Ecopublicitate Si Imagologie In Turismul Monastic

PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I – Turismul monastic din Bucovina prezentat in Revista Formula AS

Capitolul II – Ecopublicitatea si turismul monastic a monumentelor de artă moldovenească din secolul al XIV-lea

2.1 Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți sau Bogdana

2.2 Mănăstirea Neamț

2.3 Episcopia Romanului

2.4 Biserica „ Sfânta Treime ” din Siret

Capitolul III –Ecopublicitatea si turismul monastic a monumentelor de artă moldovenească din secolul al XV – XVI-lea

3.1 Mănăstirea Putna

3.2 Mănăstirea Voroneț

3.3 Mănăstirea Humor

3.4 Mănăstirea Sucevița

3.5 Mănăstirea Moldovița

3.6 Mănăstirea Pângărați

3.7 Mănăstirea Arbore

3.8 Biserica Sfântul Ioan cel Nou din Suceava

3.9 Biserica Pătrăuți

Capitolul IV – Ecopublicitatea si turismul monastic a monumentelor de artă moldovenească din secolul al XVII-lea

4.1Mănastirea Dragomirna

4.2 Mănăstirea Secu

4.3 Mănăstirea Trei Ierarhi

4.4 Mănăstirea Golia din Iași

4.5 Mănăstirea Cetățuia

Capitolul V –Globalizare si imagologie ,ce cred cititorii revistei Formula AS

Concluzii generale

INTRODUCERE

În această lucrare “Ecopublicitate si imagologie in turismul monastic (cazul Bucovina)” am făcut o analiză din punct de vedere istoric și arhitectural a monumentelor moldovenești pornind de la articole publicate în revistă, articole ce au prezentat cititorilor de-a lungul anilor vestigii istorice ale României din Bucovina.

Imagologia in general si imagologia istorica in special constituie astazi una dintre temele predilecte ale unei anumite cercetari in domeniul istoriei, sociologiei, psihosociologiei, psihologiei sociale, antropologiei, etnografiei, literaturi, etc. Ca atare aceste cercetari au facut posibila structurarea unor ample cunostinte generalizatoare, unele chiar teoretice privind modul cum s-a constituit o astfel de viziune de-a lungul istoriei.

Particularitatile geografice, modul cum oamenii, grupurile sociale, comunitatile etnice raspund provocarilor mediului natural si social, natura relatilor dintre ele de-a lungul istoriei conditile concrete de formare a limbii, mentalitatilor diferitelor popoare au o importanta majora in modul cum ele percep lumea, procese si fenomene sociale, existenta altor popoare, modalitatile de manifestare in timp si spatiu a „celuilalt”, diferit de „ei”sau „noi”.

Bucovina (Moldova) este plină de legende, prezentul este acolo țintuit în trecut. Drumurile pe care astăzi circulă pelerinii erau aceleași pe vremea când treceau oștiri călare sau procesiuni religioase. Mănăstirile strălucesc scufundate într-un peisaj mirific.

Am selectat perioada 1998-2007, interval în care, revista Formula AS a condus o campanie puternică de promovare a bisericilor, monumente istorice și a mănăstirilor din întreaga țară, orientând atenția cititorilor asupra valorii artistice a acestei dovezi inestimabile de continuitate spirituală și istorică pe aceste meleaguri.

Deasemenea, răsfoind Formula AS am descoperit în paginile ei o serie de monumente de artă ale patriei noastre, multe dintre ele din zona Bucovinei (Moldovei), unde concentrarea de obiective de interes este mai ridicată. Relatarea este detaliată, plină de semnificație, având suport istoric, prin povestirile legendare în care se fac dese incursiuni. Alteori se face zel de ortodoxism, articole părând mai degrabă predici, cu note critice sau de învățătură adresate credincioșilor săi cititori. Reportajul este forma preferată de cele mai multe ori, într-un stil picant, presărat cu poze, alături de interviu cu persoane din partea locului.

Monumentele de artă din Bucovina (Moldova) sunt în centrul atenției revistei Formula AS care nu scapă nici un prilej să ne reamintească de trecutul domnitorilor Moldovei, de construirea de locașuri de cult sau de numeroasele minuni petrecute aici, fără a deveni o revistă de fenomene paranormale. Nu degeaba în 1975 Uniunea Internațională a Jurnaliștilor și scriitorilor de turism au acordat mănăstirilor Bucovinei distincția “Pomme d’Or”.

Pentru început am făcut o prezentare generală a revistei și a redacției, din momentul apariției până în ziua de astăzi, precum și a importanței pe care Formula AS s-a străduit s-o acorde de-a lungul timpului jurnalismului de calitate și în primul rând cititorilor săi.

În continuare, am trecut de-a lungul capitolelor, la prezentarea articolelor și reportajelor, în care jurnaliștii de la Formula AS descriu monumentele moldovenești atât din punct de vedere istoric cât și spiritual.

Am făcut o prezentare mai amănunțită în fiecare articol a monumentelor analizate din punct de vedere arhitectural specificând importanța acestora atât pentru istoria Bucovinei cât și pentru cea a României.

La sfârșitul lucrării se impun câteva concluzii cu privire la campania dusă de Formula AS pentru promovarea monumentelor din Bucovina (Moldova), precum și a valorii acestora, iar în anexa lucrării prezentăm câteva imagini ale celor mai importante dintre ele.

CAPITOLUL I

Turismul monastic din Bucovina prezentat in REVISTA FORMULA AS

Formula AS este un magazin pentru oameni obișnuiți, interesați de cultură, de suflet, credințe, istorie și trecut, frumusețe și sănătate cu mijloace naturiste. Conține reportaje dar și multă informație utilitară, biografii de oameni celebri, folclor și pop-rock, și chiar pagini scrise de cititori. Revista se încadrează în categoria presei utilitare prin numeroasele sfaturi și rețete, nu neapărat culinare. În săptămâna 23-30 aprilie 2007, Formula AS a ajuns la numărul 765.

Parcurgând număr de număr revista “Formula AS”, simți cum acumulezi un important tezaur, ce te transformă dintr-un simplu cititor într-un elev silitor, ce se străduiește să adune un bagaj de cunoștințe pentru minte, suflet dar și pentru viața de fiecare zi.

Grija pentru cuvânt și așezarea în pagină se simte din momentul în care deschizi prima dată revista. E suficient să-ți arunci privirea pe sumar și ai deja prefigurate câteva ore de lectură, pe care revista ți le oferă la un preț mic în raport cu tot ceea ce se găsește pe piața capitalistă românească, atât de preocupată de profit. Asupra paginilor revistei se apleacă, în aceeași masură și omul de cultură, dar și țăranul care abia îi poate distinge cuvintele și gospodina ce o citește în bucătarie, dar și vedeta răsfățată de premii și trofee și tânărul care caută informații și sfaturi utile pentru viață, pe care nici o școală nu i le oferă, dar și pensionarul care crede că această revistă e concepută pentru el, și omul de afaceri, dar și sărmanul de la periferia societății, care o împrumută de la vecini.

Cât timp citești revista lumea capitalismului sălbatic rămâne departe și te lași sedus de vremi apuse și de povești frumoase asemenea celor despre mănăstirile Moldovei, oameni adevărați, urmărești în gând traseele din România necunoscută, pe care încerci să o descoperi mai întâi prin cuvântul tipărit, creând apoi planuri pentru următoarele vacanțe, te înduioșezi citind întâmplări ale unor necuvântătoare, te pregătești să fii în formă și să îți schimbi modul de viață trăind mai sănătos.

Cu Formula AS ești doar un cititor, diferențele sociale, economice, culturale se estompează; creându-se punți de legatură între cititori care au scos la ivială solidaritatea umană declanșată de un strigăt de ajutor al semenilor aflați în suferințe, nevoi materiale și sufletești, dar și față de campanile revistei în slujba interesului național, cum ar fi protejarea unor monumente aflate în degradare.

Sânziana Pop, directorul revistei, șlefuiește cuvintele și le încarcă cu vrajă. Mulți dintre cititori se mândresc cu colecțiile lor de reviste, ce se cer mereu răsfoite, semn că își mențin prospețimea în ciuda trecerii timpului.

Structura revistei se poate observa mai bine din rubricile de mai jos, ieșind în evidență direcția revistei orientate spre spiritualitate, cultură, sănătate:

Sub lupă

Spectator

Sănătate

Forma maximă

Coșul de târguieli

Frumusețe

Din lumea necuvântătoarelor

S.O.S.

Cultura

Lumea românească

Spiritualitate

Mica enciclopedie AS

Eveniment

România necunoscută

Scrisoarea săptămânii

Străbunica știe tot

Întrebările săptămânii

Medicina naturii

Jurnal de călătorie

Accente

Din prima redacție a săptămânalului AS – așa cum se numea revista la început n-au mai rămas în prezent decât patru ziariști: secretarul general de redacție Ruxandra Constantinescu, redactor-șef Toma Roman, tehnoredactorul Carmen Murgășanu și Marius Petrescu exceptând-o pe fondatoarea publicației, scriitoarea și publicista Sânziana Pop. Laurențiu Ulici deasemenea a semnat multă vreme editorialul în vechea serie a revistei.

Pe lângă scriitorii consacrați, precum Eugen Uricariu care a fost semnatarul cronicilor externe din AS, Nicolae Prelipcianu și alții, o “armată” de tineri ziariști talentați și-au adus contribuția la evoluția săptămânalului, precum: Horia Țurcanu, Cătălin Apostol, Valentin Boieru, Mirel Curea, Dinu Petrescu, Gogu Olbojan, Dumitru Augustin Doman, Paul Agarici și mulți alții.

AS-ul a început ca săptămânal social, politic și cultural și s-a transformat treptat într-o revistă-magazin. O revistă cautată și cerută nu doar de un public definit, ci și de cititorii dintre cele mai diverse medii și de românii din diaspora. În acest răstimp AS-ul a devenit Formula AS – și-a schimbat încontinuu structura, tematica, formula grafică sau chiar componența redacției.

Formula AS este unul dintre săptămânalele cu cel mai mare tiraj din țară și cu un număr foarte mare de cititori.

CAPITOLUL II

ECOPUBLICITATEA SI TURISMUL MONASTIC A MONUMENTELOR DE ARTĂ MOLDOVENEASCĂ DIN SECOLUL AL XIV-LEA

2.1 BISERICA SFÂNTUL NICOLAE DIN RĂDĂUȚI SAU BOGDANA

Toți aceia care își vor fi îndreptat pasul către Nordul Moldovei, în căutarea acelor tezaure ce nu se pot vedea nicăieri în altă parte a Europei și ce nu le oferă o a doua țară din lume, sunt întâmpinați la Suceava de cea mai plastică icoană a unui trecut glorios. Suceava, văzută din vale – arată G. M. Cantacuzino – cu turlele, clopotnițele și ruinele sale ca o tabără de corturi cu sulițe și fanioane, este și astăzi imaginea vie a lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș1. În numărul 419 din luna martie 2000, Gică Ilieși semnează articolul “Țara Fagilor, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina” în care ne descrie tehnicile străvechi de realizare a ceramicii „Printre tradițiile Rădăuțiului, la mare preț sunt tehnicile străvechi și secrete de realizare a diferitelor ceramici: cunoscuta ceramică neagră de Marginea (ceramică neagră lustruită se leagă de tradiția olăritului din a doua epocă a fierului, folosită de celți și daci), ceramica de Rădăuți (cu flori conturate, înconjurate de puncte marginale) și, nu în ultimul rând, ceramica smălțuită (ce folosește culorile galben, verde și alb), de Kuty (Ucraina), oraș înființat în 1715 de către armenii sosiți chiar din regiunea Sucevei2„. Aici se remarcă Muzeului Tehnicilor Populare din Bucovina și Mănăstirea Bogdana, cel mai vechi monument din zid păstrat în “Țara Fagilor”.

Începuturile mănăstirii și ale bisericii Sfântul Nicolae se pierd în negura vremurilor, în perioada de constituire a statului feudal moldovean. De-a lungul vremii, acest monument arhitectural de o frumusețe aparte a îndeplinit un rol istoric, religios și cultural deosebit. În ciuda intemperiilor vremii, biserica a rezistat peste veacuri cotropirilor tătare și turcești, jafurilor, războaielor și dominației habsburgice, constituind de-a lungul timpului o garanție a spiritului național românesc3.

Monument de arhitectură, biserica Sfântul Nicolae a fost zidită, de voievodul Bogdan Vodă (1359-1365), ca mulțumire Gică Ilieși semnează articolul “Țara Fagilor, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina” în care ne descrie tehnicile străvechi de realizare a ceramicii „Printre tradițiile Rădăuțiului, la mare preț sunt tehnicile străvechi și secrete de realizare a diferitelor ceramici: cunoscuta ceramică neagră de Marginea (ceramică neagră lustruită se leagă de tradiția olăritului din a doua epocă a fierului, folosită de celți și daci), ceramica de Rădăuți (cu flori conturate, înconjurate de puncte marginale) și, nu în ultimul rând, ceramica smălțuită (ce folosește culorile galben, verde și alb), de Kuty (Ucraina), oraș înființat în 1715 de către armenii sosiți chiar din regiunea Sucevei2„. Aici se remarcă Muzeului Tehnicilor Populare din Bucovina și Mănăstirea Bogdana, cel mai vechi monument din zid păstrat în “Țara Fagilor”.

Începuturile mănăstirii și ale bisericii Sfântul Nicolae se pierd în negura vremurilor, în perioada de constituire a statului feudal moldovean. De-a lungul vremii, acest monument arhitectural de o frumusețe aparte a îndeplinit un rol istoric, religios și cultural deosebit. În ciuda intemperiilor vremii, biserica a rezistat peste veacuri cotropirilor tătare și turcești, jafurilor, războaielor și dominației habsburgice, constituind de-a lungul timpului o garanție a spiritului național românesc3.

Monument de arhitectură, biserica Sfântul Nicolae a fost zidită, de voievodul Bogdan Vodă (1359-1365), ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânda în luptele ce le-a purtat pentru a pune bazele unui stat liber și independent la răsărit de Carpați, în Țara Moldovei. Acest sfânt locaș de închinare avea să-i fie și necropolă atât lui, cât și urmașilor familiei sale, aici fiind îngropați domnitorii Moldovei până în timpul lui Alexandru cel Bun, dar și rudele familiilor domnitoare.

În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, biserica a devenit locaș episcopal, episcopii avându-și reședința în incinta mănăstirii. Unii istorici afirmă că mănăstirea Bogdana a fost reședință mitropolitană, până la 26 iulie 1401 când Mitropolia Moldovei a fost recunoscută oficial de către Patriarhia de la Constantinopol și scaunul mitropolitan a fost mutat la Suceava.

În 1775, când nordul Moldovei a fost ocupat de habsburgi, mănăstirea a fost desființată, iar biserica Sfântul Nicolae a rămas biserică episcopală până în 1782, când episcopia a fost transferată la Cernăuți. Prin mutarea episcopiei la Cernăuți, în 1782, biserica Sfântul Nicolae a fost transformată în biserică parohială, de mir, o parte din chiliile existente în jurul bisericii au fost demolate, iar o altă parte transformate în grajduri pentru caii garnizoanei austriece staționată aici.

După 1918, când Bucovina a fost eliberată, mănăstirea Bogdana nu a mai fost reînființată, iar biserica Sfântul Nicolae a rămas biserică parohială până în ultimele decenii ale secolului XX-lea când a fost închisă de regimul comunist, fiind considerată monument istoric.

Mănăstirea a fost redeschisă la 6 decembrie 1992, când a fost instalat, primul stareț al mănăstirii de după 1775, în persoana arhimandritului Teodor Pavlo. În anul 1996 starețul Teodor s-a mutat la cele veșnice, în locul său fiind ales părintele arhimandrit Iustin Dragomir.

Noul stareț a accelerat ritmul lucrărilor în curs de desfășurare și a început unele noi, astfel că în 1996 a fost înlocuită catapeteasma degradată din lemn de tei a bisericii Sfântul Nicolae cu una nouă din lemn de stejar și a început construcția unui corp de chilii cu arhondaric, terminat în 1998. Tot în 1998 a fost terminată și acoperită cu tablă de cupru, noua biserică, cu hramul Sfântul Leontie.

Biserica Sfântul Nicolae este prima construcție religioasă de piatră din Moldova, păstrată în forma ei originală, nealterată până astăzi, fiind considerată un adevărat document de naștere a arhitecturii Moldovei. Biserica Sfântul Nicolae amintește de zbuciumatele vremuri legate de întemeierea statului feudal moldovean și constituie expresia unei admirabile sinteze artistice între arhitectura romanică, gotică și bizantină.

Dispoziția generală a planului prezintă caracteristicile basilicii romanice cu cor și cu absidă. Tendința de a frânge unele arcuri și bolți sunt caracteristice arhitecturii gotice, iar specific arhitecturii bizantine este delimitarea spațiului interior în altar, naos, pronaos și pridvor.

Istoricul afișat în biserică consemnează că, probabil primul strat de pictură datează din primele decenii ale sec. XIV-lea, din vremea lui Alexandru cel Bun. În timpul voievodului Alexandru Lăpușneanu, în anul 1558, se înregistrează un nou strat de pictură. Un al treilea strat de pictură ar fi din anii 1745-1750, în timpul episcopului Iacob Putneanul. Frescele ajunse în această ultimă fază sunt acoperite cu o pictură realizată în tempera, de pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi în anul 1880.

În tabloul votiv, pictat în naos, Alexandru Lăpușneanu alături de Bogdan I și de Alexandru cel Bun, se află și Ștefan cel Mare, dovadă a executării picturii în timpul său. Alegerea bisericii Sfântul Nicolae ca loc de odihnă a domnitorilor este dovada incontestabilă a primei biserici de piatră din Moldova. Astfel, în naos se află 7 morminte.

Primul mormânt, în colțul sud-estic al naosului este al lui Bogdan I. Pe aceeași latură a naosului este înmormântat și Lațcu Voievod. În apropierea mormintelor lui Bogdan I și a lui Lațcu este un mormânt cu inscripția lespezii funerare ștearsă, fiind amplasat la nivelul pardoselii și nu deasupra ca celelalte. După dimensiunea pietrei funerare se presupune că aici a fost înmormântată o femeie, poate chiar Maria soția lui Bogdan I sau Ana, soția lui Lațcu. Pe de altă parte istoricul Ștefan Gorovei susține că acest mormânt aparține lui Petru I, acesta nefiind înmormântat la Probota. El își argumentează afirmația prin faptul că la Rădăuți, până la Alexandrul cel Bun, erau înmormântați voievozii conform succesiunii lor la tron, astfel că după Bogdan I și Lațcu urma Petru I, deci mormântul acestuia urmând celui lui Lațcu. Lângă peretele nordic sunt 4 morminte ale lui Ștefan I, Roman I, Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun și Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. În pronaosul bisericii, se află 3 morminte. Pe latura nordică se află mormântul Doamnei Stana, soția lui Bogdan al III și mama lui Ștefăniță Vodă și mormântul Anastasiei, fiica lui Lațcu. Înaintea ușii pronaosului se află piatra de mormânt a episcopului Ioanichie, mort în 1504.

Tot în pronaosul bisericii se află și moaștele Sfântului Ierarh Leontie. Sfântul Leontie s-a călugărit la Mănăstirea Bogdana sub numele de Lavrentie, iar mai târziu, primind harul preoției, s-a retras în codrii Rădăuților, unde a ridicat o biserică din lemn cunoscută sub numele de Schitul lui Lavrentie sau Schitul Laura, una din cele mai vechi sihăstrii din Nordul Moldovei. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun el devine ierarh al Episcopiei de Rădăuți. După un timp nu prea îndelungat s-a retras din scaunul episcopal, reîntorcându-se la sihăstria sa de pe Valea Putnei, unde a îmbrăcat Marea Schismă monahală sub numele de Leontie. Murind la scurt timp după aceasta, a fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului Laura. Moaștele Sfântului Leontie, înzestrate de Dumnezeu cu darul facerii de minuni, au fost mutate în catedrala episcopală de la Rădăuți.

După întemeierea statului și totodată a mănăstirii Bogdana, aici au fost puse bazele învățământului religios din Moldova, prin înființarea unei școli. Nucleul acestei școli era constituit din călugări și printre ucenicii călugărilor erau și mireni care deprindeau știința scrisului și a cititului pentru a deveni logofeți ai Cancelariei domnești de dascăli ceruți de treburile Cancelariei episcopale.

Mănăstirea Bogdana prin activitatea culturală desfășurată aici, încă de la întemeierea ei în primii ani ai constituirii statului feudal moldovean, prin școala mănăstirească și apoi prin tipografia ale cărei cărți au ajuns în Maramureș și Ardeal și prin atelierele mănăstirii, s-a dovedit a fi un adevărat centru cultural, contribuind la menținerea unității de neam, de limbă și credință a românilor.

Prin calitățile artistice, arhitecturale și decorative, mănăstirea Bogdana este astăzi unul din monumentele reprezentative ale patrimoniului artistic și cultural ale României, fiind inclusă în patrimoniul UNESCO, dovedind o veche și adâncă trăire a neamului nostru cu Divinitatea.

2.2 MĂNĂSTIREA NEAMȚ

În tezaurul de valori ale patrimoniului istoric și cultural-artistic național, Mănăstirea Neamț ocupă un rol cu totul deosebit, întreaga sa existență conferindu-i aură de legendă și atributele unei vetre de viață spirituală, ce se poate identifica în multe privințe cu însuși românismul medieval. Fiindcă această străveche lavră a monahismului din Moldova (Bucovina) nu strălucește doar prin existența multiseculară, ci și printr-o neîntreruptă activitate pusă în slujba neamului și a credinței strămoșilor, nemurind pașii istoriei cu acele roade ale gândului și ale sufletului care înfruntă veșnicia și înnobilează dăinuirea noastră pe aceste plaiuri binecuvântate, sfințite prin jertfa generațiilor trecute și a oștilor de martiri4.

După cum era și de așteptat în cazul unui așezământ cu o asemenea existență istorică, tradiția plasează faptele începutului în vremurile îndepărtate ale primelor grupuri de anahoreți, spre care doar legenda poate pătrunde. În lipsa unor documente care ar fi putut asigura date istorice precise, marea majoritate a cercetătorilor pledează pentru existența unei așezări monahale pe malul drept al Nemțișorului încă din secolul al XIV-lea, atunci când au apărut și târgul din apropiere și cetatea de pe Dealul Pleșu.

Nu întâmplător în veacul pomenit au poposit la Mănăstirea Neamț ucenicii cuviosului Nicodim, cel care a asigurat organizarea cenobitică a marilor așezăminte monastice din Țara Românească, aducând cu ei un și mai puternic suflu de viață isihastă. În orice caz, la 7 ianuarie 1407, când Alexandru cel Bun și Mitropolitul Iosif emit un important document de cancelarie, Mănăstirea Neamț constituia deja o puternică și cunoscută vatră monahală din moment ce a fost pusă sub ascultarea aceluiași egumen (Domețian) împreună cu Mănăstirea Bistrița, alt important centru al spiritualității românești.

Se pare că în preajma unei vechi bisericuțe de lemn, Petru I Mușat (1375-1391) a ridicat aici primul locaș de piatră cu hramul „Înălțarea Domnului”, la finalizarea și la înzestrarea căruia au mai contribuit și ceilalți voievozi Mușatini de la sfârșitul veacului al XIV-lea. Este adevărat că cercetările arheologice efectuate în incinta mănăstirii nu au oferit rezultate concludente pentru a confirma această ipoteză, dar numeroasele însemnări și celelalte referiri documentare mai târzii, la care se adaugă izvorul trainic al tradiției, nu lasă nici o umbră de îndoială în a considera Mănăstirea Neamț ca fiind ctitoria cea mai veche și cea mai importantă a primilor Mușatini.

Alexandru cel Bun (1400 – 1432), deși a păstrat în centrul atenției propria ctitorie de la Bistrița, a fost mereu aproape și de nevoile Mănăstirii Neamț pe care a întărit-o și a înzestrat-o, cu mărinimia-i cunoscută. Din punct de vedere constructiv, lui i se datorează unele lucrări de reparații la biserica de piatră a lui Petru I, partea inferioară a turnului-clopotniță și mai multe clădiri ce fac parte din incinta așezământului: chilii, turnuri de apărare, arhondaric etc.

Trecerea anilor și unele evenimente din a doua jumătate a secolului al XV-lea au marcat puternic așezământul monastic de la Neamț. Catastrofalul cutremur din 1471 s-a soldat cu mari distrugeri în întregul complex, afectând și biserica mare. Dezastrul a fost desăvârșit, după cât se pare, de oștile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476, neputând cuceri Cetatea Neamț, s-au „răzbunat” asupra târgului și a mănăstirilor din jur. Cert este că, după 1480, vechea biserică de la Neamț se află într-un asemenea stadiu de degradare încât Ștefan cel Mare nu a mai considerat posibilă restaurarea acesteia, preferând să ridice aici un nou locaș de închinăciune, ce s-a sfințit la 14 noiembrie 1497.

Deși a avut o existență zbuciumată, ca și întreaga istorie a poporului nostru, și a fost în repetate rânduri prădată și incendiată, Mănăstirea Neamț nu a încetat nici un moment să se afirme ca centru reprezentativ al monahismului românesc. Relațiile sale duhovnicești cuprind nu numai teritoriile locuite de români, indiferent de apartenența statală a acestora, ci și unele zone mai îndepărtate ale ortodoxiei, străbătând până în Bulgaria și Serbia, până la Sfântul Munte și la Constantinopol sau până la Kiev și Moscova. La Neamț au trăit și s-au format reprezentanți de seamă ai bisericii românești, cu o însemnată contribuție în organizarea, consolidarea și afirmarea ortodoxiei în această parte a Europei, dar și în păstrarea ființei noastre naționale.

Evocând istoria acestui tezaur de suflet românesc ai totdeauna sentimentul întoarcerii în trecut și al participării nemijlocite la atâtea veacuri de credință și de fapte, în care, după cum scria Gala Galaction, o întreagă lume de … voievozi și vlădici, coconi și jupânițe, soli străini și călugări din toate lavrele creștinătății care au trecut pe aici și au dus cu ei renumele Moldovei și al Mănăstirii Neamț.

În general, bisericile construite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, care au definit în arhitectura noastră medievală așa numitul stil moldovenesc, pot fi grupate din punct de vedere constructiv în trei categorii:

biserici de plan dreptunghiular cu bolți cilindrice cuprinse sub un singur acoperiș (Bălinești, Volovăț, Dolheștii Mari);

biserici de plan dreptunghiular cu un singur acoperiș dar cu mai multe cupole dispuse în filă (Piatra Neamț, Războieni, Borzești, Arbore, Reuseni);

biserici cu plan trilobat, cu turla pe naos și acoperiș fragmentar (Bacău, Voroneț, Pătrăuți).

Singura biserică ridicată de Ștefan cel Mare ce nu se încadrează în nici una din aceste categorii este cea de la Mănăstirea Neamț, un adevărat unicat arhitectural care constituie cel mai reprezentativ monument al arhitecturii din timpul domniei marelui voievod, nu numai ca plan și structură, dar și ca mod de decorare a fațadelor. De fapt, ea reprezintă apogeul unei epoci de rodnică activitate constructivă și o sinteză stilistică ce constituie un model, deschizând larg porțile viitorului în acest domeniu.

Monumentala construcție a Bisericii „Înălțarea Domnului”, care și-a recăpătat înfățișarea originară prin lucrările de restaurare din 1954-1961, îmbină într-un tot unitar elementele de bază întâlnite la celelalte ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (pronaos, naos, altar și abside) cu altele noi (pridvorul și gropnița). A rezultat un edificiu de certă originalitate, care se individualizează în epoca pe care o reprezintă prin planul său dezvoltat, prin dimensiunile și proporționalitatea sa. Sunt cu totul remarcabile soluțiile ingenioase, de maximă eficiență, cu ajutorul cărora s-a realizat sistemul de boltire, preluarea presiunii asupra zidurilor și delimitarea spațiilor interioare – după cum frapează echilibrul și eleganța întregului ansamblu, cursivitatea liniilor, acuratețea ancadramentelor și a portalurilor monumentale sau plasticitatea copertinelor din piatră de talie ce delimitează soclul masiv de restul zidăriei.

Cel ce a gândit și a construit această nestemată a arhitecturii noastre medievale a dovedit nu numai geniu constructiv ci și artistic, decorația plastică a fațadelor constituind un exemplu de înalt rafinament, obținut cu mijloace comune, puțin costisitoare, dar care câștigă în distincție prin dispunerea lor spațială. Partea superioară a construcției este împodobită cu două rânduri de ocnițe cu dimensiuni diferite, dar bine conturate cu ajutorul cărămizilor obișnuite, iar suprafețele absidelor sunt acoperite de firide alungite care coboară până la soclu, având arcele și pilaștrii din cărămidă smălțuită. Sub profilele de piatră ale cornișei sunt dispuse cinci rânduri de cărămizi, după care urmează o friză alcătuită din trei rânduri de discuri smălțuite, colorate alternativ în galben și verde și completate de romburi și triunghiuri în aceleași culori.

Cele două șiruri de ocnițe la care ne-am referit sunt separate prin trei rânduri de cărămizi smălțuite și un rând de discuri și triunghiuri, iar alte cinci șiruri de cărămizi (dintre care trei smălțuite) delimitează porțiunea superioară a zidăriei de cărămidă, separând-o de cea inferioară, executată din piatră. Se realizează astfel nu numai o fragmentare a suprafețelor care subliniază proporționalitatea edificiului, ci și o uimitoare îmbinare de linii și culori ce te încântă și te copleșește în egală măsură.

Biserica „Înălțarea Domnului” de la Mănăstirea Neamț constituie, totodată, și o importantă necropolă în care și-au aflat odihna veșnică un mare număr de voievozi și demnitari, vlădici, episcopi și stareți, oameni care au osârdit cu spor în istoria și în spiritualitatea românească. Dintre mormintele care au ajuns până în zilele noastre ne rezumăm să amintim pe cel al voievodului Ștefan al II-lea, asasinat și depus aici în 1447, pe cel al lui Micotă, pârcălab de Cetatea Neamț decedat în 1495, al lui Calinic Miclescu, fost Primat al Bisericii Ortodoxe Române între 1875-1886, ale foștilor episcopi de Roman, Pavel, Teofil și Ioanichie. În numărul 366 din luna iulie 1999, în articolul “Cine vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu, să se ducă pe înserat la mănăstirile din Moldova” Marius Petrescu autorul acestui articol povestește apariția moaștelor Mucenicului Necunoscut. „În marea biserică, pe lângă mormintele câtorva Mușatini, se află și racla în care sunt așezate moaștele Mucenicului Necunoscut. Aflarea lor s-a petrecut în chip miraculos, chiar în curtea mănăstirii, la 24 mai 1986, de ziua Sfântului Simeon. Într-un loc, chiar pe aleea ce duce spre nava de piatră a bisericii, s-a ridicat pământul, singur, aproape un metru. Deși era în vremea prigoanei comuniste, s-a stârnit mare tulburare printre frați, iar starețul de atunci a hotărât să se purceadă la săpături. Așa au fost dezgropate, cu mare emoție duhovnicească, moaștele Sfântului Necunoscut de la Neamț, ce au fost învelite în catifea vișinie și depuse în biserică abia după 1989, când stăpânirea Antihristului a fost alungată din această țară. Dincolo de incinta mănăstirii, lângă cimitir, se află gropnița cu osemintele fraților călugări, deshumate de-a lungul timpului și așezate în osuare de piatră. Orbitele goale ale unor cranii te privesc împăcate, amintindu-ți, parcă, vorba Ecleziastului: „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune”…”5

Legenda vorbește despre un pictor bisericesc căruia turcii i-au tăiat mâna, pentru a nu termina niciodată icoana abia începută. Plângând și rugându-se întreaga noapte, omul a adormit într-un târziu. Impresionată de suferință, dar și de râvna călugărului zugrav, Maica Domnului a coborât din icoană și i-a pus mâna la loc. Când s-a sculat, monahul avea să vadă minunea: nu numai că era întreg și vindecat, dar în josul icoanei apăruse desenată o a treia mână, de altă culoare, așa cum se poate vedea și astăzi în paraclisul mănăstirii nemțene 6.

Aghiazmatorul, construit în anii 1836-1847 și pictat în perioada 1974-1977 de Teodor Varahil-Moraru, dar mai ales turnul-clopotniță cu patru etaje, sub care se arcuiește intrarea în incintă, creează de la început o puternică impresie de monumentalitate. Incinta mănăstirii e alcătuită dintr-un patrulater continuu de chilii și construcții anexe cu etaj, pe latura de est fiind amplasată cu ocazia ultimelor restaurări Biserica „Sf. Gheorghe”. În colțul nord-estic se ridică Pirgul, turn octogonal refăcut în 1754, iar spre latura nordică a incintei admirăm silueta maiestoasă a bisericii lui Ștefan cel Mare.

Intrarea în acest sfânt locaș este situată pe latura de vest al edificiului, iar pisania care o străjuiește, redactată în limba slavonă, bine conservată, ne informează cu privire la ctitor și la anul zidirii: Doamne Iisuse Hristoase, primește acest hram care s-a zidit cu ajutorul Tău întru slava sfintei și slăvitei de la pământ la cer a Ta și Tu stăpâne acoperă-ne cu mila Ta de acum și până în veac. Io Ștefan Voievod a binevoit și a început și a zidit acest hram pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale Maria și a fiului său Bogdan și a celorlalți fii ai săi și s-a sfârșit în anul 7005 iar al domniei sale anul patruzeci și cel dintâi curgător, luna lui noimbrie în 14 (1497).

Corpul treflat al bisericii este alungit prin introducerea gropniței ca încăpere distinctă între naos și pronaos. Pridvorul, socotit multă vreme un adaos ulterior, s-a dovedit parte integrantă a monumentului și, ca vechime, este primul în Moldova. Prin restaurările din 1954-1961 turla a fost adusă la forma sa inițială, alcătuind un singur element vertical din vârf până la soclu, încadrat de celelalte părți ale clădirii, acoperite separat.

Sistemul de boltire poate fi considerat ca o sinteză a procedeelor constructive specific moldovenești. Bolta pronaosului cu cele două calote sferice, cu arcele sale sprijinite pe șase pilaștri alcătuiți din colonete subțiri, dar mai ales bolta naosului cu dimensiunile sale monumentale, impresionează prin multitudinea și, în același timp, prin rigurozitatea funcțională a elementelor componente. Bolta naosului este dominată de turla Pantocratorului, închisă cu o calotă sferică la partea superioară. Înaltul tambur cilindric al turlei este sprijinit pe patru arce așezate oblic peste cele patru arce mari inferioare scoase în consolă. Din cauza lungimii naosului, acestea din urmă sunt dublate spre est și vest de un al doilea rând de arce mari.

Cercetările efectuate până în prezent au impus concluzia că, spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare, biserica „Înălțarea Domnului” a Mănăstirii Neamț a fost împodobită cu picturi. Operațiunea pare să nu se fi încheiat în perioada amintită, continuând și finalizându-se prin grija lui Petru Rareș. Mai precis, marea majoritate a celor care s-au preocupat de această problemă au conchis că pictura din altarul, naosul și gropniță aparține epocii lui Ștefan cel Mare, în timp ce pronaosul și pridvorul au primit podoaba picturii în vremea în care a domnit fiul Răreșoaei.

Veacurile, incendiile și momentele de grea cumpănă prin care a trecut Mănăstirea Neamț au pricinuit deteriorarea zugrăvelilor, impunând intervenții ulterioare pentru reliefarea formelor și împrospătarea culorilor. O asemenea acțiune a avut loc în jurul anului 1830, după înlăturarea peretelui dintre gropniță și naos, când Vasile Chițăscul și Vasile Suliman, doi zugravi suceveni, au renovat altarul, pridvorul și pronaosul, procedând la refacerea unor picturi vechi, la întărirea și retușarea altora, adăugându-se un strat nou de culoare peste culoarea cea dintâi. S-a mai intervenit apoi după incendiul din 1862, când s-a încercat curățirea și reînnoirea zugrăvelilor din altar și naos, înnegrite de fum.

Au rămas unele compoziții și portrete în forma lor originară, nefiind afectate de refaceri. Ne referim, în primul rând, la unele picturi din naos (Judecarea lui Iisus de către marii preoți, Judecarea lui Iisus de către Pilat, Plângerea mironosițelor), din gropniță (Deisis din nișa mormântului lui Ștefan al II-lea), din pronaos sau din pridvor, care constituie creații de mare valoare istorică și artistică, pe deplin reprezentative epocii căreia îi aparțin. Deși culorile nu mai au strălucirea și prospețimea începuturilor, iar formele se estompează sub patima vremii, aceste zugrăveli reușesc să pună în evidență acea sinteză dintre tușa gravă a canoanelor picturii bizantine și libertatea imaginativă a spiritului popular, care conferă originalitate și perenitate tuturor creațiilor din această perioadă de adevărat prerenascentism moldav.

Că este așa, o dovedesc și fragmentele de pictură exterioară ce s-au păstrat pe suprafețele a 11 ocnițe mari și 17 mici de pe fațada sudică a bisericii. Sunt portrete de îngeri, prooroci, apostoli și ierarhi realizate în prima jumătate a secolului al XVI-lea și care împodobeau, probabil, cele două șiruri de ocnițe din registrul superior al construcției, sporind nota de echilibru și eleganță a acesteia.

Acest tezaur de artă plastică medievală este întregit de pictura existentă în gangul clopotniței lui Alexandru cel Bun. Desfășurată pe o lungime de aproximativ 8 m chiar la intrarea în incintă, această frescă poate trece neobservată, deși este considerată ca fiind una dintre cele mai interesante și valoroase creații ale genului, precursoare a acelor „tratate de filosofie în culori” pe care le etalează exterioarele vestitelor mănăstiri ale Bucovinei.

Realizată în secolul al XV-lea, zugrăveala la care ne referim a suferit și ea – de-a lungul veacurilor – unele intervenții și retușări, cele mai consistente fiind datorate, după cât se pare, acelorași Chițăscul și Suliman care au „îndreptat” pe la 1830 și unele picturi din interiorul bisericii. Valoarea ei a rămas totuși nealterată și rezidă atât din caracterul ei istorico-documentar, cât și din conținutul filosofico-religios exprimat cu mijloace artistice dintre cele mai sugestive.

Unele scene și detalii de costum ne introduc în atmosfera specifică secolului al XV-lea, oferindu-ne până și forma originară a Bisericii „Înălțarea Domnului”. Alte segmente ale zugrăvelii aduc în prim-plan monumente și personaje din Vechiul și Noul Testament, dar ceea ce considerăm că este absolut inedit și demn de remarcat în „narațiunea” întregului ansamblu plastic este „prezentarea” prin imagini a romanului religios Varlaam și Ioasaf pe care N. Cârtojan îl considera… cel mai renumit și mai bun roman spiritual al evului mediu, creație care a circulat în limba slavonă și la Mănăstirea Neamț, încă din secolele XIV-XV.

Nu este cazul să facem referiri la rolul și influența acestui roman în mediul monahal de la Neamț sau să prezentăm în detaliu cele 32 de tablouri ce rememorează principalele momente din pilduitoarea existență a celor doi asceți. Dar nu putem să nu amintim că Varlaam și Ioasaf constituie în epoca respectivă un mijloc important în întreținerea unității în jurul unui voievod-simbol cum a fost Ștefan cel Mare. De altfel, viteazul voievod apare alături de Ioasaf într-unul din tablouri, conferind compoziției plastice de la Mănăstirea Neamț multiple semnificații politico-sociale și un plus de valoare istorico-documentară.

În turnul-clopotniță se află Paraclisul „Bunavestire”, amenajat în anii 1818-1823 prin grija Mitropolitului Veniamin Costache. Vechea încăpere a clopotelor a fost transformată în altar, iar absidele naosului au fost scobite în grosimea zidurilor. Deteriorat în urma incendiului din noimbrie 1862, Paraclisul a constituit obiectul unor ample lucrări de restaurare prin grija starețului Timotei, sfințirea săvârșindu-se la 13 septembrie 1873 de către Mitropolitul Calinic Miclescu. Cu ocazia restaurărilor din 1953-1961, sub dușumeaua acestui paraclis s-a descoperit o icoană al fresco, Înălțarea Domnului, care inițial se afla la exteriorul zidului, în partea de vest a construcției din secolul al XVI-lea. La Mănăstirea Neamț se află Icoana Maicii Domnului, numită și „Închinătoarea”, una din cele mai renumite icoane făcătoare de minuni din România, așa cum le-a inventariat în 1900 Episcopul Melchisedec7.

Pe latura nordică a incintei, la etajul clădirii care s-a ridicat în 1809 pe cheltuiala Mitropolitului Veniamin Costache, s-a amenajat pentru obște Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”. Distrus și el de incendiul din 1862, a fost refăcut în 1873, locul său fiind marcat astăzi printr-o mică turlă oarbă, de formă octogonală. Foarte interesantă din punct de vedere artistic este catapeteasma acestui paraclis, ale cărei icoane au fost zugrăvite de ierodiaconul Claudie de la Mănăstirea Neamț și diaconul Manolache din satul Drăgănești.

În 1540, voievodul Alexandru Cornea a construit o trapeză și o cuhne de piatră pe locul primei biserici de la Mănăstirea Neamț. Ruinându-se, … acea cuhne s-a părăsit de ședere degeaba, iar mai apoi grijind-o și bine tencuind-o și închipuind-o ca un paraclis … și au mers părinții întru această mănăstire și au cerut voie și blagoslovenie ca să sfințească acest Paraclis. Iară Mitropolitul dându-le Antimis, le-au dat voie să slujească acolo, zicându-le să puie prăznuirea pe numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Se pare că Paraclisul „Sf. Gheorghe” a fost amenajat în perioada 1720-1730, fiind apoi reparat în 1794, când încă mai trăia starețul Paisie Velicicovschi. Actuala biserică a fost construită de starețul Domețian în 1826, în stil neoclasic, fiind apoi supusă mai multor lucrări de restaurare în anii 1862-1865 (când edificiul a fost supraînălțat și s-au adăugat cele trei turle), precum și în 1902 și 1931. În timpul lucrărilor din 1953-1961, Biserica „Sf. Gheorghe” a fost desfăcută și reconstruită între chiliile de pe latura estică a incintei, pentru a pune mai bine în valoare biserica lui Ștefan cel Mare. Catapeteasma a fost zugrăvită în 1798 de Talasie monahul, iar pictura interioară, realizată în culori vii de către Nicolae Stoica și elevii săi Nicolae Gavrilea și Vasile Buzuloi, datează din 1966.

2.3 EPISCOPIA ROMANULUI

În ansamblul patrimoniului istoric și cultural-artistic românesc, Episcopia Romanului ocupă un loc aparte, impunându-se printr-o existență pe cât de îndelungată pe atât de bogată în evenimente și contribuind la afirmarea orașului ca un important centru economic, politic și de credință ortodoxă la răsărit de Carpați.

Nu se cunosc cu exactitate data și împrejurările constituirii Episcopiei Romanului, neexistând nici o mărturie documentară în acest sens. Se știe însă că în zona Romanului, ca și în alte regiuni ale Bucovinei, erau numeroase așezări cu o populație ce împărtășea credința creștină „de ritual grecesc” încă din secolul al XIII-lea, populație românească ce-și desfășura viața religioasă într-un cadru temeinic organizat, așa după cum rezultă din scrisoarea papei Grigore al IX-lea trimisă în 1234 principelui maghiar Bela.

În acest document se afirmă existența mai multor „episcopii schismatice”, între care și episcopatul Milcoviei, numit al cumanilor, a cărui autoritate se extindea și asupra „Țării de Jos”. Precizăm însă că este vorba de o organizare bisericească din perioada anterioară constituirii statului feudal independent, organizare ce nu poartă girul factorului politic dar care pune în evidență atât existența predominantă a elementului etnic românesc în timpul ultimelor valuri migratoare, cât și caracterul ortodox al creștinătății sale8.

Continuitatea vieții creștine ortodoxe în regiunea de la confluența Moldovei cu Siretul este relevată ceva mai târziu prin documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun la 8 martie 1407 în care se fac referiri la „călugării din Dumbrava”, obște monahală despre care se știe că viețuia în apropierea Romanului, dincolo de limita sudică a acestuia.

Toate acestea ne îndreptățesc să considerăm că Romanul se află într-o zonă cu o populație numeroasă, de veche tradiție ortodoxă, ceea ce ar justifica și presupunerea că una dintre „episcopiile schismatice” pomenite în scrisoarea papală din 1234 ar fi avut reședința aici. De altfel, episcopul Melchisedec Ștefănescu, cărturar și istoric de mare prestigiu, membru al Academiei Române, considera – într-una din lucrările sale – că eparhia ortodoxă cu centrul la Roman fusese constituită „… cu mult înainte de Alexandru cel Bun”.

Pe de altă parte nu putem ignora precizarea făcută de Grigore Ureche în Letopisețul țării Moldovei până la Aron Vodă, care precizează că Alexandru cel Bun … mai făcut-a și al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire din oraș, în Roman, căruia … i-au dat eparhie o parte din ținuturi pe sub munte în geos. Pornind de la această afirmație a cunoscutului nostru cronicar, marea majoritate a istoricilor (D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, N. Păcurariu) înclină să-l considere pe Alexandru cel Bun ca întemeietor al Episcopiei Romanului.

Coroborând afirmația lui Grigore Ureche cu datele pe care ni le oferă și unele documente de cancelarie, considerăm că ne putem alătura acestui punct de vedere. Mai mult decât atât, se pot face și unele aprecieri – nu tocmai hazardante – cu privire la limitele cronologice în cadrul cărora s-a petrecut evenimentul instituirii scaunului episcopal la Roman.

Aceasta deoarece în „cartea domnească” din 16 septembrie 1408 prin care Alexandru cel Bun dăruiește două sate … bisericii Sfânta Vineri, care-i în târgul Romanului unde odihnește sfânt-răposata maică cneaghina Anastasia, nu se face nici o referire la existența unei episcopii în Roman. Putem considera deci, că în anul 1408 eparhia Romanului nu fusese încă instituită, altfel ea ar fi fost menționată în documentul respectiv, fiind vorba chiar de biserica episcopală de mai târziu. În schimb, într-un alt document din 6 iulie 1413 este menționată … episcopia din Rădăuți a Sfântului Nicolae, ceea ce ne face să credem că Alexandru cel Bun a constituit cele două episcopii (de la Roman și Rădăuți) în perioada 1408-1413.

Este greu de presupus că Episcopia Rădăuților s-a constituit înaintea celei de la Roman din moment ce există numeroase probe din care rezultă întâietatea episcopatului de Roman față de cel din Rădăuți. Chiar Dimitrie Cantemir subliniază că episcopul de Roman … s-a chemat arhiepiscop, fiindu-i îngăduit ca, la liturghie, să poarte mitră, el stând totdeauna în dreapta mitropolitului și fiind singurul care avea paterițe (cârje) ferecate în argint. În consens cu aceste afirmații se menține și Grigore II Ghica prin documentul din noiembrie 1739 în care subliniază că episcopia Romanului este … mai veche și mai cinstită decât alte episcopii ale acestei țări, al doilea scaun după mitropolitul țării.

Documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun în 1408 dovedește că la acea dată exista deja un locaș de cult cu hramul „Sfânta Vineri” („Sfânta Paraschiva”) pe locul actualei Episcopii. Era o biserică domnească din moment ce voievodul țării o alesese ca loc de veșnică odihnă pentru mama sa, dar nu avem date certe cu privire la anul construcției. Credem însă că nu greșim dacă afirmăm că prima biserică de zid la Episcopia Romanului a fost ridicată într-o perioadă anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, probabil prin grija tatălui acestuia, voievodul Roman I (1391-1394), căruia „Târgul de Jos” i-a moștenit și numele. Cea ce știm sigur este faptul că în 1415 Alexandru cel Bun a cerut pictorilor Nichita și Dobre să zugrăvească această biserică, semn că lucrarea în discuție fie că nu se realizase până atunci, fie că – din anumite cauze – trebuia refăcută.

Prima biserică de la Episcopia Romanului a dăinuit și în vremea lui Ștefan cel Mare, acesta pomenind-o în documente de cancelarie emise 1458, 1465 și 1488 sub denumirea de „Sfânta Parascheva”. Nu se cunosc intervenții constructive mai ample din acea perioadă, semn că așezământul se află în bună stare de funcționare și că, în această parte a țării, întreaga atenție a voievodului s-a îndreptat spre Cetatea Nouă de la Gâdinți, singura capabilă să zăvorască porțile sud-estice ale Moldovei.

Mulți s-au întrebat de ce Petru Rareș a considerat necesar să înceapă biserică nouă la Episcopia Romanului. Trecerea timpului și intrarea în ruină a vechiului locaș să fi determinat această decizie? Sau dimensiunile reduse ale construcției existente nu mai puteau exprima prestanța și autonomia spirituală a unei entități ecleziastice situate imediat după Mitropolia țării? S-ar crede că ambele întrebări sunt rezultatul unei realități care a determinat începerea lucrărilor de construcție în 1542 sub conducerea meșterului Luca din Bistrița transilvană și atenta supraveghere a episcopului Macarie.

Lucrările au durat – nu fără peripeții – timp de 8 ani, încheindu-se în 1550 prin grija soției lui Petru Rareș, Elena Doamna și a fiilor săi Iliaș, Ștefan și Constantin, după cum rezultă din textul inscripției originare, în care numele fiului cel mare (Iliaș) a fost șters ulterior, în urma trecerii sale la islamism:

„Cu voia tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, închinătorul Treimii și credinciosul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei cu de Dumnezeu încoronata Doamnă Elena și cu Dumnezeu dăruitele lor odrasle … Ștefan și Constantin a început această biserică de la ultimele temelii în numele Prea Cuvioasei Parascheva, în anul 7050. Dar neajungând până la sfârșit a adormit întru Domnul cu somnul cel lung așteptând învierea de obște. Veșnica lui pomenire. După sfârșitul lui, pururea pomenitul și iubitul fiu al său … din mila lui Dumnezeu luând sceptrul și scaunul și cu iubitoarea de Hristos maica sa Elena și cu preaiubiții săi frați Ștefan și Constantin a zidit și terminat întru pomenirea sa și a părinților săi și a fraților. Prin porunca și încrederea binecredincioasei lor hotărâri s-a încredințat îngrijirea pentru terminarea ei mie smeritul întru cei sfințiți episcopi, Macarie și ocrotitul de Dumnezeu a acestui … Și acestea s-au înscris aici. Toate acestea s-au sfârșit în anul de la zidirea lumii care se va dobândi adunând la mia înșeptită și cinci încincite și iarăși la cinci simple încincite și durata însărcinării de opt ani. Iar de la nașterea lui Hristos 1550, luna…”

Catedrala episcopală („Sf. Voievozi”), înaltă și frapant de zveltă, are un plan treflat, cu altarul poligonal la exterior și semicircular în interior, iar absidele laterale circulare. La exterior, întreaga construcție este ornamentală cu un brâu „în torsadă” și două rânduri de ocnițe suprapuse, fiind sprijinită de contraforturi ce sporesc nota de echilibru și eleganță a fațadelor. Sistemul de boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul secolului al XIX-lea care au afectat turla și bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiționala boltă moldovenească sprijinită de arce piezișe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puțin obișnuită a doi cilindri care se intersectează.

Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparații importante până în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) și Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul și naosul bisericii, fără a se afecta prea mult formele originale. În schimb, lucrările inițiate de episcopul Gherasim în 1805 au impietat asupra structurii inițiale a monumentului, fiind calificate de savantul și episcopul Melchisedec Ștefănescu drept un adevărat „act de vandalism”. Atunci, pentru a câștiga spațiu în interior, s-au înlăturat pereții despărțitori dintre pridvor și pronaos și dintre pronaos și naos, intervenindu-se și cu o pictură nouă, distonantă, la turlă și pronaos. Ceva mai târziu, în a doua jumătate a aceluiași veac, s-au adăugat din motive utilitare și cele două anexe ce se mai păstrează și astăzi: veșmântăria și pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spațios decât alte construcții similare.

Pe lângă valoarea sa istorică și arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reține atenția numeroșilor săi vizitatori și prin frumusețea deosebită a zugrăvelilor interioare. Datarea și stilul acestora, precum și intervențiile la care au fost supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase controverse. Dar ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că existența acestor picturi a fost marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-lea și – în mai mică măsură – începutul veacului al XIX-lea.

Pictura originală, executată după încheierea lucrărilor de construcție a bisericii, nu se mai păstrează astăzi decât în pridvor și pronaos. Aceasta deoarece restaurarea efectuată de episcopii Ioanichie și Leon Gheucă, probabil între anii 1767-1778 după cum rezultă din unele însemnări descoperite mai recent, a inclus și o nouă frescă executată în naos, altar și turla bisericii. În sfârșit, nefericitele modificări din 1805 s-au soldat cu noi picturi în zonele pereților interiori care au fost demolați (pereții despărțitori dintre pridvor și pronaos și dintre pronaos și naos) și cu unele intervenții – tot atât de nefericite și contrastante – la zugrăvelile din turlă și din calotele pronaosului. De altfel Melchisedec Ștefănescu a și dojenit aspru noile lucrări, spunând despre ele că sunt un adevărat act de vandalism.

Pictură interioară a catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acțiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub conducerea pictorului Paul Molda. Așa cum rezultă din documentele recepției și din aprecierile cunoscutului istoric de artă I.D. Ștefănescu, rezultatele acestei restaurări n-au fost pe deplin satisfăcătoare, semnalându-se zone întinse de pictură nouă în același ton de culoare cu vechea pictură și o incorectă dozare a substanțelor chimice, care uneori a dus la ștergerea desenului.

În schimb, restaurarea efectuată în anii 1980-1983 de către Viorel Grimalschi și Casian Labin pe baza proiectului semnat de pictorul Șerban Angelescu și sub oblăduirea Prea Sfântului Eftimie Luca episcop al Romanului și Hușilor, s-a încheiat cu excelente rezultate.

Revenind la pictura originală, o primă observație care se impune este aceea că nu se cunoaște cu exactitate data executării ei. Tragismul evenimentelor din anii 1550-1552 ne determină să considerăm că lucrarea nu s-a realizat imediat după încheierea construcției și că urmașii lui Petru Rareș n-au avut răgazul necesar pentru a executa pictura din interiorul ctitoriei tatălui lor, pe care ei au terminat-o. Se pare că numai Alexandru Lăpușneanu (1552-1561 și 1564-1568) care a desfășurat o activitate constructivă atât de rodnică și a adus un nou reviriment în viața artistică a Moldovei s-ar fi putut îngriji de zugrăvirea catedralei episcopale de la Roman. Împărtășim opinia că insistențele episcopului Macarie l-au determinat pe Alexandru Lăpușneanu să înceapă lucrările și că, la moartea episcopului în 1558, acestea erau în bună parte realizate, dacă nu chiar încheiate.

Zugrăvelile din secolul al XVI-lea prezintă o deosebită valoare artistică impresionând prin liniile lor îndrăznețe, prin acuratețea formelor și vivacitatea culorilor. Pronaosul este dominat de Menologul ce se desfășoară pe opt registre compartimentate pentru fiecare zi a calendarului bisericesc, iar în pridvor, unde pereții oferă spații tot atât de largi, delimitarea scenelor este și mai pregnantă, fiecare cadru constituind o compoziție bine individualizată, dar care se integrează perfect în narațiunea ansamblului. Se poate aprecia fără greș că pictura pronaosului și pridvorul bisericii „Sfânta Parascheva” aduce în arta românească a secolului al XVI-lea cea mai emancipată viziune artistică asupra realității medievale.

În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica a căpătat o față nouă, s-a restaurat pictura și a fost pusă în valoare Casa Veniamin Costache, situată pe latura dinspre miazăzi.

Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor și un important centru de cultură medievală românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple preocupări spirituale și un larg orizont de cunoaștere.

Aici a păstorit pe la sfârșitul secolului XV-lea episcopul Vasile, ce s-a manifestat ca un teolog de înaltă erudiție, așa după cum rezultă dintr-o scrisoare doctrinară pe care acesta a trimis-o mitropolitului Gherontie al Moscovei. Între 1500-1508 în fruntea episcopiei s-a aflat Teoctist „…bărbat învățat ca nimeni altul”, care s-a format în vatra de cultură a Mănăstirii Neamț și a creat în jurul său o fecundă școală cărturărească. Unul dintre ucenicii acestuia, Macarie, a condus în două rânduri episcopia Romanului (1531-1548 și 1551-1558) și s-a afirmat ca o personalitate de excepție atât ca ierarh cât și în calitate de om de cultură, fiind adesea pomenit ca „învățător al Moldovei” și „ales între filosofi”. El este considerat ca întemeietor al unei școli de slavonie în Moldova și ctitor al narațiunii istorice, acest ultim apelativ justificându-se în bună măsură prin calitățile literare ale Cronicii pe care a întocmit-o la cererea lui Petru Rareș, remarcabilă reconstituire a principalelor evenimente ce s-au petrecut de la moartea lui Ștefan cel Mare (2 iulie 1504) până la începutul domniei lui Ștefan Rareș (11 iunie 1551).

Între anii 1660-1671 eparhia Romanului a fost condusă de Dosoftei, unul dintre fondatorii literaturii noastre naționale, pe bună dreptate considerat „întâiul mare liric românesc”. Cercetări filologice recente ne îndreptățesc să considerăm că tocmai în anii petrecuți la Roman a elaborat cea mai mare parte din monumentala lucrare Psaltirea în versuri pe care Dosoftei a tipărit-o în 1673, după strămutarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În secolul al XVIII-lea, între 1769-1786, Leon Gheucă a determinat un suflu nou în vatra de cultură de la Episcopia Romanului, într-o vreme în care mentalitățile greco-fanariote se resimțeau cu pregnanță în școala și în spiritualitatea vremii, constituind un obstacol în calea afirmării și dezvoltării limbii literare naționale. Spirit iluminist, inițiat la Mănăstirea Putna și desăvârșit apoi sub influența marilor centre europene de cultură, episcopul Leon Gheucă a întreținut strânse legături cu cei mai cunoscuți cărturari ai vremii, a stimulat traducerea și tipărirea a numeroase cărți în limba română și a ajutat o întreagă pleiadă de tineri români să meargă la învățătură în vestitele universități ale Apusului.

Sub semnul acestei tradiții cărturărești s-a desfășurat mai târziu și activitatea altor ierarhi ai Romanului, între care Veniamin Costache, Gherasim Clipa, Veniamin Ruset și îndeosebi Melchisedec Ștefănescu, activ luptător unionist, personalitate de mare prestigiu științific și membru al Academiei Române.

În cadrul Episcopiei Romanului au funcționat vechi școli „de chilie” cu un rol important în pregătirea propriilor cadre și mai apoi a tineretului laic. Nu întâmplător Romanul a fost reprezentat atât la Sinodul de la Constanța (1418) cât și la cel de la Ferrara-Florența (1438-1439), eparhia Țării de Jos constituind încă de la începuturi nu numai o entitate organizatorică și confesională, ci și un recunoscut centru de iradiere ortodoxă în context oriental.

De altfel și școala slavo-română înființată pe baza documentului semnat de Grigore II Ghica la 25 decembrie 1747 și-a desfășurat activitatea sub îndrumarea nemijlocită a Episcopiei, iar la 1 aprilie 1823, dascălul angajat la școala românească de pe lângă Biserica „Sfinții Voievozi” este plătit cu 600 lei pe an tot de ierarhul episcopal. Chiar și după aplicarea Regulamentului Organic, școala publică înființată în 1832, la care a funcționat ca profesor Ioan Nanu, și-a organizat cursurile sub îndrumarea și prin grija episcopului Meletie care se afla în scaun la acea vreme.

Episcopia Romanului deține astăzi una dintre cele mai vechi și mai valoroase biblioteci din țară și un mare număr de creații artistice care îmbogățesc și conferă originalitate patrimoniului nostru cultural național. Printre cele 20.000 de volume aflate aici se găsesc aproximativ 700 de cărți vechi românești, slavonești și grecești, cărora li se adaugă 91 manuscrise din diferite epoci și în diferite limbi. Dintre odoare e suficient să amintim icoana Deisis din secolul al XVI-lea, o adevărată capodoperă a școlii medievale românești de pictură pe lemn, Felonul Sfântului Ion Gură de Aur, atribuit broderiei moldovenești din secolele XV-XVI și marele Epitaf din veacul al XVIII-lea ce reprezintă Plângerea și punerea în mormânt a lui Iisus.

O piesă cu totul deosebită, ce reține atenția nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este iconostasul catedralei episcopale, executat în 1805 de pictorul Eustație Altini la cererea episcopului Gherasim Clipa Barbovschi. Lucrare monumentală de pictură și sculptură, realizată cu multă acuratețe și personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conținutul iconografiei ortodoxe în formele stilistice ale neoclasicismului occidental.

Lucrările de restaurare ale Catedralei Episcopale au condus la descoperirea unor oseminte aparținând unui cimitir din veacul al XIV-lea, iar alături de acesta ale altor urme de locuire din secolele XV-XVIII. În numărul 390 din luna noiembrie 1999, Cornel Galben scrie un articol intitulat “În curtea Episcopiei Roman s-a descoperit un cimitir din secolul al XIV-lea” în cadrul rubricii Arheologie. „Începută în 1998, cercetarea arheologică de la Episcopia Romanului a scos la iveală nu mai puțin de 20 de schelete, dintre care unul a aparținut unei persoane ce a fost decapitată. Din păcate, singurele urme materiale păstrate în aceste morminte au constat în niște nasturi rămași de la cei ce fuseseră înmormântați creștinește, cu mâinile pe piept. Aparent nesemnificativi, ei au condus totuși la concluzia că mormintele din secolul al XVIII-lea au aparținut unor înalți prelați, arheologii de la Muzeul de Istorie din Roman sperând acum să descopere și urmele unei biserici de piatră, pictată de meșteri transilvăneni, ce după toate probabilitățile a fost necropolă voievodală, în care și-au găsit locul de veci Anastasia Doamna, mama lui Alexandru cel Bun, și soția lui Roman I Mușat”9.

2.4 BISERICA „ SFÂNTA TREIME „DIN SIRET

Situată în zona muntoasă a platoului moldovenesc, pe malul râului Siret, localitatea este una dintre cele mai vechi ale Moldovei, atestată aproximativ în aceeași perioadă cu Baia și Rădăuți. Va deveni un important centru urban, în care negoțul a înflorit datorită poziționării sale, pe drumul comercial ce lega Liovul de Marea Neagră. Dezvoltarea economică pe care a cunoscut-o a atras atenția misionarilor catolici care au desfășurat o intensă propagandă catolică pentru a converti populația locală la catolicism. Tot ei sunt cei care în anul 1370 pomenesc Papei Urban al V-lea despre oraș. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea a devenit reședință domnească fiind posibilă și construirea unei cetăți de piatră aici.

Pe dealul Sasca situat peste râul Negostina se înalță o cetate a cărei așezare seamănă foarte bine cu cea a cetății de scaun de la Suceava. În partea orașului denumita Sasca s-au ridicat primele construcții de tip gotic din Moldova, pe lângă o mulțime de alte monumente de arhitectura religioasă. Voievodul Lațcu – șeful statului în perioada de maximă catolicizare – devenise un formal aderent al acestei religii. Dintre bisericile ridicate în această perioadă amintim doar Biserica Călugărilor Franciscani închinată Sfintei Fecioare și pe cea a călugărilor dominicani având hramul Sfântul Ioan Botezătorul. Acestea au fost dărâmate ulterior, în secolul XVI.

Dintre toate monumentele, astăzi se mai păstrează doar Biserica Ortodoxă Sfânta Treime. Considerată printre cele mai vechi monumente de piatră ce și-au păstrat integralitatea lor, este atribuită Voievodului Sas (1354-1358). Clădirea de dimensiuni mici, având planul trilobat, stă la baza arhitecturii moldovenești din secolele următoare. Este alcătuită din două încăperi dreptunghiulare neegale, un pronaos scurt și un naos alungit, încadrat de 2 abside semicirculare și de altar. Înaltele firide oarbe ce se ridică pe fețele celor trei abside la exterior, elementele ceramice colorate și smăltuite – cărămizi, cruciulițe și discuri – dispuse deasupra ferestrelor, a ușilor, precum și la partea superioară a edificiului formează o friză deosebit de frumoasă și interesantă. Decorația de ceramică, precum și planul bisericii din Siret amintesc de un anume tip arhitectonic; mai exact de cel morav – sârbesc, dar și de bisericile muntenești.

Construit în patru ape, acoperișul se sprijină pe o cornișă de cărămidă aparentă. Discurile ceramice, alternante cu flori cruciforme subliniază delicat arcadele semicirculare ale firidelor, iar ferestrele-excepție făcând doar cea de la absidă nordică – sunt împodobite la rândul lor de un chenar rectangular alcătuit din doua rânduri de discuri smălțuite și trei rânduri de flori cruciforme. Biserica deține o frumoasă lespede funerară cu decorații de factură orientală și gotică.

Aflată într-o avansată stare de degradare Sfânta Treime a trecut prin numeroase restaurări care au dus câte o dată la denaturarea vechilor sale forme. Excelenta lucrare de restaurare, executată între anii 1937-1940 a redat aspectul original. Au fost salvate de la distrugerea totală stranele vechi, iar ceramica de pe fațadă, acolo unde lipsea, a fost înlocuită cu ornamente de teracotă.

NOTE

1 G. Maxim Burdujanu, Suceava centru de artă, în “ Amarul Liceului Ștefan cel Mare”, 1935, p.5

2 Gică Ilieși , Țara Fagilor, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr. 419,p.17

3 www.neamț.ro

4 www.neamț.ro

5 Marius Petrescu, „ Formula AS ” în județul Neamț, Cine vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu, să se ducă pe înserat la Mănăstirile din Moldova, Formula AS, nr. 366,p.15

6 Sorin Preda, Minunatele chipuri și numiri ale Maicii Domnului, Formula AS, nr. 697,p.12

7 Sorin Preda, Icoane care plâng, Formula AS, nr. 330,p.14

8 www.neamț.ro

9 Cornel Galben, ARHEOLOGIE, În curtea Episcopiei Roman s-a descoperit un cimitir din secolul al XIV-lea, Formula AS, nr. 390,p.18

CAPITOLUL III

ECOPUBLICITATEA SI TURISMUL MONASTIC A MONUMENTELOR DE ARTĂ MOLDOVENEASCĂ DIN SECOLUL AL XV – XVI-LEA

3.1 MĂNĂSTIREA PUTNA

Mănăstirea Putna, prima ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, este de peste cinci sute de ani punct de reper spiritual, istoric și cultural unei lumi aflate în frământările istoriei. Începutul mănăstirii este fericit; Analele putnene precum și Cronica moldo-polonă ne spun că lucrările au început pe 10 iulie 1466, sub directa grijă a voievodului, „ca să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce a fost dăruit lui”, după cum ne informează Letopisețul anonim al Moldovei referindu-se la cucerirea cetății Chilia. Biserica a fost terminată în 1469 și era la acea vreme cea mai mare din toată Țara Moldovei: 37 de metri lungime, 15 metri lățime și 33 de metri înălțime. În pisania de pe turnul tezaurului se poate citi și astăzi: „Binecredinciosul Domn a toată Țara Moldovei, Marele Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit și a făcut mănăstirea aceasta în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul Arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481)”. Acest an reprezintă anul în care a fost definitivat întregul complex mănăstiresc. În mod firesc biserica mănăstirii păstrează spațiile arhitecturale ortodoxe consacrate: pridvor, pronaos, naos și altar, la care se adaugă camera mormintelor, element specific moldovenesc apărut încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400). Aici și-a pregătit Ștefan cel Mare locul de veci poruncind sculptarea distinselor plăci de marmură de Carrara, în timp ce ceilalți membri ai familiei aveau doar lespezi din piatră1.

De la început a fost mănăstire de călugări (călugăr: bătrân frumos – în lb. greacă) fiind cea mai veche mănăstire din Bucovina care funcționează neîntrerupt în ciuda evenimentelor prin care a trecut de-a lungul timpului (trei incendii: 1484, 1536 și 1691 ultimele două provocate de invadatori, de patru ori prădată: 1622 – de tâlhari, 1653 – de cazaci, 1691 – de leșii lui Ioan Sobieski și 1739 – de moscalii din cnezatul Moscovei, precum și numeroase cutremure dintre care cel mai devastator a fost cel din 1739).

La mijlocul secolului al XVII-lea, Vasile Lupu inițiază lucrări de restaurare a bisericii, lucrări care au necesitat demolarea bisericii în parte. În toiul acestor lucrări, în anul 1653, are loc invazia cazacilor din Timuș, care iau prin surprindere atât pe domnitor, cât și pe călugării putneni; În confuzia acestei perioade este distrusă pictura ce există pe pereții interiori și exteriori. Anul 1775 pregătește o nouă și mare lovitură pentru ținutul Bucovinei: ocupația austro-ungară. Asemenea Transilvaniei, Bucovina este supusă unei puternici acțiuni de deznaționalizare în primul rând prin lovirea în dreapta credință a locuitorilor. Restaurările generale din 1852, 1854 și cele de la biserică din 1882 au urmărit catolicizarea arhitecturii așezământului.

În anul 1902, prin grija arhitectului austriac Karl Romstorfer, încep lucrările de restaurare a aspectului tradițional al bisericii grav alterat de conaționalii săi. Dar întregul ansamblu este restaurat integral în perioada 1955-1982. În această perioadă este renovat Turnul Tezaurului (singura construcție păstrată intactă din vremea lui Ștefan cel Mare), este reamenajată ca muzeu vechea clădire a Stăreției, apoi sunt refăcute chiliile monahilor. După intense cercetări și pregătiri este refăcută și Casa Domnească (1982-1989); turnul de la intrare, fântâna din incintă și ca și Paraclisul mănăstirii datează din vremea mitropolitului Iacov Putneanul (secolul al XVIII-lea).

Turnul Tezaurului a fost construit și amenajat de Sfântul Voievod în scopul de a adăposti, în vremuri tulburi, odoarele lucrate de monahii putneni, astfel încât operele ajunse până la noi fac din muzeul Putnei unul dintre cele mai mari și mai interesante muzee mănăstirești din țară. Colecția de broderii, cărți vechi (manuscrise) și odoare din metale prețioase câte s-au păstrat ne dau o imagine vie a ceea ce se trăia și crea pe atunci. Cei deschiși spre înțelegere se vor umple de bucurie duhovnicească în fața frumuseții epitrahilelor (parte a veșmântului preotului), a dverelor (perdeaua de la sfintele uși), a epitafelor (acoperăminte de morminte), procovețelor (acoperămintele de la sfintele vase), omofoarelor (parte a veșmântului arhiereului), ș.a.m.d.; acestea sunt brodate cu fir de aur, argint și mătase sau prefăcute din țesături italienești sau orientale.

Istoria recentă a creat condiții pentru mărturisirea martirică a credinței împotriva curentelor ateiste, materialiste și utilitariste moderne. Păstrăm numele părinților care au învins răul cu smerenia și tăria lor de caracter. Părintele Damaschin ascundea într-o vreme alimente pentru ostaticii evrei închiși de austrieci în mănăstire în timpul primului război mondial. Ceva mai târziu, arhimandritul Pimen a fost cel ce-a pus în calea autorităților comuniste care veneau să încarce tezaurul mănăstirii pentru a-l pune la „adăpost” în fosta U.R.S.S., iar alți stareți (arhimandriții Gherasim, Iachint) au biruit furia distructivă ateistă ctitorind mănăstirea de azi. Monahii au susținut și au înviorat sufletele vizitatorilor într-o vreme când adevărul era răstignit. Decretul 410 din 1959 a dat o grea lovitură monahismului; aproximativ 75% din viețuitorii mănăstirilor au fost expulzați și „integrați” în viața socială. Monahismul în special și Biserica, în general, au devenit ținta criticilor și persiflărilor ca „instituții anacronice și corupte”.

Astăzi trăiesc în mănăstire peste 65 de viețuitori care reînnoadă tradiția viețuirii monahale. Membrii obștii provin îndeosebi din jumătatea estică a țării și din toate straturile sociale. S-au repus bazele vechilor ateliere de iconografie, de sculptură în lemn și alte îndeletniciri specifice. Păstoritul și agricultura sunt ocupații străvechi unde frații începători și monahii învață ascultarea smerită și rugăciunea, ei sunt ajutați mereu de credincioșii satelor dimprejur, „a doua obște a mănăstirii”. Numărul mare de turiști și pelerini solicită o activitate spirituală și materială intensă. Părinții duhovnici sunt asaltați zilnic de necazurile și bucuriile oamenilor, mai ales în cele patru mari posturi de peste an.

Putna oferă odihnă sufletului prin rugăciunile sfinților părinți care odihnesc sub lespezi de piatră, prin harul Maicii Domnului, a cărei icoană făcătoare de minuni ne-a rămas în biserică de la doamna Maria de Mangop, soția lui Ștefan cel Mare, dar și prin părticele din moaștele Sfântului Daniil Sihastru, ale Sfinților Trei Ierarhi, Pantelimon, Ghedeon, Nectarie de Eghina, Vavila și prin craniul Sfântului Ierarh Ghenadie toate aflându-se în Sfântul Altar. În exteriorul bisericii, lângă altar în partea dreaptă, se presupune a fi locul de odihnă a Sfântului Ierarh Iorest, călugăr putnean ajuns mitropolit al Ardealului, unde a mărturisit credința strămoșească în timpul prigoanei austro-ungare.

Aici se găsește mormântul lui Ștefan cel Mare, care figurează printre moaștele făcătoare de minuni. Tot aici se află și degetul Sfântului Cuvios Daniil Sihastru, îmbrăcat în ferecături de argint, cu 11 mărgăritare și un granat2. În 1956, cu un an înainte de sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, autoritățile de la București au trimis la Mănăstirea Putna o comisie care să deschidă mormântul domnitorului. Revederea domnitorului după câteva sute de ani buni ne este prezentată de către Alex Ștefănescu în numărul 347 luna februarie 1999 articolul fiind intitulat “Ultima întâlnire cu Ștefan cel Mare” astfel: „În momentul acela, călugărul s-a gândit că avea obligația să-i anunțe pe oaspeții starețului. Dar tot el a simțit o mare curiozitate și nu s-a putut stăpâni să ridice înaintea tuturor capacul sicriului. L-a ridicat, deci, intrând cu degetele în lemnul putrezit și a rămas înmărmurit. În fața lui se afla Ștefan cel Mare însuși, cu mâinile pe piept și cu ochii închiși ca pentru o lungă meditație. De peste patru secole și jumătate nu-i mai văzuse nimeni chipul. Lui Paisie i s-a părut că domnitorul vrea să-și ridice pleoapele și, speriat, a scăpat capacul sicriului din mână. În aceeași clipă, corpul lui Ștefan cel Mare, cu haine cu tot, s-a pulverizat”.3

Clădirea Putnei este astăzi mult schimbată. Biserica mănăstirii a fost dărâmată în vremea lui Vasile Lupu (1654), reconstruită apoi în timpul voievozilor Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija, ultima oară fiind restaurată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din vechea mănăstire nu se mai păstrează decât turnul tezaurului zidit de Ștefan cel Mare în 1481. Biserica a fost una din marile necropole domnești ale Moldovei, în ea fiind înmormântați Ștefan cel Mare, Maria Voichița, Maria de Mangop, Bogdan cel Orb, Ștefăniță-Vodă, mitropolitul Teoctist I, Bogdan și Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Ștefan cel Mare.4

3.2 MĂNĂSTIREA VORONEȚ

Epoca de înflorire a mănăstirilor la noi, a fost aceea a secolelor XVI-XVIII, epoca de maximă extindere a Imperiului Otoman, dar și de început a descreșterii acestuia, totodată fiind epoca apogeului daniilor românești către Locurile Sfinte, inclusiv construirea de edificii acolo, de la biserici până la arsenale (dotări portuare), apeducte și băi. Dintre mănăstirile importante care jalonează această perioadă amintim: Tismana, Cozia, Neamț, Slatina din Moldova, Putna, Hurezi, Tutana, Plumbuita, Radu-Vodă, Sf. Gheorghe-Nou, Brâncoveni, Strehaia, Galata, Sf. Sava din Iași, Cotroceni, Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Mitropolia din Târgoviște, Sf. Dumitru din Craiova, etc. Toate acestea aveau și dotări tehnice: băi, bucătării, apeducte și conducte pentru evacuarea apei, bazine de decantare, haznale. La rândul lor, toate curțile boierești importante aveau asemenea dotări, după cum o dovedesc relatările călătorilor străini, și descoperirile arheologice.5

Putem vorbi apoi de apariția unor elemente decorative și subansamble specific gotice, precum ancadramentele și decorațiile unor deschideri, la Voroneț, Probota, Moldovița, Sf. Dumitru – Suceava – ancadramentele ușilor de intrare, în arc frânt, cu colonete în retrageri succesive, tipic gotice, ferestre neobișnuit de mari, de asemenea în arc frânt, bifore sau trifore, cu decorație specific gotică, contraforții care ritmează fațadele, de multe ori flancând în manieră gotică peretele de vest sau bolta stelată din pridvorul sudic al bisericii din Bălinești. Elementele gotice, atât cele constructive cât și cele decorative, coexistă cu altele de factură bizantină sau armenească, cum ar fi arcaturile oarbe în plin centru, bolțile cilindrice consolidate cu arce dublou ce se descarcă pe pile mari de zidărie, cupolele pe pandantivi sau paramentul bizantin.

Mergând în sus pe valea Moldovei, călătorul pătrunde în zona sacră a spiritualității românești, unde de mai bine de cinci secole se înalță unul dintre cele mai originale complexe arhitecturale ale Ortodoxiei: Mănăstirea Voroneț6. Mănăstirea este situată – la fel ca și celelalte biserici pictate construite în aceeași epocă – în nordul Moldovei, în Bucovina, o zonă încărcată de istorie, unde frumusețea peisajului completează în mod fericit măreția monumentelor de arhitectură.

Începută în timpul domnitorului Ștefan cel Mare în anul 1488, construcția va ajunge la forma ei finală de abia în anul 1547, când, la porunca domnitorului Petru Rareș, este adăugată și fresca exterioară. Într-un articol intitulat “Sfântul de la Voroneț, Daniil Sihastrul” din numărul 540, luna martie 2002, Casian Balabasciuc ne povestește prin câteva rânduri începuturile construcției mănăstirii Voroneț sub îndrumarea lui Daniil Sihastrul. „Io, Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, am început a zidi acest hram la Mănăstirea Voroneț, în numele Sfântului și vestitului și Marelui Mucenic și purtătorului de biruință, Gheorghe…”7. Inițial din lemn, biserica a fost construită de sihastrul Daniil, după ce acesta și-a părăsit chilia de la Putna8. Ștefan hotărăște să construiască Mănăstirea Voroneț, după o promisiune făcută bătrânului sihastru. Odată săvârșită lucrarea, Daniil a fost numit egumen, conducând timp de zece ani rânduielile și trebuințele obștii. În 1496, în vârstă de peste 90 de ani, bătrânul pustnic și-a încredințat sufletul Domnului. Aceeași tradiție orală spune că piatra de mormânt a Sfântului Daniil Sihastrul a fost pusă din porunca lui Ștefan cel Mare, ca semn de recunoștință pentru sfaturile și credința pustnicului. Pe această piatră se citesc cuvintele simple, dar pline de înțeles, aparținând marelui domn moldovean: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”9.

Veți descoperi o clădire de mici dimensiuni – explicabil dacă avem în vedere vremurile de restriște în care a fost construită – având o lungime de 25,5 metri și o lățime de 7,5 metri. Ea ilustrează stilul de arhitectură moldovenesc al acelei epoci, alăturând într-o armonie desăvârșită elemente bizantine și gotice. Farmecul și notorietatea mănăstirii sunt date de pictura exterioară, element artistic unic în lume, și în special de culoarea predominantă – celebrul albastru de Voroneț al cărui secret de amestec nu a fost descoperit nici până astăzi. Realizarea picturii murale de către artiștii locali anonimi este fără îndoială remarcabilă, având în vedere atât dimensiunile compoziției, cât și materialele folosite, care au permis păstrarea timp de secole a culorilor originale. Inspirate din natura bucovineană, aceste culori permit integrarea perfectă a ansamblului arhitectonic în peisajul magnific specific Bucovinei.

Principalele teme reprezentate cu măiestrie pe pereții exteriori ai bisericii sunt : Judecata de Apoi, Viața Sfântului Nicolae, Viața Sfântului Ioan cel Nou, Sfântul Gheorghe omorând balaurul, Arborele lui Ieseu, Chinurile, Acatistul Maicii Domnului, Viața Sfântului Antonie cel Mare, Facerea. Cea mai impresionantă frescă este fără îndoială cea pictată pe fațada vestică și care redă scena Judecății de Apoi. Acțiunea este reprezentată, fără întreruperi, pe întreaga suprafață, într-o formă unică în spațiul creștin ortodox. De aceea se poate spune că rivalizează și chiar depășește, prin unicitatea culorilor și valoare estetică, Capela Sixtină pictată de Michelangelo. Pe un fond albastru intens, artiștii locali au realizat o compoziție spectaculoasă, în care au introdus și elemente specifice locale – instrumente muzicale, ștergare și costume populare moldovenești.

Introdusă în anul 1993 în patrimoniul mondial UNESCO, Mănăstirea Voroneț reprezintă, alături de celelalte mănăstiri pictate din nordul Moldovei, un punct important de atracție turistică și o mărturie a spiritualității poporului român. Originile mănăstirii de la Voroneț se pierd în trecutul îndepărtat al poporului nostru. La această mănăstire viețuia, pe vremea marelui Ștefan, Sfântul Daniil Sihastrul care, potrivit „cuventelor” din bătrâni, în anul de grea încercare, 1476, l-a sfătuit pe voievodul biruit atunci de Mahomed să nu se închine că „războiul este al lui.”10

Biserica zidită de marele Ștefan la Voroneț, cu hramul Sfântului Gheorghe, este între bisericile moldovenești, o adevărată perlă de mare preț. Pisania fixată deasupra ușii de intrare în pronaosul acestui locaș spune: „Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării moldovenești, fiul lui Bogdan Voievod, a început a zidi acest hram în mănăstirea de la Voroneț în numele Sfântului, slăvitului mare mucenic și purtător de biruință Gheorghe, în anul 6996 (1488) al lunii mai 26, în luna Pogorârii Duhului Sfânt și a fost terminată în același an al lunii septembrie 14.”

Din punct de vedere arhitectural Voronețul face parte din familia bisericilor de plan trilobat, cu turlă deasupra naosului și acoperiș fragmentat, zidite de ctitorul ei. În jurul bisericii s-au construit, în decursul timpului, ziduri de apărare, un turn clopotniță și case călugărești ale căror temelii au fost scoase, în parte, la iveală în timpul lucrărilor de restaurare din 1961-1965.

Peste tot, în interior și exterior, biserica Voroneț este înveșmântată cu picturi în frescă de o deosebită valoare artistică. Picturile din altar, naos și pronaos sunt executate chiar pe vremea voievodului ctitor; cele din pridvor precum și toată pictura exterioară sunt executate prin osârdia Mitropolitului Grigorie Roșca. Mitropolitul Teofan, urmașul lui Grigorie, a înfrumusețat și aurit pictura pronaosului. Pictura de la Voroneț moștenire artistică de preț a poporului nostru, este în general lipsită de elemente decorative. Personajele îmbrăcate în haine simple și sobre sugerează intensitate spirituală. Culorile picturii din vremea lui Ștefan cel Mare – albastru de fond, roșu închis, galben auriu și brun închis – sunt îmbinate într-o armonie caldă; fondul picturii din vremea lui Grigorie Roșca este albastru intens, dar plăcut , cunoscut astăzi în întreaga lume sub numele de albastru de Voroneț.

În această perioadă Mitropolia Moldovei avea în hotarele ei următoarele ținuturi: Ținutul Sucevei fără partea de sus și fără Dorohoi, Tetina și Hotin care erau ale episcopiei de Rădăuți, apoi ținutul Cârligăturii între Roman, Hârlău , Vaslui și Iași, cu Neamțul și Hârlăul. Celelalte ținuturi ale Moldovei, Roman, Vaslui, Trotuș, Bacău, Adjud, Tutova, Putna și Covurlui erau ale episcopiei de Roman. În secolul al XVII-lea, venirea la tron a movileștilor a adus o nouă epocă strălucitoare asupra Bisericii, de la care ne-au rămas în Bucovina o ctitorie valoroasă cum este Sucevița, dar și activitatea unui ierarh luminat cum a fost mitropolitul Gheorghe Movilă, frate cu domnul.

Catapeteasma Bisericii pune în lumină diverse etape din evoluția sculpturii în lemn; ușile împărătești și două icoane, potrivit unor păreri sunt din vremea lui Ștefan cel Mare; alte icoane sunt din secolul XVI, iar praznicarele din veacul al XVIII-lea. În urma lucrărilor de restaurare săvârșite în 1961-1965 – refacerea acoperișului pentru a ieși la iveală baza turlei, lărgirea streșinii pentru protecția picturilor exterioare, coborârea nivelului interior și pardosirea cu dale de piatră, coborârea nivelului de călcare a curții, refacerea zidului împrejmuitor, demolarea unei clădiri noi care nu se asambla cu liniile monumentului, ș.a. – Voronețul se înfățișează astăzi ca un chivot care vădește, în mod desăvârșit, simțul pentru frumos al strămoșilor noștri. Tot în articolul “Sfântul de la Voroneț, Daniil Sihastrul” din numărul 540 Casian Balabasciuc ne descrie mănăstirea după terminarea construcției: „Porțile masive, din lemn, ale mănăstirii par să adaste întoarcerea măritului voievod Ștefan de pe câmpul de luptă, pentru spovedanie. În haine curate, de pe zidurile bisericii, sfinții privesc lumea cu dojană. Undeva, pe dealul din preajma mănăstirii, un arbore se prăbușește greu. Se aude toaca: lovituri rapide, puternice, seci în lemn. Din paraclis, ca un susur timid, izvorăște cântecul unei rugăciuni. Zidurile groase parcă vor să pună hotar între liniștea din mănăstire și vălmășagul lumii de afară”11.

3.3 MĂNĂSTIREA HUMOR

În mijlocul satului Mănăstirea Humor de astăzi, pe malul unui pârâiaș, se văd ruinele unei biserici de zid, ce a fost construită de către panul Ivan vornicul în vremea lui Alexandru cel Bun pentru monahii care viețuia aici împrejurul vreunui schit de lemn. În jurul noii biserici prin sprijinul vestiților domni Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare s-a dezvoltat în secolul al XV-lea Mănăstirea Humor12.

În primele decenii ale secolului al XVI-lea, cauze necunoscute au dus la prăbușirea bisericii zidită de vornicul Ivan. La vreo 500 m mai spre nord-vest de ruinele vechii biserici, străjuiește pe coama unei coline Biserica Adormirea Maicii Domnului zidită în anul 1530 de marele logofăt Teodor și de soția sa Anastasia. În pisania de pe peretele exterior se spune: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, la porunca și cu ajutorul evlaviosului domn Petru Voievod, fiul voievodului Ștefan cel Bătrân s-a început acest hram în numele cinstitei Adormiri a Preacuratei și Preabinecuvântatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și Pururi Fecioară Maria, cu cheltuiala și prin osteneala robului lui Dumnezeu Jupân Teodor, mare logofăt și a soției sale Anastasia, în anul 7038 (1530) august 15 și când era egumen chir Paisie”.

Așa cum spunea Adriana Bittel în articolul intitulat “Bucovina, dincolo de cărți și clișee” din numărul 326 luna septembrie 1998 ”Biserica Humor, ca și bisericile Voroneț, Moldovița, Arbore și Sucevița, este împodobită peste tot în interior și exterior cu picturi care dau o înfățișare fermecătoare acestui locaș și fac din ea un monument renumit în toată lumea”13.

Ctitorul a clădit, odată cu biserica, chilii pentru călugări și ziduri înconjurătoare, iar ruinele care se văd și astăzi dau mărturie despre acest lucru. În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu a înconjurat ctitoria logofătului Teodor cu ziduri durabile și a înălțat un turn masiv pe care este prinsă următoarea pisanie: acest turn l-a zidit și împodobit evlaviosul și de Hristos iubitorul domn Io Vasile Voievod, din mila lui Dumnezeu stăpân și domn al întregii țări în anul 7149 (1641). Biserica deține un bogat inventar în obiecte și icoane de o deosebită frumusețe și valoare artistică.

Pentru o cât mai bună apărare a picturilor exterioare, acoperișul a fost refăcut, lărgindu-se mult strașinele. Turnul, la rândul lui, a fost restaurat și reînnoit în întregime astupându-se fisurile din pereți, refăcându-se zidurile și bolțile prăbușite, consolidându-se scările, înlocuindu-se pardoselile de piatră, etc.

Biserica Humor, prin elementele de arhitectură specifice ei, prin picturile care, pe de o parte, pun înaintea ochilor figuri și momente din istoria Bisericii Ortodoxe Române, precum și unele aspecte din trecutul poporului nostru, iar, pe de altă parte, vorbesc despre iscusința și curăția zugravilor noștri, rămâne adânc fixată în amintirea tuturor celor ce s-au oprit în fața acestei comori a poporului nostru.

Pătrunzând în interior, privitorul este întâmpinat în pronaos, de scena din calendarul bisericesc, de icoanele Adormirii Maicii Domnului și a Sfintei Fecioare rugătoare, de sfinți îngeri și profeți. În camera mormintelor, bolta este acoperită cu scene din viața Sfintei Fecioare Maria. În naos sunt pictate chipuri de sfinți, ciclul Patimilor și Învierea, iar, pe boltă, Hristos – Pantocrator. Tot în naos sunt tablourile ctitorilor. În altar, pe bolta absidei este reprezentată, tradițional, Maica Domnului cu Pruncul, chipuri de sfinți ierarhi, Cina cea de taină.

Ceea ce impresionează și atrage admirația, la biserica Humor, sunt frescele sale exterioare. Principalele teme iconografice exterioare sunt: Acatistul Bunei Vestiri (fațada sudică), Arborele lui Iesei (fațada nordică), Judecata din urmă (fațada vestică) și Cinul care cuprinde o procesiune a sfinților îngeri, profeți, apostoli, ierarhi, martiri și cuvioși (absidele laterale și cea a altarului). Pe peretele exterior sudic este de semnalat, în partea inferioară, scena Asediului Constantinopolului, reflex al evenimentelor grave care au dus la ocuparea Capitalei Imperiului Bizantin de către turci la 145314.

Întreaga alcătuire a monumentului sacru de la Humor, dar, îndeosebi, pictura acestuia este subordonată ideii teologice de mântuire a omului care, aflat sub copleșitoarea impresie pricinuită de contemplarea frescelor care înfățișează scene din istoria mântuirii, se simte atras irezistibil către realizarea idealului neasemuit desăvârșirii creștine, care prilejuiește întâlnirea și conlucrarea dintre divin și uman, spre dobândirea mântuirii persoanei umane.

3.4 MĂNĂSTIREA SUCEVIȚA

Traseele Vacanței, rubrică scrisă de Iulian Ignat propune cititorilor în numărul 401 luna februarie 2000 o călătorie în Bucovina principalul punct de atracție fiind mănăstirea Sucevița.

Această clasică biserică, având cele cinci încăperi, prezintă prima noile tendințe arhitecturale: firide mai mici și trei piedestaluri pentru turn. Frescele sunt remarcabile, colorate și bine păstrate. Trei frați Movilă au construit Biserica „Învierea Domnului” din Sucevița în jurul anului 1583. Biserica este singurul locaș de cult pictat, care nu a fost fondat de către un prinț conducător, deși familia Movilă era urmașă a lui Petru Rareș din partea maternă. Destul de curând după ce mănăstirea a fost construită, Irimia Movilă a devenit conducătorul Moldovei iar fratele lui, Simion, a domnit în Țara Românească. Al treilea frate, Gheorghe, care era pe atunci Episcop la Rădăuți a urcat în funcție până a devenit Mitropolitul Moldovei. Mănăstirea se află la 32 kilometri de Vatra Moldoviței15.

Biserica a fost pictată în jurul anului 1595, cu aproape jumătate de veac după bisericile „surori”. Este considerată ca fiind ultima înflorire a obiceiului pictării fațadelor bisericii, tradiție care marchează domnia lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș. Pentru frații Movilă, a construi și a picta o biserică ce se aseamănă îndeaproape cu edificiile pe care strămoșii le-au întemeiat cu decenii înainte era o formă de a se declara parte a liniei conducătoare care pornea de la Ștefan cel Mare16.

Așezământul monahal al Suceviței și clădirile aferente anunță inovațiile arhitecturale ale secolului următor. Pereții masivi din jurul bisericii au fost construiți după 1595, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. Fiecare perete are aproape 100 de metri lungime, trei metri lățime și mai multe de șase metri înălțime, creând astfel atmosfera unei fortărețe medievale. Pereții sunt întăriți cu stâlpi, diguri și turnuri impozante. Fiecare din cele cinci turnuri are câte un plan diferit. Turnul pătrat al porții cu turnulețul octagonal ascuțit este în mijlocul peretelui nordic. O poartă de intrare arcuită, cu stâlpi grei pe fiecare parte, conduce către așezământul monahal. Deasupra bolții de la poarta de intrare se află o nișă în semicerc, pictată cu Învierea și cu haina de război a Moldovei gravată. Deasupra porții de la intrare, se află două caturi cu încăperi.

La primul etaj, este o capelă mică, în cinstea Bunei Vestiri. Turnul nord-vestic este și cel care conține clopotul mănăstirii. Este cel mai masiv dintre toate, cu trei stâlpi suprapuși în exterior. Aceștia au fost construiți mai târziu, ca și stâlpii de la poarta de intrare. La parter, se află un mic laborator de refacere a icoanelor, unde lucrează măicuțe instruite. La etajul superior, se află clopotnița, cu patru mari arcuri. Cele două clopote pe care le-a donat Irimia Movilă în 1605 sunt folosite zilnic. Celelalte trei turnuri sunt octagonale, dar fiecare este diferit de celelalte: cel din nord-est are trei caturi, cel sud-estic cinci și cel sud-vestic două.

O galerie din lemn lăcuit a fost construită în peretele nordic, în sec. al XIX-lea. Turnulețul subțire din lemn are gravat anul 1867. Clădirile monahale actuale se învecinează cu peretele estic. Partea din centru este originală, iar locuințele, în afară de chiliile măicuțelor, sunt reprezentate de un muzeu cu broderii, manuscrise, obiecte religioase și icoane. Biserica Învierii, deși construită după modelul clasicelor biserici moldovenești, arată prima noile tendințe arhitecturale. Biserica are cinci încăperi cum are orice mare biserică a unei mănăstiri moldovenești: altarul, naosul, camera mormintelor, pronaosul. Pe abside se află firide înalte, dar acestea nu mai ajung aproape până la streșini, cum se întâmpla înainte. Pentru prima dată, turnul este plasat pe trei piedestale, practică urmată după câțiva ani în Dragomirna.

3.5 MĂNĂSTIREA MOLDOVIȚA

Alexandru cel Bun a construit prima mănăstire în Moldovița pe malurile râului cu același nume, la începutul secolului al XV-lea. Locul ales era departe de sate, în mijlocul pădurii. A donat pământuri și sclavi tătari, iar prima comunitate din jur fusese creată. Prima atestare a mănăstirii este din anul 1402, iar cele ulterioare sunt mărturii ale donațiilor făcute. Nu există nici o atestare care să arate când sau cum a fost distrusă mănăstirea, dar este posibil ca un cutremur să o fi nimicit la începutul celui de-al XVI-lea veac. Doar ruine ale pietrelor de la bază rămân din prima biserică. Aceasta a fost zidită din mari blocuri de piatră, urmând un plan cu trei arcade. La început, prezentă doar altarul, naosul și un îngust pronaos. Când comunitatea monahală s-a mărit, un al doilea pronaos, mult mai mare, a fost construit la capătul vestic al edificiului.

În numărul 569 din luna aprilie 2003, Iulian Ignat propune cititorilor rubricii Traseele Vacanței, o călătorie la una dintre cele mai faimoase mănăstiri din Moldova: Mănăstirea Moldovița.

Ca și în cazul altor mănăstiri construite în timpul primului veac al existenței Moldovei, cum ar fi Probota și Humor, Moldovița a fost fondată din nou de Petru Rareș. Noua biserică a fost ridicată în 1532, într-un alt loc, la câteva sute de metri mai sus de râu. Petru Rareș a împrejmuit-o cu ziduri înalte de cinci metri și late de peste un metru17. „Înconjurată de Obcinile Bucovinei, Mănăstirea Moldovița este de sute de ani simbolul ortodoxiei la hotarul Moldovei de Nord. Alexandru cel Bun a zidit prima biserică din piatră la începutul secolului al XV-lea, iar 100 de ani mai târziu, Petru Rareș a înălțat actuala biserică, închinând-o aceluiași hram, „Buna Vestire”. În plus, față de celelalte mănăstiri din Nordul Moldovei, Moldovița are în curtea sa înverzită și un muzeu în care sunt adăpostite numeroase obiecte bisericești și importante vestigii istorice”18.

Așa cum o confirmă inscripția comemorativă aflată pe fațada sudică a bisericii, în partea stângă a intrării, Petru Rareș este cel care a fondat Biserica „Buna Vestire”. Biserica este construită pe un obișnuit plan cu trei bolți, plan folosit la toate construcțiile monahale. Planul este dezvoltat longitudinal și prezintă, în afara altarului, naosului și pronaosului, camera mormintelor și un exonartex. Un grațios turn octagonal cu patru ferestre acoperă naosul și o mică vistierie a fost construită deasupra camerei mormintelor. Trăsătura distinctivă este exonartexul cu largi deschideri, construit după modelul Bisericii din Humor. Fațadele mari sunt netede, cu excepția unui șir de mici firide, care înconjoară întreaga biserică. Cele trei bolți sunt decorate cu nișe înalte, care aproape ajung până la streașină. Cele patru ferestre mari din pronaos au făcut bolțile gotice și motivele decorative mai ascuțite în partea superioară. Celelalte cinci ferestre sunt mult mai mici, cu arcuri mai puțin ascuțite și un cadru pătrat cu mire în cruce19.

Biserica a fost pictată în 1537, atât în interior, cât și în exterior. Diferențele de stil semnificative între scene variate indică faptul că trebuie să fi muncit mai mulți pictori pentru Moldovița.  În 1607 Episcopul de Rădăuți Efrem a decis construirea solidă a incintei cu trei turnuri. Cel de la intrare și cel din colțul sud-estic sunt pătrate, dar cel din colțul nord-estic este rotund.  O poartă arcuită conduce către turnul de la poartă și mai apoi către așezământul monahal. Bolta porții este decorată cu rozete sculptate în piatră. În partea nord-vestică a bisericii se află o clădire de două etaje, fosta vistierie. Actualmente clădirea este muzeul mănăstirii. Colecția include broderii, cărți liturgice, descoperiri arheologice și scaunul lui Petru Rareș. Pictura exterioară a Bisericii „Buna Vestire” s-a păstrat cel mai bine, dintre toate bisericile bucovinene. Mai ales în fațadele sudică și estică, există picturi care nu au fost șterse de trecerea timpului și care sunt capabile să arate cât de luminoase erau fațadele decorate în timpul domniei lui Petru Rareș.

Chiar sub streșini, sunt 105 nișe, fiecare cu un înger pictat. Pe pilonul vestic, în partea stângă a intrării și pe înalta deschizătură a fațadei sudice, sunt trei Sfinți militari, pe cai care stau în picioarele dinapoi și cu o sabie sau o suliță în mâini. Cel mai sus se află Sf. Gheorghe, apoi Sf. Dumitru și Sf. Mercurius. Ca de obicei, pe fațada sudică, se află cântecul religios Acatistul. Cele 24 de strofe ale imnului acoperă patru catastifuri. Cele 12 strofe istorice relatează nașterea lui Hristos: Buna Vestire, Zămislirea, Fecioara Maria o cunoaște pe Sfânta Elizabeta, Îndoiala lui Iosif, Nașterea lui Iisus, Calea celor trei magi la Bethleem,   Adorarea  Magilor, Întoarcerea Magilor, Fuga în Egipt și Aducerea lui Iisus la templu.

3.6 MĂNĂSTIREA PÂNGĂRAȚI

Mănăstirea Pângărați este prezentată în numărul 732 din luna august 2006 sub titlul “Moaște făcătoare de minuni”, articolul fiind semnat de Sanda Anghelescu și Ruxandra Constantinescu în cadrul rubricii Acasă.

Nu departe de Bisericani, urmând șoseaua Piatra Neamț – Bicaz, un drum colateral urcă până în apropierea hidrocentralei „Dimitrie Leonida” de la Stejaru, unde se află un alt ansamblu monumental care poate fi reperat de la mare distanță. Aici, la răsărit de Muntele Botoșanu, pe malul stâng al pârâului Pângărați, se află Mănăstirea Pângărați, un așezământ de veche tradiție de pe valea Bistriței. Situată la 13 km de Bicaz, Mănăstirea Pângărați adăpostește moaștele Cuviosului Simeon Sihastru (sec. XV)20.

Istoricul Mănăstirii Pângărați este în multe privințe asemănător cu cel al Bisericanilor. Și aici, pe coasta dealului Păru, s-a constituit o veche sihăstrie a unor călugări veniți de la Mănăstirea Bistrița în timpul scurtei domnii a lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun. Monahul Simion, căruia i se atribuie constituirea acestei sihăstrii, s-a străduit – ca și Iosif la Bisericani – să ridice o biserică de lemn după obiceiul deja împământenit. Și va reuși – conform tradiției – cu ajutorul lui Ștefan cel Mare, în primii ani de domnie ai acestuia, construind locașul pe locul unde se află și astăzi21.

Se pare că în timpul expediției lui Mahomed II din vara anului 1476 și obștea monahală de la Pângărați a trecut prin momente de grea încercare. Probabil că un podgheaz turcesc răzlețit după pradă în această parte a dat foc bisericii, iar călugării s-au ascuns în munți, trecând apoi în Transilvania unde au rămas până la încetarea războiului. Nu se știe dacă Ștefan cel Mare a ajutat la ridicarea unei noi biserici pe locul celei incendiate, dar schitul a continuat să ființeze din moment ce la 1560 Alexandru Lăpușneanu ridică la Pângărați biserică de piatră.

Numită multă vreme Schitul lui Simion și mai apoi Mănăstirea lui Amfilohie, așezarea monahală de la Pângărați va apare pentru prima oară sub denumirea care a consacrat-o și care a dăinuit peste veacuri, într-un document emis de cancelaria lui Petru Șchiopul la 9 iulie 1577. Pornind de la o mică suprafață de teren atribuită de Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Pângărați va ajunge în mai puțin de un secol – prin danii și cumpărături – unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriței, rivalizând prin putere și bogăție cu toate mănăstirile învecinate și în primul rând cu Mănăstirea Bisericani. Pe la sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, Mănăstirea Pângărați stăpânea mai multe poieni de pe muntele Botoșanu și împrejurimile acestuia, sate din ocolul târgului Piatra, o seliște pe Almașul Mic, precum și întinse suprafețe de teren pe valea Tarcăului, de la vărsarea în Bistrița până la hotarele Comăneștilor. Acestor proprietăți li se adaugă numeroase locuri de prisacă, mori, cârciumi și familii de țigani robi, pomenite în diferite acte de danie și întărire emise de cancelaria voievodală. O întreagă serie de scutiri și privilegii asigurau și acestei obști călugărești puteri depline asupra impresionantei sale avuții, reprezentanții domniei fiind în imposibilitate să intervină fără o dispoziție expresă din partea voievodului. În acest cadru trebuie subliniat și faptul că obștea monahală era împuternicită să readucă țăranii și robii fugiți de pe moșiile mănăstirii, oriunde aceștia ar fi fost găsiți.

Dispunând de o asemenea putere economică, nu este de mirare că mănăstirea s-a dezvoltat continuu și din punct de vedere constructiv: chilii și clădiri-anexă, ziduri de incintă cu turnuri de apărare, modificări și adăugiri făcute bisericii. În orice caz, la începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Pângărați constituia unul dintre puținele adăposturi sigure din Moldova, din moment ce episcopul Sava al Romanului a încercat să ascundă tocmai aici odoarele eparhiei, în timpul domniei lui Mihai Racoviță, când cătanele austriece invadaseră țara.

S-a construit mult și la începutul secolului al XIX-lea, când egumenul Macarie a desfășurat o rodnică activitate reparând biserica și înlocuind vechile chilii cu încăperi solide din piatră și cărămidă, care impresionează prin masivitatea lor.

După 1863, viața călugărească se restrânge și se stinge treptat, desființându-se în 1872, întregul ansamblu constructiv începând să se ruineze. După câteva decenii de funcționare a unui penitenciar (în timpul regelui Carol I), aici se va organiza în 1914 un spital militar și ulterior (1918) un sanatoriu T.B.C., pentru ca apoi clădirile să rămână din nou nefolosite.

În anii '50 ai secolului XX (mai precis în 1956), la Pângărați se va organiza Stațiunea de cercetări geografice, geologice și biologice „Al. I. Cuza” a Universității din Iași, pentru ca în 1985 clădirile să fie folosite de către Laboratorul Plantavorel ca depozit de plante medicinale. Abia după 1990 acest remarcabil ansamblu monumental va reintra în patrimoniul proprietarului de drept, Biserica Ortodoxă Română.

Din vechea incintă, turnul-clopotniță de pe latura sudică, înalt de 34 m și care îndeplinea și rolul de turn de intrare, s-a prăbușit în anul 1996 în timpul cutremurului din noaptea de 11-12 iunie. Această construcție avea parterul întărit de patru contraforți de colț, dar fiind ridicată pe un teren în pantă, cu o structură neomogenă, nu a mai rezistat. Contraforții din colțurile sud-est și nord-est au fost înglobați parțial în corpul de chilii numit impropriu „chiliile Lăpușneanu”, semn că aceste chilii au fost construite ulterior turnului. Perpendicular pe zidul vestic al turnului s-a păstrat un fragment de zidărie de piatră care, probabil, făcea parte din peretele sudic al zidului de incintă. Lipit acestui fragment se află scara de intrare la al doilea nivel al turnului, de unde, printr-o scară interioară din lemn, se putea urca la camera clopotelor, care este de fapt un adaos realizat în cursul veacului al XIX-lea.

Se mai păstrează, de asemenea, zidul de incintă de pe latura răsăriteană, care era dublat de un rând de chilii ale căror beciuri au fost descoperite în urma cercetărilor arheologice întreprinse în anii 1993-1994. Zidul nordic este și el însoțit de un șir de chilii ce se termină în dreptul turnului de nord-est, numit și „turnul militar” și care a fost restaurat în anii 1991-1995. În ceea ce privește turnul de nord-vest, acesta a suferit mai multe reparații și transformări, pe locul său aflându-se centrala termică a complexului și trapeza la etaj.

Interesantă și în același timp controversată este biserica zidită aici de Alexandru Lăpușneanu. Nu numai pentru faptul că din punct de vedere arhitectural este cu totul altceva în comparație cu ceea ce același voievod a ctitorit la Bistrița sau la Mănăstirea Slatina, ci mai ales pentru existența a două biserici suprapuse, caz extrem de rar pe care nu-l mai regăsim decât la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” de la Suceava. În plus, inexistența unei inscripții votive din vremea acestui voievod a generat și generează încă multe semne de întrebare, unii cercetători rezumându-se la datele din pisania care s-a păstrat până astăzi.

Ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu de la Pângărați reproduce destul de stângaci și la proporții reduse planul primelor locașuri de închinăciune zidite de Ștefan cel Mare. Biserica cu hramul „Sf. Dumitru” este în formă de navă, cu absidele laterale înglobate în grosimea zidăriei și marcate în exterior cu contraforți, iar absida altarului pentagonală, cu o fereastră în ax sub care s-a amplasat un picior de susținere. Ferestrele de la etaj sunt mai îngrijit executate decât cele de la parter, deschise toate către sud. Intrarea de la parter – practicată mai târziu pe latura de sud – are un chenar de piatră asemănător cu ancadramentul ferestrelor, fiind împodobit cu muluri care se întretaie în unghi drept. Deasupra intrării se află un lintel de piatră ornamentat cu un scut, pe suprafața căruia s-a executat, cu oarecare stângăcie, stema Moldovei.

Biserica mică de jos este de fapt o tainiță transformată în capelă, scundă, cu pronaos, naos și altar, acoperite cu bolți en berceau neglijent executate. De altfel, nota de improvizație este generală și cu atât mai pregnantă la deschiderile operate între naos și altar. După cum am subliniat, toate ferestrele sunt situate spre sud și spre apus, ceea ce dovedește, o dată în plus, că paraclisul de la parter a fost amenajat ulterior, funcție de unele condiții deja existente.

Intrarea în biserica de la etaj se face pe latura de nord prin intermediul a două pridvoare: primul, deschis – la ușa căruia regăsim același chenar de piatră cu muluri îmbinate în unghi drept deasupra – iar al doilea, închis, este acoperit cu o calotă sferică încinsă cu un brâu zimțat din cărămidă (de influență muntenească) ce primește lumina prin două ferestre situate spre apus și miazănoapte. Același sistem de boltire prezintă și pronaosul, despărțit de naos printr-un arc masiv, sprijinit în consolă pe zidurile laterale. Din colțul de nord-vest al pronaosului o scurtă scară în spirală face legătura cu biserica de la parter.

Bolta naosului este mai amplă, iar cele patru arce de susținere alcătuiesc prin îmbinarea lor tot atâția pandantivi. Un arc simplu constituie limita apuseană a altarului boltit în sfert de sferă. Cu excepția bolților, vopsite în deceniile trecute printr-o hotărâre nu tocmai inspirată, biserica pare să nu fi avut o zugrăveală databilă în anii construcției sau într-o perioadă ulterioară acestora. Cei mai mulți fie consideră biserica de la parter ca fiind mai veche și încorporată, la 1560, bisericii lui Alexandru Lăpușneanu, fie că datează construirea întregului edificiu în 1642, conform precizării din pisania existentă.

Dificultățile întâmpinate în stabilirea unei concluzii convingătoare sunt generate de lipsa unei inscripții mai vechi de 1642 și de stilul arhitectonic destul de insolit și de eclectic al monumentului. În lipsa unor mijloace sigure de datare, nu ne rămân decât criteriile comparative, de confruntare a elementelor constructive caracteristice ambelor biserici și de integrare a acestora în contextul celorlalte date documentare de care dispunem. Pe această bază se poate aprecia că paraclisul de la parter a fost amenajat ulterior, după construirea bisericii mari. Inscripția care se află acum pe latura nordică se știe că a fost amplasată inițial deasupra intrării de la parter, fiind clar că se referă la data amenajării paraclisului de aici.

La 1560, Alexandru Lăpușneanu a zidit biserica existentă, cu o tainiță la subsol. La 1642 această „bașcă” a fost amenajată ca paraclis de către Dumitru Șoldan, lucrare întregită de către egumenul Macarie în 1806. Monumentul de la Pângărați justifică pe deplin interesul de care este înconjurat. Cu atât mai mult cu cât specificului său arhitectural i se adaugă valoarea artistică a iconostasului de la parter și a mai multor icoane din secolul al XVIII-lea care s-au păstrat în patrimoniul mănăstirii.

3.7 MĂNĂSTIREA ARBORE

În numărul 419 din luna martie 2000 Gică Ilieși semnează articolul “Țara Fagilor, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina” în care ne prezintă mănăstirea Arbore.

În 1503 Luca Arbore, înalt dregător al lui Ștefan cel Mare, sfetnic de seamă al lui Bogdan al III-lea și tutore al lui Ștefãniță Vodă, cel care în 1497 a apărat cu curaj Cetatea de Scaun timp de trei săptămâni împotriva asediului polon, cel care începând din 1486 a fost portarul Sucevei aproape 40 de ani, a ridicat un paraclis la Curtea sa situată pe valea râului Solca22.

În 1523 „în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ștefan Vodă (Ștefăniță Vodă) au tăiat pre Arburie hatmanul, pe cari le zic să-l fi aflat cu hiclenie” (Grigore Ureche). Luca Arbore a fost înmormântat în ctitoria sa. Frescele interioare și exterioare au fost realizate în 1541 în stil bizantin, de meșterul moldovean Dragoș. Frescele interioare sunt remarcabile prin arta portretului: portretele lui Luca Arbore și a membrilor familiei sale din tabloul votiv, portretul Sfintei Maria, al împăratului Constantin cel Mare. Din mobilierul paraclisului nu s-a păstrat mare lucru, în schimb chivotul de mormânt al ctitorului (în pronaos) este apreciat ca cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina. Două blocuri de piatră, lângă mănăstire, atrag atenția: în boltele lor anume adâncite s-au pregătit neasemuitele culori ale bisericii Arbore23.

Mănăstirea este ctitorie boierească, fapt evidențiat prin absența turlelor. În construcția ei se observă unele inovații arhitectonice și un echilibru deosebit al proporților. Este construită din cărămidă și piatră extrasă de la carierele din zonă. Are un plan dreptunghiular la exterior fără turlă. Pornind de la idea unei biserici de tip longitudinal, silueta elegantă a construcției este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale ( cu cca. 2.5 metri ) și unirea lor la partea superioară prin arcadă, obținându-se astfel un spațiu semi-deschis, ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Această nișă exterioară de pe fațada vestică constituia, se pare, locașul clopotelor. Intrarea este poziționată pe partea laterală sudică a construcției. În interior, biserica are un plan fals-trilobat, absidele fiind două nișe arcuite în grosimea zidurilor laterale. Meșterii hatmanului Arbore au realizat pereți drepți, cu imense suprafețe netede, au introdus calote în naos și pronaos, eliminând semicilindrul inițial. Arcadele joase, fără spirale, pantele și sistemul de arce moldovenești conferă bisericii proporții elegante, dovedind o construcție de valoare. În pronaos este situat mormântul ctitorului mănăstirii, hatmanul Luca Arbore, ucis din porunca lui Ștefăniță Vodă în anul 1523.Chivotul mormântului este considerat cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina.

Frescele interioare și exterioare sunt realizate, la cererea urmașilor Hatmanului Arbore, de către meșterul moldovean Dragoș Coman din Iași în 1541. Acesta nu este un cleric, ci un exponent al lumii laice. Acest lucru transpare din spontaneitatea picturii, din transparența culorii, aidoma unei acuarele, din construcția siluetelor, care au uneori gesturi și atitudini necanonice. Frescele interioare sunt remarcabile prin arta portretului: tablourile votive din pronaus și naos (care înfățișează pe ctitor și familia sa, în două ipostaze), potretul Fecioarei Maria, al împăratului Constantin cel Mare. Din păcate pictura interioară a fost serios afectată în secolele XVII-XVIII, când edificiul a rămas fără acoperiș. O mare parte a picturii interioare se vede însa suficient de clar. Sfinții și sfintele (în pronaus) au adesea nimburile în relief și aurite semn al opulentei caracteristice fruntașilor feudalității locale, chiar într-o perioadă de permanente conflicte cu Poarta Otomană. Cavalcada Sfintei Cruci pictată în pronaos, invocă simbolic victoria împotriva Porții. Compoziția dă notă specifică picturii murale din Bucovina.

Pictura exterioară cuprinde scene populate de numeroase personaje în continuă mișcare. Culoriile vii, armonios îmbinate, degajă multă caldură. Artistul, cu o viziune nouă față de înaintași, reușește o sinteză îndrăzneață între elementele orientale și occidentale, bine integrate totuși în tradiție. Inovator, pictorul găsește unele soluții proprii de fluidizare a mișcării personajelor, evidente în scena Judecății de Apoi. Se observă și influențe ale picturii murale din țăriile catolice: apărătorul de moarte, Cristofor, zugrăvit cu pruncul Iisus pe umăr, printe sfinții martiri, în Cinul de pe absidă, este o imagine unică și neobișnuită pentru Moldova. Decorul fațadei de apus stă mărturie pentru geniul pictorului: în marea cavitate, unde se fac de obicei pomeni și parastase, întregul perete este pictat cu un ansamblu de miniatură, considerat cel mai bine realizat din toată pictura epocii Ștefan cel Mare-Petru Rareș. Apar aici Adam arând, Eva torcând (în Geneza), Ospățul Sfântului Gheorghe, cu mesenii așezați și cu spatele la pridvor (amplasament străin bizantinismului, introdus de Renașterea italiană). Personajele au o mișcare firească, “trăiesc” evenimentul. Artistul se dovedește curajos: la trecerea de pe un zid pe altul, așează capul balaurului într-o scenă și coada în alta (aducerea balaurului). Pentru fond, pe lânga verdele întunecat pictorul folosește și albastrul de Voroneț.

3.8 BISERICA SFÂNTUL IOAN CEL NOU DIN SUCEAVA

Între locașuri de o valoare inestimabilă care pot fi văzute în orașul Suceava, se numără și mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Construită de urmașii lui Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea și Ștefăniță, fiul său, biserica a primit hramul Sfântului Gheorghe deoarece la acea vreme vechea biserică Mirăuți cu același hram suferise grave avarii care au determinat părăsirea ei pentru o anumită perioadă.

Lucrările la biserică au fost începute în anul 1514 și s-au încheiat în anul 1522, iar clopotnița de la intrare a fost ridicată prin strădania voievodului Petru Șchiopul în anul 1589. Paraclisul vechi situat în partea stângă, după intrarea în incintă, este ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca care a zidit-o între 1626-1629.

Meșterii care s-au ostenit la construirea bisericii sunt necunoscuți până în ziua de azi. Pisania bisericii cuprinde următoarele: ”Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a voit binecuvântatul și de Hristos iubitorul Io Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, să zidească biserica Mitropoliei Sucevei, unde este hramul Sfântului Mare Mucenic și purtător de biruință Gheorghe și a început a zidi în anul 7030 (1514) și nu a izbutit să o săvârșească, iar fiul său io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, cu ajutorul lui Dumnezeu, a zidit de la ferestre în sus și a săvârșit-o în anul 7030 (1522) a lunii noiembrie 6 și a domniei sale al 6-lea curgător și s-a sfințit de mâna Prea Sfințitului Mitropolit Chir Teoctist.”24

Biserica Mitropoliei din Suceava a fost pictată în interior chiar în timpul lui Ștefăniță Vodă (cel care a terminat biserica) în timp ce exteriorul ei a fost zugrăvit sub Petru Rareș (1534). Din fresca exterioară se mai păstrează astăzi, în partea de sud, Acatistul Maicii Domnului, Asediul Constantinopolului, Parabola Fiului risipitor, Arborele lui Iesei și chipul unor filozofi din antichitate ca: Platon, Aristotel și alții.

Până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, această mănăstire a fost reședința mitropoliților Moldovei, iar după ce domnitorul Antonie Ruset a stabilit reședința la Iași aici au rămas numai câțiva călugări pentru a sluji la racla Sfântului Ioan cel Nou. „Moaștele Sfântului IOAN CEL NOU de la Suceava sunt adăpostite de sute de ani între zidurile de piatră ale bisericii Sfântul Gheorghe, aflată în incinta frumoasei mănăstiri care astăzi poarta numele sfântului. Din racla de argint în care sunt așezate, rămășitele trupești ale sfântului ocrotesc Bucovina, aduc ploi peste câmpiile secetoase, îi scapă de necazuri și boli pe cei care se roagă cu credință adevărată și pioșenie”.25

Mănăstirea a fost împrejmuită, în vechime de ziduri, care cu timpul au fost îndepărtate. Împrejmuirile de piatră care se văd astăzi datează din secolul nostru. Lucrări de restaurare s-au efectuat mai cu seamă la acoperișul bisericii la începutul secolului sub conducerea arhitectului austriac Karl Romstorfer, iar între anii 1967-1968 la corpul de chilii.

De o deosebită importanță pentru întreaga zonă, și nu numai, o reprezintă moaștele Sfântului Ioan cel Nou, așezate în naosul bisericii și care sunt o adevărată binecuvântare pentru locuitorii întregului ținut sucevean. Prilej de multe minuni și fapte binecuvântate moaștele sfântului reprezintă pentru mulți singurul mijloc de dobândire a cererilor duhovnicești precum și de alinare a durerilor pricinuite de necazurile din această lume. Moaștele au fost aduse în Moldova la începutul secolului al XV-lea de către Alexandru cel Bun și depuse inițial în biserica Mirăuți; în secolul al XVI-lea din motive necunoscute cu exactitate biserica Mirăuți a suferit grave avarii, lucru care a determinat construirea unei noi biserici cu același hram (Sfântul Gheorghe) și mutarea aici a sfintelor oseminte. În 1686 regele polon Ioan Sobieski a răpit aceste moaște și le-a luat cu el în Polonia, fapt ce a stârnit multă amărăciune. Din mila lui Dumnezeu și prin voința Sfântului, moaștele au fost readuse în țară după aproape o 100 de ani, în 1783 începând o nouă perioadă pentru acest sfânt locaș.

Din anul 1990 odată cu reînființarea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților mănăstirea a devenit din nou reședință arhiepiscopală cunoscând o dezvoltare deosebită.

3.9 BISERICA PĂTRĂUȚI

Biserica „Sfânta Cruce” din Pătrăuți e situată la 15 km de orașul Suceava, pe partea dreaptă a drumului dinspre nord-vest care duce spre Rădăuți, în valea râului Suceava. Înăuntru se păstrează lespedea rotundă numită “Masa lui Ștefan”, iar clopotul ei “știe” să împrăștie norii aducători de grindină. Astfel ascuns foarte bine în păduri, satul Pătrăuți a fost ales ca locație pentru unica mănăstire de măicuțe și locaș pentru ostașii răniți în războaie, fiind fondată de către Ștefan cel Mare26. Biserica a fost construită în 1487, așa cum scrie pe inscripția comemorativă de la intrare.

Împreună cu biserica din Milișăuți, cea din Pătrăuți a marcat începutul unei campanii lungi, legendare, de construire a cunoscutului domnitor moldovean. Ștefan a dotat mănăstirea cu toate cele necesare, dar aceasta din urmă nu s-a putut opune vicisitudinilor secolelor, fiind la un moment dat abandonată. În 1711, Episcopul de Rădăuți a hotărât să întemeieze din nou mănăstirea, dar în 1775 Bucovina a devenit parte a Imperiului Habsburgic și la scurt timp biserica a devenit biserica enoriașilor27.

Unele fresce din interiorul bisericii au fost pictate imediat după ce construcția a fost terminată, altele au fost pictate după zece ani, în timpul ultimului deceniu din al XV-lea secol. Acestea nu sunt restaurate, sunt foarte întunecate și acoperite cu praf și cu funingine de la lumânări, dar ceea ce e vizibil e dominat de lumina galbenă. Frescele reprezintă munca unui artist desăvârșit, multe din chipurile sfinților părând portrete actuale. S-a crezut fie că artistul a venit din Imperiul Bizantin, care fusese cucerit de către turci cu doar câteva decenii înainte, fie acesta a fost instruit a picta în stilul bizantin.

NOTE

1 www. arhiepiscopia.assist.ro

2 Sanda Anghelescu, Ruxandra Constantinescu, Moaște făcătoare de minuni, Formula AS, nr.732,p.11

3 Alex Ștefănescu, Ultima întâlnire cu Ștefan cel Mare, Formula AS, nr.347,p.15

4 Balaban Narcisa, Unde ne ducem în noaptea de Înviere?, în Lumina, 19 Aprilie 2006,p.13

5 Gheorghita Ciocioi, Urme de civilizație bizantină. Interviu cu drd.arh. Dan Ionescu, de la Institutul Național al Monumentelor Istorice, Rost, nr.45, noiembrie 2006

6 www.reper-românesc.ro

7 Casian Balabasciuc, Sfântul de la Voroneț, Daniil Sihastrul, Formula AS, nr.540,p.17

8 Gică Ilieși, ȚARA FAGILOR, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr.419,p.14

9 Casian Balabasciuc, Sfântul de la Voroneț, Daniil Sihastrul, Formula AS, nr.540,p.17

10 www.arhiepiscopia.assist.ro

11 Casian Balabasciuc, Sfântul de la Voroneț, Daniil Sihastrul, Formula AS, nr.540,p.17

12 www.arhiepiscopia.assist.ro

13 Adriana Bittel, Bucovina, dincolo de cărți și clișee, Formula AS, nr.326,p.12

14 www.anulbucovina.ro

15 Iulian Ignat, Pe drumuri Bucovinene, Formula AS, nr.401,p.10

16 www.romanianmonasteries.org

17 Gică Ilieși, ȚARA FAGILOR, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr.419,p.14

18 Iulian Ignat, La Sadova, în inima Bucovinei, Formula AS, nr.569,p.18

19 www.romaianmonasteries.org

20 Sanda Anghelescu, Ruxandra Constantinescu, Moaște făcătoare de minuni, Formula AS, nr.732,p.11

21 www.neamț.ro

22 Gică Ilieși, ȚARA FAGILOR, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr.419,p.14

23 www. lasuceva.ro

24 www. arhiepiscopia.assist.ro

25 Laura Budai, Sfântul care aduce ploaie, Moaștele făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceva, Formula AS, nr.364,p.16

26 Gică Ilieși, ȚARA FAGILOR, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr.419,p.14

27 www.arhiepiscopia.assist.ro

CAPITOLUL IV

ECOPUBLICITATEA SI TURISMUL MONASTIC A MONUMENTELOR DE ARTĂ MOLDOVENEASCĂ DIN SECOLUL AL XVII-LEA

4.1 MĂNĂSTIREA DRAGOMIRNA

Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” este unică în toată România pentru proporțiile sale neobișnuite. De departe este cea mai înaltă și cea mai strâmtă biserică întemeiată vreodată. Pereții săi nu sunt pictați, dar sunt decorați cu gravuri din piatră. „Având 42 de metri înălțime și numai zece metri lățime, biserica mănăstirii este cea mai înaltă din Moldova, de o zveltețe și eleganță neînchipuite”.1

În 1602, la inițiativa Episcopului mitropolitan Anastasie Crimca, o capelă mică a mănăstirii a fost dedicată Sfântului Ioan Evanghelistul și Profeților Ilie și Enoch, construită nu departe de orașul Suceava. Deși de dimensiuni reduse, capela a fost o noutate în planul și dimensiunea spațiului. Are un altar în formă rotundă, un naos rectangular și, în loc de pronaos, un exonartex din trei părți. Cele trei deschideri și cele două intrări au doi stâlpi masivi pe ambele părți și muluri orientale arcuite. Capătul vestic poligonal al clădirii își are originile în mult mai vechea biserică din Bălinești și poate pe undeva prin bisericile din lemn.  Capela este construită din cărămidă și blocuri în stare brută din piatră. O fâșie decorativă, creată din trei rânduri din cărămidă emailată verde și turquoise, încercuiește clădirea, dedesubtul ferestrelor și al celorlalte deschideri2.

În câțiva ani, capela a devenit prea mică, iar în 1609 Episcopul Crimca a construit o nouă biserică, cu ajutorul marelui cancelar Luca Stroici. Biserica, dedicată Pogorârii Duhului Sfânt, este incomparabil mai înaltă, unică nu numai în Moldova, ci în toată România și chiar în toată lumea ortodoxă. Biserica dă impresia unei nave, vechiul simbol al Bisericii Creștine. Fațadele sunt construite din gresie galbenă, dură.

Stâlpii și colțurile sunt construite din piatră cioplită, formând șiruri verticale, late și netede, mergând până la acoperiș. La jumătatea fațadelor, biserica este înconjurată de un brâu răsucit, de influență muntenească. Cel mai spectaculos element este turla bisericii. Este sculptată în întregime cu motive florale și geometrice de origine caucaziană. De asemenea, este așezată pe trei baze, una pătrată și două stelate, acoperite cu decorațiuni. În 1627, prințul Miron Barnovschi, rudă cu familia Movilă, care a construit mănăstirea Sucevița, a început să construiască cea mai puternică fortăreață monahică din Moldova.

O parte din noile clădiri monahice au fost transformate într-un muzeu, unde sunt afișate obiecte prețioase și manuscrise. O pasarelă înconjoară zidurile bisericii, iar priveliștea de pe pasarela din dreptul peretelui estic demonstrează caracterul special al Dragomirnei. Înălțimea și eleganța sunt accentuate, iar întreaga biserică pare să plutească în aer. În afara turnului porții se află, capul de bour, încadrat de un exagerat de întins brâu împletit. Rozete gravate în piatră decorează bolta de la poartă pe ambele părți, iar în exterior, sub hainele de război, se află o pictură murală, mare și modernă, cu Maica Domnului, cu Sfinții Arhangheli. În interior, se află două picturi mai mici. Mai departe, se află Mandilionul, chipul lui Iisus, imprimat pe un obiect de vestimentație. Scena aceasta e deseori pictată pe ușa naosului, pentru a reaminti oamenilor care pleacă din biserică cel mai important chip pe care trebuie să și-l amintească. Plasarea de aici, la ieșirea din mănăstire, servește aceluiași scop. Dedesubt, sunt prezentate imagini cu Ospitalitatea lui Abraham și trei îngeri simbolizând Sfânta Trinitate.

Cu trăsăturile ei pline de originalitate și prin rigoarea unității de concepție, Dragomirna ne apare ca un unicat. Nu trebuie însă considerată o apariție exotică și singulară. Ea este expresia cea mai înaltă a culturii epocii ei, cultura pe care ne vine poate greu să o reconstituim în toate detaliile, dar care era, cu siguranță, marcată de umanism, de trezirea conștinței naționale și de faptul acela unic-pe care Mihai Viteazul l-a realizat pentru un prea scurt timp-de trezire a conștiinței unității dintre cele trei țării românești.

Crimca se definește prin Dragomirna, dar omul Crimca, gânditorul Crimca și artistul Crimca, rămâne încă plin de întrebări. Dincolo însă de toate aceste considerente, de toate aceste îndoieli, dincolo de toate aceste lacune ,rămâne un fapt cert: născută imediat după încercarea de unire a celor trei țări românești, Dragomirna este simbolul unei epoci de deșteptare națională și acest lucru îl exprimă prin toată unitatea ei, prin toată forța arhitecturi ei și prin toată rigoarea programului iconografic.

Este greu de stabilit un raport direct între frumusețea rafinată a Dragomirnei și creația folclorică. Dar este sigur că Dragomirna face parte din peisajul zonei în care se află și că mult din viziunea cromatică și decorativă a creatorilor monumentului a fost integrat culturii populare din această parte a țării. Mai mult decât atât, Dragomirna este deja un factor de folclor, fie chiar și dacă ne-am gândi doar la legendele de care se leagă existența unui meșter constructor- Dima- sau la denumirile atribuite cu un temei istoric mai mult sau mai puțin sigur diferitelor turnuri ale Dragomirnei, la toponimia din jurul ei ca și la relațiile Dragomirnei cu așezările omenești din preajmă.

4.2 MĂNĂSTIREA SECU

La aproximativ 22 km de orașul Târgu Neamț, pe valea pârâului Secu, ce se deschide în stânga șoselei care duce spre Pipirig și Poiana Largului peste Muntele Petru Vodă, se păstrează o altă nestemată încrustată pentru veșnicie în diadema vestitelor focare de credință și spiritualitate românească ale județului Neamț: Mănăstirea Secu. Așezată într-o poiană ce se întinde la poalele Muntelui Vasan, protejată din toate părțile de înălțimi împădurite, Mănăstirea Secu are aspectul unei impresionante fortărețe, fiind înconjurată de ziduri impunătoare ce se îmbină la colțurile incintei cu puternice turnuri de apărare3.

Grupuri restrânse de sihaștri vor fi viețuit aici și în poienile ascunse de pe valea Secului încă din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, așa cum s-a întâmplat la Mănăstirea Neamț și în alte locuri din Moldova, depărtate de așezările omenești, dar care puteau asigura anahoreților hrană și adăpost. Dar prima așezare călugărească ce se cunoaște aici nu poate fi mai veche de anii 1420-1450, când un grup de sihaștri condus de Zosim (sau Zosima) a curățat un loc în pădure și a ridicat o bisericuță de lemn cu hramul „Nașterii Sf. Ioan Botezătorul”, eveniment consemnat de altfel și în Pomelnicul Mare al mănăstirii.

Mănăstirea Secu e descrisă în alb și negru. „O curte albă, cu fântâna și biserica precum laptele, zveltă și impunătoare la mijloc, înconjurată de turnuri de apărate și ziduri înalte, înțesate de chilii legate cu cerdacuri de lemn afumat, într-o adevărată fortăreață a sfinților. La etaj, în cele patru colțuri ale mănăstirii, se înalță câte o altă biserică. Paraclisuri aeriene, suspendate deasupra Munților Neamțului în care, zi după zi, noapte după noapte, o ceată de călugări Îi cântă lui Dumnezeu, Îl roagă să ierte pe cârmuitorii țării, pe mai-marii oștilor, pe căpeteniile satelor și orașelor și pe toți bine credincioșii care viețuiesc într-însele.”4

Ieșind din zona legendelor și bizuindu-ne pe datele cuprinse într-o pisanie din 1530 păstrată până în 1910 în turnul-clopotniță de la intrare, putem considera că Petru Rareș a ridicat la Secu, pe locul actualului cimitir, biserică voievodală înconjurată cu zid de către fiii acestuia și Elena Doamna. Coroborând toate informațiile de care dispunem, rezultă că schitul de la Secu a purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim, și că Alexandru Lăpușneanu l-a înzestrat cu moșiile din hotarul Cetății Neamț, pe care apoi alți voievozi le-au întărit și le-au extins.

Spre sfârșitul veacului al XVI-lea, construcțiile din jurul Schitului lui Zosim erau slăbite de vreme și chiar biserica zidită de Petru Rareș, din cauze necunoscute, se afla în ruină. Această situație explică în bună măsură de ce în 1602 vechiul locaș a fost abandonat, ridicându-se actuala ctitorie a lui Nestor Ureche, mare vornic al Țării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. După cum ne informează pisania originală aflată în zidul sudic al bisericii (și ajunsă aici în urma unor adăugiri ulterioare) lucrările s-au săvârșit între 7 iunie și 5 octombrie 1602, deci în numai 4 luni, ceea ce reprezintă – trebuie să recunoaștem – un record în materie, chiar dacă ne raportăm la marile construcții din epoca lui Ștefan cel Mare, realizate și ele într-un timp foarte scurt.

Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, cu ruga Preacuratei Maici a Domnului și a Sfântului Înaintemergător Ioan și a tuturor sfinților, cu bunăvoința dreptcredinciosului Domn al nostru, Io Eremia Moghila Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei și a celor de Dumnezeu dăruiți fii ai săi, Io Constantin și Alexandru Voievozi și a celuilalt frate al său Io Simion Moghila Voievod și a copiilor lui și cu binecuvântarea fratelui domniei lor, Preasfințitul chir Gheorghe, Mitropolit al Sucevei, cu bună râvnă și cu adevărată a lui de Dumnezeu dăruită agonisită, a făcut acest hram dumnezeiesc întru numele slăvitului prooroc Înaintemergător și Botezător al lui Hristos, Ioan, și a cinstitei lui Tăieri a capului, smeritul și mult greșitul și nevrednicul rob al stăpânului Hristos, Nestor Ureche mare vornic al Țării de Jos și cneaghina lui, Mitrofana, și copiii lor, Vasile și Grigorie și alți copii ai lor; Cinstite Sfinte Înaintemergătorule, pleacă-ți pomenirea către binecinstitorul Domnului nostru și a robului lui (Hristos?), Nestor Ureche mare vornic al Țării de Jos … și Neamul lui pentru iertarea în același an, octombrie 5 (1602).

După anul 1602, așezământul monastic de la Secu a continuat să se dezvolte în jurul ctitoriei lui Nestor Ureche, ridicându-se noi chilii și construcții-anexe. Astfel, în anul 1640, în vremea egumenului Ghedeon, s-a construit în partea de sud-est a incintei Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar sub oblăduirea lui Nifon Udrea Trotușanu s-a ridicat în partea de nord-est, între anii 1758-1763, Biserica „Sf. Nicolae”, în amintirea locașului cu același hram de la Cetatea Neamț, pe care voievodul Vasile Lupu îl supusese canonic Mănăstirii Secu (în 1646), iar Mihai Racoviță îl distrusese împreună cu cetatea, din ordinul turcilor. Puțin mai târziu, între 1775 și 1779, cât a stărețit Paisie Velicicovschi, la Secu s-au construit aproximativ 100 de chilii, pentru a le face loc tuturor călugărilor pe care marele cărturar îi adusese cu sine de la Dragomirna.

După plecarea lui Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Neamț (august 1779), așezământul monahal de la Secu își pierde autonomia canonică, apărând în documentele vremii, până în 1910, ca dependentă de marea lavră a Neamțului sub denumirea de Mănăstirea Neamț-Secu.

După 1691, când și la Secu se stabilesc vremelnic oștenii regelui polon Ioan Sobieski, și după pierderile suferite în tot secolul al XVIII-lea cu prilejul deselor incursiuni ale cetelor prădalnice de tătari, poloni și austrieci, au urmat tragicele evenimente din vara anului 1821, care au marcat un adevărat dezastru în istoria acestei străvechi vetre mănăstirești. Documentele vremii ne informează că, pe la mijlocul lunii august 1821, cetele eteriste urmărite de oastea otomană s-au retras în bună parte și pe Valea Secu, însumând între 380 și 500 de oameni sub comanda lui Iordache Olimpiotul și a lui Farmache.

Cei mai mulți s-au adăpostit direct la Mănăstirea Secu, alții, sub comanda lui Gheorghe Călăuz, au rămas pe valea pârâului hărțuind unitățile lui Emin Aga și provocându-le grele pierderi. Nevoiți să se retragă între zidurile mănăstirii sub presiunea unui dușman mai numeros și mai bine înarmat, eteriștii sunt supuși, în ultimele zile ale lunii august, la un adevărat asediu, în timpul căruia s-a folosit și artileria. Timp de 14 zile asediații au reușit să reziste atacurilor otomane, dar pierderile mari și incendiul mistuitor care s-a declanșat în incinta mănăstirii i-au obligat să intre în tratative cu Salih Pașa, care conducea întreaga acțiune. Amăgiți de promisiunile acestuia, eteriștii s-au predat, fiind apoi măcelăriți împreună cu monahii și toți cei care se adăpostiseră aici. Doar căpitanul Farmache și 14 oameni ai săi au fost cruțați pentru a fi duși la Istambul, unde au fost apoi decapitați.

Anii care au urmat devastărilor din 1821 au fost ani grei, ani de privațiuni și muncă asiduă, în timpul cărora s-au reparat zidurile incintei și s-au refăcut chiliile cu Paraclisul „Sf. Nicolae”. În 1832 s-a reconstruit Biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul micului edificiu de lemn ridicat de monahii lui Zosim, și abia în 1850 se vor încheia lucrările de restaurare la ctitoria lui Nestor Ureche, aceasta fiind lungită, zugrăvită în interior și împodobită cu o nouă catapeteasmă.

Totuși, la sfârșitul veacului trecut, Mănăstirea Secu va continua să se afle într-o situație precară, fiind stânjenită în activitatea sa de subordonarea canonică față de Mănăstirea Neamț. Acest fapt îl determină pe Mitropolitul Pimen Georgescu să acționeze întru separarea celor două așezăminte: în 1910 s-a procedat la împărțirea terenurilor, iar în 1919, odată cu aprobarea oficială, s-au întocmit și primele bugete distincte pentru Mănăstirea Neamț (cu schiturile Vovidenia și Pocrov) și Mănăstirea Secu (cu Sihăstria și Sihla în subordine). Deși în anii următori autonomia atât de râvnită a fost din nou pierdută, fiind pe deplin câștigată abia în 1950, Mănăstirea Secu s-a afirmat constant ca un puternic centru monastic din această parte a țării, reușind să se ridice la înălțimea bogatelor sale tradiții.

Mănăstirea Secu face parte din categoria așezămintelor monastice fortificate. Ziduri puternice cu turnuri pătrate închid o incintă dreptunghiulară, pe laturile căreia se înșiră chiliile cu etaj și toate celelalte construcții specific mănăstirești. Un turn-clopotniță impunător prin masivitatea și înălțimea sa acoperă intrarea situată la apus, iar în mijlocul complexului arhitectural tronează cu autoritate și eleganță ctitoria lui Nestor Ureche.

Construită din piatră și cărămidă de către meșteri locali și din Țara Românească, biserica mare cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” prezintă un plan foarte apropiat de specificul moldovenesc, dar în arhitectura sa întâlnim și notabile influențe muntenești, care sunt mai pregnante în sistemul de boltire și în sprijinirea turlelor.

Decorația exterioară se axează pe existența unui brâu median, încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse „în zimți” și care împarte întreaga suprafață în două mari registre: cel superior, acoperit de un șir de ocnițe alungite, cu arcul de sub cornișă bine pronunțat, și cel inferior, cu ocnițe mai mari și mai puțin dense.

În interior, cupolele nu mai sunt așezate pe cunoscutele arce în diagonală, specifice stilului moldovenesc, ele sprijinindu-se direct pe arcele masive ale naosului și pronaosului, iar cele două turle se înalță din mijlocul unor platforme octagonale, care fragmentează linia mediană a acoperișului. Între pronaos și naos este bine delimitată încăperea gropniței, unde se află mormintele lui Nestor Ureche și soției sale Mitrofana, iar într-o nișă exterioară zidului sudic al bisericii s-a păstrat mormântul vestitului mitropolit-cărturar Varlaam Moțoc.

Biserica principală a Mănăstirii Secu a suferit numeroase restaurări și modificări, dar a fost adusă cât mai aproape de forma sa inițială în urma lucrărilor care au început în anul 1966 și au continuat – cu unele întreruperi – până în 1984. Cu acest prilej s-a renunțat la unele „completări” târzii ce răpeau din strălucirea monumentului, s-au subliniat limitele edificiului din 1602 și s-a asigurat integrarea armonioasă a acestuia în contextul întregului ansamblu arhitectural. „În timpurile acestea friguroase, slujbele se țin în Paraclisul  “Sfântul Nicolae“, aflat pe colțul nord-estic, o bisericuță primitoare, tihnită, cu pereții lați de un metru. E ciudat să vezi că acolo, deasupra chiliilor, trapezelor, atelierelor, magaziilor, camerelor de oaspeți, sus, sus de tot, aproape de stele, a fost zidită o întreagă biserică. De altfel, cele două nivele de balcoane care comunică între ele prin scări îți permit, la o adică, să-ți trăiești întreaga viață doar la etaj, fără a atinge vreodată pământul”5.

Pictura care împodobește biserica a fost executată în anii 1849-1850 de către zugravul Costache Lifșicar din Filioara, cu cheltuiala ieromonahului Calistrat, ștergându-se astfel urmele devastatorului incendiu din 1821. Zugrăveala este concepută în stil renascentist, cu puternice influențe slavo-bizantine și cuprinde în desfășurarea ei principalele momente și scene biblice care caracterizează iconografia ortodoxă tradițională. Acestora li se adaugă, pe peretele vestic al pridvorului mic, portretele votive de o mare valoare documentară ale lui Nestor și Mitrofana Ureche, precum și cele ale voievodului Ieremia Movilă și soției sale Maria.

Deoarece această pictură s-a realizat peste zugrăveala originară de la începutul veacului al XVII-lea, lucrările de restaurare la care ne-am referit au făcut posibilă recuperarea unor fragmente deosebit de prețioase din fresca anului 1602. Picturile descoperite la mormintele ctitoricești și deasupra ușii dintre pridvor și pronaos, care sunt mai ample și mai bine conservate, relevă nu numai priceperea meșterilor care le-au realizat, ci și izbitoare asemănări cu cele ce împodobesc zidurile acelui giuvaer medieval care este Mănăstirea Sucevița.

După cum am amintit în treacăt, la capătul sud-estic al incintei a fost construit în 1640 Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, de către ieromonahul Ghedeon, unul dintre ucenicii Mitropolitului Varlaam. Înzestrat din 1853 cu o superbă catapeteasmă, operă a monahului Iulian, Paraclisul a fost reparat și mărit în același an pe cheltuiala lui Sofronie Miclescu, pe când era episcop la Huși.

Biserica-paraclis „Sf. Nicolae” din partea de nord-est, construită de egumenul Nifon Udrea Trotușanu în 1758-1763 a fost distrusă în 1821, fiind refăcută apoi în 1824 prin grija Mitropolitului Veniamin Costache. Catapeteasma în stil baroc a fost executată de același monah Iulian, iar biserica servește astăzi „pravilei de iarnă”, din noiembrie până la sărbătoarea Paștelui.

În cimitirul mănăstirii se ridică Biserica „Bogoslovul”, construită în 1832 pe locul vechiului schit al lui Zosim, distrus de turci în 1821. Este un edificiu de o eleganță frapantă, cu o turlă înaltă pe naos și cu o fațadă în stil clasic, segmentată de pilaștri. Catapeteasma, de o deosebită frumusețe și bogăție ornamentică, ar fi fost executată – conform tradiției – de către Nifon Udrea Trotușanu la 1740, fiind adusă aici de la biserica mare a mănăstirii. Picturile sale, realizate în stil renascentist cu vizibile influențe bizantine, au constituit o sursă de inspirație pentru numeroși creatori de artă religioasă, printre care se numără și Nicolae Grigorescu.

Mănăstirea Secu a constituit și un important centru de cultură din care au izvodit numeroase creații de artă și spiritualitate românească. Deși nu s-au păstrat documente de epocă referitoare la activitatea cărturărească desfășurată aici, suntem îndreptățiți să credem – pe baza informațiilor indirecte – că aceasta s-a înfiripat încă de la constituirea Schitului Zosim, în cadrul căruia a funcționat o veche școală de slavonie, chiar din cea de-a doua jumătate a veacului al XVI-lea.

Varlaam Moțoc – autorul Cărții românești de învățătură (1643), al celor Șapte Taine a Bisericii (1644) și a altor lucrări de referință din literatura noastră veche – se reîntoarce din 1653 la Mănăstirea Secu, unde își va afla sfârșitul la 19 decembrie 1657. Dacă mai adăugăm la toate acestea și faptul că de la Secu a pornit în viața bisericească Dosoftei Barila, vestit cărturar și mitropolit al Moldovei, creatorul Psaltirii în versuri (1673) și al Liturghierului (1679) și că printre ucenicii lui Varlaam s-au aflat mai mulți ierarhi, mari sprijinitori ai culturii, trebuie să conchidem că această școală s-a numărat printre cele mai fecunde din Moldova, cu un remarcabil rol în definirea și promovarea limbii române literare.

Se explică astfel și existența bogatei biblioteci de la Mănăstirea Secu, în depozitele căreia se păstrează – printre altele – 252 cărți românești de slujbă începând cu anul 1643 și alte 512 tipărite cu litere latine după anul 1861, precum și 190 de vechi lucrări slavone, 9 slavo-române și 60 de manuscrise realizate în secolele XV-XVIII, mai ales de către copiștii locali. Printre cărțile rare aflate aici se numără Cazania lui Varlaam tipărită la Iași în 1643, Îndreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab) ieșită de sub teascurile de la Târgoviște în 1652, Evanghelia românească apărută la București în 1682, Evanghelia slavă editată la Moscova în 1760, Evangheliile slavone din 1763 și 1766, precum și marea Evanghelie moldovenească tipărită la Mănăstirea Neamț în 1821.

Dintre manuscrise nu pot trece neobservate Liturghia slavonă executată chiar de Mitropolitul Varlaam, Evanghelia copiată de Mitropolitul Ghedeon în 1664 pe când era monah la Secu, Everghetinos – o parte din lucrarea lui Paul Everghetinos, din secolul al XI-lea, tradusă de ieromonahul Clement de la Mănăstirea Neamț și scrisă la Secu de către duhovnicul Timotei.

Deși așezământul monahal de la Secu a avut mai mult de suferit de pe urma prădăciunilor și incendiilor, el și-a păstrat până astăzi cea mai mare parte din odoare și obiectele de cult, multe dintre acestea cu o deosebită valoare istorico-documentară și artistică.

În biserica ridicată de Nestor Ureche atrage atenția catapeteasma bogat împodobită, lucrată și zugrăvită de pictorul Vasile Gorgos din Botoșani în anul 1834. Cu totul remarcabile sunt cele patru icoane împărătești ale acesteia, îmbrăcate cu splendide ferecături de argint la mijlocul veacului al XIX-lea.

Tot în biserica mare, strana principală este ocupată de o superbă icoană a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de Cipriota și a cărei „istorie” este tot atât de zbuciumată ca și cea a mănăstirii care o găzduiește. Ea a fost adusă din Cipru în anul 1647 de către voievodul Vasile Lupu și donată bisericii „Sf. Nicolae” din Cetatea Neamț. În 1718, când cetatea și biserica sunt distruse din ordinul turcilor, icoana este adusă la Mănăstirea Secu împreună cu alte odoare, fiind așezată mai întâi la Schitul Nifon, apoi în biserica din cimitir și abia în 1876 pe locul în care se află astăzi.

Colecția muzeală a Mănăstirii Secu este, fără îndoială, una dintre cele mai bogate și valoroase, reunind un mare număr de obiecte liturgice, icoane vechi și broderii, adevărate capodopere ale genurilor respective. Din acest remarcabil patrimoniu, ne rezumăm să atragem atenția asupra crucii îmbrăcate în argint și care datează din 1582, a celor două cădelnițe de argint aurit, a cățuilor cu decorațiuni în filigran, adverei realizate în fir de aur și argint și a celorlalte obiecte donate de ctitori la începutul secolului al XVII-lea.

O piesă cu impresionante calități artistice, este Epitaful ornamentat cu perle și pietre prețioase, din inscripția căruia rezultă că a fost lucrat în anul 1608 de către monahia Filoteia din Constantinopol, sub îngrijirea lui Nestor Ureche și a soției sale Mitrofana. Se remarcă de asemenea Litierul de argint aurit, cu dense decorațiuni în filigran, dăruit mănăstirii în 1834 de către Sofronie Miclescu, pe atunci Episcop al Hușilor, creație ce pune în evidență nivelul înalt la care ajunsese arta prelucrării metalelor prețioase din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

4.3 MĂNĂSTIREA TREI IERARHI

Mănăstirea Trei Ierarhi a fost ridicată de domnitorul Vasile Lupu între anii 1635-1639. Biserica a fost sfințită la 6 mai 1639 de către mitropolitul Varlaam al Moldovei. Biserica mănăstirii Trei Ierarhi poartă hramul „Sfinții Mari Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur”.

După cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), Patriarhia Ecumenica este nevoită să plătească biruri grele turcilor, astfel că datoriile Patriarhiei cresc necontenit. Deoarece domnitorul Moldovei Vasile Lupu achitase turcilor toate datoriile Patriarhiei, în luna mai 1641, Patriarhul Partenie al Constantinopolului îi dăruiește acestuia moaștele Sfintei Parascheva, ca semn de mulțumire și pentru sfințirea țării lui. Ele ajung la Iași la data de 13 iunie 1641, întâmpinate de Vasile Lupu și familia sa, de Mitropolitul Varlaam, de alți episcopi moldoveni, de stareți, preoți și mulți credincioși, și sunt așezate în biserica „Sfinții Trei Ierarhi”6.

Planul bisericii a fost construit în stil moldovenesc, biserica fiind împărțită în pridvor, naos și pronaos. În nișele din pereții laterali ai pronaosului se află mormintele familiei Vasile Lupu precum și ale domnitorilor Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza.

Valoarea artistică a bisericii constă în ornamentația sa exterioară. Întreaga clădire este înveșmântată într-o sculptură în piatră, cu ornamente în stil baroc. Cele 30 de rânduri de sculptură îmbină motive geometrice arabe, turcești, georgiene, armene și persane cu elemente populare din sculptura în piatră sau în lemn.

De-a lungul timpului, Biserica Trei Ierarhi a avut de suferit de pe urma incendiilor, cutremurelor și a devastărilor repetate. Astfel, în anul 1650 biserica a fost incendiată de tătari, după aceea de trupele poloneze, iar în 1827 a avut loc un puternic incendiu care a ars o bună parte din oraș. Lucrările de restaurare au avut loc între anii 1882-1887, fiind conduse de arhitectul francez Lecompte de Noliy. Pictura din interiorul bisericii datează tot din acea perioadă și nu mai păstrează nimic din fresca originală7.

Mănăstirea Trei Ierarhi reprezintă un important centru de cultură al Moldovei. În incinta mănăstirii a funcționat prima tipografie moldovenească, unde mitropolitul Varlaam a tipărit în anul 1643 „Cazania” și „Răspunsul împotriva catehismului calvinesc”, iar Vasile Lupu a publicat în 1646 „Pravila”.

De asemenea, înființarea primei școli românești de către domnitorul Vasile Lupu este legată de existența mănăstirii. Începând cu anul 1824, în incinta mănăstirii a funcționat Gimnaziul de patru ani și Școala Preparandală, la care au predat personalități de renume ale culturii românești, printre aceștia numărându-se B.P. Hașdeu, Titu Maiorescu ș.a. În anul 1642 în sala gotică a mănăstirii s-a desfășurat Sinodul de la Iași.

4.4 MĂNĂSTIREA GOLIA DIN IAȘI

Vasile Lupu voievod, „din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei” (1634-1653), ”om cu hire înaltă și împărătească, mai mult decât domnească… au zidit și lăudate  mănăstiri”, între care Golia din Iași „peste toate mănăstirile aice în țara mai iscusită”  (Miron Costin). Ctitorie veche a marelui logofăt Ioan Golia, din secolul al XVI-lea, biserica „Înălțarea Domnului” a fost refăcută la alte dimensiuni de Vasile Lupu între anii 1650-1653 și terminată în 1660 de fiul sau Ștefăniță. Străveche pecete a artei românești, biserica mănăstirii „strălucită și bogat înzestrată” apare ca o construcție monumentală care îmbină, după exprimarea țarului Petru cel Mare al Rusiei, la 1711, „trei feluri de meșteșuguri: leșesc, grecesc și moschicesc”.

Exteriorul trădează influența Renașterii târzii, prin intermediul Galiției: edificiu de tip clasic, din blocuri de piatră fățuită, străjuit de pilaștri corintici (cu capiteluri) și cornisă în stil baroc susținută de console. Acoperișul este o aglomerare de turle, turle și cupole dispuse în linie și susținute de arcaturi etajate (kokosniki). Cu baza octagonală, turlele prezintă inovații ornamentale, cu decorație munteană și motive orientale ce reflectă mai mult „o  profunzime țarigrădeană”. Interiorul, tradițional moldovenesc, contrastează cu fațadele  clasice, repetând împărțirea de la Trei Ierarhi, dar cu absidele laterale „înecate” în zid, cu un cafas în tindă, unic în Moldova secolului al XVII-lea și cu bogate chenare orientale în jurul celor două uși ale bisericii. Pictura, refăcută în mai multe rânduri, păstrează puține fresce originale în concele absidelor laterale și în pridvor.

Din mobilierul inițial întâlnim: tronurile domnești, un policandru cu însemnele lui Vasile Lupu și patru sfeșnice comandate în Danemarca. O frumoasă catapeteasma datează din 1838. Caracterul de necropolă al bisericii „Doamnei” – cum era cunoscută în epocă – este asigurat de existența multor morminte și pietre funerare, în pronaos și pridvor. Pradă incendiilor din 1687, 1733, 1822 și afectată de un cutremur în 1738, bisericii mănăstiri i s-au făcut numeroase reparații. Incinta mănăstirii este înconjurată de un zid înalt prevăzut la colțuri cu turlele ridicate în 1667 și un turn-clopotniță refăcut la 1900, despre care Paul de Alep spunea că „nu are pereche în toate aceste țări prin înălțime, lărgime și măreție”. Aproape de turn întâlnim o cișmea ce datează din vremea lui Alexandru Moruzi.

În incintă se mai află o casă cu coloane, din secolul al XVIII-lea, în care a locuit Ion Creangă, și stăreția care adăpostește paraclisul „Brâul Maicii Domnului”, zidit de egumenul Grigorie în secolul al XIX-lea. Mănăstirea Golia a fost condusă mai ales de egumeni greci. Între ei, doi mitropoliți: Gherasim de Sevastia, amintit la 1761 cu rang imediat după mitropolitul țării, și Grigorie de Irinopoleos în secolul al XIX-lea. După arderea curților domnești, în 1786, a devenit chiar reședință mitropolitană, Gavril Calimachi mutându-se aici, unde a și murit.

Martoră a unor evenimente de epocă, între care slujba de înmormântare a primului domn pământean, după domnitorii fanarioți, Ioan Sandu Sturdza la 1842, Biserica Golia e cunoscută însă ca o biserică a „cununiilor”. Această tradiție a fost fixată din sec. al XVII-lea, când Patriarhul Țarigradului, Iacov, aflat în Moldova, a oficiat cununiile domnești ale lui Constantin Duca și Maria Brâncoveanu în 1693 și Antioh Cantemir cu Catrina la 1696. Căzută în ruină după secularizare (1863), mănăstirea a fost închisă între 1900-1947, devenind apoi biserică parohială până în 1992, când și-a recăpătat destinația străveche.

4.5 MĂNĂSTIREA CETĂȚUIA

Ctitorul Mănăstirii Cetățuia este Domnul Gheorghe Duca. Zidirea s-a început în anul 1669 și s-a finalizat în 1672. Inscripția în limba greacă, aflată deasupra intrării în pronaos, spune: „S-a ridicat acest dumnezeiesc locaș, cu hramul sfinților vestiți și pretutindeni lăudați și înaintemergători Apostoli Petru și Pavel de către iubitorul de Dumnezeu și strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind patriarh al sfintei cetăți a Ierusalimului Domn Dositei și păstorind Preasfințitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672”8.

Uimit de măreția construcției, sultanul Mehmed al IV-lea, la 10 iunie 1672, aflat în campania împotriva Poloniei, prevestea ruinarea iminentă a Cetățuii. Însă cuvintele sale nu s-au împlinit, deși de-a lungul anilor mănăstirea a avut de înfruntat multiple vitregii. Pe latura sudică a incintei se află clădirea cu sala gotică „Anastasia Doamna”, cu pivnițe în care se păstrează vinul obținut în podgoria mănăstirii.

Biserica a fost înconjurată de la început de ziduri înalte de piatră, cu metereze și drum de strajă, turn de intrare și turnuri de colț. În incinta mănăstirii s-au mai construit chilii, baie, bucătărie, pivnițe și stăreție cu trapeză.

Unicitatea Cetățuiei constă în aceea că aici s-a păstrat întregul ansamblu de arhitectură monastică. Un loc aparte îl ocupă palatul rezervat găzduirii domnului, clădire fortificată, specifică secolului al XVII-lea. Bucătăria sau baia turcească este singura construcție de acest fel care ni s-a păstrat într-un ansamblu mănăstiresc.

Turnul clopotniță și masivitatea zidurilor dovedesc că mănăstirea a fost gândită și ca loc de refugiu și rezistență armată, în caz de nevoie, fiind cu adevărat o „cetățuie”. Biserica mănăstirii este o biserică specifică arhitecturii religioase din Moldova secolului al XVII-lea, fiind totuși o sinteză originală a unor elemente arhitectonice disparate.

Sub raport arhitectural, Cetățuia este o copie sobră a Trei Ierarhilor, ctitoria domnului Vasile Lupu de la 1639. Pictura de la Cetățuia este o creație artistică deosebită, având ca autori pe Mihai, Gheorghe și Dima din Ianina, alături de pictori autohtoni care lucraseră la Trei Ierarhi. Este ultimul mare ansamblu de pictură murală din Moldova în linia tradițiilor postbizantine. Din nefericire numai o parte din ea ni s-a păstrat fără modificări (cum ar fi frescele reprezentând Arborele lui Iesei, Judecata din urmă). Pe peretele vestic al pronaosului se poate vedea și astăzi tabloul votiv, reprezentând familia Domnului Gheorghe Duca. Biserica adăpostește mormântul ctitorului, al fiicei acestuia, Doamna Maria, al fratelui Domnitorului, Saul, și al fiului său, Ioniță.

Mănăstirea Cetățuia a jucat și un deosebit rol cultural. Aici s-a înființat, în 1682, o tipografie, unde s-au tipărit cărți grecești pentru Orientul ortodox, tiparnița fiind în acea vreme singura de acest fel din întreg Răsăritul.

Gheorghe Duca punea la dispoziție mijloacele financiare, astfel încât delegația Patriarhiei de Ierusalim aducea materialele tipografice la Iași de la Veneția. Organizarea tipografiei, prima din această regiune a Europei cu o asemenea misiune, a fost încredințată unor călugări români cunoscători ai limbii grecești, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huși. În mediul cultural bisericesc de la Cetățuia au activat: patriarhul Dositei al Ierusalimului precum și alți cunoscuți cărturari greci din vremea respectivă (Nicolaos Kerameos, Ieremia Cacavelas, Ioan Comnen, Chesarie Daponte). Multe din textele grecești tipărite aici au intrat în celebra Patrologie J. P. Migne. Epocile de slujire și cultură ale Cetățuii sunt bine reflectate în Muzeul mănăstirii, care poate fi vizitat de pelerini.

NOTE

1 Gică Ilieși, ȚARA FAGILOR, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr.419,p.17

2 www.romanianmonasteries.org

3 www.neamț.ro

4 Lupescu Bogdan, Ultimul sihastru din Munții Neamțului, Formula AS, nr.504,p.18

5 Lupescu Bogdana, Ultimul sihastru din Munții Neamțului, Formula AS, nr.504,p.18

6 Elena Păvăloi, Sfânta Parascheva din Iași, ocrotitoarea Moldovei, Formula AS, nr.742,p.15

7 www.iași.go.ro

8 www.mmb.ro

Capitolul V

GLOBALIZARE SI IMAGOLOGIE, CE CRED CITITORII REVISTEI Formula AS

„Cercetarea imagologica a pornit prin 1938 la centrul din Le Havre, impulsionata de Abel Miroglio. Sub umbrela psisociologiei ea isi propune cunoasterea sinelui colectiv (D. Hollander), identificarea unor stereotipuri nationale (O. Klineberg) si mai incoace evidentierea semnificatiei cognitive a distantelor dintre realitatii si imaginile lor. Reprezentarile exprimau mentalul colectiv incat etnopsihologia a fost un aliat de nadejde. Edificarea unei constiinte globale insotind si modeland ascensiunea culturi globale devine posibila prin „explozia” tehnologiilor audio-vizuale, fireste globalizatoare”.1

Din punct de vedere imagologic se poate spune că Formula AS este o revistă pentru întreaga familie, relația sa cu cititorii este una foarte apropiată datorită articolelor și reportajelor din aproape toate domeniile încercând să fie pe placul tuturor cititorilor indiferent de vârsta acestora. Un astfel de exemplu este chiar o întâlnire a cititorilor din Moldova cu ziariștii de la Formula AS. Întâlnirea cu cititorii din localitățile județului Neamț a fost așa cum și-au imaginat: străluminate și înnobilate de spiritul locului. Moldovenii au credința în Dumnezeu și cultul tradiției imprimate în gene. Le moștenesc și le transmit mai departe, într-o înlănțuire care nu le diluează esența. Nicăieri nu există atâta evlavie și prețuire pentru trecut. Nicăieri nu vezi atâta puzderie de noi biserici și mănăstiri, atâtea cete de călugări și de călugărițe, netezind drumul raiului cu smerenia lor.

Urmează o incursiune la schitul Petru Vodă, unde părintele Iustin, ascuns în pădurile Munților Stânișoarei, monahul Iachint – tânărul custode al chiliei în care a trăit părintele Ilie Cleopa, duioasa și înțeleapta maica Dionisia de la Văratec sau părintele Serafim – starețul Mănăstirii din Bisericani – sunt călăuze sigure pentru cel ce vrea să le folosească pe drumul spre Dumnezeu. „Cu atât mai mare ne-a fost bucuria să aflam în chiliile lor atât de îndepărtate de lume… revista „Formula AS”, purtată ca o solie până acolo, de credincioși. Încurajați pentru micile noastre izbânzi, certați cu blândețe pentru greșeli, pelerinajul nostru prin chiliile monahale ne-a ajutat să ne înțelegem mai bine menirea și drumul pe care ni l-am ales. În ceea ce-i privește pe cititorii noștri iubiți din localitățile județului Neamț, cu care n-am ostenit să vorbim ore îndelungate și care ne-au întărit convingerea că munca noastră are un rost, le mulțumim pentru solidaritatea lor intelectuală și afectivă, pentru oferta constantă de prietenie pe care ne putem sprijini. Ne întoarcem întremați și îmblânziți din Moldova. În partea aceea de țară, miza vieții e deasupra noroiului. Fie că lumina care arde acolo să nu se stingă în veci”2.

Sunt enumerate gazdele ospitaliere ale acestei incursiuni în lumea plină de mister a Moldovei: d-na Elena Ionescu, directorul celebrei fabrici de elixiruri din plante „Plantavorel”, Camelia Varvara, director al ziarului „Monitorul” din Piatra Neamț, Gh. Dumitroaia, directorul Complexului muzeal județean Neamț, directorul Muzeului de istorie, unde a avut loc întâlnirea cu cititorii, Elena Niță Ibrian, care le-a oferit o masă crudă (bunătăți culinare, netrecute prin foc), Maica stareță Onufria Nechifor de la Văratec, gazda din „rai”, precum și, Zoe Dumitrescu Bușulenga.

Mănăstirile alcătuiesc ansambluri arhitectonice centrate în jurul unui edificiu de cult din categoria bisericilor sau catedralelor. Pe lângă funcția religioasă propriu-zisă, mănăstirile sunt și habitate caracteristice, producătoare de bunuri și atracții turistice (articole de artizanat, hramuri, pelerinaje). Interesul cititorilor se manifestă nu atât de mult față de descrierea unor biserici, ci mai degrabă pentru povestirea unor minuni sau legende petrecute în aceste locașuri, hrănind o dorință mai specială de senzațional a cititorilor.

Revista acordă un spațiu destul de larg pentru minunile petrecute în special la mănăstiri, cum este și cazul celei de la Valea Neagră. „Cât vezi cu ochii, doar iarba strălucitoare, râuri de soare și Sfânta Vineri așteptându-te cu cheile minunii la brâu. Mică de statură, plăpândă și zâmbitoare, pășește mărunt, legănându-și fustele monahale peste poteci. Are 75 de ani, în viața de toate zilele o cheamă Simfora Marcu și pare o păpădie cernită, în explozia de mușcate care aprind ferestrele chiliilor zugrăvite în alb. Un dangăt de clopot stârnește roiuri de păsări din arborii seculari. Înălțate peste turla bisericii, aripile lor adună un nor de umbră. Dar lumina care arde în sfântul locaș este veșnică. Ea izvodește din ochii nespus de frumoși și curați ai Maicii Domnului Prodromita, una din cele mai sfinte și mai puternice icoane de pe pământ.”3 Acest stil de articol este pe placul multor cititori credincioși, acest lucru reiese din numeroasele scrisori primite la redacția revistei, unele scrisori fiind publicate la rubrica “Ce cred cititorii”.

Turismul având la bază o motivație religioasă este mult promovat de agențiile de turism. Biserica preferă să organizeze pelerinaje, grupul să fie însoțit de preot, care pe parcursul deplasării să desfășoare activități specifice4. Prin numeroase articole, Formula AS îndeamnă prin articolele prezentate la călătorii, încearcă să creeze o pistă de urmat pentru aceștia.

În concluzie fiecare rubrică din revista Formula AS are anumiți cititori fideli, revista încercând să fie cât mai complexă pentru a atinge toate domeniile de care aceștia sunt interesați.

NOTE

1Adrian Dinu Rachieru, McLumea si Cultura Publicitara, Editura Augusta, Timisoara 2008

2 Revista FORMULA AS în judetul Neamț, Formula AS, nr.366

3 Lupescu Bogdan, La o mănăstire din Țara Vrancei, Icoana Maicii Domnului Prodromită adeverește forța izbăvitoare a credinței, de aproape 600 de ani, Formula AS, nr.446

4 Pelerinajul-turism religios în condiții de trei stele, Revista Capital, nr.20, 16 mai 2002

CONCLUZII GENERALE

Din studiul acestei lucrări “Ecopublicitate si imagologie in turismul monastic (cazul Bucovina)“ se desprind câteva concluzii importante. Intrepatrunderea trecutului cu viitorul se vede excelent intr-o analiza aprofundata a valorilor. Din perspectiva istorica, valorile sunt niste scopuri subiective insotite de obicei de o cunoastere mai mult sau mai putin dezvoltata a mijloacelor de realizare a acestora, numite reguli de actiune. Pentru interiorizarea valorilor si sedimentarea lor in mentalul colectiv o importanta deosebita o au convingerile care intra in ansamblul constiintei sociale, adica convingerile comune pentru om pentru o comunitate umana sau un grup social.

Exista perioade din viata societatilor cand valorile ce gideaza actiunile oamenilor se schimba foarte lent. De aceea, ele se constituie in criteri de evaluare general umane si general acceptate al caror continut este acelas, cu mici variatii, in toate epocile istorice.

Revista Formula AS de la anul înființării, în 1991, a inclus în paginile ei odată cu trecerea anilor, tot mai multe articole, anchete și reportaje despre monumente istorice din România, atingându-și astfel scopul nobil, de a face cunoscută cititorilor săi importanța istorică pe care acestea o reprezintă pentru poporul român și nu numai. Pe când în aceste țări europene, mass-media joacă un rol esențial în promovarea și protejarea propriilor vestigii, în România presa scrisă precum și radioul și televiziunea sunt mai degrabă orientate spre a prezenta subiecte superficiale și senzaționale, decât spre a conștientiza publicul său și anume românul de rând, asupra propriei culturi și semnificații în istoria Europei.

Revista Formula AS se numără printre puținele publicații care s-au încumetat și de ce nu, a riscat să publice articole care pentru publicul majoritar, la o primă vedere, pot părea neinteresante. Săptămânalul și-a atins cu noblețe scopul de-a lungul sutelor de numere, scoțând chiar din anonimat monumente arhitecturale din țară, unele dintre ele unicate în întrega Europă, și despre care mulți cititori nu auziseră înainte. Ele au găsit un ecou în inimile românilor din țară și din diaspora care au adus elogii revistei pentru această întreprindere curajoasă și patriotică, îndemnând-o să o continue pe aceeași linie.

Marile lavre din piatră, ctitorite de voievozii martiri, găzduiesc, de o mie de ani, moaștele sfinților făcătoare de minuni. De pe urma lor au rămas numele locurilor sau amintiri legendare, moaște aflate prin toate schiturile și mănăstirile Moldovei. Fără a fi o revistă religioasă ori turistică, Formula AS relatează despre acestea cum nici o altă publicație românească nu face.

Independența sa (nu aparține unui trust mare de presă reușind să supraviețuiască din vânzări și publicitate) o face să spună lucrurilor pe nume, într-un ton original. S-a pronunțat împotriva proiectului de exploatare cu cianuri a Roșiei Montane, au existat nenumărate articole care ne-au dezvăluit frumusețile și tradițiile României (rubrica România necunoscută). Într-o media profund comercială, Formula AS rămâne o publicație culturală, care îndeamnă la o viață în spirit creștin, sănătos, naturist. Revista descrie cu lux de amănunte monumentele, unele întâmplări miraculoase petrecute aici recent sau deja intrate în legendă, fiind utilizate numeroase figuri de stil.

“Marile monumente ale lumii” este catalogul UNESCO în paginile căruia Mănăstirile din Bucovina sunt înscrise la loc de cinste. Unice în lume prin arhitectura lor și prin pictura exterioară, ele sunt caracteristice epocii de glorie a Moldovei. Mănăstirile Sucevița, Arbore, Moldovița, Humor, Voroneț, Pătrăuți sunt doar câteva din bijuteriile arhitectonice și spirituale ale românilor.

Biserica Mănăstirii Voroneț, ridicată de Ștefan cel Mare, este considerată una din minunățiile lumii, datorită culorii specifice, albastrului de Voroneț, unic în lume, și datorită tematicii picturii exterioare, printre care scena “Judecății de Apoi”. O realizare deasemenea deosebită este faptul că nu are o încăpere a mormintelor, care se regăsește în toate celelalte locașuri sfinte. Mănăstirea Arbore, ridicată în secolul al XV-lea, nu are turlă, în schimb există o nișă în interiorul bisericii, care se pare că era destinată clopotelor. Mănăstirea Humor, ctitorită de Petru Rareș, se pare că a fost printre primele biserici ale Moldovei cu pictură exterioară. S-a păstrat din pictură tabloul reprezentând asediul Constantinopolului. Este prima mănăstire care are pridvor deschis. Deasupra camerei mormintelor se afla tainița, unde în timpul năvălirilor otomane se ascundeau bogățiile mănăstirii. Moldovița este mănăstirea construită în anul 1410 de Alexandru cel Bun, pe locul unei biserici mai vechi. Biserica mănăstirii a fost reconstruită în piatră de Petru Rareș. Frescele exterioare redau scene din luptele moldovenilor împotriva turcilor. În anul 1975, a obținut trofeul “Pomme d’Or”, acordat de FIJET pentru pictura sa unică.

Biserica Patrăuți, ridicată de Ștefan cel Mare în 1487, este o mănăstire de mici dimensiuni, dar pictura interioară cu care a fost înzestrată a înscris-o în patrimoniul universal. Tabloul “Plângerii” și “Cavalcada sfinților militari” sunt doar două exemple ale strălucirii micii biserici. Mănăstirea Sucevița este cea mai complexă din punct de vedere arhitectonic și al picturilor interioare și exterioare. Pictura a fost realizată de Ion Zugravul în 1596. Culoarea dominantă, verdele, se regăsește în pictura exterioară excelent păstrată, care redă scene ca “Scara Virtuților”, o antiteză între bine și rău, “Rugăciunea tuturor Sfinților”, “Arborele lui Iesei”, “Acatistul Maicii Domnului”. Este ultima mănăstire realizată cu pictură exterioară și a fost considerată “testamentul artei moldovenești”.

Mănăstirea Putna are semnificații unice, fiind locul unde Ștefan cel Mare își doarme somnul veșnic. Putna a fost concepută ca o necropolă domnească. Moldova este străbătută de un șirag de mănăstiri care, de la data construcției până astăzi, au stârnit admirația tuturor celor care le-au trecut pragul. Pe lângă frumusețe și unicitate, aproape fiecare mănăstire are câte un muzeu, unde pot fi descoperite comori ale istoriei noastre naționale.

Pe lângă grupuri de români, milioane de turiști de pe diferite meridiane ale lumii vin anual în Moldova sau revin ca să admire și să savureze frumusețea acestor monumente unice în felul lor.

Săptămânalul Formula AS și-a dovedit astfel eficacitatea în a fi un promotor al culturii autentice românești și a valorilor ei inestimabile, demn de luat în seamă prin seriozitatea și prin consecvența sa. Pe parcursul studiului am admirat angajarea personală și pledoaria caldă a jurnaliștilor de la Formula AS pentru vestigiile de cultură prezentate și am înțeles de ce revista este atât de îndrăgită de publicul cititor.

BIBLIOGRAFIE

Adrian Dinu Rachieru, McLumea si Cultura Publicitara, Editura Augusta, Timisoara , 2008

Formula AS, nr. 763

G. Maxim Burdujanu, Suceava centru de artă, în „Anuarul Liceului Ștefan cel Mare”, 1935

Gică Ilieși, Țara Fagilor, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr. 419

Virgil Vătășianu, Pictura murală în secolele XIV– XVII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1959

Marius Petrescu, „Formula AS” în județul Neamț, Cine vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu, să se ducă pe înserat la Mănăstirile din Moldova, Formula AS, nr. 366

Sorin Preda, Minunatele chipuri și numiri ale Maicii Domnului, Formula AS, nr. 697

Sorin Preda, Icoane care plâng, Forumula AS, nr. 330

Cornel Galben, ARHEOLOGIE, În curtea Episcopiei Roman s-a descoperit un cimitir din secolul al XIV-lea, Formula AS, nr. 390

Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările Române. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959

Sanda Anghelescu, Ruxandra Constantinescu, Moaște făcătoare de minuni, Formula AS, nr. 732

Alex Ștefănescu, Ultima întâlnire cu Ștefan cel Mare, Formula AS, nr. 347

Balaban, Narcisa, Unde ne ducem în noaptea de Înviere?, în Lumina, 19 Aprilie 2006

Gheorghiță Ciocioi, URME DE CIVILIZAȚIE BIZANTINĂ. Interviu cu drd. arh. Dan Ionescu, de la Institutul Național al Monumentelor Istorice, Rost, nr. 45, noiembrie 2006

Ion Miclea, Radu Florescu, Comori de artă din România-Dragomirna, Editura Meridiane, București, 1976

Casian Balabasciuc, Sfântul de la Voroneț, Daniil Sihastrul, Formula AS, nr. 450

Gică Ilieși, ȚARA FAGILOR, Șapte zile de călătorie spirituală prin Bucovina, Formula AS, nr. 419

Adriana Bittel, Bucovina, dincolo de cărți și clișee, Formula AS, nr. 326

Ion Miclea, Radu Florescu, Comori de artă din România-Arbore, Editura Meridiane, București, 1976

Iulian Ignat, Pe drumuri Bucovinene, Formula AS, nr. 401

Ion Miclea, Radu Florescu, Comori de artă din România-Voroneț, Editura Meridiane, București, 1976

Iulian Ignat, La Sadova, în inima Bucovinei, Formula AS, nr. 569

Sanda Anghelescu, Ruxandra Constantinescu, Moaște făcătoare de minuni, Formula AS, nr. 732

Ion Miclea, Radu Florescu, Comori de artă din România-Podoabe medievale din Țările Române, Editura Meridiane, București, 1976

Laura Budai, Sfântul care aduce ploaia, Moaștele făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Formula AS, nr. 364

Lupescu Bogdan, Ultimul sihastru din Munții Neamțului, Formula AS, nr. 504

Elena Păvăloi, Sfânta Parascheva din Iași, ocrotitoarea Moldovei, Formula AS, nr. 742

Revista FORMULA AS în județul Neamț, Formula As, nr. 366

Protejarea monumentelor istorice intra sub incidența legii, Formula AS, nr. 377

Luca Dumitru, PELERINAJE MOLDOVENEȘTI, Ceahlăul – muntele sfânt al românilor, Formula AS, nr. 737

Lupescu Bogdan, La o mănăstire din Țara Vrancei, Icoana Maicii Domnului Prodromită adeverește forța izbăvitoare a credinței, de aproape 600 de ani, Formula AS, nr. 446

Pelerinajul – turism religios în condiții de trei stele, Revista Capital, nr. 20, 16 mai 2002