Ecosistemul artificial terestru Gradina Botanică [306382]

CUPRINS

CAPITOLUL I ……………………………………………………………..…………6

Introducere ……………………………………………………………………………6

Scurt istoric al cercetării ……………………………………………………..….……7

Omul și plantele medicinale ……………………………………………………….…8

CAPITOLUL II …………………………………………………………………..……11

Modurile de preparare “domestice” …………………………………………………11

Metode și materiale de lucru ………………………………..…………………..……17

CAPITOLUL III ………………………………………………………………………20

[anonimizat]………………………………………………………………………………………………………….20

1. Valeriana officinalis (odolean sau valeriană) ……………………………………20

2. Acorus calamus (obligeana) ……………………………………………….…… 27

3. Taraxacum officinale (păpădie) ………………………………………………… 31

4. Plantago (pătlagină) ……………………………………………………..……… 36

5. Matricaria recutita (mușețel) …………………………………………….……… 41

6. Hypericumperforatum (sunătoarea) …………………………………………………… 46

7. Mentha Piperita (menta) ………………………………………………………… 50

8. Calendula oficinalis (gălbenele) ………………………………………………… 56

9. Quercus robur (stejarul) …………………………………………………..…… 66

10. Tillia (teiul) …………………………………………………..………………… 74

CAPITOLUL IV ……………………………………………………………………… 83

Aplicarea rezultatelor cercetării în activitatea didactică ……………………..……… 83

Lecția modernă de biologie ……………………………………………………..… 84

Clasa de elevi ca grup social …………………………………………………….… 85

Metode si tehnici moderne de învățământ ………………………………………… 87

Metoda observației ………………………………………………………………… 88

Metoda demonstrației ……………………………………………………………… 89

Lucrarea de laborator ……………………………………………………….……… 92

Starbursting (Explozia stelară) …………………………………………….…… 105

Fierăstrăul ……………………………………………………………………… 106

Excursia didactică ……………………………………………………………… 108

Etapele organizării unei excursii didactice ………………………………….…. 109

Pregătirea teoretică a excursiei ………………………………………………… 109

Etapa a doua – desfășurarea excursiei școlare …………..……………………… 109

A [anonimizat] ……….……… 110

Proiecte de lecție ………………………………………………………………… 115

Anexe …………………………………………………………………………… 130

Concluzii ………………………………………………………………………… 144

Bibliografie ……………………………………………………………………… 146

CAPITOLUL I

Introducere

Aceasta lucrare a fost concepută în scopul documentării și fixării cunoștințelor de către elevii de gimnaziu cu privire la structura organelor vegetative a [anonimizat].

Documentarea științifică a [anonimizat]-farmaceutică și medicină naturistă tradițională aplicate corespunzător nivelului elevilor de gimnaziu.

Botanica farmaceutică este o ramură aplicativă a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], nu a putut si nu va putea înlătura plantele medicinale din arsenalul terapeutic, acțiunile farmaco-dinamice a numeroase principii active vegetale neputând fi încă reproduse de substantele de sinteză. Pe de altă parte numărul bolnavilor care acceptă cu multă încredere medicamentul natural este în continuă creștere. Totodată, materia primă vegetală este mai accesibilă, iar medicamentele vegetale cele mai active, extractele, se obțin prin tehnici simple și cu efort financiar mult mai scăzut față de cel practicat pentru substanțele de sinteză.

În China, Coreea, predomina medicina traditionala, care poartă amprenta experienței acumulata în milenii de practica și peste 80% din populatie aplică fitoterapia cu foarte bune rezultate, alaturi de alte produse naturale.

În țara noastră dintre cele 3700 de specii vegetale sunt folosite peste 850 de plante medicinale, dintre care numai aproximativ 200 sunt studiate din punct de vedere chimio-farmaceutic. Acest fapt conduce la necesitatea continuării cercetărilor in scopul valorificării cat mai multor specii vegetale.

În timpurile străvechi, lecuitorii, moșteneau experiența înaintașilor lor, o îmbogățeau cu propriile lor descoperiri și transmiteau, la rindul lor urmașilor, cunoștințe referitoare la plantele binefăcătoare și la virtuțile lor, pe care noi astăzi le numim principii active.

Farmacologia știința care studiază originea, proprietatile, compoziția și acțiunea medicamentelor și diversele terapii.

Flora spontană se alfă la indemina oricui, fapt ce ridică probleme foarte serioase, incepind chiar cu recoltarea plantelor. Fără a avea cunoștintele necesare, recoltarea plantelor implică numeroase riscuri. Spre a evita însă erorile este bine ca plantele medicinale să fie procurate de la unități specializate: farmacii, magazine Plafar etc.

Scurt istoric al cercetării

Știință a naturii, biologia (gr.bios=viata; logos=discurs, cuvântare), studiază viețuitoarele, plantele si animalele – modul cum iau naștere, cum se dezvoltă și cum evoluează în functie de factorii externi și interni.

Din această știință a naturii s-au desprins două ramuri fundamentale: botanica (gr.botane=iarbă) – știința despre plante, și zoologia (gr.zoon =animal) – știința despre animale.

Botanica este știința biologică care studiază plantele, începand cu primele forme de organizare a materiei vegetale vii și până la cele mai evoluate forme de diferențiere a ei, plantele superioare.

Dintre ramurile botanicii cu caracter aplicativ se pot mentiona:

Botanica silvica sau Dendrologia (gr. dendron = arbore) studiază plantele arborescente cultivate și spontane.

Botanica agricolă sau Agrabotanica studiază plantele agricole, la rândul ei cuprinzand mai multe ramuri aplicative: Fitotehnica, Viticultura, Legumicultura, Horticultur , Fitopatologie ș.a.

Botanica farmaceutică face obiectul acestei lucrări este o ramură a Botanicii generale și care are ca obiect studiul plantelor medicinale. Ea s-a desprins din noțiunea de Materia medica, care figura in toate școlile și facultățile de medicină și farmacie din Europa, până la începutul secolului al XX.

La Școala mică de chirurgie de la Mihai Vodă sau Școala lui Davila, in anul școlar 1855-1856 este predată Materia medica și Herborizatia. Disciplina aceasta cuprinde cunoștințe despre medicamentele cele mai trebuincioase și numeroase date despre plantele medicinale.

În anul școlar următor este predată Materia medica și arta d'a formula, acordându-se o importanță deosebită formulării și preparării medicamentelor.

Numeroasele și variatele cunoștințe biologice acumulate, diversifică Materia medica, apar mai multe discipline biologice, printre care și Botanica.

În anul 1857, ia ființă Școala Națională de Medicină și Farmacie .

În anul 1860, se creează Grădina Botanică din București cu contribuția esențială a medicului Carol Davila, în programul acestei școli figurează și cursul de Botanică.

În anul 1869 se înființează Școala Superioară de Farmacie de pe langa Facultatea de Medicina din Bucuresti. Aici se preda Botanica medicala pana in anul 1923, cand aceasta disciplina devine Botanică generală și Sistematica vegetală și mai târziu, Botanică farmaceutică.

Omul și plantele medicinale

Plantele medicinale – una din cele mai importante preocupări ale omului de la inceputul existențel sale.

În decrsul timpului omul a observat că anumite plante puse pe răni alinau durerea, iar altele consumate vindecau unele boli.

În China. reventul (rabarbură) se intrebuința cu 5000 de ani in urmă ca purgativ, fără să se cunoască principiile sale active care-i dau acțiunea purgativ[, iar Ephedra (cîrcel) in tratamentul astmei, deși principiul său activ, efedrina, a fost descoperit mult mai tîrziu.

Egiptenii cunoșteau și întrebuințau ricinul. pelinul, șofranul etc., iar grecii și romanii au dezvoltat mult cunoștințele asupra plantelor medicinale. cunoștințe ce au dominat tot evul mediu.

În Africa, populația băștinașă întrebuința, din cele mai vechi timpuri, semințele de colaj, ca stimulent în oboseală și surmenaj, efect datorat cofeinei ce se găsește în aceste semințe.

Întrebuințarea plantelor medicinale în vechime a fost asociată de multe ori cu manifestări mistice (farmece și descîntece), crezându-se că acestea imprimă plantelor proprietățile tămăduitoare.

În 1527, Paracelsus arată că numai o mică parte din plantă este activă (1 g la 20 kg plantă), ceea ce aduce noțiunea de principii active din epoca noastră. Ulterior, oamenii de știință au întreprins numeroase și laborioase cercetări pentru izolarea principiilor active din plante.

Astăzi se acordă o mare atentie plantelor medicinale deoarece folosirea lor sub formă de ceaiuri medicinale se face în urma unor indelungate cercetări și studii științifice. care au dovedit printre altele că plantele au o compozitie chimică complexă ce nu poate fi reprodusă prin metoda de laborator.

Extractul apos preparat din Folium Menfhae (frunze de mentă) are o acțiune asupra aparatului hepato-biliar, de două ori mai mare decit uleiul volatil izolat din frunzele de mentă sau mentholul izolat din acesta. Extractul apos obținut din frunzele de mentă, dacă este lipsit de uleiul volatil, care se poate pierde printr-o încălzire necorespunzătoare, este aproape inactiv.

Deci, putem afirma că principiile active izolate industrial din plante, în multe cazuri nu au aceeași intensitate de acțiune ca produsul vegetal ca atare folosit sub formă de ceai medicinal.

În mod curent, prin ceaiuri medicinale se înțelege un amestec de plante sau părți de plante, combinate în diferite proporții pentru a obține un efect terapeutic: vindecarea sau ameliorarea bolii.

Forme de administrare, mai cunoscute, a plantelor sunt: infuzia, decoctul, extractul sau maceratul.

Rețetele de ceai trebuie să cuprindă indicația de folosire și preparare, fiindcă ceaiul medicinal constituie extragerea principiilor active din plante, trebuie indicat dacă plantele se fierb și cit timp trebuie să dureze aceasta, se opăresc, ori printr-o extracție la rece.

Modurile de preparare “domestice”

Pantele se folosesc proaspete sau uscate

Infuziile

0 infuzie se obține turnând apă clocotită peste plantă sau partea de plantă de utilizat, se lasă să infuzeze între 5 și 10 minute, după caz. Infuziiie se realizează din plante: flori, frunze, muguri și uneori semințe. Se recomandă pregătirea zilnică.

Decocturile

Se realizează cu vegetale ale căror principii active sunt mai puțin volatile, și care necesită un mod de extragere mai puternic decât infuzia: scoarță, lemn, rădăcini, anumite semințe. Transformate în bucăți mici, elementele plantei sunt introduse în apa fierbinte, se lasă pe foc între 10 și 30 de minute, apoi se strecoară și se bea lichidul rezultat. Decocturile se pot consuma reci sau calde. Se recomandă să se realizeze dimineața cantitatea necesară pentru toată ziua și să se depoziteze la frigider.

Maceratele

Macerarea constă în a supune planta pudră sau mărunțită, vreme de mai multe ore sau zile, acțiunii unui lichid rece (vin, alcool sau apă); alegerea lichidului poate fi dată de gust sau de efectul dorit: stimulant, fortifiant etc. Lichidul este apoi strecurat si eventual indulcit. Maceratele se consumă reci. Pot fi păstrate la rece cel mult 3 luni, într-o sticlă bine închisă.

Siropurile

Siropul se obține prin fierberea zahărului cu o infuzie sau un decoct, în părți egale. Se fierbe la foc mic pentru a evita caramelizarea si se amestecă regulat cu o lingură din lemn, până ce capătă o consistență siropoasă. După răcire se toarnă în sticlă, se inchide ermetic. Siropurile se păstrează 6 luni, la adăpost de lumină și căldură. Înainte de utilizare se agită bine sticla, pentru ca zahărul și principiile active să se amestece.

Unguentele și cremele

Unguentele sunt preparate de uz extern, destinate aplicării pe piele, mucoase sau țesuturi lezate. Se obțin dintr-un corp gras (vaselină, ulei vegetal sau parafină) in care se dizolvă componente active ale vegetalelor. Durata lor medie de păstrare este de 3 luni, la adăpost de iumină și căldură.

Cremele au o textură mai fină și asociază o bază emulsifiantă (un amestec de apă și un corp gras) cu o tinctură sau un ulei esențial

Cataplasmele și plasturii

Cea mai eficientă este o aplicare directă pe piele. O plantă proaspătă, zdrobită și pusă pe o pânză, pe locul bolnav. Se poate fierbe planta proaspătă, mărunțită, să filtrați apa in exces, aplicată caldă, ca și cataplasmă. Plasturii sunt realizați de farmaciști și specialiștii in plante. Timpul de aplicare este de aproximativ 2 ore și depinde de ameliorarea simptomelor.

Lotiunile

Loțiunile sunt amestecuri pe bază de apă și plante (infuzie, decoct sau tinctură diluată), cărora li se adaugă uneori câteva picături de ulei esențial. Se folosesc în frecție, masaj sau comprese aplicate pe piele. Se păstrează cel mult 48 ore in recipiente sterilizate la frigider. Compresele se schimbă după fiecare utilizare

Uscarea

Plantele se taie mărunt și sunt puse la uscat. Se pe hârtie netipărită și se usucă la umbră sau în încăperi aerisite și călduroase. Pentru rădăcini, scoarțe sau porțiuni foarte zemoase ale plantelor este adesea indicată o uscare cu căldură artificială.

Extract rece: Unele plante medicinale, de exemplu obligeana, n-are voie să fie opărită, întrucît și-ar pierde forta curativă prin acțiunea căldurii. Un astfel de ceai se obține prin extract rece (numit și macerat). Plantele în se lasă în apă rece la macerat 8-12 ore, apoi maceratul se incălzește doar ușor. Amestecul de extract rece cu infuzie este considerat cel mai bun mod de utilizare a plantelor medicinale: Plantele se lasă peste noapte la rece, în jumătate din cantitatea de apă indicată, iar dimineața se strecoară. Plantele rămase se opăresc acum cu cealaită jumătate a cantității de apă (fierbinte) și se strecoară din nou. Se amestecă extractul rece (maceratul) și infuzia. Prin această preparare a ceaiului se obțin substanțele active care sînt solubile fie numai în apa rece, fie numai în cea fierbinte.

Sucul proaspăt

Sucurile proaspăt se obține cu ajutorul storcătorului electric de uz casnic care mărunțește plantele, presindu-le în același timp. Sucurile ar trebui făcute proaspăt în fiecare zi. Dacă sunt introduse în sticluțe și bine astupate, pot ține cîteva luni la frigider.

Terciul de plante

Tulpinile și frunzele se zdrobesc pe un fund de lemn cu ajutorul unui sucitor de tăiței pînă se formează un terci. Acesta se întinde pe o pînză care se aplică pe porțiunea bolnavă, se leagă cu o bucată de cîrpă și se menține cald. Această compresă cu terci se poate păstra și peste noapte.

Coompresele cu aburi din plante

Se fierbe apă într-o oală, se pun deasupra plante proaspete sau uscate într-o sită și se acoperă. După un timp se iau plantele, se pun într-o pînză cu țesătura rară și se aplică pe locul suferind. Totul este acoperit si legat strîns. Compresele sînt lăsate timp de 2 ore sau chiar peste noapte.

Baile de plante

Baie completă: Plantele sînt puse la macerat în apă rece. Pentru o baie este nevoie de un vas aprox 5 litri plin cu plante proaspete sau de 200 grame de plante uscate. A doua zi, cantitatea respectivă este încălzită, iar extractul este turnat în apa de baie. Inima trebuie să stea în afara apei. Să nu vă ștergeți după baie, ci să vă băgați în pat în halat sau prosop de baie ca să transpirati timp de 1 oră.

Baie de șezut: Pentru o baie de șezut se iau numai 1/2 vas de plante proaspete sau aproximativ 100 grame de plante uscate și se procedează ca la baia completă. Apa trebuie să ajungă pînă deasupra rinichilor. Trebuie respectate indicațiile de la fiecare plantă în parte.

Compresele cu ierburi (compresele cu bitter suedez)

Se umezește cu bitter suedez o bucată de vată si se aplică pe porțiunea bolnavă, care a fost unsă înainte în mod obligatoriu cu untură de porc sau pomadă de filimică, pentru ca alcoolul să nu tragă grăsimea din piele. Se leagă o cîrpă caldă. Se lasă compresa să acționeze 2-4 ore în funcție de boală sau de modul în care este suportată. După îndepărtarea ei, pielea se pudrează, iar dacă apar totuși iritări ale pielii atunci compresele trebuie folosite timp mai scurt.

CAPITOLUL II

Modurile de preparare “domestice”

Pantele se folosesc proaspete sau uscate

Infuziile

0 infuzie se obține turnând apă clocotită peste plantă sau partea de plantă de utilizat, se lasă să infuzeze între 5 și 10 minute, după caz. Infuziiie se realizează din plante: flori, frunze, muguri și uneori semințe. Se recomandă pregătirea zilnică.

Decocturile

Se realizează cu vegetale ale căror principii active sunt mai puțin volatile, și care necesită un mod de extragere mai puternic decât infuzia: scoarță, lemn, rădăcini, anumite semințe. Transformate în bucăți mici, elementele plantei sunt introduse în apa fierbinte, se lasă pe foc între 10 și 30 de minute, apoi se strecoară și se bea lichidul rezultat. Decocturile se pot consuma reci sau calde. Se recomandă să se realizeze dimineața cantitatea necesară pentru toată ziua și să se depoziteze la frigider.

Maceratele

Macerarea constă în a supune planta pudră sau mărunțită, vreme de mai multe ore sau zile, acțiunii unui lichid rece (vin, alcool sau apă); alegerea lichidului poate fi dată de gust sau de efectul dorit: stimulant, fortifiant etc. Lichidul este apoi strecurat si eventual indulcit. Maceratele se consumă reci. Pot fi păstrate la rece cel mult 3 luni, într-o sticlă bine închisă.

Siropurile

Siropul se obține prin fierberea zahărului cu o infuzie sau un decoct, în părți egale. Se fierbe la foc mic pentru a evita caramelizarea si se amestecă regulat cu o lingură din lemn, până ce capătă o consistență siropoasă. După răcire se toarnă în sticlă, se inchide ermetic. Siropurile se păstrează 6 luni, la adăpost de lumină și căldură. Înainte de utilizare se agită bine sticla, pentru ca zahărul și principiile active să se amestece.

Unguentele și cremele

Unguentele sunt preparate de uz extern, destinate aplicării pe piele, mucoase sau țesuturi lezate. Se obțin dintr-un corp gras (vaselină, ulei vegetal sau parafină) in care se dizolvă componente active ale vegetalelor. Durata lor medie de păstrare este de 3 luni, la adăpost de iumină și căldură.

Cremele au o textură mai fină și asociază o bază emulsifiantă (un amestec de apă și un corp gras) cu o tinctură sau un ulei esențial

Cataplasmele și plasturii

Cea mai eficientă este o aplicare directă pe piele. O plantă proaspătă, zdrobită și pusă pe o pânză, pe locul bolnav. Se poate fierbe planta proaspătă, mărunțită, să filtrați apa in exces, aplicată caldă, ca și cataplasmă. Plasturii sunt realizați de farmaciști și specialiștii in plante. Timpul de aplicare este de aproximativ 2 ore și depinde de ameliorarea simptomelor.

Lotiunile

Loțiunile sunt amestecuri pe bază de apă și plante (infuzie, decoct sau tinctură diluată), cărora li se adaugă uneori câteva picături de ulei esențial. Se folosesc în frecție, masaj sau comprese aplicate pe piele. Se păstrează cel mult 48 ore in recipiente sterilizate la frigider. Compresele se schimbă după fiecare utilizare

Uscarea

Plantele se taie mărunt și sunt puse la uscat. Se pe hârtie netipărită și se usucă la umbră sau în încăperi aerisite și călduroase. Pentru rădăcini, scoarțe sau porțiuni foarte zemoase ale plantelor este adesea indicată o uscare cu căldură artificială.

Extract rece: Unele plante medicinale, de exemplu obligeana, n-are voie să fie opărită, întrucît și-ar pierde forta curativă prin acțiunea căldurii. Un astfel de ceai se obține prin extract rece (numit și macerat). Plantele în se lasă în apă rece la macerat 8-12 ore, apoi maceratul se incălzește doar ușor. Amestecul de extract rece cu infuzie este considerat cel mai bun mod de utilizare a plantelor medicinale: Plantele se lasă peste noapte la rece, în jumătate din cantitatea de apă indicată, iar dimineața se strecoară. Plantele rămase se opăresc acum cu cealaită jumătate a cantității de apă (fierbinte) și se strecoară din nou. Se amestecă extractul rece (maceratul) și infuzia. Prin această preparare a ceaiului se obțin substanțele active care sînt solubile fie numai în apa rece, fie numai în cea fierbinte.

Sucul proaspăt

Sucurile proaspăt se obține cu ajutorul storcătorului electric de uz casnic care mărunțește plantele, presindu-le în același timp. Sucurile ar trebui făcute proaspăt în fiecare zi. Dacă sunt introduse în sticluțe și bine astupate, pot ține cîteva luni la frigider.

Terciul de plante

Tulpinile și frunzele se zdrobesc pe un fund de lemn cu ajutorul unui sucitor de tăiței pînă se formează un terci. Acesta se întinde pe o pînză care se aplică pe porțiunea bolnavă, se leagă cu o bucată de cîrpă și se menține cald. Această compresă cu terci se poate păstra și peste noapte.

Coompresele cu aburi din plante

Se fierbe apă într-o oală, se pun deasupra plante proaspete sau uscate într-o sită și se acoperă. După un timp se iau plantele, se pun într-o pînză cu țesătura rară și se aplică pe locul suferind. Totul este acoperit si legat strîns. Compresele sînt lăsate timp de 2 ore sau chiar peste noapte.

Baile de plante

Baie completă: Plantele sînt puse la macerat în apă rece. Pentru o baie este nevoie de un vas aprox 5 litri plin cu plante proaspete sau de 200 grame de plante uscate. A doua zi, cantitatea respectivă este încălzită, iar extractul este turnat în apa de baie. Inima trebuie să stea în afara apei. Să nu vă ștergeți după baie, ci să vă băgați în pat în halat sau prosop de baie ca să transpirati timp de 1 oră.

Baie de șezut: Pentru o baie de șezut se iau numai 1/2 vas de plante proaspete sau aproximativ 100 grame de plante uscate și se procedează ca la baia completă. Apa trebuie să ajungă pînă deasupra rinichilor. Trebuie respectate indicațiile de la fiecare plantă în parte.

Compresele cu ierburi (compresele cu bitter suedez)

Se umezește cu bitter suedez o bucată de vată si se aplică pe porțiunea bolnavă, care a fost unsă înainte în mod obligatoriu cu untură de porc sau pomadă de filimică, pentru ca alcoolul să nu tragă grăsimea din piele. Se leagă o cîrpă caldă. Se lasă compresa să acționeze 2-4 ore în funcție de boală sau de modul în care este suportată. După îndepărtarea ei, pielea se pudrează, iar dacă apar totuși iritări ale pielii atunci compresele trebuie folosite timp mai scurt.

Metode și materiale de lucru

Îmbinând tradiționalul cu modernul în realizarea acestei lucrari, ca în toate domeniile științei despre naturăce presupun o cercetare în morfologia și anatomia plantelor am folosit mai multe metode de cecetare: observația, explicația, demonstrația, experimentul de laborator, problematizarea, modelarea, ca și metode tradiționale de bază în realiazrea unei cercetări, iar pentru obținerea unei documnetari și explicații cat mai certe am completat cu metode moderne interactive: metoda explozia stelară, metoda fierăstrăului, metoda priectului.

Pentru întregirea observației am folosit lupa, iar în notarea observațiilor: caiete, creioane, pixuri, etichete.

Prin experiențe se poate reproduce în condiții diferite fenomenul observant.

Experimental de laborator se realizează cu ajutorul instrumentelor optice de mărire: lupă, microscop, lamă, lamelă.

În scopul realizării modelării am folosit materiale biodegradabile ca: ață, hârtie, paie, aracet, carton, burete; material plastic de diferite mărimi, acuarele, gips, zăpadă artificială, fire electrice.

În realizarea proiectelor, ierbarelor și machetelor: determinatoare, presă, busolă, termometru de sol, ruletă, enemometru, pungi de plastic și hârtie, preparate farmaceutice, carton, atlase botanice și zoologice, morițti de vânt.

Principalele părți componente ale unui microscop optic sunt:

Ocularul

Turelă rotativă

Lentile obiectiv

Butoane de reglaj

Reglaj grosier

Reglaj fin

Platformă

Iluminator sau oglindă

Diafragma și condensorul

Cleme de poziționare

Microscopul optic, element de bază în realizarea cerecetării

Construcție

Lentila (convexă sau concavă) reprezintă elementul de bază al tuturor instrumentelor optice. Această bucată de sticlă sau de mase plastice, cu suprafețele curbate, modifică traiectoria razelor de lumină care o traversează. Lentila redirecționează razele de lumină, venind de la obiect și formând o imagine.

Cel mai simplu microscop este format din două lentile convexe suprapuse, ocular și obiectiv. Obiectul care trebuie observat este puternic iluminat și privit din transparență. Lentila convexă a obiectivului produce o imagine a obiectului, care este la rândul ei mărită de lentila convexă a ocularului. Cele două lentile își însumează puterile de mărire, ceea ce produce în final o imagine foarte mărită a obiectului respectiv.

Pentru ca imaginea rezultată să fie corectă trebuie efectuate câteva reglaje:

Lupa element de bază în realizarea unei observații corecte

O lupă este un instrument optic format dintr-o lentilă convergentă sau dintr-un ansamblu convergent de lentile, fixate într-o montură, care, așezat în fața unui obiect, dă o imagine mărită a acestuia, permițând examinarea unor obiecte de foarte mici dimensiuni

CAPITOLUL III

STRUCTURA ORGANELOR VEGETALE LA PLANTELE CU ACȚIUNE FARMACO-DINAMICĂ DIN ZONA OLTENIEI

1. Valeriana officinalis (odolean sau valeriană)

Este o plantă perenă ce face parte din ordinul Dipsacales, familia Valerianaceae. Este o plantă ierboasă, înaltă de un metru-un metru și jumătate, care crește spontan în locurile umede și nisipoase, cu pământ afânat, din zonele de deal și de munte. Are florile de un roz palid, cu un miros slab, dulceag, la fel ca și frunzele. Rădăcina este puternică și bine dezvoltată (în ea sunt depozitate peste iarnă substanțele de rezervă), având mirosul specific de valeriană: dulceag-înțepător și destul de neplăcut, ușor emetic (vomitiv). Pentru terapie, se folosește rădăcina recoltată primăvara, foarte devreme, sau la sfârșitul toamnei.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: rizom si rădăcină

Fig 1. Valeriana officinalis (după S. Anton)

Tulpina este fistuloasă, striată longitudinal, erectă, neramificată sau ramificată spre vârf, apare, de regulă, în al doilea an de viață.

Frunzele opuse, penat-sectate, sunt alcătuite din 5-11 perechi de lobi lanceolați, dințați și dispuși neregulat, de o parte și alta a nervurii mediane.

Florile, grupate în inflorescențe cimoase, sunt alcătuite din caliciu reprezentat de 10-15 lobi înguști, triunghiulari, pubescenți, răsuciți în interior, corola gamopetală, tubuloasă, infundibuliforrnă, zigomorfă, cu 5 lobi inegali, spre bază lateral dilatată, androceul alcătuit din 3 stamine, 2 externe sudate de tubul corolei și gineeul, inițial, tricarpelar și trilocular, cu stigmat tri-lobat, iar lamaturitate numai o carpelă fiind fertilă.

Fructul este o achenă, la vârf, însoțită de un papus provenit din caliciu.

Sămânța este exalbuminată.

Produsul vegetal medicinal, Valerianae rhizoma cum radicibus, rizomul și rădăcinile plantei, după recoltare, provine, în general, din culturi, sămânță. Conține ulei volatil, valeopotriați, alcaloizi actinidici etc. Are acțiune sedativă, tranchilizantă, spasmolitică, hipotensivă, anticonvulsivantă. Sub formă de ceaiuri, tincturi, extracte, preparate farmaceutice (ex. Extraveral) se utilizează în insomnii, nevroze cardiace, tulburări de menopauză, tensiune nervoasă.

După originea și funcțiile lor, rădăcinile sunt: normale (embrionare), adventitive și metamorfozate:

Rădăcinile adventitive. Sunt rădăcinile care apar pe: tulpini, rizomi, bulbi, stoloni, frunze. Nu provin din radicula embrionului și nu se dezvoltă pe rădăcini. Au origine endogenă, în țesuturi embrionare sau definitive. Prezintă aceiași morfologie, structură și funcție ca rădăcinile normale. Formarea rădăcinilor adventitive are o mare importanță în practica agricolă, pomicolă, silvicolă, viticolă și floricolă.

Vârful unei rădăcìni tinere (rădăcina normală, rădăcina adventivă și radicelele) este alcătuit din cinci regiuni: piloriza, vârful vegetativ, regiunea netedă, regiunea piliferă șì regiunea aspră.

Fig. 2 Morfologia vârfului de rădăcină: 1-caliptră; 2-vârfulvegetativ; 3-regiunea netedă; 4-regiunea piliferă; 5-regiunea rugoasă.(după I. Morariu)

Piloriza (scufia sau caliptra) este tesutul de protecție al vârfului vegetativ, de culoare cafenie, in formă de degetar. Ea ímbracă vârful vegetativ, fiind un țesut pluristratificat alcătuit din celule parenchimatice, în parte suberificate, ce facilitează pătrunderea in sol a rădăcinii prin ruperea succesivă a membranelor primului ei rând de celule; sucul celular eliberat umezește solul si ajută la înaintarea rădăciniì

Vârful vegetatìv (conul vegetativ) lung de 2-3 mm, este format din grupuri de celule inițiale și din meristemele priordial și primar. Această zonă este de intensă divizíune celulară.

Regiunea netedă este zona de creștere în lungime a rădăcinii. Ea urmează imedìat după conul vegetativ și are lungime de 2-10 mm. Aici celulele nu se mai divid, dar se maturizează, mărindu-și de 2-3 ori lungimea și permițând avansarea în pământ a rădăcinii. Această zonă este alcătuită numai din celule mature, alungite, cu o vacuolă mare, centrală si nucleu dispus parietal.

Regiunea netedă își menține constantă lungimea prin faptul că, pe măsură ce noi celule maristematice provenite din vârful vegetativ se alungesc, în partea opusă, corespunzătoare regiunii pilifere, celulele încep să se diferențieze formând țesuturi definitive.

Regiunea piliferă este partea cea mai importantă a rădăcinii, de care depinde rolul absorbant, specific acesteia. Lungimea zoneì variază de la câțiva milimetri până la 10-30 cm, în functie de specie.

Regiunea piliferă este zona de specializare a celulelor unde apar tesuturile definitive primare: rizoderma, scoarta și cilindrul central, prin diferentierea treptată a celulelor din regiunea netedă, care ii precede. Lntreaga regiune piliferă este alcătuită numai din tesuturi definitive, primare.

Rizoderma lepiblemul) este tesutul extern alcătuit dintr-un strat de celule, majoritatea transformate in perișori absorbanti (sugători).

Perișorii absorbanti au peretii foarte subtiri, necutinìzati, cu nucleul in vârful celulei, inconjurat de citoplasmă abundentă. ln centrul părului se află o vacuolă mare, bogată in suc vacuolar concentrat.

Forma perilor sugători variază in functie de mediul in care se dezvoltă planta: pot fi cilindrici, turtiti, pe alocuri dilatati și foarte rar ramificati.

Perìșorii sugători se formează atât pe rădăcina principală, cât și pe radicele, suprafata de absorbtie ajungând de zeci si sute de metri pătrati.

Numărul perișoriIor absorbanti variază intre 200 și 500/mmz.

Perișorii sugători se maturìzeazå in circa 2 zile și mor după 10-20 zile, mai rar, viata lor este mai.

Perii absorbanti se formează pe rădăcinile adventive și pe rizomi.

Regiunea aspră este zona care se întinde deasupra regiunii perișorilor absorbanți, pe o lungime care variază cu specia.

Perisorii absorbanți care au căzut lasă cicatrice rugoase, iar exoderma suberificată, de culoare galben-brună care înlocuiește rizoderma este și ea tot aspră, de aceea această zonă poartă această denumìre.

Structura primară a rădăcinii este reprezentată de ansamblul de țesuturi care au luat naștere din meristemele primare. Pe o secțiune transversală efectuată la nivelul regiunii perilor absorbanți, acestea se dispun, de la exterior spre interior, în trei zone concentrice: rizoderma, scoarța și cilindrul central.

Fig. 3 Secțiune transversală prin rădăcina de Valeriana officinalis cu structură primară: 1-períșori absorbanți; 2-rizoderma; 3-exoderma; 4-parenchim cortical; 5-endoderma; 6-periciclu; 7-fascicul liberian; 8- fascicul lemnos.(după Baillon).

Rizoderma ( epiblema) se află la exteriorul rădăcinii. Este formată dintr un singur strat de celule parenchimatice, vii, cu pereții subțiri, celulozici, strâns legate intre ele. Deasupra regiunii aspre ea se dezorganizează, și dispare, fiind înlocuită de exodermă, primul strat al scoarței.

Scoarța (parenchimul cortical) este zona celulară situată între rizodermă și cilindrul central. La majoritatea plantelor, scoarța se diferențiază în trei subzone: exoderma, scoarța mijlocie și endoderma.

Exoderma este formată din 2-4 straturi de celule cu pereții îngroșați cu suberină făcând ca ea să fie imperrneabilă pentru apă și gaze, având astfel rol protector.

Scoarța mijlocie (parenchimul cortical propriu-zis) este cea mai mare subzonă a scoarței. Este formată din celule parenchimatice, vii, cu pereții subțiri și celulozici. Între celule se află spații intercelulare iar în celule se pot acumula substanțe de rezervă.

Endoderma, cea mai profundă subzonă a scoarței, este alcătuită, în secțiune transversală, dintr un șir de celule egale, mai mult sau mai puțin pătratice, strâns unite intre ele, cu pereții parțial lignificați sau suberizați, formând un fel de inel.

Celulele endodermei rădăcinilor, în special, de la plantele dicotiledonate, pe pereții radiari, inferiori și superiori, în regiunea mediană, sunt prevăzute cu pliuri suberificate care înconjoară celula formând banda lui Caspary care aderă strâns de banda celulei vecine. Pe secțiune transversală, benzile celor două celule vecine apar ca niște îngroșeri lenticulare pe pereții radiari dintre celule, separate de lamela mijlocie, fiind numite punctele lui Caspary. Se consideră că ingroșerile Caspary ar avea rol in dirijarea substanțelor absorbite de rădăcină, în sens radiar, către cilindrul central.

La monocotiledonate, endoderma are celulele cu pereții laterali și mtemi suberificați iar cei externi răman subțiri și celulozici astfel că, în secțiune, celulele apar în formă de „U“ sau potcoavă. Celulele endoderrnice din dreptul fasciculelor lemnoase rămân cu pereții subțiri și se numesc celule de pasaj, prin ele circulă apa și sărurile minerale către vasele lemnoase. La plantele la care lipsesc „e lulele de pasaj, pereții celulari ai endodermei prezintă numeroase punctuațiuni care mediază circulația sevei brute.

Cilindrul central (stelul) ocupa centrul radacinii si este format din : periciclu, fascicule de vase luminoase, fascicule de vase liberiene, dispuse alternativ, maduva si razele medulare. Fascicolele luminoase si cele liberieneformeaza țesutul conducator.

Fasciculele lemnoase (xilemul) sunt dispuse radiar și alternează cu fasciculele liberiene. La radăcinile tinere ele sunt alcătuite, exclusiv, din vase lemnoase. Dezvoltarea fasciculelor lemnoase se face centripet (exarh). Primele vase lemnoase (protoxilemul) iau naștere langa periciclu. Sunt stramte, inelate medulare și spiralate. Mai tarziu, spre centrul rădăcinii, se formează vase reprezentate de trahei reticulate, scalariforme și punctate (metaxilemul), de obicei, mai largi decat cele care alcătuiesc protoxilemul.

Există și cazul cand fasciculele lemnoase se dezvoltă centrifug (endarh), la unele monocotiledonate. In afară de vasele lemnoase, traheide și trahei la gimnosperme și trahei, numai la angiosperme, fasciculele lemnoase mai conțin deseori și parenchim lemnos.

Fasciculele liberiene (floemul) sunt separate de cele lemnoase prin razele medulare. Ca și cele lemnoase se dezvolta in sens centripet, protofloemul ia naștere in imediata apropiere a periciclului iar metafloemul, format din elemente mai tinere, se dezvoltă spre centrul tulpinii. In componența fasciculelor liberiene, intră tuburile ciuruite, celulele anexe (numai la angiospenne) și parenchimul liberian.

Numărul fasciculelor liberiene și lemnoase variază mult de la o specie la alta dar intotdeauna numărul fasciculelor lemnoase este egal cu cel al fasciculelor liberiene.

După numărul de fascicule lemnoase, structura rădăcinii esteă fascicule lemnoase (azele medulare sunt constituite din celule parenchimatice situate intre fasciculele de țesut conductor lemnos și fasciculele de țesut conducător liberian. Pereții acestor celule pot ramâne celulozici sau se pot lignifica.

Măduva este țesutul parenchimatic care ocupă partea centrală a cilindrului central, deci a rădăcinii.Aceasta planta prezintă structură distelică,fiecare stel având o endodermă proprie. radicelele și rădăcinile adventitive au întotdeauna origine endogenă, în celulele periciclului, fapt pentru care periciclul mai poartă denumirea de strat rizogen.

Celule periciclice situate, de regulă, in fața fasciculelor lemnoase devin celule meristematice, intră in diviziune, și formează primordial radicelei, care, în cele din urmă, străbate țesuturile scoarței și iese din rădăcina mamă. Din primordiul inițial iau naștere foițele histogene din care, ulterior, se vor diferenția structurile noii radicule. In același mod se diferențiază radacinile adentitive de pe rizomi.

În structura secundară a rădăcinii întâlnim țesuturi secretoare interne de tip laticifer.

Laticiferele sunt celule izolate sau tuburi alcătuite din mai multe celule dispuse cap la cap, cu sau fără pereți despărțitori, care produc un suc celular abundent numit latex.

Celulele laticiferelor sunt prozenchimatice, vii, cu pereți celulari subțiri sau îngroșați. Ele străbat întregul corp al plantei. Când peretele celular este îngroșat, el are în compoziția sa chimică celuloză, hemiceluloze, pectine, apă și, uneori, caloză.

Latexul este un lichid cu aspect lăptos, de culoare alb-lăptoasă

Laticiferele articulate sunt formate din celule cilindrice, suprapuse, la care pereții transversali sunt perforați sau lipsesc. Ele sunt localizate mai ales în parenchimul liberian secundar.

Laticiferele articulate, anastomozate sunt alcătuite din tuburi legate (anastomozate), la care pereții transversali s-au resorbit, formând o rețea cu aspect de labirint, care străbate în lung, mai ales țesutul liberian

Prin poziția lor în zona vaselor conducătoare, unii botaniști menționează că laticiferele pot fi considerate vase conducătoare de latex, deoarece o parte din substanțele aflate sub formă de emulsie circulă continuu și pot fi antrenate în metabolismul celular. Latexului i se mai atribuie și un rol în cicatrizarea rănilor sau de apărare a plantei împotriva microorganismelor și ciupercilor patogene sau animalelor.

. Rizomii sunt tulpini subterane, vivace, cu internoduri scurte – microblaste rar cu internoduri lungi – macroblaste.

Forma,si structura rizomului. Rizomii pot fi cilindrici,. Au o simetrie bilateral-monosimetrică, radiară. De la nivelul nodurilor pornesc rădăcinile adventitive. Tot la nivelul nodurilor, se găsesc frunze solzoase, rudimentare, în axila cărora se afiă mugurii. În ceea ce privește structura, rizomii prezintă toate componentele unei tulpini: scoarță evidentă, elemente de susținere (în cantitate mică), endodermă, țesut conducător, structuri protectoare și țesuturi parenchimatice dezvoltate în ale căror celule se acumulează substan-țele de rezervă, în special amidon.

Direcția creșterii rizomului se face plagiotrop

Ramificarea și tipul de creștere a rizomilor. Rizomii pot avea ramificare mono-podială și ramificare simpodială și creștere definită, când mugurele terminal dă naștere la tulpina aeriană iar mugurii axilari dau naștere la ramuri care alungesc rizomul.

Fig. 4 Rizomul de Odolean (original)

Odolean sau valeriană – Moduri de preparare

Tinctura de valeriana se obtine prin tocarea a 6 -7 linguri radacina de valeriana, asezata intr-o sticla de jumatate de litru care apoi va fi umpluta cu alcool rafinat. Sticla se lasa intr-un loc luminos timp de doua saptamani. Se administreaza 10-15 picaturi intr-o lingurita de zahar. Tinctura de valeriana o puteti cumpara si din farmacii; este un bun sedativ si calmant cardic

Ceai sau macerat de valeriana: se adauga o lingurita de radacina de valeriana (sau 10 grame pulbere de valeriana) in 250 ml de apa; compozitia se lasa timp de 10-12 ore, apoi se strecoara si se administreaza calduta cu jumatate de ora inaninte de culcare (se poate adauga dupa gust putina miere de albine).

2. Acorus calamus (obligeana)

Este o specie de plante erbacee, vivace, cu miros aromatic plăcut, crește în locuri mlăștinoase. Face parte din ordinul Acorales, familia Acoraceae cuprinde un singur gen de plante, Acorus, cu flori bisexuate, cu perigon, dispuse pe un spadice cu spată foliacee.

Acorus calamus (obligeană) este plantă perenă care vegetează pe malul apelor și in locuri mlăstinoase. Ajunge până la 120 cm înălțime. Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: rădăcină.

Fig. 5 Inflorescența de Acorus calamus(original)

În sol, are un rizom orizontal gros, cărnos, care prezintă, în partea superioară, cicatrice alungit-transversale, urmele frunzelor din anii precedenți, iar în partea inferioară 2 rânduri de rădăcini adventitive, groase și ramificate. Tulpina aeriană, scapiformă, tetramuchiată poartă în vârf un spadice cilindro-conic, de, apro-ximativ, 10 cm lungime, prevăzut cu spată foliacee. Frunzele apețiolate, mono-faciale sunt ensiforme, late de 2 cm și lungi, până la 60 cm. Florile mici, actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 3, cu perigon petaloid gălbui, 6 stamine și gineceu cu ovar tricarpelar, trilojat, sunt dispuse pe un spadice cilindric prevăzut cu spată plană, foliacee, în continuarea tulpinii. Fructul este o bacă roșietică.

In corpul plantei se află parenchimuri. Printre celulele acestora se află celule cu uleiuri eterice.

Fig. 6 Rizomul de Valeriana officinalis(original)

Rìzomi. Sunt tulpini care se dezvoltă in sol, neavând clorofilă și fiind astfel adesea confundati cu rădăcìna; au rolul de a înmagazina materiile nutritive și de înmulțire vegetativă. Prezintă de regulă internodii scurte, deci sunt microblaste; uneori au internodii lungi, în care caz iau denumirea de macroblaste. La noduri sunt dispuse rădăcini adventive și frunze solzoase, rudimentare, la subsuoara cărora sìnt adăpostiți mugurii; în cazul în care frunzele rudimentare ajung la suprafața solului, au clorofilă și prezintă o structură normală. Deosebirea rizomilor de rădăcină constă în aceea că ei au muguri la subsuoara frunzelor rudimentare, care apar sub formă de scvame, nu au niciodată piloriză, iar structura lor internă este identică cu a tulpiniei.

Poziția rizomilor în sol este orizontală, bilateral-monosimetrici. După direcția de creștere plagiotropi; după formă sunt cilindrici. După modul de ramificare: rizomi cu ramificație monopodială, care se alungesc în sens acropetal, prin mugurii lor terminali, iar ramurile florilor iau naștere din mugurii axilari; în această situație rizomul principal rămâne continuu în sol și are o creștere indefinită.

Părtile constitutive ale rizomului trăiesc mai multi ani, iar lungimea rìzomuluì este depedentă de gradul de rezistentă al acestora, formarea părților noi făcându-se pe măsură ce putrezesc cele din anii trecuți. Mugurii terminali și axilari sunt apărați de câteva scvame subțiri.

Rizomul are o structură secundară, cu țesuturi vasculare inelare. În care elementele sclerificate și lignificate sunt extrem de reduse; sunt prezente doar puține fibre periciclice și perimedulare; parenchimul lemnos ramâne în întregime celulozic. Parenchimul cortical și mai ales cel medular este foarte dezvoltat. Rizomul este pretejat de un periderm.

Scoarța este foarte bine dezvoltat și se termină cu endoderma terțială, iar cilindrul central începe cu un periciclu bistratificat. În cilindrului central se găsesc două tipuri de fascicule conducàtoare: colateral-inchise și concentric-leptocentrice.

Deci, rizomii se caracterizează prin: scoartă bine dezvoltată, și puține elemente de susținere, endodermă bine individualizată, țesut conducător mai redus, aparat de protecție mai dezvoltat. Toate celulele parenchimului sunt bogate in substanțe nutritive.

Produsul medicinal, Calami rhizoma (Acori rhizoma), rizomii de obligeană, se prezintă în 2 sortimente: Calami rhizoma naturalis (nedecorticat) și Calami rhizoma mundata (decorticat). Conține ulei volatil, amidon, tanin, acoronă (o substanță amară). Are proprietăți antispastice, sedative, stimulent digestive, coleretice. Sub forma unor preparate (Ulcerotrat), infuzii, decocturi, ceaiuri tonic-aperitive, se utilizează în ulcer și gastrite hipoacide, distonii neurovege-tative și tulburări gastrointestinale, enterocolite spastice.

Calami aetheroleum, uleiul de obligeană, bogat în azaronă, având acțiune antispastică, coleretică, stomahică, antiinflamatoare, mucolitică se utilizează în bronșite catarale, gastrite, afecțiuni urinare, gută etc.

Obligeană – Moduri de preparare

Prepararea ceaiului: Ceaiul din rădăcini de obligeană se prepară doar ca extract rece. o linguriță rasă de rădăcini se lasă peste npapte în 1/4 litru de apă. Dimineața se încălzește ușor și se strecoară. Inainte de folosire, ceaiul se încălzeste în bain-marie.

Suc proaspăt: Rădăcinile proaspete se curăță cu grijă și se trec prin storcătorul electric de uz casnic sînt încă umede.

Adaos la baia completă: Cca. 200 grame de rădăcini se lasă peste noapte la rece în 5 litri de apă. A doua zi se dă totul în clocot, se trage de pe foc, se lasă să stea puțin și se adaugă la apa de baie.

3. Taraxacum officinale (păpădie)

Fig. 8 Planta de păpădie (original)

Taraxacum officinale (păpădie) este o plantă perenă, comună. in sol are rizom cărnos, ramificat și rădăcină pivotantă. Tulpina este un scap cilindric, fistulos care se termină cu un antodiu cu flori ligulate galbene. Frunzele sunt lan-ceolate, runcinate și dispuse în rozetă. Fructul este o achenă, deschis-surie, cu rostru lung și prevăzută cu papus alb.

Taraxaci radix et herba, produs provenit din organele subterane și partea supraterestră a plantei, conține substanțe amare, sesquiterpenice, flavonoide, steroli, carotenoide, inulină, vitaminele A1, B1, C, D, săruri minerale etc. Are acțiune tonic-amară, colagogă, diuretică, diaforetică, laxativă, peristaltică, hipersecretivă pancreatică. Se administrează în anorexii, colecistopatii, gastrite hipoacide, calculoză renală. Produsul intră în formula ceaiurilor dietetice, depurative, hepatice și gastrice. Frunzele se pot folosi sub formă de salate, în special primăvara; au proprietăți tonic-aperitive.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: frunze si rădăcină

Rădăcini contractile au proprietatea de aș reduce lungimea cu până la 50%, prin contractare, după ce și-au finalizat creșterea, având ca rezultat adâncirea în sol a tulpinilor subpământene (Taraxacum oficinale). Ele au muguri de regenerare insol Dupa incetarea cresterii inlungime radacinile isi micsorează scoarța interna la care lipsește sclerenchimul sau este slab dezvoltat, iar scoarța externa se va încreți ducând la scurtarea și îngroșarea rădăcinilor.

Rădăcinile contractile favorizează așezarea în rozetă a frunzelor bazale la suprafața solului.

Rădăcinile contractile de la păpădie formează muguri radicali din care se formează lăstari care regenerează planta.

Mugurii sunt de origine endogenă, se formează din periciclu.

Fíg. 9 Schemele secțiunílor transversale ale rădăcinii cu structură secundară cu zona libero-lemnoasă (după Baillon)

pc – parenchlm cortncal

lb1 – liber primar

lm1 – lemn primar

lm2 – lemn secundar

cb – cambiu

Fig. 10 Laticifere articulate din Teraxacum offinale (după Herail și Baillon)

Frunza reprezintă cel de-al treilea organ vegetativ. Este considerată o expansiune lateraLă a tulpinii împreună cu acesta formând o unitate, lăstarul.

Sunt dispuse la nodurile tulpinilor și ramurilor având poziție perpendiculară sau oblică.

Frunza are o formă plată. Aceasta reprezintiă o adaptare și o perfecționare pentru ca țesutul asimilator să fie organizat și dispus pe o suprafață cât mai mare.

Cele mai importante însușiri ale frunzei sunt: simetria bilaterală, structura dorso-ventrală, creșterea limitată și longevitatea scurtă.

Funcțiile frunzei sunt: fotosinteza, respirația și transpirația. În afara acestor funcții speciale, la unele specii, există frunze metamorfozate care pot îndeplini și alte funcții: de protecție, de absorbție, de înmagazinare a unor substanțe nutritive de rezervă, de nutriție carnivoră, de inmulțire vegetativă.

Morfologia frunzei

Frunza de papadie este completă fiind formata din limb, pețiol si teacă.

Limbul (lamina) frunzei este partea princi-'pală a frunzei: este lățit, de culoare verde, străbătut de nervuri, care se observă mai bine pe partea dorsală, și îndeplinește funcțiile specifice frunzei. După alcătuirea limbului, frunzele sunt simple.

Caracteristicile limbului sunt: forma, baza, vârful, marginea, nervațiunea, suprafața, culoarea, părozitatea, consistența.

Forma limbului runcinată (cu lobi triunghiulari, inegali,dispusi neregulat, îndreptați spre bază).

Nervurile frunzelor sunt fasciculele conducătoare din frunze; continuă pe cele din tulpină. Dispunerea nervurilor în limbul fnmzei reprezintă nervațiunea frunzei.

Nervațiunea este penată, suprafața limbului : netedă culoarea limbului. Culoarea limbului este verde (viridis) Consistența limbuluí erbacee.

Pețiolul asigură circulația sevei brute spre limb, a sevei elaborate spre tulpină, orientează limbul spre lumină, prin intermediul unor structuri celulare, pulvinule, și are rol de susținere a limbului când asupra acestuia acționează forțe fizice: ploi, vănt etc.

Pețiolul se prinde la baza limbului frunzelor, lățit ca o frunză, cu rol în fotosinteză.

Simetria pețioluluil, pețiolul este monosimetric

Baza frunzei (teaca) reprezintă partea prin care frunza se prinde de tulpină. Se prezintă ca o dilatație a pețiolului,

Anexele frunzei sunt stipelele, formațiuni lamelare, verzi, cu forme asemănătoare frunzelor obișnuite, în general mai mici ca acestea, de obicei perechi, așezate la baza pețiolului, pe laturi sau opuse acestuia, au consistență foliacee. După durată, stipele persistente cad odată cu frunzele.

Structura frunzei

Structura limbului

În structura limbului intră următoarele categorii de țesuturi: țesuturi de aparare reprezentate de cele doua epiderme (superioară și inferioară) și formațiunile acestora (perii și stomatele), un țesut asimilator care alcătuiește mezofilul frunzci, un țesut conducător rcprezentat de fasciculele conducătoare care se ramifică și alcătuiesc nervațiunea frunzei și țesuturi mecanice, colenchimuri și sclerenchimuri. În mezofil mai pot fi: canale secretoare, sclereide de diferite forme, cristale de oxalat de calciu de diferite forme,.

Intre epiderma superioară și parenchimul palisadic se află hipoderma, avand rol de înmagazinare a apei cu săruri minerale.

Frunze bifaciale heterofaciale

Limbul are următoarea structură:

Epiderma este unistratificată, adesea, prevăzută cu peri secretori sau protectori Pereții externi ai celulelor epidermice sunt bombați și îngropați. Ei pot fi cutinizați, cerificați, mineralizați sau lignifcați. Pereții laterali pot fi plani sau ondulați asigurând mai strănsă legătură între celulele epidermice. Stomatele se află pe epiderma inferioară.

Mezofilul este diferențiat în parenchim palisadic și parenchim lacunos.

Parenchimul palisadic se află dispus spre epiderma superioară. Stratul de lângă epiderma superioară prezintă celule mai înalte.

Parenchimul lacunos se află dispus spre epiderma inferioară alcătuit din celule ovale sau cu formă neregulată, deseori fiind ramificate, între ele fiind spații aerifere care comunică cu stomatele.

Nervațiunea este reticulată. Din nervurile mari, se desprind alte nervuri din ce în ce mai mici, ultime1e fiind ramificații reprezentate numai prin câteva vase inelate sau spiralate. Aceste ramificații se termină liber în mezofil sau se anastomozează formând o rețea din care se pot desprinde ramuri cu terminații libere.

Țesutul mecanic al limbului foliar este reprezentat de cordoane colen-chimatice sau sclerenchimatice așezate între fasciculele conducătoare și cele două epiderme. În afara acestora rol mecanic mai au: epiderma grație faptului că poate avea celulele cu pereții îngroșați, lignificați sau mineralizați, hipoderma care poate fi sclerificată sau colenchimatizată, celulele mecanice idioblaste.

Structura pețiolului

Pețiolul, organ monosimetric, alungit având formă turtită și structură bifacială, ca o frunză. Prezintă la exterior epiderma care continuă pe cea din tulpină. Epiderma poartă stomate și peri. Sub epidermă se află parenchimul fun-damental, primele straturi ale acestuia sunt, colenchimatizate și restul este asimilator. În parenchimul fundamental se afla canale secretoare, laticifere, celule cu taninuri, cu oxalat de calciu, pachete de sclerenchim, canale aerifere.

Fasciculele libero-lemnoase se află în număr variabil. Se distinge o endodermă și un periciclu, acestea înconjoară fiecare fascicul libero-lemnos, pețiolul este polistelic.

Păpădia – Moduri de preparare

Prepararea ceaiului: Se pune peste noapte 1 linguriță (cu vîrf) de rădăcini în 1/4 litru de apă rece, se incălzește a doua zi pînă începe să fiarbă și se fil-trează. Această cantitate se bea, înghițitură cu înghițitură, 1/2 oră înainte și 1/2 oră după micul dejun.

Salată: Din frunze și rădăcini crude, proaspete.

4. Plantago (pătlagină)

ORDINUL PLANTAGINALES

Familia Plantaginaceae, singura în ordin, numără în flora noastră două genuri: Plantago și Littorella. Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). Specie perenă, cu o înălțime cuprinsă între 10-30 cm. In sol, are rizom din care pornesc rădăcini subțiri și tulpina scapiformă supraterestră ce poartă în vârf un spic de 5-8 cm. Frunzele bazale, lanceolate sau liniar-lanceolate, sunt 3-8 nervate, păroase, îngustate în pețiol. Florile sunt alcătuite din 4 sepale verzi, 4 petale dure, semitransparente, 4 stamine externe și un gineceu bicarpelat, pluriovulat. Fructul este o pixidă cu semințe albuminate. Planta este frecventă prin zone stepice, pajiști, trifoiști, locuri ruderale.

Plantaginis folium, produsul medicinal provenit din frunzele recoltate de la cele trei specii, conține mucilagii, pectine, iridoide, vitaminele A, C, K, enzime proteolitice etc. Are acțiune demulcentă, antiinflamatoare, antispastică, cicatrizantă, hemostatică, antiulceroasă, emolientă, laxativă. Se recomandă, extern, în furuncule, ulcer de gambă, micoze, hemoroizi. Intră în formula unor ceaiuri antibronșice. Extractul fluid din frunzele de pătlagină intră în formula siropului de pătlagină utilizat contra tusei.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: frunza

Cele mai comune 3 specii de pătlagină la noi în țară sunt:

Fig. 11 Patlagină cu frunză lată (original)

Plantago major (Pătlagină), numită și minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcințica-vacii. Frunze late,

Fig. 12 Patlagină ingustă original)

Plantago lanceolata (Pătlagina-îngustă), numită și limbariță, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui.

Fig. 13 Patlagină păroasă (original)

Plantago media (Pătlagina-păroasă), numită și iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii.

Astăzi, cea mai cunoscută formă de consum a pătlaginei este ceaiul, însă planta poate fi folosită și în stare crudă. Frunzele, mugurii și florile sunt comestibile și pot fi preparate proaspete sau gătite în modalități felurite.

Semințele plantei sunt extrem de mici dar pline de vitamine și nutrienți.

Structura frunzei

Structura limbului

În structura limbului la Plantago intra următoarele categorii de țesuturi: țesuturi de aparare reprezentate de cele doua epiderme (superioară și inferioară) și formațiunile acestora (perii și stomatele), un țesut asimilator care alcătuiește mezofilul frunzci, un țesut conducător rcprezentat de fasciculele conducătoare care se ramifică și alcătuiesc nervațiunea frunzei și țesuturi mecanice, colenchimuri și sclerenchimuri. În mezofil mai pot fi: canale secretoare, celule secretoare, sclereide de diferite forme, cristale de oxalat de calciu de diferite forme.

Între epiderma superioară și parenchimul palisadic se află hipoderma, avand rol de înmagazinare a apei cu săruri minerale.

Structura limbului este rezultatul particularităților taxonomice ale speciei dar și acțiunii unor factori externi care acționează în cursul ontogeniei acesteia, lumina fiind un factor major. Orientarea limbului în spațiu, și implicit fața de tulpină, determină distribuția luminii pe ambele fețe ale acestuia.

Dupa structura limbului frunzele sunt monofaciale.

Nervațiunea este reticulată. Din nervurile mari, se desprind alte nervuri din ce în ce mai mici, ultime1e fiind ramificații reprezentate numai prin câteva vase inelate sau spiralate. Aceste ramificații se termină liber în mezofil sau se anastomozează formând o rețea din care se pot desprinde ramuri cu terminații libere.

Țesutul mecanic al limbului foliar este reprezentat de cordoane colen-chimatice sau sclerenchimatice așezate între fasciculele conducătoare și cele două epiderme. În afara acestora rol mecanic mai au: epiderma grație faptului că poate avea celulele cu pereții îngroșați, lignificați sau mineralizați, hipoderma care poate fi sclerificată sau colenchimatizată, celulele mecanice idioblaste.

Structura pețiolului

Pețiolul, organ monosimetric, structură monofacială. Prezintă la exterior epiderma care continuă pe cea din tulpină. Epiderma poartă stomate, peri glandulari cu picior unicelulari și glandă pluricelulară în formă de faclă la toate cele trei specii din familia plantaginaceae, iar pereții externi ai celulelor pot fi cutinizați, cerificați sau mineralizați. Sub epidermă se află parenchimul fundamental, Primele straturi ale acestuia sunt, de regulă, colenchimatizate și restul este asimilator.

Fig. 14 Păr tector la Plantago lancelota (după M. Palade)

Fasciculele libero-lemnoase se află în număr variabil.

Fasciculele libero-lemnoase pot fi de tip colateral închis, de regulă, bicolateral, concentrice. Când se disting o endodermă și un periciclu, acestea înconjoară fiecare fascicul libero-lemnos, pețiolul este polistelic sau la alte pețioluri le înconjoară pe toate acestea fiind monostelice.

Fig. 15 Peri glandulari la Plantago major. Fig. 16 Peri glandulari la Plantago (M. Palade) lanceolata (M. Palade).

Se consideră că mugurii sunt lăstari în miniatura. Reprezintă partea apicală, embrionară a tulpinii. Putem observa părțile componente.ale unui mugure printr0 sectiune longitudinala În zona centrală se află axul mugurelui (conul vegetativ al tulpinii). Terminal, conul vegetativ prezintă vârful vegetativ unde se află celulele inițiale, fără să fie prevăzute cu țesut inițial de protecție. Prin diviziunea acestora, ia naștere meristemul primordial care se dispune către baza conului vegetativ. Ulterior, din acesta vor lua naștere meristemele primare din care se realizează, formarea frunzelor și a mugurilor laterali sau axilari. Lateral, începând de la baza conului vegetativ sprc vârf. Se gasesc primordiilc frunzelor. La subsuoara acestora, se dezvoltă primordiile mugurilor axilari. Deoarece fața extemă a primordiilor foliare 2 crește mai repede decât cea intemă, primordiile se acoperă succesiv unele pe altele și acoperă și vârful conului vegetativ. Cele mai externe pri-mordii foliare sunt cele de la baza conului vege-tativ iar cele mai interne sunt cele situate la vârful conului vegetativ. Mugurele este protejat (muguri acoperiți) de niște formațiuni solzoase catafile (frunze metamorfozate). La exterior, catafilele prezintă o cuticulă groasă cu celule suberificate, iar la partea internă sunt prevăzute cu peri glandulari care produc rezine. Organizarea structurală a catafilelor demonstrează rolul lor protector. Clasificarea mugurilor se face după mai multe criterii: origine, zonă, organele care se dezvoltă din ei, poziția pe tulpină, activitate.

După origine mugurii sunt:

– Muguri normali se dezvoltă din primordiile meristematice ale conului vegetativ al tulpinii.

– Muguri adventitivi nu au originea în primordiile conului vegetativ și nu se dezvoltă la subsuoara frunzelor; apar în locuri nedeterminate, pe rădăcini, pe frunze, având origine endogenă diferită.

După formă mugurii pot fi: sferici, ovoizi, conici.

După organele care se dezvoltă din ei sunt:

– Muguri foliari (vegetativi), din care se dezvoltă frunze.

– Muguri florali (floriferi), din care se dezvoltă florile.

După poziția pe tulpină sunt:

– Muguri terminali (apicali) se afiă în vârful tulpinilor și ramurilor; sunt, de regulă, vegetativi; determină nașterea în lungime a tulpinilor.

– Muguri axilari (laterali) se află la noduri și anume la subsuoara frunzelor, mugurul axilar cel mai apropiat de mugurul terminal se numește mugur de înlocuire, poate lua locul acestuia în caz de distrugere,

Pătlagina îngustă – Moduri de preparare

Infuzie: 1 linguriță (cu vîrf) de plante la 1/4 litru de apă – se opărește, se lasă puțin în repaos.

Compresă de frunze: Frunzele proaspete de pătlagină îngustă sau de pătlaginălată sînt spălate și zdrobite pe un fund de lemn cu un sucitor de tăiței, pînă se formează un terci care se aplică local.

Sirop: Frunzele spălate se pun în straturi cu zahăr nerafinat intr-un borcan de murături și se apasă ca să se îndese. Astfel, totul se va așeza. În zilele următoare punerea în straturi se repetă, pînă nu mai încape nimic în borcan. Intr-un loc ferit în grădină se sapă o gaură, în care se introduce borcanul bine astupat cu 3-4 straturi de celofan. Se așază deasupra o scîndură și se pune o piatră pe ea. Totul se astupă cu pămînt. Scîndura și piatra trebuie să rămînă însă vizibile. Datorită căldurii constante, zahărul și frunzele fermentează, formînd un sirop. După cca. 3 luni, borcanul se scoate, sucul se stoarce printr-un storcător de fructe (nu printr-o pînză), se pune să dea citeva clocote și se trage în borcane foarte bine astupate. Cine nu poate efectua acest fel de fermentație să lase borcanul în soare sau în apropierea sobei, pînă ce siropul se așază la fund. Si acest sirop se pune să dea cîteva clocote bune.

5. Matricaria recutita (mușețel)

Matricaria recutita (M chamomilla, Chamomîlla recutita) (musetel) este o specie anuală cu miros intens si plăcut. Are 20-50 cm ìnăltime. Tulpina este ramificata, fiecare ramificatie poartă inflørescente. Frunzele sunt alteme, de 2-3 ori penat-sectate, cu lacinii liniare. Florile au receptacul conic, gol inăuntru, cu, aproximativ, 12 flori ligulate albe, marginale sterile si numeroase flori tubuloase, 5-dințate centrale. Trăieste prin locuri ruderale, margini de păduri, păsuni slab alcaline, sărături. Se cultivă pentru cerintele industriei de medicamente.

Fig. 17 Mușețelul (original)

Produsul Chamomillae flores conține ulei volatil, principii amare sesquiter-penice (proazulene), flavonozide, cumarine, acizi fenolici, fitosteroli, carotenoide, vitamine (B1, C) etc. Are acțiune antiinflamatoare, cicatrizantă, antiseptică, sto-mahică, antiulceroasă, antialergică, colagog-coleretică etc. Se utilizează în tulburări digestive, afecțiuni respiratorii, afecțiuni dermice, afecțiuni ale cavității bucale, afecțiuni renale, afecțiuni endocrine. Intră în componența ceaiurilor: gastrice, anticolitice, pentru gargară și sudorifice.

Constituie materia primă pentru obținerea unor produse farmaceutice: Romazulan, Azulan, Betagyn, Kamillosan etc.

Chamomillae aetheroleum, uleiul volatil de mușețel, se utilizează în eczeme, dermatoze, dispepsii gastrice, ulcere gastroduodenale, cisrite, dismenoree, amenoree.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: florile.

Receptaculul (axul floral) este partea terminală superioară a penduculului (pedicelului) floral care poartă organele sau complexele de organe florale.

După formă receptaculul poate fi concav.

Dispunerea pieselor florale pe receptacul este ciclic: caliciul, corola, androceul și gineceul se dispun în verticile, fiecare grup de piese florale fiind dispus la un anumit nivel.

Flori hermafrodite cu elementele florale dispuse pe patru cicluri, pentaciclice, cu elementele florale dispuse pe cinci cicluri, Florile tetraciclice și pentaciclice caracterizează majoritatea angiospermelor.

Periantul reprezintă învelișul unei flori alcătuit din caliciu și corolă.

După periant florile : heterohlamide, cu periant alcătuit din caliciu și corolă; ;

Caliciul reprezintă ciclul extern al periantului alcătuit din totalitatea sepalelor. Sepalele pe lângă rolul de protecție a celorlalte piese florale, fiind verzi, au și rol asimilator. Caliciul poate fi foliaceu, sepalele sunt verzi, asemănătoare frunzelor.

După modul cum sepalele sunt libere sau concrecute, caliciul poate fi: dialisepal, cu sepalele libere între ele.

După dispoziția față de petale, caliciul dialisepal poate fi erect;

După durata sa de viață caliciul poate fi persistent.

După tipul de simetrie caliciul poate fi actinomorf.

Caliculul. De obicei Caliciul este simplu, alcătuit dintr-un singur ciclu de sepale.

Structura sepalelor este, în general, asemănătoare cu structura frunzelor.

Corola. Este al doilea ciclu, cel intern, al periantului alcătuit din totalitatea petalelor albe. Corola are rol protector și de atracție a polenizatorilor.

Fig. 18 Peri secretori și celule secretoare (M. Palade)

Petalele sunt dispuse pe receptacul în alternanță cu sepalele.

După raportul dintre petale corola poate fi dialipetală.

După tipul de simetrie corola poate fi actinomorfă.

Ca trăsături specifice la petale sunt: epidermele corolei prezintă, de regulă, papile și peri glandulari cu ulei volatil, din mezofilul omogen lipsesc cloroplastele dar sunt prezenți pigmenții antocianici și flavonici, nervuri reduse.

Androceul reprezintă totalitatea staminelor (microsporofilelor) unei flori. Staminele sunt organele sexuale bărbătești ale florii.

O stamină (stemon) este alcătuită din trei segmente:filament, conectiv și anteră.

Filamentul reprezintă pețiolul frunzei modificate.

Conectivul reprezintă prelungirea filamentului staminei către anteră, având rolul de a lega cele două loje ale acesteia.

Antera este partea cea mai importantă a staminei; reprezintă partea fertilă a acesteia. in general este alcătuită din două părți simetrice numite loje sau tece, situate de o parte și alta a conectivului. Fiecare loje are câte doi saci polenici (microsporangi).

Gineceul(pisti1ul) reprezintă totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) dintr-o floare. Carpelele sunt organele sexuale femeiesti ale florii.

Alcătuirea gineceului. Gineceul este format din trei piese: ovarul, stìlul și stigmatul.

Ovarul este partea bazală, cea mai dezvoltată a gineceului (carpelei sau carpelelor). In el se formează ovulele.

Stilul este o prelungire subtire, cilindrică a ovarului. Se termină cu stigmatul făcând legătura dintre acesta și ovar. Corespunde nervurii principale a carpelei. Structural, este format dintr-o epidermă la exterior, un parenchim omogen și un fascicul libero-lemnos.

Stigmatul reprezintă extremitatea stilului deosebită structurată în sensul că este latita având deci o suprafață mai mare acoperită total sau parțial cu papile secretoare de lichid vascos, alcătuit din arabano-galactani, monoglucide, enzime etc. ce facilitează reținerea polenului. Este format dintr-un țesut parenchimatic omogen, care permite pătrunderea tubului spre ovar.

Mușețelul – Moduri de preparare

Prepararea ceaiului: Se opărește 1 linguriță (cu vîrf) de flori de mușețel cu -1/4 litru de apă și se lasă să stea puțin.

Adaos la baie: Pentru băile în cadă se iau de 2 ori dite 2 mîini pline, pentru băile feței și spălatul părului cite 1 pumn plin de flori de mușețel; canti-tatea respectivă se opărește și se lasă să „tragă”.

Comprese: 1/4 litru de lapte în clocot este turnat peste 1 lingură (cu vîrf) de mușețel, se lasă să stea puțin, se strecoară și se fac comprese calde.

Aburi de musețel: 1 Iingură (cu vîrf) de mușețel este opărită cu 1 litru de apă în clocot. Vaporii se inhalează stînd cu capul sub un prosop.

Pernă cu plante: Se umple un săculeț de pînză de in cu flori uscate de mușețel și se însăilează. Se incălzește bine intr-o tigaie uscată și se aplică local.

Ulei de musețel: Se umple o sticlă pînă la gît, fără a se îndesa, cu flori proas-pete de mușețel culese în soare și se toarnă peste ele ulei de măsline presate la rece. Uleiul trebuie să acopere florile. Sticla se lasă, bine astu-pată, 14 zile în soare. Se păstrează la frigider!

Alifie de mușețel: 200 grame de grăsime de porc se înfierbîntă ca pentru a frige ceva și se adaugă 2 miini pline de flori proaspete de mușețel; vor da în clocot, rididndu-se spumegînd. Se amestecă, se aco-peră si se pune totul peste noapte într-o încăpere răcoroasă. A doua zi se incălzește încă o dată ușor și se stoarce printr-o bucățică de pînză de in. Din experiență a reieșit că cel mai bine se procedează astfel: Se pune o bucățică de pînză de in într-o sită, aceasta se fixează peste un vas cu cioc și se stoarce. Pasta alifioasă este amestecată apoi uniform, după care se toarnă în borcane curate.

6. Hypericumperforatum (sunătoarea)

Fig. 19 Sunătoarea (original)

Familia Hypericaceae cuprinde, aproximativ, 900 specii de plante, in general, de consistentă lemnoasă. Sunt bogate in uleiuri eterice produse in pungi si canale secretoare. Au frunzele simple, opuse, de cele mai multe ori, sempervirescente. Florile solitare, sau grupate in dicazii, sunt hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, cu sepalele și petalele libere. Androceul este alcătuit din numeroase stamine; poate fi triadelf sau pentadelf. Gineceul este superior si alcătuit din 3-5 carpele; are stilele libere. Fructul este capsulă septicidă.

Hypericum perƒoratum (pojarnită, sunătoare) este o plantă ierboasă perenă, de 50-100 cm ìnăltime. Tulpina, lignificată la bază, prezintă 2 muchii longitudinale opuse, este netedă si ramificată in partea superioară. Frunzele sunt simple, sesile, opuse, ovat-eliptice. Florile, pe tipul 5, au petalele galbene cu mici glande negre pe margini, androceul poliadelf, gineceul tricarpelar sincarp, cu stiluri libere, divergente; sunt grupate in inflorescente dicazii. Fructele sunt capsule ovale septicide, poarta in interior seminte mici. Frunzele si invelisurile florale sunt prevazute cu pungi secretoare cu ulei volatil. Planta se gaseste prin pajisti, tufarisuri.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: floarea.

Receptaculul (axul floral) este partea terminală superioară a penduculului (pedicelului) floral care poartă organele florale. După formă receptaculul poate fi, cilindroconic.

Asezarea pieselor florale este ciclică: caliciul, corola, androceul și gineceul se dispun în verticile, fiecare grup de piese florale fiind dispus la un anumit nivel pe receptacul;.

Numărul de piese florale care alcătuiesc un verticil cu florile ciclice pot fi pentamere.

După numărul de verticile florile sunt pentaciclice.

După periant florile sunt heterohlamide, cu periant alcătuit din caliciu și corolă.

Sepalele pe lângă rolul de protecție a celorlalte piese florale, fiind verzi, au și rol asimilator.

Caliciul este foliaceu, sepalele sunt verzi, asemănătoare frunzelor.

După modul cum sepalele sunt libere, caliciul este dialisepal, cu sepalele libere între ele.

După dispoziția față de petale, caliciul dialisepal este erect.

După durata sa de viață caliciul este persistent.

După tipul de simetrie caliciul este actinomorf și zigomorf.

Caliculul este simplu, alcătuit dintr-un singur ciclu de sepale.

Structura sepalelor este asemănătoare cu structura frunzelor.

Corola. Este al doilea ciclu, cel intern, al periantului alcătuit din totalitatea petalelor, în general colorate, datorită unor pigmenți vegetali, dizolvați în sucul vacuolar. Corola are rol protector și de atracție a polenizatorilor.

Petalele sunt dispuse pe receptacul în altemanță cu sepalele. După forma lor, petalele sunt oval-lanceolate.

Fig. 20 Peri secretori la angiosperme (M. Palade)

După raportul dintre petale corola este dialipetală la care petalele sunt libere.

După tipul de simetrie corola este actinomorfă.

Structura petalelor este asemănătoare cu cea a frunzelor. Ca trăsături specifice la petale sunt: epidermele corolei prezintă, de regulă, papile și peri glandulari cu ulei volatil, din mezofilul omogen lipsesc cloroplastele dar sunt prezenți pigmenții antocianici și flavonici, nervuri reduse și glande nectarifere.

Fig. 21 Pungă cu ulei, văzută într-o secțiune transversală prin frunza de sunătoare (după Tarnavschi).

Staminele sunt organele sexuale bărbătești ale florii.

Stamină (stemon) este alcătuită din trei segmente:filament, conectiv și anteră. Filamentul reprezintă pețiolul frunzei modificate. Se prezintă ca un peduncul subțire, cilindric. Flori au un număr mare de stamine cu filamente inegale.

Conectivul reprezintă prelungirea filamentului staminei către anteră, având rolul de a lega cele două loje ale acesteia. Se consideră că reprezintă limbul frunzei metamorfozate. Forma și dezvoltarea pe care o ia conectivul variază este slab dezvoltat se continuă cu un apendice nectarifer; are forma literei T și foarte dezvoltat.

Antera este partea cea mai importantă a staminei; reprezintă partea fertilă a acesteia. in general este alcătuită din două părți simetrice numite loje sau tece, situate de o parte și alta a conectivului. Fiecare loje are câte doi saci polenici (microsporangi). La Cinnamomum anterele au patru loji și opt saci polenici; la unele Malvacee au o singură lojă și doi saci polenici.

Structura anterei. Antera își are originea în primordiul staminal nediferențiat. Acesta este prevăzut la exterior cu o epidermă (exoteciu) iar în interior are un țesut meristematic. Primordiul, in secțiune transversală, are contur trapezoidal.

În primordiu, și anume în interiorul și la colțurile lui, se individualizează patru celule initiale ale sacilor polenici sau arhesporii primari. Fiecare celulă inițială se divide tangențial, rezultând două celule: o celulă externă, parietală și alta internă, sporogenă. Celula parietală, prin diviziuni tangențiale și anticlinale, va da naștere peretelui anterei iar celula sporogenă va da naștere, prin diviziuni mitotice, la tesutul sporogen adică la celule mame ale grăunciorilor de polen (microsporilor).

Sunatoarea – Moduri de preparare

Prepararea ceaiului: Se opărește 1 linguriță (cu vîrf) de plante cu 1/4 litru de apă și se lasă puțin să stea.

Ulei de sunătoare: Florile culese pe vreme însorită se introduc într-o sticluță pînă la gît fără a se îndesa și se toarnă ulei fin de măsline peste ele. Uleiul trebuie să acopere florile. Sticla, bine astupată, se lasă cîteva săptămîni în soare sau în apropierea mașinii de gătit. După citva timp, uleiul capătă o culoare roșie. Se filtrează printr-o bucată de tifon, se storRbine resturile și uleiul de sunătoare se trage în sticle de culoare închisă. In cazul utilizării sale la arsuri, se poate recurge pentru macerare la ulei de in în loc de ulei de măsline.

Tinctură de sunătoare: 2 mâini pline de flori culese în soare se pun într-un litru de rachiu și sticla se lasă 3 săptămîni la soare sau altă sursă de căldură.

7. Mentha Piperita (menta)

Fig. 22 Menta (original)

Mentha – piperita (mentă, izmă bună) este un hibrid natural între M. aquatica și M. spicata. Se află exclusiv în stare cultivată, înmulțindu-se numai pe cale vegetativă, prin stoloni. Plantă perenă, prezintă în sol rizom lignificat din care pomesc numeroase rădăcini adventitive fibroase și stoloni subterani albicioși. Din nodurile stolonilor, pornesc rădăcini adventitive și noi tulpini aeriene. Tulpinile aeriene pot ajunge până la înălțimea de 100 cm. Frunzele, dispuse opus, sunt ovatlanceolate, prezintă nervuri proeminente și peri secretori de ulei volatil. Florile, cu corolele violacee, sunt grupate în cime situate la subsuoara frunzelor iar acestea, la rândul lor, sunt dispuse în inflorescențe spiciforme, conice de 5-1 0 cm lungime. Cele mai cultivate forme de M. piperita sunt M. piperita forma rubescens care are tulpina roșie violacee, frunze verzi închis și flori violacee și M. Piperita forma palescens care are tulpini de culoare verde închis, frunze verzi deschise și flori albe.

Produsul Menthae folium,(frunzele uscate după recoltare, conține ulei volatil, acizi, ,taninuri, un principiu amar, carotenoide, enzime, săruri minerale de Na, K, Mg, Ca, Fe, Mn, Cu, Zn., Se utilizează în tulburări digestive (balonări epigastrice, greață, vărsături, flatulență, colite spastice), dizenterii fermentative, afecțiuni dermice, asepsia cavității bucale. Intră în compoziția unor ceaiuri medicinale: contra colicilor, gastrice, dietetice, hepatice, antidiareice. Extractele din Menthae folium și M. herba intră în compoziția unor produse farmaceutice precum Ticiverol, Tarbedol, Hepatosol.

Menthae aetheroleum, uleiul volatil de mentă, obținut din frunze sau vârfurile plantelor Inflorite, proaspete, este bogat în mentol; este foarte mult întrebuințat în industria farmaceutica,cosmetica,ornamental.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: frunza.

Fig. 23 Frunze de menta (original)

Cel de-al treilea organ vegetativ al plantei este frunza. Considerată o expansiune lateraLă a tulpinii împreună cu aceasta formând o unitate, lăstarul.

Asezate la nodurile tulpinilor și ramurilor având poziție perpendiculară sau oblică.

Are o formă plată. Aceasta este o adaptare și o perfecționare pentru ca țesutul asimilator să fie organizat și dispus pe o suprafață cât mai mare.

Insusirile frunzei sunt: simetria bilaterală, structura dorso-ventrală, creșterea limitată și longevitatea scurtă.

Principalele functii ale frunzei sunt: fotosinteza, respirația și transpirația.

Fig. 24 Menta (original)

Părțile unei frunze complete sunt: limbul (lamina), pețiolul și baza (teaca, vagina) Limbul (lamina) frunzei este partea principală a frunzei: este lățit, de culoare verde, străbătut de nervuri, care se observă mai bine pe partea dorsală, și îndeplinește funcțiile specifice frunzei.

După alcătuirea limbului, frunzele sunt simple Caracteristicile limbului sunt:forma, baza, vârful, marginea, nervațiunea, suprafața, culoarea, părozitatea, consistența.

Forma limbului este ovat-lancelată.

Nervațiunea limbului este penată.

Suprafața limbului este scabr (aspră).

Culoarea limbului este concoloră.

Părozitarea limbului. Limbului este acoperit cu peri glanduloși protectori.

Fig. 25 Peri pluricelulari protectori la mentă (după Molisch și Kaussmann)

cu – cuticulă

ep – epidermă

Consistența limbului este erbacee.

Frunzele penat prezintă în prelungirea pețiolului, un ax, rahis, (nervura principală) pe care se prind, la niveluri diferite, foliolele.

Pețiolul asigură circulația sevei brute spre limb, a sevei elaborate spre tulpină, orientează limbul spre lumină, prin intermediul unor structuri celulare, pulvinule, și are rol de susținere a limbului când asupra acestuia acționează forțe fizice: ploi, vănt etc.

Forma pețiolului. Pețiolul este cilindric.

Simetria pețiolului. Pețiolul este monosimetric.

Baza frunzei (teaca) reprezintă partea prin care frunza se prinde de tulpină. Se prezintă ca o dilatație a pețiolului.

În structura limbului intră următoarele tipuri de țesuturi: țesuturi de aparare reprezentate de cele doua epiderme (superioară și inferioară) și formațiunile acestora (perii și stomatele), un țesut asimilator care alcătuiește mezofilul frunzci, un țesut conducător rcprezentat de fasciculele conducătoare care se ramifică și alcătuiesc nervațiunea frunzei și țesuturi mecanice, colenchimuri și sclerenchimuri. În mezofil se gasesc canale secretoare, , celule secretoare, cristale de oxalat de calciu de diferite forme, nisip oxalifer.

Structura limbului este rezultatul particularităților taxonomice ale speciei dar și acțiunii unor factori externi care acționează în cursul ontogeniei acesteia, lumina fiind un factor major. Orientarea limbului în spațiu, și implicit fața de tulpină, determină distribuția luminii pe ambele fețe ale acestuia.

Menta are frunze bifaciale heterofaciale, la care limbul are următoarea structură:

Epiderma este unistratificată, adesea, prevăzută cu peri secretori sau protectori Pereții externi ai celulelor epidermice sunt bombați și îngropați, sunt cutinizați, cerificați, mineralizați sau lignifcați. Pereții laterali ondulați asigurând mai strănsă legătură între celulele epidermice. Stomatele se află pe epiderma inferioară, Mezofilul este diferențiat în parenchim palisadic și parenchim lacunos.

Perii secretori (glandulari) sunt formațiuni epidermice care se întâlnesc pe piesele florale și pe frunze și tulpină. Celulele secretoare produc ulei volatil sau oleorezină care difuzează prin peretele celular și se acumulează între acesta și cuticulă. Presiunea exercitată de substanțele acumulate poate rupe cuticula ei conținutul este eliminat în exterior.

Fig. 26 Păr și glandă secretoare (după M. Palade)

Un păr este format dintr-un picior și o glandă pluricelulară.

Perii glandulari octocelulari, în secțune transversală se pot observa în invaginații ale epidermelor, cu aspectul unor ciupercuțe. Celulele secretoare, de regulă, 8 sau 12, sunt dispuse radìar; au cuticula circulară, care delimitează spre exterior părul glandular. În partea centrală se poate vedea adesea baza celulelor secretoare sub forma unui mic cerc, concentrìc cu cercul cuticular;

Mezofilul frunzei (miezul frunzei) este asimilator, celulele au cloroplaste poate palisadic și lacunos.

Parenchimul palisadic se află dispus spre epiderma superioară,stratul de lângă epiderma superioară prezintă celule mai înalte.

Parenchimul lacunos se află dispus spre epiderma inferioară alcătuit din celule ovale sau cu formă neregulată, ramificate, între ele fiind spații aerifere care comunică cu stomatele.

Particularitățile structurii frunzei de umbră în comparație cu frunzele de lumină de pe aceeași plantă constau în: consistența moale a limbului, stomate puține, stereom redus, pereți celulari epidermici subțiri, parenchim palisadic unistratificat cu celule mai mici cu spații intercelulare între ele, parenchim lacunos cu celule alungite tangențial cu spații aeriefere mari între ele, cloroplaste reduse ca număr, nervuri mici și puțin proeminente.

Nervațiunea este reticulată. Din nervurile mari, se desprind alte nervuri din ce în ce mai mici, ultime1e fiind ramificații reprezentate numai prin câteva vase inelate sau spiralate. Aceste ramificații se termină liber în mezofil sau se anastomozează formând o rețea din care se pot desprinde ramuri cu terminații libere.

Țesutul mecanic al limbului foliar este reprezentat de cordoane colen-chimatice sau sclerenchimatice așezate între fasciculele conducătoare și cele două epiderme. În afara acestora rol mecanic mai au: epiderma are celulele cu pereții îngroșați, lignificați sau mineralizați, hipoderma care poate fi sclerificată sau colenchimatizată, celulele mecanice idioblaste.

Pețiolul, organ monosimetric, în secțiune transversală, are un contur semicircular, ă La exterior prezinta epiderma care continuă pe cea din tulpină. Epiderma poartă stomate și peri iar pereții externi ai celulelor pot fi cutinizați, cerificați sau mineralizați. Sub epidermă se află parenchimul fundamental, Primele straturi ale acestuia sunt, colenchimatizate și restul este asimilator. in parenchimul fundamental se gasesc canale secretoare, laticifere, celule cu taninuri, cu oxalat de calciu, , canale aerifere.peri secretori pluricelulari care secreta uleiuri volatile, un singur fascicul libero-lemnos dispus ca în nervura limbului, cu lemnul spre fața superioară. Fasciculele libero-lemnoase pot fi de tip colateral închis,

Menta – Moduri de preparare

Siropul de mentă

100 g frunze de mentă proaspătă

un litru de apă

un kg zahăr

zeama de la o lămâie

Se pun frunzele la fiert într-un litru de apă, apoi se lasă la rece până a doua zi,  după care se strecoară zeama și se fierbe împreună cu zahărul până se leagă. La sfârșit se pune zeama de lămâie și se face testul cu picăturile care se desprind de pe latul lingurii. Siropul se pune fierbinte in sticlă, se capsează și se lasă la rece.

Ceaiul de mentă

Se opărește 1 linguriță (cu vîrf) de plante cu 1/4 litru de apă și se lasă la infuzat.

Sirop de menta

200 frunze frumoase de menta (minimum)

4 l de apa

400 gr de zahar

Se pune intr-o oala apa rece, zaharul si frunzele de menta.
Se pune la fiert timp de 10 minute la foc mic.

Se lasă să se raceasca bine timp de 4-5 ore.

Se filtrează și se varsă siropul într-o sticlă sau borcan.

Se pastreaza la frigider si se consuma in maximum 30 de zile.

Ulei de menta

Preparare: 4 linguri frunze uscate si maruntite cu 250 ml ulei de floarea soarelui, se lasa la macerat 21 de zile, la cald, se strecoara si se toarna in sticla inchisa la culoare.
Extern se poate folosi pentru tratarea urticariei, combaterea reumatismului si tratarea ranilor.

8. Calendula oficinalis (gălbenele)

Fig. 27 Gălbenele (original)

Calendula oficinalis (gălbenele, filimică) este o plantă anuală, originară din zona Mării Mediterane. Se cultivă ca plantă ornamentală, tinctorială si medicinală. Are tulpina ramificată, erectă, de 30-50 cm ìnăltime, ce poartă frunze alteme, sesile, oblong lanceolate si antodii portocalii. Achenele sunt recurbate, fără papus si prevăzute cu tepi pe fata dorsală.

Produsul Calendulae flores, antodiile obtinute de la plantă, contin saponozide, steroli, flavone, carotenoide, taninuri, acid c1orogenic,substante amare, ulei volatil, polizahañde, cumarine, vitamina C, săruri minerale etc. Are actiune cicatrizantă, tonică, protectoare, hipolipemiantă, coleretică, antiinflamatoare, imunostimulatoare, spermicidă, oestrogenică. Se utilizează in afectiuni precum: ulcer gastro-duodenal, ulcer varicos, colecistite, dismenoree, afecțiuni buco-faringiene, plăgi etc. Sub diferite forme (loțiuni, creme) se utilizează și în cosmetică ca hidratant, degresant și cicatrizant.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: flori, frunză, tulpina.

Tulpina este organul vegetativ care asigură legătura morfologică și fziologică între rădăcină și frunze, principalele organe ale nutriției. Este adaptată pentru îndeplinirea a două funcții principale: de susținere a frunzelor, organelor de reproducere. fructelor. semintelor și de conducere a sevelor: brută de la rădăcină la frunze, organele fotosintetizatoare și elaborată de la frunze la celule, țesuturi sau organe, acolo unde este nevoie pentru îndeplinirea necesităților fiziologice.

Lăstarul este unitatea fundamentală a tulpinii. Reprezintă tulpina tânăra. Rezultă din mugurele vegetativ, în timpul unei perioade de vegetație. Este format din noduri, zone tulpinale mai dilatate, și intemoduri, portiunile de tulpină cuprinse între noduri. Începând de la baza lăstarului, către vârf, internodurile devin tot mai scurte. La nivelul nodurilor, se află frunzele iar la subsuoara (axila) acestora se află mugurii axilari . În vârful Iăstarului se află mugurele terminal. Către sfârșitul perioadei de vegetatie, lastarii sunt lignificați iar după căderea frunzelor devin tulpini (ramuri) de un an (fig. 4.28).

Mugurii

Se consideră că mugurii sunt lăstari în miniatura. Reprezintă partea apicală, embrionară a tulpinii. Reprezinta originea ramurilor, frunzelor, florilor. Au rol și în înmulțirea vegetativă a plantelor.

Părțile componente.ale unui mugure sunt zona centrală se află axul mugurelui (conul vegetativ al tulpinii). Terminal, conul vegetativ prezintă vârful vegetativ unde se află celulele inițiale, fără să fie prevăzute cu țesut inițial de protecție. Prin diviziunea acestora, ia naștere meristemul primordial care se dispune către baza conului vegetativ. Ulterior, din acesta vor lua naștere meristemele primare din care se realizează cresterea in lungime a tulpinii, formarea frunzelor și a mugurilor laterali sau axilari. Lateral, începând de la baza conului vegetativ sprc vârf. se gasesc primordiilc frunzelor. Acestea se dezvoltă acropetal. La subsuoara acestora, se dezvoltă primordiile mugurilor axilari. Grație faptului că fața extemă a primordiilor foliare 2 crește mai repede decât cea intemă, primordiile se acoperă succesiv unele pe altele și acoperă și vârful conului vegetativ. Cele mai externe primordii foliare sunt cele de la baza conului vegetativ iar cele mai interne sunt cele situate la vârful conului vegetativ. Mugurele este protejat (muguri acoperiți) de niște formațiuni solzoase catafile (frunze metamorfozate). La exterior, catafilele prezintă o cuticulă groasă cu celule suberificate iar la partea internă sunt prevăzute cu peri glandulari care produc rezine. Organizarea structurală a catafilelor demonstrează rolul lor protector.

Mugurii se clasifica după mai multe criterii: origine, zonă, organele care se dezvoltă din ei, poziția pe tulpină, activitate.

1. După origine mugurii sunt:

– Muguri normali se dezvoltă din primordiile meristematice ale conului vegetativ al tulpinii.

– Muguri adventitivi nu au originea în primordiile conului vegetativ și nu se dezvoltă la subsuoara frunzelor; apar în locuri nedeterminate, pe internoduri, pe rani uri, pe rădăcini, pe frunze, având origine endogenă.

2. După formă mugurii pot fi: sferici, ovoizi, conici, fusiformi etc.

3. Oupă organele care se dezvoltă din ei sunt:

– Muguri foliari (vegetativi), din care se dezvoltă ramuri și frunze.

– Muguri florali (floriferi), din care se dezvoltă florile.

4. După poziția pe tulpină sunt:

– Muguri terminali (apicali) se afiă în vârful tulpinilor și ramurilor; sunt, de regulă, vegetativi; determină nașterea în lungime a tulpinilor.

– Muguri axilari (laterali) se află la noduri și anume la subsuoara frunzelor,.

– Muguri suplimentari se află lângă mugurii axilari; se dispun orizontal sau vertical față de mugurii axilari.

5. După activitate se cunosc:

– Muguri activi se formează vara, rămân în stare de repaus iama și intră în activitate primăvara următoare.

– Muguri dorminzi rămân în stare latentă mai mulți ani, constituie rezervă potențială pentru menținerea plantei în caz de distrugeri.

Tulpina aeriană ierboasă

Tulpinile sunt cilindrice, de tip Caulis,ortrotrop,drepte,erecte,pubescente (acoperite cu peri scurți și moi),

Fiind plante ierboase, sunt alcătuite din țesuturi în care predomină celulozele. Au un habitus foarte variat.

După longevitate sunt tulpini anuale de vară care își desfășoară activitatea vegetativă și de reproducere vara, iar în timpul toamnei mor.

Anatomia tulpinii, ca și cea a rădăcinii, se studiază pe secțiuni subțiri transversale, longitudinal-radiare și longitudinal-tangențiale. Din punct de vedere anatomic tulpina prezintă următoarele structuri: structura apexului, structura primară și structura secundară.

Pe secțiuni transversale, longitu-dinalradiare și longitudinal-tangențiale, in structura primară a tulpinii se disting trei zone concentrice: epiderma, scoarta și cilindrul central.

Epiderma este țesutul protector al tulpinii, alcătuită dintr-un singur strat de celule strâns unite între ele. Pereții externi ai celulelor sunt ușor bombați și in cele mai multe cazuri sunt cutinizați, suberificați, mineralizați sau cerificați. În aceste celule, nu există cloroplaste și nu se depun substanțe derezervă. Printre celulele epidermei, se află stomatele. La unele specii celuleleepidermei se transformă în peri secretori

Perii secretori se găsesc în epidermă din tulpină, frunze și flori.

Scoarta (parenchimul cortical) este structura celulară cuprinsă între epidermă și periciclu. În alcătuirea ei, intră mai multe straturi de celule parenchimatice. Celulele au pereții subțiri și celulozici; între acestea se află spații intercelulare. Primele straturi ale scoarței (zona externă) conțin cloroplaste îndeplinind și funcția de fotosinteză.

Fig. 28 Păr secretor la Calendula officinalis (după M. Palade)

Endoderma, nu este așa de evident diferențiat ca la rădăcină.

Cilindrul central (stelul) este monostelice și reprezintă ansamblul de țesuturi, ca o coloană, situate în zona centrală a tulpinii. Este alcătuit din țesut parenchimatic (razele medulare, măduva), fascicule conducătoare libero-lemnoase și elemente mecanice.

Măduva ocupă partea centrală a cilindrului central. Poate fi subțire sau mai groasă, în funcție de specie, de consistență celulozică sau sclerenchimatică.

Frunza este o expansiune lateraLă a tulpinii împreună cu aceasta formând o unitate, lăstarul.

Frunza are o formă plată. Aceasta reprezintiă o adaptare și o perfecționare pentru ca țesutul asimilator să fie organizat și dispus pe o suprafață cât mai mare.

Cele mai importante însușiri ale frunzei sunt: simetria bilaterală, structura dorso-ventrală, creșterea limitată și longevitatea scurtă.

Funcțiile frunzei sunt: fotosinteza, respirația și transpirația

Frunza

Părțile frunzei sunt: limbul (lamina) și baza (teaca, vagina). Frunza este incompletă deoarece pețiolul lipsește.

Fig. 29 Frunză incompletă la Calendula officinalis (S. Anton)

Limbul (lamina) frunzei este simplu, reprezintă partea principală a frunzei: este lățit, de culoare verde, străbătut de nervuri, care se observă mai bine pe partea dorsală, și îndeplinește funcțiile specifice frunzei.

Forma limbului este oblong lanceolat

Baza limbului este auriculată.

Nervațiunea limbului. Nervurile frunzelor sunt fasciculele conducătoare din frunze; continuă pe cele din tulpină. Dispunerea nervurilor în limbul frunzei reprezintă nervațiunea frunzei.

Nervațiunea este penată.

Suprafața limbului netedă.

Culoarea limbului verde (viridis), concoloră.

Părozitarea limbului. Frunzele sunt glabre.

Consistența limbuluí este erbacee.

Frunzele sesile se fixează de tulpină prin baza limbului.

Limbul are următoarele tipuri de țesut: țesuturi de aparare reprezentate de cele doua epiderme (superioară și inferioară) și formațiunile acestora (perii și stomatele), un țesut asimilator care alcătuiește mezofilul frunzci, un țesut conducător rcprezentat de fasciculele conducătoare care se ramifică și alcătuiesc nervațiunea frunzei și țesuturi mecanice, colenchimuri și sclerenchimuri. În mezofil sunt: canale secretoare, buzunare secretoare, celule secretoare, cristale de oxalat de calciu de diferite forme, nisip oxalifer.

Dupa structura limbului sunt bifaciale heterofaciale.

Frunze bifaciale heterofaciale cu următoarea structură a limbului: epiderma este unistratificată, adesea, prevăzută cu peri secretori sau protectori pereții externi ai celulelor epidermice sunt bombați și îngropați. Ei pot fi cutinizați, cerificați, mineralizați sau lignifcați. Stomatele se află, de obicei, pe epiderma inferioară.

Mezofilul este diferențiat în parenchim palisadic și parenchim lacunos.

Parenchimul palisadic se află dispus spre epiderma superioară.

Parenchimul lacunos se află dispus spre epiderma inferioară alcătuit din celule ovale sau cu formă neregulată, între ele spații aerifere care comunică cu stomatele.

În corpul plantei se afla fascule de tip bicolateral și laticifere articulate.

Fig.30 X Laticifere articulate (după Șerbănescu și Toma)

Fig.31 Celula secretoare în frunză(după I. Grințescu)

cu – cuticulă

eps – epiderma superioară

țp – țesut palisadic

cs – celule secretoare

țl – țesut lacunos

epi – epiderma inferioară

Nervurile principale proeminează spre fața inferioară a limbului. Din nervurile mari, se desprind alte nervuri din ce în ce mai mici, ultime1e fiind ramificații reprezentate numai prin câteva vase inelate sau spiralate. Aceste ramificații se termină liber în mezofil sau se anastomozează formând o rețea din care se pot desprinde ramuri cu terminații libere.

Țesutul mecanic al limbului foliar este reprezentat de cordoane colen-chimatice sau sclerenchimatice așezate între fasciculele conducătoare și cele două epiderme.

Fig.32 Floarea de Calendula officinalis (original)

Receptaculul (axul floral) este conic și lățit la bază.

Dispunerea pieselor florale pe receptacul este ciclic: caliciul, corola, androceul și gineceul se dispun în verticile, fiecare grup de piese florale fiind dispus la un anumit nivel pe receptacul.

Periantul reprezintă învelișul unei flori alcătuit din caliciu și corolă. După periant florile sunt heterohlamide.

Caliciul este foliaceu, dialisepal erect, persistent și dublu.

Structura sepalelor este, în general, asemănătoare cu structura frunzelor.

Corola. Este al doilea ciclu, cel intern, al periantului alcătuit din totalitatea petalelor, în general colorate, datorită unor pigmenți vegetali, dizolvați în sucul vacuolar. Corola are rol protector și de atracție a polenizatorilor.

Corola gamopetală este tubuloasă, inflorescență de tip calatidiu protejat la exetrior de involucru alcătuit din 1 sau mai multe rânduri de bractei (hipsofile involucrale); cu flori liguate pe margine și tubulare în mijloc.

Petalele, oval-lanceolate de culoare galben-portocaliu.

În Organele de reproducere se formează sporii și apoi gameții. Se consideră că reprezintă frunze modificate în vederea reproducerii.

Androceu. Este alcatuit din 5 stamine cu antere unite in jurul stilului .

Stamina (stemon) este alcătuită din trei segmente:filament, conectiv și anteră. Filamentul reprezintă pețiolul frunzei modificate, arata ca un peduncul subțire, cilindric. În aceeași floare filamentele staminelor pot avea lungimi egale sau lungimi diferiteConectivul reprezintă prelungirea filamentului staminei către anteră, având rolul de a lega cele două loje ale acesteia. Se consideră că reprezintă limbul frunzei metamorfozate. Antera este partea cea mai importantă a staminei; reprezintă partea fertilă a acesteia. in general este alcătuită din două părți simetrice numite loje sau tece, situate de o parte și alta a conectivului. Fiecare loje are câte doi saci polenici (microsporangi).

Originea staminei. Staminele apar ca niște primordii pe receptacul floral, după apariția primordiilor periantului.mai intii, se diferențiază anterele și conectivul iar apoi filamentul dintr-un țesut situat la baza anterei.

Structura filamentului este asemănătoare cu a pețiolului, având un singur fascicul libero-lemnos, cu puține componente conducătoare.

Structura conectivului. Conectivul se prezintă ca o masă de parenchim, mărginită, la exterior, de epidermă iar în spre anteră de sacii polenici, în interiorul acesteia se află fasciculul libero-lemnos.

Structura anterei Este prevăzuta la exterior cu o epidermă (exoteciu) iar în interior are un țesut meristematic. Primordiul, in secțiune transversală, are contur trapezoidal, in primordiu, și anume în interiorul și la colțurile lui, se individualizează patru celule initiale ale sacilor polenici sau arhesporii primari. Fiecare celulă inițială se divide tangențial, rezultând două celule: o celulă externă, parietală și alta internă, sporogenă. Celula parietală, prin diviziuni tangențiale și anticlinale, va da naștere peretelui anterei iar celula sporogenă va da naștere, prin diviziuni mitotice, la țesutul sporogen adică la celule mame ale grăunciorilor de polen (microsporilor).

Totalitatea carpelelor dintr-o floare formeaza gineceul. Carpelele sunt organele sexuale femeiesti ale florii. Gineceul are ovarul inferior, bicarpelar, unilocular si uniovulat, continuat cu un stil terminat cu doua stigmate.

Alcătuirea gineceului.Este format din trei piese: ovarul, stìlul și stigmatul.

Ovarul este partea bazală, cea mai dezvoltată a gineceului (carpelei sau carpelelor). In el se formează ovulele iar in acestea se formează oosfera, celula sexuală femeiască.

Stilul este o prelungire subtire, cilindrică a ovarului. Se termină cu stigmatul făcând legătura dintre acesta și ovar. Corespunde nervurii principale a carpelei. Structural, este format dintr-o epidermă la exterior, un parenchim omogen și un fascicul libero-lemnos.La baza silului se gasesc glande nectarifere nuptiale,ca o adaptare la polenizarea cu ajutorul insectelor dar si o sursa de polen pentru albine inproducerea mierii,medicamente pe baza de pole.n,etc

Stigmatul reprezintă extremitatea stilului deosebită structurată în sensul că este latita având deci o suprafață mai mare acoperită total sau parțial cu papile secretoare de lichid vascos, alcătuit din arabano-galactani, monoglucide, enzime etc. ce facilitează reținerea polenului. Este format dintr-un țesut parenchimatic omogen, care permite pătrunderea tubului spre ovar.

Gălbenele – Moduri de preparare

lnfuzie: 1 lingurită (cu virf) de plante la 1/4 litru de apă.

Băi de șezut: De 2 ori cite 2 mâini pline de plante proaspete sau 100 grame de plante uscate la o baie de șezut.

Spălături: 1 lingură (cu virf) de plante la 1/2 litru dei apă.

Tinctură: Se pune 1 pumn plin de flori într-un litru de rachiu natural, se lasă 14 zile la soare sau la căldură de cca. 20 grade.

Alifie de gălbenele: De 2 ori 2 mâini pline de gălbenele (frunze, tulpini și fiori) sunt tăiate mărunt. 500 grame de osânză de porc hrănit natural sau de untură de porc bună și se încing bine. În această untură fierbinte se introduc gălbenelele tăiate, se lasă să sfârâie bine, se amestecă și se iau de pe foc. Se acoperă și se lasă să stea timp de o zi. A doua zi, preparatul se încălzește ușor și se filtrează printr-o bucată de pânză sau tifon în vase curate, pregătite dinainte.

Suc proaspăt: Se spală frunzele, tulpinile și florile și se trec, în stare umedă, prin storcătorul electric de uz casnic.

9. Quercus robur (stejarul)

Fig 33. Stejarul (Popovici, Moruzi și Toma)

ORDINUL FAGALES

Familia Fagaceae

Cuprinde arbori si arbusti anemogami. Au frunze căzătoare sau persistente, stipelate, simple, dispuse pe tulpină altem. Florile sunt unisexuate, rar hermafrodite, cu un periant sepaloid. Cele mascule, sunt dispuse in inflorescente dicaziale pe axe lungi, formând amentí. Androceul este alcătuit din 2-10 stamine. Florile femele sunt asezate in vârful unor axe, fiind protejate uneori de periant sau de hipsofile.

Sunt reprezentate de un gineceu alcătuit din 2-3 (6) carpele concrescute la bază, iar stilurile si stigmatele sunt libere. Ovarul este inferior. Fructele sunt achene prevăzute cu aripi membranoase sau cu o cupă.

Familia Fagaceae cuprinde arbori cu frunze simple, întregi sau penat-lobate, stipelate, persistente sau caduce. Au florile unisexuate, exceptional dioice.

Florile mascule sunt dispuse in amenți. O singură floare este formata dintr-un periant sepaloid simplu sau dublu alcătuit din 4-7 foliole si 4-15 stamine. Florile femeiesti au ovarul inferior tricarpelar, sunt solitare sau grupate câte 2-5 înconjurate de hipsofile mici, scvamiforme. Fructul este o achenă, protejată, partial sau total, de o cupă lemnoasă.

Fig. 34 Fructul si frunza de stejar

Produsul, Quercus correx, reprezintă scoarțele ce se recoltează de pe ramurile tinere, până la 3 ani ale speciilor Q. robur. Conține taninuri mixte, in procent de 8-2 %. Are acțiune astringentă, hemostatică ți antidiuretică. Se întrebuințează ca infuzii și decocturi în gargarisme, ca loțiuni hemostatice, în tratamentul stomatitelor, degerăturilor, transpirației picioarelor, ca antidiareice.

Înțepăturilor produse în mugurii foliari de către insecta himenopteră, Cynips galle tinctoriae, pe ramurile plantei se formează niște formațiuni globuloase denumite Gallae rurcicae, Gullae halepensis (popular gogoși de ristic). Acestea contin 25-45% taninuri galice. Se întrebuințează la extragerea acidului tanic care se administrează, extem, ca antiseptic gi antihemoragic.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: scoarța.

Fig.35 Tulpina (scoarța) de stejar (original)

Tulpina este organul vegetativ care asigură legătura morfologică și fiziologică între rădăcină și frunze, principalele organe ale nutriției. Este adaptată pentru îndeplinirea a două funcții principale: de susținere a frunzelor, organelor de reproducere. fructelor. semintelor și de conducere a sevelor: brută de la rădăcină la frunze, organele fotosintetizatoare și elaborată de la frunze la celule, țesuturi sau organe, acolo unde este nevoie pentru îndeplinirea necesităților fiziologice.

La multe specii de plante, tulpina are rol în fotosinteză, în special, când planta este in primele perioade de creștere. De asemenea, la unele specii de plante, are rol în înmulțirea vegetativă iar la altele are rol în depozitarea substanțelor de rezervă.

Lăstarul reprezintă tulpina tânăra. Rezultă din mugurele vegetativ,. Este format din noduri, zone tulpinale mai dilatate, și intemoduri, portiunile de tulpină cuprinse între noduri. Începând de la baza lăstarului, către vârf, intemodurile devin tot mai scurte. La nivelul nodurilor, se află frunzele iar la subsuoara (axila) acestora se află mugurii axilari . În vârful lăstarului se află mugurele terminal. Către sfârșitul perioadei de vegetatie, lastarii sunt lignificați iar după căderea frunzelor devin tulpini (ramuri) de un an.

Mugurii sunt lăstari în miniatura. Reprezintă partea apicală, embrionară a tulpinii. Constituie originea ramurilor, frunzelor, florilor. Au rol și în înmulțirea vegetativă a plantelor.

Printr-o secțiune longitudinală într un mugur se pot observa părțile lui componente. În zona centrală se află axul mugurelui (conul vegetativ al tulpinii). Terminal, conul vegetativ prezintă vârful vegetativ unde se află celulele inițiale, fără să fie prevăzute cu țesut inițial de protecție. Prin diviziunea acestora, ia naștere meristemul primordial care se dispune către baza conului vegetativ. Ulterior, din acesta vor lua naștere meristemele primare din care se realizează cresterea in lungime a tulpinii, formarea frunzelor și a mugurilor laterali sau axilari. Lateral, începând de la baza conului vegetativ sprc vârf sunt primordiilc frunzelor. La subsuoara acestora, se dezvoltă primordiile mugurilor axilari. Grație faptului că fața externă a primordiilor foliare crește mai repede decât cea intemă, primordiile se acoperă succesiv unele pe altele și acoperă și vârful conului vegetativ. Cele mai externe primordii foliare sunt cele de la baza conului vegetativ iar cele mai interne sunt cele situate la vârful conului vegetativ. Mugurele este protejat (muguri acoperiți) de niște formațiuni solzoase catafile (frunze metamorfozate). La exterior, catafilele prezintă o cuticulă groasă cu celule suberificate iar la partea internă sunt prevăzute cu peri glandulari care produc rezine. Organizarea structurală a catafilelor demonstrează rolul lor protector.

Fig. 36 Secțiune printr-un mugure terminal (dupĂ Strasburgen)

1 – varf vegetativ

2 – primordii foliare

3 – frunze

4 – primordii ale mugurilor axilari

Clasificarea mugurilor se face după mai multe criterii: origine, orgnitele care se dezvoltă din ei, poziția pe tulpină, activitate.

După origine mugurii sunt normali

După organele care se dezvoltă din ei sunt:

– Muguri foliari (vegetativi), din care se dezvoltă ramuri și frunze.

– Muguri florali (floriferi), din care se dezvoltă florile.

După poziția pe tulpină sunt:

– Muguri terminali (apicali) se afiă în vârful tulpinilor și ramurilor; sunt, , vegetativi; determină nașterea în lungime a tulpinilor.

– Muguri axilari (laterali) se află la noduri și anume la subsuoara frunzelor, mugurul axilar cel mai apropiat de mugurul terminal se numește mugur de înlocuire, poate lua locul acestuia în caz de distrugere.

– Muguri suplimentari se află lângă mugurii axilari; se dispun orizontal sau vertical față de mugurii axilari.

5. După activitate avem:

– Muguri activi se formează vara, rămân în stare de repaus iama și intră în activitate primăvara următoare.

– Muguri dorminzi rămân în stare latentă mai mulți ani, constituie rezervă potențială pentru menținerea plantei în caz de distrugeri, determinate de cauze externe; ramurile care se dezvoltă din aceștia se numesc ramuri proventive.

Tulpină aeriană lemnoasă

Este alcătuita din țesuturi lignificate, rezistente și durabile. Arborii au tulpina lemnoasă, inaltă, groasă, diferențiată în trunchi, parte bazală neramificată cu diametrul care poate depăși un metru și o înălțime peste 30 m și coroana susținută de trunchi, formată din ramuri de diferite ordine. Au o longevitate ridicată. Fructifică mai târziu., nu formează drajoni.

Din punct de vedere anatomic tulpina prezintă următoarele structuri: structura apexului, structura primară și structura secundară.

Studiată pe secțiuni transversale, longitu-dinal-radiare și longitudinal-tangențiale,in structura primara a tulpinii, se disting trei zone concentrice: epiderma, scoarta și cilindrul central.

Epiderma reprezintă țesutul protector al tulpinii. Este alcătuită dintr-un singur strat de celule strâns unite între ele. Pereții externi ai celulelor sunt ușor bombați și in cele mai multe cazuri sunt cutinizați, suberificați, mineralizați sau cerificați. in aceste celule, nu există cloroplaste și nu se depun substanțe de rezervă. Printre celulele epidermei, se află stomatele.

Scoarta (parenchimul cortical) este structura celulară cuprinsă între epidermă și periciclu. În alcătuirea ei, intră mai multe straturi de celule parenchimatice. Celulele au pereții subțiri și celulozici; între acestea se află spații intercelulare., primele straturi ale scoarței (zona externă) conțin cloroplaste îndeplinind și funcția de fotosinteză. În structurile celulare interne (zona internă) celulele acumulează substanțe de rezervă.

Fig. 37 Diferite forme de sclereide (1,2,3,4) (după Kaussmann)

In cadrul parenchimului cortical, se află diferențiate structuri histologice specifice precum:

elementemecanice: colenchim, sclerenchim, sclereide ce pot contine, taninuri, mucilagii, cristale de oxalat de calciu, amidon, sclereidele de la stejar se numesc brahisclereide si sunt asezate in liberul tulpinii.

țesuturi secretoare: celule secretoare taninifere,ele elaborează tanin ,un compus aromatic care, se asociază cu alcaloizi si heterozide.Taninurile influențează fenomene de oxido-reducere, celulele secretoare sunt aplatizate, în formă de tuburi scurte, cu pereții îngroșați.

Endoderma, cel mai profund strat de celule al scoarței, nu este așa de evident diferențiat ca la rădăcină. Cilindrul central (stelul) reprezintă ansamblul de țesuturi, ca o coloană, situate în zona centrală a tulpinii. Este alcătuit din țesut parenchimatic (razele medulare, măduva), fascicule conducătoare libero-lemnoase și elemente mecanice,.

După prezența sau absența cilindrului central tulpina este monostelica,prezinta un singur cilindru central.

Evolutia citindrului central a fost în corelație cu dezvoltarea și vascularizația frunzelor.

– Eustelul. Prezintă măduvă parenchimatici și raze medulare. Razele rnedulare se interpun printre fasciculele libero-lemnoase ce se află dispuse regulat după un cerc.

Cilindrul central tipic (eustelul este alcătuit din următoarele structuri: periciclul, fasciculele conductoare, razele medulare și măduva.

Periciclul este situat sub endoderme. În spatiu, apare ca un manșon unicelular sau pluricelular care inconjoară toate celelalte elemente ale cilindrului central.

Uneori, peretii celulozici și periciclului se lignifică formându-se un țesut mecanic continuu, alteori, celulele acestuia se lignifică numai în dreptul fasciculelor conducătoare.

Fasciculele conducătoare sunt elemente de bază ale cilindrului central; nu pot lipsi din structura acestuia. În cilindrul central de la tulpină, fasciculele conducătoare lemnoase și fasciculele conducătoare liberiene nu sunt izolate ca la rădăcinăci sunt grupate la un loc formând fascicule mixte, libero-lemnoase.

Componenta lernnoasă a fasciculului libero-lemnos este formată din vase lemnoase și parenchim lemnos, este dispusă spre interiorul tulpinii, iar componenta liberiană formată din tuburi ciuruite, celulele anexe și, uneori, parenchim liberian este dispusă către exteriorul tulpinii, intre cele două componente se află cambiul intrafascicular, fasciculele libero-lemnoase fiind de tip colateral-deschise.

Dezvoltarea lemnului fasciculelor libero-lemnoase se face centripet astfel că protofloemul este mai aproape de periciclu iar metafloemul se dezvoltă spre centru.

Dezvoltarea lemnului fasciculelor libero-lemnoase se face centrifug:

protoxilemul se află în partea cea mai internă a fasciculului, mai aproape de măduvă, iar metaxilemul format din elemente mai tinere, este mai aproape de liber.

Razele medulare se află dispuse între fasciculele libero-lenmoase. Fac legătura între măduvă și periciclu. Sunt alcătuite din celule paxenchimatice.

Măduva ocupă partea centrală a cilindrului central. Este groasă,de consistență celulozică sau sclerenchimatică

Fíg. 38. Cristale de oxalat de calciu (A–D) si celule tanìniíere (E) in diferìte organe vegetale (A–D: dupä S t r a s b u r g e r; E: după C. To m a):

10. Tillia (teiul)

Fig. 39 Frunza, floarea și bractea la Tei (original)

ORDINUL MAMALVALES

Cuprinde 400 specii, in general, lemnoase. Au frunze alterne, stipelate, căzătoare. Florile alb-gălbui, hermafrodite, actinomorfe, plăcut mirositoare, gratie unor glande nectarifere și țesuturi secretoare, sunt pe tipul 5 și grupate in cime. Pedunculul inflorescentei concrește cu o hipsofilă alungită. Androceul este reprezentat de numeroase stamine, grupate in 5 mănunchiuri. Gineceul este superior, pentacarpelar. Fructul este achenă.

Tilia tomentosa (tei argintiu) este un arbore frecvent in regiunile de câmpie și de deal, in special, in sudul si estul tării. Ajunge la inăltimea de 30 m. Are frunze ovate, pe dos alb tomentoase și lujeri anuali prevăzuti cu peri stelati.

T. plazyphyllos (tei cu frunza mare) este un arbore spontan prin păduri dar și frecvent cultivat prin parcuri și pe străzi. Are frunzele, pe dos, verzi-albicioase sau cenușii, cu nervuri tertiare proeminente și cu smocuri de peri albiciosi. Atinge inăltimea de 30 m. Fructul este globulos uscat, prevăzut cu 5 coaste evidente.

T. cordata (teiul pucios) este un arbore care ajunge la 20 m inăltime. Este elementul de bază al pădurilor din zonele de deal, dar se află și cultivat prin parcuri si pe străzi. Are frunze subrotunde sau lat-ovate, pe dos verzi-albăstmi, cu smocuri de peri ruginii in axilele nervurilor.

Tilia flos,este produsul medicinal obtinut din, inflorescentele ìnsotite de bractei, recoltate in timpul infloririi și uscate,(ale speciilor prezentate mai sus) contin mucilagii, ulei volatil, steroli, vitamina E, glucide, taninuri. Au proprietăti emoliente, spasmolitice si sedative asupra sistemului nervos central,imunostimulator. Se utilizează pentru ceaiuri pectorale(tuse,bronsita,viroze pulmonare), calmante, sedative, impotriva tulburărilor cardiace,la copii si adulți.

Organ vegetativ folosit în scop farmaco-dinamic: floarea.

Floarea pedunculul inflorescentei concreste cu o hipsofila alungita.

Fig. 40 Floare hermafrodită la angiosperme; A – schemă; B – floare în secțiune longitudinală; 1 – sepale, 2 – petale, 3 – stamine, 4 – carpele (după Ciobanu din Mevius)

Receptacul (axul floral) este partea terminală superioară a penduculului (pedicelului) floral care poartă organele sau complexele de organe florale.Receptaculul,este concav,

Asezarea pieselor florale pe receptacul se face ciclic: caliciul, corola, androceul și gineceul se dispun în verticile, fiecare grup de piese florale fiind asezat la un anumit nivel pe receptacul;. După numărul de piese florale care alcătuiesc un verticil, florile ciclice sunt pentamere. După numărul de verticile, florile, pentaciclice, cu elementele florale dispuse pe cinci cicluri.

Periantul reprezintă învelișul unei flori alcătuit din caliciu și corolă

Sepalele au culoare apropiată cu petalele.

După periant florile sunt heterohlamide, cu periant alcătuit din caliciu și corolă;

Fig. 41 Caliciu din 3 piese (după Grințescu și Baillon)

Caliciul reprezintă ciclul extern al periantului alcătuit din totalitatea sepalelor. Sepalele pe lângă rolul de protecție a celorlalte piese florale, fiind verzi, au și rol asimilator. Caliciul este foliaceu, sepalele sunt verzi, asemănătoare frunzelor

Fig. 42 Țesutul nectarifer (după I. T. Tarnavschi și colab)

țn – țesut nectarifer

gne – glandă nectariferă

tr – traheide

ș – șanț

pa – parenchim

ph – floem

țs – țesut sclerenchimatic

x – xilem

Sepalele sunt libere, caliciul este dialisepal,după formă,este pubescent, format din 3 piese.

După dispoziția față de petale, caliciul dialisepal este erect,

După durata sa de viață caliciul este persistent.

Structura sepalelor este, în general, asemănătoare cu structura frunzelor.pe fata interna a acestora se gasesc glande nectectarifere(nectarii)si tesuturi secretoare.

Corola. Este al doilea ciclu, cel intern, al periantului alcătuit din totalitatea petalelor alb,galbui, colorate, datorită unor pigmenți vegetali, dizolvați în sucul vacuolar. Corola are rol protector și de atracție a polenizatorilor,(insecte).

Fig. 43 Diagrama florala la Tilia cordata (după M. Alexandru)

Formula florală la Tilia grandiflora (tei mare): F=♀*K5,C5,A5x(∞),G(5)

Petalele sunt dispuse pe receptacul în altemanță cu sepalele. După forma lor, petalele sunt, oval-lanceolate.

După raportul dintre petale corola este dialipetală la care petalele sunt libere.

După tipul de simetrie corola este actinomorfă.

Fig. 44 Tip de corolă (după Baillon)

Structura petalelor este asemănătoare,cu cea a frunzelor. Ca trăsături specifice la petale sunt: epidermele corolei prezintă, papile și peri glandulari cu ulei volatil, din mezofilul omogen lipsesc cloroplastele dar sunt prezenți pigmenții antocianici și flavonici, nervuri reduse.

În Organele de reproducere se formează sporii și apoi gameții. Se consideră că reprezintă frunze modificate în vederea reproducerii.

Androceul reprezintă totalitatea staminelor (microsporofilelor) unei flori. Staminele sunt organele sexuale bărbătești ale florii.

Fig 45 Androceu pentadel (după Baillon)

O stamină (stemon) este alcătuită din trei segmente:filament, conectiv și anteră. Filamentul reprezintă pețiolul frunzei modificate. Se prezintă ca un peduncul subțire, cilindric. În floare filamentele staminelor au lungimi diferite,staminele exterioare sunt reduse. Androceu poliadelf,staminele grupate in 5manunchiuri. Conectivul reprezintă prelungirea filamentului staminei către anteră, având rolul de a lega cele două loje ale acesteia. Se consideră că reprezintă limbul frunzei metamorfozate Antera este partea cea mai importantă a staminei; reprezintă partea fertilă a acesteia este alcătuită din o singură lojă și doi saci polenici.

Originea staminei. Staminele apar ca niște primordii pe receptacul floral, după apariția primordiilor periantului. Inițial, se diferențiază anterele și conectivul iar apoi filamentul dintr-un țesut situat la baza anterei.

Fig. 46 A – stamină văzută pe fața anterioară; B – stamină văzută pe fața posterioară; f – filament staminal; c – conectiv; a – anteră (după Mevius)

Structura filamentului este asemănătoare cu a pețiolului, având un singur fascicul libero-lemnos, cu puține componente conducătoare.

Structura conectivului. Conectivul se prezintă ca o masă de parenchim, mărginită, la exterior, de epidermă iar în spre anteră de sacii polenici, în interiorul acesteia se află fasciculul libero-lemnos.

Structura anterei. Antera își are originea în primordiul staminal nediferențiat. Acesta este prevăzut la exterior cu o epidermă (exoteciu) iar în interior are un țesut meristematic. Primordiul, in secțiune transversală, are contur trapezoi-dal. in primordiu, și anume în interiorul și la colțurile lui, se individualizează patru celule initiale ale sacilor polenici sau arhesporii primari. Fiecare celulă inițială se divide tangențial, rezultând două celule: o celulă externă, parietală și alta internă, sporogenă. Celula parietală, prin diviziuni tangențiale și anticlinale, va da naștere peretelui anterei iar celula sporogenă va da naștere, prin diviziuni mitotice, la tesutul sporogen adică la celule mame ale grăunciorilor de polen (microsporilor).

Gineceul (pisti1ul) reprezintă totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) dintr-o floare. Carpelele sunt organele sexuale femeiesti ale florii. Este ,superior, pentacarpelar.

Fig. 47 Gineceul: A – întreg; B – în secțiune longitudinală stg – stigmat; st – stil; o – ovar; r – receptacul; p – peduncul floral; ov – ovule (după Baillon)

Alcătuirea gineceului. Gineceul este format din trei piese: ovarul, stìlul și stigmatul.

Ovarul este partea bazală, cea mai dezvoltată a gineceului (carpelei sau carpelelor). In el se formează ovulele iar in acestea se formează oosfera, celula sexuală femeiască. Se prezintă, sferic.

Fig. 48 Ovarul superior: o – ovar, r – receptacul (după K. Stern)

Stilul este o prelungire subtire, cilindrică a ovarului. Se termină cu stigmatul făcând legătura dintre acesta și ovar. Corespunde nervurii principale a carpelei. Structural, este format dintr-o epidermă la exterior, un parenchim omogen și un fascicul libero-lemnos.

Stilul poate avea lungimi variate, funcție de specie. Astfel, , lung Față de ovar se află in prelungirea acestuiaupă lungimea stilului fiorilor plantelor din aceeași specie, florile sunt homostile, flori cu stile egale.

Fig. 49 Secțiune longitudinală prin stigmat: 1 – epidermă, 2 – parenchim, 3 – fascicul conducător, 4 – papile, 5 – polen cu tub polinic (după Herail)

Stigmatul reprezintă extremitatea stilului deosebită structurată în sensul că este latita având deci o suprafață mai mare acoperită total sau parțial cu papile secretoare de lichid vascos, alcătuit din arabano-galactani, monoglucide, enzime etc. ce facilitează reținerea polenului. Este format dintr-un țesut parenchimatic omogen, care permite pătrunderea tubului spre ovar.

Celulele secretoare izolate se deosebesc net de celulele inconjurătoare, atât prin formă cât și prin conținutul lor. Ele pot fi sferice îngroșați mai mult saumai putin, pline cu ulei volatil sau cu pereții mai puțin îngroșați; pline cu mucilagii.

Fig. 50 Nectarii intraflorale 1 – glande nectarifere, 2 – solz nectarifer, 3 – țesut nectarifer (dup Grințescu și Esau)

Canalul secretor se formează, ca și punga secretoare, dar prin diviziunea unor șiruri longitudinale de celule parenchimatice. Apare un spațiu gol, cilindric, în care se vor acumula substanțele secretate, scoase din circuitul metabolic al plantei, ca și în cazul pungilor secretoare.

Fig. 51 Secțiune transversală prin bracteea de Tilia sp.: celule cu mucilag (după Hérail)

Punga secretoare se formează astfel: o celulă parenchimatică cu proprietăți meristematice se divide consecutiv, cu formarea a patru celule. Acestea se îndepărtează și între ele apare un spațiu sferic care se mareste progresiv. Celulele îndepărtate se divid în mod repetat anticlinal față de pereții cavității, iar celulele formate se aplatisează și se diferențiază în celule secretoare. Acestea, prin metabolismul lor specific, elaborează substanțe organice, în special metaboliți secundari, care se vor acumula în spațiul sferic, devenit astfel o pungă secretoare. Canalele secretoare sunt spații intercelulare cilindrice,formate, mai ales, în mod schizogen. Sunt căptușite cu un strat de celule care secretă terpene ce intră în compoziția chimică a uleiurilor volatile.

Teiul – Moduri de preparare

Uz intern: Se infuzează 15-30 g de flori într-un litru de apă fierbinte. Se bea 2 – 4 căni de ceai pe zi dar nu mai mult iar la copii o cana cu ceai de tei pe zi e suficient.

Uz extern: Băile cu ceai din flori de tei sunt cunoscute pentru calmarea oboselii nervoase, insomniei și anxietății. Se prepară mai întâi o infuzie cu o cană și jumătate de flori într-un litru de apă. Se filtrează și se adaugă infuzia în apa de baie.

Îngrijirea pielii: ceaiul din flori de tei proaspăt preparat poate fi folosit ca și loțiune pentru ten. Ceaiul de tei ajută la regenerarea pielii. Deoarece florile de tei ajută la reducerea inflamațiilor, ceaiul de tei este un remediu excelent pentru ochii umflați.

CAPITOLUL IV

APLICAREA REZULTATELOR CERCETĂRII ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

Rezultatele cercetărilor făcute de mine în această lucrare le-am aplicat la nivelul elevilor de gimnaziu”clasele V-VIII”. Pornind de la informațiile concrete teoretice din artea de documentare științifică, am conceput drumeții și excursii în zona Olteniei, în special Parcul Romanescu, padurea Radovan, și mai ales Gradina Botanică din Craiova unde datorită structurii sale sectoriale variate, copii pot ]nt\lnii multe dintre plantele medicinal existente în diferite zone ale țării. Grupul țintă a fost reprezentat de copii claselor a V și a VIII care având cunoștințe, oarecum accumulate atât în școlă cât și în familie au putut observa în mediul înconjurător plante cu acțiune farmaco-dinamică. Îndrumați de mine au observant plantele cunoscute au descoperit alte plante cu scop farmaco-dinamic. La aceste plante au fost îndrumați să observe particularități comparative cu privire la: locul unde trăiesc, alcătuirea corpului, culoarea și forma organelor vegetative (anatomia), specificând și rolul acestor rgane în viața plantelor (fiziologia).

După observațiile făcute în mediu exterior, natură am prezentat elevilor particularităților ale organelor vegetative mai detaliate dar la nevelul lor de percepere,, corespunzătoare fiecărui organ al plantelor întââlnite, orientându-mi indicațiile cître plantele care se întâlnesc predominant special în zona Olteniei. Observațiile făcute la nivel structural și funcțional au fost completate cu informații referitoare la rolul acestor plante în viața noastră și în mod special cum le folosim acasă, în ce scop, când și în ce cantități

Prezenrtarea materialului practic din mediul natural a fost finalizată prin culegerea de plante, organe vegetale (Frunze, flori, rădăcini), bucăți de organe (scoarță uscată) pe care urma apoi să le studiem în laboratorul școlii în scopul evidențierii rolul plantelor medicinale în viața omului și cultivârii interesului copiilor pentru mediul înconjurător, aprecierea existenței fiecărei plante din jurul nostru.

În timpul activității am făcut fotografii pas cu pas pe tot parcursul etapelor privind observațiile realizate.

În laboratorul școlii la lecția de biologie la clasa a Va, am realizat, pe baza materialului biologic natural cules, secțiuni prin organele plantelor medicinale (rădăcini, tulpină, frunză, floare), am presat plante realizând impreună cu elevii un ierbar, iar la clasa a VIII a, în baza studierii unui ecosistem terestru artificial , Gradina Botanică sau Parcul Poporului din Craiova am îndrumat elevii către realizarea de proiecte în care plantele medicinale să fie evidențiate ca parte dominanta in componenta biocenozei.

Proiectele au ca parte “palpabilă” machetele care să prezinte planta medicinala (ecologie, prezentare generala, organe folosite în scop medicinal naturist precum și preparate clasice de bază folosite de fiecare familie în casă).

Desfășurarea activității s-a realizat în echipă de 3-4 elevi cu sarcini diferite de lucru în scopul culegerii de informații diverse într-un timp scurt.Transmiterea informatiei este de tip frontal si de grup ,caracteristic activitatilor moderne ce au la baza interactivitatea. În aplicarea practică a rezultatului a cercetărilor privind studiul structurii organelor vegetative la plantele cu acțiune farmaco-dinamică, am încercat să combin metodele didactice de predare, învățare și evaluare tradiționale cu cele moderne în scopul unei înțelegeri mai bune a informațiilor însușite de elevi.

M-am axat în mod deosebit pe metodele practice bazate pe material natural și mai puțin pe material reprezentat de imagini (atlase, planșe), preparate fixe, mulaje.

Am ales Gradina Botanică din Craiova pentru desfășurarea activității practice deoarece, spre deosebire de alte ecosisteme mai indepărtate din zona Olteniei are următoarele avantajele: este necostisitoare locația fiind aproaape de școală; folosirea unui mare de elevi; timpul alocat este la dispoziția profesorului și elevilor putând evita condițiile meteo nefavorabile; observarea unui număr mare de plante medicinal intr-un spațiu restrains.

În școala modernă, ficiența metodelor o reprezintă valențele formative ale acestora și impactul lor asupra dezvoltării personalității elevilor.

Lecția modernă de biologie

Lecția modernă de biologie trebuie să aibă un caracter formativ, să fie bazată pe cultivarea capacității de învățare, pe stăpânirea metodelor și tehnicilor specifice dobândirii unor noi cunoștințe, interdisciplinaritate, educarea capacităților creative, etc.

O lecție moderna de biologie trebuie sa respecte urmatoarele cerinte

Instruirea bazată pe acțiune

Profesorul de biologie trebuie să implementeze cât mai multe metode activ-participative, să promoveze la lecțiile de biologie metode de explorare directe și indirecte a mediului, cum ar fi experiența, modelarea, experimentul.

Participarea activă și conștientă a elevului la asimilarea cunoștințelor și formarea personalității sale

Elevul se dezvoltă prin acțiuni, prin activitate personală, el nu trebuie să însușească în mod pasiv cunoștințele, ci să aibă o atitudine activă, dezvoltându-și abilități pe care le va aplica în învățare și, datorită cărora, șansele de reușită se vor mări.

Lecția de biologie nu poate fi desfășurată doar cu ajutorul tablei și a cretei. Pentru eficientizarea predării biologiei este nevoie ca elevii să studieze structuri în baza imaginilor, planșelor, mulajelor. Elevii vor urmări procese, fenomene în baza diverselor lucrări practice, prin utilizarea lupei, microscoapelor, lamelor, lamelelor, etc. “O lecție modernă, activ-participativă, se distinge prin caracterul ei solicitant, ceea ce presupune implicarea personală și deplină a subiectului, până la identificarea lui totală cu sarcinile de învățare în care se vede antrenat.” (M. Roger)

Clasa de elevi ca grup social

Noțiunea de grup

Grupul este o pluralitate dinamică de personae între care există mai multe tipuri de relații, cu influențe multiple asupra membrilor săi.

Membrii grupului își desfășoară activitatea într-un anumit mediu de existentă, comunică și cooperează pentru realizarea unor scopuri, întrețin diferite tipuri de relații între ei, se influențează reciproc, își confruntă opiniile, sunt mulțumiți, frustrați sau animați de anumite aspirații și idealuri, experimentează modele de comportament după norme proprii.

Clasa de elevi este un grup social supus în mod constant influențelor educative exercitate de școală. Ansamblul de elevi ce o compune este un grup social specific.

Din punctul de vedere al mărimii, grupurile școlare pot fi: grupuri școlare mici (clase de elevi) și grupuri școlare mari (școli, facultăți).Clasa de elevi este “un grup angajat în activități cu obiective comune, ce creează relații de interdependență funcțională între membrii săi” (Rada, I., 1976).

Clasa de elevi este un grup social, cu un înalt grad de socializare, de instruire, dezvoltare și formare a personalității elevilor, liderii acționând pentru realizarea scopurilor și asigurarea coeziunii grupului.

Clasele de elevi caracterizate prin climat deschis și « sănătate » sunt descrise ca « școli umaniste . Acestea încurajează autonomia, autodisciplina, autodeterminarea, cooperarea, relațiile deschise și sincere, valorizează potențialul fiecăruia și al tuturor.

Modul de instruire frontal pornește de la perspectiva tratării clasei de elevi ca și cum toți elevii ar fi egali între ei. Această formă organizatorică predispune la utilizarea metodei expunerii și a conversației.

Modul de instruire grupal presupune organizarea elevilor (de la 2 la mai mulți elevi) pe echipe în funcție de anumite criterii. Astfel rezultă: grup omogen (elevii sunt incluși în funcție de interese, capacități, rezultate școlare comune și dispun de sarcini de instruire distribuite diferențiat, îndrumarea permanentă a cadrului didactic, timp de instruire distribuit neuniform), grup eterogen (elevii sunt incluși posedând interese, capacități, rezultate școlare diferențiate și dispun de sarcini de instruire diferențiate sau comune). Din punct de vedere pedagogic se recomandă echilibrarea celor două forme.

Strategia didactică

Desemnează „un mod de abordare a unei situații de instruire“ care permite/presupune „raționalizarea conținuturilor“; determină „structurile acționale“; o „combinatorică structurală“ între „metode, mijloace, forme, relații, decizia instrucțională“ și care vizează „optimizarea instruirii“.

Strategia de predare-învățare (strategii didactice) este expresia unității organice a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ și a modurilor de organizare a învățării (frontal, pe grupe și individual), în derularea lor secvențială pentru atingerea obiectivelor instructiv-educative.

Strategii interactive bazate pe munca în echipă la biologie

Strategii interactive bazate pe munca în echipă sunt definite de existența unui mediu de învățare menit să asigure interactivitatea, să fie favorabil combinării activității individuale cu activitate în cadrul grupurilor, păstrării unui echilibru între experiențele dobândite individual și cele căpătate în cadrul grupului. Învățarea interactivă se bazează pe schimbul de informații științifice, experiențe trăite de elevi în corelație cu natura, interpretări ale unor rezultate, experimente, sugestii de rezolvare a unor situații-problemă, idei și puncte de vedere despre lumea vie între elevi. Învățarea prin cooperare presupune activități împreună, cu sarcini și scopuri distribuite, fiecare elev din grup având funcții și responsabilități individuale, își subordonează eforturile lui rezultatului comun în beneficiul tuturor, pe când învățarea prin colaborare este întemeiată pe lucrul împreună în care fiecare etalează roluri și funcții diferite.

1. Folosirea strategiilor de tip activ-participativ

Aceste strategii nu trebuie rupte de cele tradiționale, ele marchează un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice.

Prin metode activ-participative înțelegem toate situațiile și nu numai metodele active propriu-zise în care elevii sunt puși și care-i scot pe elevi din ipostaza de obiect al formării și-i transformă în subiecți activi, coparticipanți la propria lor formare. „A activiza înseamnă, deci, a mobiliza/angaja intens toate forțele psihice de cunoaștere ale elevului, pentru a obține în procesul didactic performanțe maxime, însoțite constant de efecte

nu numai asupra elevilor, ci și asupra dascălului.

2. Folosirea cu precădere a unor metode de tip acțional, cu caracter aplicativ

3. Însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală constituie o altă direcție de acțiune de modernizare a strategiilor didactice, cu importante valențe formative, dar și urmărind pregătirea individului pentru autoînvățare și educație permanentă de-a lungul vieții

4. Învățarea asistată de calculator (IAC) are în vedere utilizarea acestui mijloc modern de învățământ în procesul de predare-învățare. 8. Îmbinarea activității frontale cu cea pe grupe și individuale

5. Realizarea diferențierii și personalizării activității de instruire, etc.

Metode si tehnici moderne de învățământ

Metodele de învățământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în școală de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința.

Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și pesonalitatea.

METODA OBSERVAȚIEI

Reprezinta o metoda de baza, o modalitate de studiu, care sta la baza oricarui tip de experiment.

Etimologie: "observare" (latina): a privi, a fi atent la.

În cadrul observatiei are loc constatarea si notarea fidela a fenomenelor, asa cum se desfasoara ele în realitate.

În cadrul experimentului de laborator, observatia este subordonata scopurilor acestuia.

Scopurile observatiei sunt:

1)     de a vedea prin ochii persoanelor observate evenimente, actiuni, norme si valori;

2)     de a descrie contactul si persoanele observate pentru a permite întelegerea a ceea ce se întâmpla acolo;

3)     de a contextualiza, social si istoric, evenimentele observate, pentru a fi corect întelese;

4)     de a integra, a vedea viata sociala ca un proces de evenimente interconectate;

5)     de a evita utilizarea prematura a teoriei si conceptelor înainte ca fenomenul respectiv sa fie cu adevarat înteles;

6)     de a oferi un design de cercetare flexibil care sa permita o investigare deschisa spre aspectele neasteptate si neprevazute.

Caracteristica esentiala a observatiei este caracterul sau de non-interventie.

Notarea detaliata a procesului observat este un element esential al metodei.

Avantajele observației   este o metoda mai putin intruziva;

care caracter flexibil, permitând o noua perspectiva asupra unor fenomene studiate anterior;

furnizeaza date bogate într-o perioada scurta de timp;

are o mare validitate ecologica (datele sunt luate din viata reala, nu sunt schimbate cu nimic);

observatorul nu lucreaza cu categorii teoretice prestabilite si el este acela care construieste teoriile ce vor genera, lega, diferitele categorii relationale;

observatia permite accesul la fenomene care sunt si mai putin evidente prin alte tehnici si poate fi replicata (repetata).

Observatia sistematica pune în actiune grila de observatie.

Grila de observatie este:

o lista de rubrici care ofera cadru de clasificare a datelor brute;

mijlocul cel mai sigur care faciliteaza recoltarea si compararea datelor de observatie.

METODA DEMONSTRAȚIEI

Numele acestei metode este legat verbul latin demonstro-demonstrare, cu sensul de a arăta, a înfățișa (el are și sensul de a dovedi, dar care nu intră în discuție aici).

Demonstrația este încadrată în categoria metodelor intuitive și definită ca metodă de predare–învățare, în cadrul căreia mesajul de transmis către elev se cuprinde într-un obiect concret, o acțiune concretă sau substitutele lor; după gradul de angajare a elevului, poate fi considerată metodă expozitivă (când se combină cu expunerea), sau ca metodă activă (când se combină cu conversația sau presupune activitatea elevului în paralel cu a profesorului, de pildă, în cadrul unora dintre experiențele de laborator).

A demonstra înseamnă a arăta, a prezenta obiecte, procese, acțiuni – reale sau artificiale – în vederea inducerii teoretice la elevi a unor proprietăți, constante, legități care constituie elemente fundamentale ale cunoașterii.

. Prin demonstrație se asigură un suport concret senzorial în activitatea de cunoaștere, intuirea realității de către elevi fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. Metoda de învățământ avind un caracter intuitiv .

In funcție de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate fi:

1. demonstrația cu ajutorul obiectelor naturale, întâlnită în special la științele naturii;

2. demonstrația cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje) folosite la disciplinele tehnice în vederea înțelegerii structurii, principiilor funcționale sau utilizare a obiectelor tehnice;

3. demonstrația cu ajutorul materialelor grafice (planșe, hărți, diagrame etc.);

4. demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive etc.);

5. demonstrația cu ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tablă;

6. demonstrarea acțiunilor de executat, în situațiile în care se urmărește învățarea unor deprinderi (desen tehnic, educație fizică etc.).

Demonstrația cu obiecte – caracteristica ei este aceea că  sursa principală a informației elevului constă dintr-un obiect natural (roci, semințe, plante, substanțe chimice etc.), iar pe cât este posibil încadrate în contextul lor de existență (de pildă, plantele sau unele animale de laborator). Ca o alternativă plauzibilă, în aceeași categorie s-ar putea încadra acele mijloace de demonstrație oarecum artificializate, constând din insectare, plante presate, animale împăiate, pregătite doar pentru intuire exterioară, ele reprezentând ipostaze cvasiidentice cu cele vii.

Se utilizează mai ales în grupa științelor naturii, atât în lecții de predare cât și de consolidare.

Demonstrația cu acțiuni – există și situații de învățare când sursa cunoașterii pentru elev este o acțiune pe care educatorul i-o arată (i-o demonstrează), iar ținta de realizat este transformarea acțiunii respective într-o deprindere.

Demonstrația cu substitute – această formă de demonstrație are o extensie deosebit de mare, substitutele sau materialele confecționate (în didacticile mai vechi desemnate și cu numele de artefacte) sau preparate

Avantaj

– efortul financiar mai mic, în raport cu originalele.

Demonstrația combinată – această denumire ar putea fi dată întotdeauna metodei demonstrației. Fiindcă, de fapt, nici una dintre formele prezentate nu apare în formă “pură”, ci cuprinde câte ceva din fiecare dintre celelalte. Există însă anumite combinații care apar în forme constante, cum sunt: demonstrația prin experiențe și demonstrația prin desen didactic.

Demonstrația prin experiențe reprezintă combinația dintre demons-trația cu obiecte și cea cu acțiuni. Demonstrația prin desen didactic se concretizează în efectuarea desenului de către educator în fața elevilor, aceștia din urmă desenând în paralel cu el.Realizeaza, formarea deprinderii lui de a reda grafic, , conținuturile de însușit și de reținut.

Utilizării acestei modalități de demonstrație se motivează prin: ușurarea înțelegerii și însușirii materiei de către elev; sporirea durabilității reținerii.

Demonstrația este o metodă cu ajutorul căreia profesorul prezintă elevilor obiecte, fenomene biologice reale sau imagini ale acestora în scopuri multiple:

Cunoașterea pe cale senzorială a lumii vii;

Asigurarea unei baze perceptive pentru asimilarea noțiunilor, legilor, principiilor biologice, ecologiei;

Înțelegerea noilor cunoștințe și însușirea lor temeinică.

Ușurarea aplicării în practică a cunoștințelor dobândite teoretic.

Prin prezentarea și perceperea modelului de către elevi, metoda demostrației poate îmbrăca anumite forme și anume:

Prezentarea plantelor și animalelor în starea lor naturală de existență și manifestare;

Prezentarea plantelor și animalelor conservate;

Demonstrația cu ajutorul experimentelor;

Demonstrația cu ajutorul modelelor;

Demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale.

Aplicație:

La clasa a v-a la tema „angiosperme dicotiledonate-familia rozaceae macesuli”, se utilizează ca material didactic planșe, mulaje, fructe naturale. Atenția elevilor este orientată spre însușirile fiecărei plante din familia rosaceae, referitoare la mărime, forma frunzelor, a florilor, forma fructelor etc. Aceste însușiri sunt descoperite de elevi prin observarea materialului didactic și prin dirijarea atenției și percepției de către profesor prin întrebările adresate. Asemănările și deosebirile sunt descoperite de elevi și însușite mai bine prin observarea, analiza și compararea materialului didactic.

Lucrarea de laborator

Lucrările de laborator reprezintă o metodă specifică de învățare pentro biologie ce constă în experiențe efectuate de elevi în laboratorul de biologie. Metoda poate fi folosită în scopul fixării și consolidării unor cunoștințe,însușiri de noi cunoștințe dobândite prin propriile observații, formarea priceperilor și deprinderilor de mânuire a unor instrumente, aparate și materiale specific laboratorului, evaluării unor cunoștințe. În cadrul lucrărilor de laborator, elevii sunt determinați să participe direct la organizarea și desfășurarea acesteia, fiind puși în situația de a utiliza diferite aparate, instrumente, substanțe, de a experimenta cu ajutorul lor, de a observa și a interpreta în mod independent procesele și fenomenele pe care le produc.

Lucrările de laborator pot fi clasificate astfel (după Postelnicu):

În funcție de scopul urmărit:

lucrări de observare – elevii reproduc experiențe ce au drept scop înlesnirea observării și cunoașterea minuțioasă a unor fenomene prezentate anterior sau verificarea autenticității cunoștințelor.

lucrări de cercetare – elevii efectuează experiențe prin intermediul cărora descoperă/ redescoperă adevăruri științifice, formulează concluzii pe baza propriilor lor cercetări și a indicațiilor date de profesor.

Aplicație

Clasa aV-a

La lecția – Țesuturi vegetale

Se distribuie fișe de lucru în etapa de dirijarea a învățării. Se lucrează în grupe de 4 elevi.

FIȘA DE LUCRU NR. 1

ȚESUTURI VEGETALE

I. Evidențierea țesuturilor de creștere/meristematice

II. Evidențierea țesuturilor de celule de apărare: epiderma și formațiunile epidermice

III. Evidențierea țesuturilor fundamentale, asimilatoare (clorofiliene)

FIȘA DE LUCRU NR. 4

ȚESUTURI VEGETALE

IV. Evidențierea țesuturilor fundamentale de depozitare (grăuncioare de amidon)

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: lame, lamele, pipetă, bisturiu, ac spatulat, tubercul de cartof, semințe de fasole;

Modul de lucru:

1. Pregătirea preparatului:

Se taie pe jumătate un tubercul de cartof (se desprind cotiledoanele seminței), apoi se răzuiește cu bisturiul suprafața secționată;

Se pune materialul obținut într-o picătură de apă, pe o lamă de sticlă, acoperită cu lamelă;

Preparatul se colorează cu soluție de cerneală;

Se observă la microscop preparatul obținut și se identifică țesutul

2. Examinarea celulelor (descriere): celule ce depozitează diferite substanțe (amidon, granule de calciu), de aproximativ aceeași mărime, cu pereți subțiri. Se observă granulele de amidon colorate în albastru.

3. Rol

4. Localizare

Fig.8. Țesuturi fundamentale de depozitare -grăuncioare de amidon (orig)

FIȘA DE LUCRU NR. 7

ȚESUTURI VEGETALE

VII. Evidențierea țesuturilor secretoare

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: lame, lamele, pipetă, bisturiu, măduva de floarea soarelui, mentă, ficus, pin negru;

Modul de lucru:

Pregătirea preparatului:

Se ia frunza și se introduce între două jumătăți de măduva de floarea soarelui și se taie transversal;

Fragmentul se pune pe lama de sticlă într-o picătură de apă;

Se acoperă cu lamela astfel încât să nu rămână bule de aer sub ea; (în acest scop lamela se așează înclinată sub un unghi ascuțit până atinge lichidul, apoi se lasă să cadă treptat pe preparat);

Surplusul de apă de pe marginea lamelei se aspiră cu un șervețel;

Se observă la microscop preparatul obținut și se identifică țesutul

Examinarea celulelor (descriere): celule alungite;peri tectori sau de protectie,pluricelulari.si peri secretori

La menta, printre celulele țesutului secretor se găsesc canale secretoare circulare delimitate de un strat de celule secretoare.celulele secretoare segasesc in epiderma ca si perii secretori .Perii au aspect de ciupercuta.

Rol

Localizare

La Clasa a VI-a la unitatea Funcțiile de nutriție ale organismului animal (în cadrul lecției de recapitulare și sistematizare)

FIȘA DE LUCRU nr. 1

Funcțiile de nutriție ale organismului animal

Evidențierea regimului de hrană vegetal al iepurelui

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: plastelină, foarfecă, postere;

Modul de lucru:

1. Modelați și decupați produse ce constituie hrana iepurelui;

2. Fixați pe machetă în locul marcat produsele realizate.

FIȘA DE LUCRU nr. 2

Funcțiile de nutriție ale organismului animal

Evidențierea corelației dintre sistemele ce realizează funcția de nutriție

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: foarfecă, postere, pix;

Modul de lucru:

1. Identificați sistemele care contribuie la realizarea funcției de nutriție;

2. Modelați interacțiunea dintre aceste sisteme pentru realizarea funcției de nutriție;

3. Fixați pe machetă în locul marcat produsul realizat;

4. Descrieți modul în care interacționează aceste sisteme pentru realizarea funcției de nutriție.

FIȘA DE LUCRU nr. 3

Funcțiile de nutriție ale organismului animal

Reprezentarea alcătuirii sistemului digestiv și digestiei

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: organe corespunzătoare pentru construirea sistemelor (Fig. 10), organe capcană, fișe de lucru, indicații ascunse, plastelină, lipici, folii;

Fig. 10. Organe corespunzătoare pentru construirea sistemului digestiv (orig)

Modul de lucru:

Realizarea modelului de reprezentare a sistemului digestiv

Se aleg organe corespunzătoare pentru construirea sistemului digestiv

Se ordonează în poziția corespunzătoare și se lipesc pe foliile transparente;

(Se pot folosi plicurile în care sunt notate caracteristici ale organelor-corespondența cifrelor)

Se notează denumirea organelor în dreptul cifrelor corespunzătoare de pe foaia de lucru;

Se adaugă două caracteristici structurale sau funcționale pentru fiecare organ (altele decăt cele din plicurile ajutătoare dacă sunt folosite);

2. Realizarea modelului de reprezentare a digestiei

Se alege morcovul hrană și se ține cont de modificările suferite de acesta (pentru mărunțire se fragmentează din cantitatea inițială de plastelină, iar pentru amestecare se combină culorile corespunzătoare), reprezentându-se la nivelul fiecărui segment;

Se folosesc:

alb – pentru salivă

galben – pentru sucul gastric

Verde – pentru sucul biliar

Portocaliu – pentru sucul pancreatic

Maron – pentru sucul intestinal

3. Se fixează modelul obținut pe posterul din carton ce reprezintă iepurele și foaia de lucru în locul marcat pe posterul cu funcțiile de nutriție.

FIȘA DE LUCRU nr. 4

Reprezentarea alcătuirii sistemului respirator și respirația

FIȘA DE LUCRU nr. 5

Reprezentarea alcătuirii sistemului circulator și circulația

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: organe corespunzătoare pentru construirea sistemelor, organe capcană, fișe de lucru, indicații ascunse, plastelină, lipici, folii, culori, benzi colorate;

Fig. 12. Realizarea modelului de reprezentare a circulației (orig);

Fig. 13. Fixarea sistemelor pe posterul ce reprezintă iepurele (orig);

La Clasa a VII-a la unitatea Funcțiile de nutriție ale organismului animal (în cadrul lecției de recapitulare și sistematizare)

FIȘA DE LUCRU nr. 1

Funcțiile de nutriție ale organismului uman

SARCINI DE LUCRU:

Evidențierea corelației dintre sistemele ce realizează funția de nutriție

Materiale necesare: carton, foarfeca, zapada artificială, aracet, hartie, burete, acuarele, culori, pix, rigla, ață (materiale biodegradabile);

Modul de lucru:

1. Identificați sistemele care contribuie la realizarea funcției de nutriție;

2. Fixați pe machetă produsele realizate.

FIȘA DE LUCRU nr. 2

Reprezentarea alcătuirii sistemului digestiv

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: foarfecă, postere, pix, hârtie creponată, aracet, carton, pungă de hartie, ață, culori sau acuarele;

Modul de lucru:

1. Identificați sistemele care contribuie la realizarea funcției de nutriție;

2. Modelați interacțiunea dintre aceste sisteme pentru realizarea funcției de nutriție;

3. Fixați pe machetă în locul marcat produsul realizat;

4. Descrieți modul în care interacționează aceste sisteme pentru realizarea funcției de nutriție.

5. Identificați etapele digestiei la nivelul fiecărui organ din sistemul digestiv folosind culorile: alb pentru saliva, galben pentru sucul gastric, verde pentru sucul biliar, portocaliu pentru sucul pancreatic, maron pentru sucul intestinal.

FIȘA DE LUCRU nr. 3

Reprezentarea alcătuirii sistemului respirator

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: carton, foarfeca, aracet, hartie, burete, acuarele, culori, pix, rigla, ață colorată, carioci balon, stafide (materiale biodegradabile);

Modul de lucru:

Modelati organe ce intra in alcatuirea sistemului respirator

Fixati organele in locul indicat pe machete

Identificati organele respiratorii notântu-le cu pix sau cariocă

Realizați legenda

FIȘA DE LUCRU nr. 4

Reprezentarea alcătuirii sistemului circulator si circulația

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: carton, foarfeca, aracet, hartie, burete, acuarele, culori, pix, rigla, ață colorată, carioci balon, stafide (materiale biodegradabile);

Modul de lucru:

I

Identificati organele ce intra in alcatuirea sistemului circulator

Modelați organele care realizeaza circulația

Puneti in evidență vasele de sânge folosind culori caracteristice (rosu pentru vasele de sânge cu O2, albastru pentru cele cu sânge cu CO2)

Reprezentati vasele de sânge tinând cont de diametrul acestora (artere – mai mari, vene – mijlocii, capilare – mici)

Reprezentatiatât mica circulație cât și marea circulație a sângelui.

II Caracterizați mica și marea circulație schematic.

Fișă de observație pe teren

Tema: Ecosistemul artificial terestru – Gradina Botanică

Numele și prenumele elevilor: ……………………………………………

Denumirea locului unde are loc observația: ……………………………..

Data: …………………

gradul de antropizare:

mult puțin mediu

Caracterizați din punct de vedere geografic zona (puteți să utilizați și busola, surse bibliografice ):

Poziție geografică ..………………………………………………………………

Care este gradul de acces la zona studiată:

ușor cu mașina ușor cu piciorul dificil foarte greu

D. Ce tipuri de activități antropice observați în zonă:

turism pășunat construcții culturi agricole defrișări altele

E. Ce surse de poluare există în zonă și cum pot fi reduse sau eliminate?

Cercetarea mediului (se folosesc instrumentele clasice, dar și unele construite de elevi, dar care să respecte principiul corectitudinii determinărilor)

G. Cu ajutorul higrometrului și a anemometrului determinați viteza vântului și umiditatea atmosferică: …………………………………………………………………………………………….

H. Determinați transparența lacului cu discul Secchi sau sticla cu sfoară gradată.

………………………………………………………………..………………

Ce concluzii desprindeți? ………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………

Măsurați cu termometrul temperatura:

– la malul lacului…………. – aerului……………..

– la suprafața lacului……… – solului…………….

– în adâncime(cu butelia de scos apă) ………… – stratului de runze moarte………..

J. Determinați gradul de nebulozitate. Alegeți pe scara de valori:

0 – 3 cer senin ……………………………

3 – 7 cer pe jumătate înnorat …………….

7 – 10 nori ……………………………….

L. Notați plante medicinale și animale întâlnite în Gradina Botanică:

Plante Animale

……………………….. ………………………

O. Notați imformații legate de densitatea și distribuția spațială și localizarea speciilor identificate.

P. Recoltați și fotografiați alte specii de plante și animale în vederea identificării acestora (mediul terestru si lac) .

Experimentul didactic

În cazul lecțiilor de recapitulare și atunci când experimentul este utilizat în etapa de fixare sau evaluare din cadrul unei lecții, se poate folosi fișa de lucru care cuprinde probleme și sarcini de lucru pentru elevi.

Sub aspectul modalităților de organizare a experimentului, de cele mai multe ori, acesta se poate desfășura sub formă de activitate independentă individuală, de activitate organizată pe grupe cu sarcini comune sau pe grupe cu sarcini diferențiate.

Desfășurarea experimentului ca activitate independentă individuală necesită material natural, substanțe, materiale și aparatură necesare efectuării experimentului, elevii lucrând în ritmul lor propriu, cu ajutorul fișei de lucru (exemplu – o lucrare practică de microscopie).

Desfășurarea experimentului pe grupe cu sarcini comune sau pe grupe cu sarcini diferențiate necesită împărțirea clasei în grupe de 3 elevi. Grupele este bine să fie eterogene -formate din elevi mai bine sau mai slab pregătiți, elevi mai interesați sau mai puțin interesați în studiul biologiei; în cadrul acestor echipe, elevii lucrează pe rând și colaborează în găsirea soluțiilor și realizarea sarcinilor înscrise în fișă, în stabilirea concluziilor.

În toate lucrările practice, este de mare importanță să fie stabilite modalități de comunicare între membrii grupelor de elevi, între grupele de elevi și profesor pentru a preveni dezordinea.

Intervențiile profesorului în activitatea unei grupe se vor face în caz de necesitate sau la cererea elevilor și nu pentru rezolvarea sarcinilor, ci pentru a depăși eventualele blocaje. Comunicarea cu elevii se cere să fie tonică, dominată de calm și stăpânire de sine, chiar dacă elevii merg la o anumită grupă pe un drum greșit. Câteodată, experimentul didactic este confundat cu metoda lucrărilor practice, având în comun utilizarea acelorași tehnici de de lucru și material didactic, însă cea din urmă nu necesită elaborarea de concluzii și enunțarea de argumente pro sau contra unei presupuneri.

Experimentul formează la elevi capacitatea de a scoate în evidență aspectele importante, caracteristice și de a le consemna în caietele de notițe.

Realizarea experimentului prevede:

– cunoașterea de către elevi a cerințelor și normelor de protecție a muncii. Măsurile care trebuie stabilite în această direcție țin de protecția personală, manipularea corectă a aparaturii și a substan-țelor chimice (informarea elevilor asupra proprietăților acestora din punctul de vedere al securității muncii). Totodată, laboratorul trebuie dotat cu o trusă medicală de prim ajutor, iar grupul de serviciu urmează a fi instruit în vederea aerisirii sălii de lucru în timpul pauzei și între schimburi;

– stabilirea de sarcini concrete, urmărindu-se formarea la elevi a capacității de a clasifica și a interpreta datele, de a trage concluzii. În general, la începutul experimentului clasei, i se dau instruct-țiuni verbale sau scrise. Ulterior, pe măsura rezolvării sarcinilor de lucru, a confruntării rezultatelor obținute, se stabilesc concluziile de bază ale experimentului și se realizează exerciții de aplicare a noilor cunoștințe în scopul fixării lor și a dezvoltării gîndirii elevilor;

– prezentarea bazei didactico-materiale. Indiferent de tema și tipul experimentului, pentru formarea unor deprinderi de folosire curentă, profesorul este dator să verifice cunoașterea de către elevi a aparaturii, instalațiilor, substanțelor chimice și a materialelor biologice vegetale și animale utilizate în mod obișnuit. De aceea, chiar de la primele lecții de biologie, se va urmări formarea treptată la elevi a deprinderilor de manevrare a microscopului și de depanare (în cazul cînd acesta nu funcționează normal), precum și de utilizare a diferitelor aparate, instrumente și instalații din dotarea laboratorului. De asemenea, elevii trebuie inițiați în tehnica disecției, a efectuării experimentelor de fiziologie vegetală și animală, precum și în realizarea unor preparate microscopice (colectare, fixare, colorare) pentru pregătirea și conservarea materialului biologic prin naturalizări, etc.

Dinamizarea observației și participării independente, active, creative a elevilor.

Aplicați:

la clasa a VI-a, la unitatea ,,Funcțiile de nutriție ale organismului animal” (în cadrul lecției de recapitulare și sistematizare)

Fig.15 Realizarea modelului de reprezentare a respirației (orig)

FIȘĂ DE LUCRU

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: baloane, elastice, plastelină, recipient transparent, paie de plastic.

Modul de lucru:

Se găurește recipientul în partea superioară;

Se introduc cele două paie de plastic prin orificiile superioare;

Se taie cele două baloane astfel în cât împreună cu porțiunea de pai la care se atașează să nu depășească dimensiunea recipientului transparent;

Se prind baloanele de paie folosind elastice;

Se scurtează corespunzător paiele;

Se etanșeizează cu plastelină orificiul prin care pătrund paiele;

Se taie balonul mai mare și se fixează cu elastic la capătul inferior al recipientului transparent;

Se acționează balonul inferior prin mișcări sus-jos;

Experiment bazat pe tehnica disecției

Aplicație

la clasa a VII-a la unitatea “Funcțiile de nutriție – sistemul respirator”

FIȘA DE LUCRU – grupa nr. 1

Disecția plămânului – Structura internă a plămânului

Materiale necesare: plămâni de porc, trusă de disecție, tava de disecție, mănuși chirurgicale, lupă, microscop

Mod de lucru:

Execută conform tehnicilor de lucru cunoscute o secțiune longitudinală prin plămâni (se execută o secțiune pe convexitatea cea mai mare a plămânului, în direcția hilului).

Observă cu ochiul liber părțile componente – bronhii, bronhiole.

Folosește lupa și observă cu atenție țesutul pulmonar.

FIȘA DE LUCRU – grupa nr. 2

Sistemul respirator – Analiza morfologică a plămânului

Materiale necesare: manual, atlas anatomic, planșa care prezintă componentele sistemului respirator, plămâni de porc, trusă de disecție

Mod de lucru:

Observă și analizează plămânul de porc din punct de vedere al formei, culorii și dimensiunilor.

Folosind un pai, introduce aer în plămâni. Ce observi?

Compară aceste caracteristici cu cele prezentate în planșa și în atlasul anatomic.

Notați observațiile în caiet.

Experiment bazat pe observare macroscopică

Aplicație

la clasa a V-a, la unitatea “Organele vegetative ale unei plante cu flori – tulpina ”

FIȘĂ DE LUCRU

SARCINI DE LUCRU:

Materiale necesare: tulpini si file de ierbar,material proaspat, ,diverse plante medicinale, spontane și cultivate, lupă, polistiren, ace, etichete

Mod de lucru:

observați tulpinile plantelor;

grupați-le pe categorii;

notați pe etichete tipurile de tulpini întâlnite;la plantele medicinale

prindeți pe polistiren, central, eticheta cu tipul tulpinii și înconjurați-o cu tulpinile corespunzătoare.

Experiment bazat pe tehnici de investigare a ecosistemelor

Aplicație

la clasa a VIII-a la unitatea “Plantele și animalele în diferite medii de viață”, tema “Investigarea organismelor dintr+un mediu terestru”

FIȘA DE LUCRU

Materiale necesare: manualul, mijloace video/fotografice, carnețel, pix, fișă de observație, lupă, cazma, termometru, pungi de plastic pentru probe de sol si materiale vegetale, alte surse de documentare,atlase botanice si zoologice.

Mod de lucru:

Observă și analizează ecosistemele locale completând fișa de observație;

FIȘĂ DE OBSERVAȚIE

Denumirea ecosistemului studiat………………………….

Tipul ecosistemului:…………

terestru acvatic natural artificial

pădure pajiște parc baltă lac râu

Completați următorul tabel (tabel 29):

Tabel 29. Observații asupra ecosistemele locale

Starbursting (Explozia stelară)

Starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), este o metodă nouă de dezvoltare a creativității, similară brainstormingului.

Începe din centrul conceptului și se împrăștie în afară, cu întrebări, asemeni exploxiei stelare.

Cum se procedează:

Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie și se înșiră cât mai multe întrebări care au legătură cu ea. Un bun punct de plecare îl constituie cele de tipul: Ce?, Cine?, Unde?, De ce?.

Lista de întrebări inițiale poate genera altele, neașteptate, care cer și o mai mare concentrare.

Scopul metodei este de a obține cât mai multe întrebări și astfel cât mai multe conexiuni înte concepte. Organizată în grup, starbursting facilitează participarea întregului colectiv, stimulează crearea de întrebări la întrebări, așa cum brainstormingul dezvoltă construcția de idei pe idei.

Etape:

Propunerea unei probleme;

Colectivul se poate organiza în grupuri preferențiale;

Grupurile lucrează pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări și cât mai diverse.

Comunicarea rezultatelor muncii de grup.

Evidențierea celor mai interesante întrebări și aprecierea muncii în echipă.

Facultativ, se poate proceda și la elaborarea de răspunsuri la unele dintre întrebări.

Exemplificare:

La lecția: “plantele medicinale" clasa a V- a

Fig. Schema pentru explozia stelară la lecția: “Plante medicinale”

Fierăstrăul

Este o metodă utilizată pentru a stimula participarea unui număr cât mai mare de elevi. Dezvoltă capacitatea de cooperare, de comunicare, de sinteză și analiză. Presupune împărțirea clasei pe grupe, fiecare grupă primește o sarcină specifică, subordonată obiectivelor lecției.

Exemplificare:

Lecția Rădăcina – clasa a V-a

Sarcinile distribuite grupelor pot fi următoarele:

Observarea și descrierea mai multor tipuri de rădăcini ale plantelor naturale.

Observarea și descrierea imaginilor de rădăcini de pe planșe.

Realizarea unor desene și mulaje din plastilină cu rădăcini după materiale naturale.

Realizarea unui rezumat al lecției din carte.

Formularea unor întrebări.

Grupele își îndeplinesc sarcinile, își prezintă activitatea și rezultatele, elevii din alte grupe își pot completa informațiile cu cele din alte grupe. La final, profesorul împreună cu elevii corelează datele și emit concluziile.

Proiectele –sunt forme de activitate didactica deosebit de importante si eficiente in pregatirea profesionala a elevilor. Se organizeaza si proiecteaza in sedintele de proiect, care sunt de 3 tipuri:

a) sedinta de prezentare a temei si e initiere in studiul ei.

Profesorul distribuie tema de proiect, se prezinta punctele ei esentiale, explicatii de abordare, bibliografia, se discuta intrebarile si problemele puse de elevi.

b) sedinta de lucru la proiect sunt programate in orar. Elevii lucreaza efectiv la proiect, profesorul observa, analizeaza, indruma.

c) sedinta de sustinere a proiectului – elevii care au finalizat proiectele le prezinta profesorului pentru control. Sunt cazuri in care ele sunt restituite pentru refacere, pentru completari. Acei carora li s-a admis proiectul, il vor sustine intr-o sedinta speciala, in fata conducatorului de proiect si a clasei respective. Sustinerea se face oral si daca e cazul se raspunde la observatiile si intrebarile conducatorului de proiect.

Aplicație:

Tema proiectului: plante medicinale din zona Olteniei; plante medicinale la care se folosește rădăcina; plante medicinale la care se folosește tulpina; plante medicinale la care se folosește frunza; plante medicinale la care se folosește floarea; plante medicinale la care se folosesc fructele; plante medicinale la care se folosește toata planta.

Se oferă informații elevilor cu privire la materialulpe care-l v-a cuprinde lucarea și propune elevilor să se documenteze din ecosistemele naturale:Gradina Botanică, Parcul Nicolae Romanescu sau să realizăm o excursie în zona Olteniei.

De comun acord se stabilește o mică excursie in Gradina Botanică și Parcul Nicolae Romanescu în scopul învățării prin descoperire a celor mai cunoscute plante medicinale: urmând ca realiazarea proiectului să se facă prin studiu individual sau grup de 3-4 elevi.

Materiale folosite: atlase botanice, lupe, pungi pentru recoltarea materialelor proaspete și uscate (scoarță, fructe), lopețică, determinatoare, aparate foto-video, pix, caiet, etc.

Pe parcursul realizării proiectului profesorul idrumă elevii și dă explicațiile necesare.

EXCURSIA DIDACTICĂ

Excursia didactică reprezintă o formă auxiliară de organizare a procesului de învățământ în studiul biologiei ce oferă elevilor posibilitatea de a intra în contact cu realitatea în afara sălii de clasă. În cadrul acestor activități, elevii realizează lucrări practice în care aplică cunoștințele și abilitățile specifice biologiei.

Organizarea activităților cu caracter practic de tip excursie, are rolul de a stimula interesul elevilor pentru cunoașterea naturii, cât și pentru cercetare, oferind elevilor posibilitatea să observe, să cerceteze și să cunoască în mod direct natura, să înțeleagă legătura dintre organism și mediu, să colecționeze un bogat material didactic necesar desfășurării orelor.

Excursia contribuie la educarea și dezvoltarea simțului estetic, a spiritului de observație, trezirea interesului pentru natură și respectul pentru frumusețile ei, formează și educă elevii, dezvoltându-le creativitatea și sensibilitatea, formând comportamente civice și de grup. Excursiile stârnesc interesul, facilitează acumularea de cunoștințe, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la consolidarea colectivului de elevi, autodisciplinează elevii.

Etapele organizării unei excursii didactice

Pregătirea teoretică a excursiei se realizează la nivelul profesorului, dar și a elevului.

a) – se stabilește grupul țintă și durata;

– se stabilește itinerariul care va fi adus la cunoșțintă direcțiunii școlii și părintilor;

– se propune și se întocmeste scopul, etapele și activitățile/problemele pe care trebuie să le desfășoare elevii în timpul desfășurării lecției – excursie (informativ și educativ);

– se realizează o bună documentație bibliografică asupra obiectivelor care se vizitează, asupra faunei și florei, dar și asupra unor detalii fizico-geografice;

– se întocmesc fișele pe baza cărora se face observația și se pregătesc materialele necesare studiului;

– se analizează costul excursiei după distanța care va fi parcursă, mijlocul de transport, posibilitatea de cazare și masă;

b) – după întocmirea dosarului cu harta itinerarului, se face adresa necesară catre agenția turistică, se iau aprobările (de la școală, de la Inspectoratul Școlar Județean și de la administrația obiectivelor turistice care urmează să fie vizitate).

– se informează parinții elevilor, cărora li se prezintă și planul excursiei, sunt înștiintați cu ce sume trebuie să contribuie și ce trebuie să aibă copiii la ei.

c) Urmează pregătirea elevilor în vederea efectuării excursiei:

– li se prezintă, după hartă, itinerariul în mod amănunțit cu toate obiectivele, locurile de popas, localitățile prin care se trece sau se staționează, echipamentul,vestimentația și alimentele necesare, mica trusă medicală, un carnețel de notițe, se prelucrează regulamentul excursiei (referitor la comportamentul pe care vor trebui să-l adopte la diferite obiective), sarcinile fiecărui elev, din ce grupă face parte.

– apoi, se comunică elevilor ziua, ora și locul de întâlnire și de înapoiere din excursie.

2. Etapa a doua – desfășurarea excursiei școlare:

– elevii incluși pe tabelul de participare în excursie (cadre didactice, părinți care participă la excursie) se întâlnesc la școală potrivit datei și orei fixate și anunțate și se face prezența.

– apoi, se verifică echipamentul și ustensilele necesare, se insistă pe disciplina pe care trebuie s-o respecte fiecare participant la excursie, pentru evitarea unor accidente;

– se reamintește necesitatea notării pe carnețelul fiecărui elev a locurilor parcurse și ceea ce se vizitează și se observă, se insistă asupra respectării condițiilor de recoltare și păstrare a probelor și materialelor recoltate; urmează deplasarea pe itinerariul stabilit, iar cadrul didactic va reaminti traseul ce trebuie parcurs și locurile de popas (se atrage atenția elevilor să păstreze curățenia în mijlocul de transport, iar în situația în care cuiva îi este rău, să anunțe ghidul excursiei, pentru a se opri și pentru a lua măsurile de protecție și prim-ajutor). Profesorul trebuie să se asigure că elevii au înțeles scopul excursiei și să-i îndrume pe elevi spre atingerea obiectivelor propuse.

3. A treia etapa – în sala de clasă unde are loc evaluarea excursiei:

– se reconstituie traseul parcurs pe zile și pe obiective, se pun în ordine informațiile culese de către elevi;

– se pun întrebări de către profesor;

– se poate realiza în clasă (sau pe coridorul școlii) panoul informativ care să ilustreze întreaga excursie, care să cuprindă: itinerarul, durata, obiectivele principale și fotografiile realizate în excursie, cu scop de popularizare a acțiunii pentru trezirea interesului elevilor din alte clase de a efectua și ei o asemenea excursie.

Aplicație:

Tipul excursiei: Comunicare de noi cunoștințe

Tema excursiei: Studiul structurii organelor vegetale la palntele cu acțiune farmaco-dinamică din Gradina Botanică

Locația: Gradina Botanică din Craiova jud. Dolj

Grupul țintă: Elevii clasei a-V-a și a-VIII-a

Scop: studiul ecosistemului artificial, Gradina Botanică din Craiova, studiul plantelor cu acțiune farmaco-dinamică. Formarea și dezvoltarea priceperilor de a realiza obsevații în natură și a folosi aparate și ustensile corespunzătoare, stimularea creativității și spiritului de lucru în echipă.

Obiective:

să cunoască plante și animale aparținând biocenozei Gradinii Botanice,o deosebita atentie se acorda plantelor medicinale

să determine folosind instrumentele corespunzătoare caracteristicile biotopului

să recolteze material biologic, să înregistreze, să prelucreze și să analizeze datele observate

să-și dezvolte comportamentul ecologic și dragostea pentru natură

Durata desfășurării: 4 ore

Metode și procedee: observația, conversația euristică, explicația, demonstrația, problematizarea, învățarea dirijată;

Materiale necesare:

pentru orientarea în teren: ceas, ruletă, busolă.

Pentru notarea observațiilor: carnete de însemnări, etichete, creioane

Pentru colectarea materialului botanic: etichete, deplantator, cuțite de răzuire, plicuri, pungi, cutii de carton și pungi de plastic, presă pentru recoltarea materialelor vegetale;

Pentru observații asupra componentelor biocenozelor: lupe, sfoară, pensete, sârmă;

Pentru colectarea materialului zoologic: fileu entomologic și planctonic, plicuri pentru fluturi, recipiente pentru insecte, cutii de carton cu orificii de aerisire, alcool, vase pentru recoltarea microorganismelor, vase cu lichid conservant;

Pentru determinarea factorilor abiotici din mediul: hârleț, termometru pentru sol și aer pluviometru, higrometru, anemometru, pungi pentru probe de sol;

Pentru determinarea neconvențională a factorilor abiotici: instrumente confecționate de elevi.

Pentru fotodocumentare: aparate și camere foto/video.

Pentru documentare: surse de citire a prognozelor meteorologice, determinatoare, atlase botanice și zoologice.

Forme de organizare: pe grupe (2 grupe), fiecare grupă având:

un secretar (responsabil cu notarea informațiilor),

un coordonator,

un documentarist,

un fotodocumentarist,

grupul botaniștilor,

grupul zoologilor,

grupul ecologiștilor,

grupul entomologilor,

grupul celor responsabili cu colectarea materialelor.

Etapa întâi – pregătirea excursiei

Pregătirea profesorului:

a) – se stabilește grupul țintă (colectivul clasei a V-a și a VIII-a) și durata(4 ore)

– se stabilește itinerariu: Școală, strada Brazda lui Novac, strada Amaradia, str. Iancu Jianu.

– etapele și activitățile/problemele pe care trebuie să le realizeze elevii în timpul desfășurării lecției-excursie (informativ și educativ);

– se realizează o bună documentație bibliografică asupra faunei și florei, dar și asupra unor detalii fizico-geografice, surse de poluare, obiective industriale;

– se întocmesc fișele pe baza cărora se face oservația și se pregătesc materialele necesare studiului.

b) Urmează pregătirea elevilor în vederea efectuarii excursiei:

– li se prezintă itinerariul, echipamentul, vestimentația și alimentele necesare, mica trusă medi-cală, un carnețel de notițe, se prelucrează regulamentul excursiei (referitor la comportamentul pe care vor trebui să-l adopte pe tot parcursul excursiei), sarcinile fiecărui elev, din ce grupă face parte.

– apoi, se comunică elevilor ziua, ora și locul de întâlnire și de înapoiere din excursie.

Etapa a doua – desfășurarea excursiei școlare:

– la ora stabilită pentru întâlnire la școală se verifică prezența elevilor

– apoi, se verifică echipamentul și ustensilele necesare, se distribuie materialele necesare și se formează grupele, se insistă pe disciplina pe care trebuie s-o respecte fiecare participant la excursie, pentru evitarea unor accidente, pe notarea în carnețelul fiecărui elev a locurilor parcurse și ceea ce se vizitează și se observă, pe respectarea condițiilor de recoltare și păstrare a probelor și materialelor recoltate; urmează deplasarea pe itinerariul stabilit, iar cadrul didactic va reaminti traseul ce trebuie parcurs și locurile de popas. Profesorul trebuie să se asigure că elevii au înțeles scopul excursiei și să-i îndrume pe elevi spre atingerea obiectivelor propuse. Traseul se parcurge pe jos.

Profesorul prezintă elevilor sarcinile conform fișei de lucru.

Sarcini pentru fiecare grupă de elevi:

secretarul va trece prin rotație la fiecare grup și va nota într-un carnețel informațiile necesare;

coordonatorul va controla permanent activitatea grupelor, intervenind atunci când sunt necesare informații sa lămuriri suplimentare;

grupul celor responsabili cu colectarea materialelor vor colabora permanent cu echipele de botaniști, zoologi și entomologi pentru prelevarea, etichetarea, conservarea și transportul materialelor recoltate; ei sunt cei care vor recolta și probe de apă și mâl;

Documentaristul va oferi informații suplimentare despre geografia zonei, prognoza meteo din ziua respectivă,pozitionarea geografica a gradinii botanice,organizarea sectoriala a acesteia, aspecte legate de posibilele surse de poluare;

Fotodocumentaristul va realiza permanent imagini care să surprindă caracteristici de biotop și biocenoză (poziție geografică, aspectul malului, aspectul albiei, viețuitoare greu de recoltat, urme ale unor animale, etc.);

grupul botaniștilor:

Sarcini:

Determinarea plantelor cu actiune farmaco-dinamica cunoscute folosind la nevoie determinatoare;recoltarea de organe vegetale radacini,tulpini,frunze ,flori de la acestea. Recoltarea plantelor necunoscute în pungi de plastic cu etichete în care se consemnează locul recoltării în vederea determinării ulterioare la școală;

Întocmirea unei liste cu arborii, arbuștii, plantele ierboase întâlnite;

Întocmirea unei liste cu plantele medicinale cuoscute sau determinate

grupul zoologilor.

Sarcini:

Determinarea animalelor cunoscute folosind la nevoie atlase zoologice;

Recoltarea diferitelor probe de la animale în pungi de plastic cu etichete în care se consemnează locul recoltării în vederea determinării ulterioare la școală;

Întocmirea unei liste cu animalele întâlnite sau ale căror resturi, urme au fost identificate;

grupul ecologiștilor:

Sarcini:

Determinarea poziției geografice, suprafeței, tipului de substrat, temperaturii, umidității, presiunii aerului, cantității de percipitații, clarității apei, PH-ului, mișcării aerului, gradului de acoperire cu nori;

Recoltarea diferitelor probe de sol în pungi de plastic, recipiente cu etichete în care se consemnează locul recoltării în vederea determinării ulterioare la școală;

Întocmirea unei liste cu determinările realizate și precizarea instrumentului folosit;

Determinarea alternativă a caracteristicilor de biotop folosind instrumente necon-venționale (bărci din hârtie, morișca de vânt, sfori cu plumb, orientarea după prezența mușchilor sau forma coroanei, aspectul scoarței, etc.).

grupul entomologilor:

Sarcini:

Determinarea insectelor cunoscute folosind la nevoie atlase zoologice;

Recoltarea insectelor în recipient corespunzătoare cu etichete în care se consemnează locul recoltării în vederea determinării ulterioare la școală;

Întocmirea unei liste cu insectele întâlnite sau ale căror resturi, urme au fost identificate;

A treia etapă –  în sala de clasă unde are loc evaluarea excursiei:

se reconstituie traseul parcurs, se pun în ordine informațiile culese de către elevi;

se depozitează materialele recoltate și identificate;

se identifică și se clasifică speciile recoltate; de apă, sol și mâl;

se centralizează și se ordonează datele obținute;

se pun întrebări de către profesor;

se poate realiza pe coridorul școlii panoul informativ care să ilustreze întreaga excursie, si care să cuprindă itinerariul și fotografiile realizate în excursie, cu scop de popularizare a frumuseții ecosistemelor locale pentru trezirea interesului elevilor de conservare a acestora.

Proiecte de lecție

Plan de lectie – Stejarul

Tema – Angiosperme – STEJARUL

Clasa a V-a A

Durata -1h

Tipul lectiei – mixta

Competențe specifice: 1.1., 1.4., 3.1., 4.1.

Competențe derivate :

sa descrie alcatuirea plantei;

sa identifice caracterele specifice plantei;

sa compare stejarul cu plantele inrudite;

sa explice importanta arborilor din padurile de foioase in viata omului.

Resurse materiale: planse, plante herborizate (stejar, fag), fructe stejar, manual, atlas botanic

Resurse procedurale: explicatia, observatia, conversatia euristica, problematizarea, modelarea,

SCHEMA LECTIEI PE TABLA

Stejarul

planta lemnoasa, perena, salbatica

Organe vegetative

radacina ramuroasa

tulpina – trunchi cu scoarta brazdata de santuri adanci

– coroana cu ramuri orizontale

frunza simpla cu lobi. Umflaturile determinate de intepaturile unor viespi = gale

Organe de inmultire

florile – barbatesti, grupate in inflorescente = matisori (sepale+stamine)

– femeiesti, ca niste mugurasi (sepale+pistil)

fructul = ghinda

samanta bogata in amidon si grasimi

Arbori din padurile de foioase

fagul, ulmul, teiul, carpenul, frasinul, etc.

Importanta arborilor din padurile de foioase

combustibil;

producerea de oxigen;

constructii, tamplarie, mobila,etc

taninul pentru tabacirea pieilor;

plante melifere si medicinale (teiul);

hrana animalelor salbatice (jirul, ghinda), etc.…efacerea fertilitatii soluluiucerna, trifoiul,etc.tea raspunsurilor si a activitatii la orele de biologie.

Proiect de lecție

Date introductive

Scoala Gimnazială „Sf. Gheorghe”- Craiova

Profesor: Vlăduțu Mihăița

Clasa: a V-a

Disciplina: Biologie

Tema: Tulpina – definiție, alcătuire externă

Durata: 50 minute

Tipul lecției: de însușire de noi cunoștințe

Competente specifice:

1.4 Explicarea alcătuirii generale a unei plante cu flori;

2.1 Utilizarea metodelor și mijloacelor adecvate explorării / investigării lumii vegetale;

3.1 Reprezentarea structurii și funcțiilor sistemelor biologice pe baza modelelor;

4.1 Utilizarea corectă a terminologiei specifice biologiei în diferite situații de comunicare.

Competențe derivate:

La sfârșitul activității de instruire, elevii trebuie să fie capabili:

O1. să definească tulpina;

O2. să precizeze elementele structurii externe a tulpinii;

O3. să reprezinte printr-un desen structura externă a tulpinii;

O4. să recunoască tulpina pe baza caracterelor sale structurale;

O5. să descrie alcătuirea unui mugure;

Resurse educaționale:

Procedurale

Metode și procedee

Conversație euristică

Demonstrația

Expunere

Informare

Observație

Modelare

Problematizare

Învățare prin descoperire

Forme de organizare

Activitate frontală și individuală

Materiale

Material ierborizat/viu

Materiale grafice (fotografii, imagini video-proiector)

Fișe de lucru individuale

Rebus

Schema lecției

Bibliografie:

MEN – Programa școlară, București

Gheorghe Mohan, Aurel Ardelen, Aurora Mihail, 1997 – Manual de Biologie, Clasa a V-a, Editura All Educational

Dobran Floarea-Biologie.Manual pentru clasa a V-a, Editura Teora,București 2000

Diferite pagini de pe internet

Atlas botanic

Scenariul didactic

Schema lecției

Tulpina – definiție, alcătuire externă

Tulpina este organul vegetativ al plantelor care susține frunzele, florile și fructele.

Structura externă:

-tulpina principală

-tulpini secundare (ramuri)

-noduri

-întrenoduri

-muguri

-terminali

După poziția lor pe tulpină, mugurii sunt:

-laterali(axilari)

-foliari

După organele la care dau naștere, mugurii sunt:

-florali

Figura 1

Alcătuirea tulpinii aeriene

Figura 2

Structura mugurelui – secțiune

Anul școlar: 2015-2016 Numele si prenumele

Disciplina: Biologie

Clasa a-VI-a Data susținerii testului:

Test de evaluare inițiala

Pentru rezolvarea corecta a tuturor cerințelor din partea I si din partea a-II-a se acorda 90 de puncte. Din oficiu se acorda 10 puncte.

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute

Partea I 45 puncte

1. Coloana A cuprinde exemple de viețuitoare, iar coloana B mediul in care trăiesc acestea. Scrieți in spațiul liber din dreptul fiecărei cifre din coloana A litera corespunzătoare din coloana B. 16 puncte

Citiți cu atenție afirmațiile următoare, numerotate cu cifre de la 2 la 5. Daca apreciați ca afirmația este adevărata, scrieți in spațiul din dreptul cifrei corespunzătoare afirmației, litera A respectiv litera F si modificați parțial afirmația ca aceasta sa devina adevărata. Afirmația modificata se scrie in spațiul de sub afirmația falsa pe care o modificați.

2. Organismele vii se nasc, cresc, respira, se hrănesc, si se înmulțesc.

3. Floarea este un organ vegetativ al plantei

4. Țesuturile conducătoare sunt reprezentate de vasele lemnoase si vase liberiene de la nivelul tulpinii si frunzei.

5. Ferigile sunt primele plante superioare cu flori.

Pentru item 2, 3, 4, 5, 6, 7 încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect. Este corecta o singura varianta de răspuns.

2. Ursul are: a) solzi si gheare; b) înotătoare si solzi; c) blana si gheare; d) păr si fulgi. 4 puncte

3. Merele si gutuile: a) insecte; b) animale cu blana; c) legume care cresc in pământ;

d) legume care cresc in pom; e) fructe; f) cereale. 4 puncte

4. Pepenele este: a) un arbore; b) un dovleac; c) o floare; d) un fruct. 4 puncte

5. Ursul mănâncă: a) iarba; b) carne; c) insecte; d) carne, fructe si legume. 4 puncte

6. Acvila este: a) o pasare de câmpie; b) o pasare de munte; c) un animal de apa; d) o șopârla. 4 puncte

7. Râma este: a) un animal de casa; b) o pasare de curte; c) o gaza; d) un vierme. 4 puncte

8. Floarea este: a) un fruct; b) un pom; c) o parte dintr-o planta; d) toata planta. 4 puncte

Partea a II a 45 puncte

1. Broaștele sunt animale adaptate la uscat. 30 puncte

Descrieți înmulțirea (ciclul de viata al broaștei).

Specificați unde trăiește broasca

Cum are ea corpul(cum s-a adaptat ea la uscat si apa)?

Cum se numesc puii de broasca?

2. Fluturele este o insecta frumos colorata si foarte firava. Descrieți care este ciclul de viata la fluture. 15 puncte

Spațiu rezervat pentru rezolvarea părții a II-a

Numele și prenumele: ……………………………………… Data: ……………….

Școala „Sf. Gheorghe” Craiova Prof. Vladutu Mihăița

Clasa a VIII-a A

TEST DE EVALUARE – Ecositemul

1. Din câte elemente fundamentale este format un ecosistem? 0,5 puncte

a. 2; b. 3; c. 4.

2. Biotopul este: 0,5 puncte

a. factorii abiotici dintr-un spațiu ocupat de o comunitate de viețuitoare;

b. factorii climatici;

c. totalitatea viețuitoarelor dintr-un anumit spațiu.

3. Biocenoza este: 0,5 puncte

a. o zonă geografică;

b. o comunitate de populații caracteristice unui biotop;

c. o sumă de factori abiotici și biotici.

4. Lacul este: 0,5 puncte

a. un biotop; b. o biocenoză; c. un ecosistem.

5. Ce constituie toți molizii dintr-o pădure? 0,5 puncte

a. un individ; b. o populație; c. o biocenoză.

6. Unde trăiește floarea de colț? 0,5 puncte

a. lângă izvoarele de munte; b. pe stâncării; c. în pădurile de conifere.

7. Crapul trăiește într-un ecosistem: 0,5 puncte

a. de baltă; b. lac sărat; c. râu de munte.

8. Animalele abisale sunt animale care: 0,5 puncte

a. sunt lipsite de vedere;

b. au organe luminoase;

c. sunt exclusiv fixate de substrat.

9. Dați exemple de ecosisteme în care omul este o prezență permanentă sau întâmplătoare. 1 p

Prezență permanentă: ………………………………………………………………………………………………

Prezență întâmplătoare: …………………………………………………………………………………………..

10. Enumerați 4 caracteristici ale Deltei Dunării care îi conferă unicitate între deltele de pe Glob. 1 p

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

11. Subliniați cu o linie plantele care înfloresc primăvara devreme într-o pădure de stejar: ghiocei, bujori, viorele, măceși, albăstrele, toporași, fragi, soc, ciuboțica-cucului. 1 p

12. Asociați noțiunile referitoare la Marea Neagră din cele două coloane: 1 p

calcan zona litorală

delfin zona pelagică

bacterii sulfuroase zona abisală

scoici

13. Explicați termenii biologici: troglobiont, fitoplancton. 1 p

Notă: Se acordă 1 p din oficiu. Timp de lucru 20 minute.

Anexe

Fișă individuală de lucru

Completați spațiile libere cu denumirea tipului de tulpină corespunzător.

TULPINI AERIENE

Tulpină ierboasă D _ _ _ _ _ _ Tulpină A _ _ _ _ _ _ _ _ _

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………..

Tulpină V _ _ _ _ _ _ _ Tulpină T _ _ _ _ _ _ _ _

TULPINI SUBTERANE

R _ _ _ _ B _ _ _

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. ……………………………………………………

T _ _ _ _ _ _ _

……………………………………………………………..

TULPINI ACVATICE

…………………………………………………

…………………………………………………

…………………………………………………

MUGURII ȘI ROLUL LOR

MARERIALE NECESARE:

Muguri și rămurele înmugurite de la diferiți arbori/arbuști (nuc, soc, liliac, etc…), ghivece cu plăntuțe de fasole/ grâu, vase cu apă, pensă, lamă de ras, lupă.

MOD DE LUCRU:

Se ia un mugure și cu ajutorul unei pense se rupe învelișul protector; apoi se rup frunzulițele verzi. Cu o lupă se observă foarte bine axul scurt pe care sunt așezate acestea.

Se taie 1 cm din vârful unei plăntuțe și se observă ce se întâmplă în comparație cu o altă plăntuță la care vârful rămâne intact.

CONCLUZIE:

Vârful unei tulpini se termină cu un mugure terminal, iar la subsoara nodurilor se dezvoltă mugurii laterali. Un mugure este alcătuit dintr-un ax scurt pe care sunt prinse strâns frunzulițe verzi, iar la exterior sunt frunze solzoase cu rol de protecție. Din muguri se dezvoltă frunze sau flori.

Dacă se înlătură mugurele terminal, tulpina nu mai crește prin vârf, în schimb poate să dea mai mulți lăstari (metodă folosită în cultivarea unor legume – de exemplu la pătlăgelele roșii unde, prin copilit – ruperea vârfului, se obțin mai multe ramificații rezultate din mugurii laterali).

REBUS

Completați rebusul cu noțiunile corespunzătoare definițiilor de mai jos.

CONCLUZII

În urma cercetărilor făcute privind structura organelor vegetale la câteva dintre plantele cu acțiune farmaco-dinamică din zona Oltenie, am constatat prezența în structural or specifică conținutului în substanțe active produse de către argane și organiet special ca: celule secretoare, peri secretori, glande secretoare, așezate structural în organele vegetale ale plantelor așezate diferențial, caracteristic de la o plantă la alta; incepând cu rădăcina, tulpina, frunza, floarea și terminând cu fructul și sămânța.

Prezența substanțelor active în structura corpului acestor plante, le oferă acestora (plantelor), avantajul de a avea un rol deosebit de important în viața omului și animalelor în scopul prevenirii și tratării diferitelor afecțiuni patologice, creșterea imunității organismului , dar și în păstrarea stării de sănătate a completând alături de produsele animale, rația alimentară zilnică prin aportul de substanțe nutritive pe care-l conțin.

Pe lângă aceste utilizări au același rol ca și celelelte plante în procucerea de oxigen, a biomasei nutritive, a produselor cosmetice dar și în decorarea caselor, curților, ecosistemelor naturale și artificiale acvatice și terestre.

Prin frumusețea coloristicii și conținutului nectarifer al organelor superioare (floare) reprezintă o sursă esențială pentru polenizare și prepararea produselor melifere

Prin evidențierea structurii organelor vegetative ale plantelor cu acțiune farmaco-dinamică, prin folosirii metodelor de cercetare esențiale în acest scop, am pus în evidență imaginea și caracteristicile fiecărei plante alese pentru studiu rpin fotografierea imaginilor din mediul natural, a secțiunilor microscopice, prin constituirea machetelor și ierbarelor realizate individula și cu ajutorul elevilor.

Toate acestea au avut ca rezultat implicarea cât mai mult , cu deosebită atracție și interes a elevilor de gimnaziu de la clasele V-VIII care au fost implicați în realizarea acestei lucrări de cercetare.

Aceste activități de documentare, cercetare, de grup interactive au trezit elevilor spiritual de echipă.

Analiza informațiilor din rezultatele cercetărilor au dus la conștientizarea utilizării acestor plante cu acțiune farmaco-dinamică în viața yilnică a familiilor noastre, a tuturor prin existența a fiecărei case a preparatelor ca: ceaiuri, sucuri proaspete, siropuri, cataplasme, uleiuri su scop terapeutic.

Pe lângă informațiilor acumulate anterior din familie și orele de curs elevii au descoperit și acumulat informații noi foarte interesante și surprinzător de eficiente privind rolul acestor plante în viața omului.

Lucrul în echipă a făcut munca de cercetare foarte plăcută, un joc de idei realizate prin descoperire, observație, prin comunicare permanentă și ajutor reciproc. Socializând elevii au realizat lucruri deosebite , concurând au obținut calitate și eficiență. Toate acestea au implementat, involuntar, dragostea de natură, cerecatre și protectie față de mediul inconjurător; conștientizarea importanței fiecărei plante din jurul nostru pentru viață.

Idea că oriunde pășesc, oricare din palntele existente pote avea un rol benefic în viața fiecărui om.

Consider că această lucrare poate fi folosită cu interes de catre oricare elev, student, om pentru care plantele studiate aici pot reprezenta un interes palpabil eficient.

Lucrarea de cercetare și-a atins scopul de a descoperii și a pune în valoare strucura organelor vegetative la câteva plante cu scop farmacdinamic din flora României și anume în flora din zona Olteniei, zonă bogată în diversitatea formelor de relief.

BIBLIOGRAFIE

Avram Radu, Ecaterina Andronescu 1981, Botanica Farmaceutica, București Editura Didactică și Pedagogică

Cerghit I., (1997), Metode de învățământ, Ediția a III-a, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București

Cerghit I., (2006), Metode de de învățământ, Editura Polirom, Iași

Cerghit I., 2007, Metode de învățământ, Ed. a IV-a Iași, Edit. Polirom;

Cerghit I., 2002, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, București, Edit. Aramis;

Cerghit I., Neacșu I, Negreț-Dobridor I, Pânișoară I, (2001), Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iași

Cerghit I, Vlăsceanu L., 1988, Curs de pedagogie, București, Tipografia Univ. din București;

Chiș V., 2005, Pedagogia contemporană-Pedagogia pentru competențe, Cluj- Napoca, Edit. Cărții de Știință;

Constantin Parvu 1991, Universul Plantelor – mica enciclopedie, București, Editura Enciclopedică

Crețu D, Nicu A., Mara D., (2005), Pedagogie. Formarea inițială a profesorilor, Editura Universității “Lucian Blaga“ Sibiu

Cucoș C.(coord.), (1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași

Elena Hațieganu, Gabriela Pascale – Botanica Farmaceutică vol. I, București, Editura Universității Titu Maiorescu

Emilian Licperta 1971, Farmacologie București Editura Didactică și Pedagogică

Gabriela Șerbănescu Jitariu, . C-tin Toma 1980 Morfologia și anatomia plantelor București Editura Didactică și Pedagogică

Gh. P. Grințescu,, 1923, Tratat de botanică farmaceutică – Tipografia și legătoria de cărți “LUCIA”, Calea Plevnei, 158

Ion Tița 2003, Botanică Farmaceutică, București Editura Didactică și Pedagogică

Ion Tița 2008, Botanică Farmaceutică, București, Editura Sitech

Ionescu M., Radu I., (1995), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Ioan Jinga, 2006, Manual de pedagogie, București, Editura All;

Iordache Ion, Ulpia Maria Leu, 2004, Metodica predării învățării biologiei, Iași, Ed. Solaris;

Lazăr V., Nicolae M., 2007, Lecția – forma de bază a organizării procesului de predare-învățare-evaluare la disciplina Biologie, Craiova, Edit. Arves;

Madelena Palade 1997, Botanică farmaceutică, București Edit. Tehnică

Maria Alexandru Păulescu, Horia Popescu, 1978 – Plante medicinale în terapia modernă, București, Edit. Ceres

Mariana Iancu Ciobanu, 2009, Pedagogie aplicată în științele naturii, București, Editura Corint;

Mihaela Dinu, Botanica farmaceutica – Baze teoretice si practice, Bucuresti, Editura Universitara

Marșeu R.L. (2010), Integrarea copiilor cu CES în școala de masă – Internet, Școala cu clasele I – VIII, Dudeștii Noi, Județul Timiș

Moldoveanu M., Oproiu G.C., (2003), Repere didactice și metodice în predarea disciplinelor tehnice, Editura Printech, București

Ovidiu Bujor, Octavian Popescu, 2009 Ed. a 5-a, rev Fitoterapia tradițională și modernă București, Editura Fiat Lux

Păun Emil, 1999, Școala – abordare socio-pedagogică, Iași, Edit. Polirom;

Stan Emil, 2006, Managementul clasei, București, Edit. Aramis;

Viorel Lazăr, Daniela Căprărin, 2008, Metode didactice utilizate în predarea biologiei, Editura Arves;

Stan Emil, 2006, Managementul clasei, București, Edit. Aramis;

Viorel Lazăr, Daniela Căprărin, 2008, Metode didactice utilizate în predarea biologiei, Editura Arves;

Vlădulescu L., Cârstea M., Chitic M., (1997), Ghid metodic pentru proiectarea și desfășurarea activităților de calificare în învățământul profesional tehnic, Editura Cerna, București