Ecourile Noului Roman Francez In Literatura Romana Moderna

ECOURILE NOULUI ROMAN FRANCEZ

ÎN LITERATURA ROMÂNĂ MODERNĂ

Motivația alegerii temei

Ar fi greu, dacă nu imposibil, să definim literatura română sub toate aspectele ei (istoric, lingvistic etc.) fără a lua in discuție influențele marilor literaturi care și-au pus amprenta în mod definitoriu asupra ei. Devenirea unei literaturi, fie ea occidentală sau răsăriteană, nu se poate face în mod izolat, diferitele curente influențând toate culturile, cu atât mai mult cea românească, aflată de-a lungul istoriei ei în urma marilor tendințe literare.

Alături de literatura anglo-saxonă sau germană, literatura franceză a avut un rol determinant în modelarea culturii române în general, și a literaturii în special. De altfel, profesorul și istoricul literar Pompiliu Eliade, arăta în lucrarea sa „Influența franceză asupera spiritului public în România. Originile” că influența franceză “a modelat … gândirea și sensibilitatea românească și poate fi identificată în toate manifestările spiritualității românești atât în politică, cât și în legislație, atât în literatură cât și în administrație sau în viața socială”. Tot el arată că influența franceză a apătruns în principatele române în patru momente succesive din patru puncte cardinale: prin sud, împreună cu grecii fanarioți, din est, prin intermediul rușilor francizați de Elisabeta și Ecaterina a II-a, din vest împreună cu cei care au fost obligați să emigreze din cauza revoluției franceze, iar din nord influența s-a făcut prin intermediul transilvănenilor care căutau redeșteptarea latinității.

Începând cu anii ’60-’70, perioadă în care cenzura impusă de dictatura comunistă a devenit ușor mai tolerantă, literatura română, a preluat modele literare existente în Occident, printre care, alături de romanul absurdului, al romanului mitic, sau cele care aparțin realismului magic sud-american, s-a impus și modelul literar al noului roman francez. Nevoia de sincronizare cu marile literaturi europene a determinat puternice transformări la nivelul literaturii, această încercare de “aliniere„, sub influența „oniriștilor” lui Țepeneag, determinând abordarea unor modele generate de o serie de scriitori francezi reuniți în jurul editurii “Éditions de Minuit”, Michel Butor, Jean Ricardou, Alain Robbe-Grillet, Robert Pinget, Claude Simon sau Nathalie Sarraute.

Dumitru Țepeneag a fost cel care a determinat intrarea „școlii refuzului” (așa cum a fost supranumit noul roman francez de către scriitorul francez Bernard Pingaut) în literatura autohtonă prin traducerea primului roman al lui Allain Robbe-Grillet, Gumele, unul dintre cei mai importanți romancieri și teoreticieni ai acestui current literar, iar primele volume publicate de Țepeneag în țară, Exerciții (1966), Frig (1967) și Așteptare (1971) includ clar elementele care definesc noul roman francez. Scriitura lui abandonează povestirea de tip balzacian, abordând un model experimental, în care relația clasică dintre autor, personaj și cititor este deturnată de un sentiment de neîncredere. Importanța personajelor este diminuată, scriitura devenind propriul său personaj. Romanul nu mai relatează întâmplări, având loc o dezagregare a structurilor clasice, Ricardou (în lucrarea Noi probleme ale romanului apărută la Editura Univers în 1988) sintetizând foarte bine formula care definește noul roman: din povestirea unei aventuri, romanul devine aventura unei povestiri. Mai mult, legat de problematica noului roman francez, criticul și istoricul iterar Romul Munteanu arată că epicul realist este compromis de arta narativă modernă, folosind chiar sintagma de „antiroman”.

În ciuda criticilor aduse mișcării onirice, cea care a implementat noul roman francez în peisajul cultural autohton, aceasta a determinat modernizarea literaturii române, făcând trecerea spre postmodernismul optzecist, care, așa cum spunea Țepeneag în Războiul literaturii nu s-a încheiat. Interviuri, „și-ar putea recunoaște rădăcinile în mișcarea optzecistă”.

CAPITOLUL 1

APARIȚIA ROMANULUI ROMÂNESC MODERN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Fără a minimaliza rolul poeziei, al teatrului sau al celorlalte specii literare, romanul a ajuns, în epoca modernă, un indice relevant al valorii unei culturi, având o preponderență indiscutabilă în cuprinsul literaturii actuale, iar, prin subiectul ales și prin modul de expunere al discursului epic, acesta poate reprezenta poate unul dintre cei mai elocvenți indicatori ai prestigiului unei culturi.

Sunt puține genuri literare despre care să se fi scris atât de mult, romanul suportând poate cele mai multe interpretări, mai mult sau mai puțin contradictorii, în încercarea de a-l defini, de a i se stabili felul sau scopul lui în lume, chiar și data apariției lui constituind o permanentă dispută. Dacă ar fi să ne luăm după unii critici, Iliada sau Eneida ar fi, într-un fel, romanele acelor vremuri, în timp ce pentru alții, intrarea în literatură a vieții de fiecare zi, a omului de rând, constituie debutul adevăratului roman. Încercarea de găsire a unui model științific care să descrie romanul, apelându-se inclusiv la un întreg sistem de instrumente cu ajutorul cărora să se decodifice atât fantezia, cât și tehnica romancierului, s-a dovedit a fi, de cele mai multe ori, sortită eșecului. Găsirea unei formule, a unei scheme, care să poată fi apoi suprapusă peste o anumită operă în scopul clasării ei, s-a dovedit a fi extrem de anevoioasă, reducerea unei întregi clase la un model, urmând exemplul altor discipline moderne, lovindu-se de diversitatea și complexitatea imaginației romancierilor.

A scrie despre roman înseamnă a urmări modul de exprimare a spiritului uman, acesta fiind indisolubil legat de mutațiile și evoluțiile culturale în general, de revoluțiile și crizele artistice, indiferent de domeniul în care au loc. Dacă ar fi să dăm curs accepțiunii că romanul a apărut ca o specie literară demitizatoare (ca alternativă la marile mituri antice), faptul că el are de multe ori ca principal rol compensarea realității la nivel imaginativ, îi conferă, în același timp, un rol mitizator, constituind, în mod paradoxal, un instrument de devoalare a lumii în care trăim, dar și un portal spre aceeași lume transfigurată de oglinda imaginarului.

Dacă în faza incipientă a lui romanul era definit ca o specie literară cu determinări clare, de-a lungul evoluției lui acesta a spart o serie întreagă de tipare, elementul inovator, experimentul artistic făcându-și tot mai mult simțită prezența. Apariția și evoluția lui au urmat îndeaproape cursul societății, pornind de la o perioadă de consolidare în peisajul literar, de „infiltrare” și impunere în mentalul colectiv, urmată mai apoi de secvențe de timp în care elemente reformatoare și chiar de autoanihilare s-au succedat, renăscându-se și transformându-se permanent. În aceași ordine de idei, Nicolae Balotă, în prefața lucrării Istoria romanului modern a lui R.-M. Albérès, împinge analiza romanului și mai departe, ajungând să se întrebe dacă nu asistăm la o criză a romanului sau chiar la moartea lui, continuând totuși într-un ton optimist: „Apariția unui antiroman, ca și alte fenomene aparent finale, în evoluția acestui gen nu sunt oare identice cu transfigurarea lui? Sentimentul de a asista la un sfârșit, ca și acela de a descoperi un nou început, țin deopotrivă de criza romanului contemporan”.

Depășind definițiile clasice ale romanului, prezente în mai toate lucrările vechi de teorie a literaturii, încercările actuale de a-l include într-un tipar s-au lovit de o diversificare uriașă a formelor sale, încât includerea tuturor categoriilor estetice într-o singura clasă este, în mod clar, doar una formală. Vorbim, așadar, despre o structură metamorfică, specifică tuturor artelor, care, prin caracterul ei explorator, determină o continuă devenire a genului.

Romanul românesc, de la imitație la subiectivismul auctorial

Necesitatea apariției primelor cărți în limba română a pornit de la o idee formulată extrem de simplu și de limpede: scrierile care apar pe acest teritoriu sunt destinate poporului, deci limba în care trebuie să se publice acestea trebuie să fie limba română, singura capabilă să să țină treaz interesul pentru cultură, pe de o parte, dar și să asigure unitatea poporului, pe de altă parte. Așa cum o arăta Nicolae Iorga în Istoria literaturii române, „marele merit al acestor cărți este că […] au adunat, prin viață culturală, pe toți românii laolaltă.”

Întârzierea literaturii noastre se datorează vicisitudinilor istoriei zbuciumate de care am avut parte, abia în secolul al XIV-lea, odată ieșiți din haosul invaziilor, începem să ne organizăm ca stat mai întâi și, mai apoi, ca o cultura în fază incipientă. În tot acest timp, civilizația occidentală parcursese deja patru secole de literatură, ecourile sale întinzându-se până la hotarele noastre, maghiarii și polonezii intrând în sfera de influență a culturii vestice, în urma creștinării lor, începând cu secolul al XI-lea. Abia după un veac de la Divina Commedie a lui Dante, când în Apus se încheia faza medievală a marilor literaturi, ivindu-se zorii Renașterii, în ținuturile noastre, călugărul sârb Nicodim începea munca de copiere a manuscriselor de evanghelii slave, care însă nu poate fi considerat un început de literatură românească, în ele nefiind introdus nici un adaos al sufletului românesc. Intrarea noastră sub influența culturii sud-slave, limbă în care se oficia serviciul divin, a constituit, pe de altă parte, o piedică în dezvoltarea literaturii noastre, scrierile slave aflate în aceea perioadă la îndemâna clericilor noștri fiind extrem de sărace (legende apocrife privitoare la Vechiul și Noul Testament, câteva cronografe care amestecau date de ordin biblic cu legende ale folclorului bizantin, câteva cronici sârbești originale, la care se adăugau, prin filieră sârbo-venetă, o versiune a romanelor bretone Tristan și Isolda și Launcelot).

Ceva mai târziu, încercările timide de legătură cu Bizanțul, care ar fi putut ridica nivelul culturii noatre, au fost, din păcate, rupte imediat de cucerirea Constantinopolului și de invazia turcească. Astfel, izolați de latinitatea catolică, distanța dintre cele două culturi se adâncește și mai mult, cea românească rămânând blocată în vechile tipare slavo-bizantine până la jumătatea secolului al XVII-lea, când apare o deschizătură spre Occident prin Polonia. Pe de altă parte, limba slavă utilizată de preoți în biserici, ca exponent al unei culturi, este adevărat, destul de sărace, a avut o contribuție extrem de importantă în păstrarea românismului, oricât de paradoxal ar părea. Este foarte probabil ca, în acea epocă, dacă am fi utilizat limba maghiară în biserici și la nivel de stat, așa cum o parte a conducătorilor noștri s-au „deznaționalizat”, este posibil ca și o bună parte a populației să fi fost pierdută definitiv pentru românism. Trecând însă peste acest detaliu strict istoric, slava secolului al IX-lea (folosită doar în ținuturile Macedoniei) era deja o limbă învechită, moartă, utilizată doar de nevoie, prin prisma profesiei lor, de pătura clerului, singura clasă socială cultă de la noi în acea epocă.

Odată cu intrarea Bulgariei sub stăpânire turcească la sfârșitul secolului al XIV-lea (1393), urmând ca întreaga Peninsulă Balcanică să ajungă sub dominație musulmană, cultura slavă, spre care ne îndreptam privirea până atunci, dispare aproape în întregime, singura hrană spirituală pentru noi, timp de câteva veacuri, până aproape de secolul al XIX-lea, fiind constituită, așa cum o spune Nicolae Cartojan în Istoria literaturii române vechi, „din firimiturile unei culturi formate în plin ev mediu și care la începuturile culturii moderne se stinsese”. Acest context istoric va determina decalajul culturii românești în raport cu marea literatură apuseană, fiind nevoie de eforturi susținute pentru recuperarea timpului pierdut.

De altfel, acest decalaj are legătură directă cu procesul de trecere al limbilor populare la nivelul vieții culturale, înlocuind limbile moarte. Dincolo de explicațiile seci, de teoriile istorico-literare vehiculate de-a lungul timpului, acest decalaj poate fi ilustrat cel mai bine prin compararea datelor de apariție a celor mai vechi scrieri în limba vulgară:

Germania: anii 350-380 – Noul Testament este tradus în limba poporului

de către episcopul vizigoților Wulfila, urmat, ceva mai târziu, în secolul al IX-lea, de poemele în versuri Heiland și Muspilli;

Anglia: secolele VII-VIII – apar în scris o serie de poeme anglo-saxone

(unele dintre ele imnuri regioase, altele având ca subiect preamărirea unor eroi populari, cum ar fi Beowulff);

Franța: anul 881 – La séquence de sainte Eulalie, considerată

prima scriere literară în limba franceză, urmată de traducerea Psaltirii din secolul al XII-lea;

Spania: secolul XII – apar primele scrieri populare inspirate din

textele religioase (Misterele regilor magi);

Italia: secolele XII-XIII – apar cântecele lui Francesco d’Assisi;

Cehia: secolele XII-XIII – Invocația Sfântului Venceslav, urmată, un secol

mai târziu (secolul al XIV-lea) de o serie de cronici și legende populare în proză;

Polonia: secolul XIII – Bogurodzica (Maica Domnului), o rugăciune

considerată a fi prima scriere în limba poporului;

O scurtă privire asupra acestei liste arată clar distanța, în timp, dintre primele trei mari culturi europene, cea a Germaniei, a Angliei și a Franței, și cea românească, avantajul celor șapte secole care ne despart (Scrisoarea lui Neacșu – 1521) fiind resimțit până în secolul al XX-lea. Este mai mult decât evident faptul că folosirea propriei limbi reprezintă singura modalitate de a promova scrisul în rândul maselor ducând, implicit, la dezvoltarea propriei culturi.

Vreme de câteva veacuri, mănăstirile au constituit singurele focare de cultură de la noi, ele adăpostind o serie de manuscrise aduse de cărturarii sud-dunăreni refugiați din calea invadatorilor turci. Într-o epocă fără tipar, caligrafii erau singurii care ajutau la răspândirea scrierilor (notabil fiind, în acest sens, un evangheliar al ctitorului mănăstirii Tismana, călugărul sârb Nicodim, scris pe pergament pe la 1405), aceste opere cu caracter religios reprezentând vreme de câteva secole, (mai exact până în secolul al XVII-lea) cel mai important suport al culturii noastre.

Puține literaturi au fost mai năpăstuite decât literatura română, care a pierdut, de-a lungul secolelor, o serie întreagă de documente originale ale primelor traduceri românești, fie că era vorba despre legende religioase, fie de romane populare. Astfel, Învățăturile lui Neagoe au ajuns până la noi doar sub forma unor copii târzii și defectuos întocmite, din Cronica lui Grigore Ureche s-a păstrat doar o compilație a lui Simion Dascălul iar De neamul moldovenilor și Cronica lui Miron Costin nu reprezintă altceva decât niște copii posterioare, făcute pe la 1720.

Poate cel mai vechi cărturar care a lăsat posterității o urmă de simțire românească (evident, tot în slavonă), este un lofofăt al lui Mircea cel Mare, cunoscut sub numele de Filotheiu, care, a scris un polileu, un fel de imn religios, și în acest caz păstrându-se doar niște copii manuscrise provenite din Țara Românească și Moldovade la începtul secolului al XV-lea. Uneori întâmplarea scoate la iveală documente pierdute în vâltoarea istoriei, cea mai veche cronică românească, datând din anul 1502, fiind descoperită în Biblioteca de stat din München în 1911, având titlul „Cronica breviter scripta Stephan…” (Cronica lui Ștefan cel Mare).

Este greu de spus câns a apărut primele scrieri în limba română, însă prima dovadă în acest sens o avem de pe la 1521 când, printr-o scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung Muscel, acesta îi dă jupânului Hanăș Begner din Brașov știri cu privire la pregătirile turcilor în vederea atacării Ardealului. B. P. Hasdeu însă, în Cuvente den bătrîni, și Ovid Densușianu, în Histoire de la langue roumaine, considerau tipăriturile în română ale lui Coresi, la Brașov, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ca fiind cele care marchează debutul scrierilor în limba română. Cele dintâi, însă, elemente de literatură română apar în zona Maramureșului, sub forma textelor Sfintelor Scripturi, ajunse la noi însă sub formă de copii pe la sfârșitul secolului al XVIl-lea., fără a fi menționate date privitoare la copist, traducător sau anul apariției lor.

La fel, pravilele, instrumente de cârmuire laică și bisericească, traduse în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au avut un rol extrem de important în difuzarea scrisului în limba română, dreptul scris înlocuind treptat dreptul consuetudinar (obiceiul pământului).

Una dintre cele mai importante figuri ale culturii române este reprezentată de Neagoe Basarab, un adevărat renascentist, a cărui operă de filosofie, de etică (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrisă în slavonă), a apărut chiar în timpul reformei protestante din Apus (1519-1521), este considerat de către P. P. Panaitescu un Machiavelli român (care, pe la 1513 a scris celebra operă Principele, publicată însă doar în 1532), și care, la fel ca și Machiavelii, recomandă o srie de reguli după care ă se călăuzeacă principii (păstrând însă, desigur, diferemțele de opinii în ceea ce privește concepția politică asupra statului).

Ca și caracteristică a acestei perioade de cultură bizantină, pot fi subliniate două orientări spirituale: o orientare mistică (numită și isihasm) practicată în mănăstiri, o orientare de contemplație religioasă, și o a doua orientare, una moderat raționalistă, apropiată de scolastica occidentală, care încerca să interpreteze dogmele religioase cu ajutorul rațiunii (Ioan Damaschin), aceasta reluând filosofia antică greacă prin gândirea creștin.

Abia după 1600, anul unirii sub Mihai Viteazul, cultura română se racordează treptat la noul spirit al Europei, prin instituționalizarea învățământului, astfel încât, pe la 1700, în epoca lui Brâncoveanu și Cantemir, putem vorbi de o trecere la modernitate, rupându-ne de epoca fanariotă.

Punctul culminant al literaturii religioase îl constituie perioada Mitropolitului Dosoftei, literatura liturgică a secolului al XVII-lea, prin pătura cultă a clerului, creind la noi pentru prima dată limba literară.

În secolul al XVIII-lea, umanismul românesc a încercat să creeze o limbă literară autohtonă, să contribuie la o îmbogățire a stilului, adresându-se însă, după moda vremii, limbilor clasice, latina și greaca, fapt care a determinat apariția unei scrieri artificiale, inabordabile maselor largi. În acest caz, dacă Miron Costin, a apelat cu o oarecare discreție la topica și neologismele latine, Dimitrie Cantemir (mai ales în Istoria ieroglifică), la fel ca stolnicul Constantin Cantacuzino (autorul Istoriei Țării Românești), folosește o sintaxă mult mai complicată, de sorginte bizantină, nenumăratele neologiesme grecești și latine făcând extrem de dificilă abordarea operei sale.

Astfel, timp de două secole vom asista la o perioadă de tranziție spre modernitate, cu un vârf pe la 1821, când elementele vechiului (politice, sociale, economice și culturale) se amestecă cu cele ale noului. În această perioadă au apărut cele două mari curente, umanismul și iluminismul. Dacă opera lui Cantemir este o sinteză a umanismului de la noi, ea reprezintă, totodată, și o deschidere spre iluminism, epocă caracterizată prin inițiative reformatoare de modernizare și de ancorare la cultura Apusului, cuprinsă între 1750-1821.

Un rol important în dezvoltarea culturii românești în general, și a literaturii naționale în particular, îl constituie migrarea tineretului în zona apuseană pentru desăvârșirea studiilor. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că asistăm primele influențe ale marilor culturi în zorii culturii naționale. Dacă din zona Ardealului se cunosc puține cazuri de acest fel, notabile fiind contactele cu cultura occidentală a lui Radu Mihnea, care și-a desăvârșit instrucția la Veneția, și Petru Cercel, care a petrecut un timp pe la curțile italiene și franceze (autorul unor frumoase stihuri italiene), în zona Moldovei contactul cu marea cultură latină a fost mult mai prezent, mai ales în vremea lui Vasile Lupu, care a întemeiat o școală la care predau profesori istruiți la Academia Teologică din Kiev (de altfel, Grigore Ureche și-a scris cronica în limba națională sub imboldul dat de contactul său cu istoriografia polonă). Astfel, atragarea spre latinitatea clasică, spre ideile umaniștilor și a marilor renascentiști a fost determinată de acest contact al boerimii moldovene expatriate cu cultura înfloritoare poloneze de la sfârșitul secolului al XV-lea.

La un secol după Brâncoveanu și Cantemir, pe la 1821, putem vorbi de epoca modernă a scriiturii românești, generația pașoptistă fiind una dintre cele mai fecunde din punctul de vedere al trecerii spre modernitate, acum punându-se bazele învățământului modern, al literaturii moderne, de către o pleiadă de personalități ale culturii românești: Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Aron Pumnul, George Barițiu etc.

Vechiul spirit cărturăresc se încheie odată cu ultimul mare cronicar, Ion Neculce (1672-1745), marcând finalul unei generații care îl dăduse pe Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino sau pe Antim Ivireanul. A urmat apoi o epocă, cea fanariotă, în care, datorită influențelor politice ale Porții otomane, care încerca să contrabalanseze ascensiunea Austriei habsburgice și a Rusiei Țariste, cultura românească, aproape un veac (de pe la mijlocul secolulului al XVII-lea și până în 1821), nu va mai da nici o creație de valoare. Elementele grecești, impuse din ce în ce mai mult cu concursul Porții, au determinat o frânare a propriei culturi, determinând o dezvoltare paralelă a două direcții: o cultură în limba română, adresată în special maselor, de un nivel extrem de scăzut, și una grecească, susținută de noua stăpânire și de clientela lor, marea boierime. Acest nou registru va determina, pe de altă parte, datorită condițiilor virege, o intensificare a creației populare originale: doinele și mai ales baladele care glorifică o serie de eroi populari, răzbunători au abuzurilor săvârșite în acest fenal de secol XVIII. O altă caracteristică a acestei perioade o constituie preocuparea pentru copierea și traducerea de cărți în românește, lucrări cu caracter religios sau de educație morală. Astfel, apare la noi în traducere Dioptra a lui Filip Solitarul, traducerea din franceză și tipărirea Pildelor filosofești de către Antim Ivireanu (în 1713), alături de o serie de copii ale unor lucrări tipărite foarte rare, cum ar fi Divanul lumii a lui Cantemir, dar și a unor lucrări de istorie universală (Istoria Rîmului, Istoria Troiadei, Descrierea Moldovei a lui Cantemir etc) sau de beletristică: Varlaam și Ioasaf, Esopia, Alexandria Etiopica lui Heliodor etc.

Un factor pozitiv al aceastei perioade îl constituie introducerea învățământului academic în limba greacă, superior celui religios, mult mai rigid, de către Grigore Alexandru Ghica în cadrul Academiei de la Iași (1766) și de către Alexandru Ipsilanti la București (1776), reformă care va determina apariția unui profil iluminist în învățământul românesc. Ca urmare a acestui fapt, apar la noi o serie de traduceri, este adevărat, în limba greacă, ale unor opere din cultura apuseană cu caracter literar, filosofic și științific: Logica, Aritmetica și Geometria lui Christian Wolff, Discurs asupra inegalității dintre oameni și Contractul social ale lui Rousseau, piesele Brutus, Moartea lui Cezar, Meropa ale lui Voltaire, Considerații asupra cauzelor, măririi și decadenței romanilor a lui Montesquieu etc. La toate acestea mai adăugăm și preocuparea crescută față de o serie întreagă de publicații periodice, mai ales germane, franceze și italiene, care au marcat o deschidere și o mărire a gradului de absorbție a informațiilor provenite din zona occidentală.

Mai apoi, din nevoia de a depăși viziunea cronicărească, considerată mult prea simplistă, din dorința de a impune o reacție de tip raționalist la incultura și misticismul aproape generalizate la nivelul maselor, a apărut Școala ardeleană, ai cărei reprezentanți, Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821) și Ion Budai-Deleanu (1760-1820), influențați de ideile iluminismului, au pus în mișcare o ideologie care va duce la apariția și dezvoltarea unei păduri educate, care va radia, mai apoi, în celelalte țări românești, Moldova și Țara Românească. Un astfel de caz este cel al lui Gheorghe Lazăr (1779-1823) care, venit din Transilvania, întemeiază la București o Academie de studii la care va preda, ceva mai târziu, și unul dintre elevii săi, Ion Heliade Rădulescu. Totuși, până în 1821, iluminismul românesc, ca urmare a rezistenței bisericii și a instabilității politice a vremii, are un caracter izolat, nefiind asimilat propriu-zis de cultura românească, contactul său cu marea cultură apuseană fiind episodic. Abia după acest an, iluminismul, așa cum o afirmă Paul Cornea în Originile romantismului românesc, din cauza „furtunilor anului 1821, este transformat într-o realitate interioară a spiritului românesc”.

Generația pașoptistă „revoluționară” a lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica sau Vasile Alecsandri, alături de pașoptiști „iluminiști” ca Grigore Alexandrescu sau Ion Heliade Rădulescu, romantici ca formație, nemulțumiți de prezetul lor, apelează la valorizarea trecutului, punând bazele memoriei identității naționale.

Această perioadă, de doar câteva decenii (de la 1821 și până la 1859) se remarcă prin coexistența unor multitudini de curente, imposibil de departajat cronologic (așa cum se întâmplă în Occident), neoclasicism, umanism, realism, pozitivism, liberalism, idealism etc, dintr-o necesitate de a nu pierde trenul modernității și de a ne sincroniza cu literaturile Apusului și de a umple golurile din cultura romană. Aceasta este perioada în care literatura română a recuperat cel mai mult din decalajul față de culturile europene occidentale, este adevărat, de multe ori prin improvizație, prin apetența scriitorilor față de subiecte extrem de variate și îndepărtate ca specializare, un multiculturalism exacerbat, și totul doar pentru a arde etapele care s-au succcedat în mod natural în Apus. Astfel că, până pe la 1880, putem vorbi cu adevărat de o perioadă a renașterii culturii naționale grefate, este adevărat, pe marile modele ale culturii occidentale.

Ca urmare, trecând peste creațiile episodice, abia mijlocul secolului al XIX-lea poate fi considerat cu adevărat debutul romanului românesc, un roman mimetic, care preia o serie de teme ale literaturii universale, dar care va avea un rol important în stimularea creațiilor originale ulterioare. Astfel, Hoții și hagiul a lui Alexandru Pelimon (1853), Istoria lui Alecu Șoricescu a lui Ion Ghica, Tainele inimei a lui Kogălniceanu sau Manoil a lui Dimitrie Bolintineanu, constituie debutul unor noi experiențe pe tărâmul culturii autohtone, venite să hrănească apetitul pentru lectură a unei pături sociale destul de subțiri, cea a nobilimii și a burgheziei.

Trecând apoi prin celelalte curente, jumnimism, simbolism, poporanism etc., literatura română a ajuns, în cele din urmă, să facă parte din literaturile europene, ca un segment bine definit, integrat totuși în marea familie culturală europeană.

Sincronismul, ca necesitate culturală

Lipsa romanului românesc vreme îndelungată a constituit principalul handicap al literaturii autohtone, cauzele acestui fenomen, îndelung dezbătute de către critici, fiind extrem de complexe. Dacă Mihai Ralea vorbește de lipsa precedentului în dezvoltarea unor noi forme literare (acesta susținând că, dacă în Apus, epopeea a dus la apariția romanului, la noi, balada, mult mai redusă ca întindere, a generat apariția nuvelei), Iorga pune în discuție condiția socială nesigură a scriitorului, dificultatea în a scrie opere de o largă întindere. Factorul social este, de asemenea, surprins de Ralea, care susține faptul că romanul reprezintă o creație a mentalității burgheze, ori, la noi, lipsa acestei clase până la sfârșitul secolului al XIX-lea a determinat această carență.

La fel ca întreaga evoluție a literaturii române, romanul românesc a suferit aceleași decalaje raportate la literatura occidentală, astfel că, abia în perioada interbelică, romanul nostru să sară dintr-o formă incipientă, stângace, direct în complexitatea unui roman modern, arzând etapele de dezvoltare care, în literatura apuseană, s-au succedat pe o perioadă lungă de timp. Amestecul de “mimetism” și “originalitate”, înglobarea în aceeași unitate, uneori nefirească, a caracteristicilor diferitelor tipuri de roman, rezultată din suprapunerea diferitelor etape de evoluție a lui, au determinat o anumită specificitate a romanului românesc, ducând la o formă oarecum distinctă de creațiile epice apusene.

În ciuda faptului că acest „mimetism” a fost blamat de mulți critici, Eugen Lovinescu (sprijinindu-se pe „legea imitației” susținută de sociologul francez Gabriel Tarde), în Istoria civilizației române moderne, teoretizează necesitatea societăților cu un statut inferior de a se alinia celor dezvoltate, imitând nu numai atitudini, comportamente, ci și valorile lor spirituale. Așa cum s-a întâmplat în vremea Greciei antice, a Romei, a Bizantului, ale căror valori s-au „scurs” către zonele învecinate, la fel, civilizația occidentală a influențat spațiile culturale de la periferie, dezvoltându-li-se astfel potențialul lor creator. Ca o continuare a acestei teorii, Lovinescu conceptualizează „legea sincronismului”, respectiv exercitarea unei anumite necesități de a converge spre anumite direcții comune, conducând la o anumită omogenizare atât culturală cât și mentală a societăților moderne. În ciuda criticilor aduse de Titu Maiorescu, care contrapune teoriei lovinesciene teoria formelor fără fond, Lovinescu acceptă imitația ca pe un proces necesar eliminării rapide a decalajelor culturale, arătând faptul că, în timp, formele pot să-și creeze uneori fondul, având ca beneficiu ulterior o modernizare rapidă a literaturii române. Prin urmare, nu putem vorbi despre un servilism cultural, despre o imitație fără discernământ, ci despre o încercare de integrare (în cadrul unui proces socio-cultural mai amplu, de omogenizare a tuturor valorilor estetice) în rândul marilor culturi europene, în vederea depășirii spiritului periferic, „provincial” cum îl numește Eugen Lovinescu. Iar depășirea spiritului provincial, în viziunea lui Lovinescu, însemna urbanizarea tematicii literare, obiectivarea, intelectualizarea și dezvoltarea laturii analitice a romanului, elemente absolut necesare depășirii tradiționalismului, fără însă a se abandona filonul național, care dă, până la urmă specificitatea scrierilor noastre. În fond, Lovinescu este pe aceeași lungime de undă cu Jose Ortega y Gasset care, în Prima meditație despre Don Quijote: Gânduri despre roman, spunea acealași lucru: „romanul modern evoluează de la narațiune la reprezentare și de la subiectul epic la analiză…”.

Această sincronizare a romanului românesc cu cel occidental însă s-a produs, așa cum o arăta Gheorghe Glodeanu în Poetica romanului românesc interbelic, „abia după umplerea a cât mai multor goluri, după abordarea unor serii de forme literare inexistente încă la noi, acest uriaș efort trădând tentativa depășirii oricăror inegalități, conștiința handicapului diminuându-se pe măsura maturizării literaturii române”.

Depășind momentul Istoriei ieroglifice a lui Cantemir, abia după o sută cinci zeci de ani de la apariția acesteia se ajunge la o anumită consolidare a acestui gen literar și, chiar dacă vorbim de “un ochi aruncat în ograda marilor literaturi apusene“, acest mimetism stimulează apariția romanului la noi, aici putând aminti creațiile lui Ghica (Istoria lui Alecu Șoricescu), Kogălniceanu (Tainele inimei), Bolintineanu (Manoil) etc., ilustrative în “moda” vremii fiind frescele sociale (după modelul lui Balzac), istorice, de senzație și sentimentale (calchiate după romanele lui Dumas sau Paul Féval). Așadar, finalul secolului al XIX-lea literar, din perspectiva romanului, se caracterizează printr-o relativă diversitate, paleta tipologică întinzându-se de la romanul de mistere la cel de investigație socială sau de senzație.

Nu trebuie diminuat nici rolul traducerilor, care au o dublă componentă în apariția și consolidarea romanului autohton. În primul rând au creat o pătură de cititori pregătită să primească acest nou gen literar și, în al doilea rând, din dorința apărării filonului național literar, a fost stimulată apariția creațiilor originale românești. Traducerile au stat la baza apariției romanului românesc, romanele occidentale fiind cele care au „furnizat” subiecte scriitorilor noștri, răspunzând astfel nevoii de imaginar a nobilimii și burgheziei apărute la final de secol XIX. De altfel, una dintre explicațiile întârzierii apariției romanului românesc este legată chiar de lipsa clasei sociale căreia i se adresează. În acest sens, Nicolae Manolescu spunea în Arca lui Noe faptul că „specia însăși a romanului a apărut în Europa odată cu epoca burgheză […] exprimând o lichidare a transcendentului religios prin practica terre-à-terre a oamenilor […] demonstrând astfel că existența romanului se explică prin existența spiritului burghez”. La fel, până la apariția și consolidarea păturii burgheziei la noi, nu se poate vorbi cu adevărat despre existența romanului românesc.