Ediția a V-a (Revăzută și adăugită) SEMĂNĂTORUL Editura online – februarie 2010… [601646]

Licență

Ediția a V-a (Revăzută și adăugită) SEMĂNĂTORUL Editura online – februarie 2010… [601646]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Nicolae Steinhardt
Între lumi
Convorbiri cu Nicolae Băciuț
Ediția a V-a (Revăzută și adăugită)
SEMĂNĂTORUL
Editura online – februarie 2010
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Ediții precedente:
BĂCIUȚ, NICOLAE
Nicolae Steinhardt. Între lumi.
Convorbiri cu Nicolae Băciuț / Nicolae Băciuț. –
Târgu-Mureș : Editura Nico, 2009
I.S.B.N. 978-973-1947-91-4
Coperta de Nicolae Băciuț
Copyright ©Nicolae Băciuț 2009
Preluat de revista Democrația, Chișinău, 2005
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Fiilor mei, Raul-Mihai și Sergiu-Paul
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

În loc de prefață
N-am fost niciodată până la Rohia. N -am dus niciodată
acest gând până la capăt – am amânat, deopotrivă din
teamă și din sfiiciune, împlinirea lui, de mai multe ori.
Și cu toate acestea l-am simțit mereu aproape pe Nicolae
Steinhardt. În primul rând prin scrisul său. Altfel, în
puținele noastre întâlniri, am avut senti mentul că N.
Steinhardt nu-și mai aparținea. El, Sihastrul de la Rohia,
era, de fiecare dată când ieșea în public, înconjurat de
puzderie de lume, de prieteni sau simpli curioși. Era o
apariție și o prezență fascinantă. Părea mai degrabă
rătăcitor printre oameni, o apariție insolită și contrariantă,
coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau
să-i fie aproape – îl priveau și -l ascultau cu religiozitate, ca
pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Și N.
Steinhardt îi agrea pe tineri. Și îi făcea bine prezența lor. Îi
privea cu bucurie și cu o anume religiozitate și el. Am
constatat acest lucru și din felul în care făcea lectura critică
a cărții tinerilor confrați.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cum n-am avut șansa să mă apropiu prea mult de N.
Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aș spune acum, cu
amărăciune – am recurs la un mod mai puțin obișnuit de a -l
cunoaște, dincolo de scrisul său, pe acest Sfânt: am început
să-i scriu și apoi să-l „provoc”, scrisoare după scrisoare, cu
câte „un lot” de întrebări.
Și astfel, încet încet, s -a născut această lume „Între
lumi”.
Sigur, o carte de dialoguri prin corespondență (pentru
mine, cel puțin, care realizasem zeci de inter viuri cu
scriitori, pe viu) a fost altceva, o experiență inedită și
singulară. Ești privat, înainte de toate, de replica spontană,
de întrebarea născută din replica interlocutorului.
“Între lumi” a rămas, din păcate, doar începutul, prefața
unei cărți pe care aș fi vrut să o realizez cu N. Steinhardt,
„încălzirea” pentru o adevărată carte de dialoguri. N -a fost
să fie!
Pentru a-i da mai multă viață cărții, am inclus și
scrisoriile lui N. Steinhardt și, în final, și câteva din
scrisorile pe care i le-am adresat eu. Este, cred eu, sper,
totuși, o carte recuperată, pe care N. Steinhardt nu ar fi
scris-o dacă n-ar fi existat „provocarea”. Ea completează, cât
de puțin, imaginea celui care a fost pentru generația mea
(optzecistă) un model, un model care, mai mult decât oricare
altă generație, aveam nevoie. Mai e, această carte,
încercarea de a prezenta un alt N. Steinhardt, pe cel care,
din „singurătatea deplină” a Rohiei, dintre viață și cărți, nu
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

refuza să comunice cu lumea. Pe toată perioada schimbului
nostru epistolar am avut senzația că N. Steinhardt, care nu
era în stare să facă rău nici unui fir de iarbă, încerca să mă
protejeze. Trecut prin atâtea, n -ar fi vrut să se răsfrângă și
asupra mea tratamentul pe care i l -au aplicat cerberii
regimului comunist. Aveam continua bănuială că scrisorile
ne sunt citite, că întârzierile inexplicabile și trucurile, cu
„destinatar necunoscut” erau „opera cititorului interpus”.
Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr
scriitor care l-a iubit și prețuit pe N.Steinhardt, pe cel care a
trăit voluptatea vieții prin voluptatea lecturii, voluptatea
trăirii prin voluptatea credinței.
Și pentru că n-am fost singur în atitudinea mea față de
N. Steinhardt, în finalul acestei cărți am inclus și un dialog
cu trei apropiați ai „Sihastrului”: Al. Paleologu (un prieten
de o viață), Mircea Oliv și Ioan Pintea, cel care i -a înseninat
bătrânețile prin prezența sa.
Și o însemnare despre prima mea întâlnire cu Rohia,
care mă aștepta de… optsprezece ani.
Autorul
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Opera în sine stă dincolo de
biografia cea mai amănunțită, mai
exactă ori mai picantă”
(4. II. 1986, Târgu-Lăpuș – data poștei)
–– Stimate N. Steinhardt, vă rog să considerați
atitudinea mea ca pe o reacție firească a unui cititor care
dorește să se informeze și care, căutând febril în dicționare
contemporane (puține, nevoie mare!) și în alte surse și
negăsind decât foarte puține date, se adresează direct celui
de care e interesat. Cred că e un privilegiu să poți face acest
lucru. Nu credeți că dincolo de lectura cărților, cititorul se
întreabă, adesea, cine e cel în tovărășia căruia a consimțit
să descopere câteva din semnele lumii? Care e biografia lui,
cum a marcat aceasta conturarea cărților sale, ce valuri ale
existenței s-au pus în calea operei sale, câtă biografie a
intrat în cărțile sale? Câtă viață atâta literatură! – parcă
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

spunea cineva. Sigur, există și biografie palpitantă în relație
cu o operă ternă. Discuția nu e de ieri, de azi, și poate
continua la nesfârșit.
Iată o pledoarie, sper nepatetică, și o întrebare care nu
poate evita pateticul: există date din biografia dv. care v -au
marcat devenirea, scrisul?
–– Stimate Nicolae Băciuț, în dicționare ați găsit nu
„puține date”, cum binevoiți a spune, ci nimic. E firesc și e
drept. Dar puteți găsi prea multe date într -un text al lui
Virgil Bulat din „Steaua” și altul al lui Ov. S.
Crohmălniceanu din „România literară” publicate atunci
când am împlinit șaptezeci de ani (1982) ori și într -un dialog
cu Maria Mailat în „Vatra” sau cu Ioan Pintea din
„Tribuna”. Și în Critică la persoana întâi am cedat ispitei
care îi pândește pe cei care au publicat puțin: aceea,
deplorabilă, de a se referi stăruitor la elemente biografice și
la ei înșiși.
Mărturisesc: nu mă pândește deloc dorința multor
amatori de literatură de a ști „cine e cel pe care -l citesc”.
M-am bucurat aflând – e mult de -atunci – că Georges
Duhamel nu-și tăinuia lipsa acestei curiozități. E poate o
dovadă de egoism, de mărginire, dar atenția mi se
concentrează asupra operei și persoana scriitorului o disting
mai mult în penumbră, estompată oarecum în aura textului,
în „haloul” ei luminos.
Cât privește partea a doua a întrebării – i -am răspuns
încă înainte de a fi fost formulată de dvs., în Opinia
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

studențească nr. 1/1986, în cadrul unei anchete despre cărți
– destin. Am arătat acolo cât de hotărâ toare a fost pentru
mine întâlnirea cu Predoslovia la Întuneric și lumină de Al.
Brătescu-Voinești. Opinia studențească nu-i o revistă foarte
răspândită; îmi îngădui totuși să nu repet cele deja scrise și
să supun unui mic efort de căutare pe curioșii de amănunte
biografice.
Pășind de la literar la existențial, nu ascund că am fost
adânc marcat de anii 1959 -1964.
–– În ce măsură anumite elemente ale biografiei
contribuie (pot contribui) la definirea personalității unui
scriitor? (Am în vedere și atitudinea dv. față de publicarea
scrisorilor lui Mateiu Caragiale către Boicescu.)
–– A! Iată-ne în punctul nevralgic: metoda biogra fică.
Rămân la părerea pe care adesea am exprimat -o în scris și
oral. În tinerețele mele l -am citit cu desfătată plăcere pe
Saint-Beuve. Dar cred că adevărul e de partea lui Proust, a
lui Duhamel, a teoriei Werkimanenkritik. Metoda biografică
ne poate ajuta să înțelegem pe autor, nu opera. Ne poate
lămuri asupra felului cum a fost scrisă și dezvălui unele
amănunte interesante (nu zic ba), însă opera ca fapt, ca
unicitate, ca miracol nu ne -o lămurește deloc! Tot astfel ca și
pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia,
antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat și
se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este
cosmosul ori de ce există pământul sau de ce există
cosmosul (și, în general, vorba lui Einstein, de ce există
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

ceva), științele menționate și altele înrudite lor nu ne pot
spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea
mai amănunțită, mai exactă ori mai picantă, ea „scapă”
biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înțelegere
a celui care a compus-o, mai bine zis.
–– Spuneați despre Mihai Șora: „acest mare singu ratic
al culturii române”. Ce înseamnă a fi „mare singuratic”
într-o cultură?
–– Termenul „mare singuratic” l -a folosit și Marin
Preda. Ca să-l explic, trebuie să vă rog a -l primi ad litteram.
Se cer două condiții: să fie omul mare (atenție! Mare, nu
celebru) și să fie cu adevărat singur. (Îmi aduc aminte de o
poveste a lui Somerset Maugham: Mexicanul pleșuv și la
explicația acestuia, a romancierului: îl numesc astfel pentru
că era mexican și pentru că era chel). Nu oricine poate
pretinde a fi un singuratic. Un exemplu autentic imediat:
Panait Istrati. Marele singuratic e gata să accepte izolarea,
răceala celor din jur, refugiul total în interior. Nu -i pasă de
„ce se spune”, nu bate pasul în ritm cu moda, o ține pe
drumul său. Se consideră închis într -o celulă, într-un clopot
de vid, într-o găoace. Gândește, meditează, scrie pentru el
însuși. E de sine stătător, nu simte nevoia să fie aprobat. E
un soi de egotism de ordin superior, de anahoret care -și
iubește semenii, dar nu e dispus să le jertfească bunul lor cel
mai de preț: independența lui, căci bunul acesta suprem nu
e numai al singuraticului ci mai ales al celorlalți, al celor
dimprejur. Ei, până la urmă, vor vedea că au avut nevoie să
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

fie și unul ori mai mulți care nu au cedat, cărora nu le -a fost
milă de ei înșiși, care au ascultat numai de glasul lăuntric,
de daimonul lor socratic. Iată, un mare singuratic a fost și
Socrate, cu toate că era atât de vorbăreț și de înconjurat. A
murit pe când ucenicii stăteau roată împrejur, dar
însingurat, de dragul exclusiv al glasului lăuntric,
îndârjindu-se în a nu da ascultare sfaturilor lor: și n -a
evadat, a făcut cum a știut el mai bine, cum l -a călăuzit
voința lui.
–– Ce prețuiți mai mult la cei care vă înconjoară, tineri
sau mai puțin tineri? Sunt, printre cei care vă sunt
apropiați, tineri pe care i -ați recomanda pentru ceea ce un
contemporan ilustru, Constantin Noica, numea
„performanță culturală”?
–– Nu dau nume, nu am cădere s -o fac, deși ar fi multe.
„Performanțele culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai
degrabă aș pune accentul pe isprăvi de caracter, de ținută
(cum îmi place a zice), de etică artistică și umană. Pricini de
întristare și dezamăgire sunt multe. Dar am încredere și nu
încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar
trebui să le cultive cu precădere? Al libertății și al
respectului de sine. Apoi să nu uităm, talentul nu -i o marfă
bună de pus în circulație și destinată vânzării; talentul nu -i
un bun interschimbabil; drept vorbind, nu -i proprietatea
celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un
sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă
multă și cuviință. Sau ca să vorbim în termeni mai puțin
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

făloși: talentul e în situația militarului în uniformă: se cade
să se supravegheze când iese în oraș.
–– Ce credeți că înseamnă un destin împlinit pentru un
scriitor? Întrebarea are o mare încărcătură de naivitate.
Dar dacă luăm destinul altfel? Ce înseamnă un scriitor
ratat? Ce poate rata pe un scriitor?
–– Grea întrebare! Cred că un scriitor se poate rata
iremediabil, se poate compromite cu ușurința cea mai
fantastică. E puternic, ca orice artist. Dar nu e mai puțin
fragil decât, bunăoară, civilizația însăși. E în permanentă
primejdie de a se depersonaliza, de a reintra în rândurile
mânuitorilor de condei. Deperso nalizarea, acesta-i pericolul
de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar
desăvârșirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce
avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuși,
cu „întâmplările”; important e a nu sfârși copleșit de regrete,
melancolie și căință. Exemplu: Aurel Baranga și scrisoarea
lui citită la Cluj. Câtă jale e în mărturisirea aceea finală: să
nu ajungă nimeni în situația de a trebui să o facă. Să -i fie de
folos oricărui scriitor exemplul lui Baranga, să -l aibă în
vedere necontenit, să se ferească a -l imita. Câtă vreme mai
bate inima nu e prea târziu pentru a ne căi; dar și căințele
acestea în ceasul al unsprezecelea, cinzeci și nouă de minute
și treizeci de secunde, pe care nici nu le mai putem rosti și
care, cine știe, sunt ascultate cu politețe sastisită, ce
sfâșietoare sunt.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Ce conotații are sinceritatea pentru un critic în
demersul său de ierarhizare și valorizare?
–– Sinceritatea e bună și recomandabilă în toate
domeniile, și autorului și criticului. Numai în domeniul
moral nu: acolo se cere nu sinceritate, ci înfrânare și
progres. Acolo exemplul de evitat e al lui Gide: sinceritatea
nu-i un criteriu valabil în morală. Sunt sincer, deci pot face
orice (teza lui Gide) e un sofism. În artă, fățărnicia e o
nenorocire și o cale sigură spre eșec și ridicol. E de altfel, o
iluzie, „nu ține”: nu există operație mai radiografică, mai
dezvăluitoare de adevăr decât arta. Fariseismul în artă e o
himeră, poate dura doar câteva clipe, pe urmă arta –
adevărat Județ de Apoi – dă totul pe față, fără milă și
cruțare.
Una din obligațiile principale ce incumbă criticul este de
a depista imediat sinceritatea ori artificialitatea operei
analizate.
Când stăpânește sinceritatea:
autorul: beat de osteneală și fericire
criticul: fericit de înțelegere și admirație.
–– Ce înseamnă pentru un critic a face concesii? Pentru
un scriitor, în general?
–– Înseamnă a se mutila, a se sinucide, a „se pierde”.
Asta-i adevărata ratare pomenită de o între bare precedentă.
Cât privește cronica laudativă, cititorul prea ușor și iute
își dă seama dacă izvorăște din admirație ori complezență.
Cât privește romanul, tot atât de ușor și de iute se înțelege
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

dacă a fost scris în deplină libertate ori coacta voluntas. Nici
concesiile nu pot fi ascunse, sunt verișoare bune cu cerneala
indelebilă.
–– Un critic poate face „gafe”? Ce semnificație are
pentru el gafa?
–– Gafe poate face oricine. Ele nu se confundă cu erorile
materiale, scăpările din vedere, cu inadver tențele. Gafa la
critici este echivalentul erorii de diagnostic la medici. Pilda
clasică e a lui Gide cu privire la Marcel Proust: l -a respins
calificându-l „autor monden”. A gafat și Saint -Beuve râzând
de cei care îi recunoșteau geniul lui Stendhal (grozav se
distra!) ori scriind atât de acru despre Balzac ori de
compătimitor și distant despre Baudelaire. (Ceea ce m -a
determinat să-l consider pe Sainte-Beuve istoric excelent
însă critic mediocru). Sunt și gafe de vocabular, folosirea
unor termeni improprii. Traducând Where the Waste Land
Ends – titlul poemului lui Eliot prin Unde sfârșește pustia.
Că am atribuit altă dată, lui Jules Verne cartea Zece mii de
ani pe un bloc de gheață, scrisă de Louis Henri Boissonade
nu-i însă o gafă, e o simplă eroare grosolană. Gafă însă am
săvârșit afirmând despre un mare scriitor contemporan că a
refuzat să semneze declarația prin care se angaja să devină
agent informator. Adevărul este că a semnat; că lucrurile au
ieșit bine, că angajamentul a rămas literă moartă, că
scriitorul și-a ispășit din belșug momentul de slăbiciune, că
numai datorită admirabilei, nevero similei sale absolute
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

sincerități știm să s-a produs semnarea, acestea toate nu
scuză gafa mea.
–– Ce ne puteți spune despre judecăți de genul: o carte
exemplară, un scriitor important ș.a.m.d., întâl nite frecvent
în finalurile de recenzii, cronici literare… Ce înseamnă
gândire șablon în critică? Judecată șablon?
–– Șablonul înseamnă înghețare, mumificare, mormânt,
lavă împietrită, glaciațiune, gaură neagră. Îmi amintește un
vers al lui Valeriu Bârgău: Caradașca hipnotizantă din
borcanul cu formol al profesoarei de naturale .
Cuvinte serbede ca „important”, „exemplar” dovedesc
sărăcie și lene ori grabă și indiferență. Nu-s, cu toate acestea,
întotdeauna improprii. Nu cred că există cuvinte ciumate.
Există doar probleme de amplasare, de racordare, de
oportunitate. Scriitor este acela care găsește cuvântul nimerit,
singurul eficient, atât în privința verbelor cât și a
substantivelor și adjectivelor. Cei mai depărtați de șabloane,
cei mai îndemânatici în aflarea cuvântului necesar și suficient
mi se par a fi – în tonalități diferite – dintre contemporanii
noștri cunoscuți mie: Cioran și Eugen Ionescu.
–– Ce ne puteți spune despre reacțiile scriitorilor pe care
i-ați comentat? Ați primit „anonime”, telefoane etc? Ați
simțit răzbunări urmare a judecățile dv. de valoare? Direct
sau indirect…
–– Nu, niciodată. Socotesc că lipsa de anonime,
telefoane, răzbunări se datorește mai ales lipsei mele de
importanță. Nu se alege fieștecine cu telefoane, amenințări
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

și alte dovezi de considerație. Am izbutit – și regret – să -l
supăr pe Florin Manolescu. Supărarea a provenit dintr -o
grăbită lectură a unui mic text al meu referitor la I. L.
Caragiale, publicat în România literară. Măcar să fi fost
interpretarea textului meu cea presupusă de Florin
Manolescu, tot prea tare cred că s -a aprins. Observ o
susceptibilitate exagerată a scriitorilor față de critici. Se
cuvine să fim mai destinși.
–– Cum vedeți suspiciunea în viața literară? În viața de
toate zilele?
–– În viața de toate zilele ori în viața literară e oribilă și
constituie un fenomen grav, otrăvește exis tența oamenilor.
Susceptibilitatea e tot o formă de suspiciune, criticul
neencomiastic e numaidecât bănuit de vrăjmășie. Suntem
bolnavi de bănuială. Toți, nu numai cei din lumea literelor.
Alături de ură, invidie și denunț, suspiciunea e unul din cei
patru cavaleri ai apocalipsului condiției omenești.
Octombrie 1986, Vatra nr.2/1987
(Text scos de cenzură!)
–– Ați fost vreodată batjocorit? Ca om, ca scriitor?
–– Oho! Din abundență, cu nemiluita, clătinat și îndesat.
Aceasta însă ca om și -n împrejurări excepțio nale asupra
căror cred că nu este cazul să stărui.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Niciodată de scriitori, care mi -au dovedit ei, numai
bunăvoință și îngăduitoare mărinimie. M-au luat în serios
și, mai mult, m-au tratat ca pe unul de -al lor, ba s-au mai și
găsit câțiva care să scrie despre mine! Așa fiind, nu le pot
purta alte simțăminte decât uimirea și gratitudinea.
–– Ce întrebări vă puneți mai frecvent? Ce întrebări vă
obsedează?
–– Ce întrebări mă obsedează în prezent? Mai bine să
răspund cu substantivul pus la singular. Ce întrebare mă
obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a
sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului
meu după ce voi muri? (Nu uitați: adineaori vă spuneam că
am împlinit șaptezeci de ani în 1982.)
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cinci scrisori
Rohia, 8 – 8 –86
Stimate domnule Băciuț,
Vă mulțumesc pentru volumul trimis și pentru vorbele
atât de bune ce mi-ați adresat.
Am citit Muzeul de iarnă cu plăcere.
Aș fi vrut să-i consacru câteva rânduri. Constat însă, de
o oarecare vreme încoace, că nu mai sunt publicat nici de
Vatra, nici de alte reviste.
Îmi pare rău, însă mă resemnez, sunt obișnuit cu
opreliștile.
Voi încerca, totuși, poate, la singura publicație care,
deocamdată cel puțin, nu mi -a închis ușa.
Oricum sincere felicitări și mulțumiri.
Cu alese simțăminte,
N. Steinhardt
Rohia, 26 – 8 – 86
Stimate domnule Băciuț,
Am scris despre „Muzeu”: un material intitulat „ Două
texte poetice” (N. Băciuț și A. R. Buzinschi). L -am trimis
revistei Steaua.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Desigur că mi-ar face multă plăcere un dialog. Cred că
ar fi mai bine cu întrebări scrise; ori veniți aici, însă eu voi
lipsi între 1 sept. și – probabil – 15 oct.
Veți fi foarte bine venit aici, după 15 oct., înștiin –
țându-mă în prealabil, ca să fiți sigur că m’am înapoiat.
Cu cele mai bune salutări și sentimente,
N. Steinhardt
Rohia, 30 – 9 –86
Stimate domnule Băciuț,
Vă confirm primirea întrebărilor, provocatoare!
Vă mulțumesc.
Sunt acum foarte prins, dar sper să vă pot răspunde nu
prea târziu.
Despre „Muzeul de iarnă” am scris o recenzie și am
trimis-o la „Steaua” din Cluj. Dea Domnul să apară!
Cu cele mai alese simțăminte,
al dvs. N. Steinhardt
Rohia,12 XI – ‘86
Stimate domnule Băciuț,
Revista Steaua mi-a comunicat că textul meu despre
Muzeul de iarnă nu va putea fi publicat deoarece a mai
apărut în nr. 9 o cronică a lui Gh. Grigurcu.
Am trecut textul la Tribuna, în nădejdea că va putea să
apară acolo.
Ați primit răspunsul meu la întrebările ce ați binevoit a
mi le pune? Vi se par publicabile?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cele mai alese simțăminte,
N. Steinhardt
Rohia, 22 XI 1986
Stimate și iubite domnule Băciuț,
1)Am ghinion cu mica recenzie la Muzeul de iarnă.
Am trimis-o acum și la Familia.
Dea Domnul…
2)Sunt oricând gata (și bucuros) să dialoghez cu Dvs.,
fie că dialogul va apărea ori ba.
3)Vă rog să fiți atent la textul trimis Consiliului. Pot
fi ștersături, dar nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori
schimbări de sens. Contez pe vigilența și buna Dv. credință.
N’aș vrea să-mi fie modificate gândurile. Mai bine: să nu
apară! Firește că nu mă opun la scoaterea unor pasaje ori la
f. mici modificări de termeni.
Cu multă și aleasă afecțiune,
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Două texte poetice
(În Tribuna 50/1986, p. 3)
(…)
În Muzeul de iarnă al lui Nicolae Băciuț (Dacia, 1986)
viața și moartea își succed ciclic, începem totul de la moarte
și în fiece moarte e un alt început. Într -un anume sens, tema
nu e străină de a miratei Anta. Doar că aici concepția unei
veșnice reîntoarceri duce firește la mai afirmata resemnare
și la un calm aproape inatacabil.
Am găsit cu bucurie și nu fără emoție la Nicolae Băciuț
una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereților
mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut,
unic, suprem, atotîmbărbător și atotbiruitor al oricărui
cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s -au mai închinat
vocabule așa convinse și fierbinți Poemului. Pune -ți masca
și vino… sună asemenea unui îndemn din vremea
suprarealismului începător. Așa fiind, firesc e ca rolul de
frunte la Nicolae Băciuț să -l joace cuvintele, cărora mereu li
se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat
respect, care-l răpesc în euforie și-l supun caznei. Oglinda îi
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

este și ea obiect fermecat, imagine recurentă. Așișderea
zăpada, ninsoarea.
Mai deosebesc a fi importante în puterea perceptivă a
poetului strada și ceasul. “Azi strada mea doar singur o pot
duce -/ o port pe umeri ca pe -o cruce.” Versurilor acestora
două concentrate dar și radiante le alătur pe acestea, despre
celălalt chip ales dintre felurimile realului înconjurător:
“Purtăm pe mână-un ceas de iască/ și ceasu -ncepe să
vorbească./ De-atâta timp limbile-l dor/ și ceasul spune:
„Nevermore”.
Un punct comun ambelor texte e făgăduința revenirii.
La Nicolae Băciuț tonul e mai rece, mai șugubăț, mai grav și
bărbătesc. « O să mă-ntorc poate-odată/ să vă spun cum a
fost, să vă mint ».
La cei doi poeți la care ne -am referit, Cuvântul e
primordial. Prin cuvinte ne apropie poezia cel mai intens de
realitate, de cele două fețe ale ei, de bucurie și îngrijorare.
Pe bune poate grăi autorul Muzeului de iarnă: « Iubita mea
(a se citi: arta poetică) nu are gură/ea are trupul
cuvintelor ». Iar frumusețea nu-i mai puțin definitivă (adică
finală) decât starea care pune capăt neastâmpăratei,
versatilei, trebăluitoarei vieți.
Anta Raluca Buzinschi și Nicolae Băciuț se învrednicesc
a fi poeți (ca în preajma și în raza de acțiune a morții, el
contemplând-o pe cât se poate mai senin) pentru că au
înțeles aceasta și pe această (nu lipsită de solemnitate) cale
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

au mers în dorința de a împărtăși cât mai mult din panica
lor oscilantă între extremitățile unui irefragabil binar.
Nicolae Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

O scrisoare
Rohia, 30 XII ‘86
Iubite domnule Băciuț,
Desigur că textul alăturat nu poate vedea lumina
tiparului.
Vă rog să-l păstrați: nu se știe… De asemenea, vă rog să
păstrați și paginile nepublicate din precedentul dialog.
Vă trimit textul de față nedactilografiat: îmi cer iertare,
mașina noastră de scris e la Baia Mare spre a fi reparată (și
cred că treaba va dura oarecare vreme).
Cu cele mai bune urări și La mulți ani!
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi
jidan fricos, să nu te caci în
pantaloni”
(19 ianuarie 1987, Târgu -Mureș – data poștei)
–– Care este cea mai îndepărtată imagine din copilărie
care stăruie în memoria dv.?
–– O dimineață de vară, caldă, în grădina Cișmigiu, eu
să tot fi avut cinci ori, poate, șase ani, cu o verișoară de a
mea, pe nume Sofia, eu (mi -a rămas o fotografie á la
minute) în pantalonași albaștri scurți, ea blondă, trupeșă, în
rochie albă, citindu-mi (nu fără patos și talent căci urmase
câtva timp cursurile conservatorului de artă dramatică) din
I. Al. Brătescu – Voinești: Metamorfoză, Puiul, Sâmbătă,
Niculăiță Minciună.
Adesea mă rog lui Dumnezeu să -i roureze sufletul,
prietenos și binevoitor, așa cum, atunci, mi l -a rourat ea
mie.
–– Ați avut o copilărie „normală”, ați fost un copil dificil?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Am avut o copilărie fericită.
–– Care era felul dv. de a vă iubi părinții? Ce prețuiați la
ei, înainte de toate?
–– La tatăl meu: curajul. La maică -mea: bunătatea. Tata
a fost un om curajos, de la el dețin convingerea că suprema
calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se
diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe
care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate
spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m -au însoțit
(tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin
vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul
„merde” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu mă
faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”.
Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu
sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul
„jidan fricos”. La puțini am văzut atâta dispreț pentru
lașitate.
Iar maică-mea era poreclită Bunătate. Mi -o amintesc
dând bucățele de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămați la
trăsurile care, pe vremuri, își așteptau mușteriii de -a lungul
trotuarelor.
–– Ați moștenit trăsăturile vreunuia dintre ei, l -ați avut
pe vreunul ca model?
–– Model i-am avut pe amândoi. Dar, vai, n-am nici
curajul tatei, nici bunătatea mamei. Cum de pot fi atât de
altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna
calitățile amândurora! N -a fost să fie.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Apoi, maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost
un bărbat frumos. Ca și anecdota cu G. B. Shaw și frumoasa
actriță, în mine nu s-au împlinit calitățile celor două părți.
–– Care au fost prietenii copilăriei dv.? Ce destin au
avut?
–– Prietenul tinereții mele, nu al copilăriei, a fost colegul
meu Manole Neuman, un ovrei conservator, român „de
dreapta”, deștept foc, băiat cult, intrasin gent și necruțător,
care m-a vindecat de consumarea opiului.
Opiul fiind, firește, acel din definiția lui Raymond Aron:
le socialisme est l’opium des intellectuels . Fecior de mici
burghezi din Oltenița, se considera român absolut (și era:
prin grai, înfățișare, caracter, impetuo zitate, înțelepciune).
Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice
și al realității. Mi le-a dezvăluit fără menajamente.
Am avut, în copilărie și tinerețe, o mulțime de prieteni și
de prietene. Cu unul, mai ales, am împărtășit pasiunea
pentru romanele polițiste. Erau, atunci, cu totul altceva
decât ce au ajuns a fi: un amestec de trivialitate,
pornografie, și scrise cu farmec. Nu degeaba, din Parfumul
doamnei în negru, al lui Gaston Leroux, și -au ales
suprarealiștii unul din sloganurile lor. Romanele acestea
polițiste de altădată le -am adorat. Iar eroii lor, Ars éne
Lupin; al lui Maurice Leblanc (gentlemenul spărgător) și
detectivii lui Conan Doyle, G. K. Chesterton, Dorothy
Sayers, Van Dine, Andr é Steeman, Agatha Christie mai
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

sunt încă vii în memoria mea altminteri șubrezită și -mi par
că dau și ei o anume grație unei epoci dispărute.
–– Cum v-ați întâlnit cu școala? V -au fascinat scrisul și
cititul?
–– Aici trebuie s-o evoc neapărat pe profesoara mea
dintâi, o personalitate originală și puternică, doamna de
Branzky, cu tată polonez născut din mamă franceză, cu
bunici suedezi și elvețieni, văduvă de polonez născut din
mamă ungară cu tată rus, un bețiv fără seamăn care o
snopea în bătăi și-i bea spirtul denaturat folosit pentru
încălzirea fiarelor de ondulat. Fratele mamei ei, Auguste
Mollimier, fusese un erudit francez bine crescut. Cum de se
pripășise ea la noi nu știu.
Ea m-a format – ca și, apoi, Manole. Era și dânsa, cum
spun francezii, „un num éro”: monarhistă, antidemocrată,
adeptă a lui Wagner și a religiei germanice a lui Ludendorff.
Nu-i suferea pe francezi. Vorbea vreo opt limbi, citise toate
cărțile, avea un caracter de fier și o inteligență sclipitoare.
Cartea ei de căpătâi era Cântecul Nibelungilor. Cred că îl
știa pe dinafară și că, în taină, se închina zeilor Walhallei.
Mi-a dat între 8 și 12 ani, să citesc capodoperele literaturii
universale, toate, fără cruțare, pe neră suflate: Tasso,
Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H.
St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, Dante, Sofocle,
Rousseau, Racine, Saint -Simon, Chaucer… admirabilă,
nemaipomenită femeie, al cărei elev am avut nemeritata
cinste să fiu. Îmi acordase prietenia și încrederea ei. A
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

dispărut brusc din viața mea (ca Mary Poppins) – nu o uit
nici o clipă.
(În închisoare, la Gherla, mi -a fost dat să cunosc un sas,
fost ofițer cezaro-crăiesc, și el discipol al lui Ludendorff. Lui
i-am destăinuit ce a însemnat doamna de Bransky pentru
mine. Anticreștină, nietzscheană, wagneriană, mauroisistă,
nu m-ar mira să fi eșuat în rândurile partidului
național-socialist, deși nu cred, nu, era prea aristocrată și
prea mândră. Iar dacă, totuși, da, o văd participând la
conspirația lui Stauffenberg.)
Cât privește școala – propriu zis – am avut parte tot de
noroc: la liceul Spiru Haret, dascălii erau, mai toți, de nivel
universitar, unul și unul. Unde mai pui că la Spiru Haret a
predat Ion Barbu și că închisorile după 23 august au
numărat printre clienții lor foarte numeroși spiriști!
–– Care au fost cele dintâi cărți dintre cele pe care le -ați
citit și de care v-ați atașat?
–– După ce, de-a valma, am făcut cunoștiință cu marii
autori ai tuturor timpurilor și țărilor, a venit și decantarea
și am putut răsufla.
M-am atașat de clasicii francezi, de Dostoievski, de
Chesterton, de mulți alții. O altă profesoară a mea, Malvina
Dryden (se pare că descindea din poetul veacului XVII) mi -a
descoperit în amănunțime comorile literaturii engleze. De -a
lungul anilor, m-am atașat de Cervantes, de Rilke, de Trakl,
de Bernanos, de Proust, de Galsworthy, de Werfel, de
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Mauriac, de Mateiu I. Caragiale, de Val éry Larbaud, de
Buzura… de atâția alții.
–– Când ați înțeles semnificațiile multiple ale lui a scrie?
–– Încă nu le-am înțeles, e aici un mister pe care nu mă
sfiesc a-l numi cutremurător.
Vorbirea și scrisul – pentru o specie parcă rătăcită în
imensități galactice – reprezintă desigur mijloace de
solidarizare și mângâiere, un soi de „refugiu”. Ele ne leagă
unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în
cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii și sufletului – ne
îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiți numai a deveni
material absorbit în final de o gaură neagră.
–– V-ați gândit vreodată, în anii formării dv., că veți
ajunge un slujitor al cuvântului?
–– Îmi plăcea, da, îmi plăcea să mă leagăn cu iluzia că
voi ajunge romancier.
–– Care au fost evenimentele sociale, politice (națio nale
și internaționale) pe care le -ați resimțit acut în anii
adolescenței dv.?
–– Toate care îmi dovedeau – din ce în ce mai bine, mai
limpede, mai răspicat – după 20 iulie 1932 (rușinoasa
prăbușire a social-democrației germane) lașitatea crescândă
a Occidentului, hotărârea lui de a se sinucide. Când am citit
în Rostovțev că imperiul roman nu a luat sfârșit ci s -a
sinucis, mi s-a părut că mă aflu în prezența unei simple
formule stilistice patetice. Am înțeles apoi că exprima doar o
realitate. Occidentul nu a făcut decât să se sinucidă, lent,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

treptat: în 1938 (la M ünchen), în 1944 (Yalta), în 1953 (la
Berlin), în 1954 (la Geneva: împăcarea cu sovieticii pe
seama Europei), 1956 (Budapesta), 1968 (Praga), 1980
(Polonia) etc.
Am participat cu durere și revoltă, cuprins de
neputincioasă ciudă, furie și deznădejde la acest continuu și
susținut „Declin al Occidentului”, prevestit de Spengler,
Massir și Berniadaev, trăit de mine an de an. Nu încape
îndoială că nu numai Franța, în 1940, a dorit să scape de
povara libertății și să se predea unui stăpân, ci că întreg
Occidentul nu mai are ce face cu libertatea și așteaptă,
fremătând de nerăbdare, să fie luat în stăpânire.
(Drept consecință și dispariția fără urme – decât în
amintirile unor bătrâni pe ducă – a ceea ce a fost „paradisul
general românesc”.)
–– Care a fost spaima dv. cea mai marcantă din acei
ani?
–– Aceasta chiar mi-a fost spaima, realizată, coșma rul
văzut cu ochii, trăit aevea: abdicarea totală a civili zației
occidentale în care am trăit și căreia i -am dat crezare.
Doamna de Branzky și Manole au văzut deslușit. (Curios
lucru: Manole e acum la Bruxelles și a devenit evreu
absolut!)
Acum, într-o oarecare măsură, m -am înțepenit și
resemnat. De, gnos Jupiter perdere vult prius demen tat.
Am înțeles (altfel decât teoretic): civilizațiile (câte o galaxie
fiecare: Toynbec) își succed una alteia, catastro fele sunt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

fenomenul istoric obișnuit, trăim acum din nou ceva
asemănător cu ce s-a petrecut în secolul III.
Din acest curs absurd și tragic al istoriei, din această
succesiune de avalanșe, din actuala scufundare , am încercat
să ies nițel, măcar în parte: de unde și prezența mea la
mănăstire (deoarece imi puteam prea bine păstra neștirbită
credința în lume.)
P.S. Văd, iubite domnule Nicolae Băciuț, că întrebările
ce-mi pui (trag nădejde că nu vei lua în nume de rău această
renunțare la pronumele de politețe de pers. II pl.) mă
îndeamnă, vrând nevrând, către o autobiografie!
Se cuvine să-ți mărturisesc: îmboldit de bunul și dragul
meu răposat prieten Dinu Pillat, am scris, în 1969 – 1971, o
relatare a trecerii mele de la iudaism la creștinism și a
procesului „lotului intelectualilor mistico -legionari” din care
m-am pomenit a face parte. Relatarea a luat în mare
măsură înfățișarea unei autobiografii și proporțiile unui
destul de voluminos manuscris. În urma unui denunț,
manuscrisul (intitulat Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat
de Securitate în 1972. În 1975, în urma intervenției Uniunii
Scriitorilor, mi-a fost restituit, spre a-mi fi din nou confiscat
în 1984 și depus la Arhivele Statului. Cele spuse de mine
mai sus apar, mai pe larg și -n altă formă, în Jurnalul
fericirii.
Se cădea să-ți fac această mărturisire.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Confiscarea cea de a doua, din 1984, se datorează tot
unui denunț, al unor scriitori care au vizitat biblioteca
mănăstirii Rohia și-au înștiințat organele de drept că ea
constituie „o filială a Europei Libere” (aceasta fiindcă au
găsit aici volume de Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica
Lovinescu etc. oferite mie când am fost la Paris în 1979 –
1980, și aduse legal în țară.)
Dar, destul. Poate că te -am vindecat de ideea continuării
unui dialog cu un fost bandit și client statornic al
Securității.
Cu sinceră afecțiune și alese simțăminte,
N. Steinhardt
P.S. 2
Câțiva spiriști: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arșavir
Acterian, Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian (elenist,
bizantinolog, istoric), Alex. Ciorănescu, Dinu Pi lat, Bedros
Horasangian, Barbu Brezianu, Octavian Paler.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„S-ar zice că trăim astăzi, în lumea
literară, sub întreitul semn al
însingurării, al fricii și găștilor
sordide”
(Nedatat. Data poștei: Lăpuș,6 II 1987)
–– Sartre scrie: „Toți oamenii suferă de frică. Toți. Cel
care nu suferă de frică nu -i normal și asta n-are nimic
comun cu curajul” (s.n.). Se dezbate frecvent problema
curajului în literatură. Ce este acesta, având în vedere
afirmația lui Sartre?
–– Spusei lui Sartre îi alătur definiția dată curajului de
englezi (mi se pare că am pomenit de ea într -un text tipărit):
curajos e omul care numai el singur știe cât îi e de frică.
Curajul, cea mai serioasă definiție i -a dat-o Brice Parain:
e foarte simplu, dacă vrei să fii liber nu trebuie să te temi de
moarte; liber ca om ori ca scriitor.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– În contextul celor de mai sus, prin ce credeți că s -ar
putea manifesta curajul criticului?
–– Foarte limpede: prin absolută sinceritate. Și aici e
vorba de înfruntarea unor riscuri: supărarea priete nilor, a
colegilor, compromiterea unei situații ș.a.m.d.
N-am dat dovadă de curaj și sinceritate abținându -mă
de la publicarea unor cronici laudative cu privire la
volumele Groapa și Săptămâna nebunilor , pe care le
consider excelente, despre care am scris cu entuziasm. Am
drept circumstanță atenuantă odioasa purtare a lui Eugen
Barbu față de prietenii mei din exterior, însă qua critic
(nepărtinitor și neinteresat de consecințele textelor sale) nu
m-am purtat corect.
–– În judecățile de valoare ale căror critici români
contemporani credeți? Care vă repugnă?
–– Am încredere în Eugen Simion, Nicolae Mano lescu,
Valeriu Cristea, Corneliu Regman, Al. Paleologu, M.
Nițescu, Mircea Iorgulescu, Gheorghe Grigurcu și mulți
alții. Nu-s mereu de acord cu ei dar cred că sunt de bună
credință. Cu acei de la Săptămâna nu prea mi se întâmplă
să fiu de acord. Nu-i cred de bună credință.
–– Care sunt (pot fi) principalele obstacole care stau în
fața criticului? A lecturii critice?
–– Principalele: frica, incultura, graba, spiritul de gașcă,
lipsa de bun gust (noțiune delicată), necunoaș terea
trecutului (spre a putea determina ce este cu adevărat nou),
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

lipsa de informații, lipsa sensibilității contemporane… Nu
pot fi înșirate complet de multe, multiple și diverse ce sunt.
–– „Talentul fără conștiință morală e un talent fără
anvergură” – spune Eugen Simion în Sfidarea retoricii. În
ce ar consta talentul criticului?
–– Mai întâi să adaug la răspunsul precedent: invidia,
răutatea, complezența… cât privește talentul criticului, cred
că stă în capacitatea de a admira ( André Gide) și în puterea
discernământului.
–– Viața noastră literară a cunoscut (mai cunoaște)
frământările a două tendințe: sincronism și proto cronism.
De care parte vă situați? Sunt acestea niște direcții reale
sau doar „biete” paravane?
–– Distincția e factice, oportunistă. Sincronism,
protocronism: simple cuvinte care nu „acoperă” întrutotul
realitatea. I-am iubit deopotrivă pe E. Lovinescu și pe V.
Pârvan. Lucrurile bune și proaste s -au scris în ambele
tabere. Exagerări au venit din ambele părți. Criteriul
adevărat e al calității, nu al firmei. Textul literar se poate
făli numai cu meritele sale intrinsece, nu cu apartenența la
o tabără sau alta.
–– Malraux, în Lazare: Un combatant din Spania mi -a
spus: „contrariul umilirii și morții nu -i libertatea, cum se
zice! Este fraternitatea”. În sensul celor de mai sus, cum
vedeți solidaritatea scriitorilor români contemporani?
–– Despre fraternitate am discutat îndelung cu
Alexandru Paleologu. El e pentru libertate, nu pentru
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

frățietate, i se par suspecte, ba și primejdioase toate
cuvântările care încep cu: „Fraților”; urmează mai
întotdeauna fenomene de isterie colectivă.
În calitate de creștin sunt pentru frăție. Dar îmi dau și
eu seama că există primejdia ca „frăția” să încalce
libertatea. Cele două cuvinte, revoluția franceză le -a
alăturat, s-a văzut cu ce rezultate.
Orice cuvânt, la urma urmei, orice noțiune e
ambivalentă și conține în sine pericolul exagerării,
monopolului, imperialismul.
Uniunea Scriitorilor a dat când și când dovadă de simțul
solidarității. Și a obținut unele realizări, nu neimportante.
Dar asta ține de trecut. S -ar zice că trăim astăzi, în lumea
literară, sub întreitul semn al însingurării, al fricii și
găștilor sordide. Scriitorii ar trebui să -și dea seama – lucru
mai mult decât elementar – că pentru ei mai ales
solidaritatea și frăția sunt condiția existenței și a libertății
lor.
–– Citez în continuare, de dragul ideii, dintr -un alt text
al lui Malraux, despre eroul istoriei, … susceptibil, cred, să
descopere prin darul acesta al fraternității care se naște în
bătălii, ceea ce ar putea fi sfințenia. Această umanitate de
astăzi, sfâșiată, înnebunită, n -a încetat, de la lagărele de
concentrare până la câmpurile de bătălie, să producă sfinți
și eroi.” Îmi stăruie în minte și un articol al d -voastră,
Eroismul la români, publicat în Vatra. De aici întrebarea: se
poate vorbi de eroism la scriitorii români de ieri și de zi?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Sunt convins că românii, spre deosebire de o
afirmație curentă, nu -s deloc lași, ci capabili de curaj și
eroism. Vatra nu mi-a publicat un alt text din care se poate
vedea de cât eroism au dat dovadă românii în 1916 -1918.
Articolul meu se cheamă Inteligență lucidă și sfântă
nebunie și, zău, nu înțeleg de ce a fost respins.
Adevărul e că românii sunt capabili de eroism, numai că
sunt și înțelepți, cuminți și raționali și capabili de a -și însuși
lecțiile istoriei. Curajul nu se confundă cu temeritatea
nebună ori prostească.
–– În Critică la persoana întâi , citați tulburătoarele
versuri ale lui Daniel Turcea: „Știu, vom muri, dar câtă
splendoare”. Cu ce sentimente priviți dv. verbul a muri?
Conotațiile lui?
–– Chiar acum am terminat de scris un text intitulat
Unde-ți este moarte, biruința ta? Îl voi trimite curând la
Opinia studențească. Trag nădejdea să apară și mai trag
nădejdea că-l veți citi. E tocmai răspunsul la această
întrebare.
În legătură cu bătrânețea, vară dreaptă cu moartea, vă
repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile bătrâneților
devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem aduce
aminte de timpuri fericite de altădată. Dante a greșit.
Fericirea trecută poate consola și întări. Pentru mine așa
stau lucrurile. Bolile, trădările, deza măgirile, slăbiciunea nu
izbutesc să-mi alunge dragostea de viață și accesele
copilărești de fericire.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

N. Steinhardt
P.S. Da, Malraux are deplină dreptate: și eu am dat în
închisorile prin care am trecut de nu puțini și intru totul
adevărați sfinți.
P.S. 2: Paleologu, str. Armenească 34, București 2, cod:
70 228
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Tinerețea, chiar atunci când e de
mult surpată prin trecerea anilor,
stă alături de noi ca un îndelebil
fond freudian -adlerian”
(Nedatat. Pe plic, Târgu -Lăpuș, 19 II 1987)
–– Ați debutat la 22 de ani, cu pseudonim. Ce este
numele unui scriitor? „What’s in a name?” Dar mă gândesc
și la Joyce, cu al său Portret al artistului la tinerețe.
–– N-a fost prea fericită alegerea pe care am făcut -o.
Numele Antisthius, luat din Caracterele lui La Bruy ére
(citatul-motto al cărții mele i-a plăcut lui Mircea Eliade) a
fost aproape întotdeauna deformat: am auzit rostindu -se:
Antichristus!
Pseudonimele acestea latinizante sună de altfel învechit,
searbăd și pretențios!
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Un pseudonim bun și melodic sau simplu și ritmat e
mare lucru. Exemple: Voltaire, Moliere; ori Joseph Conrad,
Guillaume Apollinaire, Mark Twain.
–– Sunteți doctor în drept. Ca scriitor, ce credeți că
înseamnă a fi moralist?
–– Scriitorul nu are a fi moralist. Ferească-l Dumnezeu
de una ca asta! Alta e menirea lui: să iște în mintea și -n
inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.
Criticul, eseistul pot fi desigur, ei, „moraliștii” în sensul
dat cuvântului în secolele XVII și XVIII.
Cât despre jurist, gândesc așa: că dreptul nu se confundă
cu morala, contrar celor afirmate de profe sorul George
Ripert în La regle morale dans les obligations civiles .
–– Ați frecventat cenaclul „Sburătorul”. Fiecare din cei
care l-au cunoscut pe autorul Istoriei literaturii române
contemporane își are un Lovinescu al său. Care e
Lovinescul dumneavoastră?
–– Încă din anii de liceu l -am admirat și l-am iubit pe
Lovinescu, în calitatea mea de cititor asiduu de critică .
Istoria civilizației române moderne și Istoria literaturii
române contemporane le-am citit în ediția originală Ancora,
tipărită pe hârtie și cu litere pe care astăzi cu greu le putem
imagina. Mai am și acum în mâini și în nări catifeaua și
mireasma acelei hârtii, a acelor caractere de tipar, spre
încântare de lungă durată.
Omul m-a cucerit mai puțin, dar admirația și respectul
meu nu au slăbit câtuși de puțin. A fost un om civilizat,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

manierat, amabil. Dar și nițel rece, ironic, semeț chiar și
ciudos din cauză, cred, că fusese grav neîndreptățit și ținut
deoparte de oficialitățile academice și universitare ale
vremii. Îndrăznesc să vă îndemn a citi nota din Viața
Românească de acum câțiva ani, intitulată Nu departe de
E. Lovinescu (figurează și în Critică la persoana întâi ): acolo
parcă răspund întrebării dumneavoastră actuale. Rob al
cenaclului său, Lovinescu s -a înconjurat cu o lume
scriitoricească oarecum interlopă. Era singura lui consolare
„socială”. (De unde rezultă că mai de priință pentru un
scriitor e să facă parte din grupul colaboratorilor unei
reviste decât să conducă un cenaclu. În primul caz, se află
printre egali, în celălalt poate fi victima și prizonierul unor
adulatori și mediocrități care -i populează cenaclul.)
A fost altul în ultimii ani ai vieții. S -a împăcat cu
Maiorescu și cu junimiștii, cu bătrânii săi dascăli. Nu s -a
sfiit să-și vădească în scris preferința pentru germani în
dilema: nemții sau rușii. Sunt convins, deosebindu -mă de
pronosticurile lui Eugen Jebeleanu, că ar fi avut și el parte
de închisoare după 23 august.
–– A opta pentru o monografie a unui scriitor îl poate
defini, cred, și pe cel care o face. De ce ați optat pentru o
monografie Geo Bogza? Deși „monografie” mi se pare un
termen, în acest caz, impropriu.
–– Curat impropriu, e vorba de o broșurică (urâtă), de o
succintă abia mascată spovedanie. De ce am scris -o a înțeles
cum nu se poate mai bine – cu mare simț detectiv, iscusință
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

și rafinament – Lucian Raicu. A publicat un articol în
România literară despre broșura mea și l -a reprodus într-un
volum al său. M-a adulmecat perfect. Geo Bogza al meu e un
soi de În căutarea timpului pierdut – miniaturizat – și
păstrând, firește, uriașele distanțe. Am încercat să -mi
reabilitez mie însumi tinerețele mele pierdute și asta atunci
tocmai când mă despărțeam definitiv de ele, următor
„prefacerii” prin care am trecut. Voisem, oarecum, să mă iert
eu pe mine, să nu dau unei pieiri supărate ceea ce fusese
cândva. Am urmărit să caut o împăcare cu mine cel de
altădată care-l atacase violent pe Bogza.
Bogza, de altfel, s-a schimbat și el, mult de tot. S-a lecuit
cu desăvârșire de iluziile „invectivului” ce a fost.
Broșura mea a însemnat și un protest împotriva
puritanismului oficial și a prostiei biruitoare. De aceea, am
cutezat să reproduc în extenso două bucăți din Poemul
invectivă pe care autorul nu a socotit posibil (și oportun), el,
să le publice în volumul antologic Orion. (E meritul
editorului, Mircea Sântimbreanu, că nu m -a cenzurat.) Am
fost eu, călugăritul, mai puțin confor mist și mai dezinvolt
decât fostul poet revoluționar suprarealist.
Tinerețea, chiar atunci când e de mult surpată prin
trecerea anilor, stă alături de noi ca un indelebil fond
freudian-adlerian.
–– Pentru cel care nu țintește spre istorii literare,
selecția autorilor reclamă anumite criterii. Ce criterii au
stat la temelia opțiunilor dumneavoastră?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Îmi aleg autorii, spre comentare, după un crite riu
foarte simplu și cu totul necultural, egoist și copilăresc: dacă
îmi place mult ce spun sau dacă mă supără teribil! Dacă,
așadar, îi iubesc ori îmi provoacă iritația.
–– Cum vedeți tentația limbajelor critice, a modelor
critice?
–– Ca pe o ispită (în sensul teologic, adică primejdios, al
termenului) rea și stupidă. E tot o lucrare a duhului
uniformizator, a tăvălugului mintal.
–– Sunteți un pasionat al călătoriilor. Ce credeți că -l
caracterizează pe călătorul român contemporan? Există un
„complex Golescu”?
–– Mai întâi o rectificare: am fost un pasionat al
călătoriilor.
Cred că românul e un foarte bun observator: inteligent,
greu de dus cu aparențele, treaz, sesizând iute. Are toate
însușirile necesare unui adevărat călător, adică observator.
Și nu-i scapă micro-semnalele, care spun atât de mult
ochiului atent și minții îmbrobodite.
Golescu e fermecător, iar Milescu e formidabil. Dar
călătorul contemporan (chiar când se numește Al. Rosetti, C.
Giurescu, A. E. Baconsky, Radu Enescu…) cade prea
adeseori pradă stilului Baedeker; oare pentru că nu -i este
dat a comenta pe șleau cele ce vede și a scrie întocmai cum
gândește?
Notele de călătorie ale tuturor românilor dovedesc
deșteptăciunea unei nații istețe și serioase la care
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

potemkiniadele de toate felurile nu țin, ci deîndată sunt
descoperite și calificate cu sarcasmul cuvenit.
Expresia argotică „le vede” aici mai ales e potrivită.
Acel de care-mi este ciudă că nu a călătorit e Creangă:
nimic nu i-ar fi scăpat!
Supliment la antepenultimul răspuns:
Uneori alegerea (ori nealegerea) se întemeiază pe
considerente personale cu totul depărtate de nepărtinire
critică și de criterii înrudite cu estetica și cultura. Așa,
bunăoară, despre două cărți pe care le socotesc a fi dintre
cele mai frumoase ale literaturii române – Groapa și
Săptămâna nebunilor – nu am publicat nimic, fiindcă
autorul îmi pare a fi un om odios, care a vorbit și a scris cum
nu se poate mai nedrept și mai spurcat cu privire la niște
buni prieteni ai mei. A -l lăuda (cum s-ar fi cuvenit) ar fi fost
totuna cu a-mi trăda prietenii.
Cele două romane sunt însă cu adevărat superbe! Și tare
mă necăjesc că lucrul acesta nu -l pot afirma cu glas cât mai
puternic.
Motivarea mea nu-i poate dezonorantă, dar tot jalnică
rămâne: într-atâtea ne stăpânește spiritul de gașcă! A
plecat, vai, vremea când Boileau, aflând că manuscrisul
prezentat (neiscălit, se înțelege) la un concurs al Academiei,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

aparținea unui dușman al său, a exclamat: poate să fie și al
tartorului dracilor, merită premiul și i -l vom da!
Vă sfătuiesc, iubite domnule Băciuț, să recitiți Groapa și
dacă încă nu ați făcut -o să citiți Săptămâna nebunilor: e o
capodoperă.
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

O scrisoare
Rohia, 2 III 1987
Iubite domnule Băciuț,
Cât privește articolul Inteligență lucidă și sfântă
nebunie, te rog să-i ceri lămuriri lui Dan Culcer.
Nu pot pentru nimic în lume înțelege de ce textul a fost
respins.
Urmează dialogul.
Cu cele mai bune simțăminte,
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Am cunoscut, aveam vreo
douăzeci de ani, iubirea”
(Nedatată. Pe plic, Târgu -Lăpuș, 10 III 1987)
–– Cum ați privit viitoarea dv. profesiune? De ce Dreptul? Ați
decis singur? Ce circumstanțe au influențat opțiunea dv?
–– De ce am ales Dreptul? Din greșeală, desigur. Ar fi trebuit să
urmez Chimia sau să mă consacru exclusiv literelor, cu specialitatea
limbile clasice. A fost o alegere lașă, din slăbiciune cred și din
convenționalism, din imitație.
Totuși, odată cu pasul făcut, nu mi -a părut rău. Și nici astăzi
nu-mi pare rău că am studiat o materie atât de legată de problemele
cheie ale epocii noastre. Poate că nu înțelegeam cele ce se petrec
acum dacă nu studiam dreptul constituțional. Dreptul constituțional
m-a fermecat, acolo se află dezlegarea tainei principale: a libertății.
Apoi dreptul constituțional m -a introdus în lumea mare: a
suveranilor, lorzilor, miniștrilor, parlamentarilor… Împreună cu
Em. Neuman, de care am mai pomenit, plănuisem a scrie o vastă
istorie a parlamentarismului în România (1859 -1930, data
reîntoarcerii în țară a nenorocitului aceluia de Carol al II -lea, care a
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

fost o năpastă și cumplită urgie pentru țara românească). Studierea
regimului parlamentar românesc a însemnat o bucurie imensă
pentru noi. În Parlamentul nostru, între 1859 și 1930, n -au figurat
numai congeneri de-ai lui Cațavencu și Farfuridi, nu, departe de așa
ceva, au stat și au vorbit oameni de mâna întâi. Din nefericire, n -am
dus lucrarea până la capăt și n -a ieșit nimic din strădania noastră
necompletă, decât o euforie vremelnică pentru Em. și pentru mine.
Vorba ceea (valabilă și pentru evrei): Românului îi e greu până
se apucă, că de lăsat se lasă ușor.
Noi am avut și circumstanțe atenuante, numai că eu unul nu
cred în circumstanțele atenuante.
–– Credeți că a influențat „spiritul justițiar” impri mat de
studiile universitare, viitorul dv. spirit critic? Ce înseamnă a fi
justițiar în critica literară? (Vă întreb pentru că, iată, un romancier,
ale cărui două romane la prețuiți, își îngăduie nu numai să fie
justițiar, ci chiar judecător ultim în a sa „judecată de apoi a
poeților”).
–– „Justițiar”, eu care am publicat o carte intitulată
Incertitudini literare? Incertitudinile nu trădează un spirit
„justițiar”. Și nu uitați că specialitatea mea a fost dreptul
constituțional, nu dreptul penal.
Cât despre „cele două romane pe care le prețuiesc”, repet fără a
șovăi: Eugen Barbu e o jigodie, însă Groapa și Săptămâna nebunilor
sunt două splendide realizări și izbânzi ale genului epic în literatura
română.
–– Ce au întâlnit elanurile dv., apetitul studios, în sălile și în
bibliotecile Facultății de drept?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– A! De toate – și multe minuni! Autori de drept constituțional
ca Maurice Hauriou, Ihering, Bagehot. Cărți care pun problema
libertății și a formei de stat care garantează cel mai bine realitatea.
Școala franceză a „doctrinarilor” din prima parte a secolului trecut
care a pus încă de pe atunci teribila problemă: cum se poate asigura
menținerea libertății într -o democrație: școala aceasta a dat opere
splendide. Am scris despre „doctrinară” un articol în RFR în 1937,
cred, intitulat Liberalism, de care sunt mulțumit, adică de faptul că
a putut apărea.
Nu, nu-mi pare rău că am studiat Dreptul.
Avem în românește două frumoase tratate de drept
constituțional: al lui C. Disescu, al lui Const. Stere. Un foarte nobil
moment în istoria României e al dezbaterilor Constituantei din
1914. Să se știe: societatea românească de până la al doilea război
mondial – cultă și civilizată – n -a fost de ici de colo sau un
caraghioslâc!
–– Firește, facultatea v-a făcut (nu ne alegem noi colegii de
școală, facultate, armată, închisoare…) să vă lărgiți cercul de
cunoștințe, prieteni. Ce nume și ce gesturi vă rămân din acei ani?
–– O mulțime de prieteni, o mulțime de oameni de treabă. Un
moment al vieții mele universitare l -am evocat în scris, când am
recenzat niște versuri de Grete Tartler. (Dar nu mai țin minte unde,
în Familia parcă). Profesorul nostru de drept roman, foarte severul,
distantul și recele C. Stoicescu, la sfârșitul anului doi, în ultima oră
de curs, brusc, s-a pornit pe confidențe: confidențe politico -judiciare,
dar și însoțite de unele declarații ca: eu sunt de fapt o fire
sentimentală… Eram cu toții uluiți. Ne -a vorbit despre
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

însemnătatea Dreptului, despre respectarea legilor, l -a criticat
aspru pe ministrul Argetoianu care tocmai luase Constituția peste
picior. Prin ferestrele deschise care dădeau spre bulevard intra
primăvara. Să fi fost apropierea vacan ței, ori ziua aceea caldă și
înmiresmată? Nu știu. Dar ne simțeam toți foarte emoționați,
aproape cutremurați. Țeapăn în redingota lui bleu marin și gulerul
lui scrobit, Stoicescu, vădit emoționat și el, ca niciodată în viața lui
poate, perora despre drept și libertate și respectul legilor și civismul
patricienilor români. Atunci, colega noastră M. B., sora poetului
suprarealist Sașa Pană, a reacționat în mod surprinzător, în
singurul mod cinstit cred: a izbucnit în plâns, un plâns puternic
care-i scutura părul blond lung până peste umeri. Nu s -a întâmplat
nimic altceva, profesorul nu a pus nici o întrebare, de mirat nu s -a
mirat nimeni, M. a plâns de istov, apoi S. și -a luat rămas bun, vizibil
stingherit și emoționat (nu m -ar fi mirat să izbucnească și el în
plâns) și am plecat toți în primăvară, în prevacanță și într -un soi de
nebunească fericire. Momentul s -a încadrat, și gândesc că nu numai
pentru mine, în ceea ce Jules Romains numește „momentele
inimitabile ale vieții”.
–– De când datează primele dv. preocupări literare? Cine v-au
fost primii cititori? Ce observații v -au făcut? V-a fost, vă este teamă
de critică?
–– Am povestit, în Revista de teorie și istorie literară, că am
debutat (lăsând la o parte revista Vlăstarul a liceului Spiru Haret,
unde au debutat și Mircea Eliade, C. Noica, Al. Paleologu și a
colaborat și Eugen Ionescu) în 1936 cu articolul Elementele operei
lui Proust în RFR, la recomandarea lui Camil Petrescu, primul meu
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

cititor așadar. Camil Petrescu la început nu a fost deloc voitor să -mi
citească textul, prezentat de fratele meu, care îi era tovarăș de
chefuri. Frate-miu, totuși, a reușit să -l convingă să citească
articolul. După ce a citit, Camil Petrescu nu numai că nu mi -a făcut
vreo observație, dar m-a și publicat în RFR și nu a încetat de a-mi
manifesta multă cordialitate. Să fi făcut -o din simpatie pentru
fratele meu?
Teamă de critică? Mie, unui bătrân pușcăriaș și client al
Securității? Mie, vechi călugăr? Glumiți, desigur!
–– Cum v-ați pregătit debutul? De ce Antisthius? Cum a fost
primit debutul? Ce ați hotărât în ce privește scrisul dv. după acest
debut?
–– Volumul lui Antisthius a fost întâmpinat mai ales prin
tăcere. Prea intrasem, la 22 de ani, în literatură „cu bastonul!”
Antisthius e pseudonimul pe care l -am ales dintr-una din cărțile
mele preferate, Caracterele lui La Bruyere. Căutam un pseudonim
și am găsit un pasaj foarte potrivit cu intențiile mele în Caractere,
atribuit „caracterului” denumit Antisthius. Țin minte că lui Mircea
Eliade i-a plăcut textul din La Bruyere pus cărții mele ca motto. Și
nu s-a supărat – om bun ce a fost – de impertinentele mele cuvinte.
Așa era pe-atunci: oamenii nu se supărau cu una cu două.
Hotărâsem să scriu cât mai mult. Nu s -a putut.
–– Ați redebuta cu aceeași carte? (Mărturisesc, este singura
dintre cărțile dv. pe care nu am citit -o.) Credeți că acum se
debutează mai ușor / mai greu ca atunci?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Nu! N’aș debuta cu aceeași carte, o carte în care am fost
nedrept și violent cu Eliade, Cioran, Noica. N ’am avut dreptate.
M’au iertat. Dau nu aș reîncepe!
Atunci se debuta greu – ori destul de greu – din pricina
caracterului obtuz al mai tuturor editorilor. Dar astăzi e mult mai
greu, nu încape îndoială. Consiliul Culturii și autocenzura sunt
bariere care întrec vechile impedimente cu multe lungimi.
–– Prin ce se caracterizează viața literară a acelor ani? Așa cum
ați resimțit-o dv., ca tânăr autor.
–– Prin libertate, autenticitate, toleranță.
Nu vreau să idealizez, să mă număr printre acei bătrâni care tot
spun că numai vremea tinerețelor lor merită să fie trăită. Dar ăsta e
adevărul: am trăit într-o lume de bună calitate și cu adevărat viața
literară se caracteriza prin cele trei substantive înșirate mai sus de
mine.
–– Care erau idolii dv. literari din acei ani? Ați avut maeștri?
Cât poate dura ucenicia la un maestru?
–– N-am avut maestru (maeștri), nefiind scriitor adevărat,
artist. Numai artiștii au un maestru. Mer geam adesea la Cenaclul
„Sburătorul”. Idolii mei? Feluriți, dinspre toate azimuturile:
Lovinescu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu, Pârvan, Arghezi (ca
poet, numai ca poet). Nu l -am socotit niciodată, ca atâția alții, pe
Mihail Dragomirescu a fi un nerod!
Durata uceniciei: foarte variabilă, cred, greu poate fi stabilit un
soroc. De obicei, nu prea lungă. Dar sunt excepții. Știți ce spune
Gide: ucenicul bun se cunoaște prin aceea că își părăsește maestrul
– ori îl atacă! Sunt și cazuri de ucenicie extra -literară: a unui scriitor
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„format” care aderă la gândirea unui filosof, unui ideolog. Exemple:
atașamente pentru Iorga, un Pârvan, un Rădulescu -Motru, un Nae
Ionescu. Eu unul l-am apreciat pe Nae foarte mult. Pe Vianu, însă,
Doamne iartă-mă, l-am respectat; dar nu mi-a fost deloc simpatic.
–– Mai păstrați manuscrise nepublicate din acei ani? Se poate
despărți scriitorul de cărțile sale? De manuscrisele sale? Chiar dacă
acestea sunt mai puțin împlinite? (Suportul ultimei părți a
întrebării mele: e un copil nereușit mai puțin sau mai mult iubit de
părinții săi?
–– Adevărații scriitori își păstrează manuscrisele ca ochii din
cap. Exemplu categoric: lada de manuscrise a lui Eminescu. N’a fost
un sedentar, se tot muta, avea o fire vagabondă, însă „lada” (cufărul)
i-a fost ca o raclă cu moaște sfinte! E și aceasta o dovadă puternică a
autenticității geniului său, a puterii sale artistice. Iar Tolstoi
spunea: îmi iubesc nevasta, dar mai abitir îmi iubesc romanul.
Troțchi, la Brest – Litovsk, în plină elaborare a păcii separate, nu
uita să-și ceară cufărul cu manuscrisele și cărțile, lăsat la Viena.
Eu unul – din prostie, neglijență și lipsă de autenticitate
scriitoricească – am pierdut o mulțime de manuscrise, mai ales în
1944, în vremea bombardamentelor. S’ar zice, prin urmare, că nu
din vina mea. Ba da, din vina, prea mare vină a mea. Îmi pare mai
ales rău că s-au pierdut câteva caiete cu note pentru un roman.
Tema și acțiunea s-ar mai fi putut reface, nu însă expresiile și
frazele notate, care singure erau în măsură a da romanului un
caracter de autenticitate, de vitalitate. Mi -au rămas, în parte, texte
din studiul istoric Post bellum (Franța după 1870 și Germania după
1918) și Apărarea și prezentarea omului modern (scrisă în 1938).
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Ați iubit? Ați fost iubit de – iată, am rețineri, sfiiciune, mi se
pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?
(„Dacă dragoste nu e, nimic nu e” – o spune cu atâta gravitate și
profunzime, cred, Marin Preda).
–– Cer voie să tac.
O mărturisire, totuși, să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci
de ani, iubirea, am știut și eu ce înseamnă a ți se părea că lumea e a
ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie și în fericire absolută. A. G.
și eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim,
ne privim cu atenție, acoperiți de praful abraziv, de funingina și de
noroiul anilor, ne privim și cred că amândurora ne pare foarte bine
că nu ne-am căsătorit.
Ei, fericirea, cum zice Proust, e cel puțin pentru unii oameni, o
eroare.
P.S. – Îmi cer iertare pentru mizerabila dactilo grafiere.
Un sfat (dacă aveți copii): puneți -i, cu strășnicie, să învețe
latinește și grecește.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

O scrisoare
București, 13 mai 1987
Iubite domnule Băciuț,
Abia acum primesc scrisoarea d -tale din 23 aprilie,
reexpediată de la Rohia, de unde lipsesc de mult, reținut de
treburi și angarale în București.
Sincere mulțumiri pentru a nu mă fi dat uitării și a -mi
purta de grijă.
Sper să pot fi către sfârșitul lunii la Rohia. De acolo voi
răspunde cu ajutorul Domnului, întrebărilor puse.
De aici îmi vine greu a răspunde, „prins” de mai sus
menționatele treburi.
Rău mi-a părut văzând că dialogul nostru a fost atât de
ciuntit! Dar nu o luăm în tragic.
Cu cele mai alese simțăminte și cele mai bune urări,
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Scrisoare către un tânăr poet
26 mai 1987
Iubite Nicolae Băciuț,
În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi -ați pus,
am reluat ideea lui Maiorescu și formula lui Păstorel
Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi
i se aplică de minune enunțul acesta. Dar ea nu este numai
boierie ci și produsul unei munci neplictisite, negrăbite,
intense. E inspirație, desigur, dar și îndelungată trudă. Am
citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Și am putut
constata că, în ciuda bunăvoinței și prieteniei care au stat la
baza lecturii mele, foarte multe nu -s câtuși de puțin
vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste,
ușuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent
revăzute și regândite, reprezintă o uriașă masă de rebuturi.
Se cere muncă, răbdare, șlefuire, e treabă serioasă și nu
poate fi „expediată” în tempo de hopa -Mitică. Așadar:
atenție, nici o grabă, nimeni nu -l obligă pe om să publice o
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima
condiție. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai
vorbim de sutele de „poeți” care dau la tipar toate fleacurile,
schițele, copiile, ciornele, imitațiile nerușinate, lozincăriile
abia camuflate…
Înainte de a ne aventura în considerații subtile și înalte
asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a -i îndruma pe
toți cei ce scriu versuri să fie serioși, să nu socotească drept
Poezie orice șir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe
niște coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi
vom începe teoretizarea.
La cei din generația ’80 mi s -a părut a vedea talent și
probitate. Apoi și har și haz; curaj și demnitate profesională
– de aceea m-am bucurat. Am văzut și la d -ta: luarea
lucrurilor în serios, inspirație, grijă pentru formă. Te rog cu
toată prietenia, să continui a da poeziei atenția cuvenită,
respectul necesar. Nu fi grăbit! Și din întrebările d -tale
deduc: ești acasă în domeniul gândirii și artei. Nu te lăsa
prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clișee
(voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă,
treaz, de veghe! – și foarte indulgent cu elucubrațiile și
bătrânești – copilăreștile spuse ale lui N. Steinhardt.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Două scrisori
Rohia, 12 iunie 1987
Iubite domnule Băciuț,
Confirm, cu mulțumiri, primirea scrisorii din 3 iunie.
Sunt de acord.
Socotesc însă că ar fi bine să se menționeze că textul
meu e scrisoare particulară, iar nu un text de la începutul
menit tiparului. (Pentru a se lămuri caracte rul ei haotic,
dezordonat, cu totul neliterar).
(Veți proceda cum veți gândi că este mai oportun.)
Constat însă, cu mirare și foarte îngrijorat – că nu
pomeniți nimic despre un plic albastru, recomandat, trimis
(cu confirmare de primire), cu o zi înainte de scrisoare. Plicul
cuprinde: a) răspunsurile mele la ultimele întrebări puse în
cadrul dialogului nostru, b) un articol intitulat Gheorghe
Iancovici între Gide și Malraux.
Nu ai primit plicul?
S-a rătăcit?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Te rog mult să binevoiești a -mi răspunde cât mai repede.
Ori textul meu despre Gh. I. nu a plăcut?
La nevoie, pot trimite copii de la răspunsuri și articol –
numai de nu s-ar pierde și acestea?!
Încă o dată te rog să -mi răspunzi. Se pierd oare și
plicurile recomandate cu confirmare de primire?
Sunt foarte măgulit (și înfricoșat) de perspectiva
publicării scrisorii mele.
Cu cele mai bune simțăminte,
N. Steinhardt
Nota autorului: E vorba de scrisoarea prece dentă,
publicată în Tribuna, sub titlul Scrisoare către un tânăr
poet.
(Scrisoare nedatată – plicul primit, după reexpediere, la 28
iulie 1987)
Iubite domnule Băciuț,
Re-expediez.
Dea Domnul să-ți parvină acest plic.
Sunt de acord cu propunerea referitoare la Echinox.
(Unde mai am câteva texte nepublicate – rog a i le
aminti lui Aurel Codoban: 1) O. Paler, 2) Fidelitatea, 3)
(eventual): Nae Ionescu.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Întrebările nu le mai bătusem la mașină, așa încât
rămân pierdute. Îmi pare rău. Va fi nevoie să le reconstitui.
Sper să se poată împlini toate, și la Vatra și la Echinox.
Călătorie plăcută, drum bun!
Din București vi se va expedia un volum al meu. (Am
lăsat o listă la plecare și niște cartonașe dedicații.)
Cu cele mai bune salutări,
N. Steinhardt
(Nota mea, N. B. Cartea Escale în timp și spațiu ,
Editura Cartea Românească, 1987, mi -a fost trimisă cu un
cartonaș pe care era scrisă și dedicația „Domnului Nicolae
Băciuț, cu multă, sinceră și caldă afecțiune, N. Steinhardt,
iunie 1987).
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Sunt un admirator (entuziast) al
romanelor «Groapa» și
«Săptămâna nebunilor»”
(Nedatată – data poște i 28 iulie 1987)
–– Ce înseamnă o zi, o zi obișnuită din existența dv. de
acum?
–– Înseamnă o luptă cu trupul și cu mintea. Trupul, din
ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere
îngrijit, răsfățat. Trebuie să-l disciplinez, să-l țin în frâu,
să-i dau peste nas. (îngrijindu -l totuși, că e tare nevolnic.)
Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi
amintește absolut toate relele, prostiile, meschinăriile,
păcatele ce am săvârșit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu -i
rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.),
dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă
urî și disprețui din cale afară. Trebuie, totuși, să citesc, să
mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să
nu se observe de către ceilalți că am necazuri trupești ori
angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger și al lui
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee
credința mea creștină a veșniciei duhului, să -mi tot repet că
nu-s numai materie ci și spirit și că deci nu -mi pasă de
găurile negre.
–– „Apărarea și prezentarea omului modern”. De ce
trebuia prezentat omul modern? De ce trebuia apărat? Să
revenim „la zi”. De ce trebuie apărat omul modern?
–– Prin 1937 – 1938, convingerile mele conserva toare au
cunoscut o cotitură. Le -am nuanțat, am trecut de la paseism
și retro la o concepție în care „modernul” poate fi modelat în
categoriile concepției conservatoare. Am conceput un partid
al „moderaților violenți” și al conservatorilor în trench -coat.
Drept care și necesitatea de a mă redefini și a -l reașeza pe
omul modern în cadrul valorilor tradiționale. A fost o
perioadă de exaltare și euforie. Sunt și acum un
liberal-conservator „modern”.
–– Să extrapolăm: de ce trebuie apărat scriitorul
contemporan? Climatul literar?
–– Scriitorii (simțitorii, gânditorii, neteluricii) trebuie
mereu apărați, deși nu sunt deloc ființe slabe. Trebuie însă
apărați împotriva asalturilor conformis mului, birocrației,
entropiei. Mai ales în epocile totalitariste.
–– Viața literară este, din păcate, așa cum o știm.
Grupuri și grupulețe, vanități și orgolii nemăsurate.
Aceasta într-o extremă a ei. Ce mi se pare mie mai
alarmant, privind de la depărtare și înafara „jocurilor” viața
literară, e că renunță la credință adesea și cei de bună
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

credință. Că se susțin cauze numai pentru că „inamicul”
literar contestă pe cineva dintre cei apropiați. Mi se pare
imoral – am exemple la îndemână – să aplici superlative
unui poet și pentru că o altă „istanță” critică, ostilă ție, l -a
contestat vehement.
Acesta e doar un biet exemplu dintre cele care
deformează adevărul vieții literare, al literaturii. Care
definesc latura anormalității climatului literar. Care credeți
că sunt, în principal, factorii care alimentează
anormalitatea unui climat literar?
–– Parcă am mai vorbit despre problema aceasta, a
clicilor literare. Ne otrăvește pe toți. Să repet: V-am spus că
sunt un admirator (entuziast) al romanelor Groapa și
Săptămâna nebunilor. Nu o pot spune public, nu pot încerca
să scriu despre ele, din pricină că aș fi numaidecât
considerat că am trecut de partea clicii lui Eugen Barbu.
Iată o pildă a spiritului de gașcă. Anormalitatea (spurcarea)
climatului literar se datorează în special spurcării
climatului general: e ca o molimă care pătrunde
pretutindeni. Mediul literar nu este etanș. Vai nouă.
–– Iată, inevitabil, revin la Judecata de apoi a poeților.
Într-o revistă de mare tiraj, cum e Săptămâna, cu audiență
largă la semidocți, profani, ignoranți, amatori de
„scandaluri”, sunt terfelite valori ale literaturii noastre
contemporane. Se difuzează în tiraje de masă false ierarhii,
se mistifică valori etc. Și cu toate acestea nu se ia act cu
curaj împotriva acestei imposturi critice. E -adevărat, și
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

tăcerea e o replică. Nu însă cea mai fericită, cred. Poate doar
cea mai potrivită la un moment dat. Cum vedeți dv.
justificarea atitudinii față de mistificările, batjocorirea
valorilor literare în general?
–– Nu există justificare, numai explicații: lașitate,
resemnare, silă, oboseală, simțul inutilității, abjecția
generalizată, scârba – un amestec de oboseală scârbită și de
resemnare metafizică.
Dar intervine și înțelepciunea: Săptămâna are mână
liberă, un soi de salvus conductus din partea unor foruri
foarte înalte. Își poate permite orice, are acces la dosarele
cele mai tăinuite. Nu-i nimic de făcut. Iar românului nu -i
place (pe drept cuvânt) să lupte cu morile lui Don Quijote.
–– Cu debutul dv., spuneați, ați intrat „cu bastonul” în
literatură. Și, totuși, cei contestați, nu s -au supărat. Și cei
contestați erau, în 1934, Eliade, Cioran, Noica… Ce credeți
că poate asigura destinderea unui climat literar?
–– Ce cred că poate asigura destinderea unui climat
literar? Numai și numai cumsecădenia, libertatea și
normalitatea climatului general. (Așa -i și cu problema
libertății și a egalității: nu pot fi realizate prin legi ori
instituții juridice: își au izvorul și garanția în moralitatea și
cumsecădenia și cumințenia societății.) În 1934, țara
noastră era o țară de civilizație și cultură, purtarea celor
parodiați de mine nu a fost de mirare, se conforma spiritului
de liberă exprimare a opiniilor, spiritului de îngăduință, de
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

libertate, de omenie, politețe, toleranță a societății de atunci
(care, ca orice colectivitate civilizată, tolera și gluma).
–– Ce înrâuriri poate avea teroarea în literatură, în
primul rând asupra valorilor în formare?
–– O înrâurire totală. Teroarea, ca și puterea absolută,
ca și tortura, cucerește totul, sterilizează, paralizează totul.
Acesta-i secretul. Îl intuise și bătrânul, încă din secolul al
XIX-lea, l-a sesizat perfect și implacabil și discipolul său de
mai târziu. Teroarea e cancerigenă și invincibilă. Potopește
literatura, o desființează. Eventual mai tolerează – câtva
timp – simplele exerciții textualiste, ca neprimejdioase, ca
pe niște fandacsii, apoi le va nimici și pe ele. O oarecare
„cântare” proletcultistă le va mânca și pe ele. Pot fi cazuri
izolate de rezistență, spirite de tip „catacombă”, dar
literatura ca atare intră și ea sub incidența terorii.
–– Ce înseamnă, de fapt, pentru dv. „libertate,
autenticitate, toleranță”?
–– Astea nu se definesc. Se simt. Oricine – și omul cel
mai simplu, mai necitit, mai comun – știe când există
libertatea și când nu-i decât o formulă. Defi nițiile sunt cu
totul inutile, ba uneori și caraghioase, pedante.
Autenticitatea înseamnă sinceritate și curaj, nefățărnicie,
nesimulacru, nemecanicitate, nerepetiție, neconformare la
norme. Surpriză. Adevărul, realitatea, scrisul sincer sunt
așezate toate sub semnul surprizei.
Și autenticitatea nu se definește, și ea se simte. Ori care
cititor câtuși de puțin avizat își dă imediat seama dacă
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

scriitorul scrie (conștient ori inconștient) după șablon,
indicații, modă ș.a.m.d. ori de la sine, dacă joacă un rol sau
„se dă în vileag”, se mărturisește, se dă fără rușine pe față.
Pentru toleranță, v. mai sus la nr. 6.
–– Sunteți foarte detașat (dar și atașat) de fenome nul
poetic optzecist. Ați fost contemporan cu aproape toate
experiențele literare fundamentale ale acestui secol. Prin ce
s-ar detașa mișcarea optzecistă, susținută și contestată în
același timp? Care sunt șansele acestei experiențe?
–– Fenomenul poetic optzecist cred că e o încercare, o
țâșnire spre libertate. Minunată. I -am apreciat foarte mult
pe „cei cinci”. A fost, din senin, un suflu de curățire și vitejie.
La Dej, în 1982, la seminarul interdisciplinar, am simțit o
bucurie fără pereche, s -a vorbit liber, m-am crezut în anii
’30.
Generația ’80 a fost o speranță. Cărtărescu și Mircea
Dinescu am impresia că se retrag în jocuri de trapez, iar
textualismul face ravagii. Oamenii se rostuiesc, se așează.
Poezia rămâne însă un tărâm privilegiat. Nu -l părăsi,
dragul meu. Ferește-te de „idei”, golește-ți mintea de idei, de
tot ce cunoști despre ce se întâmplă în „practică”, și caută -ți
– egoist, tenace, nesimțit – bucuria într -o poezie născută
prin generație spontană, căzută – cum spun francezii – avec
la derniere pluie.
–– Ce credeți că ar trebui să -l definească în primul rând,
pe scriitorul tânăr?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Păi (vorba lui Lovinescu), tinerețea. Adică posibi –
litatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte
felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai,
minciună, mumii și lozinci; apoi multă inteligență, cultură,
finețe, grație… Vezi textul meu O definiție a culturii în
revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat
de însușiri diverse, contradic torii, multe inefabile. Așezate,
probabil, helicoidal, ca și cocul genetic. Rețetele nu țin, nici
definițiile, nici programele, și cu atât mai puțin sfaturile.
Oricum, inteligență (multă), luciditate, dispreț pentru
facilități. Și reținere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o
molimă, o incontinență. Poporul român e un popor foarte
talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar și multă
apă de ploaie. Toată lumea scrie, și tot timpul. Nu -i bine. Se
cere strunire, reflecție, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare
și har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel,
de la Maiorescu citire), scrisul e boierie.
*
Dragul meu, convorbirea noastră a apărut, mă bucur și
îți mulțumesc, însă tare ciopârțită. Crezi că alăturatul text
poate fi publicat? M -aș bucura. Dacă nu-i cu putință,
îndrăznesc să te rog să mi -l restitui, la Rohia, unde plec
peste câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu. Am zăbovit cam
mult la București, cu treburi și angarale. Sper să fie, în
sfârșit, trimisă în librării și mult chinuita, micșorata și
năpăstuita mea carte intitulată Escale în timp și spațiu . Îți
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

voi trimite, firește, un exemplar – nu știu precis când. Te rog
să dai crezare sincerității sentimentelor mele de aleasă
afecțiune.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Omul fără libertate e un om
nenorocit, o fantomă de om,
o caricatură”
(Nedatat. Pe plic: Târgu -Lăpuș, 10 VIII 1987)
–– Memoriile sunt literatură, pot „face”literatură?
–– Da, desigur! Exemple ilustre, hotărâtoare: Memoriile
de dincolo de mormânt ale lui Chateaubriand, Memoriile
ducelui de Saint-Simon, ale cardinalului de Retz, Amintirile
din casa morților ale lui Dostoievski, Jurnalul fraților
Goncourt, al lui Julien Green, al lui Amiel, al lui Pepys,
Anti-memoriile lui Malraux etc.
–– Vorbeați într-un dialog anterior despre „lipsa de
informații”. Cum vă informați? Câtă corectitudine pot
însuma sursele din afară?
–– Lipsa de informații a constituit după 1947 o mare
suferință pentru oamenii iubitori de cultură și pentru
literați. Au fost practic înțărcați de informații. S -au putut
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

menține la curent cu produsele culturii universale numai
privilegiații. Ceilalți au orbecăit în beznă. Privilegiații s -au
bucurat de un avans imens în 1964, când situația s -a mai
îmbunătățit și liberalizat – ei erau la curent cu ceea ce toți
ceilalți ignorau.
–– Cum scrieți? „Hotărâsem să scriu mai mult” –
spuneați. Este scrisul o caznă, o plăcere?…
–– Scrisul: plăcere, mare plăcere, dar și caznă. Așa cred
că e pentru toți cei ce îndrăznesc să pună mâna pe condei
(put pen on paper, zic englezii). Dar observ că nu am
răspuns complet întrebării precedente. Să o fac acum. E
nevoie de o totală libertate de acces la cultura planetară.
Intelectualul român este dornic de o aseme nea cunoaștere
universală. Vezi Eminescu, Odobescu, Hașdeu, Heliade
Rădulescu, Mircea Eliade, Iorga, Pârvan, Lovinescu etc.
Spiritul românesc e univer salist.
Eu unul mă informez pe cât pot, cum pot, parțial, ca vai
de lume, din ce-mi pică și când îmi pică. Radioul, desigur e
un izvor prețios, dar cu toane (cel puțin pentru aparatul de
care dispun) și care se cade a fi folosit cu prudență și atenție,
cu spirit critic și discernământ, calități (precauții) esențiale
ale oricărui cercetător al istoriei sau oricărui cercetător
științific. Se aplică și aici, integral, măsurile de pază ale
istoriei critice.
–– Care erau perspectivele dv. immediate, la absolvire?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Mari, bune. Mă puteam duce la Oxford ori la Freiburg
im Breisgau. Nu m-am dus. Din lene? Din prostie? Din
frică? Din comoditate? Din predestinare?
Oricum, nu m-am dus. (Am mers mai târziu la Paris și
la Londra.) Altceva ar fi fost Oxfordul sau Freiburgul. Acum
îmi pare rău? Da și nu. Mai ales nu. Am avut altă sortire.
Îmi însușesc ursita.
–– Interesul pentru istorie nu era unul întâmplător. Post
bellum e o dovadă. De ce nu ați publicat acel studiu? Cum
resimțeați atunci convulsiile istoriei? Dar acum?
–– Post bellum nu din vina mea nu a apărut. Faimoasele
„împrejurări” m-au doborât. Ori fost-a tot lenea și i-am
cedat? Convulsiile istoriei, și atunci și acum, le -am răbdat și
le rabd greu. Particip la ele cu înfrigurare, sufăr, mă
zdruncină, mă irită, mă îmbol năvesc. Acum, într-o oarecare
măsură, m-am liniștit și resemnat, dar prostia și lașitatea
tot mă scot din pepeni și țâțâni.
–– Ce publicații agreați? La care vă place să colaborați?
Cu cine colaborați cel mai bine, mai fructos, mai corect? De
ce?
–– A! La mai toate. Bine m -am înțeles oarecare vreme cu
Ioanichie Olteanu la Viața Românească, până ce au pătruns
și-n sinea lui panica și frica neroadă. Îmi place a colabora la
revistele studențești, ca Opinia studențească ori Echinox,
mai libere cred, mai curate, mai puțin stăpânite de temeri și
considerații de oportunitate. Dar și colaborarea mea la
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Opinia întâmpină, acum, brusc, greutăți. La Vatra greu am
acces.
–– În dialogul nostru apelați ades la inițiale. Ce
semnificație are discreția pentru un scriitor? Cât îi slujește
acest atribut la conturarea universului operei sale?
–– Tema se află tratată în bucata Werther a lui André
Maurois și în Lotte im Weimar a lui Thomas Mann. Se
poate vedea că în cazul Goethe – Lott Buff – Albert
Kaestner, Goethe a dat prea puțin dovadă de discreție – și
i-a prins bine! Folosirea inițialelor nu -i fericită. Cititorul
reține nespus mai ușor numele proprii decât simplele
inițiale. Toți marii romancieri au impus, au introdus în
viață nume proprii, nu inițiale. Othello sau Alcest sau
Sărmanul Dionis sau Jean Valjan spun mult mai mult decât
O., A., S. D., J.V.
Dar regula cunoaște excepții. Totul se rezolvă de la caz
la caz. Principiul rămâne: în romane mai bune -s numele
decât inițialele.
(Mi s-a defectat mașina de scris. Trec deci, bucuros de
altfel, la toc.)
–– Înțeleg că debutul în 1936, cu Elementele operei lui
Proust, s-a făcut cu propriul nume. Ce vă spunea, ca literă
tipărită, propriul nume? Cine mai intra în preocupările dv.
atunci, alături de Proust?
–– Ce-am simțit când mi-am văzut numele tipărit în
RFR? (Revista Fundațiilor Regale – n.m, N. B.) O imensă
bucurie – ăsta-i adevărul. Și acum încerc o emoție ori de
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

câte ori îmi văd numele tipărit. Bănuiesc că se petrece un
fenomen de natură psihanalitică: ne vedem oglindiți,
proiectați înafara noastră; numele nostru nu -i un soi de
hologramă?
Autorii vremii: Gide, Sinclair Lewis, Camil Petrescu,
Mircea Streinu, Valéry, Papini, Galsworthy, Roger Martin
du Gard, Léon Daudet, Roth, Kafka etc. Plus toți clasicii și
autorii mai vechi cu operele cărora de -a valma – mă
obișnuise profesoara mea dintâi, doamna de Branzky, pe
care cred că am mai pomenit -o în acest dialog.
–– În ce termeni concepeți dv. libertatea? Ce poate face
omul cu libertatea?
–– La întrebarea aceasta, a doua, mă grăbesc să răspund
folosind cuvintele celebre ale lui Si érjes despre starea a
treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Așa și
libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea?
Nimic, ori numai pocitanii și prunci morți.
–– Ce poate face libertatea din el? („Omul devine singur
de-abia atunci când e liber” – citeam undeva.)
–– Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om,
o caricatură și un locuitor al iadului.
Cu libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar
poate și să o exaspereze, să o prefacă în absurd și în toxină.
Libertatea, în societate, nu însemnă dreptul de a face orice.
În societate, există libertăți concomi tente, deci și
posibilitatea unor abuzuri de drept.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Libertatea, ca orice însușire, ca orice entitate, are nevoie
de moderațiune și dreaptă socoteală. Nu -i totuna cu
anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea și
aducătoare de rele este libertatea fără de măsură,
înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci e
premergătoare de haos, dezordine, prostie – și -n cele din
urmă (fără doar și poate), de tiranie. (v. E. Kastner în
importanta lui carte, Fabian). Asta în viața socială și
politică. În literatură, firește, nu poate exista (ca și în toată
arta) decât libertatea absolută. Și acolo poate duce la
malformații, la monstruozități, neghiobii – dar acestea toate
nu pot înfrânge principiul libertății totale. (Rămânând,
firește, adevărat că adevăratul artist e întotdeauna un
creator, adică un știutor de dreaptă măsură, de bun simț, de
echilibru).
N. Steinhardt
P.S. Mai continuăm a dialoga?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Nu-i compromisul un soi de pact
cu diavolul, iscălit cu sânge?”
(Nedatat – data poștei: Târgu -Lăpuș, 25 VIII 1987)
–– Gide era protestant. A contestat apoi protesta nismul
și era pe punctul de a se converti la catolicism, ca apoi să
adere la „comunism”, așa cum „îl înțelege (înțelegea, firește
– n.m.) el”. Iată o continuă nevoie de a găsi cea mai
adecvată și adevărată cale a mântuirii.
–– Gide (pe care nu șovăi a recunoaște că nu -l iubesc) a
fost, din fire, un protestant. Nu s -ar fi putut încadra în
catolicism.
„Așa cum îl înțeleg eu” – formula aceasta folosită de
mulți aderenți la comunism e o nerozie. Nu poți adera la o
doctrină așa cum o vezi tu, ci așa cum este ea. Foarte mulți
dintre cei care au fost decepționați, dezamăgiți de comunism
(„eu nu mi l-am închipuit așa”, „nu așa l -am vrut eu”), nu-s
decât neghiobi care au aderat la ce nu cunoșteau ori nu s -au
străduit să cunoască. Numeroși evrei români au dat dovadă
de o astfel de grabă, neseriozitate și lipsă de informație. De
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

ce nu au citit mai întâi textele fundamentale? De ce nu au
luat aminte la realitățile din țara unde comunismul fusese
înfăptuit? De ce au aderat la o fantasmă care nu era decât
produsul închipuirii lor, decât wishfull thinking, cum spun
englezii?
(Gide, inteligent, s-a lecuit în cele din urmă și – cinstit –
a declarat-o.)
Eu am fost atras (cucerit) de creștinism încă din tinerețe,
din copilărie. Atracția a evoluat crescendo. Cred, totuși, că
fără experiența închisorii nu aș fi făcut pasul decisiv – ori
mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulțumesc lui Dumnezeu
și-i sunt atât de recunoscător lui Dinu Noica.
La mine au lucrat nu „opțiunile rațiunii”, ci fascinosum
și tremendum.
–– Ați citat adesea cuvintele lui Dostoievski: „Suferința
e calea cea mai sigură către cunoaștere”. Puneți -le, vă rog,
în relație cu altele ale lui Goethe: „Numai suferința e
creatoare”.
–– Dostoievski și Goethe spun același lucru.
Într-o notă din Viața Românească am citat o spusă
importantă a lui Camus, inspirată de Wilde: și prin fericire
se poate ajunge la Hristos (ori la creație ori la cunoaștere).
În domeniul acesta haric nu există căi obligatorii și sens
unic. Duhul, ca și vântul, suflă unde cum și când vrea.
–– „Se cere măsură și atenție: blândețea ușor poate
aluneca spre lașitate, iar istețimea spre șmecherie”. Ați avut
de-a face în existența dv. cu lași și șmecheri odioși?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Ce stranie întrebare! E mai mult decât evident, e cu
ochi și cu sprâncene că lașitatea și șmecheria nu sunt mici
cusururi (- eventual „simpatice”-) ale tipului uman bonom:
Mitică, Lache, Tache. Sunt grave și catastrofale: Căderea
imperiului roman și a civilizației occidentale contemporane
se datorează lașității. Utopiile unde ne-au dus? Ce a realizat
(în mod cert) comunismul? Generalizarea șmecheriei
(devenită ultimă barcă de salvare).
Odioși sunt și șmecherii și lașii, așa cum Mateiu a
constatat că boema e imundă.
Da, am avut de suferit de pe urma delațiunii, a lașității
și șmecheriei – ca toată lumea. Le socotesc năpaste, urgii.
Din tonul întrebării dv. îmi pare (dea Domnul să mă înșel!)
a ghici o secretă indulgență pentru șmecheri și lași. Vă
recomand sfătuitor să-l citiți pe Soljenițân.
–– Ce înseamnă compromisul pentru scriitor? Exis tă
compromisuri necesare? Compromisuri scuzabile?
–– Compromisuri moderate și, de bine de rău, scuzabile
– cu viața – există. Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea
ta însăși. Nu înseamnă că până și compromisurile moderate
nu sunt și ele legate de riscuri. Compromisul nu atât în sine
e primejdios cât prin consecințele lui: odată primul pas făcut
se va putea oare opri din mers cel care a cedat și s -a învoit?
Nu va merge din cedare în cedare până la „capătul nopții”,
până-n fundul abjecțiunii?
Nu-i compromisul un soi de pact cu diavolul, iscălit cu
sânge?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cel mai sigur și mai antiseptic mi se pare a fi refuzul
categoric inițial.
Și aici, ca în atâtea alte domenii, se aplică dreapta
socoteală. Se cuvine ca judecata să fie făcută de la caz la caz.
–– Unde poate duce dogma în literatură? În ideolo gia
literară? Cum se poate supraviețui dogmei?
–– Dogmatismul în literatură (creație ori critică) duce
neapărat la șablon. La manierism. La imobilitate. Am prea
văzut-o.
Supraviețuim agățându -ne cu disperare de o barcă de
salvare: a) libertatea, b) bunul simț, c) simțul ridicolului, d)
umorul. Și repetând întruna: 2+2=4. Și amintindu -ne mereu
că toate-s trecătoare, mai ales modele (dogmele sunt mode):
ce e val ca valul trece.
–– Ce adjective vă repugnă cel mai mult?
–– Tocmai cele menționate mai sus: laș, șmecheresc;
adaug: intrigant, slugarnic, mieros și toate din gama largă a
cuvioșiei fățarnice.
Sunt perioade ale istoriei când un anume adjectiv devine
în special nesuferit: civic în vremea lui Robespierre,
intransingent și conștiincios în deceniul obsedant, virtuos în
vremea puritanilor ș.a.m.d.
–– Între o Capitală a culturii și o alta a spiritului (dacă
nu greșesc București – Rohia) care au fost tensiunile
opțiunilor dv.? În ce locuri vă simțiți cu adevărat acasă?
–– Mă simt acasă în amândouă locurile: și în București
și la Rohia. Din ce în ce mai mult la Rohia. Bucureștiul,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

sărmanul, e pe cale de dispariție sub târnăcopuri vrăjmașe.
Nici nu vă puteți închipui ce oraș frumos și plăcut a fost! Un
paradis general, vorba lui Cezar Petrescu. Un loc pe care
l-am iubit mult și căruia îi păstrez neștirbită afecțiune e
Brașovul.
Cât privește Bucureștiul, îmi aduc aminte de versurile
lui Baudelaire (cred că le -am și citat undeva): Mais les
formes d’una ville changent plus vite he’las que le coeur des
mortels.
Bucureștiul a murit. Nu cred să fie numai o impresie, nu
cred să fie vorba de remarca lui Proust: că spațiul e tot atât
de trecător ca și timpul (finalul lui Du Coté de chez Swann).
Nu, nu e o simplă impresie datorată bătrâneții. Bucureștiul
e pe cale de a fi „executat” și înlocuit cu altceva – urât.
N. Steinhardt
25 august 1987
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Orice critic lucrează cu materialul
clientului”
(Nedatat – data poștei: Târgu -Lăpus, 12 iulie 1987)
–– Vă interesează cine sunt cititorii dv.? Primiți scrisori
de la ei? Ce anume reclamă ele? Care ar fi cititorii pe care vi
i-ați dori? Cum vedeți „cititorul de critică”? Cine e el? Ce
așteaptă el de la critică?
–– Mă bucur când aflu că cineva (oricine) m -a citit cu
plăcere. Mi se întâmplă – nu -mi vine a crede că-i adevărat –
că am fost citit (de tineri mai ales) cu folos, curiozitate și
intensitate participatorie. Poate fi bucurie mai mare? Sticla
aceasta a căpitanului Grant aruncată în marea tipăriturilor
– când ajunge în mâini cercetătoare și receptive, ce răsplată
incomparabilă pentru un scriitor, fie el un simplu diletant
de mâna a zecea!
–– Care vă sunt primii cititori ai textelor dv.? (Înainte de
a fi publicate!) Mă bazez pe o informație din Epistolar – un
text despre Jurnalul de la Păltiniș a ajuns la A. Paleologu
înainte de a vedea lumina tiparului.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Citesc rareori prietenilor mei texte nepublicate. Cu
Jurnalul fericirii am făcut o experiență mai mult decât
tristă. Citesc textele despre care îmi dau seama că au șansa
să fie publicate.
Cu Al. Paleologu mă sfătuiesc uneori, mă citește ca un
adevărat prieten, adică în mod mai mult decât exigent,
necruțător, ca un belfer acru și cu dușmănie.
–– Și pentru că tot am amintit de Jurnalul de la Păltiniș,
cum apreciați câștigul acestei „școli” a lui C. Noica? Din ceea
ce au făcut până acum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu,
Sorin Vieru… se justifică investiția făcută în ei?
–– Liiceanu, Pleșu, Vieru sunt desigur „băieți” foarte
buni. Pleșu îmi pare îndeosebi talentat: ca vorbi tor (la T.V.,
de ex.: excelent), autor, conferențiar… Talentat, cult,
inteligent. Liiceanu îmi pare mai tern: Politropia sa o
socotesc seacă, forțată, anostă.
Sunt tustrei, ca mai toți din generația lor, susceptibili la
culme, vulnerabili, supărăcioși nevoie mare. Păcat că’s
oameni cu merite certe.
De altfel, în jurul lui Noica nu s’a format un „cerc”; ci cu
totul altceva: Păltinișul e un loc de pelerinaj național.
–– Nu v-ați gândit vreodată că Rohia ar putea deveni un
loc adecvat unde „să se adune sămânță bună pe pământ
bun”? Eu cred că ar fi destui tineri interesați să se călească
(nu să se încălzească) la focul Rohiei?
–– În vara aceasta, ulterior apariției Escalelor în timp și
spațiu, am primit numeroase (!) vizite ale unor tineri și mai
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

puțin tineri, care mi-au declarat că îmi citiseră cartea cu
atenție și că le-a fost pricină de plăcere și mulțumire, interes
ba și de entuziasm. M-am simțit emoționat, stingherit și
uluit. Erau totuși sinceri. Nu exista nici un motiv pentru
care să-mi turuie brașoave. A trebuit să-i cred. Drept care,
fericire și spaimă.
Nu mă bucur de suficient prestigiu și talent ca să pot
preface Rohia într-un Păltiniș secund. Mi se publică – de la
o vreme încoace – foarte rar și foarte greu câte un text – și
acela anodin.
Ioan Alexandru ar fi putut da Rohiei faimă. Nu a mai
venit aici de multă vreme. Păcat. Alături de el poate că
puteam fi și eu de folos.
–– Ce credeți că poate face pe un critic original?
Judecata de valoare în sine și/sau stilul judecății? Ce mai
poate da originalitate unei opinii critice?
–– Nu explicarea unei opere constituie aportul criticii. Ci
calitatea entuziasmului și adâncimea admirației. A râs
Mircea Iorgulescu (Entuziasmul militant în România
literară), dar cred că pe nedrept, Gide îmi vine în ajutor.
Totul e să admiri: just (să ai gust) și puternic. Șerban
Cioculescu nu s-a sfiit a fi un critic entuziast al lui Arghezi,
Zarifopol al lui I. L. Caragiale, Ion Barbu al lui Mateiu,
Valery Larbaud al lui Bitler, Gide al lui Dostoievski, Mann
al lui Goethe etc.
–– „Criticul e cucul instalat în cuibul autorului”. (G.
Poulet, Conștiința critică). Ce e criticul în opinia dv.?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Formula lui G. P. e excelentă; grozavă. (Am spus și eu
mai de mult că: orice critic lucrează cu materialul criticului.)
Criticul e un intercesor între operă și cititor. „Scrie” și el:
marii critici sunt și ei creatori (Sainte Beuve dixit!) Criticul
primește revelația și o descoperă cititorului. El atrage
atenția asupra fenomenului. Cheamă. Află comori. Și tot el
pune lucrurile la punct.
(A nu uita că există o părere cf. căreia cucul în iulie se
preface în uliu.)
–– Are literatura română autori importanți în a căror
cuib nu s-au așezat „cuci”? Cum ar putea fi aduși aceștia în
actualitate?
–– Exemple de scriitori uitați mi se par a fi: Mircea
Streinu, C. Fântâneru, Corneliu Moldovan, Ion Ghica
(trebuie să luptăm împotriva nedreptei interdicții îndreptate
împotriva sa, e o prostie fără pereche), I. M. Sadoveanu
(Sfârșit de veac în București, Anno Domini ), N. Crainic,
Paul Zarifopol (l-a comentat și lăudat Al. Pal., bine a făcut),
Horia Stamatu (aceleași observații ca pentru Vintilă Horia),
Sanda Stolojan.
Și frumoasa poveste a lui Urechea: Zânele din Valea
Cerbului.
P.S. Am fost rău bolnav. Plec mâine la Cluj, la spital
(Clinica III Medicală). De acolo, de va da Domnul, la
București.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cu multă afecțiune,
N. Steinhardt
Cer iertare pentru defectuoasa dactilografie. Credeți că
există șanse (ori măcar probabilități) să apară?
Oricum, mulțumiri pentru gândul bun.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Șase scrisori
Târgu-Mureș, 29 august 1987
Iubite domnule Steinhardt,
Am reușit, în urmă cu câteva ceasuri, să intru (cu trudă
și umilire, la discreția unui iubitor de medici, avocați –
bineînțeles, absolvenți ai altui „drept” -, șefi de restaurante
ș.a.m.d., nu de scriitori, care nu -i pot oferi nimic altceva
decât cărți, din vânzarea cărora… trăiește) să intru în
posesia Epistolarului lui Gabriel Liiceanu, de a cărui
apariție sunt convins că ați aflat (el include și textul dv. din
Familia despre Jurnalul de la Păltiniș ), și găsesc în el un
extraordinar sprijin moral pentru întreprinderea pe care am
cutezat (aproape iritant prin insistență) a vă ruga a -i da
curs. Nu suntem, sau mai bine, nu vrem să fim, singuri pe
lume și unii dintre noi, cei mai necopți și mai netrecuți prin
viață, încercăm să ne găsim un sprijin, un model în arta de a
fi a unor contemporani. Și mi se pare un mare păcat să nu
profităm de experiența lor. Nu vreau să mă justific. Vreau
doar să găsesc un generic unui devotament care nu s -a
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

putut împlini altfel. Aș fi vrut, firește, să pot sta în
apropierea dv., nu în regim epistolar. Și nu doar de cele
puține luni de când vă trimit, cu tot felul de strangulări,
scrisoriile și întrebările mele.
Avem prea puține modele în preajma noastră, care să
stea și înaintea și după lecturile noastre. Avem nevoie,
dincolo de cărți, de cărți vii, de oameni cu trup și suflet, a
căror respirație să o simțim aproape, ori de câte ori ne
gândim a întreprinde ceva.
Sper că până la primirea acestei scrisori ați primit și
ultimele întrebări pe care vi le -am trimis. Stau, așteptând
răspunsurile lor, ca între Scrisorile lui Rilke către un tânăr
poet și acest Epistolar al lui Liiceanu.
Cu cele mai bune sentimente,
Nicolae Băciuț
Târgu-Mureș, 3 septembrie 1987
Iubite d-le N. Steinhardt,
Am primit ultimul dv. plic. Din nou, ce s-o fi întâmplat?
Cu o foarte mare promptitudine. Între timp v -am mai
expediat câteva rânduri, stârnit fiind de Epistolarul lui
Liiceanu.
Aș vrea să reiau „epistolarul” nostru de la un răspuns al
dv. Sigur, nu agreez, nu încurajez ș.a.m.d. lașitatea,
șmecheria. Nu sunt indulgent cu inși din aceste categorii.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Încerc, în schimb, să-mi explic, să înțeleg circumstanțele în
care semenii noștri (fie ei scriitori au ba) devin lași,
șmecheri. Pentru că nu orice gest de lașitate sau șmecherie
e amendabil. Poate că greșesc. Dar sunt situații în care un
laș sau un șmecher pot fi scuzabili. Mă gândesc, firește, la
cazurile în care, de pildă, șmecheria nu numai că nu e
dăunătoare, ba chiar face bune servicii, e singura soluție.
Cred că sunt și gesturi de lașitate nevinovate, că lașii pot
avea circumstanțe atenuante. Dar… Nu doresc să devin
avocat (fără voie) al șmecherilor și lașilor. Îmi iau doar
îngăduința să-i înțeleg.
Cu voia dv., continuăm să dialogăm. Vă mulțumesc
pentru acest lucru.
Cu sinceră prețuire și afecțiune,
Nicolae Băciuț
P.S. Am primit de curând ultimul Echinox despre iubire.
Despre fidelitate se află la loc de cinste.
P.S. II. Am dat domnului Moraru textul dv. pentru
Vatra. El va intra în numărul 10.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Rohia, 1987 – 1988
Sărbători fericite,
La mulți ani!
Nespusa bucurie a slăvitului Praznic al Nașterii
Domnului să coboare asupra noastră revărsând în inimi
pace și liniște, iar Anul Nou să ne aducă sănătate, fericire și,
întru toate, bună sporire.
Cu sinceră și caldă afecțiune,
N. Steinhardt
Rohia, 9 martie 1988
Stimate și iubite domnule Nicolae Băciuț,
În primele zile ale lunii februarie, eu aflându -mă la
spitalul din Târgu-Lăpuș (în urma unei foarte urâte opăreli
de gradul 2), am fost vizitat de domnii Prof. Teohar Mihadaș
și Florin Horwath, care mi -au predat Revista română
pentru străinătate în trei exemplare (francez, englez și
german), din partea domnului Constantin Zărnescu, autorul
piesei Regina Iocasta, publicată în acele reviste, tustrele
însoțite de dedicații foarte amabile și măgulitoare.
Mi s-a transmis dorința autorului ca eu să redactez un
text pentru programul Teatrului din Târgu -Mureș, unde
urmează să fie jucată toată piesa.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Am citit Regina Iocasta încă la spital fiind și mi -a plăcut
foarte mult; e un lucru excelent și de reală frumusețe.
Deîndată ce m-am înapoiat la mănăstire, oarecum lecuit
(pe deplin nu-s nici acum) am scris textul cerut și l -am
trimis domnului Zărnescu; mi -a răspuns că-l găsește foarte
bun și că l-a dat spre publicare revistei Vatra.
Am rămas surprins. Eu știam că textul este destinat
programului teatrului.
Oricum, știind că revista Vatra mi-a refuzat în repetate
rânduri texte și că un interviu mi l -a publicat mult
trunchiat, l-am rugat pe dl. Zărnescu să nu aibă prea mare
încredere în eventualele făgăduințe ale revistei Vatra și să
se ferească de amânări care pot fi o formă politicoasă de
refuz.
Îndrăznesc să fac apel la bunăvoința dumitale spre a te
informa care este adevărul: va fi publicat textul meu ori ba?
Și te rog să-mi răspunzi deschis, pe șleau, care -i adevărul.
În caz că Vatra nu mă va publica ori are de gând să
publica textul trunchiat, te rog mult să binevoiești a -l
avertiza pe dl. Zărnescu ca să mi se restituie textul (dacă nu
va fi publicat de programul teatrului).
Mi-am permis să-l sfătuiesc și pe dl. C. Z. să se adreseze
dumitale, dar am crezut că e bine să o fac și personal. Dacă
textul meu nu are șanse serioase să fie publicat de Vatra ori
programul teatrului, doresc să mi se restituie textul ca să
încerc a-l publica în Steaua ori în Familia.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Nădăjduiesc că nu veți lua în nume de rău rugămintea
mea. Vatra obișnuiește să trunchieze textele, așa cum
băcanul taie dintr-o bucată de brânză socotită prea mare de
mușteriu. Ori, Regina Iocasta e o piesă de toată frumusețea,
am scris despre ea cu mare plăcere și din inimă și nu aș vrea
ca textul meu să nu fie publicat integral și tratat (cum mi -a
fost interviul) ca o bucată de brânză telemea.
Te rog, iubite domnule Băciuț, să -mi răspunzi sincer și
fără menajamente, să știu care -i adevărul adevărat. Cred că
ai posibilitatea să afli și care sunt adevăratele intenții ale
teatrului.
Cu statornică, aleasă și devotată afecțiune,
al d-tale semper fidelis
N. Steinhardt
Târgu-Mureș, 14 martie 1988
Iubite d-le Steinhardt,
Mă grăbesc să vă răspund pentru că nu aș vrea să se
perpetueze o imagine falsă asupra Vetrei, pentru că aș vrea
să ne situăm deopotrivă de partea adevărului. Vreau doar
să precizez că la ce mă voi referi se înscrie în arcul de timp
de la 1983 încoace, de când lucrez la Vatra. Despre o revistă
– ca și despre fiecare din cei care o fac, în parte – se vorbește
în chipuri diferite, în funcție de măsura în care „avocații” au
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

intrat sau nu în relații cu redactorii, au fost refuzați sau nu
ș.a.m.d.
Iubite d-le Steinhardt, primul text pe care -l știu să-l fi
văzut în redacția Vetrei a fost o replică dată lui H. H. Stahl,
o replică bine cumpănită, o necesară, și de astă dată,
restabilire a adevărului. Materialul a mers la București, „la
lectură”, și a fost apoi respins, ca apoi, același material să
apară fără probleme în Viața Românească. E firesc să se
iște suspiciuni în privința Vetrei. Deși nu ea a scos
materialul dv., o spun în deplină cunoștință de cauză.
Chestiunea este de „lector”. Poate și de circumstanțe.
Oricum, cel care ne „citește” pe noi nu e identic cu cel care
„citește” Viața Românească. Nu e vorba numai de
subiectivități diferite ci și de lipsa unor criterii clare de
„acceptare” sau „respingere” a unui material. A apărut apoi,
în Vatra, Eroismul la români – un text al cărui titlu l -am
dat și pe bandă, în pagina 1. A fost o onoare pentru noi – nu
sunt circumstanțial, și textul s -a bucurat de un frumos ecou.
A urmat un alt text, de a cărui existență știu foarte puțin –
și pe care l-ați trimis lui Dan Culcer. Acesta – aflat într -o
pasă delicată, și cu plecarea Mariei Mailat în Franța și cu
trebile gospodărești în perspectiva plecării, nu a propus –
l-am întrebat pe dl. Moraru, nimănui acest text spre
publicare. A inventat o poveste și, probabil, v -a trimis
materialul, vorbind în cine știe ce chip despre colegii de la
Vatra, cum a făcut-o de nenumărate ori, inclusiv în ceea ce
mă privește punând și răspândind pe seama mea o calitate
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

pe care n-o am: „securist”, și care poate ușor compromite pe
oricine. Martor mi-e Dumnezeu! A urmat interviul, care a
plecat la București și s -a întors și a apărut așa cum ați
văzut și cum, poate, n-ar fi trebuit să apară. Repet, însă, nu
s-a modificat în redacție nimic! Ultimul text pe care ni l -ați
trimis și care a apărut în Familia, a fost programat și în
Vatra, și era cât pe ce să apară în același timp și la noi.
Apoi, în ceea ce mă privește, am predat Tribunei un
interviu și Scrisoarea către un tânăr poet . Au trecut luni și
nu a apărut nici un text, și nu știu ce soartă vor avea. Am
predat un interviu și revistei Steaua – de două luni. Încă
aștept.
În ceea ce-l privește pe Constantin Zărnescu, a cărui
piesă o cunosc și vă dau întru totul dreptate – este poate cel
mai însemnat debut în dramaturgie din acest deceniu – încă
nu a trimis Vetrei nici un text de-al dumneavoastră. Din
câte știu, Regina Iocasta este în repertoriul Teatrului
Național din Târgu-Mureș, și ar fi trebuit să aibă premiera
cu un an înainte. Între timp, s -au schimbat și directorii
Teatrului, vor mai fi fost și alte motive și premiera a fost
amânată, dar piesa e din nou pomenită – într -un interviu în
presa județeană – ca urmând a fi pusă în scenă.
Iubite d-le Steinhardt, aș vrea să vă asigur încă o dată
că Vatra versus redactorii ei nu au în obicei a tăia texte ba,
dimpotrivă, sunt atâtea situații în care fie dl. Moraru, fie dl.
Sin se bat pentru o frază, pentru un cuvânt. Vă repet, sunt
niște oameni de caracter și de foarte bună condiție morală. Îi
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

respectă pe autori și textele lor. Dar, din păcate, nu ei sunt
ultima instanță – știți și dv. – care decide forma în care apar
textele. De-ați ști cât suferă pentru un text trunchiat!
Vă voi da de știre deîndată ce va sosi vreun text din
partea domnului Zărnescu pe adresa noastră.
Al dumneavoastră, cu constantă
și sinceră prețuire,
Nicolae Băciuț
Rohia, 19 martie 1988
Stimate și iubite domnule Băciuț,
1)Mai întâi: mulțumiri pentru prea bunele, prea
măgulitoarele, prea hiperbolicele, prea fantasticele aprecieri
ale vorbirii mele de la Bistrița.
Reținând doar 2% din cele spuse, încă aflu motive
arhisuficiente pentru ca să mă umflu în pene și să mă rog
lui Dumnezeu să nu mă lase să cad în amarnicul păcat al
trufiei.
2)Vă rog mult, dacă și când C. Zărnescu vă va remite
articolul meu, să-i purtați de grijă. Nu cred să poată isca
vreo „problemă” – e un text estetico -etic∗.
 De va fi cazul, rog atenție la corectură! Se tipărește astăzi,
în general, cu greșeli grosolane. Textul meu despre Noica în
Steaua 2 e un exemplu, neplăcut.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

3)Felul în care îmi scrieți, mă determină să vă întreb:
aș putea relua colaborarea la Vatra, trimițându-vă din când
în când un text? Am șanse de a fi publicat?
4)Am un text despre Sala de așteptare a lui Bedros
Horasangian (6 file ½ la 2 rânduri). L -ați publica? Să vi-l
trimit?
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Noica a fost pentru generațiile
actuale ce a fost Nae Ionescu
pentru cele interbelice”
(Rohia, 19 martie 1988)
–– Intervenția dumneavoastră, Note discontinue despre
cultură și timp, de la Bistrița, din cadrul „Saloanelor
culturale Liviu Rebreanu”, a fost, fără nici o rezervă, cea
mai spectaculoasă (!!!) expunere la care mi -a fost dat să
particip până acum, și, har Domnului, au fost destule!
Abordare profundă, fără rezerve și prejudecăți, erudiție,
subtilitate, artă persuativă – iată doar câteva din
trăsăturile care au făcut din intervenția dv. cea mai
aplaudată prezență „în spațiul și timpul cultural” de la
Bistrița.
De aceea, vă întreb ce-nseamnă pentru dv. a comunica,
a dialoga, a convinge? De altfel, unul dintre vorbitorii de la
Bistrița afirma că avem nevoie nu de o paradă a informației
ci de forță a convingerii.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– A comunica, a dialoga nu poate, firește, însemna
altceva decât a vorbi absolut liber.
Acesta-i secretul: libera vorbire.
În scris, pot exista ocolișuri, abilități, stratageme. În
vorbire, nu.
Nu-i neapărat nevoie să convingi pe ceilalți. Dar e
neapărat nevoie:
1)să fii convins că vorbești, tu, din convingere și nu
din alte motive,
2)să se simtă că dorești să convingi, că faci tot ce -ți
stă în putință în vederea împlinirii acestui scop.
Totul, aici, e o problemă de sinceritate, de, cum zic
francezii – franc parler.
Se simte, se simte numaidecât dacă acel care vorbește
spune ce crede ori folosește formule.
Vai celor ce nu pot dialoga și comunica: îi așteaptă
însingurarea, inhibiția, bolile psihice (datorate refu lării),
plictiseala, neurastenia, încrâncenarea și până la urmă
abrutizarea. Și mai e nevoie de nițel entuziasm, nițică viață,
nițică tinerețe – și să se simtă că pentru tine, cel ce vorbești,
actul vorbirii e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn.
–– Ce efecte pot avea parantezele în evoluția unei
culturi? Dar a unui scriitor?
–– Parantezele, dacă vin din cauze lăuntrice, nu sunt
nefaste. Pot chiar reprezenta faze de acumulare. Dacă se
datorează unor cauze externe sunt periculoase. Dar o ființă
vie (individuală sau colectivă), dacă e sănătoasă și
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

puternică, își reia deîndată funcționarea normală (numai să
nu fi fost paranteza prea lungă, prea radicală și
distrugătoare).
–– Ați fost la Bistrița cei mai străluciți reprezentanți ai
unei generații de elită: N. Steinhardt, Mihail Șora, Al.
Paleologu, apoi mai tinerii Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu,
Sorin Vieru ș.a. Lipsea C. Noica. Ce simțiți atunci când
dintr-un astfel de cadru lipsește un mare prieten? Dar când
el pleacă definitiv dintre noi? (La puțin timp după aceea, C.
Noica pleca dintre noi pentru totdeauna).
–– Tare ne-a lipsit Noica. Luasem, cu Oliv Mircea și Ioan
Pintea, hotărârea de a -l chema negreșit pe Noica la Bistrița
în octombrie-noiembrie 1988, la un „seminar” dedicat lui și
operelor lui. Eu mi-am rezervat subiectul: Rostirea filosofică
românească. Am scris și textul, se cheamă Noi cuvente den
bătrâni. Poate că ne vom reîntruni la Bistrița, dar, vai, fără
Noica. Îi simt lipsa din ce în ce mai dureros.
–– Cum vedeți posteritatea lui C. Noica? Care
considerați că e locul lui în cadrul culturii române? Cum ar
putea fi mai bine impus în circuitul valorilor universale?
–– Pleșu e un băiat foarte talentat, excelent vorbitor,
cult, viu. Liiceanu mi se pare prea didactic și „profesoral”.
Vieru cam fad.
Noica a fost pentru generațiile actuale ce a fost Nae
Ionescu pentru cele interbelice.
Noica a fost un moment al conștiinței românești.
Foarte greu poate fi înlocuit.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Apoi dispunea de prestigiul suferinței și al sinceri tății.
Pe plan universal cred că -l putem valorifica numai prin
excelentele lui lucrări cu caracter strict filosofic.
–– L-ați cunoscut și pe Mircea Eliade. Ce calități credeți
că i-au asigurat acestuia impunerea în conștiința veacului?
Cum vedeți integrarea lui deplină în cultura românească?
Restituirea operei sale culturii române?
Dar a altor valori risipite de un destin potrivnic pe alte
meridiane?
– Însușirile principale ale lui Eliade au fost:
a)o extraordinară putere de muncă
b)o voință și o perspectivă rar întâlnite
c)o memorie senzațională
d)o „curiozitate” nesățioasă
e)un talent literar cu totul excepțional, nuvelele lui
sunt superbe, ca și Noaptea de Sânziene
f)pe plan uman: modestia absolută, bunătatea,
mărinimia.
De asemenea: o rigoare științifică impecabilă.
Trebuie să fie publicat în românește tot ce a scris. Slavă
Domnului că a încetat ostracizarea lui Cioran; dar mai e
mult de făcut. Vintilă Horia (din Spania) trebuie neapărat
recuperat, e un scriitor superb și nu există nici un motiv să
nu i se publice la noi Dumnezeu e născut în exil , Scrisoarea
a 7-a ori recenta carte despre Goya.
*
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Deși textul meu din „Steaua 2” e plin de erori de tipar,
boacăne (talent în loc de talant, șăvăitor în loc de
neșovăitor), deși a suferit mici operații estetice și tăieturi, vă
rog să-l citiți: veți înțelege – pe cât permite textul – cât de
mult a însemnat Noica pentru mine.
*
Rog răspundeți-mi degrabă ref. Bedros Horasangian. Și
ref. la o eventuală colaborare a mea, mai susținută, la
Vatra. Numai că eu, fără a depăși limitele bunului simț, nu
prea scriu în stil lozincar.
Cu multe mulțumiri și cele mai bune și mai alese
simțăminte și trainică afecțiune, al Dv.
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

O scrisoare
Rohia, 20 martie 1988
Așadar, iubite domnule Băciuț, vorbirea convingă toare
presupune sinceritate și o doză de căldură lăuntrică. Să se
simtă că vorbitorul vorbește din inimă, nu din burtă. Și se
mai cere ca el să accepte un risc, riscul consecințelor vorbirii
sale libere. Vorba lui Octavian Paler, vorbirea –
comunicarea este ca o coridă. Auditoriul, ca și spectatorii
coridei, va să-și dea seama că vorbitorul nu e un fricos. Nici
matadorul laș, nici vorbitorul timid și grijuliu și care
tremură’n pantalonii săi nu pot stabili un contact, nu pot
comunica, emit niște biete unde care tot la ei se -ntorc. Orice
lucru, în această lume, ca să aibă probabilități de izbândă,
cere asumarea unui risc minimal. Fără nici un risc nu poți
face nimic, nici trece strada, nici mânca o roșie. Darmite
vorbi convingător!
În altă ordine de idei:
De ce ați trimis Sfaturi către un poet, Tribunei? Mi-ați
spus doar că doriți să publicați micul text în Vatra!
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Și cu privire la colaboratori se cere asumarea unui risc
minimal.
Răspundeți-mi referitor la Bedros H.
Cu stimă și drag,
N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Memoria e un receptacol
înfricoșător”
(Data poștei: Târgu-Lăpuș, 7 aprilie 1988)
–– Într-un moment în care literatura e concurată de alte
genuri artistice, cum vedeți destinul literaturii,
perspectivele ei?
–– Nu pot proroci. Concurența mass -media e mare. Nu
cred însă că e o concurență pe viață și pe moarte,
deocamdată cel puțin. Mai degrabă socotesc că sunt două căi
paralele care pot foarte bine (ca și domnii Chirac și
Mitterand) coabita.
–– Ce ne puteți spune despre „competiția” genurilor în
literatură? Sunt genuri privilegiate, genuri în sufe rință? (și
din perspectiva emițătorului și din cea a re ceptorului?) Se
poate vorbi de „popularitatea genurilor?
–– Desigur, există o popularitate (în timp) a genurilor
literare (ca și a bolilor, a viciilor, a virtuților). De câteva
secole încoace, romanul este cel mai popular.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

La noi, critica e abundentă și… căutată. Tocmai pentru
că „critică”, adică surpriză și personalitate, lumea e sătulă
de enunțări autoritare și uniforme. Își pune nădejdea în
critici. Ne-ficțiunea (non-fiction) pare a se bucura și ea – în
occident – de o surprinzătoare popularitate.
Să nu uităm crescânda vogă a cărților de știință
popularizată.
–– Care e poziția dv. față de experiment în literatură?
–– Depinde de rezultate. În principiu, experimentul în
muzică, plastică și literatură mi se pare a ține de faza
pregătitoare a operei. Opera -experiment este în general
plictisitoare, agresivă și înfumurată.
–– Credeți că literatura prezentă în revistele de
specialitate din țară reflectă pulsul real al literaturii
contemporane?
–– Aida de! Vreți să glumiți.
–– Ce vi se pare excesiv la reviste și ce neglijat?
–– Excesiv, peste măsură, peste poate: balastul de
banalități și lozincărie. Nu avem reviste. La un moment dat,
Viața Românească a încercat… nu i-a mers.
–– E destul de greu să se facă clasamente în literatură,
în publicistică. Și totuși, vă întreb care considerați că sunt
scriitorii români contemporani reprezentativi, de frunte, și
care reviste sunt cele mai izbutite?
–– Scriitorii de frunte, îi știm cu toții. În proză și poezie
(vii): Aug. Buzura, M. Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana
Blandiana, Bogza, Eugen Barbu ( Groapa, Săptămâna
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

nebunilor), D. R. Popescu (nu fără rezerve), Șt. Aug. Doinaș;
speranțe: Horasangian și mai ales Gabriela Adameșteanu.
Dintre cei recent decedați: Caraion, Nichita, Preda,
Sorin Titel, Dana Dumitriu.
Bietele reviste… fac și ele ce pot. Mai izbutite: Steaua,
Familia, Convorbiri literare.
Vatra? Cam prea prudentă… Și „frică unde nu este
frică”.
–– Cum vedeți rolul revistelor studențești, al căror
colaborator statornic sunteți, în promovarea valorilor
culturale?
–– Ar putea juca un rol de seamă. Unele excelente:
Echinox (e în cădere), Opinia studențească (acolo e un
cenzor strașnic, prof. Petre Ioan: ne -a interzis, pe Gh.
Grigurcu și pe mine).
–– Să acceptăm că vi s-ar da direcția unei reviste.
Pentru care ați opta?
–– Mă ferească Dumnezeu. M -ar aresta după cel dintâi
număr (încă în faza de șpalț).
–– Ce program ar avea această publicație?
–– Scrisul liber, cuvântul liber, Viva la libertad!
*
–– Ce înseamnă acum pentru dv. actul creației? Dar a
scrie?
–– Ce înseamnă pentru oricine, cred: fericirea și efortul.
Mai întâi: clipele ori ceasurile ori zilele de panică, apoi cele
de euforie.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Ce înseamnă timpul pentru dv.?
–– Cel mai aprig dușman al nostru (Proust dixit).
–– Dar memoria? (Am în vedere și o afirmație a lui
Borges: „Imaginația e făcută din amintiri și din uitare”).
–– Memoria e un receptacol înfricoșător, fără saț: pe care
noi îl umplem.
Să ne străduim din răsputeri a -l umple cu fapte bune și
frumoase, pentru ca, la sfârșit, să nu ne cotropească –
nemilos – cu amintiri urâte și aprige regrete initile.
Ca auxiliar de lucru: ferice de cei cu memorie bună
(Napoleon, Iorga, Mircea Eliade…). Nici că se poate concepe
un „om mare”, o operă mare, fără o memorie solidă.
–– Oglinda – un motiv, un pretext, un simbol. Ce e
oglinda pentru dv.?
–– Un mister. O provocare. Un fel de „satori” zenist. O
ispită. Un farmec. E – ca și stânga -dreapta – una din marile
taine ale lumii create.
Mă fascinează. M-a fascinat din copilărie. I -a fascinat pe
foarte numeroși pictori. Vedeți: Las meniuas ale lui
Velasquez (și comentariile lui Michael Foucault).
P.S. Nu-s mirat că Iocasta întâmpină greutăți: e o piesă
excelentă, e o frumusețe. De mirare ar fi fost să nu i se facă
mizerii!
Fierb de supărare.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cinci scrisori
Târgu-Mureș, 23 martie 1988
Iubite d-le Steinhardt,
Am primit azi prima dv. scrisoare; am înțeles, din
convorbirea noastră telefonică, dac -am înțeles bine, că
urmează o a doua, cea cu textul dv. despre Bedros
Horasangian și a sa Sală de așteptare. Avem deja în
redacție, programat pentru mai; textul Silviei Udrea, un
text mai scurt, firește, pentru „Filtre”, și nu e tocmai ceea ce
am vrea noi să fie, pentru că există o… unanimitate în
redacție față de Bedros, om drag nouă tuturor, și ca om și ca
scriitor. Va avea, prin urmare, parte de două puncte de
vedere critice, deși Vatra nu are acest obicei de a da două
cronici la un autor. Domnul Moraru, care a asistat la
discuția noastră, a confirmat că va publica textul despre
Bedros, numai că va lăsa o… pauză de un număr sau două
între cele două texte critice. Dar ați putea să ne trimiteți și
alte texte. Am întrebat din nou, pe directorul adjunct al
Teatrului Național din Târgu -Mureș, care e soarta Reginei
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Iocasta. Se pare că, totuși, soarta ei nu e prea fericită,
întrucât există rezerve la Consiliul Culturii privind punerea
ei în scenă. Deocamdată, stă. Nu e luată nici o hotărâre
definitivă, deci nu e dată în lucru și nu e dat la tipar nici
Programul de sală. C. Zărnescu nu a trimis încă nimănui la
redacție textul dv. despre Regina Iocasta. Și-o fi plănuit
vreun drum la Târgu-Mureș și ni-l va aduce personal?! Dar
până la apariția textului despre Bedros ne -ați putea trimite
altceva. În momentul de față nr. 3 e sub tipar, nr. 4 e dat
integral la cules, nr. 5 e la tehnoredactare, iar la nr. 6 s -a
făcut un proiect nedefinitivat. În rest, Vatra e larg deschisă.
În altă ordine de idei, repet, nu știu ce se întâmplă cu textele
pe care le-am dat Tribunei și Stelei – interviuri și
Scrisoarea dv. despre poeți și poezie. Ele sunt date de mai
bine de o jumătate de an. Firește, aș fi preferat să le public
în Vatra însă indicația, desigur,… superioară, e să nu
publicăm decât un singur interviu pe an cu un autor. Voi
încerca în toamnă, din nou. Sper să am și câștig de cauză.
Instanța care ne judecă este imprevizibilă și inconsecventă
în a spune da sau nu. De pildă din nr. 3 ne -a căzut un
interviu cât se poate de… marxist. Am înlocuit interviul cu
un text al lui Cioran despre Eliade și el a rămas. Numărul 3
se ocupă și de posteritatea lui Noica. Semnează Bercea,
Vieru, Pleșu… Și mai avem încă vreo cinci materiale în
portofoliu. Nu știu cum se vede din afară, dar cei care fac
efectiv Vatra – Moraru, Sin, Ceontea și subsemnatul,
disprețuim (e un cuvânt potrivit?) cred, aceleași lucruri pe
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

care le disprețuiți și dv., prețuind în același timp valoarea și
adevărul. Dar la întrebarea „Ce mai facem?” nu prea putem
răspunde decât cu „facem și noi ce putem!” Cred că mă
înțelegeți foarte bine. Poate că primăvara aceasta ne va
aduce mai mult senin în sufletele și în faptele noastre.
Al dumneavoastră,
Cu cele mai bune sentimente,
N. Băciuț
Târgu-Mureș, 26 martie 1988
Iubite domnule Steinhardt,
Acum, când vă scriu, lucrurile sunt destul de limpezi.
Domnul Moraru a primit textul dv. despre Bedros
Horasangian, l-a citit, și a spus că el va fi publicat în Vatra,
după 2 numere de la apariția textului Silviei Udrea despre
Bedros, o recenzie de două file și jumătate.
Am rămas apoi dator cu un răspuns: De ce n -am
publicat în Vatra: Scrisoarea către un tânăr poet? , scrisoare
pe care a citit-o și Mihai Sin. Și n-a avut nimic împotriva
publicării ei în Vatra. M-am răzgândit însă eu, dintr -un
motiv cât se poate de provincial: au existat atâtea porniri
împotriva mea, manipulate de Dan Culcer, printre ele
numărându-se și aceea că am luat spațiul tipografic al unor
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

juni poeți târgumureșeni. Acesta e și motivul pentru care nu
am publicat de trei ani de zile nici o poezie în Vatra. Vroiam
ca Scrisoare către un tânăr poet să fie însoțită și de câteva
poeme. De aceea, m -am hotărât să propun Tribunei
„Scrisoarea…” și un grupaj de versuri. Am primit dese
asigurări că… în curând „Scrisoarea…” și poemele vor
apărea. Dulce amăgire, care durează de mai bine de o
jumătate de an. Parțial, am înțeles amânarea prin
„imperativele” ultimelor luni. Dar de atunci, iar au trecut
niște luni. Încep să nu mai înțeleg ce se petrece de fapt. Îmi
voi ridica, totuși, interdicția de a publica poezie în Vatra și,
în consecință, voi lua legătura cu cei de la Tribuna pentru a
retrage „Scrisoarea…” și a o publica, cât mai repede posibil,
în Vatra.
Se pare că sunt în anumite împrejurări prea credul și
prea naiv, că mizez prea mult pe bunul simț. Cel de toate
zilele! Este și motivul pentru care am acceptat să fiu amăgit
(mințit) de opt ani de zile în legătură cu un volum predat
unei edituri din partea căreia am primit asigurări… ferme
că voi apărea… la anul. Și aceasta de opt ani de zile. Riscul
de a avea prea multă încredere. Poate că e și aceasta o
vinovăție care trebuie depășită.
Al dv., cu prețuire,
N. Băciuț
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Rohia, 9 aprilie 1988
Iubite domnule Băciuț,
Îmi cer iertare că vă deranjez din nou.
Vă rog, dacă și când va fi publicat textul meu despre
Bedros Horasangian, să i se facă o mică îndreptare:
La adaosul cu observații de la sfârșit să fie scoase două
observații –
1)cea referitoare la folosirea termenului „partide
istorice”
2)aceea referitoare la notarea datei cu 09.
Ambele sunt neîntemeiate, urmează să fie suprimate.
Cu multe mulțumiri și alese salutări,
N. Steinhardt
(Data poștei: Târgu-Lăpuș, 11 aprilie 1988)
Iubite domnule Băciuț,
La răspunsuri, la întrebarea ref. scriitori importanți de
astăzi aș adăuga: Ștefan Bănulescu, Alice Botez, Ioan
Alexandru.
La speranțe: Ovid Moceanu.
La punctul: ce simt când scriu?
Oricine se așează să scrie cunoaște Amețeala și Panica.
Fie că se așează Goethe să scrie Faust ori Eminescu să scrie
Luceafărul ori mă așez eu să -mi scriu articolașele,
cronicuțele ori eseurelele, tot același sentiment năpădește pe
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

cel ce ia condeiul în mână: un amestec de Frică și Cutremur
și Nădejde nebună și Mândrie și Entuziasm și dorință de a
lăsa toate baltă spre a gusta o viață pământească simplă,
fără de idei și de blestemul scrisului.
Al Dvs.
N. St.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Târgu-Mureș, 2 mai 1988
Iubite Domnule Steinhardt,
Am primit scrisorile dv. cu încântare. Vă mulțumesc
pentru răspunsurile date. Încet, încet, paginile de dialog se
adună, începând să se contureze un univers coerent. Am
primit și scrisoarea cu îndreptările din textul dv. despre
Bedros Horasangian. Fiți fără grijă, ele vor fi incluse la locul
potrivit. Nădăjduiesc să apară fără greșeli, deși chiar
într-un poem de-al meu, din Vatra nr. 4/1988 (“cap
limpede”: Dumitru Mureșan) au apărut niște erori de
corectură care deformează cursivitatea și logica demersului
liric. Și pentru ca tacâmul să fie complet, o eroare a apărut
și într-un poem publicat în Tribuna, într-un grupaj însoțit
de frumoasa dv. scrisoare. Din nefericire, nici scrisorii nu
i-au lăsat P.S.-ul lămuritor, privind caracterul particular al
scrisorii și publicarea ei cu acordul autorului. De spaima
erorilor – de tot felul – aproape că -mi vine uneori să nu mai
dau nimic la tipar. Una e să fi „Gâgă” pentru că ești astfel
prin natura ta, și alta e să te facă Gâgă erorile tipografice.
Firește că mă aștept ca „locotenenții, slugile, ordonanțele…”
lui Eugen Barbu să speculeze aceste gafe. Căci și eu le sunt
foarte „drag”, încă din perioada echinoxistă.
Dincolo de toate acestea, am ajuns să pun punct și
virgulă unui volum de versuri, Casa cu idoli sau Memoria
ascunsă, pe care l-am predat Editurii Cartea Românească,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

domnului Florin Mugur, arătându -se și perspective
tipografice pentru 1989. Mai am încă strângeri de inimă.
Simt că manuscrisul nu e încă rotund, că sunt lucruri în
plus sau mai puțin împlinite, dar încă nu am tăria să renunț
la ele. Sper în colaborarea cu domnul Mugur în a da cărții o
formă care să onoreze poezia și pe autorul ei.
Nu am nici un semn de la Steaua în ceea ce privește
dialogul cu dv. Mă gândesc să încerc și la Viața
Românească. Cine știe? E o revistă mai mult decât
respectabilă și poate va deschide paginile sale și unuia
dintre dialogurile noastre. O să vă țin la curent și peste
câtăva vreme vă voi mai expedia niște întrebări.
Al dv. cu prețuire,
Nicolae Băciuț
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Tu ești un mare scriitor, cel mai
mare din generația noastră. Cu
totul extraordinar”. (Al. Paleologu)
–– Astăzi, 29 iulie 1992, omul de cultură N. Steinhardt
ar fi împlinit 80 de ani. Vreau să spun de la început că
nu-mi plac aniversările. Am avut parte de prea multe
aniversări. În absența lui, de ziua lui, vă propun, totuși, să -l
evocați pe N. Steinhardt. Dv., domnule Al. Paleologu, care,
într-un fel l-ați cunoscut încă din perioada interbelică, și
dv., Mircea Oliv și Ioan Pintea, care i -ați fost apropiați în
ultimii ani ai vieții sale.
Așadar, între sacru și profan, d -le Paleologu, v-aș ruga
să aduceți în lumină câteva din penumbrele biografiei lui N.
Steinhardt.
–– Între sacru și profan nu mi se par coordonatele
exacte. Eu unul n-am avut parte decât așa, printr -un efort
de imaginație, să am apercepția sacrului. De altfel, e o
alternativă eliadescă sacrul și profanul, și eu cred că sacrul
e o noțiune puțin mai largă, o noțiune cosmică, care nu
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

acoperă exact sfera în care poate fi situat nu N. Steinhardt
personal, dar polul de atracție care a operat asupra lui și
care e nu sacru ci sfânt. E o mare diferență între sacru și
sfânt. Pentru noi, creștinii, sacrul e o problemă mult mai
culturală și, în definitiv, sacrul ca experiență este, cum
spunea Rudolf Otto, ceva altul decât noi, ceva înfiorător, are
ceva zguduitor, strivitor, ține de dumnezeire, dar ține de
dumnezeire nu așa cum o înțelegem noi, ține de ceva care
depășește pe bunul Dumnezeu, care pe noi ne interesează.
Și Nicu avea pentru această idee de sfințenie o devoțiune, o
închinare pe care, de fapt, ar trebui s -o avem și noi și uneori
o și avem, dar nu întotdeauna ne reușește. Dar nu cred că
oscilarea asta între profan și sfânt (profanul nu e antonimul
lui sfânt), adică între lumesc și sfânt eu am cunoscut -o
numai în sfera lumescului și nu pot să spun că mărturia
mea se poate raporta la interbelic, fiindcă eu l -am cunoscut
în 1950 personal. Dar, e adevărat, știam încă din 1932 de
existența lui, pentru că am fost coleg de clasă cu un văr de al
lui, Aristide Steinhardt, azi trăitor în Belgia, inginer, care
mi-a dat atunci, în 32’ sau 33’ prima carte a lui Nicu
Steinhardt (se chema În genul tinerilor, semnată
Antisthius, în care făcea niște pastișe, niște parodii după
textele tinerei generații din epocă. Cele mai reușite erau cele
mai dificile, adică cele în care își asumase parodierea unor
buni prieteni ai lui, mai vârstnici, în speță Mircea Eliade,
Petru Comarnescu și Dinu Noica. Era mai dificilă
parodierea lor pentru că ei nu aveau nici excese de astea,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

agonice și abisale, și extraordinare ca orice autori atenți la
expresie și foarte prudenți, Mircea Eliade avea un stil foarte
cotidian, Debutonat (cum spunea) și comuni cativ. Noica
avea un stil intelectual destul de neutru și cu niște accente
ușor care diferențiau, dar foarte proprii. Comarnescu avea
un stil de jurnalistică culturală care era stereotip și, ca
atare, parodierea lui nu se lega de formule excesive ci doar
de stereotipia culturală a epocii. În textele lui Nicu
Steinhardt din În genul tinerilor, astea trei erau cele mai
amuzante, mai reușite. Pentru mine, cel mai reușit era cel
în care-l parodia pe Dinu Noica, care găsise spre a -l defini
pe Dinu Noica, un concept abstract numit nemâncare. Noica
era un om care repudia tot ce este de natură viscerală și, ca
atare, în idealul lui era ca oamenii să nu mănânce, să nu
tragă consecințele mâncării (operațiunile digestive și restul)
și să nu procreeze decât printr -un fel de intenție plasată
într-o ordine experimentală și în eprubetă. I se părea că
omul este aservit unor funcții biologice extrem de
degradante. Și Nicu râdea teribil de chestia asta și a
inventat această doctrină a nemâncării care e dezvoltată în
pasajul acela într-un mod extraordinar de hazliu. Nicu avea
o înclinație către hazliu, către varianta amuzantă și corozivă
a inteligenței și eu sub specia aceasta l -am cunoscut. Adică,
întâi și întâi, citisem această carte și apoi din colecția
revistei „Vlăstarul” a liceului nostru, în care eu intrasem
exact în anul în care el ieșise, am văzut textele lui acolo.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Mai târziu, am citit în Revista Fundaților Regale un
eseu al lui despre Proust, care m -a umplut de admirație și
invidie. Și azi mi se pare că e unul dintre lucrurile cele mai
remarcabile care s-au scris despre Proust, împreună cu ce
au scris Ibrăileanu și Eugen Ionescu, la noi și în lume. Și
cred că la noi în țară s -a produs recepția exegetică
proustiană cea mai pertinentă, mai acută și mai originală.
Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la
Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false și cu
alt nume, și unde a venit să mă vadă. El venise pentru
Noica, dar a aflat că sunt și eu acolo. Nu mă cunoștea și
i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s -o
cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător.
Adică ne-am declarat și ne-am constatat prietenii din
copilărie și perfect și total exhaustiv comunicanți. El avea o
formație intelectuală aproape identică cu a mea, mult mai
completă și mai largă, fiindcă avea o curiozitate, o memorie
și o rapiditate de aprehendare, cu totul ieșite din comun.
Dar cam aceleași repere le aveam amândoi. Atât în ordinea
studiilor noastre academice, care erau juridice, cât și în
ordinea literaturii, franceze în principal, și în ordinea
amintirilor pariziene și în ordinea tot așa a anecdotei
istorice și a cunoașterii Bucureștiului. Ne -am descoperit
niște afinități extraordinare și din prima zi am devenit
prieteni de totdeauna. Trebuie să adaug că la ora la care
vorbim mi-au murit toți prietenii mai apropiați din
generația mea, adică Noica, Sergiu Al. George, Dinu Pilat și
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Nicu Steinhardt. Cel mai mult îmi lipsește Nicu Steinhardt.
Dar în așa hal îmi lipsește că mi -l invent în continuare și
pentru asta recurg la un adjuvant extraordinar propriu,
adică recitesc mereu cartea lui, Jurnalul fericirii, carte pe
care el mi-a adus-o s-o citesc când a terminat
dactilografierea ei, perfect și frumos făcută, impecabilă, în
1972. Am rămas o zi și o noapte s -o citesc și a doua zi am
reluat-o, după care l-am telefonat și i-am zis: „Nicule, hai să
ne vedem, ca să-ți spun un lucru cu totul important și
urgent”. Și i-am spus: „Dragă Nicule, până acuma și de aici
înainte o să continuăm la fel, și asta o facem sub vederea
lumii, în ochii lumii, și lumea ne știe, ne cunoaște, ne batem
pe burtă, ne spunem pe nume, ne purtăm de parcă am fi
oameni de rang egal, dar tu ești un mare scriitor, cel mai
mare din generația noastră. Cu totul extraordinar”. A crezut
că-mi bat joc, că glumesc, a zis că: „Fugi de -aici și nu-ți mai
bate joc de mine, eu sunt un dilentat” – sigur, cum era el,
l-ai cunoscut foarte bine, avea niște excese, de -alea
chinezești, de reculuri și de ipocrită umilință. „Eu nu sunt
decât un ratat, un diletant” ș.a.m.d. „Lasă, domnule, i -am
spus. Cause toujours! Tu știi foarte bine că această carte e o
capodoperă și o să ilustreze literatura română în mod
eminent, cea a secolului nostru”.
Nu m-a crezut că sunt sincer. Dar credea că am dreptate
– asta o susțin. Și-acuma, mulțumită cărții ăsteia, eu îl pot
reînvia mereu, pentru uzul meu propriu. Și nu numai al
meu ci alor mei. Adică și fiul meu și -l amintește foarte bine
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

și nevastă-mea, deci, în intimitatea familiei mele, Nicu e
mereu prezent și mai luăm volumul și citim cu glas tare din
el.
–– Ce credeți că l-a determinat să părăsească teritoriul
laicului, al profanului, și să îmbrace o altă haină? Cum l -a
descoperit pe Dumnezeu?
–– A, ăsta e un lucru care nu se poate explica de un
terț?! Eu cred că el l-a descoperit pe Dumnezeu… nu, nu,
cred că Dumnezeu l-a descoperit pe el, e clar, fiindcă el era
un tânăr intelectual burghez, dintr -o familie ovreiască,
foarte înstărită, care-și permisese, deși avea o profesie, cea
de avocat, să lucreze puțin, să călătorească mult, ba la
Londra, ba la Florența, ba la Lucarno, ba în Franța, stătea
cât poftea, mergea la concerte faimoase. Avea cunoștiințe
remarcabile în lumea intelectuală franceză și elvețiană. Era
un tânăr care-și permitea o viață luxoasă, rafinată și fără
obligații de nici o natură. În afară de astea, era un tânăr
cinic, individualist, critic, hedonist etc. Azi am evocat, cu alt
prilej, niște fotografii pe care le am acasă, în care apare Nicu
Steinhardt în frac, cu o garoafă albă la butonieră, cu o figură
de mic provocator diabolic, într -o serată foarte strălucitoare;
pe urmă l-am cunoscut ca un spirit voltairean, ironic și
extrem de spiritual, care așa zicând, nu pot spune că nu
avea nimica sfânt, dar pulsa ireverența în conduita lui,
cititor al lui Gide, al lui Cocteau, iar devenirea lui, evoluția
lui către faza finală s-a propus, dacă vrei, nu sub ochii mei,
dar lângă mine.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Știam încă atunci, de când l -am cunoscut, că, de fapt, cel
pe care l-am întâlnit nu mai era acela pe care -l cunoșteam
din lecturi și din evocările altora, ci era unul care întâlnise
primele texte care l-au zguduit, adică texte teologice și
mistere ortodoxe, nu știu care. Atunci mă interesam și eu
cam puțin de sectorul ăsta. Prin el am găsit și eu direcția
aceasta dar, evident, nu cu aceeași hotărâre și nici cu același
spor cu care a făcut-o el. El avea niște prieteni, între care
Virgil Cândea, Paul Simionescu, Alexandru Duțu, dar în
special Cândea și Simionescu, care erau mai avansați decât
el în lecturile și preocupările acestea, și care i -au furnizat de
la început textele fundamentale pe care le -a parcurs, apoi
s-a descurcat singur. Nu se mulțumea, sigur, cu literatura
ortodoxă și mergea la o literatură și la o doctrină mai largă,
adică și catolică și chiar protestantă. Lectura sa mergea din
ce în ce mai în adâncime și mai în extindere pe teme
creștine, ceea ce nu-i modifica nici conduita, nici forma de
expresie, nici aparenta lui linie de gândire. Eram de acord,
asta însă e sigur, că cea mai modernă, mai ultimativă formă
de aprehendare a lumii, a vieții și a marilor întrebări, cea
mai eficace, sigură formă de angajare în real, de decizie, de
morală, prin urmare, este cea creștină. Comentând pe
Dostoievski, în principal, spunea: „Uită -te, e ceva ce ne
obligă să ieșim din amorțeala noastră atât de dulce și de
franțuzească și să ne asumăm niște intervenții abrupte,
fulgerătoare, în existență, de tipul celor pe care ni le
sugerează Dostoievski”.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Să urcăm puțin mai repede în timp. Credeți că Rohia
a fost o eliberare sau o închisoare?
–– O închisoare. Asta o spun sigur. Dar orice închisoare,
adaug, este o eliberare. Noi am avut, amândoi, împreună,
experiența închisorii propriu -zise. Am avut prilejul, la
început, să stau cu el cam vreo douăzeci de zile, la Jilava, în
aceeași celulă, și să petrecem circumstanțele relatate de el
în Jurnalul fericirii, între care episodul cu miracolul care s -a
produs când trebuia să spălăm niște gamele încleiate de
arpacaș și am încercat să o facem după o rețetă rău venită,
cu cenușă, și acolo era o oroare de lipici și de murdar și de
infect, de care nu mai puteam scăpa și apă nu mai aveam,
ne vedeam catastrofați. A fost miracolul pe care -l povestește
el acolo, cum, din senin, ni s -a adus o banie cu apă și am
îndepărtat momentul, căci trebuiau să fie prezentate, și am
ieșit, ca să spun așa, basma curată, în mod cu totul și cu
totul nesperat. Episodul este foarte amuzant relatat. A fost
însă foarte dramatic atunci când l -am trăit. Perioada aceea,
din camera numărul 18, de la Jilava, este foarte importan tă.
Acolo am fost veniți câțiva din lotul nostru: adică Teodor
Enescu, Remus Niculescu, doctorul Răileanu, Sergiu Al.
George și alți prieteni, inclusiv Nicu și cu mine, și acolo se
afla și părintele Mina, un călugăr, mi se pare bucovinean,
care l-a botezat în celula nr. 18, sub nasul gardienilor și în
compania numeroșilor colocatari ai celului, cu știința numai
a lui Sergiu Al. George și a mea. El ezitase să facă pasul
acesta înainte de a fi arestat. El a considerat închisoarea ca
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

ultimă șansă, ultimul moment în care se putea face, mai
ales c-a avut norocul sau șansa sau așa s -a întâmplat
coincidența, să se afle acel călugăr acolo. După aceea ne -am
despărțit și nu ne-am mai văzut decât după eliberare, în ’64.
Când a ieșit era nu numai un om creștinat, dar anii de
închisoare au agravat (ca să spunem așa) sau din contră au
exaltat angajarea lui creștină de o manifestare poate, și cum
e și firesc să fie, excesivă, adică exhaustivă, cum se întâmplă
întotdeauna cu un convertit. Chiar eu îi făceam reproșuri,
îmi îngăduiam niște polemici cu el care erau injuste, pentru
că mie mi se părea că el exagerează, ceea ce nu era
adevărat, dar eu greșeam, fiindcă nu se poate face asta fără
exagerare.
Mai târziu, după șederi, deci în ani diferiți, la
mănăstirea Chevretogne, mănăstire benedictină din Belgia,
a dobândit acolo, mulțumită climatului extraordinar de
civilizat și tolerant, o potolire, o liniștire și ceea ce numea el,
accesul la dreapta socotință, încât, după aceea, în adevăr,
creștinismul lui era, pe lângă unica morală eficace, și
miraculoasă și transfiguratoare; și oricine încearcă să o
practice cât de cât (dacă reușește, fiindcă nu este
lesnicioasă) atunci își dă seama de caracterul transfigurator
al acestor acte de comportament. Nicu greșea de multe ori,
dintr-un fel de pripeală, dar pripeala asta era, după mine,
ceva extrem de seducător și fascinant, fiindcă aceeași
pripeală a avut-o și ca pușcăriaș – din primele zile să își
aroge tot codul pușcărieșesc, fel de fel de lucruri pe care le
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

făcea cu un fel de pripeală puerilă și exaltată și exultantă.
Aveai impresia că intrarea lui în închisoare era un fel de
intrare într-un fel de paradis amețitor, în care totul este
foarte urgent și nimic nu poate fi lăsat în așteptare.
*
–– Dacă admitem că, totuși, Rohia a fost o închisoare,
din această închisoare au încercat câțiva entuziaști tineri
bistrițeni să-l „recupereze”. Pretextul a fost manifestarea
„Saloanele culturale Liviu Rebreanu”, „Vinovații”, Virgil
Rațiu și Mircea Oliv.
L-aș ruga pe Mircea Oliv, să -mi spună ce a însemnat N.
Steinhardt pentru Bistrița, pentru cei care, aici, au încercat
să se regăsească pe ei înșiși sub păvaza lui N. Steinhardt?
–– S-a întâmplat să-l cunoaștem din cărți pe N.
Steinhardt și nu era chiar greu să vezi că în dosul textelor
semnate N. Steinhardt se afla un foarte bun intelectual, un
intelectual care venea din același mod de a se exprima al lui
Noica, Al. Paleologu, Sergiu Al. George. Și atunci, pentru că
nu era extrem de greu să ai un pic de curaj și să îndrăznești
să îți propui să oferi unui publicist interesant și cultivat,
imaginea vie a unui intelectual român, am făcut posibilă
prezența lui N. Steinhardt ca și conferențiar la Bistrița, de
câteva ori. Sigur că asta nu e o virtute. Este, pur și simplu,
gestul simplu de a pune în șansă un intelectual de a se
manifesta public. Am aflat mult mai târziu că N. Steinhardt
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

avusese de puține ori prilejul să țină conferințe publice, ba
chiar cred că le susținuse prima oară la Bistrița. Ceea ce el a
făcut aici a fost sublim, a fost gestul unui intelectual care,
spre sfârșitul vieții, carierei lui intelectuale, își punea în
valoare și astfel ceea ce acumulase într -o viață. S-a
întâmplat ca aici să susțină o minunată conferință despre
spațiu și timp și despre timpul istoric, împreună cu Al.
Paleologu. Și poate ultima sa conferință publică a fost cea
care a intrat într-un ciclu de conferințe despre C. Noica.
Spectaculozitatea gândului, vioiciunea și precizia exprimării
au făcut ca N. Steinhardt să aibă un public viu și activ, aici
și acum, și acum când el nu mai e, să facem cu toții, într -un
fel sau altul, vie prezența lui și azi, când ne întâlnim pentru
a-l onora la a 80-a aniversare, să ne simțim foarte aproape
de el, să fim siguri că prezența lui, (prin cărțile de critică pe
care le-a făcut, dar poate și mai mult, chiar foarte mult, prin
Jurnalul fericirii, o carte care va avea o mare carieră
europeană) este pe măsura maximei și incredibilei
solicitudini cu care a răspuns invitațiilor noastre.
*
–– Ioan Pintea, te numeri printre cei care au fost
apropiați lui N. Steinhardt în ultimii ani ai vieții sale. Poate
că apropierea de N. Steinhardt te -a și determinat să urmezi
cursuri de teologie. Nu asupra acestui aspect aș vrea însă să
te oprești. Aș vrea să te întreb – crezi că N. Steinhardt ar fi
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

putut că creeze o „școală” similară experienței lui Noica la
Păltiniș?
–– Greu de spus dacă o școală similară celei de la
Păltiniș ar fi putut să existe la Rohia. La Rohia nu s -a
urmărit niciodată un model și o cale elitistă. S-a urmărit și
s-a căutat mereu o cale a îmbrățișării spiritualului prin
participarea celorlalți, mulți și feluriți.
Eu aș vrea să revin puțin la problema pusă înainte și
domnului Paleologu, cea a sacrului și a profanului, și să vă
spun că N. Steinhardt credea foarte mult în acest cuvânt:
între. El se depărta puțin aici de Noica, de cuvântul pe care
Noica îl îmbrățișa, acel întru, pe care îl știm cu toții, și
punea accentul mai mult pe acest cuvânt: între. Nu degeaba
una dintre cărțile lui se cheamă Între viață și cărți. Acest
cuvânt, îmi spunea N. Steinhardt în interviu, e liantul
insensibil care leagă viața de cărți sau care leagă, aș spune
eu acuma, sacrul de profan. Părintele Nicolae a plecat în
pustia înverzită a Rohiei, cum ne plăcea să o numim, nu
pentru ca să se sălbăticească, și aici îl citez pe sfântul Efrem
Sirul, ci ca să îmblânzească sălbăticia acestei lumi. Nu era
la Rohia într-o închisoare gândită, judecată omenește. Poate
că era o „închisoare” monahală, în sensul că era un loc de
claustrare, de liniște desăvârșită, un loc care nu permite să
ieși din niște reguli. Niște reguli care sunt acceptate în
primul rând de cel care le -a îmbrățișat dinainte.
Toate cărțile părintelui Nicolae, mă gândesc la cărțile pe
care le-a publicat după În genul tinerilor, mă gândesc la
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

cărțile publicate la Paris, împreună cu prietenul său
Neumann, cărțile publicate în limba franceză, care s -au
ocupat de Vechiul Testament, de lumea iudaică, toate cărțile
lui, spun, cărțile lui: Între viață și cărți, Incertitudini
literare, majoritatea apărute la Editura Dacia din Cluj, sunt
cărțile care au în centru preocuparea spirituală,
preocuparea creștină, căutarea unui sprijin, a unui axis
creștin. Încununarea acestei căutări nu e alta decât ultima
carte a părintelui Nicolae, apărută postum, Dăruind vei
dobândi, o carte de predici, importantă pentru omletica
românească. După părerea mea, nu există în omletica
românească o carte mai importantă la nivelul limbajului
omletic, și poate nu s-a scris în omletica noastră ortodoxă,
așa ceva, de la Antim Ivireanu încoace. Vorbesc la nivelul
temei și, mai ales, la nivelul limbajului. Eu cred că părintele
Nicolae a intrat în monahismul ortodox, și o dovedesc nu
numai cărțile pe care le -am amintit, ci și atitudinea lui de zi
cu zi de la Mănăstirea Rohia, trăirea lui acolo, a intrat în
monahismul ortodox cu o sinceritate desăvârșită. Intrând în
monahismul ortodox, părintele Nicolae a îmbrățișat cu
dragoste și fericire, ideea românească, ideea națională. Este
curios, este tainic cum cineva, venind dintr -o altă credință
decât credința noastră, venind dintr -un alt popor, alt neam
decât neamul nostru, poate să dea lecții unor spirite false și
patriotarde.
–– Ce crezi că-i datorăm lui N. Steinhardt? Și din acest
punct de vedere?!
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

–– Cred că-i datorăm multe, dar, în primul rând, cred
că-i datorăm semnificația unei căi sigure spre ideea sinceră
de creștinism și de românism. Idee sinceră și curată. Fără
farafastâcuri solemne – cum îi plăcea să le numească. Și de
ce spun asta? Mai înainte, dl. Paleologu a făcut o remarcă
care mi s-a părut exactă și sunt sigur că așa este:
„Dumnezeu l-a ales pe părintele Nicolae”. Și cred că aceia
care merg în întâmpinarea Mântuitorului și în
întâmpinarea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi alege. Nu
degeaba sunt numiți niște aleși.
Și părintele Nicolae a fost un asemenea ales. Avem în
Evanghelii un exemplu extraordinar, pe care îl folosesc
pentru liniștea mea creștină de câte ori am ocazia să vorbesc
despre încreștinarea părintelui Nicolae. Este acea întâlnire
teribilă dintre Mântuitor și Natanail. Mântuitorul a găsit că
în acest israelit nu era vicleșug. Eu totdeauna l-am
asemănat pe Natanail cu părintele Nicolae. Cred că
Mântuitorul a găsit că în părintele Nicolae nu era urmă de
vicleșug.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Addenda la ediția a doua
Sfântul de la Rohia
Nicolae Băciuț∗
Sigur, e ușor să ne jucăm cu cuvintele și să uităm
greutatea lor semnificantă. Și, cu toate acestea, „Sfântul de
la Rohia” nu este o gratuitate. Cine l-a cunoscut cu adevărat
pe N. Steinhardt ne poate susține și aduce chiar argumente
în plus.
Întâlnirea mea cu N. Steinhardt s -a comprimat într-o
carte de convorbiri… epistolare. Dacă fizic n -am fost decât
în puține rânduri aproape, spiritual m -am întâlnit foarte
des cu N. Steinhardt, cu cărțile lui, atâtea și câte și cum au
 Nicolae Băciuț (n. 1956) Poet și publicist cu o activitate
extrem de prolifică. Redactor de reviste ( Echinox, Vatra,
Ambasador ș.a.) și la cotidiane (Cuvântul liber), a fondat
reviste și cenacluri etc. A publicat peste 25 volume de
poezie (Memoria zăpezii, 1989, Nostalgii interzise, 1991,
ș.a.), interviuri (Curs și recurs, 1997, Oglinzi paralele,
1998, ș.a.)
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

putut să apară în regimul ostil credinței și sfinților… nu
doar din ceruri, ci și de pre pământ.
M-am apropiat cu sfiiciune și respect față de N.
Steinhardt și, la prima întâlnire, s -a opus să-i sărut mâna,
așa cum, și din instinct și din educație, simțeam că trebuie
să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a -mi răspunde la
câteva întrebări pe care să i le trimit în scris. Și N.
Steinhardt s-a ținut de cuvânt, căci cuvântul lui n -a
îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci
când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât ar fi fost
el de ciuntit de cei care vegheau la (ne)liniștea regimului
comunist, să se transforme într -o carte, a acceptat cu
sfiiciune – nu putea concepe, în milostivenia și generozitatea
sa, că ar putea refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu
credință, admirație.
Am încercat să reconstitui „întâlnirile” mele cu N.
Steinhardt din Jurnalul pe care l-am scris, adesea cu pauze
lungi, în ultimii ani de viață ai „Sihastrului de la Rohia”.
Din păcate, n-am reușit să dau de însemnări mai vechi de
august 1986. Așadar,
21 august 1986
Am primit o scrisoare de la N. Steinhardt. Mi -a citit
cartea mea, Muzeul de iarnă1, și se pare că va scrie despre
ea. Îi răspund la scrisoare, cu reactualizarea propunerii
mele de a face un interviu pentru Vatra-Dialog.
1 Apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

23 octombrie 1986
Sergiu, la doi ani, văzându -mă cu stiloul în mână (citind
Critică la persoana întâi de N. Steinhardt, Editura Dacia,
1983), a insistat să scriu, maiorescian: „Scrie, tăticule, scrie!”
I-am răspuns să mă lase în pace, că acum citesc. El și -a
îndreptat privirile nedumerite spre mine, parcă
întrebându-mă: „Dacă citești, de ce nu spui nimic, de ce nu
vorbești?” Lectura în gând e încă o mare necunoscută pentru
el.
24 octombrie 1986
Am reușit să pun cap la cap treisprezece întrebări
pentru N. Steinhardt. Sper ca ele să ajungă la destina tar, și,
mai mult, să provoace răspunsuri. N. Steinhardt e născut în
1912, are așadar șaptezeci și patru de ani, a debutat în
1934, e doctor în drept, a frecventat Cenaclul „Sburătorul” al
lui Eugen Lovinescu, a publicat cinci cărți și s -a retras la
Rohia, unde duce o viață de sihastru.
7 noiembrie 1986
Ieri am primit interviul de la N. Steinhardt și l -am
pregătit, alături de un altul realizat de Ioan Pintea tot cu N.
Steinhardt, pentru tipar. A trebuit să tai din ambele
interviuri acele pasaje care nu numai că ar fi fost scoase la
Consiliul Culturii, dar ar fi putut face să nu fie publicate
deloc interviurile. Erau pasaje referitoare la scriitori români
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

care trăiau în exil și care erau exilați și din presa
românească. I-am scris despre intenția mea lui N.
Steinhardt.
17 noiembrie 1986
I-am scris din nou lui N. Steinhardt, făcându -i
propunerea să continuăm interviul și să accepte să -i trimit
un nou set de întrebări
7 decembrie 1986
Cu Virgil Poiană, de la Consiliul Culturii, am stabilit c a
interviul meu cu N. Steinhardt să intre în Vatra 2/1987,
după ce trec toate sărbătorile. N -a acceptat decât interviul
meu, nu și pe cel realizat de Ioan Pintea. Pe lângă „tăierile”
mele a mai tăiat și Virgil Poiană. Important e că, în ultimă
instanță, i-a dat drumul.
7 ianuarie 1987
Am mai primit un set de răspunsuri de la N. Steinhardt.
Cel mai surprinzător lucru dintre răspunsuri este
recunoașterea valorii romanelor Groapa și Săptămâna
nebunilor ale lui Eugen Barbu. N. Steinhardt n -a făcut până
acum (cel puțin eu nu am știință de așa ceva) declarații
publice în acest sens, pentru că, spune N. Steinhardt, Eugen
Barbu „ca om este odios”. I -am mai trimis un set de
întrebări. Poate că până la urmă se va naște o carte.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

26 ianuarie 1987
Scrisori cutremurătoare de la N. Steinhardt. Sper ca
dialogul nostru epistolar să continue deși nu văd nici o
șansă ca în următorul deceniu să poată fi publicată o carte
de interviuri cu N. Steinhardt.
19 mai 1987
În sfârșit, am primit scrisoarea de la N. Steinhardt. Nu,
nu s-a întâmplat nimic. Atât doar că a fost plecat (mai este
încă!) de la Rohia, cu treburi în București, și doar de aceea
nu mi-a răspuns precedentului set de întrebări. Începusem
să fiu bănuitor. Îmi era teamă ca Dan Culcer să nu fi intrat
pe fir și să mă fi spurcat, în stilul lui, cuiva din anturajul lui
N. Steinhardt. Cred că tot lui îi datorez și faptul că
securistul care răspunde de noi m -a întrebat dacă mai
întrețin relații cu Emil Hurezeanu. Nu știu cine altcineva
i-ar fi putut spune, tam-nesam, de incidența mea biografică
în anii studenției cu Emil Hurezeanu.
14 noiembrie 1987
Recitesc, din nevoi de „reporter”, Critică la persoana
întâi, a lui N. Steinhardt. Am senzația că am în față un
intelectual total, mereu foarte bine informat, cu gust, un
cititor abil și un eseist rafinat, cu o logică impecabilă și cu
judecăți cel mai adesea foarte judicioase, imparțiale.
Dac-ar mai avea acum măcar zece ani în față cred că ar
putea edifica o mare operă.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

22 martie 1988
Ieri m-a sunat la redacție N. Steinhardt. Primise
scrisoarea mea și se grăbise să -mi răspundă în două scrisori
separate. Vrea să colaboreze cu Vatra cu un text despre
Bedros Horasangian mai întâi și apoi cu alte texte. Îl asigur
că nu se opune nimeni din redacție colaborării sale, că
„opoziția” vine din altă parte, „de sus”. Insistă, cu multă
afecțiune, să-i scriu. La anii săi, singur printre cărțile
bibliotecii de la Mănăstirea „Sf. Ana” de la Rohia, posedat de
o credință de împrumut, N. Steinhardt scrie recviemul
solitudinii fără de margini.
18 aprilie 1988
Scrisori de la N. Steinhardt, răspunsuri la întrebări – o
relație regeneratoare, de menținere a tonusului existențial:
moral, etic, estetic.
6 iunie 1988
Pauză foarte mare. Divorț de acest jurnal… Deși
niciodată nu te poți despărți definitiv de ceva, de cineva…
Atât am găsit în „jurnalul” meu despre N. Steinhardt.
Mereu tentat dar și înfricoșat, am scris pagini de jurnal,
uneori cu consecvență și ritmicitate, alteori întâmplător și
cu mari pauze. Din perspectiva timpului actual, chiar că
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

regret că nu am scris mai mult „jurnal”. Măcar un Jurnal al
fericirii.
(Text apărut în Caietele de la Rohia, II, N. Steinhardt în
Amintirea contemporanilor , Editura Helvetica, Baia Mare,
2000
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

N. Steinhardt și generația ’80
(Anchetă literară)
N. Steinhardt s-a intersat în mod aparte de scriitorii din
generația ’80. Între ei, aflați în formare și afirmare, se
simțea bine. La rândul lor, aceștia au căutat apropierea de
scriitorul monah. Era acesta un model?
Stimate Nicolae Băciuț, v -ați înscris existența literară,
la un moment dat, și în contextul apropierii de N.
Steinhardt, apropiere confirmată de interesul acestuia
pentru scrisul dv. În acest sens, vă rugăm să răspundeți la
următoarele întrebări, formulate de revista Mișcarea
literară, care apare la Bistrița.
1. Cum definiți prezența literar – spirituală a lui N.
Steinhardt în epocă? Reușea acesta să promoveze un model
al omului fericit și al scriitorului decomplexat într -o epocă /
lume derutată de nefirescul evoluției ei?
2. Credeți că N. Steinhardt, prin scrisul și atenția pe
care v-a acordat-o, v-a facilitat intrarea în canonul literar
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

(de conținut și/sau de receptare) spre care ținteați la
momentul respectiv?
3. Acceptând aprecierile critice ale monahului scriitor,
aveați sentimentul că participați la o subversiune a
literaturii oficiale a vremii, eventual a obișnuințelor de
receptare a unei asemenea literaturi?
4. Nu credeți că îndrăgostirea sa de Biserica Ortodoxă și
de neamul românesc i -a asigurat o anume „permisivitate”
în epocă?
5. Considerați că scriitorul N. Steinhardt a receptat /
cultivat / publicat astăzi la justa lui valoare?
N. Steinhardt și generația regăsirii
Întrebările Mișcării literare pot sta temelie la o lucrare
despre N. Steinhardt. Intrând însă în „canoa nele”
publicisticii literare, suntem obligați să simpli ficăm, să
sintetizăm. Iată riscuri pe care trebuie să ni le asumăm sau
să refuzăm politicos provocarea … Mișcării…
1. Autorul Jurnalului fericirii a oferit modelul omului
moral, asumându-și o condiție singulară într -o epocă / lume
derutată de nefirescul evoluției ei.
Prezența „literar-spirituală” a lui N. Steinhardt, așa cum
am perceput-o eu de aproape/departe, a fost și una a salvării
de rătăciri, deși am simțit mereu primejdia… mărturisirii.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

N. Steinhardt nu avea complexe, nu avea față de cine să
le aibă. Trăia drama de a nu -și putea comunica integral
judecățile asupra lumii.
Personal, am simțit mereu spiritul lui protector. În
mult-puținele noastre convorbiri telefonice, exprimân du-și
nedumerirea pentru amânarea unor texte benigne altfel, mă
întreba mereu dacă nu am de suferit de pe urma colaborării
noastre. N. Steinhardt era incapabil să facă rău cuiva.
Bunătatea sa era și tonifiantă și contagioasă. Ca și
generozitatea sa.
Prezența lui N. Steinhardt era una care întreținea
speranța, încrederea, inducea nevoia de exigență, de respect
față de valoare, de înăbușire a tentațiilor de a face
compromisuri de orice fel.
Credința în Dumnezeu și -a câștigat adepți prin credința
lui N. Steinhardt, iar ortodoxia și -a putut conserva
contururile nu de puține ori corodate prin ecuații de chimie
ideologică.
Credința înseamnă fericire, fericirea e religie. Lângă N.
Steinhardt, prin cărțile sale, te simțeai un om fericit. Adică
credincios. Câtă credință atâta fericire, câtă fericire atăta
credință. N. Steinhardt era un om credincios. Adică fericit.
Adică un model. Iar scrisul e și el fericire, e și el credință. Și
dacă ai credință, nu mai ai, ca scriitor, nici complexe. N.
Steinhardt nu promova modele, era el însuși un model. Pe
care-l acceptai sau nu.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

2. Saloanele Culturale „Liviu Rebreanu” de altă dată au
atras în vârtejul lor câteva nume fascinante pentru niște
vremuri de… „restriște și jale”, cum ar spune poetul. N.
Steinhardt era între toți ca un sfânt. Ca Sfântul Nicolae:
bun, generos, înțelept, risipitor cu sine, ocrotitor pentru cei
care trebuiau ocrotiți.
Pentru mine, cel trecut prin experiența echinoxistă,
educat în cultul respectului valorilor, N. Steinhardt era
partea care lipsea spiritului echinoxist.
De aceea am și „provocat” dialogul nostru epistolar,
devenit carte după 1989. Un dialog consecutiv lecturii
cărților lui N. Steinhardt.
Cât a fost în viață N. Steinhardt, n -am publicat decât o
carte de versuri, Muzeul de iarnă, la Editura Dacia, în 1986.
A scris despre această carte, iar publicarea acelui text, până
la apariția în revista Tribuna, s-a plimbat pe la câteva
redacții care nu l-au publicat, pentru că N. Steinhardt era
incomod pentru regim și numele lui nu trebuia să se afle în
circulație.
Lectura critică a cărții mele, făcută de N. Steinhardt, a
fost un pașaport cu viză în lumea poeziei.
3. Oricum, prezența conformist – nonconformistă a
monahului de la Rohia era oriunde subversivă, judecățile lui
critice suspicionate mereu, iar subiecții textelor lui N.
Steinhardt posibili membri ai unei organizații secrete care
ar fi putut pregăti… schimbarea de regim.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

E ușor de simplificat acum, de privit cu umor, dar atunci
orice scenariu putea fi închipuit și pus pe seama lui N.
Steinhardt și a „ciracilor” săi.
4. Sigur, credința ortodoxă la care s -a convertit N.
Steinhardt ar fi putut liniști într -un fel pe cei care
„gestionau” pe ascuns timpul și ideile (literare) ale
scriitorilor. N. Steinhardt s -a convertit în pușcărie nu
pentru a fi pe placul regimului, care oricum nu iubea
biserica, ci pentru a găsi o cale spre sine, o cale de salvare a
sufletului său, nu a ființei sale fizice.
Un evreu convertit la ortodoxie nu se întâlnea la tot
pasul. Dar nu convertirea i -a adus iertarea regimului și
„împăcarea” cu acesta. Ca orice convertit, N. Steinhardt s -a
manifestat cu exces de zel bine temperat însă, în ortodoxie.
Nu cred că ortodoxia i -ar fi putut asigura o anume
„permisivitate” în epocă. Nu, ortodoxia n -a fost o cârjă
pentru N. Steinhardt, în sensul sprijinului reciproc tacit!
5. Nu știu ce e just / injust în receptarea / cultivarea /
publicarea lui N. Steinhardt. Dacă ar trăi, nici N. Steinhardt
n-ar fi dorit, în modestia și smerenia sa, să vorbească despre
„justețea” destinului său în cultura română.
Posteritatea multor scriitori români e dominată de
nedreptăți, între care uitarea e sentința cea mai gravă. Mai
ales când uitarea aduce atingere valorii.
Acuze de tot felul, paralele cu operele unor scriitori, au
avut repercusiuni și asupra judecăților de valoare literară.
N. Steinhardt ar fi fost mâhnit de tabloul receptării literare
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

de azi de la noi. Era un om care nu ezita să recunoască
valoarea unor cărți semnate de scriitori pe care, ca oameni,
mai degrabă îi detesta, deși nu era capabil de răutăți, de
păcate de acest fel.
Despre câteva romane ale lui Eugen Barbu susținea că
sunt niște capodopere, dar pentru că Eugen Barbu și a sa
Săptămăna s-au purtat ireverențios față de prietenii săi de
la Paris, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, nu a scris
despre aceste cărți. Posteritatea lui N. Steinhardt e una
fericită. E un… Jurnal al fericirii. I-au fost publicate,
reeditate cărți, au fost publicate trei cărți de interviuri
(realizate de Zaharia Sângeorzan, Ioan Pintea și
subsemnatul), i-au fost adunate între coperte texte risipite
în presa vremii.
Amintirea lui N. Steinhardt e vie, grație și unor tineri
scriitori care i-au stat prin preajmă și care -i gospodăresc cu
eleganță și recunoștință posteritatea.
S-au scris lucruri fundamentale despre N. Steinhardt,
opera sa circulă, așteptând să fie desco perită și
redescoperită.
Tinerii în care a investit încredere se dovedesc, în bună
măsură, a fi la înălțimea investiției făcută în ei. Lor li se
datorează în parte și felul în care N. Steinhardt a rămas
contemporanul nostru.
N. Steinhardt e o excepție fericită în anormalitatea
postmodernistă a fenomenului literar românesc.
3 iunie 2003
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Addenda la ediția a III -a
După optsprezece ani
Toamna se dilată, revărsându -și blândețea spre sfârșitul
lui octombrie, printr-un soare de început de anotimp.
Răsfoiesc, în microbuzul care mă duce la Rohia,
împreună cu câțiva poeți târnăveneni, cartea de interviuri
cu N. Steinhardt, «Între lumi», pe care le -am realizat
«epistolar» cu Monahul de la Rohia, între 1986 și 1988.
Descopăr că, în urmă cu 18 ani, N. Steinhardt îmi scria,
la propunerea de a realiza un interviu că: «Desigur că mi -ar
face plăcere un dialog. Cred că ar fi mai bine cu întrebări
scrise; ori veniți aici, însă eu voi lipsi între 1 septembrie și
probabil 15 octombrie. Veți fi foarte bine venit aici, după 15
octombrie, înștiințându-mă în prealabil, ca să fiți sigur că
m-am înapoiat».
Am plecat spre Rohia în penultima zi a lui octombrie.
Din păcate, după… optsprezece ani. Mi -am dorit mult să
ajung la Rohia. Mai ales atunci când Monahul Nicolae se
afla acolo, trebăluind în Biblioteca Mănăstirii dar și
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

trăindu-și viața de călugărie, de simplu monah, renunțând
la toate pentru acel colț de rai din Țara Lăpușului.
Am ratat de câteva ori, amânând întâlnirea cu Rohia,
după ce, în 1989, părintele Nicolae a plecat dintre noi,
rămânând de veghe sub umbra deasă a pădurii din preajma
mănăstirii în care și-a regăsit tihna și bucuria credinței. A
venit la Rohia, ne mărturisește călugărul Paisie, care -i duce
mai departe misiunea pe care și -a asumat-o și părintele
Nicolae. După moartea tatălui său, N. Steinhardt își căuta
un loc unde să se retragă, pentru a trăi în ortodoxie, pentru
care a optat în închisoare, cu ani în urmă. Unde ar fi vrut să
rămână, nu era primit, știindu -se că el era un fost pușcăriaș
politic, unde ar fi fost primit, nu s -a putut decide să rămână.
Cred că alegerea Rohiei a fost cea mai inspirată, cea mai
potrivită. În 1980, când i s -au deschis porțile Rohiei, „Casa
Poetului”, plănuită de poetul Ioan Alexandru, el însuși
îndrăgostit de Mănăstirea Rohia, era în construcție. Când a
fost gata, în același an, părintele Nicolae a fost primul
locatar. Cel care avea să înnobileze locul, făcându -l motiv de
pelerinaj în plus pentru cei trăitori întru credință ortodoxă
și iubitori de literatură. Camera / chilia părintelui Nicolae e
modestă. Câteva cărți dragi, propriile sale cărți apărute
antum și postum, fotografii de familie, masa de lucru, o sobă
de teracotă, un pat simplu, un dulap, câteva obiecte
personale, ochelarii, bastonul în care -și sprijinea povara
anilor dar și a închisorii, sunt martore ale unui destin unic
în cultura română. Spiritul lui N. Steinhardt plutea peste
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

tot în chilia din „Casa Poetului”. Timpul de la Rohia, dincolo
de rugăciuni, a fost trăit de părintele Nicolae în Biblioteca
Mănăstirii. Peste 27.000 de cărți din cele patruzeci de mii
ale Mănăstirii au trecut prin mâinile criticului și eseistului,
fiind fișate cu minunțiozitate și cu rigoarea de care a făcut
numeroase probe în tot scrisul său, risipit în cărți și reviste,
din țară și din străinătate.
L-am căutat pe N. Steinhardt la Rohia. După
optsprezece ani. N. Steinhardt nu mai era acolo, timpul n -a
mai avut răbdare cu el, deși cred că mare i -ar fi fost bucuria
dacă ar fi prins măcar o zi de libertate, el, care a făcut mereu
apologia libertății, în spațiu și în gândire.
N-am regretat însă amânarea. Ziua în care am ajuns la
Rohia a fost în măsură să nu știrbească din aura pe care eu,
cel care n-am văzut până atunci Rohia, mi -o imaginasem,
mi-o dorisem s-o aibă.
Am întârziat optesprezece ani. N. Steinhardt nu mă mai
aștepta. Dar el era acolo.
Târgu-Mureș, 31 octombrie 2004
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Adenda la ediția a IV-a
Nicolae Stheinhardt – un model
pentru tinerii de astăzi
Tinerețea nu e o virtute, nici un păcat. Opusul
păcatului, spunea Kirkegaard, nu e virtutea, ci libertatea.
Tinerețea nu-i nicio scuză. E un anotimp al unui destin,
unul, e adevărat, foarte important, de care depinde uneori o
întreagă viață. Pentru că cine i-a dat tinereții ce e al tinereții,
dar nu a dat și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, se poate
trezi că a trecut tinerețea, „ca nouri lungi pe șesuri”, și că n-
a lăsat nici o urmă, decât regrete și nostalgii, nu și putințe.
Ca să nu fie rătăcire, irosire, tinerețea are nevoie de
modele, de repere, și pentru a putea ținti foarte departe, dar
și pentru a cruța timp și energii, încercându-se reinventarea
roții.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

N. Steinhardt era un model pentru tineri. Pentru
cei care-l cunoșteau, pentru cel care-l citeau.
Pentru mine, cel tânăr, a fost model și prin una și prin
alta. Și nu încetează să-mi fie un model. De credință. De
viață. De cultură.
„Nicolae Steinhardt nu-și mai aparținea. El, Sihastrul de
la Rohia, era, de fiecare dată când ieșea în public, înconjurat
de puzderie de lume, de prieteni sau de simpli curioși. Era o
apariție și o prezență fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor
printre oameni, o apariție insolită și contrariantă,
coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau
să-i fie aproape – îl priveau și-l ascultau cu religiozitate, ca
pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Și N.
Steinhardt îi agrea pe tineri. Și îi făcea bine prezența lor. Îi
privea cu bucurie și cu o anume religiozitate și el”, scriam la
un moment dat.
Faptul că l-am cunoscut a fost un privilegiu, chiar dacă
șansa nu mi-a surâs până la capăt, nereușind niciodată, cât a
trăit părintele Nicolae, să ajung la Mănăstirea Rohia, acolo
unde monahul s-a retras ca să fie mai aproape de
Dumnezeu, să fie mai aproape de Scara la Rai.
Comunicarea noastră s-a rezumat la epistole și la
convorbiri telefonice, după întâlnirea noastră ultimă, de la
Saloanele „L. Rebreanu” de la Bistrița. Cu toate acestea, l-am
simțit mereu aproape pe părintele Nicolae, pe cărturarul N.
Steinhardt – nefiind însă vorba de două fețe diferite ale
aceluiași Steinhardt.
La un moment dat, în 26 mai 1986, mi-a trimis o
scrisoare care mi s-a părut ca o filă din „învățăturile
părintelui Nicolae către ucenicul său … Nicolae”.
Iată textul:
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„Iubite Nicolae Băciuț,
În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi-ați pus,
am reluat ideea lui Maiorescu și formula lui Păstorel
Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi
i se aplică de minune enunțul acesta. Dar ea nu este numai
boierie ci și produsul unei munci neplictisite, negrăbite,
intense. E inspirație, desigur, dar și îndelungată trudă. Am
citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Și am putut
constata că, în ciuda bunăvoinței și prieteniei care au stat la
baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuși de puțin
vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste,
ușuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent
revăzute și regândite, reprezintă o uriașă masă de rebuturi.
Se cere muncă, răbdare, șlefuire, e treabă serioasă și nu
poate fi „expediată” în tempo de hopa Mitică. Așadar:
atenție, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice o
carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima
condiție. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai
vorbim de sutele de „poeți” care dau la tipar toate fleacurile,
schițele, copiile, ciornele, imitațiile nerușinate, lozincăriile
abia camuflate…
Înainte de a ne aventura în considerații subtile și înalte
asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a-i îndruma pe
toți cei ce scriu versuri să fie serioși, să nu socotească drept
Poezie orice șir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe
niște coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi
vom începe teoretizarea.
La cei din generația ’80 mi s-a părut a vedea talent și
probitate. Apoi și har și haz; curaj și demnitate profesională
– de aceea m-am bucurat. Am văzut și la d-ta: luarea
lucrurilor în serios, inspirație, grijă pentru formă. Te rog cu
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

toată prietenia, să continui a da poeziei atenția cuvenită,
respectul necesar. Nu fi grăbit! Și din întrebările d-tale
deduc: ești acasă în domeniul gândirii și artei. Nu te lăsa
prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clișee
(voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă,
treaz, de veghe! – și foarte indulgent cu elucubrațiile și
bătrânești – copilăreștile spuse ale lui N. Steinhardt.”
Era o scrisoare după ce îi povestisem despre
perspectiva tipăririi cărții mele de debut, „Muzeul de
iarnă”, carte despre care, de altfel, a și scris la apariția ei,
după ce cronica de carte s-a plimbat pe la mai multe
redacții, pentru că apariția unui text semnat de N.
Steinhardt trecea prin mai multe „vămi” ale prudenței
redacționale, înainte de a ajunge la cenzorul suprem de la
Consiliul Culturii și Educației Socialiste.
N. Steinhardt nu se lăsa, cu toate acestea, îngenuncheat,
nu se deda la compromisuri de nici un fel. Iar atunci când se
intra cu securea în textele sale era deosebit de mâhnit, nu
doar pentru impertinența intervenției, ci și pentru lipsa de
respect față de o opinie.
N. Steinhardt nu era un personaj comod, cu toate că era
un om lucid și nu sărea inutil peste cal. Se oprea la limita la
care știa că cuvântul mai poate fi liber. Nu vroia să facă
cuiva rău prin textele sale. Prin relația cu el. Îmi spunea
adesea că speră că nu-mi creează neplăceri legătura pe care
o aveam, telefoanele, scrisorile. Oricum, ne erau ascultate și
convorbirile și ne erau citite și scrisorile. Uneori era foarte
simplu să ne dăm seama că „dialogul” nostru era cu
„public”.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

N. Steinhardt era un spirit protector. N-ar fi suportat
gândul că, cu bună știință, face rău cuiva. Doar pentru a nu
face rău a făcut și pușcărie!
Ținea foarte mult la fidelitate, un text al său se referea
fără echivoc la aceasta în raport cu tinerii: Despre fidelitate
sau cuvânt bătrânesc pentru cei tineri (în: Monologul
polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118). Poate că
făcea acest lucru și pentru că între valorile umane, între
virtuți, fidelitatea, în toate formele ei de manifestare era cel
mai puțin evocată.
N. Steinhardt vedea în fidelitate statornicie, care,
desigur, nu era doar atributul unor anume vremi, ci al unei
permanențe. Cu atât mai mult, tinerii de azi, mai ușor
tentați de trădare și nestatornicie, trebuie să-l descopere pe
N. Steinhardt.
Dar N. Steinhardt vedea fidelitatea nu doar în raport cu
o vârstă, cu o etapă biologică, ci în toată complexitatea ei, ca
un antemergător al unui destin și ca pecete finală a acestuia.
Iar statornicia e văzută, în termenii fidelității, dincolo de
raporturile între indivizi, urcând până la cele dintre state.
Până și în știință făcea loc fidelității: “În știință, așadar,
fidelitatea, spune N. Steinhardt, nu înseamnă imobilitate. Pe
plan etic e altfel: acolo regula este a invarianței, a statorniciei
în hotărâri, a râvnei ferme și solicitudinii neobosite față de
prieteni, a neclintirii față de crez și de cuvântul dat”.
“Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie
complet fidel? Lui însuși, condiției sale de om, de ființă
gânditoare și cuvântătoare a cosmosului. Iată principala,
neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Și ce înseamnă a-ți fi
ție însuți fidel, condiției tale de om? A nu săvârși nimic de
care să-ți fie apoi scârbă ori rușine; a respecta demnitatea
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

și libertatea celorlalți; a contribui, pe cât îți este dat, la
menținerea sau îmbogățirea prestigiului singurei (până la
proba contrară) ființe conștiente din univers”. (Jurnalul
fericirii – s.m.)
N. Steinhardt oferea modele și era el însuși model.
Având, la rândul lui, model.
“Steinhardt însă, spune Radu Teodorescu, este o
prezență fascinantă la toate nivelele: literar, teologic, etic,
critic, cultural”.
Cultura lui N. Steinhardt era dezarmantă. Acest lucru
nu te făcea să-l percepi ca ostentativ și necruțător cu cei mai
puțin trecuți prin cărți. Dar dialogurile cu el deveneau
indirect o invitație la lectură. Să nu uităm că la Rohia, N.
Steinhardt a avut ca ascultare și amenajarea bibliotecii
Mănăstirii, peste 23.000 volume, care nu i-au trecut prin
mână doar ca niște simple obiecte de inventar.
Când pleda pentru o idee, o făcea atât de convingător și
când scria și când vorbea. Avea credibilitate. Nu te puteai
îndoi de spusele lui.
Îndemnurile lui nu erau fariseice. Nu cerea altora ce el
însuși n-ar fi făcut. Și nici nu credea că deține adevărul
absolut. Nu se sfia să întrebe, să ceară sfaturi: “În postul
Sântei Mării (scrie în Jurnalul fericirii, Văratec, 1971), mă
spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de
pușcărie mereu vine să mă tapeze; duhnește a băutură și
uneori îmi aruncă-n obraz povești sfruntate: că i-a murit
copilul și îi lipsesc banii de înmormântare – mie, care știu că
nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuși
o neliniște. Dar ce să fi făcut cu un bețiv? Să-i fi dat, mă
întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Și
eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit și când vine pe
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut
ortodox. “
A scris lucruri fundamentale despre creștinism
( “Creștinismul e bucurie și retetă de fericire. E și asumare a
durerii. – Jurnalul fericirii), a apărat ortodoxia,
creștinismul, luând diverse atitutini față de cei care nu
înțelegeau sensurile credinței: “Le zâmbesc și eu. Or fi ei
știutori, știu și eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit ci
și materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.”
“Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat
creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și
lașă”. (Jurnalul fericirii )
A luat atitudine față de regim. Față de orice formă de
pierdere a verticalității. A îndemnat mereu la îndrăzneală, la
curaj, chiar credea că “creștinismul este o religie a
curajului.“ Nu accepta frica.
Dacă ar fi trăit anii libertății, N. Steinhardt nu și-ar fi
schimbat radical atitudinea, ar fi rămas un luptător față de
tot ce ar putea aduce atingere demnității umane. Mi-l
imaginez alături de Octavian Paler, dezbătând problemele
românilor.
P.S. N. Steinhardt m-ar fi certat dacă ar fi știut că am
scris un text în foarte mare grabă, nereușind să spun câte aș
fi vrut și câte ar fi meritat să spun. Dar nu puteam să nu
răspund favorabil unei invitații amabile, chiar dacă timpul
pe care l-am avut la dispoziție a fost “pe fugă”.
Mă va ierta, de acolo din ceruri, de unde ne privește,
pentru că i-am nesocotit într-un fel, una dintre îndemnurile
sale către tineri: n-am mai avut răgaz pentru a “șlefui”
aceste gânduri.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

În adâncul inimii mele sunt multe lucruri gata să fie
spuse despre N. Steinhardt.
(În așteptarea melcului , Editura Nico, 2008)

1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

„În Înviere stă toată credința
noastră”
_________________________________
-Nicolae Băciuț, Chistos a înviat! Înaltă e ziua în care ne
salutăm astfel…
– Apostolul Pavel spunea că dacă Cristos nu a înviat,
zadarnică e credința. În Înviere stă toată credința noastră,
fără de care suntem praf și pulbere.
– Spuneai, mai demult, că ai vrea să viețuiești măcar o zi în
chilia părintelui Steinhardt de la Rohia. Ai făptuit visul acesta
sau încă ești în așteptarea acelei zile?
– Mă bucur că mi-a rămas visul. Nu cred că voi reuși
să prind cele 24 de ceasuri, de zi și de noapte, de veghe, în
chilia lui Nicolae Steinhardt. M-am gândit, mai apoi, că ar
putea fi chiar o tulburare a ordinii lucrurilor din acel spațiu
dumnezeiesc. Mă mulțumesc cu puținul care îmi este
permis, acela de a mă duce din când în când în acea chilie,
de a mă așeza pe scaunul pe care a stat Nicolae Steinhardt,
privind în jurul meu lumea și lucrurile rămase de la Marele
Părinte. Dacă ar fi să-mi împlinesc cu adevărat visul, atunci
chiar ar trebui să mă călugăresc. Altfel, totul ar fi o joacă. Cu
astfel de lucruri însă nu te poți juca. Ar fi un păcat de
neiertat.
– Ai cuprins mulți ani în trăirea ta Rohia, ai corespondat cu
Nicolae Steinhardt, texte cuprinse într-o carte unică, Între lumi,
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

te-a însoțit imaginea Rohia când ai fost în Țara Sfântă sau la
Muntele Athos. E ceva din Muntele Sfânt la Mănăstirea Rohia ?
– Poate că Nicolae Steinhardt era mărturisitorul la
dimensiunea Muntelui Athos. Loc unic în lume. Nimic nu
poate avea atmosfera de acolo, una a plenitudinii aspirației
duhovnicești. Rohia noastră este un altfel de Munte Athos.
Pentru mângâierea noastră îi acordăm și distincția athonită.
Dar, sunt lumi diferite, trăiri care n-au termen de
comparație. Îmi refuz și mie pornirea de a mă mai întâlni cu
Muntele Athos, pentru că a fost atât de sublimă prima
întâlnire, încât n-aș vrea cu nimic să-mi tulbur acele trăiri.
Mă îngrozește gândul că aș putea să cobor sub acea înălțime
a trăirii de la Muntele Athos. Și atunci, îmi reprim orice
dorință de a mai merge acolo. Pentru mine, locul acela e
scara la rai. Pământește, stau la locul meu și mă mulțumesc
cu puținul care îmi e îngăduit.
-Cuvintele noastre sunt acum, în emisiunea Vitralii,
Ferestre fără zid?
-Ferestre fără zid este cartea ce numește timpul meu în
dimensiunea sa continuă, clipa ce se înnoadă cu altă clipă,
ca o mărturisire, cartea fiind adunătoare de acele cuvinte ce
pot mărturisi cu sinceritate. Am un alt volum, Ziduri fără
ferestre, în care spun lucrurilor pe nume mai răspicat, mai
netemător. Cartea e tipărită, dar mi-e greu s-o scot în lume,
pentru că oamenii nu acceptă să li se spună adevărul verde-
n față. Liviu Rebreanu a lăsat cu limbă de moarte să nu-i fie
publicat Jurnalul decât după 30 de ani de la moartea sa, ca
să-i protejeze pe cei contemporani cu ideile și însemnările
lui. Eu am făcut să se așeze lucrurile altfel. Prefer să-mi
tipăresc aceste mărturisiri, aceste trăiri, acest jurnal al
existenței mele în timpul vieții mele, căci nu am încredere în
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

posteritate. Poate nu a mea neapărat, ci, în general, în
posteritatea artistică. Avem atâtea dovezi că scriitori
importanți ai literaturii române au fost îngropați aproape
sincron cu îngroparea lor fizică, îngropați în uitare, în
indiferența noastră cea de toate zilele. E important pentru
un scriitor, și la propriu și la figurat, să fie contemporan cu
el însuși și să nu mizeze foarte mult pe posteritate, pe
redescoperirea sa peste decenii. S-ar putea să fie prea groasă
uitarea ca să mai răzbată ceva înafară. Lumea va fi mai
grăbită decât este astăzi și nu va avea timp să se întoarcă în
trecut, căci nu va avea timp nici de propriul prezent. Și
atunci deschid fereastra…
– Iar fereastra încorporează crucea… Cartea este o provocare
dinspre poetul Emil Dreptate din Bistrița. Cum sunt cărțile care
se nasc din provocarea cordială a altor scriitori?
– Sunt cărți care au valoarea antrenamentului în sport.
Scrisul are nevoie de sportul minții. Nu poți spune: acum nu
scriu! N-am timp, n-am chef, la ce bun!? Pentru mine scrisul
este dimensiunea fiecărei clipe, a fiecărei zile. Nu trece o zi
fără să scriu, jurnal, poezie, proză, sau fără să-mi revăd
pagini de altădată. Pentru mine viața e scris. Iar provocarea
lui Emil Dreptate este una mai mult decât cordială,
consecința invitației făcută de bistrițenii mei de a merge
acasă. Cum nu mă pot duce de câte ori doresc, la modul
fizic, am găsit această formulă, să mă întorc acasă pe calea
cuvintelor, să deschid fereastra, fiindcă rubrica pe care o am
în cotidianul Mesagerul de Bistrița se cheamă Ferestre, iar
pentru această provocare chiar mă înclin în fața lui Emil
Dreptate. El a făcut un lucru pe care mi-l doream, dar n-am
îndrăznit să-l cer nimănui, nici cotidianelor din Târgu-
Mureș. Când vine un gând curat al cuiva e altceva decât o
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

forțare de către tine a unei ferestre. Emil Dreptate întoarce
dreptatea întoarcerii mele acasă.
– Să întoarcem dreptatea spre această zi de mai, a
interviului, amintindu-ne de cel care a plecat din sat, de
maestrul Ion Vlasiu. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea
sculptorului, pictorului, scriitorului. În jur, tăcere…
– Ion Vlasiu este artistul, omul de cultură nedreptățit,
aici, la el acasă, și la nivel național. Repet, nu au
contemporanii vreme de înaintași. Centenarul Ion Vlasiu
merita mult. Au fost angajamente, promisiuni. Nici soarta
Galeriei Ion Valsiu din Târgu-Mureș nu este una dintre cele
mai fericite. Este o galerie exilată în Clădirea Teleki, fără să-
și găsească adevărații receptori. Am încercat să-l restitui, să-
l așez printre trăitorii de azi, prin cartea Ion Vlasiu, dincoace
de spațiu și timp, o trimitere, prin titlul cărții, la paginile lui
de Jurnal. În acest fel îi spun : Bună ziua, Ion Vlasiu, oriunde
te-ai afla! Sunt convins că se află printre cei drepți. Am făcut
acest gest și dintr-o ușoară revoltă. Am propus a lucrare cu
texte de referință semnate de contemporanii lui mureșeni.
Cum gândul meu a rămas fără ecoul cuvenit, m-am
răzbunat pe propriu-mi gând și am editat această carte. Era
nevoie de ea, cum e nevoie de un muzeu memorial Ion
Vlasiu la Bistra Mureșului. Mi-a fost foarte drag, am avut
sentimentul că ține la mine într-un mod aparte, dovadă că
înainte de a pleca dintre noi, m-a chemat la atelierul din
Pangrati și mi-a dăruit trei lucrări, un portret a lui Horia, o
icoană Horia, Cloșca și Crișan, pe sticlă, cu fețele celor trei
pline de lumină, în ciuda grirurilor care domină compoziția,
și un desen realizat la Atena, în 1979, intitulat Miresele, cu
niște coloane dorice stilizate. A făcut acest gest față de un
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

tânăr, diferența de vârstă între noi fiind de o jumătate de
veac.
– Avea un simț precis al valorii. Unii au vrut să se apropie
de maestru, numai că aveau de a face cu un intransigent când
vedea prostia și incultura. În Luntrea lui Caron, Lucian Blaga îi
aprecia talentul, originalitatea.
– Cartea mea are ca motto cuvintele prin care Lucian
Blaga îi apreciază maestrului robustețea rurală și faptul de
a fi mereu surprinzător. Gândul meu este să fac o tabără de
artă plastică Ion Vlasiu, pentru a nu-l priva de restituirea
continuă. Ferestrele trebuie ținute mereu deschise.
Mai 2008
VALENTIN MARICA, „Nicolae Băciuț – Cina din
cuvânt”, Editura Nico, 2009
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Biografie Nicolae Steinhardt
1912 – 12 iulie, se naște în comuna Pantelimon,
lângă Bucuresti, Nicu-Aurelian Steinhardt. Tatăl său, Oscar
Steindhardt, inginer, arhitect, conducea o mică fabrică de
cherestea.
1919 – 1929 – Urmează școala primară, apoi liceul
„Spiru Haret“, cu bacalaureat în 1929. Aici mai studiau și
Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian,
Haig Acterian, Alexandru Paleologu , Dinu Pillat,
Marcel Avramescu.
1934 – Licența în Drept și Litere la Universitatea
din București. În acelasi an, publică, sub pseudonimul
Antisthius, "În genul … tinerilor", volum parodic, Editura
Cultura Poporului, București .
1936 – Își susține la București doctoratul în drept
constitutional.
1937 – 1939 – Călătorește în Elveția, Viena, Paris și
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Anglia. Ajuns în tară, în 1939, începe să lucreze ca redactor
la „Revista Fundațiilor Regale“.
1959 – În ianuarie, refuzând presiunile Securității
de a fi folosit ca martor al acuzării împotriva lui
Constantin Noica, este introdus în „ lotul “ filosofului ( și al
prietenilor comuni) și este condamnat la 13 ani muncă
silnică pentru „ crimă de uneltire contra ordinii sociale “.
Această nouă lovitură a sorții se dovedește a fi hotărâtoare,
căci la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul
basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos ( el fiind
evreu), naș de botez fiind Emanuel Vidrașcu (coleg de lot,
fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu ), iar ca martori
ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți catolici,
doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un
caracter ecumenic “.
1964 – Îndată după eliberare, în august, la schitul
bucureștean Darvari își desăvârșeste taina botezului prin
ungere cu mir și primirea sfintei împărtășanii.
1964 – 1969 – Refuză, cu rigidă intransigentă, „orice
fel de colaborare cu comunismul“. Este încărcător-
descărcător pe un camion de „Alimentara “ până când este
grav rănit în urma unui accident de circulație (1968 ). Este
spitalizat la „Pantelimon“ până în martie 1969. La
insistențele prietenilor ( Paleologu, Noica s.a. ) reintră în
viața literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri
publicate în „Secolul 20“, „Viața Românească“ etc.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

1980 – La 16 august, este călugărit de I.P.S. Teofil
Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Este călugăr la părintele
stareț al Rohiei, Serafim Man.
1989 – La 29 martie,moare la spitalul din Baia
Mare.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

OPERA
•Antisthius, În genul… tinerilor, Editura Cultura Poporului,
București, 1934.
•N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului
constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la
Universitatea București, 1934).
•N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la
conception catholique du Judaisme , 1935.
•N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et
réalités juives, 1937.
•N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția
Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.
•N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării,
Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului , Editura
Albatros, București, 1982, fără ISBN.
•N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1983, fără ISBN.
•N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte ,
Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.
•N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi , Editura
Eminescu, "Biblioteca Eminescu", București, 1988.
•N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991
(reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994..
•Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei
dobîndi – Cuvinte de credință , Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.
•N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În
genul… tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934],
Editura PAN, 1993.
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

•N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995.
•N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995.
•N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade… ,
Editura Humanitas, București, 1996, (reeditare a: Antisthius, În
genul…tinerilor, 1934).
•Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt
răspunde la 365 de întrebări , Editura Humanitas (Colecția
"Memorii/Jurnale/Convorbiri"), București, 1998, (ediția I la Editura
revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003,.
•N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția "Discobolul"),
Cluj-Napoca, 2000.
•N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii,
Editura Dacia (Colecția "Homo religiosus"), Cluj-Napoca, ediția a
III-a, 2000, (ediția I în 1993).
•N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția
"Discobolul"), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a
Bibliotecii Naționale 2000), (ediția I în 1999).
•N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi… (Scrisori către
Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.
•N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi) , Editura
Dacia (Colecția "Discobolul"), Cluj-Napoca, 2001.
•Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație ,
Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2002.
•N. Steinhardt, Monologul polifonic – ediția întâi: Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1991 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția
"Discobolul"), Cluj-Napoca, 2002.
•N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii , Editura Timpul,
Iași, 2003.
•N. Steinhardt, Între lumi – Convorbiri cu Nicolae Băciuț , Editura
Tipomur, Târgu-Mureș, 1994.
•N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția "Alternative"),
Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Alte contribuții literare
•Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și
abisul ontologic, Editura Aarhus, Olanda, 1988; Editura Științifică,
București, 1994
•N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul "Ziua" (nr. 913/21-
22 iunie 1997) și în "România literară", nr. 46/19-25 noiembrie 1997.
Traduceri făcute de Nicolae Steinhardt
Traduceri din engleză în română
•James Barlow, Personalul de la 1 la 6, (1971).
•David Storey, Viața sportivă, (1972).
•Max Oliver Lacamp, Focurile mâniei, (1972).
•Rudyard Kipling, Stalky et comp., (1977).
•Gaston Boissier, Cicero și prietenii săi, (1977).
•Robert Graves, Eu, Claudius, Zeul…, (1979).
•Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, Editura Romhelion,
1993, fără localitate.
Traduceri din română în franceză
•Vies des moines de Moldavie. Enseignements et apophtegmes des grands spirituels de l'Eglise Orthodoxe de Roumanie aux 19e et 20e
siècles par le Père Ioanichie Bălan – Traduction du texte roumain par le
Père Nicolas Steinhardt. Monastère de Chevetogne , 1986.
Traduceri în alte limbi a volumului Jurnalul fericirii
•italiană: Diario della felicità (traducere de Gabriella Bertini
Carageani), EDB, Bologna 1996.
•franceză: Journal de la félicité (traducere de Marily Le Nir, cu o
prefață de Olivier Clément), 1996, Arcantère Éditions / Éditions
UNESCO, reeditat în 1999.
Articole și studii despre N. Steinhardt și opera sa
•colectiv de autori, Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989 ,
Nemira, 2005.
•George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății ,
Editura Humanitas, București,2009
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

•George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie
comentată, receptare critică, Editura Aula, Brașov.
•Monica Pillat, "Jurnalul fericirii", în Revista de istorie și teorie
literară, an XL, nr. 1-2/1992, Editura Academiei Române.
•Arhimandrit Serafim Man, "N. Steinardt, intelectualul-monah", în
revista Limba și literatura română , an XXV, nr. 1 (ianuarie-martie),
București, 1996.
•Virgil Bulat, "Cuvânt înainte" la volumul Monologul polifonic,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
•Olivier Clément, "Préface" la volumul Journal de la félicité,
Arcantère / UNESCO, Cluj-Napoca, 1995.
•Adrian Mureșan, Hristos nu trage cu ochiul. N.Steinhardt&generația
'27, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006
•Nicolae Morar, Dimensiunea creștină a operei lui N.Steinhardt ,
Editura Paideia, București, 2004
•Amintiri despre N.Steinhardt , crestomație de Arșavir Acterian,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
•N. Steinhardt sau fericirea de a fi creștin. Caietele de la Rohia (I), (II),
(III), (IV), ed.îngrijită și note de Florian Roatiș, Editura Helvetica,
Baia Mare, 1999, 2000, 2001, 2002
Jurnalul fericirii
Jurnalul fericirii reprezintă, după propria-i
mărturie, testamentul său literar, redactat la începutul anilor
'70. Prima variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este
confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975,
după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor.
Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă,
de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii" este
confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp
mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din
țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu
și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în
serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii
1988 și 1989.
Temându-se de noi intervenții din partea
Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr
Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică
Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru
cea mai bună carte a anului.
Chilia lui N. Steinhardt de la Mănăstirea Rohia
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Scrisori – facsimil
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Cuprins
Tabla de materii
În loc de prefață…………………………………… 4
„Opera în sine stă dincolo de biografia cea
mai amănunțită, mai exactă ori mai picantă”
………………………………………………………….. 7
Cinci scrisori……………………………………… 18
Două texte poetice……………………………… 21
O scrisoare………………………………………… 24
„Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan
fricos, să nu te caci în pantaloni” …………..25
„S-ar zice că trăim astăzi, în lumea literară,
sub întreitul semn al însingurării, al fricii și
găștilor sordide”…………………………………. 34
„Tinerețea, chiar atunci când e de mult
surpată prin trecerea anilor, stă alături de
noi ca un îndelebil fond freudian -adlerian”
………………………………………………………… 40
O scrisoare………………………………………… 47
„Am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani,
iubirea”……………………………………………… 48
O scrisoare………………………………………… 56
Scrisoare către un tânăr poet …………………57
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Două scrisori……………………………………… 59
„Sunt un admirator (entuziast) al romanelor
«Groapa» și «Săptămâna nebunilor»” ……62
„Omul fără libertate e un om nenorocit, o
fantomă de om,
o caricatură”………………………………………. 70
„Nu-i compromisul un soi de pact cu
diavolul, iscălit cu sânge?” …………………..76
„Orice critic lucrează cu materialul
clientului”………………………………………….. 81
Șase scrisori………………………………………. 86
„Noica a fost pentru generațiile actuale ce a
fost Nae Ionescu pentru cele interbelice” .96
O scrisoare………………………………………. 101
„Memoria e un receptacol înfricoșător” ..103
Cinci scrisori……………………………………. 107
„Tu ești un mare scriitor, cel mai mare din
generația noastră. Cu totul extraordinar”.
(Al. Paleologu)…………………………………. 115
Addenda la ediția a doua
Sfântul de la Rohia ……………………………. 129
N. Steinhardt și generația ’80 ……………..136
Addenda la ediția a III -a
După optsprezece ani ………………………… 142
Adenda la ediția a IV-a ………………………145
1731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Nicolae Stheinhardt – un model pentru
tinerii de astăzi…………………………………. 145
Biografie Nicolae Steinhardt ………………158
OPERA…………………………………………… 161
Alte contribuții literare ……………………….163
Traduceri făcute de Nicolae Steinhardt .163
Traduceri din engleză în română …….163
Traduceri din română în franceză …..163
Traduceri în alte limbi a volumului
Jurnalul fericirii………………………………… 163
Articole și studii despre N. Steinhardt și opera
sa………………………………………………………… 163
Jurnalul fericirii……………………………. 1641731711691671651631611591571551531511491471451431411391371351331311291271251231211191171151131111091071051031019997959391898785838179777573716967656361595755535149474543413937353331292725232119171513119753
1741721701681661641621601581561541521501481461441421401381361341321301281261241221201181161141121101081061041021009896949290888684828078767472706866646260585654525048464442403836343230282624222018161412108642

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Ediția a V-a (Revăzută și adăugită) SEMĂNĂTORUL Editura online – februarie 2010… [601646] (ID: 601646)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Ediția a V-a (Revăzută și adăugită) SEMĂNĂTORUL Editura online – februarie 2010… [601646]

Copyright Notice

Într-o economie aflată în continuă schimbare , rapiditatea și adaptabilitatea sunt [605061]

ADAPTAREA SERVICIILOR DE INFORMAȚII MILITARE [602104]

Bioingineria Reabilitarii An 2 Sem 2 [608278]

Assist . PhD. Florea Nicoleta Mihaela [608320]

AnKeywordsCitat Comentariu RelevanțăLimitări [611407]

Prezenta ți si analiza ți pandemia de COVID 19 din [608719]

Copyright Notice

Similar Posts