metafizice și așa mai departe. Apoi, punc -tul pomenit se dilatã, se umflã, se substituie uni ver -sului. ăi totul o ia de la capãt.
*
A cunoaște înseamnã a discerne importanța Iluziei,
cuvânt-cheie, la fel de esențial și pentru VedŸnta , și
pentru Romanțã, singurele modalitãți de a traduceexperiența irealitãții.
*
La British Museum, în fața mumiei unei cântãrețe
cãreia i se vedeau unghiuțele ieșind de sub feșe, îmiamintesc cã am jurat sã nu mai spun niciodatã: eu…
*
Existã un singur semn ce aratã cã ai înțeles totul:
sã plângi fãrã motiv .
*
În nevoia omului de a se ruga intrã în bunã mã –
surã frica de o iminentã prãbușire a creierului. 150
Demiurgul cel rãu

*
Fericirea și nefericirea fiind rele aproape în aceeași
mãsurã, unica modalitate de a le evita este sã deve -nim exteriori fațã de toate cele.
*
Când îmi petrec zile în șir cu texte ce trateazã
doar despre seninãtate, contemplație și renun țare,mã apucã pofta sã ies în stradã și sã turtesc mutraprimului ins care-mi iese în cale.
*
Dovada cã aceastã lume nu e o reușitã: te poți
compara, fãrã sã fii deplasat, cu Cel socotit a-i ficreatorul, dar nu cu Napoleon și nici mãcar cu unvagabond, mai ales dacã acesta din urmã e desã -vârșit în genul lui.
*
„Nu s-a priceput sã facã mai bine “ — aceastã afir –
mație a unui pãgân despre Providențã, nici un Pãrinteal Bisericii n-a fost destul de onest ca sã i-o aplicelui Dumnezeu.
*
Cuvântul și tãcerea. Te simți mai în siguranțã
lângã un nebun care vorbește decât lângã nebu nulce nu deschide gura.
*
Dacã o erezie creștinã, indiferent care, ar fi trium –
fat, ea nu s-ar fi încurcat în nuanțe. Mai teme rarã 151Gânduri sugrumate

decât Biserica, ea ar fi fost și mai intole rantã, fiind
mai convinsã. Îndoiala nu e îngãduitã: catarii, dacãînvingeau, i-ar fi depãșit pe inchizitori.
Pentru orice victimã, oricât de nobilã, sã avem
o milã fãrã iluzii.
*
Ceea ce rãmâne dintr-un filozof e temperamentul
lui, ceea ce-l face sã uite de sine , sã cedeze contra –
dicțiilor, capriciilor sale, unor reacții in compatibilecu liniile esențiale ale sistemului sãu. Dacã ținteșteadevãrul, trebuie sã se eman cipeze de orice grijãpen tru coerențã. Sã exprime doar ce gândește și nuce a hotãrât sã gândeascã. Cu cât va fi mai viu, cu atât
își va urma sinele, și nu va supraviețui decât nesin -chisindu-se de ceea ce ar trebui sã creadã.
*
Ca sã meditezi asupra vacuitãții, vremelniciei,
nirvŸnei, cea mai bunã poziție e culcat sau pe vine.E chiar poziția în care aceste teme au fost con cepute.
Numai în Occident se gândește în picioare . De
aici, pesemne, caracterul supãrãtor de pozitiv alfilozo fiei sale.
*
Nu putem suporta o insultã decât imaginându-ne
scenele revanșei, ale victoriei pe care o vom obține
cândva asupra mizerabilului care ne-a umilit. Fãrãaceastã perspectivã, am cãdea pra dã unor tulburãrice-ar înnoi radical Nebunia.
152
Demiurgul cel rãu

*
Orice agonie este în sine demnã de interes: cea
mai interesantã rãmâne totuși a cinicului, a celui careo disprețuiește în teorie .
*
Ce nume poartã osul pe care îl ating? ăi ce putem
avea în comun, elși cu mine ? Ar trebui sã reluãm
exercițiul cu altã parte a trupului și sã continuãmpânã în clipa când nimic nu mai este al nostru .
*
Sã ai deopotrivã gustul provocãrii și al anoni –
matului, sã fii, prin instinct, un zurbagiu iar princon vingere un cadavru!
*
Dupã atâți și atâți trãitori pe pãmânt, care-au
murit cu toții , — ce chin sã mori la rându-ți și sã în –
cerci, ca și ei, aceeași teamã prosteascã! Cum sãexplici cã dãinuie și-acum, cã nu-i secãtuitã sau discre -ditatã, cã încã o poți simți la fel ca primul muritor?
*
Sihastrul nu-și asumã rãspunderi decât fațã de
sine sau fațã de toți; în nici un caz fațã de cineva .
Cauți refugiu în singurãtate ca sã nu ai pe nimeniîn cârcã: tu însuți și universul, e destul.
*
Dacã aș fi sigur cã mântuirea mi-e indiferentã,
aș fi de departe omul cel mai fericit de pe pã mânt. 153Gânduri sugrumate

*
Ca sã te regãsești, nimic mai bun decât sã fii
„uitat“. Sã nu stea nimeni între tine și ceea ce con –
teazã. Ceilalți, cu cât te ocolesc, cu atât îți aduc maiaproape desãvârșirea: ei te salveazã pãrãsindu-te .
*
Îndoielile mele în ce privește Providența nu du –
reazã niciodatã prea mult: cine, afarã de ea, ar fi înmãsurã sã ne împartã cu atâta punctua litate rațiade înfrângere cotidianã?
*
„Nu trebuie sã pui nimic la inimã“ — își repetã
cel care se înfurie pe sine de câte ori su ferã, și carenu scapã nici un prilej ca sã sufere.
*
În fiecare individ, fanaticul se rãzboiește cu impos –
torul; de aceea nu știm niciodatã cuisã ne adresãm.
*
— „La ce lucrați? Ce pregãtiți?“
ăi-ar fi permis cineva sã punã astfel de întrebãri
unui Pyrrhon sau unui Lao Zi? Iar dacã nu puteaufi puse idolilor noștri, nu concepem sã ne fie pusenici nouã.
*
Din fire sunt atât de refractar la cea mai neîn –
semnatã acțiune, încât, ca sã mã hotãrãsc la ceva, 154
Demiurgul cel rãu

trebuie mai întâi sã citesc biografia lui Alexandru
sau a lui Genghis-Han.
*
Ceea ce face bãtrânețea suportabilã e probabil
plãcerea de a-i vedea dispãrând unul câte unul petoți cei care au crezut în noi și pe care n-o sã-i maiputem dezamãgi.
*
Îmi place sã glosez pe marginea cãderii, îmi place
sã trãiesc ca parazit al Pãcatului originar.
*
Dac-am putea sã devenim de neumilit !
*
Contrar afirmației curente, suferințele ne lea gã,
ne țintuiesc de viațã: sunt suferințele noastre și suntem
mândri cã le putem îndura, ele atestã calitatea noastrãde ființe și nu de spectre. Iar orgoliul de a suferi esteatât de virulent, cã singurul ce-l depãșește este acelade a fi suferit deja.
*
Îndârjindu-se sã salveze trecutul, regretul este
unicul nostru recurs contra manevrelor uitãrii: ceeste el în fond, dacã nu memoria ce trece la atac ?
Reînviind tot alte episoade și deformându-le dupãplac, regretul ne oferã toate versiunile dorite ale viețiinoastre, astfel încât pe drept se poate spune cã da –
toritã lui ea ni se pare deo po trivã jalnicã și fericitã.
155Gânduri sugrumate

*
Orice formulã teoreticã, dacã apare-n somn, îl
întrerupe. Visele sunt evenimente. Dacã însã un visse transformã în problemã ori sfârșește cu o desco –
perire, ne trezim tresãrind. „Gânditul“ în somn e oanomalie, frecventã la cei cu dificul tãți respiratorii,la cei cu somnul chinuit, cãci suferințele lor culmi -neazã în definiții, noapte de noapte.
*
Ne martirizãm, ne creãm, cu mii de chinuri, o
„con științã“; iar mai apoi ne dãm seama cu groazãcã nu ne mai putem descotorosi de ea.
*
Indispoziția consecutivã comiterii unei josnicii e
starea cea mai propice autoreflecției, ba chiar se con –
fundã cu ea. Ce-i de mirare cã, de câte ori te cuprinde,ai sentimentul cã în sfârșit te cunoști?
*
E subversiv doar spiritul ce pune în cauzã obli –
gația de a exista; toți ceilalți, cu anarhiștii în frunte,pactizeazã cu ordinea stabilitã.
*
Epocile mele preferate: cea a cavernelor și se colul
Luminilor. 156
Demiurgul cel rãu

Nu uit însã cã din caverne a ieșit Istoria, iar din
saloane Ghilotina.
*
Pretutindeni, carne pe bani. Dar ce poate sã va –
loreze o carne subvenționatã? Înainte se procrea dinconvingere sau din întâmplare; azi, pentru a încasa
subsidii. Acest exces de mercan tilism nu poate sã nu
dãuneze calitãții spermatozoi dului.
*
A cãuta un sens vreunui lucru ține nu atât de
naivitate, cât de masochism.
*
Sã devenim conștienți de totala, de radicala
noastrã destructibilitate — exact asta e mântu i rea.Dar sã ne știm, în fiece clipã, destructibili înseamnãsã ne împotrivim tendințelor noastre cele mai pro –
funde. Sã fie mântuirea o faptã contra firii?
*
Frivol și dezlânat, un diletant în toate, nu voi fi
cunoscut pânã la capãt decât neajunsul de a mã finãscut.
*
Ar trebui sã filozofãm ca și cum „filozofia“ n-ar
exista, așa cum ar face-o un troglodit fascinat ori în -grozit de urgiile ce se petrec sub ochii lui.
157Gânduri sugrumate

*
Sã te bucuri de durerea ta — sentimentul, chiar și
expresia se gãsesc în Homer, cu titlu de ex cepție,firește. Ca sã se generalizeze, va trebui sã așteptãmvremuri mai noi. E cale lungã de la epopee la jur -nalul intim.
*
Nu te-ar interesa ființele dacã n-ai spera sã întâl –
nești cândva pe unul mai încolțit decât tine.
*
ăobolanii închiși într-un spațiu redus și hrã niți
doar cu aceste chimicale pe care le-nghițim și noidevin, se pare, mai rãi și mai agresivi.
Condamnați, pe mãsurã ce se înmulțesc, sã se
înghesuie unii peste alții, oamenii se vor urî maimult ca oricând, vor inventa chiar forme de urãnemaivãzute, se vor sfâșia între ei cum n-au fãcut-onicicând, în fine un rãzboi civil universal va iz bucni— și nu din cauza revendicãrilor, ci pentru cã ome -nirea nu va mai suporta spectacolul pe care și-l oferãea însãși. Încã de pe acum, dacã preț de o clipã și-arîntrezãri totviitorul, n-ar face un pas mai departe
de clipa aceea.
*
Adevãrata singurãtate e doar atunci când te gân –
dești la urgența unei rugãciuni — a unei rugãciuni
posterioare lui Dumnezeu și înseși Cre dinței. 158
Demiurgul cel rãu

*
Ar trebui sã ne spunem iarãși și iarãși cã tot ce
ne bucurã sau ne mâhnește nu înseamnã nimic, cãtotul e derizoriu și van.
…Ei bine, mi-o spun și mi-o repet în fiecare zi,
dar nu încetez sã mã bucur și sã mã întristez.
*
Suntem cu toții pe fundul unui iad unde fiece cli –
pã e un miracol.

Cuprins
Demiurgul cel rãu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Noii zei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23Paleontologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45Întâlniri cu sinuciderea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63Neizbãvitul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89Gânduri sugrumate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109