Ecoturismul Activitate Durabila pe Teritoriul Parcul National Piatra Craiuluidoc

=== Ecoturismul – activitate durabila pe teritoriul Parcul national Piatra Craiului ===

Capitolul 4

Ecoturismul – activitate durabilă pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului

Conform recomandării Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite (rezoluția 1998/40 din 30 iulie 1998), Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 2002 ca an Internațional al Ecoturismului (rezoluția 53/200 din 15 decembrie 1998). Adunarea a declarat că scopul proclamării acelui an este de a încuraja cooperarea inter – guvernamentală, între organizații regionale, internaționale și neguvernamentale, pentru atingerea obiectivelor expuse în Agenda 21 (promovarea dezvoltării și protecției mediului). S-a accentuat nevoia de a integra protecția mediului în dezvoltarea industriei turismului. Totodată, statele, organizațiile inter-guvernamentale și guvernamentale au fost invitate să contribuie la asigurarea succesului acelui an și la dezvoltarea turismului din țările în curs de dezvoltare.

O serie de seminarii și conferințe ale Organizației Mondiale a Turismului au loc pentru a pregăti anul internațional al Ecoturismului. Rezultatul acestor seminarii și conferințe a fost publicat la „Summitul Ecoturismului” care a avut loc la Quebec, in Canada, între 19 – 22 mai 2002.

4.1. Ecoturismul în România

Care sunt șansele României de a se lansa în această ramură a turismului care în ultimii ani a avut o creștere din cele mai spectaculoase, atât din punct de vedere al turiștilor implicați cât și din al încasărilor realizate? La prima vedere, România beneficiază de un cadru natural cu un potențial ridicat, în care se include și zona Piatra Craiului, iar infrastructura este de cele mai multe ori suficientă pentru aceasta formă de turism care, din acest punct de vedere, este mai puțin pretențioasă. Dar… deșeurile care ne inundă în prezent își fac încet, încet loc și spre destinațiile ecoturismului. Nu trebuie decât să ne amintim de tonele de deșeuri scoase de ONG-urile de mediu din Munții Retezat, Făgăraș, Rodnei, Piatra Craiului sau Bucegi. O cutie de conserve sau o vatră de foc pot compromite un sejur ecoturistic, ceea ce înseamnă nu numai că acel turist nu va mai reveni, dar că nu va recomanda nimănui România ca destinație. În plus, ecoturismul este, de cele mai multe ori, legat de ariile protejate dintr-o anumită țară, iar la noi situația acestora este dintre cele mai triste atât din punct de vedere legislativ cât și administrativ.

România are zone, relativ întinse, puțin afectate de activitățile umane. În plus, s-ar putea oferi ceea ce se consideră a fi o ofertă irezistibilă, combinația de ecoturism și turism cultural. În ceea ce privește calitatea serviciilor știm că de cele mai multe ori ne putem baza din fericire pe bunul simț și ospitalitatea oamenilor simpli și, de cele mai multe ori, ei sunt gazdele tradiționale în ecoturism.

România, ca și alte state aflate în tranziție, trebuie să se alinieze politicilor din domeniul economic, deci implicit turismului, ale mediului și mai ales să treacă la o dezvoltare durabilă în ansamblu. Pentru domeniul turistic, există trei posibilități durabile pe care țara noastră le poate avea în vedere: turismul ecologic, turismul durabil sau ecoturismul.

Turismul ecologic, prin care desfășurarea activităților trebuie să nu pericliteze mediului, indiferent de tipul de turism practicat. Turismul ecologic este o alternativă pe termen scurt și mediu a turismului durabil. Pentru turismul ecologic este necesară o ajustare economică și tehnică a structurilor turistice, o reorganizare a destinațiilor turistice care au intrat în conflict cu mediul, o politică mai coerentă a fluxului turistic și optarea spre formele organizate și mai puțin sau chiar deloc pe cele neorganizate. Această alternativă în turism poate fi viabilă prin implicarea factorilor decizionali:

statul, prin politica de dezvoltare macroeconomică durabilă, reglementări juridice stabile și financiar – bancare stimulative în ceea ce privește turismul și mediul;

administrațiile publice locale prin Inspectoratele de Protecție a Mediului, Direcțiile Silvice și unitățile de învățământ să dezvolte programe de sensibilizare a comunităților locale privind necesitatea păstrării echilibrului cu mediul;

firmele să se conformeze politicilor naționale și internaționale în domeniul turismului printr-o certificare reală a produselor, serviciilor (efectuarea studiilor de impact, introducerea de tehnologii nonenergofage, nepoluante, gestionarea atentă a resurselor naturale și practicarea unui marketing durabil);

dezvoltarea de parteneriate locale, naționale, internaționale, transfrontaliere și mai ales conștientizarea și implicarea comunităților locale în proiectele turistice etc.

Turismul durabil reprezintă dezvoltarea tuturor formelor de turism care prin management și marketing să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor și pentru generațiile viitoare. Turismul durabil presupune costuri financiare mari, dar micșorarea efectelor negative sau situarea lor la un prag reversibil va însemna câștiguri pe termen lung.

Avantajele turismului durabil:

valorificarea corectă a potențialului natural, cultural local;

creșterea numărului de locuri de muncă în sectorul terțiar;

stimularea concurenței între firme (hoteliere, transport, ghidaj, artizanat) pe principii loiale;

diversifică economiile locale;

dinamizarea economiei rurale printr-o cerere mărită de resurse agricole;

îmbunătățirea infrastructurii locale;

intrarea în circuitul economic a unor areale mai puțin productive;

integrarea culturală și comunicarea;

mărește preocupările, interesul pentru protejarea mediului înconjurător.

Ca dezavantaje se pot cita:

costuri mari pentru micșorarea impactelor în mediu a infrastructurii turistice;

instruirea permanentă a forței de muncă din turism;

apariția unor conflicte și pierderea unor valori culturale prin contactul cu turiștii;

supradezvoltarea turismului în unele areale;

turismul durabil cere respectarea Cartei Europene de practicare a turismului durabil, mai ales pentru arealele protejate și a Planului de Acțiune Europeană etc.

Ecoturismul, ca alternativă a turismului durabil, reprezintă activitățile de recreere pe baza resurselor mai ales naturale și chiar culturale, fără a periclita mediul și a asigura implicarea turistului în activități privind cunoașterea, înțelegerea și protejarea mediului.

Premisele apariției ecoturismului în România pot fi considerate acțiunile de protecție și de conservare a potențialului turistic, în general, sub un cadru juridic – administrativ, care au avut loc punctual, sub coordonarea administrațiilor locale (județul Argeș, Brașov), a IPM-urilor și direcțiilor silvice (județele Argeș, Neamț), a unor ONG-uri naționale și internaționale (Vâlcea, Retezat, Ceahlău, Piatra Craiului) și UNESCO (Delta Dunării).

Analiza pretabilității ecoturismului în cadrul dezvoltării regionale atestă rolul benefic al acestei activități în România.

Puncte forte:

îmbinarea armonioasă, proporțională a formelor de relief cu potențial ecoturistic atât complementar cât și variat;

procentul mare de ocupare a populației în sectorul primar (35%);

crearea unei rețele de parcuri naționale și naturale, rezervații (Legea 5/2000), ariile protejate ocupând 5,6% din suprafața României, procent asemănător unor țări care au înregistrat succes în derularea programelor ecoturistice (fig.4.1.);

existența investițiilor străine directe;

poziția geografică favorabila față de țările emitente și apropierea față de alte regiuni turistice;

spații de cazare excedentare (stațiuni, hoteluri, pensiuni agro – turistice etc.);

posibilitatea creării unor pachete mixte (turism religios – ecoturism – Regiunea de Nord–Est. turism cultural – ecoturism – Regiunea de Centru, turism balnear – ecoturism).

Puncte slabe:

existența unor regiuni monoindustriale cu probleme de impact asupra mediului;

PIB redus comparativ cu alte state UE (4,5 ori mai mic);

poluări punctuale și imaginea unei țări cu probleme de mediu;

îmbătrânirea populației, mai ales în mediul rural;

regiuni cu densități mari ale populației, cu fenomene de șomaj;

nerespectarea reglementărilor privind regimul de management a! fondului forestier (Maramureș, Suceava, Arad, Prahova, Brașov, Argeș etc.);

întârzierea punerii în funcțiune a administrațiilor parcurilor;

imaginea unei țâri cu risc al infracționalității, deși media este de 5 – 9 acte / 100.000. locuitori (1999), corupție nesoluționată.

Fig.4.1. – Marile arii protejate din România

(după „Ecoturism”, Elena Matei, 2003)

Oportunități:

crearea de locuri de muncă și trecerea unui procent din populația ocupată în agricultură în sectorul serviciilor – turism – transport;

cost redus al investițiilor în prima fază de dezvoltare;

revalorificarea prin ecoturism a unor structuri turistice neutilizate eficient;

atragerea unor investiții străine;

conservarea și protejarea mediului, educația ecologică a turistului, populației;

atragerea unui segment al elitei turistice din țările dezvoltate.

Riscuri:

comportamentul negativ al unor segmente de populație și al personalului din turism;

confundarea ecoturismului cu turismul cinegetic;

evaziunea fiscală, în condițiile unei legislații instabile sau a suprafiscalității practicate în România;

reconversii dificile și lipsa fondurilor bugetare ce caracterizează multe din economiile locale;

emigrarea forței de muncă în alte state, unde câștigurile sunt mal sigure în comparație cu fostele țări socialiste.

Pe baza analizei resurselor turistice și ecoturistice (tabelul 4.1.), a fluxurilor de turiști, a structurilor de cazare, a motivației turiștilor interni și externi, ierarhizarea destinațiilor ecoturistice în România plasează Regiunea de Sud–Est, pe primul loc al pieții de gen, având cel mai mare areal protejat, în special prin RBDD, cel mai mare număr de unități de cazare prin pachete mixte – ecoturism – turism heliomarin, și cel mai mare flux de turiști. Produsul ecoturistic este cel al habitatelor umede – deltaice, dar și ecoturism – turism heliomarin.

Regiunea de Centru este a doua ca pretabilitate ecoturistică, prezentând cea mai mare suprafață de rezervații, cele mai numeroase (200 din cele 827) și cel mai mare număr de pensiuni rurale și agro–turistice și locul doi în ierarhia fluxurilor turistice. Produsul poate fi promovat prin oferte mixte (ecoturism – turism rural sau circuit prin existența monumentelor culturale intrate în patrimoniul UNESCO).

Tabelul 4.1. – Suprafața ariilor naturale protejate din România

(după „Ecoturism”, Elena Matei, 2003)

Atât Regiunea de Vest, cât și Regiunea de Sud–Vest sunt viabile pe piața ecoturistică, în primul rând din cauza favorabilității așezării la granița cu Ungaria și Iugoslavia. Regiunea de Vest ocupă locul doi ca suprafață a parcurilor naționale, locul trei după suprafața rezervațiilor și numărul siturilor protejate (138), însă fluxul de turiști (locul șase) în România și spațiile de cazare (locul 5) trebuie incluse ca priorități în managementul turistic. Regiunea de Sud–Vest aste pretabilă prin numărul mare al pensiunilor agroturistice (locul 3), iar unicitatea produsului poate fi dată de tradițiile mai puțin cunoscute (Mehedinți, Gorj, Vâlcea), dar foarte bine conservate, prezența Parcului Natural Porțile de Fier.

Regiunea de Nord–Vest are ca puncte forte, numărul mare al siturilor protejate (178), un flux moderat de turiști și structuri de cazare suficiente. Pachetul ecoturistic poate promova spectaculosul relief carstic și aspectele interculturale din spațiul vestic românesc.

Regiunea de Nord – Est este cerută pe piață în primul rând pentru turismul religios, dar prezența parcurilor naționale: Rodna, Ceahlău, Cheile Bicazului. Vânători – Neamț, mănăstirile cu frescă exterioară (UNESCO), pot dinamiza turismul prin pachete mixte: ecoturism – turism religios.

Regiunea Sud și București se pot orienta către un turism ecologic, durabil, cultural, sportiv și montan.

Totuși, după primele acțiuni de dezvoltare a ecoturismului din Delta Dunării (1990), Ceahlău, Piatra Craiului, Retezat, Porțile de Fier, Vânători – Neamț etc., ecoturismul funcționează parțial, secvențial. Abia în anul 2004, Ministerul Turismului a anunțat includerea oficială a unor destinații ecoturistice (Munții Apuseni, Munții Piatra Craiului, Parcul Național Retezat alături de Delta Dunării) în rețeaua internaționala de gen.

Pentru acestea și pentru lărgirea pieții naționale sunt necesare următoarele măsuri:

conservarea și protejarea potențialului turistic prin amenajarea superioară, adecvată a traseelor, obiectivelor și zonelor turistice;

organizarea și exploatarea ecoturistică a parcurilor naționale, naturale, rezervațiilor naturale, care se află la început;

dinamizarea procesului de punere în practică a legii nr. 5/2000, privind omologarea, organizarea spațiilor de protecție și conservare din România, ca resurse ecoturistice principale, întrucât limitele oficiale ale parcurilor au fost publicate abia în 2002, urmând a se stabili administrațiile, zonarea și apoi managementul aplicat;

pregătirea și educarea corespunzătoare a personalului implicat în ecoturism, a populațiilor locale prin diferite mijloace (conferințe, cursuri de perfecționare, schimburi de experiențe, presă, ONG etc);

limitarea factorilor poluanți din arealele adiacente destinațiilor ecoturistice, a structurilor de cazare, alimentație publică, a circulației turistice;

managementul corespunzător al fluxului turistic, limitarea numărului de turiști în funcție de capacitatea de suport, ghidaj permanent, prin care se asigură atât securitatea turiștilor cât și monitorizarea fenomenelor legate de exploatarea mediului prin turism etc.

4.2. Situația actuală a ecoturismului în Piatra Craiului

Unul din principalele obiective ale proiectului la nivelul Parcului Național Piatra Craiului este încurajarea acțiunilor prietenoase parcului, cum este și ecoturismul. Elementele care ar trebui să garanteze reușita proiectelor se referă, în primul rând la supraviețuirea mediului natural, care reprezintă baza turismului, cum ar fi:

asigurarea că aceste contribuții ajută la conservarea ariilor naturale și la dezvoltarea susținută a zonelor și a comunităților;

crearea unor strategii specifice pentru a evita elementele de distrugere a mediului;

coordonarea eficientă între sectorul public și cel privat, inclusiv implicarea activă a comunităților locale, a proiectelor locale, manageriale și de dezvoltare;

minimizarea impactului facilităților de transport, de cazare și a altor activități turistice asupra mediului;

asigurarea că mișcarea turistică va evita supraaglomerarea anumitor zone „verzi” și monitorizarea efectelor asupra mediului.

În cadrul masivului Piatra Craiului există o bază materială acceptabilă, care poate fi adaptată astfel încât turismul desfășurat în masiv să corespundă criteriilor ecoturismului. În acest sens se poate vorbi despre structuri de cazare (cabane, refugii, pensiuni agroturistice), structuri de dirijare a fluxului turistic pe arealul masivului (căi de acces rutiere, sistemul de marcaje, sistemul de informare turistică și asistență).

4.3. Ecoturismul – o alternativă a turismului durabil

Mediul fără turism poate exista, dar turism fără mediu nu. Ecoturismul se conturează a fi alternativa turismului în secolul al XXI-lea. care reconciliază raportul om – natură, prin recunoașterea valorii capitalului natural. Într-o lume în care suntem înconjurați din ce în ce mai mult de mediul antropizat, ecoturismul este cel care ne întoarce la natură, la cunoașterea și protecția valorilor omenirii.

Creșterea rapidă a industriei turistice ce caracterizează ultima parte a secolului XX și începutul secolului XXI, poate fi corelată cu dezvoltarea fără precedent a economiei, a urbanizării, creșterii demografice, urmate de tendința de mărire a veniturilor populație, a concediilor prin micșorarea timpului de lucru.

Această prosperitate economică, mai ales a țărilor dezvoltate, a impus o evoluție accelerată și a turismului prin costul redus al transporturilor, explozia informației și tehnologiei. În același timp, această dezvoltare în ansamblul său, a presupus și presupune costuri de mediu care pot afecta turismul pe termen lung. Degradarea calității factorilor de mediu influențează prin efectele induse multe din destinațiile turistice. Deteriorarea componentelor hidrosferei, atmosferei, solurilor sau biodiversității, datorită presiunilor antropice, constituie probleme care cer o rezolvare imediată, pentru că ele afectează viața, omul, ramurile economiei, implicit turismul.

Între mediu, turism, om, sunt relații complexe, de inter-dependență, reciprocitate etc., dar problema esențială rămâne păstrarea în echilibru a mediului natural, deoarece nu poate exista turism fără mediu. Alături de malfuncționările sistemelor socio-economice în general și turismul pune în pericol chiar viitorul său, în primul rând prin fluxul de turiști, extrem de ridicat, din unele destinații.

Ecoturismul s-a dezvoltat în ultimele decenii ale secolului al XX-lea ca urmare a pericolului creat de supradezvoltarea turismului. Noțiunea de ecoturism are înțelesuri diferite (turism în natură, turism verde, turism ecologic) în funcție de strategiile urmărite de țări și companiile transnaționale, de scopul acestora, de prioritățile de mediu sau economice, de educația și pregătirea turistului.

Astfel, Hector Ceballas Lascurain (1983) spunea că „Ecoturismul este un turism care implică călătorii în areale relativ neperturbate, cu scopul de a admira, studia, bucura de peisaje, faună, plante ca și de unele resurse culturale”.

Gater Erlet, acceptă alături de natură și unele resurse antropice, afirmând că ecoturismul este „o călătorie în scopul delectării omului pe baza diversității vieții naturale și a culturii umane fără a le cauza distrugeri sau degradări”, definiție care se apropie mai mult de turismul ecologic.

Mai târziu, P. Valentine, (1991) introduce termenul de durabilitate, definind ecoturismul ca „un turism bazat pe natură în mod durabil și ecologic și pe areale ecologice, fiind un turism nedegradabil, nepericulos, care contribuie la protejarea mediului prin alegerea unui regim administrativ propriu și corect”.

Preluând unele idei legate de exploatarea resurselor naturale nealterate, Figgis (1992) afirma că „orice călătorie spre areale naturale izolate cu scopul de a îmbogăți înțelegerea și aprecierea patrimoniului ecologic și cultural, fără a produce deteriorarea acestora se încadrează în termenul de ecoturism”.

Pentru D. Pearce și R.W. Buttler, ecoturismul reprezintă „o alternativă a turismului”, iar pentru Steele (1993) „un proces economic, unde ecosisteme rare și frumoase sunt negociate pentru a atrage turiștii”, ceea ce este mai pretabil pentru turismul în natură.

Societatea Internațională a Ecoturismului (TIES) a promovat ideea că „ecoturismul este o călătorie responsabilă în arealele naturale, dar care conservă mediul și susține nivelul de trai al populațiilor locale”(1991).

Uniunea Mondială a Conservării Naturii (IUCN/WCU) afirma că ecoturismul „este o călătorie ecologică responsabilă în areale naturale neperturbate, cu scopul de relaxare și apreciere a naturii și a oricărei trăsături culturale, trecută sau prezentă din zonă, care promovează conservarea, având un impact negativ redus și oferă beneficii pentru comunitățile implicate” (1996).

Indiferent ce definiție se adoptă, se poate concluziona că ecoturismul este o variantă a unei alternative turistice, care are la bază promovarea turismului durabil, ce constă în deplasarea omului în special în areale naturale atractive pentru a se relaxa, cunoaște, informa însă fără a produce pierderi sau distrugeri ale calității mediului înconjurător, aducând beneficii tuturor segmentelor implicate în actul turistic.

Ecoturismul reprezintă o cale de exploatare durabilă a mediului și un produs turistic cu proprietăți terapeutice pentru psihicul sau fizicul uman.

Din cine este compusă familia ecoturismului? În mod normal, el este asociat cu „turismul de aventură”, „turismul de natură” și cu „agroturismul”. Este important de reținut că nici una din formele menționate mai sus nu este în mod necesar o formă de ecoturism ci numai atunci când îndeplinește condițiile menționate în definiția ecoturismului.

prin agroturism (care este mai cunoscut la noi) se înțelege petrecerea unui sejur într-o gospodărie agricolă. Turistul poate fi implicat mai mult sau mai puțin în activitățile tradiționale ale respectivei zone sau gospodării. Astfel, el poate participa la recoltarea strugurilor, la mulsul oilor sau la culesul merelor. Adevăratul agroturism se desfășoară în gospodării care se apropie cât mai mult de arhitectura și modul tradițional de viață din zonă și nu într-o vilă cu 3 etaje, aer condiționat și piscină (așa cum este înțeles în această perioadă în România).

turismul de aventură presupune, de cele mai multe ori, vizitarea unei regiuni aproape neafectate de impactul uman, efectuarea unui efort fizic relativ mare și asumarea unor riscuri mai mari. Din aceasta categorie pot face parte schiul extrem, alpinismul, parcurgerea canioanelor sau cheilor, coborârea pe ape repezi etc. Nici această formă nu poate fi considerată neapărat o formă de ecoturism ci numai dacă îndeplinește condițiile acestuia.

turismul de natură presupune realizarea unei călătorii cu scopul de a observa anumite specii de animale sau plante în mediul lor natural.

Ecoturismul nu este o modă ci este o necesitate a mileniului trei, care poate aduce venituri pe termen lung atât turistului, comunităților locale cât și firmelor sau segmentelor implicate în exploatarea durabilă a acestor resurse naturale. El permite protejarea unor habitate vulnerabile exploatării turistice clasice, introduce cunoașterea, educarea, relaxarea turistului pe baza unor produse turistice sensibile, fragile.

Ecoturismul a devenit un segment de piață turistică cu un potențial în creștere prin calitățile sale ecologice, responsabile, durabile, integre. Planificarea, dezvoltarea infrastructurii turistice ca și toate activitățile de marketing trebuie să fie focalizate pe criterii de mediu, sociale, culturale și economice pe termen lung. Dintre toate tipurile de turism, ecoturismul are cea mai clara poziție în turismul durabil.

4.3.1. Principiile ecoturismului

Pentru asigurarea dezideratelor urmărite prin ecoturism se impune cu stringență respectarea unor principii, care să contureze strategii viabile pe termen lung. Ecoturismul este o călătorie responsabilă în natură supusă procesului de protejare și conservare și care aduce beneficii comunităților locale și omenirii în ansamblul său. Este de fapt o activitate axată mai mult pe protecție decât exploatarea resurselor naturale, care presupune deplasarea turistului în areale naturale, minimalizarea impactelor, construirea unei atitudini de îngrijorare pentru mediu, furnizează beneficii directe pentru conservare, ridică nivelul de trai în comunitățile locale, susține drepturile omului și înțelegerile internaționale în domeniul muncii, păstrează cultura locului și este sensibil la politica de mediu, favorizând un climat social pozitiv.

Principiile de bază ce trebuie să guverneze ecoturismul sunt: durabilitatea, urmat de echitate, parteneriate, cooperare.

durabilitatea reprezintă procesul prin care dezvoltarea are loc la un nivel care să satisfacă cerințele populației actuale, fără a compromite capacitatea de susținere a mediului pentru generațiile viitoare. De aceea este util ca activitățile desfășurate să se bazeze pe parteneriate, colaborare deschisă pentru a da o imagine transparentă utilizării resurselor. Acest principiu este cerut pe o parte de schimbările sociale (îngrijorarea crescândă pentru mediu, vulnerabilitatea destinațiilor turistice, insatisfacția pentru unele produse turistice existente) ca și de politică turistică (ce trebuie să reflecte grija pentru mediul înconjurător).

echitatea intra-generații și inter-generații trebuie să elimine interesele egoiste, exclusiviste axate pe acumulare de capital doar pentru unele segmente ale societății. Acest principiu se sprijină pe studii profunde, deoarece ce pare a fi durabil pentru un segment poate fi neelocvent pentru altul.

eliminarea opțiunii dictatului din partea marilor puteri economice asupra țărilor mai puțin dezvoltate, deoarece se creează situații care pot conduce la pierderi ale diversității ecologice și sărăcirea comunităților din arealele țintă. Această politică este înlocuită de cooperare și parteneriate interstatale, între firme, între guvern și firme sau între acestea și comunitățile locale. Conștientizarea părților implicate este imperios necesară, ci nu utilizarea ecoturismului pentru mărirea capitalului (firmele transnaționale) sau crearea unor imagini politice (clasa politică din țările în curs de dezvoltare sau în tranziție) ori ca soluție de supraviețuire (populațiile sărace).

TIES (1991-1992) a publicat un set de principii ecoturistice în urma întâlnirilor între oamenii de afaceri, academicieni, comunități, ONG-uri, guverne, pe baza cărora s-au trasat linii directoare care să ajute la achiziționarea de performanțe în ecoturism.

Principiile ecoturistice –TIES – 1991:

minimalizarea impactelor negative asupra mediului sau culturii care pun în pericol destinațiile;

educarea turiștilor privind importanța conservării resurselor;

accentuarea ideii de afacere responsabilă și armonizarea ei cu interesele locale, de mediu și ale autorităților;

realizarea de venituri directe din managementul, conservarea arealelor protejate;

utilizarea studiilor de mediu și sociale și monitorizarea destinațiilor pentru reducerea impactelor;

asigurarea bunăstării maxime pentru toate segmentele din regiune sau din arealul de influență;

zonarea turistică și desemnarea unui management pentru fiecare regiune;

asigurarea că dezvoltarea turistică nu depășește capacitatea de suport;

bazarea pe o infrastructură dezvoltată armonios cu mediul, minimalizând utilizarea combustibililor fosili, viața sălbatică sau culturală.

Linii directoare TIES – 1991:

puterea de control aparține comunităților locale în destinațiile ecoturistice;

eficiența și corectitudinea conceptului de areal protejat pe termen lung;

gestionarea riscului ca turiștii necontrolați să deterioreze capitalul natural sau să pirateze tradițiile din destinații;

echilibrarea necesităților pe termen mediu a oamenilor de afaceri (cu investiții mari) cu populațiile locale (cu investiții mici).

Pentru buna cunoaștere și implementare a acestor tendințe, TIES a publicat în 1993 „Ghidul ecoturistic al naturii pentru operatorii de tur”, iar în anul 2002 „Liniile directoare pentru ecologiile marine în ecoturism”. Pe plan regional, contribuții însemnate în dezvoltarea ecoturismului le-au constituit „Recomandările de mediu ale Asociației pentru Turism Ecologic din Europa pentru tur operatori” (1997) și „Alianza Verde” (Guatemala) etc.

Promovarea ghidurilor ecoturistice din întreaga lume a fost utilă pentru tur-operatori, întrucât au fost studiate probleme diferite în situații diferite, facilitând certificarea lor în domeniu.

4.3.2. Necesitatea apariției

Ecoturismul a apărut din necesitatea de a conserva habitatele naturale vulnerabile prin exploatarea turistică, fiind în același o cale de exploatare durabilă a mediului, dar și un produs turistic, ce poate aduce venituri pe termen lung atât turistului, comunităților locale cât și firmelor sau segmentelor implicate în exploatarea durabilă a acestor resurse.

Ecoturismul a devenit un segment de piață turistică cu un potențial în creștere prin calitățile sale ecologice, responsabile, durabile, integre.

Apariția, practicarea ecoturismului este o necesitate din cauza diversității spațiale geografice pe care se grefează resursele ecoturistice, a polarizării financiare, a dinamicii intereselor turiștilor, firmelor, politicii de mediu, comunităților locale, la care se adaugă impactul tot mai mare pe care îl are în mediu turismul clasic.

Mediul înconjurător cuprinde un spațiu extrem de vast cu o varietate a mediilor naturale geografice dispuse: latitudinal (de la ecuator spre poli), altitudinal (de la câmpie la munte), pe componente naturale: acvatic (marin, lacustru, rivier); fito–faunistic (de pădure tropicală, temperată, de foioase, conifere; preerie, stepă, savană, de deșert, de tundră), litologic (relief vulcanic, structural, sculptural, glaciar etc.), ce oferă numeroase resurse turistice.

Polarizarea financiară și economică mondială actuală cuprinde bazine de resurse pentru ecoturism structurate astfel:

țări cu venituri mari (SUA, Canada, Franța, Germania, Marea Britanie) ce pot investi în dezvoltarea ecoturismului, dar și genera un număr extrem de ridicat de ecoturiști;

țări cu venituri medii (Cehia, Polonia, Ungaria, România), care promovează un ecoturism moderat atât ca dotare cât și ca flux;

țări subdezvoltate (țările din Africa, Asia de Sud, Pacificul de Sud), pentru care această alternativă turistică este de multe ori o sursă de supraviețuire, dar care au un mare potențial ecoturistic.

Turismul înregistrează o dinamică în funcție de gama intereselor, ce poate fi grupată pe patru direcții: turiști, firme turistice, comunități locale, mediu.

Turiștii își schimbă opțiunea pentru destinațiile turistice cât și a tipului de turism în funcție de interese, gusturi, elite. În țările dezvoltate, există grupuri de turiști, care se orientează spre destinații neaccesate, creează un curent, o „modă”, iar pentru a satisface noile orientări și a câștiga financiar, firmele investesc în aceste rute. Se creează fluxuri turistice în areale izolate, cu repercusiuni asupra mediului prin marketing nedurabil. Actul turistic rămâne deosebit de important pentru că el îmbogățește calitatea experienței umane.

Firmele turistice sunt dirijate de interesul de a avea un produs integru, atât pentru consumatori cât și pentru producători, prin care își asigură credibilitatea și implicit beneficiile. Pentru a da calitate actului turistic, unele firmele asociază turismul cu protecția mediului (limbajul verde). Ecoturismul oferă pe de o parte un produs natural pentru consumatori, iar pe de altă parte beneficii pentru comunitățile locale, dar și pentru firme. De cele mai multe ori, în special în țările mediu dezvoltate, pentru satisfacerea cererilor de ecoturism s-au creat proiecte de parteneriat între instituțiile neguvernamentale, guvernamentale, comunitățile locale și firmele turistice.

Pentru comunitățile locale, „Agenda 21” prevede ridicarea standardului lor de viață. Ecoturismul se înscrie pe liniile de la Rio, deoarece creează venituri în mediul rural, utilizează și se sprijină pe forța de muncă, infrastructura ca și unele destinații ce aparțin populațiilor locale. Implicarea comunităților are însă condiție de bază – integrarea intereselor economice, cu cele de mediu. Unele proiecte derulate Europa de Est au finanțat indirect ecoturismul (spitale, școli), dar nu s-a creat posibilitatea de autosusținere locală a turismului.

Mediul nu trebuie compromis pentru generațiile următoare, deoarece interesul de bază al acestui sector este păstrarea echilibrului natural, nu numai satisfacția financiară în general de scurtă durată. Degradarea mediului va afecta perspectivele imediate ale comunităților în primul rând și pe termen lung pe cele ale turismului și al dezvoltării în general.

În concluzie, toate segmentele sunt importante, însă trebuie să se țină cont de rolul comunităților locale în luarea deciziilor și în practica derulării turistice, armonizarea intereselor turiștilor, firmelor, comunităților, statelor cu cele de mediu pe termen lung. Necooperarea între cele patru segmente implicate poate conduce la o nereușită sau la deturnarea scopului inițial în favoarea unuia singur (crearea imaginii politice – unele guverne, asimilarea de capital rapid – investitori etc.).

4.3.3. Impactul turismului asupra mediului

Termenul de impact denumește efectul unei acțiuni asupra unui sistem sau a unui element al acestuia. El este utilizat și perceput doar ca un fenomen negativ, însă ecuația trebuie să includă și intervențiile pozitive, necesare atingerii scopului, cel de relaxare, de mărirea veniturilor unui segment comunitar pe baza unei exploatări durabile. După efectele induse în toate componentele naturale ale mediului precum și în cele antropizate, impactul poate fi negativ sau pozitiv.

Impactele pozitive cuprind acele acțiuni care au efecte benefice pentru mediul natural și societatea umană, prin care se refac echilibrele sistemice văzute prin câștiguri sau pierderi diminuate. În general impactele pozitive sunt dorite, deci proiectate.

Impactele negative reprezintă acele acțiuni care produc deranjarea relațiilor om – natură pe termen lung, fără posibilitatea redresării, decât prin investiții mari de timp și resurse. Impactele negative sunt nedorite sau omise din cauza unor interese prioritare pe termen scurt sau necunoscute la momentul proiectării.

Cele mai multe studii privind impactul turismului asupra mediului sunt simple, empirice, problematica necesitând o înțelegere mai profundă, științifică.

În general, analiza impactului cuprinde raportul beneficii / costuri, scopul general fiind de mărirea beneficiilor și reducerea costurilor (Van LierTaylor,1993).

Cauzele impactului turismului asupra mediului sunt multiple. Ele includ în ecuație:

tipul de turism implicat;

caracteristicile comunității din destinația turistică;

educația turistului;

raportul turist – rezident;

tipul de program urmărit de stat;

capacitatea de suport a mediului.

Relațiile între segmentele implicate în actul turistic sunt într-o continuă schimbare, ceea ce modifică în permanență impactul turismului. Impactele pot fi simple sau cumulate. Daca cele simple sunt ușor de identificat și de echilibrat, cele cumulate sunt nocive, deoarece ele pot proveni de la mai multe firme care luate separate nu prezintă pericol.

Efectele impactului turismului depind și de arealul pe care se manifestă: destinația, zonele limitrofe, pe traseele de acces, ca și de tipul de informații, analize. O analiză completă trebuie să cuprindă cel puțin trei aspecte: calitatea mediului, tipul de creștere economică, impactul social, pe termen scurt, mediu, lung, în care să nu lipsească verificarea tipologiei turistice existente, examinarea naturii interacțiunii turist – locuitor și rolul medierii prin impresari turistici, stabilirea monitoringului, evaluarea conceptelor manageriale și de planning.

Impactul turismului montan asupra mediului

Relieful reprezintă suportul de bază al activității turistice prin caracteristicile date de geneză, litologie, dimensiune, fiind cel care conferă particularități de manifestare al peisajului hidrologic, fitologic și a nuanțărilor climatice. Identificarea potențialului turistic al reliefului are în vedere acele particularități ce-i conferă unicitate și atractivitate, exprimate în: altitudine, trepte hipsometrice, tipuri de relief, unicitatea unor puncte deosebite (creste, abrupturi, vârfuri, defilee, peșteri), fragmentarea reliefului.

La nivel mondial, european, turismul montan a înregistrat o dezvoltare spectaculoasă în secolul XX. Valorificarea spațiului montan a avut loc cu predilecție pentru sporturile de iarnă (schi fond, alpin) și a necesitat echiparea cu instalații fie ușoare, fie mai complexe. În Europa, cele mai puternice amenajări au fost înregistrate în Munții Alpi. Munții Carpați au 50 de stațiuni concentrate în Polonia, Slovacia, Cehia, Ucraina, România.

Cererea mare pentru acest segment al pieții turistice a creionat o tendință de dezvoltare a turismului montan pe arealele cu zăpadă circa 6-8 luni pe an, de prelungire a sezonului prin construirea de pârtii artificiale, sau dezvoltarea unor oferte diversificate prin școli pentru sporturile de iarnă, cursuri de alpinism, schi pe iarbă etc.

Problemele induse în mediu de către turismul montan sunt diverse. Pentru cele mai multe arii înalte, principala cauză este legată de fluxurile neorganizate de turiști. Acestea aduc prejudicii cum sunt:

accentuarea eroziunii pe trasee și zonele adiacente;

poluarea cu deșeuri de structură variată;

colectarea (distrugerea) vegetației, rocilor în diverse scopuri;

practicarea vânatului ilegal;

campare etc.

Pentru turismul organizat problemele se pun prin aglomerarea structurilor de cazare, a facilităților de agrement, care creează presiuni cu efecte ireversibile (pârtiile de schi au schimbat microclimatul unor areale din Alpi, stimulând topirea ghețarilor, deșertificarea, pierderi ale biodiversității etc.).

Impactul turismului cultural asupra mediului

Turismul cultural se bazează pe bunuri culturale mobile și imobile, aflate în patrimonial național cultural. Bunurile mobile cuprind obiectele de ceramică, cărți rare, veșminte, de podoabă, monede, ceasuri, colecții filatelice, biologice sau de altă natură, arme etc.. Bunurile imobile reprezintă clădiri, statui, monumente istorice, de artă care corespund curentului perioadei când au fost construite, diferențiate în special după stilul arhitectonic, ergonomie etc.

Patrimoniul cultural național sau al umanității este periclitat de activitățile economice în multe areale cu aglomerări turistice permanente, dar efectele se resimt și în zonele cu aglomerări turistice sezoniere.

Datorită amplasării obiectivelor culturale în arealele urbane, acestea se confruntă cu grave probleme de degradare cauzate de poluare. Cea mai nocivă formă de poluare este pe calea aerului încărcat fie cu CO2. NOx, HCI, SO4 sub formă de gaze, fie cu particule în suspensie sau sedimentabile, care intră în reacție cu vaporii de apă, rezultând acizi care erodează, corodează, oxidează substanțele utilizate în construcții. Poluarea din mediul urban este datorată surselor fixe de emisii – în special platformele industriale și cele mobile – transporturi.

În mediile extravilane, rurale fenomenul de poluare este mai redus, umezeala, insolația, infiltrațiile de apă devin factori majori de degradare. La acestea se adaugă procesele naturale de risc; seisme, inundații, alunecări de teren, torențialitate, vânturi, furtuni ce pot provoca și distrugeri ale patrimoniului cultural.

În ceea ce privește impactul turismului asupra obiectivelor culturale, trebuie subliniat faptul că el se produce atunci când se depășește pragul de exploatare, valorificare în plan turistic. În această categorie sunt incluse:

fluxurile mari de turiști în unele sezoane, la sfârșit de săptămână, cu prilejul unor celebrări;

lipsa de educație a unor turiști sau a unor segmente din comunitatea locală, exprimate în acte de vandalism, incendii, furturi, depunerea de deșeuri etc;

schimbarea tradițiilor prin modernismul adus de turiști;

managementul neadecvat al obiectivelor culturale sau al unităților economice poluante în ceea ce privește mediul.

Păstrarea calității mediului ridică valoarea turistică a unui obiectiv turistic. Privind raportul între interesele dezvoltării turismului și cele de protecția mediului s-au identificat patru situații:

scenariul benefic – benefic se înregistrează atunci când practica afacerilor turistice este identică celei de mediu (ecoturism). Astfel, achiziționarea unor mijloace de transport ecologice va avea ca efect reducerea CO2, a emisiilor sonore, contribuind indirect la menținerea unor ecosisteme, nestresarea turiștilor, mărirea vieții destinației turistice și evident va însemna prosperitatea materială a firmelor turistice implicate. Utilizarea surselor alternative de energie (kerosen, baterii solare etc.) poate conduce la micșorarea presiunii asupra pădurilor, reduce costurile pentru refacerea ecosistemelor, mărind profitul celor implicați în turism prin calitatea serviciilor și păstrarea unui mediu nepoluat.

scenariul câștig – pierdere are loc atunci când se constată câștiguri în mediu și pierderi în industria turistică. Astfel, crearea parcurilor naționale conduce la conservarea mediului, dar de multe ori se pot reduce simțitor veniturile crescătorilor de animale, deoarece suprafețele de pășunat se diminuează și implicit efectivele de animale prin respectarea capacității de suport, proiectată prin managementul ariei protejate. Interzicerea vânatului poate ajuta la revirimentul unor elemente faunistice, care însă printr-o refacere necontrolată periclitează viața localnicilor și turiștilor.

scenariul pierdere – câștig se înregistrează atunci când firmele turistice devin prospere, iar mediul se deteriorează. Aceasta situație este frecvent întâlnită. Turismul dezvoltat astfel a marcat creșteri ale veniturilor firmelor de turism sau ale comunităților locale, dar s-a constatat pierderea diversității ecosistemelor.

scenariul pierdere – pierdere este întâlnit acolo unde presiunea turistică este extrem de mare, beneficiile se dezvoltă exploziv, însă pe o durată redusă de timp din cauza diminuării calității mediului. Un exemplu tipic îl constituie produsul turistic moștenit din anii ’70 – ’80, unde pentru satisfacerea fluxului mare de turiști s-a construit o infrastructură de cazare supradimensionată.

În concluzie, tendințele extreme în ecoturism nu au șansă de reușită, deoarece accentuarea protecției mediului diminuează prin prea multe restricții actul turistic sau dimpotrivă, ignorarea mediului contribuie la dispariția în timp a interesului pentru o destinație. Modelele ecoturistice au nevoie de stabilirea unor priorități în exploatarea resurselor naturale, de aplicarea unor coduri ecomorale, de calificarea unui personal special.