Ectoparazitozele Taurinelor In Sistem Extensiv de Crestere
CUPRINS
INTRODUCERE
PARTEA I CONSIDERAȚII GENERALE Date bibliografice asupra ectoparazitozelor taurinelor crescute în sistem extensiv
CAPITOLUL 1
1.1.Arahnoze
1.1.1. Râia psoroptică
1.1.2. Râia coriptică
1.1.3. Râia sarcoptică
1.1.4. Infestația cu căpușe ixodide
1.2. Entomoze
1.2.1. Infestația cu păduchi
1.2.1.1. Infestația cu păduchi hematofagi
1.2.1.2. Infestația cu păduchi malofagi
1.2.2. Hipodermoza
1.2.3. Infestația cu diptere hematofage
1.2.3.1. Parazitismul cu simulide
1.2.3.2. Parazitismul cu tabanide
1.2.3.3. Parazitismul cu hippoboscide
1.2.3.4. Parazitismul cu culicoizi
1.2.3.5. Parazitismul cu țânțari
2. CAPITOLUL 2
2.1. DESCRIEREA CADRULUI NATURAL/INSTITUȚIONAL
PARTEA A II A CERCETĂRI PROPRII
3. CAPITOLUL 3
3.1. Scopul și obiectivele lucrării
3.2. Material și metode
3.2.1. Material
3.2.2. Metode de recoltare
4. CAPITOLUL 4
4.1. Aspecte epidemologice ale infestațiilor parazitare la taurine înregistrate în cadrul CSV Dragomirești
4.2. Aspecte anatomo-clinice și terapeutice ale afecțiunilor ectoparazitare la taurine, în sistem extensive.
4.2.1. Infestația cu acarieni
4.2.2. Infestație cu căpușe ixodide
4.2.3. Infestație cu păduchi
4.2.4. Infestație cu tabanide
4.2.5. Infestația cu hippoboscide
4.2.6.Infestații cu alte diptere hematofage
5. CAPITOLUL 5
5.1. Profilaxia
5.2. Tratamentul și combaterea
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTA FIGURILOR
INTRODUCERE
Parazitologia este o știință complexă, care se ocupă cu studiul fenomenului parazitării la toate nivelurile de organizare sistematică, studiind legile generale, ale parazitismului, adaptările la viața parazită, interrelațiile biosistemului gazdă-parazit, sub influența diverșilor factori ecologici și acțiunea lor asupra organismului gazdă. Paraziții sunt viețuitoare care trăiesc pe/în corpul animalelor folosindu-le drept mediu de viață, sursă de hrană și locuință. ( Miron, 2003 ) Complexul parazit-gazdă este influențat de factori precum specia, rasa, vârsta și imunitate organismului gazdă, de cerințele și mecanismele de adaptare a ectoparaziților ( hrănire, înmulțire, adăpost, transmitere etc.) și factorii de mediu. ( Iacob, 2002 ) Paraziții pot fi clasificați după modul de hrănire în paraziți facultativi (când nu sunt legați de gazdă ) și paraziți staționari (temporari și permanenți, care depind de gazdă într-un anumit stadiu sau toată viața). Ectoparaziții sunt paraziți externi, care parazitează la suprafața corpului animalelor și produc boli numite ectoparazitoze. ( Miron, 2003 )
Ectoparazitozele reprezintă o categorie din cadrul bolilor parazitare, identificarea și tratarea acestora la taurine are o mare importanță pentru bunăstarea animalelor, a oamenilor și a mediului, încadrându-se în conceptul modern ”one health”. În prezent, creșterea bovinelor ia amploare din ce în ce mai mult, devenind o ramură foarte important în cadrul economiei naționale. Acest lucru, face ca acțiunile de prevenire și combatere a bolilor, printre care și bolile parazitare, să își marească tot mai mult poderea, lucru care reclamă dezvoltarea de noi tehnici și noi substanțe medicamentoase, care să aibă efect puternic asupra paraziților, să nu fie toxice pentru animale și să aibă remanență scăzută în produsele obținute de la acestea. Profilaxia urmărește prevenirea bolilor ectoparazitare. Profilaxia nespecifică vizează în principal aplicarea normelor de bunăstare a animalelor, iar cea specifică urmărește folosirea de substanțe antiparazitare adaptate categoriei de paraziți identificate. Tratamentul ectoparazitozelor urmează protocoale în care se urmăresc identificarea ectoparaziților ce determină afecțiuni asupra animalelor (ciclul lor de evoluție), vârsta și starea fiziologică a animalelor parazitate, producțiile pe care le urmărim, pentru folosirea celor mai eficiente substanțe medicamentoase, cu remanență cât mai mică în produsele obținute de la animale. Lucrarea de licență a fost elaborată pe baza observațiilor efectuate în cadrul CSV Dragomirești, jud. Vaslui și în Clinica de Boli parazitare a Facultății de Medicină Veterinară din Iași. Este structurată în două părți, prima parte cuprinde date despre ectoparazitozele taurinelor crescute în sistem extensive, privind morfologia și patogeneza ectoparaziților, metode de diagnosticare și epidemiologia bolilor produse de aceștia. A doua parte a lucrării cuprinde cercetările proprii, urmărind descrierea materialului folosit și metodologia aplicată, incidența afecțiunilor ectoparazitare și corelații cu diverși factori de macro- și microclimate. Sunt expuse diagnosticul și terapia ectoparazitozelor identificate. Pe această cale aș dori să mulțumesc domnului Prof. Dr. Liviu MIRON și cadrelor didactice de la disciplina de Parazitologie și Boli Parazitare, pentru răbdarea și competența cu care m-au îndrumat de-a lungul realizării acestei lucrări.
PARTEA I CONSIDERAȚII GENERALE Date bibliografice asupra ectoparazitozelor taurinelor
crescute în sistem extensiv
CAPITOLUL 1
Parazitozele externe la taurine sunt produse de organisme aparținând claselor Arachnida și Insecta ale Încrengăturii Arthropoda. Unele protozoare din clasa Sporozoa, unele nematode din ordinul Spirurida pot avea unele stadii la nivelul pielii bovinelor, însă prevalența lor este foarte mică și nu le vom prezenta aici.
Arahnoze.
Sub această denumire sunt cunoscute bolile produse de membrii clasei Arachnida, subclasa Acari. Acarienii paraziți la taurine fac parte din Ord. Acariformes ( Endostigmata), Sarcoptiformes ( Oribatida și Astigmata), Trombidiformes sau Prostigmata și Ord. Parasitiformes ( Ixodida și Mesostigmata).
1.1.1. Râia psoroptică este produsă de acarieni din Familia Psoroptidae. Din această familie fac parte acarienii care parazitează la suprafața pielii gazdelor. Râia psoroptică apare condiționată de climat, când umiditatea este crescută, mai ales toamna. Genul Psoroptes. Psoropții parazitează doar ungulatele și o specie de lagomorfe, iepurele domestic. Psoroptes bovis parazitează la bovine. Are corpul oval, de culoare alb-sidefie, cu rostrul lung, ascuțit și picioare lungi, care depășesc conturul corpului. Tarsele sunt terminate prin gheare sau ventuze. Ventuzele tarsale au pediculii uniți. Anusul este situat ventral, prezintă ventuze anale. Masculii au dimensiuni de 410-470µm lungime și 310-345µm lățime. Femelele ovigere măsoară 560-700µm lungime și 390-400µm lățime și prezintă pe marginea posterioară, lateral de anus, bursa copulatoare care este conectată printr-un conduct la o deschidere internă, pe unde spermatozoizii ajung în zona ovariană unde se produce fertilizarea. Masculii au picioarele IV mai lungi și picioarele III mai scurte, iar pe picioarele I, II, III prezintă ventuze. Lobii opistosomali la masculi proemină posterior și prezintă 5 sete de dimensiuni variabile. Masculii au o pereche de ventuze copulatoare ventrale, de care se folosesc pentru a se atașa la tuberculii posteriori ai tritonimfelor femele în vederea fecundării, și dorsal prezintă o placă mare, sclerificată, histerosomală (Cosoroabă, 2000 ). Ciclul evolutiv are o durată de 2-3 săptamâni. Ouăle măsoară 250µm și sunt ovale, de culoare alb sidefie. Ecloziunea larvelor are loc în 3- 10 zile. Larva hexapodă este primul stadiu mobil. Protonimfa este octapodă și diferențiată sexual, trece în stadiul de tritonimfa (deutonimfa) care este prevăzută cu o pereche de tuberculi ca și stadiul anterior, lipsind la masculi. Tritonimfa devine adult, femelă sau mascul. Durata de trecere dintr-un stadiu în altul este în medie de două zile. Psoropții depun ouăle la suprafața pielii, izolate, sub crustele formate. Femelele sunt fertilizate imediat după năpârlire, au o durată de viață de 16 zile și depun până la 90 ouă (Wall, 2001). Epidemiologie. P. bovis se întâlnește în special la rasele de carne, mai frecvent la tineretul bovin decât la adulte. Contaminarea se produce prin contact direct sau indirect, prin crustele formate la suprafața tegumentului. Poate fi considerată o infecție tipică de grajd, pusă uneori pe seama schimbării tehnologice de creștere, pe neglijența personalului veterinar, raportarea târzie a primelor cazuri. Infestația cu psoropți diminuă în timpul pășunatului, bovinele menținute libere se pot autocurăța, limitând infecția. Bovinele menținute legate și în timpul verii rămân puternic infestate. Regiunile corporale care nu intră în contact direct cu soarele păstrează acarienii sub formă de infecții oculte. Temperatura, umiditatea scăzută și razele solare, pot încetini evoluția unei generații chiar până la trei luni. Menținerea și extinderea infestației psoroptice este favorizată de aglomerație, carențele alimentare, frig, umezeală. Sub formă clinică, boala se întâlnește frecvent iarna și primăvara ( Cosoroabă, 2000 ). Patogeneză. Psoropții sunt paraziți obligatorii, nu sapă tunele epidermice, dar înțeapă pielea gazdei pentru a se hrăni cu serozități, detritusuri cutanate și chiar cu eritrocite. Râia psoroptică se localizează clinic inițial la grebăn, baza coarnelor, gât, apoi la baza cozii, crupei și se poate generaliza în infestațiile masive, la animalele cu rezistență scăzută și întreținute în condiții nefavorabile de igienă și mediu. Tineretul prezintă o formă acută de boală, care în timp se poate croniciza. ( Wall, 1997 ). Psoropții au acțiune toxică și inoculatoare prin saliva introdusă în timpul hrănirii. În infestații masive produc importante pierderi de lichid tisular și de electroliți, dereglări termice (Cosoroabă, 1992). Râia psoroptică are un caracter contagios crescut și este foarte pruriginoasă, se manifestă prin apariția unor mici vezicule ce conțin un lichid seros și care se mențin o perioadă foarte scurtă de timp. După spargerea acestor vezicule, lichidul se usucă, cuprinde fire de păr și formează cruste mai groase sau mai subțiri, sub care se găsesc psoropții. Acestea favorizează îngroșarea pielii, care devine aspră și uscată. Prin lingere, se depilează zone cutanate și se produce eroziunea, apărând aspectul ”petecit” al pielii. Animalele bolnave nu se hrănesc și nu se odihnesc copresunzător, nu pot realiza rumegarea, slăbesc, își diminuă producțiile (Niculescu, 1997). Diagnostic. Se realizează pe baza semnelor clinice, a epidemiologiei și examenelor paraclinice. Clinic se observă leziuni specifice în regiunea grebănului, zona cervicală, scapulară și lombară. La acest nivel se pot observa, inițial, vezicule care se sparg, lichidul rezultat aglutinează și formează cruste în zona centrală. Animalul prezintă prurit puternic. Râia psoroptică manifestă semne clinice în sezoanele reci (primăvara și iarna), regresează și se menține sub forme inaparente vara și toamna (Iacob, 2002). Depistarea și identificarea psoropților se realizează prin examinarea la microscop între lamă și lamelă a crustelor, prelevate prin raclat dermic de la taurinele cu semne clinice, în placi Petri (care se așează pe o hârtie neagră permițând observarea psoropților sub formă de puncte albicioase mobile). Se pot examina și firele de păr de la periferia focarului, cu lupa binoculară. Se poate folosi și tehnica ceolofanului adeziv ( Acatrinei, 2012). Prin palparea animalelor în zonele cu afecțiuni, acestea manifestă plăcere, mimând mișcări de scărpinare cu piciorul sau executând masticații în gol (reflex psoric). Diagnosticul diferențial se face între alte tipuri de râi, infestația cu insecte malofage, dermatofiloză, eczema scvamoasă, eczema de ploaie etc. ( Cosoroabă, 2000 ).
1.1.2. Râia coriptică este produsă de acarieni din Fam. Psoroptidae.
Genul Chorioptes. Chorioptes bovis are forma corpului ovală, rostrul scurt și capitulul este pătrat, ușor rotunjit. Picioarele depășesc conturul corpului, perechea a IV a fiind mai redusă. Pretarsele sunt scurte și nesegmentate. Ambulacrele sau ventuzele trasale au formă de clopot. Ventuzele sug, lichidul rezultat aglutinează și formează cruste în zona centrală. Animalul prezintă prurit puternic. Râia psoroptică manifestă semne clinice în sezoanele reci (primăvara și iarna), regresează și se menține sub forme inaparente vara și toamna (Iacob, 2002). Depistarea și identificarea psoropților se realizează prin examinarea la microscop între lamă și lamelă a crustelor, prelevate prin raclat dermic de la taurinele cu semne clinice, în placi Petri (care se așează pe o hârtie neagră permițând observarea psoropților sub formă de puncte albicioase mobile). Se pot examina și firele de păr de la periferia focarului, cu lupa binoculară. Se poate folosi și tehnica ceolofanului adeziv ( Acatrinei, 2012). Prin palparea animalelor în zonele cu afecțiuni, acestea manifestă plăcere, mimând mișcări de scărpinare cu piciorul sau executând masticații în gol (reflex psoric). Diagnosticul diferențial se face între alte tipuri de râi, infestația cu insecte malofage, dermatofiloză, eczema scvamoasă, eczema de ploaie etc. ( Cosoroabă, 2000 ).
1.1.2. Râia coriptică este produsă de acarieni din Fam. Psoroptidae.
Genul Chorioptes. Chorioptes bovis are forma corpului ovală, rostrul scurt și capitulul este pătrat, ușor rotunjit. Picioarele depășesc conturul corpului, perechea a IV a fiind mai redusă. Pretarsele sunt scurte și nesegmentate. Ambulacrele sau ventuzele trasale au formă de clopot. Ventuzele sunt situate pe picioarele I și II la larvă și nimfă, pe picioarele I, III , IV la femelele adulte și pe toate picioarele la masculi. Anusul este situat ventral și prezintă două ventuze anale. Lobii abdominali ai masculilor sunt bine dezvoltați și prevăzuți cu țepi. Masculii măsoară 270 – 450µm lungime și 210 -240 µm lățime, iar femelele 300-600µm lungime și 230-290µm lățime. Ciclul evolutiv durează 3-4 săptămâni. Femelelor ovigere produc în jur de 17 ouă. Ecloziunea se produce după 4 zile și rezultă o larvă hexapodă care se hrănește activ 3-5 zile, apoi intră în quiescență timp de 24-36 ore, năpârlește și se transformă în protonimfă. Aceasta se hrănește 3-5 zile, apoi intră în quiescență, năpârlește și se transformă în deutonimfă femelă sau masculă. Deutonimfa femelă (femela puberă) trăiește de două ori mai mult decât celelalte stadii imature, dacă găsește masculul adult formează un cuplu, intră în quiescență, năpârlește și devine femelă adultă (ovigeră). Deutonimfa masculă, asemănătoare stadiilor anterioare, este activă 3-5 zile intră în quiescență, năpârlește și se transformă în mascul adult. După atingerea acestui stadiu, caută o femelă puberă de care se atașează. Fecundarea are loc după ce femela devine adultă. Atașare persistă atât în perioada de activitate cât și în perioada de quiescență (Cosoroabă, 2000). Epidemiologie. Râia corioptică afectează în special vacile de lapte menținute în stabulație permanentă, junicile și tineretul la îngrășat. Acest tip de râie poate evolua pe acelaș animal împreună cu râia psoroptică și sarcoptică. Contaminarea se face prin ustensilele de pansaj contaminate sau prin crustele cu acarieni existente în adăpost. Perioada de evoluție este iarna și primăvara, când începe să diminuie. Vara cazurile sunt foarte rare, odată cu ieșirea la pășunat leziunile se limitează. Acest tip de râie este considerată slab contagioasă (Cosoroabă, 1992). Patogeneză. Râia corioptică este specifică bovinelor, produce inițial leziuni la membrele posterioare, apoi se extinde spre partea ventrală la fața internă a coapselor, uger, crupe, fosele lombare și baza cozii. Clinic se constată noduli scabioși, ușor hemoragici, eritem, ulcerații și cruste și alopecie, însoțite de pruritul intens. La membrele posterioare se pot sesiza zgârieturi și eroziuni datorită scărpinatului frecvent. Râia corioptică este mai puțin agresivă decât cea psoroptică și este considerată o boală specifică iernii (Wall, 1997). În infestații masive, când imunitatea gazdei este scăzută, aceste semne se pot generaliza, leziunile extinzându-se. Leziunile de pe uger pot fi mascate de materiile fecale, făcând imposibilă observarea lor și favorizând menținerea focarelor, redifuzarea bolii în efectiv (Cosoroabă,1994). Diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice, prezența nodulilor scabioși și veziculelor, inițial la nivelul memebrelor, fața internă a coapselor, uger și ulterior, la baza cozii, în regiunea perineală. După confluarea veziculelor, lichidului rezultat în urma spargerii acestora aglutinează și formează cruste subțiri. Ulterior pot să apară crevase sângerânde, care se pot complica septic dacă nu sunt tratate corespunzător. Paraclinic, se folosesc aceleași metode menționate la râia psoroptică (Iacob, 2002).
1.1.3. Râia sarcoptică este produsă de acarieni din Familia Sarcoptidae. Cuprinde specii care sapă galerii epidermice, în interiorul cărora trăiesc cea mai mare parte a vieții lor, și parazitează la mamifere. Genul Sarcoptes. Sarcoptes scabiei var. bovis are corpul aplatizat dorso-ventral, ușor oval, asemănător cu o carapace de broască țestoasă. Câmpul dorsal este marcat de prezența unor solzi rudimentari, capitulul este mai lat decât lung și rotunjit. Picioarele sunt scurte, nu depășesc anterior lungimea rostrumului și postero-lateral conturul corpului. Ventuzele de fixare au formă de corolă de lalea și sunt situate pe picioarele I, II, IV la masculi și I, II la femele. Picioarele III, IV la femele și III la masculi se termină prin niște țepi lungi. Anusul este situat ventro-terminal. Masculul măsoară 235-265µm lungime și 175-195µm lățime, iar femela 330-455µm lungime și 245-335µm lățime ( Cosoroabă, 2000). Ciclul evolutiv durează 14-21 de zile, în funcție de temperatură. Femela ovigeră penetrează epiderma și sapă un tunel (2mm/zi), paralel cu suprafața pielii, cu ajutorul rostrului, chelicerelor și picioarelor, unde depune ouăle în ritm de 1-3/zi timp de cca. 8 săptămâni. În aceste tunele se vor găsi femelele și ouăle acestora. Din fiecare ou iese o larvă hexapodă, aceasta ajunge la suprafața pielii (sapă un mic buzunar epidermic) năpârlește și după 4-6 zile se transformă în protonimfă octapodă. Protonimfa prezintă țepi la ultima pereche de picioare, iar tarsele primelor două perechi sunt asemănătoare. Aceasta la rândul ei năpârlește și se transformă în tritonimfă (telonimfă), din care se diferențiază masculi sau femele. La acest stadiu receptaculum seminis și orificiul de pontă lipsesc. Spre deosebire de femela adultă, tritonimfa prezintă 2 perechi de țepi între picioarele IV. Tritonimfa năpârlește și se transformă în femelă adultă sau mascul. Acuplarea nu a fost observată, dar se admite comportamentul asemănător cu al psoropților. Fecundarea se produce la suprafața pielii ( Wall, 2001). Epidemiologie. Râia sarcoptică are o contagiozitate evidentă și evoluează la toate bovinele, indiferent de vârstă sau rasă. Însă mai frecvent se întâlnește la tineretul bovin și la taurinele care sunt întreținute în stabulație în grajduri aglomerate și neigienice. Sursele de infecție sunt reprezentate de animalele bolnave care prezintă semne clinice sau nu și de animalele sănatoase dar purtătoare, ustensilele comune folosite de îngrijitori fără nicio precauție. La bovinele legate, parazitoza progresează din aproape în aproape. În perioada de pășunat intensitatea manifestărilor clinice scade, animalele par vindecate însă ele rămân infestate oligo- sau asimptomatic. Bolile de nutriție, întreținerea în grajduri ventilate necorespunzător, neigienice, cu umiditate și temperatură crescute favorizează apariția și răspândirea parazitozei în efectiv (Cosoroabă, 1994). Patogeneză. Râia sarcoptică se localizează cu predilecție în regiunea capului și gâtului, rar la baza cozii sau uger și prezintă prurit intens încă de la început. Sarcopții se hrănesc cu detritusuri celulare și lichid tisular, ce rezultă în urma acțiunii lor asupra pielii, prin crearea tunelelor epidermice. Inițial iritația se prezintă sub formă de eritem, apoi apar papulele care se sparg, lichidul rezultat aglutinează și formează cruste uscate de culoare galbenă. Sarcopții sapă galerii intradermice, producând reacții de hipersensibilizare de tip I. Histologic se observă o epidermită cronică cu hiper- și paracheratoză și o inflamație cronică, limfohistiocitară de intensitate medie, a corionului. În zonele afectate pielea este încrețită, îngroșată, își pierde elasticitatea și se formează crevase, care pot sângera și se pot infecta dacă nu sunt tratate coprespunzător. Starea generală este afectată, se produc pierderi mari în greutate și scăderea producțiilor, pot apare diverse infecții secundare precum piodermită, abcese, mastite. La tineret, râia sarcoptică poate produce moartea (2-3 luni) ( Wall, 1997). Diagnostic. Printr˗o inspecție atentă a taurinelor se pot observa semne clinice precum depilații, cruste, crevase sângerânde, hipercheratoză, stare de slăbire și prurit intens. Apare în sezonul rece, la începultul primăverii și excepțional vara (Iacob, 2002). Paraclinic se efectuează raclatul dermic profund și tehnica celofanului adeziv (acest procedeu nu pune în evidență femelele). Materialul obținut se va examina la microscop pentru stabilirea speciei de ectoparaziți. Diagnosticul diferențial se face față de râia psoroptică, corioptică, parazitismul cu păduchi malofagi și tricofiție ( Acatrinei, 2012).
1.1.4. Infestația cu căpușe este produsă de acarieni din Familia Ixodidae. Această familie cuprinde mai multe genuri, speciile care parazitează la bovine aparțin genurilor Ixodes, Dermatocentor, Rhipicephalus, Haemaphysalis. Căpușele sunt ectoparaziți temporari obligatorii, care se hrănesc cu sânge și prezintă abilitatea de a nu se hrăni perioade lungi de timp, până la câțiva ani (BOWMAN, 2008). Corpul căpuțelor este alcătuit din două regiuni: capitulum sau gnathosoma, pe care se găsesc piesele bucale (palpi, chelicere, hipostom) și idiosoma, care cuprinde podosoma, de care sunt atașat membrele și opisthosoma, echivalentul abdomenului. Au corpul oval-alungit, turtit dorso-ventral și este acoperit de o cuticulă de natură chitinoasă. Rostrul este situată anterior pe capitulum, la care se inseră hipostomul, doi palpi și două chelicere. Hipostomul este o formațiune impară, având formă de limbă, spatulă sau șanț median și prezintă pe suprafața sa numeroși dințișori chitinoși orientați antero-posterior, cu rol de fixare a căpușelor de gazdă în timpul hematofagiei. Pe fața dorsală, deasupra hipostomului, prezintă două chelicere dințate care acționează asemănător unui foarfec. Hipostomul împreună cu chelicerele formează un tub aspirator prin care este supt sângele din plaga creată. Palpii sunt dispuși lateral de celelalte piese, pe care le înglobează într-o escavație, și sunt formați din patru articole. Fața dorsală a corpului prezintă tegument sclerificat, care formează un scut dorsal. Acesta ocupă la femele și nimfe aproximativ trei sferturi din suprafața dorsală, iar la masculi toată suprafața dorsală. În partea anterioară, între prima și a II a pereche de picioare, se află orificiul genital, care are aspect semilunar. Stigmele sunt prezente la stadiul de nimfă și adult, cu rol în respirație. Acestea sunt așezate pe o formațiune chitinoasă: peritremă (ce reprezintă un criteriu taxanomic), în spatele perechii a IV a de picioare. Pe fața ventrală se inseră picioarele, care sunt formate din 6 articole: coxa, trochanter, femur, patelă, tibie, tars. Aparatul genital femel este format din ovar tubular, două oviducte, uter, vagin, galande accesorii și porul genital. La mascul sunt prezente două testicule tubulare, două canale deferente, canal ejaculator și por genital. La ambele sexe, sub scutul dorsal, sunt prezente două grupe de ”glande foveale” dispuse în rozetă și care se deschid prin două puncte într-o depresiune (fovea). Rolul lor este de a secreta feromoni. Echipamentul senzorial cuprinde două organe Haller, puncte senzoriale și o pereche de ochi. Organele Haller se găsesc pe tarsul primei perechi de picioare, au rol olfactiv și servesc la căutarea și alegerea gazdei. Ochii sunt prezenți doar la anumite specii. Anusul sau uroporul, se deschide median în spatele ultimei perechi de picioare și are în jurul său un silon de formă ovală care conferă mobilitate regiunii și face posibilă eliminarea fecalelor (Wall, 2001). Genul Ixodes Ixodes ricinus este cea mai răspândită specie din Europa, are rol de vector pentru bacterii (rickettsii, Francisella tularensis, Salmonella), virusuri și anaplasme, theilerii, babesii etc. Masculii măsoară 2,5- 3mm lungime au culoare roșie, cu nuanțe diferite, până la brun închis. Femelele măsoară 3˗4mm când sunt flămânde, iar atunci când sunt sătule ajung până la 12-14mm și au culoare alb-cenușie sau galben-brun. Nimfele măsoară 1,1-0,69mm flămânde și 2,0-1,25mm sătule. Larvele măsoară 0,6-0,4 mm flămânde și 1,25-0,8 mm sătule (Wall, 1997). Genul Dermacentor. Masculii măsoară 4mm, femelele flămânde 4mm, iar după ce se hrănesc ajung la 15mm. Componentele gurii sunt scurte. Baza capitului este scurtă și largă. Specia care parazitează la bovine este D. reticulatus. Genul Rhipicephalus prezintă specii a cărui ciclul evolutiv se desfășoară pe o singură gazdă. Au corpul de formă ovală și prezintă pe suprafața lui numeroși peri chitinoși. Masculul măsoară 2-3 mm lungime și 1-3mm lățime, iar femela 6,5-17 mm lungime și 3,5-10 mm lățime. Prezintă un rostrum scurt și conic, cu bază hexagonală și ochi dispuși dorsal. Masculul prezintă patru scuturi așezate pe partea ventrală, de o parte și de alta a orificiului anal (Cosoroabă, 1992). Speciile care parazitează la bovine sunt R. appendiculatus și R annulatus ( Bowman, 2008 ) . Genul Haemaphysalis Haemaphysalis punctata are culoarea corpului brună-roșietică și este îngustat în partea anterioară. Nu prezintă ochi. Masculul măsoară 4 mm lungime și 2 mm lățime, iar femela 3,5-12 mm lungime și 2-7 mm lățime. Scutul dorsal prezintă un desen caracteristic alcătuit din puncte fine. La marginea posterioară a corpului se găsesc festoane. Pe fața ventrală se găsește un șanț postanal în forma literei V ( Niculescu, 1998 ). Speciile care parazitează la bovine sunt H.concina, H. Punctata ( Bowman, 2008 ). Ciclu evolutiv, al ixodelor, se poate desfășura rapid în condiții favorabile de mediu (2-4 luni) sau poate dura până la 3 ani, în condiții nefavorabile de mediu. Există 4 stadii de evoluție: ou, larvă, nimfă și adult. Femela fecundată, care s-a hrănit cu sânge câteva zile, cade pe sol și depune, în decurs de o lună, între 500 -6500 de ouă, în funcție de specie și de condițiile de mediu. Femelele depun ouăle sub formă de grămezi, care sunt lipite între ele cu o substanță cleioasă. După depunerea pontei femelele mor. După 3-36 săptămâni eclozionează o larva hexapodă, se deplasează pe sol și urcă pe vegetație, apoi se atașează de o gazdă ( în special mamifere de talie mică sau păsări ), se hrănește 2-6 zile, cade pe sol unde are loc digestia sângelui ingerat, apoi năpârlește și se transformă în nimfă octapodă. Aceasta are dimensiuni mici și nu prezintă deschidere genitală. La rândul ei, nimfa, se atașează de o nouă gazdă, se hrănește timp de 2-7 zile, cade pe sol și după câteva săptămâni sau luni năpârlește și se transformă în adult. Adulții caută o nouă gazdă pe corpul căreia se hrănesc timp de 5-14 zile (mai mult dacă vremea e răcoroasă). Femelele stau fixate de gazdă, masculii se mută de la o femelă la alta pentru a le fecunda. Pe o gazdă sunt mai multe femele decât masculi. Copulația poate avea loc înainte, în timpul sau după hrănirea cu sânge și poate dura aproximativ o săptămână, după care masculul moare și femela fecundată cade pe sol, își caută adăpost printre vegetație, crăpăturile din sol, unde așteaptă formarea ouălor, până la 8 săptămîni. După această perioadă începe depunerea ouălor, care poate dura între 4-5 săptămâni. Ouăle, larvele, nimfele și adulții rezistă în timpul iernii, dar evoluția lor nu începe în timpul iernii, ci doar spre sfârșitul lui martie și se prelungește până în octombrie (Cosoroabă, 2000). Particular, la căpușele din genul Rhipicephalus ciclul evolutiv se realizează pe o singură gazdă, durata lui este mai mică și în funcție de temperatură se poate ajunge la 2-4 generații/ an. La genurile Ixodes și Haemaphysalis ciclul evolutiv se desfășoară pe trei gazde (Niculescu, 1998). Epidemiologie. Căpușele parazitează doar în timpul hrănirii. În stare liberă, după năpârlire, acestea așteaptă următoarea gazdă pentru a se hrăni, putând rămâne flămânde timp îndelungat. Se fixează pe gazdă, secționează pielea și se hrănesc cu un amestec de sânge și limfă. Ele identifică gazda prin miros, temperatură și vibrații. Saliva secretată și injectată în plaga cutanată conține elemente vasoactive (prostaglandine) care sporesc fluxul sanguin în zonă, unele glicoproteine și mucoproteine cu rol anticoagulant, esteraze și aminopeptidaze cu rol citolitic, o substanță neurotropă care produce o ușoară insensibilizare la locul de fixare. În perioadele libere, existența acestora este amenințată de fenomenul de deshidratare, de vegetația toxică și de inamicii lor naturali. Răspândirea acestora este cosmopolită și neuniformă. Durata de viață a căpușelor pe corpul gazdelor este scurtă, iar în mediul exterior rezistența stadiilor flămânde poate fi foarte mare. Ele trebuie să evite hiperhidratarea în timpul hrănirii și deshidratarea în timpul perioadei libere. Dispersia lor poate fi activă, prin mișcări proprii sau pasivă, prin deplasarea animalelor gazdă sau prin furajele acestora. Infestarea gazdelor se realizează pe diferite căi, în funcție de preferințele ecologice ale căpușelor. Biotopurile preferate de căpușele sunt terenurile necultivate, tufișurile, arbuștii, lizierele pădurilor, luncile cu vegetație înaltă, mlaștinile etc. Contactul cu gazda se face prin trecerea sau staționarea acestora în aceste medii. Infestarea animalelor are un caracter sezonier, în funcție de activitatea căpușelor ( Cosoroabă, 2000). Patogeneză. Căpușele au acțiuni patogene directe sau indirecte asupra animalelor, care se exprimă prin: acțiune mecanică-iritativă, acțiunea spoliatoare, acțiunea toxică, rol inoculator a diferiților agenți patogeni. Acțiunea mecanică-iritativă este provocată de pătrunderea rostrului în piele și se traduce clinic printr-o inflamație locală, uneori prurit și durere. Local se mai poate observa distrugerea țesuturilor, hemoragii, edeme, papule, căderea părului și hipercheratoză. Fiind o reacție de corp străin se manifestă cu hiperemie, infiltrație limfocitară, eozinofilică și histiocitară, imbibiția seroasă a țesutului conjunctiv și histoliza. Prin smulgerea căpușelor se crează pericolul de supurație locală, prin posibila reținere a rostrului. Acțiunea spoliatoare, mai ales în infestațiile masive, poate produce o anemie gravă. Acțiunea toxică se datorează substanțelor prezente în saliva ixodelor si are manifestări locale și generale. Local se observă inflamații și necroze, extravazări sanguine și edeme favorizate de proprietățile anticoagulante și vasodilatatoare ale salivei, iar general poate apărea ”paralizia de căpușe” prin elaborarea de toxine neurotope ce acționează asupra neuronilor motori corticali și fasciculelor motoare cu diametru mic. Poate produce moartea prin paralizie respiratorie, alterarea funcțională a ficatului și a pielii. Indirect au rol de a transmite diverși agenți patogeni prin saliva inoculată în timpul hrănirii ( Cosoroabă, 1994). D. andersoni produce paralizia de căpușe și este responsabilă de transmiterea anaplasmozei. Poate fi vector în transmiterea virusul febrei de căpușe, a sporozoarelor din genurile Babesia și Theilleria, a unor bacterii de graniță ca Rickettsia rickesttsii. R.annulatus transmite Babesia bigemina și B. bovis ( BOWMAN, 2008 ). Diagnosticul se realizează pe baza observării paraziților prin inspecția animalelor cu ochiul liber sau cu lupa, prin observarea semnelor clinice a bolilor produse de agenților patogeni transmiși de căpușe, pe baza epidemiologiei și examenelor paraclinice. Clinic infestația cu căpușe se manifestă prin sindrom de anemie, stare de slăbire, microabcese cutanate, dermatite nodulare, scăderea producțiilor. Morfologic se constată leziuni cutanate sub formă de hemoragii punctiforme, dermatite nodulare sau ulcerative, generate de aparatul bucal al căpușelor, rămas în piele după extragerea manuală. Infestația cu căpușe se produce la pășune, în special pe terenuri necultivate, liziere de pădure, lunci, arborete, mlaștini etc. Atacul cu Ixodide se desfășoară de la debutul primăverii până la sfârșitul toamnei. Paraclinic se urmărește examinarea și identificarea morfologică a speciilor de căpușe ( Iacob, 2002).
1.2. Entomoze Sub denumirea de entomoze sunt grupate bolile produse de insecte. Principalele entomoze ale taurinelor sunt produse de insecte din Ord.Phthiraptera și Ord. Diptera. 1.2.1. Infestația cu păduchi. Păduchii ce parazitează la taurine sunt hematofagi sau malofagi și aparțin Ord.Phthiraptera care cuprinde două subord. Ischnocerca și Anoplura (Wall, 2001).
1.2.1.1. Infestația cu păduchi hematofagi. Păduchii hematofagi aparțin Subord Anoplura, care cuprinde mai multe familii, dintre care, cele care parazitează la bovine sunt Familia Haematopinidae și Familia Linognathidae Familia Haematopinidae, Genul Hematopinus Haematopinus eurysternus măsoară 2,4-2,8 x 1,1-1,3mm masculul și 2,9-3,4 x 1,3-1,6mm femela. Prezintă niște procese unghiulare proieminente, numite puncte oculare, în spatele antenelor, care sunt formate din cinci segmente. Ochii lipsesc. Toracele este mai lat decât lung, prezintă o placă sternală. Abdomenul este de culoare galben˗cenușie, de formă ovală, la femele fiind foarte lat. Fiecare segment abdominal prezintă un rând de spini scurți. Picioarele sunt bine dezvoltate și egale între ele (Wall, 1997). Familia Linognathidae Genul Linognatus, Linognathus vituli masculul măsoară 2-2,5 x 0,5mm și femela măsoară 2,4-3,0 x 0,8-1,1 mm. Capul este alungit ușor rostral, nu prezintă ochi și nici puncte oculare, iar antenele sunt formate din 5 segmente. Prima pereche de picioare este mai puțin dezvoltată decât următoarele, prezintă gheare puternice. Abdomenul prezintă segmente bine diferențiate, este membranos. Regiunea genitală este sclerificată. Pe fiecare segment abdominal se găsesc câte două rânduri de peri. Oul are coajă moale de culoare gri albastruie, este oval, ușor aplatizat lateral. Genul Solenoptes, Solenopotes capillatus este cel mai mic dintre păduchii care parazitează la bovine. Masculul are dimensiuni de 1,25-1,45 x 0,61-0,71 mm, iar femela 1,45-1,90 x 0,72–0,92mm. Capul este lățit imediat înapoia antenelor. Abdomenul este sclerificat doar în regiunea genitală, la femele. Stigmele sunt cilindrice și se găsesc pe excrescențe puțin sclerificate. Oul are culoare gri-albăstruie ( Cosoroabă, 2000). Ciclul evolutiv. Durata lui variază în funcție de specie, la H. eurysternus 20-41 zile, L. vituli 21-29 zile, S. capillatus 21-25 zile. Realizarea completă depinde de temperatura și umiditatea mediului ambiant. Femelele de Haematopinus trăiesc 1˗2 săptămâni și depun în jur de șase de ouă̸ zi, cele de Linognathus depun 1ou/zi, timp de 20˗40 zile ( Wall, 2001 ). Întreaga evoluție se desfășoară pe corpul gazdei, la suprafața tegumentului. După împerechere masculii mor. Femelele trăiesc în jur de 1-2 luni, depun ouă (lindeni), pe care le lipesc la baza firele de păr, cu unul din poli, prin substanțe aglutinante. La celălalt pol prezintă un opercul care permite respirația și apoi ieșirea larvei, în momentul ecloziunii, după 6-7 zile. Larvele sunt asemănătoare cu adulții, au dimensiuni mai mici și sunt transparente. Se hrănesc cu sânge și năpârlesc de trei ori la interval de 3-5 zile, apoi se transformă în adulți. Pe măsură ce se transformă în adulți, tegumentul se chitinizează și pigmentează, iar numărul perilor crește. Perioada preovipozițională durează între 2 și 7 zile ( Cosoroabă, 1992). Epidemiologie. H. eurysternus se localizează în jurul urechilor, la baza coarnelor, în regiunea cervicală superioară și la baza cozii. L. vituli se localizează pe salbă, zona cervicală laterală, zona spetelor, grebăn și crupă. S. capillatus se localizează pe bot, gât, zona cervicală, grebăn și coadă, iar iarna pe obraji și gât. Infestarea se realizează prin contact direct. Parazitoza este condiționată de numeroși factori, precum hipovitaminoze, dismineraloze, întreținerea în condiții necorespunzătoare etc. Rasele de lapte sunt mai sensibile, iar L. vituli preferă tineretul și H. eurysternus animalele înaintate în vârstă. Se pot întâlni toate cele trei specii de păduchi pe acelaș animal. Animalele parazitate prezintă prurit intens, zone de alopecie și/sau rărirea părului prin scărpinat sau lins. Animalele nu se hrănesc corespunzător, slăbesc, scade producția de lapte, diminuă sporul în greutate, apar diferite grade de anemie normocitară ( Cosoroabă, 2000). Patogeneză. Gravitatea ectoparazitozei depinde de abundența paraziților pe corpul animalelor și de condițiile de mediu. Acțiunea iritativă se manifestă prin înțeparea pielii în timpul hrănirii, când se realizează priza de sânge. Această acțiune determină neliniștea animalelor, prurit, apariția leziunilor de grataj, eritem, excoriații și pseudotundere. Acțiunea toxică se produce ca urmare a inoculării salivei în timpul hrănirii, se manifestă prin sensibilitate locală, creșterea permeabilității capilare, formare de peteșii. Acțiunea spoliatoare se produce în infestații masive, ca urmare a ingerării de sânge și lichide tisulare. Prin acțiunea inoculatoare se pot transmite anaplasme și miceți filamentoși din genul Tricopyton ( tricofiția ). Pruritul intens determină leziuni în zonele supuse frecării, urmate de formarea de papule și vezicule care se sparg, ducând la formarea de cruste fine și depilații. Se mai poate observa și o dermatită seboreică, amplificată de zdrobirea anoplurelor și absorbția cutanată a fecalele acestora, în timpul frecării de obiectele dure din jur. Animalele sunt neliniștite, scade sporul în greutate la tineret și producția de lapte la vacile în lactație, iar ca urmare a hematofagiei se produc anemii ( Dărăbuș și col., 2006 ). Diagnosticul este realizat macroscopic, printr-o inspecție amănunțită asupra locurilor unde se localizează anoplurele, la baza conchiei auriculare, grebăn, salbă, fața internă a coapselor ( Șuteu și col., 1996 ). Tabloul clinic semnalează leziuni cutanate produse de înțepătură: papule, vezicule, prurit persistent, grataj, urmate apoi de cruste fine și depilații difuze și neregulate, hemoragii punctiforme, anemie. La viței se constată diminuarea ratei de creștere, slăbire, hipercheratoză și crevase în regiunea grebănului și pe laturile gâtului. Infestațiile masive și cronice produc dermatite alergice, agravate datorită gratajului. Paraclinc, se urmărește identificarea morfologică a speciilor de păduchi prelevați de pe animalele parazitate ( Iacob, 2002 ).
1.2.1.2. Infestația cu păduchi malofagi sau malofagoza este o produsă, la bovine, de paraziți din Ordinul Phthiraptera, Familia Trichodectidae, Genul Bovicola Bovicola bovis sau păduchele roșu, are culoare roșie–brună și măsoară 1,55-1,75 x 0,35 – 0,55mm femela și 1,2mm masculul. Acești păduchi au ochi rudimentari și corpul prezintă pe partea dorsală mulți țepi chitinoși, cu un singur rând de țepi chitinoși pe abdomen. Aparatul bucal este specializat pentru rupt, sfărmat și supt. Abdomenul este compus din 10 segmente, cu sclerificări mai mult sau mai puțin accentuate, iar segmentele 3-8 prezintă câte o pereche de stigme (Cosoroabă, 1992). Ciclul de evoluție durează 3-4 săptămâni. Femela este ovipară și depune 1 ou/zi, pe care îl lipește, cu unul din poli, pe firul de păr. Ouăle au culoare galben-cafenie. Dezvoltarea embrionară se realizează în 7-11 zile. Prezintă trei stadii nimfale, care durează în jur de 3 zile. Femela trăiește aproximativ o lună, timp în care depune în medie 100 de ouă (Cosoroabă, 2000). Epidemiologie. Malofagoza se întâlnește frecvent la taurinele în stabulație, cu producții mari de lapte, la tineretul subnutrit și femelele aflate în ultima parte a gestației. Distribuția pe corpul gazdei este neuniformă, preferând regiuni precum gât, grebăn, zona cervicală, toracală, abdominală și mai puțin extremitățile. În infestații masive se pot extinde pe tot corpul (Wall, 2001). Alimentația deficitară și igiena precară sunt factori care favorizează apariția și menținerea malofagozei. Autocurățarea, năpârlirea de primăvară, creșterea temperaturii și expunerea la razele solare determină scăderea numărului de ouă și implicit de paraziți. (Cosoroabă, 2000) Patogeneză. Acțiunea iritativă se produce în timpul deplasării prin învelișul pielos și în timpul hrănirii malofagilor. Aceștia secționează mici fragmente de păr, lână sau chiar piele, cu ajutorul mandibulelor, producând excoriații, prurit și pseudotundere, iar la suprafața pielii apar sângerări. Infestațiile puternice produc iritații grave și neliniștea animalelor. În urma scărpinatului și linsului frecvent, se produce dermatită seboreică, formându-se scvame și alopecii. În timp se cronicizează și pielea devine hipercheratozică, cutată, cu crevase mari uneori. La tineret se înregistrează scăderea sporului în greutate și la vacile de lapte scade producția de lapte ( Dărăbuș și col., 2006 ). Păduchii malofagi pot transmite anumiți agenți patogeni, virusuri, bacterii sau paraziti. Diagnostic. În urma unei inspecții atente, se poate observa localizarea malofagilor în zona capului, în regiunea cervicală, grebăn, crupă, la baza cozii. Deplasarea paraziților pe suprafața corpului determină prurit, iritații, grataj, neliniște, pseudotundere și apariția unor cruste furfuracee. Infestațiile masive și cronice produc hipercheratoză, plierea pielii și smulgerea și retezarea firelor de lână, prurit intens, grataj, cruste. Condițiilor nefavorabile din adăposturile neigienice, aglomerate și un regim alimentar deficitar sub raport cantitativ și calitativ, sunt factori care determina apariția și persistența malofagozei. Abundența malofagilor se observă iarna și la începutul primăveri. Paraclinic, se urmărește identificarea malofagilor cu ajutorul lupei sau microscopului ( Iacob, 2002 ).
1.2.2. Hipodermoza este o miază a țesutului conjunctiv subcutanat, produsă de larvele dipterului Hypoderma spp. Familia Hypodermatide, Genul Hypoderma La bovine parazitează larvele a două specii: Hypoderma bovis și Hypoderma lineatum. Insectele adulte nu duc o viață parazitară, fiind paraziți obligatorii doar în stadiul de larvă. H.bovis are aspect grosolan al corpului, cu capul negricios. Thoraxul este bombat și acoperit cu peri de diferite culori, care formează o bandă mediană transversală mai închisă. Abdomenul are o bandă negricioasă în dreptul celui de-al treilea segment. Oviscalpul este galben. Aripile sunt hialine și fumurii, măsoară 9-11 mm lungime. Femela măsoară 13-15mm lungime și masculul 11-13mm. Oul măsoară 0,80 x 0,29 µm (Ghe. Dărăbuș și col., 2006). H.lineatum are capul voluminos. Thoraxul este acoperit cu peri galbeni și are patru linii longitudinale fără peri. Abdomenul este negricios și portocaliu la extremitatea posterioară. Aripile sunt transparente și măsoară 8-9mm lungime. Au o lungime de 12-13mm și 17mm când oviscaptul este deschis (Dărăbuș și col., 2006). Ciclul evolutiv. Ambele specii sunt ovipare și trăiesc puțin. Femela de H. bovis depune ouăle din zbor, pe când femela de H. lineatum după ce se așează pe corpul gazdelor. Ouăle sunt pediculate, alb-gălbui și măsoară aproximativ 1 mm. Ele sunt fixate în mod izolat pe firele de păr (H. bovis) sau sub formă de grupuri (H. lineatum). Viața reproductivă a femelelor este scurtă, iar în acest timp ele nu se hrănesc ( Wall, 2001 ). După 3˗6 zile de la depunere, din ouă eclozionează larvele de stadiul 1, care sunt anaerobe și mobile. Acestea străbat pielea și trec în tesutul conjunctiv subcutanat, iar în jurul lor apare un lichid care conține colagenaze, elastaze, glico-proteaze și peptidaze. Urmează o cale perineurală, de-a lungul nervilor spinali până în canalul rahidian, în spațiul epidural. După 3-5 luni de staționare, acestea trec în țesutul conjunctiv subcutanat, după ce au traversat masele musculare și se deplasează spre părțile laterale ale toracelui. Cele mai multe larve se găsesc în regiunea lombară și toracală, dar și în regiunea cervicală. Ajunse sub piele, larvele trec în stadiul 2 și după alte două luni în stadiul 3. Larva de stadiul 3 se deshidratează ușor, iese prin orificiul cutanat, cade pe sol și se afundă în straturile superficiale unde se transformă în pupă, apoi în adulți. Adulții nu se hrănesc, nu au piese bucale, trăiesc pe seama rezervelor acumulate în stadiile larvare ( Cosoroabă, 2000 ). Epidemiologie. Este o parazitoză sezonieră, cu caracter enzootic și se întâlnește frecvent în zonele temperate. Hipodermele adulte sunt active în zilele însorite și călduroase, din aprilie până în iunie, în cazul H. lineatum și de la mijlocul lui iunie până la începutul lui septembrie, în cazul H. bovis. Animalele tinere, în vârstă de 1-3 ani, sunt cele mai afectate, iar cele bătrâne capătă o rezistență totală sau parțială. Carențele vitaminice, în special vitamina A favorizează parazitoza. Vremea însorită favorizează zborul intens și depunerea ouălor într-un timp scurt. Există o singură generație pe an, iernarea facându-se în stadiul larvar. Se întâlnește doar la bovinele întreținute la pășune, mai ales în zonele de deal și submontane (Niculescu, 1998). Patogeneza. Zborul zgomotos al speciei de H. bovis sperie animalele care fug spre adăposturi. Femelele depun ouăle pe firele de păr, din acestea eclozionează larvele de stadiul 1, care străbat pielea și ajung în țesutul conjunctiv subcutanat. Prin pătunderea larvelor se formează noduli în regiunea dorso-lombară, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, și rar pe părțile laterale ale toracelui sau alte regiuni. Nodulii sunt fibroconjunctivi, au mărimi diferite, până la o nucă. În stadiile larvare 2 și 3, nodulii prezintă găuri prin care pătrunde oxigen, necesar supraviețuirii acestor stadii. În jurul nodulilor se formează un proces inflamator și cât timp larva este prezentă, deschiderea este predispusă la infecții și atrage și alte insecte. În primul stadiu larvar se produce o distrucție tisulară, în urma căreia rezultă un lichid gălbui˗verzui, gelatinos și o infiltrație eozinofilică. În infestații masive, numărul nodulilor este foarte mare, pielea regiunii dorsale este inflamată, edemațiată, dureroasă și caldă. Hipodermoza determină modificarea stării generale, animelele nu mai consumă corespunzător furaje, pășunatul este perturbat, producția de lapte scade și animalele slăbesc. Pătunderea larvelor în canalul rahidian determină inflamații, pareze și paralizii ( Wall, 2001 ). Diagnostic. Prin inspecția animalelor ( în lunile ianuarie-februarie și până în aprilie-mai) s-au observat nodulii hipodermici, care au diametru de 5-6 mm până la 2-3 cm la sfârșitul perioadei larvare. Regiunile predispuse sunt dorsală și lombară, iar în infestațiile masive se pot extinde pe torace, laturile gâtului și crupă. Nodulii, care conțin larvele vii, prezintă exudat purulent și sunt acoperiți de cruste aderente. Paraclinic se efectuează examene serologice (hemaglutinarea pasivă, imunoelectroforeză și ELISA) de punere în evidență a anticorpilor circulanți, stimulați de secrețiile antigenice ale larvelor de stadiul 1. Testele se aplică în perioada toamnă-iarnă (Iacob, 2002).
1.2.3. Infestația cu diptere hematofage 1.2.3.1. Parazitismul cu simulide este produs de diptere hematofage din Familia Simulidae, genurile Boophthora, Odagmia, Simulium. Fam. Simulidae cuprinde ˝muștele negre˝, diptere diurne, higrofile, cosmopolite, de culoare neagră-cafenie, cu pete gălbui, vizibile mai ales pe abdomen și picioare. Adulții sunt mici, măsoară 1˗5mm. Au corpul ghemuit, torace convex, aripi scurte, hialine dispuse în acoperiș, ca o pereche de foarfece, când sunt în repaus. Capul este mic, turtit antero-posterior cu antene moniliforme. Ochii fațetați, ovali sau reniformi. Trompa femelelor este scurtă, hexachetă, adaptată pentru înțepat și supt. Picioarele sunt relativ scurte și groase, bicolore și zebrate. Abdomenul este oval alungit, format din opt segmente ( Cosoroabă, 2000 ). Ciclul evolutiv . Simulidele sunt ovipare și depun în jur de 150˗600 de ouă, sub formă de grămezi sau șiruri neregulate. După fecundare și hrănirea cu sânge, femelele depun ouăle, în 4-5 ponte, sub apă, pe suprafața apei sau pe plante, pietre, lemne etc. Incubația durează 6-16 zile, după ecloziune ies larve care trec prin 6-9 stadii și necesită o perioadă de 2-8 săptămâni. Larvele se hrănesc cu animale mici vii sau moarte, alege, detritusuri celulare din apă etc. Spre sfârșitul acestui stadiu ele caută un loc mai adăpostit, în aval de locul unde au trăit, și încep să formeze un cocon nimfal. Nimfele se fixează izolat, în șiruri sau grupuri, pe suporturi vegetale sau pietre. Dezvoltarea nimfală durează 4-15 zile, timp în care nu se hrănește. Adulții emergează pe̸sau sub apă, ieșind din tegumentul nimfal printr-o despicătură longitudinală din regiunea capului și toracelui. Insecta iese la suprafața apei datorită unui strat de aer aflat în jurul corpului său și își poate lua zborul imediat. Inițial, atât femelele cât și masculii se hrănesc cu nectar, după fecundare femelele au nevoie de sânge pentru maturarea ouălor ( Wall, 2001 ). Epidemiologie. Adulții au activitate diurnă și în mod particular, dimineața și seara, în vreme călduroasă. Simulidele sunt foarte bune zburătoare, au capacitatea de a sesiza dioxidul de carbon degajat și mirosurile specifice animalelor. Pot zbura distanțe mari, 6˗12 km, în căutarea gazdelor, întorcându˗se de unde au plecat ( Wall, 1997 ). Pentu dezvoltarea lor este necesară o sursă de apă, unde temperatura (15-25ºC) și aerarea/oxigenarea sunt corespunzătoare. În timpul iernii tăiesc în apă, sub formă de larvă sau nimfă. Devin adulte și parazitează în lunile de primăvară, aprilie-mai. Au o mare putere de adaptare, găsindu-se în zone care îndeplinesc condițiile minime de dezvoltare a tuturor stadiilor. Ploile diminuă activitatea acestor diptere, limitând atacul asupra taurinelor. Deplasarea lor se face în roiuri, adunându-se treptat în jurul animalelor, provocând un atac masiv pe suprafețe mari ( Cosoroabă, 2000). Patogeneză. Simulidele înțeapă regiunile cu piele fină din zona capului, salbei, gâtului, ugerului, scrotumului, perineală, cozii. Pot pătrunde și în conchia auriculară, nas, ochi. Se poate produce o reacție alergică la componentele salivare, introduse prin înțepare, edem glotic care duce la moartea animalelor în câteva ore prin asfixie (inhibarea centrul respirator). Se mai observă tulburări de vedere, pareze, paralizii, mers vaccilant, stări de excitație urmate de stări comatoase. Femelele de simulide sfâșie țesuturile și sângele exprimat formează un lac, din care acestea se hrănesc. Tot prin saliva care conține substanțe anticoagulante și hemolitice, produce creșterea permeabiltății vasculare, anemie și moarte. La locul de hrănire se observă hemoragii punctiforme,edeme calde, dureroase, infiltrare edematoasă a țesutului conjunctiv subcutanat. Animalele gestante, mai ales în ultimile luni de gestație, pot suferi avort în 2-3 zile. Datorită plăgilor la nivel mamar se pot produce mastite. Animalul prezintă inapetență, anorexie, facies speriat, tuse, spumozități la gură, abatere, respirații bucale cu exteriorizarea limbii. Această formă se poate termina prin vindecare sau moarte după 6-7 zile. În fază avansată se instalează hipotermia și animalele rămân în decubit ( Dulceanu și col, 1994). Simulidele pot fi gazde intermediare și vectori pentru diverși agenți patogeni, precum Onchocerca cervicalis (oncocercoza la bovine), virusul stomatitei veziculoase, Onchocerca volvulus, setarii etc.( Wall, 1997). Diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice și perioada de evoluție a ectoparazitozei. Clinic se observă tumefacție în regiunea înțepăturii, prurit, edeme cutanate, calde, dureroase cu predilecție în zona capului, salbei, în jurul organelor genitale, însoțite de febră, dispnee, imobilitate, iritabilitate. Se întâlnește frecvent în lunile de primăvară, aprilie-mai, în zilele călduroase și cu luminozitate crescută. Diagnosticul diferențial se face fața de atacul altor ectoparaziți , de micotoxicoze, pasteureloze și tetania de iarbă ( Șuteu și col., 2005 ).
1.2.3.2. Parazitismul cu tabanide este produs de diptere hematofage din Familia Tabanidae, genul Tabanus. Tabanus bovinus are capul mare, îngustat sau concav posterior. Au ochii foarte voluminoși, uniți median (ochi de tip holoptic) la masculi și separați la femele (ochi de tip dichoptic). Aparatul bucal este identic, din punct de vedere a componentelor, la ambele sexe, însă la femele care sunt hematofage este mai dezvoltat, iar la masculi care sunt nectorivori este mai puțin dezvoltat. Saliva produsă de glandele salivare (situate în regiunea toracică), este introdusă în corpul animalelor prin hipofagie. Abdomenul, cea mai voluminoasă parte a corpului, este constituit din 9 segmente. La adulți, ultimile segmente au rol în reproducere, constituie oviscaptul la femele, pe unde sunt eliminate ouăle, și la masculi hipopigiul. Aceste segmente sunt telescopabile și invaginabile. Femela măsoară 21-24 mm, de culoare neagră-cafenie, cu pete din peri gălbui, iar masculul la fel de mare, dar mai îngust ( Dărăbuș și col, 2006). Ciclul evolutiv. Femelele se hrănesc cu sânge, apoi se acuplează și depun ouă pe vegetație, sol sau diverse obiecte, în jurul râurilor și mlaștinilor. Embriogeneza durează câteva zile, larvele eclozionate se înfundă în noroi și au o creștere lentă, trecând prin 6-10 stadii, timp în care se hrănesc cu insecte mici, melci și alte animale. La sfârșitul stadiului larvar, se învelesc cu o coajă chitinoasă tare și trec în stadiul de nimfă, care durează în jur de 3 săptămîni. Ecloziunea adulților se face printr-o despicătură dorsală longitudinală a învelișului nimfal ( Shapiro, 2010). Epidemiologie . Au o largă răspândire, influențată de temperaturile crescute, vegetație lacustră, prezența apei și mamiferelor pentru hrana femelelor adulte. Sunt bune zburătoare și au activitate diurnă. Vântul puternic (4,5-5 m /secundă) face ca tăunii să rămân cantonați în zonele de repaus. Dezvoltarea stadiilor larvare poate fi pereclitată de uscăciune, prădători etc. Dușmanii naturali ai tabanidelor sunt păsările insectivore, păianjenii sau viespile etc. Iernarea tabanidelor se face în stadiul larvar, acestea se adăpostesc în sol, în apă. Femelele atacă doar ziua, în perioadele călduroase, de dimineață până la asfințit. Sunt atrași de dioxidul de carbon al gazdei, de subiecții în mișcare și de culoare închisă ( Dulceanu și col., 1994). O priză de sânge asigură supraviețuirea și o producție remarcabilă de ouă (200-1000 de ouă). Prizele de sânge, realizate de femele, se repetă la 2-3 zile, iar în lipsa animalelor femelele se hrănesc cu sucuri vegetale. Masculii mor la câteva zile după acuplare (Dărăbuș și col., 2006). Patogeneză. Tabanidele au acțiune mecanico-iritativă locală, spoliatoare (anemiantă) și inoculatoare asupra animalelor. Femelele adulte secționează pielea, introduc tompa în microleziunea formată și aspiră sângele, formând local edeme, hemoragii. În timpul hrănirii, tabanidele injectează în plagă saliva care conține anticoagulante, hemolizante, anestezice și atractante (tabanin) (Dărăbuș și col, 2006). Prin înțepare se produce o durere puternică, animalele neliniștindu-se. O singură femelă adultă poate suge o cantitate de 0,2-0,3 ml sânge, în atacurile masive animalul poate să piardă cantități mari de sânge, producându-se anemii severe, scăderea producțiilor sau chiar moartea. Tabanidele pot fi vectori a agenților patogeni care produc septicemia hemoragică bovină, antraxul, tularemia, bruceloza, pasteureloza, leptospiroza, streptococii și stafilococii, pesta bovină, leucoza bovină , tripanosomoze, anaplasmoze etc. ( Shapiro, 2010). Diagnostic. Clinic, animalele atacate de tăuni sunt neliniștite, agitate, se lovesc cu membrele și fac mișcări exagerate cu coada. În urma înțepăturilor, pe piele apar numeroase papule, noduli hemoragici și dermatită alergică. În infestații masive animalele prezintă o anemie severă. Diagnosticul diferențial se face față de atacul țânțarilor, muscidelor înțepătoare, forma cutanată de urticarie (Iacob, 2002). 1.2.3.3. Parazitismul cu hippoboscide este produs de diptere hematofage din Familia Hippoboscidae, genul Hippobosca Hipoboscidele sunt diptere pupipare hematofage, care tind să fie permantent parazite sau trăiesc pe gazdă majoritatea vieții. Corpul lor este turtit dorso-ventral și au culoare brun negricioasă. Aparatul bucal prezintă labrum, epifarinx și hipofarinx, lipsesc mandibulele și maxilele. Prezintă palpi maxilari care flanchează trompa. Hipoboscele prezintă trei perechi de picioare, care se termină prin gheare simple sau duble. Aripile au formă și dimensiuni diferite, în funcție de gen, la Hippobosca equina sunt rotunjite la vârf, mult mai lungi decât abdomenul, roșcate și cu nervuri sclerificate. Abdomenul este oval-alungit, nesegmentat și sclerificat, parțial sau total (Cosoroabă, 2000). Ciclul biologic durează 5-6 săptămâni. După emerjare are loc acuparea adulților, chiar în prima zi de viață. Larvele se dezvoltă în uterul femelelor, hrănindu-se cu o secreție elaborată de o glandă specială (glanda lactogenă). Larvele ajunse la stadiul de maturare sunt eliminate din uter, devin aerobe și se transformă în pupe. Acestea se lipesc de firele de păr, lână sau pene și se transformă ulterior în adulți. Autonomia de viață a adulților este de câteva luni ( Wall, 2001 ). Epidemiologie. Dispunerea acestora pe corpul animalelor este aleatorie, în funcție de gen, H. equi se localizează perianal, perivulvar, iarna când temperaturile sunt scăzute, iar vara le putem vedea localizate pe tot corpul animalelor, în zona salbei, gâtului, uger și fața internă a coapselor. Gradul de infestație este dependent de gradul de aglomerare ale animalelor în grajduri. Sunt afectate cu predilecție animalele adulte și mai puțin tineretul. Animalele sunt agitate, se scarpină frecvent, se observă căderea părului și plăgi care se pot complica bacterian. Animalele slăbesc, scade producția de lapte și scorul corporal (Cosoroabă, 1992). Patogeneză. Au acțiune spoliatare, toxică și inoculatoare. Adulții pot ingurgita până la 14 mg de sânge odată și în funcție de numărul de hippoboscide care parazitează, pot cauza grave stări de anemie. Odată cu hrănirea, pot introduce în corpul animalelor componentele antigenice salivare, care determină scăderea rezistenței generale și stoparea creșterii (Dărăbuș și col., 2006). 1.2.3.4. Parazitismul cu culicoizi este produs de diptere hematofage din Familia Ceratopagonidae, genul Culicoides Culicoizii au capul bine dezvoltat și prevăzut cu doi ochi, sudați sau nu, care prezintă numeroase omatidii. Prezintă antene, filiforme la femele și plumoase la masculi, formate din 14-15 segmente. Aparatul bucal este adaptat pentru înțepat și supt, alcătuit din maxile, mandibule, labium, epifarinx, hipofarinx. Toracele este mai lat decât corpul și prezintă 3 segmente sudate. Pe fața dorsală prezintă o pereche de aripi scurte și largi, foarte rotunjite la vârf și care în repaus sunt încrucișate pe abdomen în formă de foarfece. Pe partea ventrală prezintă 3 perechi de picioare scurte. Abdomenul la femelă se termină rotunjit, iar la mascul formează o pereche de gonapofize cu rol în acuplare (Cosoroabă, 2000). Ciclul evolutiv. Femela fecundată depune ouă de formă alungită, cu dimensiuni 300-500 µm x 70-80µm , sub forma unor pelicule negricioase pe plante, arbuști etc. Femelele poartă ouăle în spermateci care sunt fecundate de spermatoforii depuși de masculi. Acestea se împerechează o singură dată, asigurând fecundația câtorva ponte. Ecloziunea se produce în funcție de temperatură, iar în condiții favorabile în 2-7 zile. Larvele trec prin 4 năpârliri, au o respirație de tip cutanat, se deplasează prin flexarea sau ondularea corpului, se hrănesc cu microplancton și săruri minerale din habitat. Durata de dezvoltare a celor patru stadii este de o săptămână. Nimfa sau pupa are în jur de 2-3 mm lungime. Anterior prezintă cefalotorace, cu 2 tuburi respiratorii care se deschid terminal prin stigmate. Emerjarea din pupă a masculului se face mai devreme comparativ cu femelele. Acest stadiu nu se hrănește, dezvoltarea durând până la 4 zile. După ecloziune, unele femele necesită o priză de sânge pentru formarea ouălor. Epidemiologie. Aceste insecte au o răspândire largă, de la zone joase până la altitudini de peste 4000m și condiții de mediu foarte variate. Înmulțirea și dezvoltarea lor depinde foarte mult de condițiile de mediu, dacă umiditatea este scăzută în timpul ecloziunii ouălor se reduce semnificativ și numărul celorlalte stadii. Culicoizii preferă mediile higro- și hidrofile precum bălțile, mlaștinile, canalele de irigare, solurile excesiv de umede etc. Larvele trăiesc în noroiul și mâlul din bălți, mlaștini, pârâuri și râuri. Factorii care influiențează negativ numărul populației de culicoizi sunt factorii alimentari (cantitate scăzută de minerale și plancton) și cei abiotici (adâncimea, temperatura și pH-ul). Adulții sunt activi la temperaturi între 13-17 º C, dacă se îndeplinesc și celelalte condiții. Lumina slabă le favorizează activitatea, acționând mai ales seara și dimineața devreme. În zilele de vara mohorâte cu temperaturi de peste 20º C atacul culicoizilor este posibil și în timpul zilei. Întunericul și ceața le reduce activitatea, culioizii ascunzându-se în peșteri, fântâni etc. Vânturile puternice le reduc de asemenea activitatea. Culicoizii zboară în roiuri numeroase, la înălțimi mici față de sol. La noi în țară speciile de culicoizi cele mai active sunt C. pulicaris, C. obsoletus și C. Immicola (Gillott, 2005). Patogeneză. Acțiunea culicoizilor asupra taurinelor poate fi mecanică, spoliatoare, inoculatoare și alergică. Acțiunea mecanică se produce de către femelele culicoizilor în timpul hrănirii, provocând leziuni la nivelul pielii. În cazul atacurilor masive de culicoizi asupra animalelor debile, se poate observa acțiunea spoliatoare prin paliditatea mucoaselor aparente,datorită ingestiei unor cantități mari de sânge. Culicoizii au o acțiune inoculatoare remarcabilă, putând vehicula și inocula diverși agenți patogeni, precum Onchocerca spp., diverse protozoare, arbovirusuri, mai important fiind cel care produce febra efemeră a bovinelor (BEF), virusul Akabane (determină avort și modificări congenitale la taurine), virusul care produce Bluetongue (BTV)etc. (Dărăbuș și col., 2006). Diagnostic se pune pe baza caracterelor epidemiologice a culicoizilor și în urma examinării la lupă a insectelor capturare din adăposturile taurinelor sau împrejurul acestora.
1.2.3.5. Parazitismul cu țânțari. Este produs de diptere hematofage din Familia Culicidae. Această familie cuprinde cinci genuri cu importanță sanitar-veterinară Aedes, Anopheles, Mansona, Culex și Culiseta. Țânțarii măsoară de la 0,5 până la 2 cm. Capul prezintă doi ochi mari și antene alcătuite din 14-16 segmente. Trompa este de tip hexachet, prezintă șase stilete înțepătoare, labrum, hipofaringe, 2 mandibule și 2 maxile. Abdomenul cuprinde 10 segmente, ultimile 2 la mascul poartă denumirea de hipopigiu, cu rol în procesul de împerechere. Aparatul reproducător la femele cuprinde două ovare, 2 oviducte, vagin, canal spermatic și glandele cojii, iar la mascul cuprinde 2 testicole, 2 canale deferente, canal ejaculator, vezică seminală și glande accesorii (Cosoroabă, 2000). Ciclul biologic. Cuprinde 4 stadii: ou, larvă, pupă, adult. Ouăle sunt depuse (200-300) izolat sau în grup, pe diverse suporturi solide sau în apă. Larvele trec prin 4 stadii, după năpârliri succesive, iar larva IV trece în stadiul de pupă. După emerjarea acesteia, se formează adultul. Epidemiologie. Femelele culicidelor sunt hematofage și hrănirea se poate realiza pe tot timpul zilei, unele specii fiind mai active seara sau în timpul nopții. Dispersia țânțarilor poate fi activă sau pasivă. Specificitatea de gazdă este foarte largă. Datorită fluctuiențelor de temperatură și a ritmurilor sezoniere, unele specii de țânțari adoptă stagii care să îi ferească de variațiile termice (quiescență sau amorțire) ( Gillott, 2005). Patogeneză. Femelele sunt hematofage, hematofagia fiind condiționată de fecundare, sângele fiind necesar ca sursă de proteine și fier pentru producerea ouălor. Idenfificarea gazdelor se realizează prin detectarea dioxidului de carbon, a căldurii, umidității emanate și recunoașterea optică. Au o patogenitate complexă, determină stări de disconfort, alergii și pot fi vectori pentru numeroși agenți patogeni. Țânțarii sunt implicați în transmiterea virusului West Nile, virusul BEFV, a diferitelor specii de anplasme, pasteurele, rickettsii ( Acatrinei, 2012 ). Diagnostic. Țânțarii produc neliniștea animalelor prin lezionarea pielii, unde apar papule, în infestații masive se produce anemia , animalele slăbesc etc.
CAPITOLUL 2
2.1. DESCRIEREA CADRULUI NATURAL/INSTITUȚIONAL
Cercetările pentru realizarea lucrării de licență, au fost efectuată în cadrul Circumscripției Sanitar Veterinare (CSV) Dragomirești, comuna Dragomirești, județul Vaslui, și în cadrul Clinicii de Boli parazitare a Facultății de Medicină Veterinară Iași. Am participat, împreună cu medicul veterinar și un asistent veterinar, la activitățile medical veterinare pe toată durata practicii și în timpul liber. Sediul CSV Dragomirești se află în satul Rădeni (Fig. 3.1), locație care permite accesul la serviciile sanitar veterinare pentru toți locuitorii din cele 11 sate componente (Dragomirești, Băbuță, Belzeni, Ciuperca, Doagele, Semenea, Popești, Rădeni, Tulești, Vladia, Poiana Pietrei). Clădirea este organizată conform legii, dispune de birou, farmacie, spațiu pentru sterilizare instrumentarului, sală de așteptare, sală de consultații și tratament, grup sanitar. Ca localizare geografică, comuna este plasată în partea de nord-vest a județului Vaslui, la granița cu jud. Bacău, la 35 kilometri (km) de municipiul Vaslui. Ca formă de relief, se află pe o parte din podișul Bîrladului, între colinele Tutovei, străbătut de râurile Tutova și Lipova. Comuna Dragomirești are o populație de aproximativ 4.800 de locuitori, activitățile de bază ale acestora fiind agricultura și zootehnia, urmate de prestări servicii, comerț etc. Efectivul de animale, în prezent, este reprezentat de 1196 de bovine, 537 de cabaline, 3400 ovine și 460 caprine, 438 suine, 2345 carnasiere, 10.000 de păsări, iepuri, albine; Cazuistica cu care se confruntă personalul CSV Dragomirești variază, de la afecțiuni chirurgicale, boli infecțioase, parazitare și afecțiuni metabolice, întâlnite cu predilecție la animalele de fermă în mediul rural animalele de companie nu se bucură de o atenție deosebită. Cazuistica parazitară vizează frecvent, profilaxia, deparazitări externe și interne profilactice sau de necesitate.
Figura (Fig.) 2.1. Harta comunei Dragomirești.
Clinica de Boli parazitare din cadrul Facultății de Medicină Veterinară din Iași oferă servicii de diagnostic și asistență sanitară veterinară pentru ferme și beneficiari diverși, în sediul propriu sau în condiții de teren. Serviciile oferite vizează diagnostic coproparazitologic, hematologic, histopatologic și serologic orientat pentru identificarea parazitozelor la animale dar și efectuarea de manopere medicale pentru tratarea bolilor diagnosticate. Clinica de Boli parazitare are în dotare aparatele necesare pentru efectuarea diagnosticului de laborator (aparatura pentru incubație, instrumentar și aparate pentru diagnostic coproparazitologic, bai de colorare, instrumente optice – microscoape, stereomicroscoape, lupe, etc).
PARTEA A II A CERCETĂRI PROPRII
CAPITOLUL 3
3.1. Scopul și obiectivele lucrării Scopul lucrării este de a realiza un management optim al ectoparazitozelor la taurinele crescute extensiv în zona de competență a CSV Dragomirești. Obiectivele lucrării sunt:
Identificarea principalelor parazitoze externe la taurinele din arealul cercetat;
Stabilirea unor corelații între perioada de apariție/evoluție a parazitozelor externe și sistemul de creștere, influența factorilor de microclimat, existența unor predispoziții;
Stabilirea unui protocol de deparazitare adaptat parazitofaunei locale, ținând cont de starea fiziologică și tipul de producție;
3.2. Material și metodă 3.2.1. Material Materialul de studiu a fost reprezentat de bovinele din microfermele și gospodăriile de pe raza comunei Dragomirești. Identificarea și urmărirea animalelor pe parcursul cercetărilor s-a făcut pe baza numerelor matricole aplicate de personalul CSV și introduse în registrele de evidență. Fiecărui animal diagnosticat i s-a întocmit o fișă de consultație unde au fost înregistrate detaliat toate modificările constatate, perioada de evoluție, tratamentele efectuate și observațiile făcute în perioada tratamentului. De la animalele respective au fost recoltate probe constând în fire de păr, cruste, scvame, raclate dermice. Acestea au fost ambalate și identificate cu numerele matricole ale animalelor respective și au fost transportate la Laboratorul paraclinic din cadrul Clinicii de Boli Parazitare. Toate leziunile au fost fotografiate în momentul diagnosticării și apoi ori de câte ori s-a intervenit terapeutic, pentru a urmări evoluția spre vindecare. Animalele au fost examinate clinic prin inspecție, metodă care se realizează atât de la depărtare cât și din apropierea animalului. De la depărtare se pot observa leziunile parazitare și acțiunea ectoparaziților asupra animalului, din apropiere se pot observa paraziții, vizibili cu ochiul liber sau cu ajutorul lupei, ouăle acestora, efectele paraziților asupra pielii (leziuni, cruste și crevase sângerânde etc.) Cercetarea în scopul efectuării lucrării de licență a fost realizată în cadrul Circumscripției Sanitar Veterinare Dragomirești, pe o perioadă de 3 ani, respectiv 2012-2014, luându-se în studiu un număr de 2027 de bovine. Tabelul 3.1. Efectivul de bovine consultat din punct de vedere parazitologic în cadrul CSV Dragomirești în perioada 2012-2014
În urma analizei datelor din tabelul și figura 3.1. se observă că, în perioada 2012-2014, pe raza C.S.V. Dragomirești, au fost consultate din punct de vedere parazitologic 2027 de bovine, adică o pondere de 40 % pe an.
Fig 3.1. Reprezentarea grafică a efectivului de bovine consultat din punct de vedere parazitologic în perioada 2012˗2014.
3.2.2. Metode de recoltare
Raclatul dermic reprezintă un examen complementar major în dermatologie. Nu necesită materiale scumpe și este ușor de realizat, permițând un diagnostic rapid și cert asupra unei leziuni. Pentru a realiza raclatul dermic este necesar: un bisturiu, lame și lamele, un lichid clarificator (lactofenol). Se alege un loc convenabil pentru a realiza raclarea, o leziune recentă, netratată. Se depunem o picătură de lactofenol pe lama bisturiului cu care se va face raclarea. Lama se așează perpendicular pe piele, se racleză pînă la rozeea sanguină și pînă se obține suficient raclat pe lamă. Se recoltează crustele și scuamele. Raclatul se depozitează în câteva picături de lactofenol. Se etalează pe o lamă, se acoperă cu o lamelă și se examinează la microscop (Obj x100). Recoltarea acarienilor sarcoptizi în special impune măsuri de protecție suplimentare, având în vedere caracterul zoonotic.
Fig 3.2. Raclat dermic Fig 3.3. Aseptizarea locului
Tehnica celofanului adeziv este un examen complementar indicat în evidențierea ectoparaziților, în diferite stadii de dezvoltare, aflați la suprafața pielii, pe firele de păr, în leziuni pruriginoase, scuamatoase sau crustoase. Pentru realizarea lui se utilizează o banda de scoth transparentă, o lamă și un microscop. Banda adezivă se atașează pe leziuni apoi se etalează pe lamă, umecând în prealabil cu câteva picături de lactofenol și urmând să fie examinată la miscoscop. Biopsia cutanată este un examen complementar, care se realizează prin prelevarea unui fragment de piele cu leziuni, cu sensibilitate crescută, atunci când aspectul lezional este necaracteristic și când raclatul dermic este negativ. Se tunde zona de recoltare și se conservă firele de păr și scuamele obținute. Se recurge la o incizie a pielii cu ajutorul bisturiului ( în formă de coajă de pepene) sau cu ajutorul cuțitului Kruse. Acesta din urmă se așează perpendicular în mijlocul leziunii, se efectuează mișcări de rotație și se apasă ferm până porțiunea cedează. Apoi, imediat după recoltare, fragmentul de piele, țesut se fixează în formol 10%. Tehnica este completată de examenul histopatologic pe secțiuni morfologice în preparate permanente. Fig 3.4. Cuțit circular Kruse, folosit la realizarea biopsiei cutanate
Colectarea și identificarea ectoparaziților vizibili macroscopic. În această categorie intră majoritatea insectelor și acarienii din familia Ixodidae. Pentru recoltare am folosit foarfeci (pentru păduchi și ouă lipite de firele de păr), pense, lupe, mănuși de protecție, flacoane sau pungi de plastic, microscop, placi Petri, lame si lamele etc. Se tunde zona în care se observă leziuni specifice produse de ectoparaziți, se recurge la colectarea acestora cu ajutorul unor pense sau cu mâna. Pentru izolarea și transportul acestora se folosesc flacoane, pahare sau pungi de plastic de diferite dimensiuni. După recoltare, leziunile produse sau care se găseau anterior se tratează cu antiseptice și cicatrizante pentru a evita suprainfecțiiile. Se examinează la microscopic firele de păr, obținute prin tundere sau smulgere, și ectoparaziții ca atare, folosind o placă Petri sau lamelă. Se pot identifica ectoparaziții în diferite faze de evoluție, caracterele specifice genului, speciei și individului.
Fig 3.5. Recoltarea firelor de păr și a păduchilor.
CAPITOLUL 4
4.1. Aspecte epidemologice ale infestațiilor parazitare la taurine înregistrate în cadrul Circumscripției Sanitar Veterinare Dragomirești .
În perioada 2012-2014 au fost consultate un număr total de 2027 de taurine, pe raza CSV Dragomirești. Principalele afecțiuni întâlnite la taurinele din sistemul extensiv, începând cu afecțiunile parazitare, sunt redate, în ordine descrescătoare, în tabelul 4.1.
Tabelul 4.1. Principalele afecțiuni întâlnite la taurinele de pe raza CSV Dragomirești în perioada 2012-2014
Analizând datele din tabelul 4.1. și fig 4.1, putem observa că afecțiunile parazitare, întâlnite la taurine în perioada 2012˗2014, au ocupat locul II ca pondere ( de 28.51 % ), surclasate de afecțiunile medicale cu 30.34 %. În ordine descrescătoare urmează patologia obstetricală cu un total de 19.58%, afecțiunile chirurgicale cu un total de 12.48% și în cele din urmă, bolile infecțioase cu un total de 9.07%. De aici putem deduce că parazitozele la taurine reprezintă o problemă importantă, iar managementul ectoparazitozelor trebuie să urmărească în primul rând profilaxia specifică pentru a scădea incidența bolilor parazitare.
Fig 4.1. Reprezentarea grafică a afecțiunilor întâlnite în cadrul CSV Dragomirești pe perioada 2012˗2014 Tabelul 4.2. Principalele ectoparazitoze ce au evoluat la taurine în perioada 2012-2014
Datele centralizate în acest tabelul 4.2. și graficul 4.2. arată că cea mai mare pondere o au râile ( 38.48 %). Factorii care influențează apariția râilor sunt reprezentați de factorii de mediu, precum anotimpul de evoluție, temperatură, umiditate, factorii de întreținere a animalelor, cantitatea și calitatea hraneii animalelor și statusul lor fiziologic, igiena adăposturilor etc.
Fig. 4.2. Reprezentarea procentuală a principalelor afecțiuni, ce au evoluat la taurine în perioada 2012-2-14, în cadrul CSV Dragomirești.
Evaluând cazurile de ectoparazitoze, redate detaliat în tabelul 4.2. și reprezentate grafic în fig 4.2., se poate observa că infestația cu râie predomină, însumând un total de 147 de cazuri, reprezentând o pondere de 38.48%. Urmează infestația cu hippoboscide și căpușe, cu un total cazuri de 110 și respectiv 66 de cazuri, reprezentând un procent de 28.79 și 17.22% din total. Cazurile de infestații cu păduchi sunt în număr de 45 și reprezintă 11.78% din total. Cazurile de infestația cu tabanide și hipodermoză, sunt mai reduse, 10 și 4, reprezentând o pondere de 2.61% și respective 1.04% din totalul ectoparazitozelor. Datorită arealului geografic în care este localizată comuna Dragomirești, incidența parazitozelor externe este ridicată. Acest lucru se datorează suprapunerii a circa 60% din suprafața de pășune pentru bovine cu bazinul hidrografic al râului Tutova, zona fiind frecvent inundată în perioadele ploiase, favorizînd dezvoltarea ectoparaziților.
Tabelul 4.3.
Evoluției principalelor ectoparazitoze pe anotimpuri.
Fig. 4.3. Reprezentarea grafică a evoluției ectoparazitozelor pe anotimpuri.
Evoluția ectoparazitozelor variază foarte mult de la un sezon la altul, de la un an la altul. Acest lucru poate fi pus pe seama cerințelor față de macro- și microclimat , care sunt specifice fiecărei specii de parazit. Analizând informațiile redate în tabelul 4.3. și fig 4.3., putem spune că primăvara și iarna predomină cazurile de râie, în celelate sezoane cazurile s˗au redus, leziunile limitându˗se în zone inaccesibile scărpinatului și razelor solare sau după efectuarea tratamentului corespunzător, animalele s˗au vindecat. Infestațiile cu păduchi s˗au întâlnit frecvent iarna și la începutul primăverii, la animalele ținute în adăposturi neigienice și la cele care nu au fost hrănite coprespunzător. Infestațiile cu căpușe s˗au întâlnit frecvent primăvara și toamna, când temperaturile sunt cuprinse între 10˗20˚C și umiditatea este crescută. Taurinele s˗au infestat în timpul pășunatului, zonele folosite pentru pășunat de pe raza comunei fiind în apropierea pădurii, cu vegetație necosită și înaltă, zone mlăștinoase. Infestațiile cu tabanide s˗au observat vara, în zilele călduroase și însorite. Cazurile clinice de hipodermoză au fost sesizate primăvara.
Aspecte morfo-clinice și terapeutice ale ectoparazitozelor la taurine, în sistem extensiv.
Ectoparazitozele la taurinele întreținute în sistem extensiv reprezintă una din problemele importante, deoarece producția este influențată de tot ce perturbă bunăstarea animalelor. Infestațiile cu păduchi, râile taurinelor, parazitismul cu insecte hematofage, chiar dacă nu inoculează agenți patogeni letali sau periculoși, produc discomfort, stres, împiedică hrănirea și duc la scăderea producțiilor. Prezenta lucrare urmărește identificarea principalelor ectoparazitoze întâlnite la taurinele de pe raza CSV Dragomirești, pentru a putea lupta eficient și precoce împotriva lor, în scopul protejării sănătății animalelor, omului și mediului.
4.2.1. Infestația cu acarieni În perioada 2012-2014 au fost diagnosticate pe teritoriul CSV Dragomirești un număr de 147 taurine infestate cu toate cele trei tipuri de râie, specifice taurinelor. La examenul clinic s-au putut observa leziuni ale pielii precum vezicule și papule, care ulterior se sparg, confluează și formează cruste abundente și cu aspect umed, crevase sângerânde, alopecie. Animalele prezentau prurit intens și erau neliniștite. Toate cazurile au apărut în grajduri umede, lipsite de ventilație, construite din chirpici, lemn. Extras din foaia de observție numărul 21. Vacă, femelă, metis, nr. crotalie Ro 396001032596, culoare negru cu alb, în vârstă de 3 ani. Animalul prezintă noduli mici, ușor hemoragici, și cruste fine, de culoare cenușie, la baza cozii. Starea generală este ușor modificată, prezintă prurit intens, se observă zone cu alopecii, scăderea scorului corporal și a producției de lapte, ca urmare a diminuării apetitului. Diagnosticul de râie, s-a pus după examinarea atentă a animalului, pe baza semnelor clinice și a stării generale, urmate de prelevarea de raclat dermic și examinarea la microscop, pentru identificarea speciilor de acarieni. Perioada de apariție a bolii este sfârșitul iernii, începutul primăverii când condițiile de mediu sunt favorabile (umiditate crescută și temperatură scăzută ) pentru dezvoltarea acarienilor. Aceste aspect epidemiologice ajută la stabilirea diagnosticului de infestație cu acarieni.
Fig 4.4.Bovină cu semne clinice de râie, localizare la baza cozii;
Fig 4.5. Bovină cu alopecie localizare la baza cozii, produsă de acarieni.
Extras din foaia de observție numărul 72
Bovină, femelă, metis, nr matricol Ro 395001001449, culoare maro cu alb, vârstă 5 ani. Animalul prezintă semne clinice de râie corioptică, zone de alopecie, cruste și prurit intens. Datorită pruritului animalul se scarpină insistent, producând leziuni la trenul posterior, la membrele posterioare, la baza cozii, pe crupe, toate acestea fiind favorizate de igienă precară din adăpost, corelate cu temeratura scăzută și umiditatea crescută. Diagnosticul, ca și în cazul anterior, se pune în urma examinării cu atenție a animalului pe baza semnelor clinice, urmată de raclatul dermic și examenul microscopic.
Fig 4.6. Bovină cu râie, localizată la trenul posterior.
Fig 4.7. Prezența crustelor și a zonelor de alopecie, la baza cozii, detaliu.
Extras din foaia de observție numărul 135
Bovină, femelă, metis, nr matricol Ro 501002755388, culoare neagră , vârstă 1 an. Animalul prezintă leziuni specifice de râie psoroptică, precum cruste, alopecie în zona gâtului, grebănului și la baza coarnelor. Pruritul este prezent și pielea este îngroșată, cu elasticitate scăzută. În unele locuri prezintă crevase sângerânde. Starea generală a animalului este modificată, apetitul diminuat, agitație și tendința de a se scărpina continuu. Toate acestea au favorizat scăderea în greutate și a producției de lapte. Fig 4.8 Bovină, Ro 501002755388, cu râie localizată pe grebăn, gât și baza coarnelor. Fig 4.9. Bovină cu râie, localizată în zona gâtului și grebăn, detaliu.
Extras din foaia de observție numărul 59
Bovină, femelă, metis, nr matricol Ro 395000050289, culoare neagră , vârstă 5 ani. Animalul prezintă la baza coarnelor, pe lateralele gâtului, în zona grebănului până deasupra spetelor alopecie, cruste, pielea este îngroșată, uscată și aspră. Prezența pruritului determină gratajul, favorizînd apariția de leziuni. Starea generală este modificată, este apatic, apetitul este scăzut, nu realizează bine rumegarea, ceea ce a dus la o slăbire gravă și scăderea producției de lapte.
Fig 4.12. Bovină, Ro 395000050289, râie psoroptică, aspect general
Întreținerea necorespunzătoare, în adăposturi neigenizate corespunzător, cu temperatură și umiditate favorabile dezvoltării acarienilor, hrana insuficientă cantitativ și necorespunzătoare din punct de vedere calitativ administrată bovinelor, sunt factori ce au favorizat apariția râielor. Diagnosticul de râie s-a stabilit pe baza semnelor clinice, prin efectuarea raclatului dermic și stabilirea prin examinare la microscop a speciei de acarian.
Fig 4.13. Bovină cu semen clinice de râie.
Fig 4.14. Același animal cu râie ,detaliu
Extras din foaia de observție numărul 81
Vacă, femelă, metis, nr matricol Ro 392000155160, culoare maro cu alb , vârstă 6 ani. Animalul prezintă râie sarcoptică cu localizare pe grebăn, lateralele gâtului și se întinde pe spate. Prezintă alopecie, cruste abundente, crevase sângerânde și pielea îngroșată, lipsită de elasticitate , cu aspect uscat. Starea generală este modificată, apetitului este scăzut și rumegarea diminuată, animalului slăbește, la fel și producția de lapte.
Fig 4.15. Bovină, Ro 392000155160 , râie sarcoptică
Fig 4.16. Râie sarcoptică, localizare pe grebăn, lateralele gâtului și spate,(același animal) detaliu.
Fig 4.17. Bovină, râie psoroptică, după efectuarea tratamentului.
Fig 4.18. Bovină, râie sarcoptică, după tratament, detaliu.
Diagnosticul s-a pus pe baza semnelor clinice, epidemiologice și a examenelor de laborator. Psoroptes bovis produce leziuni la nivelul grebănului, baza coarnelor, gât. Chorioptes bovis produce leziuni la membrele posterioare, care se extind spre partea ventrală la fața internă a coapselor, uger, scrot, perineu, crupe și baza cozii. Sarcoptes scabie produce leziuni în regiunea capului și gâtului. Examinarea la microscop a crustelor și raclatului obținut, a stabilit cu certitudine tipul de acarian.
4.2.2. Infestație cu căpușe ixodide În perioada 2012-2014 au fost diagnosticate un număr 66 de taurine infestate cu căpușe, pe raza comunei Dragomirești, numărul total de cazuri fiind cu siguranță mai mare. Zonele de pășunat, în care bovinele au fost infestate, sunt localizate la marginea pădurii, acestea având acces la zone cu ierburi înalte, cu arbuști.
Extras din foaia de observție numărul 164
Vacă, femelă, metis, nr.matricol Ro 396000020799, culoare neagră, în vârstă de 11 ani. La examenul clinic s-a observat localizarea căpușelor în zona salbei, la baza urechii, la baza coarnelor. Animalul era neliniștit, prin prezența pruritului. Starea generală modificată, apetit redus și cu o ușoară stare anemică, mucoasele aveau culoarea roz-pal spre alb-gălbui. La locul de fixare a căpușei se pot observa manifestări de hipersensibilitate: ușor edem și hiperemie. Diagnosticul a fost pus în urma inspecției și identificării căpușelor. Acestea, ulterior, au fost examinate la microscop pentru stabilirea speciei.
Fig 4.19. Căpușă (Dermatocentor spp.) în timpul hrănirii.
Fig 4.20. Mascul adult Dermacentor marginatus Fig 4.21. Femelă nehrănită Dermacentor marginatus
Fig 4.22. Masculi (sus) și femele (jos ), Dermatocentor marginatus.
Extras din foaia de observție numărul 37
Taur, metis, nr.crotalie Ro 507002755485, culoare neagră, în vârstă de 1 an. S-a observat localizarea căpușelor în zona salbei, la baza coarnelor, în zonele axilare. Animalul era neliniștit, ușor anemic, iar sporul de creștere era scăzut, datorită reducerii apetitului. La locul de fixare a căpușelor se observă congestia pielii, edem și prurit. Diagnosticul s-a pus în urma inspecției corpului animalelor și palpația căpușelor. După identificarea căpușelor și extragerea lor, cu ajutorul unei pense sau cu mâna, au fost analizate la microscop, pentru identificarea speciei.
Fig 4.23. Căpușă în timpul hrănirii, localizată în zona gâtului Fig 4.24. Partea anterioară, căpușă, vizualizare la microscop (Obj x 100)
4.2.3. Infestație cu păduchi
În perioada 2012˗2014 au fost identificate 45 de cazuri de infestație cu păduchi la bovine. Animalele erau menținute în stabulație, condițiile de zooigienă fiind precare.
Extras din foaia de observție numărul 230
Vacă, femelă, metis, nr.crotalie Ro 504001723059, culoare neagră, în vârstă de 2 ani. La o inspecție atentă a animalului, am observant prezența păduchilor, cu predilecție la baza coarnelor, grebăn, torace, abdomen și la baza cozii. Ei au o răspândire neuniformă pe întreg corpul. S-au observat alopecii localizate, pseudotundere, aspect neîngrijit a zonei, neliniștea animalului, cu prurit intens, care provoacă animalul să se scarpine și să se lingă violent. S-a înregistrat o scădere în greutate și a producției de lapte.
Fig 4.25. Vacă, aspect clinic în infestația cu păduchi, localizare baza cozii.
Diagnosticul a fost pus în urma inspecției animalului, când s-au putut analiza aspectele clinice, alopecie, scuame, pseudotundere. Păduchii au fost observați la microscop și s-a stabilit specia, pe baza caracterelor morfologice (Bovicola bovis).
Fig 4.26. Stadiu preadult, Bovicola bovis. Fig 4.27. Bovicola bovis, la microscop (Obj X 100). (Obj X 100).
Fig 4.28. Femelă, Bovicola bovis, cu ou. (Obj X 100). Fig 4.29. Ou, în abdomenul femelei, Bovicola bovis , detaliu (Obj X 100).
4.2.4. Infestație cu tabanide Tabanidele sunt diptere care necesită condiții speciale de dezvoltare și evoluție. Parazitarea animalelor are loc în zilele călduroase, cu temperaturi crescute, în zone mlăștinoase, cu umiditate ridicată. În perioada de cercetare, pe raza CSV Dragomirești au fost identificare 10 cazuri de animale atacate de tabanide.
Extras din foaia de observție numărul 201 Vacă, femelă, metis, nr crotalie Ro 045000235120, culoare alb cu negru , vârstă 4 ani. Animalul era neliniștit, el simțind prezența tabanidelor ( datorită zgomotului produs de acestea ), avînd tendința de a fugi spre apă, tufișuri, adăpost. La locul înțepăturii, durerea este foarte mare, s˗a format un edem și o microplagă, din care dipterele aspiră sângele. În infestațiile masive și parazitismul combinat cu alte diptere hematofage, cantitatea de sânge pierdută animal este mare, acesta devenind anemic, starea generală se modifică. scad producțiile de lapte și slăbește. Diagnosticul s-a pus în urmă examinării animalului și identificării dipterelor, capturării acestora și examinării lor la microscop.
Fig 4.30. Bovină, Ro 045000235120, microplagă apărută în urma înțepăturii de tabanide
Fig 4.31. Bovină, Ro 045000235120, microplagă, detaliu.
Fig 4.32. Tabanus spp., partea dorsală Fig 4.33. Tabanus spp., partea ventrală.
Fig 4.34. Tabanus spp., partea ventrală, detaliu cap.
Fig 4.35. Tabanus spp.
4.2.5. Infestația cu hippoboscide. În perioada de studiu, au fost diagnosticate 110 cazuri de infestații cu hippoboscide la taurine, dar numărul de cazuri este cu siguranța mult mai mare. Aceste diptere parazitează în sezonul de pășunat ( vara) , aproape toate taurinele care pășunează în același loc, fiind observate pe corpul animalului ( în zona capului, salbei, gâtului, pe coapse, membre etc.). Iarna infestația se reduce foarte mult, hippoboscidele putând fi observate în fosele anale. La locul înțepăturii se observă ușor edem ,congestie, prurit. În infestațiile masive, am observat mucoasele anemiate, starea generală modificată, apatie, lipsa apetitului, slăbirea animalelor. Aceste diptere produc prin înțepătura lor iritația locală și dicomfortul animalelor, perturbându-le hrănirea și odihna, ceea ce duce la scăderea producției de lapte și slăbirea animalelor. Diagnosticul s-a pus în urma inspecției animalului, capturarea dipterelor și identificarea lor.
Fig 4.36. Hippobosca bovis, localizare în regiunea slabei.
Fig 4.37. Hippobosca bovis, localizare pe gât și salbă.
Fig 4.38. Hippobosca bovis, partea dorsală. . Fig 4.39. Hippobosca bovis, partea ventrală.
Fig 4.40. Hippobosca bovis, localizare în zona vulvo-anală.
Fig 4.41. Hippobosca bovis, localizare perineală.
4.2.6.Infestații cu alte diptere hematofage. Au fost identificate infestații cu alte diptere hematofage precum culicoizi, simulide, muște, țânțari. Aceste diptere atacă aproape toate animalele, având un mod de viața ubicuitar. Atacul simulidelor a fost observat la animale, în timpul pășunatului, în zile călduroase. Animalele erau neliniștite, cu tendință de fugă spre locurile ascunse, tufișuri, din cauza zgomotului produs de simulide. Înțepătura simulidelor produce o durere foarte mare, iar local se poate observa un ușor edem și prurit intens. Starea generală a animalelor este modificată, discomfortul și agitația le tulbura hrănirea și odihna, animalele slăbesc iar producția de lapte scade. Infestația cu țânțari se produce în sezoanele calde, iarna activitatea lor se reduce, intrând într-o stare de amorțire. Toate animalele pot fi atacate de femelele țânțarilor, care sunt hematofage. Activitate maximă a țânțarilor s-a putut observa seara sau dimineața devreme, înțeapătura lor produc animalelor discomfort, durere, prurit intens, iar la locul înțepăturii am observat edem, eritem. Animalele slăbesc, scade producția de lapte la vacile în lactație. Ectoparazitismul cu muște a fost observat atât la pășunat cât și în adăposturile animalelor. Acțiunea lor asupra bovinelor le provoacă discomfort, ducând la scăderea producției de lapte la vacile în lactație și scăderea în greutate a tineretului.
Fig 4.42. Ectoparazitism cu muscide, membrele posterioare, vacă.
Fig 4.43. Ectoparazitism cu muscide la vacă.
Fig 4.44. Ectoparazitism cu muscide la vacă, detaliu.
CAPITOLUL 5
Profilaxia și tratamentul ectoparazitozelor la taurine 5.1. Profilaxia.
Strategiile de profilaxie a bolilor parazitare, implicit și a ectoparazitozelor vizează: 1. Profilaxia nespecifică urmărește informarea proprietarului despre importanța aplicării și respectării condițiilor de zooigienă din adăposturile animalelor, precum evacuarea zilnică a dejecțiilor, schimbarea așternutului și aerisirea corespunzătoare. Igiena corporală a animalelor este la fel de important și presupune îndepărtarea murdăriei de pe corpul animalelor prin pansaj. Se urmărește construcția adăposturile din materiale care să permită efectuarea acțiunilor corespuzătoare de igenizare, să îndeplinească condițiile de microclimate optime: temperatură, umiditate, luminozitate și o ventilație corespunzătoare. Furajarea animalelor se face cu nutrețuri care să conțin toate substanțele necesare organismului pentru desfășurarea funcțiilor vitale și pentru secreția de lapte. 2. Profilaxia specific urmărește efectuarea campaniilor de deparazitare profilactică, în general primăvara și toamna, izolarea și tratarea animalelor depistate cu ectoparazitoze. Medicamentele utilizate în profilaxia specifică trebuie să aibă eficacitate mare și pe termen îndelungat, să aibă o remanență foarte scăzută în organismul animalelor și în produsele acestora, să nu afecteze oamenii și mediul. Pe cale sistemică am folosit, ținând cont și de costurile implicate, produse din categoria avermectinelor și doramectinul. Cel din urmă este mai bun, deoarece are remanență mult mai mică în produsele obținute de la bovine decât avermectinele, însă este mai scump. Topic am utilizat Butoxul, care se aplică pe linia coloanei vertebrale, de la grebăn până la coadă, în doză de 15 ml/100kg greutate vie. Avantajul acestui produs este eficacitatea mare asupra ectoparaziților ( acarieni, păduchi, căpușe și diptere ) și remanența foarte mică în carnea și laptele obținut de la bovine. Pentru dezinsecția adăposturilor, obiectelor, utilajelor care intra în contact cu animalele am utilizat substanțe din categoria organofosforicelor, au o putere de acțiune foarte mare și sunt convenabile din punct de vedere economic, spre exemplu Neocidol în doză de 1ml/1l apă.
5.2. Tratamentul După stabilirea diagnosticului, în funcție de ectoparazitoza identificată, s˗a urmărit efectuarea unui tratament corespunzător și eficient. Se poate aplica pour-on topic sau sistemic. Formamidine: Scabatox conține ca substanță activă amitraz. S-a folosit împotriva acarienilor, căpușelor și păduchilor la bovine. Se prepară înainte de folosire, 20 ml/10 l apă și se pulverizează pe corpul animalului. Tratamentul se repetă la 7-10 zile. La vacile în lactație perioada de așteptare este de 7 ore, iar pentru carne 24 ore. Taktic 12.5% amitraz. Este utilizat în tratamentul ectoparazitozelor produse de acarieni și păduchi. Se amestecă în proporție de 20 ml Taktic/10 litri de apă. Soluția pentru spray se prepară în ziua tratamentului, folosind apă curată. Se pulverizează 5-10 litri soluție pe fiecare animal, în funcție de greutatea acestuia, pe întreg corpul animalului până când acesta este complet ud. Se repetă tratamentul după 7-10 zile și se tratează toate animalele dintr-un grup fie că sunt afectate vizibil sau nu. Dezavantajul este remanența mare, carne și organe: 4 zile și lapte de vacă: 4 zile.
Fig 5.1. Prezentarea comercială Scabatox. Fig 5.2. Prezentarea comercială Taktic.
Organofosforice:
Bayofly pour on 1% conține ciflutrin 100 mg/ml. S-a utilizat împotriva infestațiilor cu muște și tabanide la bovinele pe pașune, inclusiv la vacile pentru lapte. Cantitatea de administrare 10 ml Bayofly pour on/500 kg greutate vie. Se aplică în lungul coloanei vertebrale pe spatele animalului. Vacile în lactație vor fi tratate după muls și în funcție de nivelul reinfestarii se repetă după 4-6 săptămâni. Neocidolul produs antiparazitar ce conține ca substanță activă diazinon. Se folosește la bovine împotriva râiei, păduchilor, căpușelor. Însă datorită remanenței foarte crescute în produsele obținute de la animale, în lapte până la 3 zile și carne până la 14 zile, se recomanda a fi folosit doar pentru dezinsecția adăposturilor și a obiectelor contaminate cu acarieni și păduchi. Nu se folosește la animalele gestante, animalele bolnave, rănite sau slăbite. Este ideeal de folosit în adăposturi. Piretrinoide cele mai utilizate sunt deltametrinul, flumetrinul, cipermetrinul. Butox 50 E.C. substanța activă deltametrinul. Se utilizează numai extern, prin îmbăiere sau sprayere, în combaterea ectoparazitozelor. În funcție de metoda aplicată se stabilește cantitatea de Butox la 100 l apă, după cum urmează: -în infestațiile cu râie, prin pulverizare 100ml/100l apă și prin îmbăiere 100ml/100l apă, soluție de completare 150 ml. Două administrări la interval de de zece zile . -în infestațiile cu păduchi, prin pulverizare 25ml/100l apă și prin îmbăiere 25ml/100l apă, 37.5 ml soluție de completare. Un singur tratament asigură protecția, însă depinde de gradul de infestare. -în infestațiile cu căpușe, prin pulverizare 50 ml/100l apă și prin îmbăiere 50ml/100l apă, 75ml soluție de completare. O singură aplicare oferă protecție împotriva muștelor pentru 6-8 săptămâni, în funcție de gradul de infestare, speciile de muște și condițiile meteorologice. În infestațiile cu râie se recomandă se recomandă un periaj preliminar, în scop curativ, două administrări la interval de 10 zile și în tratamentul preventiv o singură administrare la 6 luni. Avantajele, timpul de așteptare pentru carne și lapte este nul și se poate folosi la animalele gestante. Butox 7.5 pour-on Modul de aplicare: pe linia coloanei vertebrale a animalului, de la grebăn până la coadă, în următoarele doze: 15ml/100kg greutate vie, nu mai mult de 75 ml/ pe animal.
Fig 5.3. Prezentarea comercială, Butox 7.5. Fig.5.4.Prezentarea comercială, Butox 50.E.C.
Lactonele macrociclice: principale substanțe sunt avermectine, doramectinul, moxidectinul, eprinomectinul. Avermectinele și doramectinul au eficacitate foarte mare în tratamentul ectoparazitozelor produse de acarieni, păduchi și căpușe, însă au remanență foarte mare în carnea și laptele obținut de la animalele supuse tratamentului Ivermectinele nu se administrează în ultima parte de gestație. Eprinomectinul se poate administra pe cale sistemică sau pour-on, folosit în special la bovine. Se recomanda la vacile în lactație deoarece perioada de remanența în lapte este foarte mică, la animalele gestante se folosește fără nicio problemă.Inconvenientul este din punct de vedere economic, prețul produsului fiind foarte mare.
Fig 5.5. Prezentarea comercială a doramectinului Fig 5.6.Prezentarea comercială a ivermectinelor. Fig 5.7. Prezentarea comercială a eprinomectinului. În cazurile de râie, s-a ținut cont de durata ciclurilor de evoluție a fiecărei specii de acarian și de starea fiziologică a animalelor. Tratamentul împotriva infestaților cu acarieni poate fi aplicat topic și̸sau sistemic. Cel mai recomandat, la vacile în lacțatie, topic pour-on este Butoxul, deoarece are eficacitate foarte bună asupra ectoparaziților, iar remanența în lapte și carne este mică. Pe cale sistemică, ivermectina are eficacitate bună asupra sarcopților și psoropților, dar este ineficientă asupra coriopților, în acest caz se folosește doar prin aplicarea locală. Este convenabilă din punct de vedere economic, însă timpul de remanență în carne și lapte este mare, peste 14 zile, ceea ce face ca utilizarea ei să fie limitată doar la tineret. Doza de utilizare este de 1ml/50kg greutate corporală și se face rapel la 7-14 zile. Eprinomectinul este ideeal de folosit, deoarece are remanență foarte mică în țesuturi și lapte, dar acțiunea sa diferă în funcție de ectoparazitoză și prețul produselor comerciale este foarte mare. Doza de utilizare este de 0,5 mg/kg greutate corporală, atât în utilizarea sistemică cât și topică. În infestațiile cu păduchi tratamentul este asemănator cu cel din râie, în cazul infestațiilor masive și pentru siguranța reușitei tratamentului, s-a efectuarea rapelului la interval de 10 zile. În infestațiile cu căpușe produsele folosite în combaterea lor, au fost aplicate pe corpul animalului. Aceste produse sunt reprezentate de Cypervet (cipermetrin), Butox, Scabatox etc În hipodermoză s-au folosit produselor din categoria organofosforicelor, care acționează toamna asupra stadiului larvar 1 și primăvara asupra stadiilor larvare 2 și 3. Pe cale sistemică s-au utilizat ivermectinele sau doramectinul în doze de 0,2 mg/kg. Acest produse se folosesc doar la animalele în repaus mamar, nu se utilizează în ultimile două luni de gestație. Noi le-am folosit în profilaxia și tratamentul ectoparazitozelor la tineret, cu respectarea timpului de așteptare pentru carne de 28 zile. La vacile în lactație și în ultimile luni de gestație am utilizat Butox 7.5, în doză de 15ml/100kg greutate corporală ( nu mai mult de 75 ml/animal) , prin pulverizare. În infestațiile cu diptere hematofage am folosit produse din categoria organofosforicelor pentru dezinsecția adăposturilor, precum Neocidol. Iar pour-on la animale am folosit Butoxul, Scabatoxul, Taktic 12.5%.
CONCLUZII
În perioada 2012-2014 în cadrul CSV DRagomirești au fost consultate 2027 de taurine, din acest număr 578 de cazuri au fost diagnosticate cu parazitoze. Din acest număr 382 au fost stabilite ca fiind ectoparazitoze.
Evoluția ectoparazitozelor este influiențată de numeroși factori de microclimate, de igiena adăposturilor în care sunt ținute bovinele și de igiena corporal a acestora, de rezistența animalelor la bolile parazitare.
Urmărind evoluția ectoparazitozelor se observă că ponderea cea mai crescută o deține ectoparazitismul cu acarieni, cu un procent de 38.48%, urmat apoi de infestația cu hippoboscide cu o pondere de 28.79%. Pe ultimul loc se clasează hipodermoza, cu un procent foarte scăzut de 1%.
Cazurile de infestații cu diptere hematofage se întâlnesc frecvent, numărul lor fiind greu de stabilit cu certitudine. Însă reprezintă o problemă serioasă în cadrul ectoparazitozelor pentru ca au o mare influiență negativă asupra animalelor și implicit asupra producțiilor acestora.
Profilaxia, specifică și nespecifică, urmărește reducerea numărului de ectoparazitoze, prin respectarea condițiilor de bunăstare a animalelor și folosirea substanțelor antiparazitare cele mai eficiente, cu efecte negative cât mai reduse asupra animalelor și asupra producțiilor lor.
BIBLIOGRAFIE:
Acatrinei, D., 2012, “Arahnoze- Entomoze”, Note de curs, Iași.
Bowman, A. S.,Nuttall, Patricia A., 2008, ”Ticks: Biology, Disease and Control”, Ed. Cambridge University Press
Cosoroabă, I., Drugă, M., Dărăbuș, Ghe., Oprescu, I., 1994, ˝Caiet de lucrări practice de boli parazitare(vol I)˝, Timișoara.;
. Cosoroabă I., Entomologie Veterinară, Ed. Ceres, București, 1992
Cosoroabă, I., 2000, ˝Parazitologie veterinară”, Ed. Mirton, Timișoara.
Dărăbuș, Ghe., Morariu, S., Oprescu, I., Narcisa Mederle, 2006, ”Parazitologie și Boli parazitare˝, Ed. Mirton, Timișoara.
Dhooria., M.S., 2008, ”Ane’s Encyclopedic Dictionary of General& Applied Entomology”, Ed. Ane Books India, India, New Delhi.
Dulceanu, N., Cristina Terinte, 1994, ˝Patologie Veterinară˝, Ed. Moldova, Iași.
Gillott, C., 2005, ”Entomology”, Third Edition, Springer, Netherlands.
Guillot, J., Beugnet, F., Fayet, G., Grange, E., Dang, H., 2005, ˝Abrege de parasitologie clinique des equides˝, Ed. Kalianxis, Franța.
Iacob, Olimpia, 2002, “Diagnosticul bolilor parazitare la animale˝, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Leland S. , 2010, ˝Pathology and Parasitology for Veterinary Technicians˝ , Ed. Cengage Learning, Delmar.
Niculescu, Al., Ion Dida, 1998,˝Parazitologie veterinară”, Ed. Ceres, București;
Săvuța Ghe., 2007,” Epidemiologie veterinară˝, Ed. PIM, Iași.
Șuteu I., Vartic, I., Cozma, N., 1996, ”Diagnosticul și tratamentul parazitozelor la animale˝, Ed. Ceres, București .
Șuteu, I., ”Parazitologie veterinară”, 2005, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
Wall R., Shearer D., 1997, ”Veterinary Entomology”, Chapman& Hall, Londra.
Wall, R., Shearer, D., 2001, ˝Veterinary Ectoparasites: Biology, Pathology and Control˝, Second Edition,.Londra.
http://www.biolib.cz/
https://maps.google.ro/maps?hl=ro&tab=wl
BIBLIOGRAFIE:
Acatrinei, D., 2012, “Arahnoze- Entomoze”, Note de curs, Iași.
Bowman, A. S.,Nuttall, Patricia A., 2008, ”Ticks: Biology, Disease and Control”, Ed. Cambridge University Press
Cosoroabă, I., Drugă, M., Dărăbuș, Ghe., Oprescu, I., 1994, ˝Caiet de lucrări practice de boli parazitare(vol I)˝, Timișoara.;
. Cosoroabă I., Entomologie Veterinară, Ed. Ceres, București, 1992
Cosoroabă, I., 2000, ˝Parazitologie veterinară”, Ed. Mirton, Timișoara.
Dărăbuș, Ghe., Morariu, S., Oprescu, I., Narcisa Mederle, 2006, ”Parazitologie și Boli parazitare˝, Ed. Mirton, Timișoara.
Dhooria., M.S., 2008, ”Ane’s Encyclopedic Dictionary of General& Applied Entomology”, Ed. Ane Books India, India, New Delhi.
Dulceanu, N., Cristina Terinte, 1994, ˝Patologie Veterinară˝, Ed. Moldova, Iași.
Gillott, C., 2005, ”Entomology”, Third Edition, Springer, Netherlands.
Guillot, J., Beugnet, F., Fayet, G., Grange, E., Dang, H., 2005, ˝Abrege de parasitologie clinique des equides˝, Ed. Kalianxis, Franța.
Iacob, Olimpia, 2002, “Diagnosticul bolilor parazitare la animale˝, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Leland S. , 2010, ˝Pathology and Parasitology for Veterinary Technicians˝ , Ed. Cengage Learning, Delmar.
Niculescu, Al., Ion Dida, 1998,˝Parazitologie veterinară”, Ed. Ceres, București;
Săvuța Ghe., 2007,” Epidemiologie veterinară˝, Ed. PIM, Iași.
Șuteu I., Vartic, I., Cozma, N., 1996, ”Diagnosticul și tratamentul parazitozelor la animale˝, Ed. Ceres, București .
Șuteu, I., ”Parazitologie veterinară”, 2005, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
Wall R., Shearer D., 1997, ”Veterinary Entomology”, Chapman& Hall, Londra.
Wall, R., Shearer, D., 2001, ˝Veterinary Ectoparasites: Biology, Pathology and Control˝, Second Edition,.Londra.
http://www.biolib.cz/
https://maps.google.ro/maps?hl=ro&tab=wl
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ectoparazitozele Taurinelor In Sistem Extensiv de Crestere (ID: 156548)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.