Economistul și ecologul sunt obligați să -și asume riscul de a depăși granițele propriilor lor [629876]

INTRODUCERE
„Economistul și ecologul sunt obligați să -și asume riscul de a depăși granițele propriilor lor
discipline… căutând legături între criza ambientală și procesele sociale”.
(Barry Commoner)
Mediul ne oferă apă, oxigen, hrană, energie s.a., care sunt necesare pentru a satisface
multe dintre nevoile noastre vitale. De aceea este de datoria noastră, a oamenilor, să protejăm
mediul, dar să -l și exploatăm într -un mod rezonabil, deoarece sunt în joc sănătatea și chiar
supraviețuirea noastră pe ace astă planetă. Încă de la începutul anilor 1970 Europa s -a angajat să
ia măsuri în vederea respectării mediului: protecția calității aerului și a apei, conservarea
resurselor și a biodiversității, gestionarea deșeurilor și controlul activităților care au u n impact
negativ asupra mediului. Acestea sunt doar câteva dintre domeniile de acțiune ale Uniunii
Europene, atât la nivelul Statelor Membre, cât și la nivel internațional. Politica europeană în
domeniul me diului, bazată pe articolul 174 din Tratatul de in stituire a Comunității Europene este
menită să asigure dezvoltarea durabilă a modelului social european. Mediul reprezintă o
responsabilitate pe care trebuie să ne -o asumăm în comun. Pe fondul deteriorări i ecologice
avansate din ultimele decenii , gradul de implicare și de responsabilitate a actorilor internaționali
a crescut. În dreptul italian, prima definiție a mediului, dată în mod formal de Legea
nr.349/1986, a provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact
conținutul noțiunii de mediu, Curtea Constituțională (prin Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a
declarat că există o tendință a legiuitorului de a parveni la o concepție unitară care cuprinde toate
resursele naturale și culturale, precizând: “ Mediul înseamnă conservare a, gestionarea rațională
și ameliorarea condițiilor mediului natural (aer, apă, sol și toate celelalte componente),
existența și conservarea patrimoniului genetic terestru și acvatic, a tuturor speciilor vegetale și
animale care viețuiesc în mediu în stare naturală și, în fine, ființa umană cu toate manifestările
sale”. Dar decizia Curții Constituționale Italiene, cea mai cunoscută în materie (din 30
decembrie 1987) și care dă o definiție juridică mult mai precisă, în care se regăsesc și ecourile
doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu dif eritele sale
componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecție; dar toate, în
ansamblul lor, constituie o unitate” . Curtea explică în continuare că mediul este protejat,
deoarece este o condiție care definește calitatea vieți i, el constituind habitatul natural în care
omul trăiește și activează, fiind absolut necesar colectivității.
Această idee este susținută și de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o
constatare elementară, având în vedere că fiecare spec ie vie – fie că este vegetală, animală sau
umană – are nevoie de condiții naturale fundamentale care să -i garanteze existența și
dezvoltarea . Este, deci, mediul fizic sau biologic – mediul înconjurător – în care poate găsi
condițiile necesare.
O altă defin iție juridică a mediului o oferă Convenția privind răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate de activități periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei și
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 și care, în cadrul definițiilor cup rinse de art.2
la punctul 10 menționează:
“Mediul cuprinde:
– resursele naturale abiotice și biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna și flora, precum
și interac țiunile între ace ști factori;
– bunurile care compun mo ștenirea cultural ă;

– aspectele carac teristice ale peisajului”.
Această definiție, care se impune cu forță juridică părților semnatare ale Convenției este,
în opinia specialiștilor, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economiști, ecologiști și juriști,
fiind una dintre cele mai elaborate și complete.
Preocuparea pentru mediu a apărut, pe agenda europeană, la începutul anilor 1970.
Politica de mediu a Uniunii Europene a fost creată prin Tratatul Comunității Europene și are ca
scop asigurarea sustenabilității măsurilor de protecție a mediu lui.
Prin Tratatul de la Maastricht – cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea
Comunității Europene – (semnat la 7 februarie 1992, dar intră în vigoare doar la 1 noiembrie
1993 ) , protecția mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde este semnalată
necesitatea integrării și implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale precum
agricultura, energia, industria, transportul. Principalul pilon al p oliticii de mediu este conceptul
de dezvoltare durabilă , care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici
comunitare, subliniind nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și
implementarea tuturor polit icilor europene.
Este recunoscută pe plan internațional determinarea Uniunii Europene în ceea ce privește
măsurile de protejare a mediului și promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. Conceptul
de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor me canisme și politici, care să permită atât
dezvoltarea economică, cât și conservarea stării mediului totodată, surprinzând atât creșterea
gradului de responsabilitate, cât și creșterea eficienței economice în sensul minimizării costurilor
de reducere a daun elor suferite de mediu datorită consumului uman. De altfel, ecologiștii
consideră că natura stabilește limite imuabile în calea progresului uman, dar creșterea
economică este promovată pentru :
– echilibrarea balanței de plăți și crearea de noi locuri de mu ncă,
– creșterea bunăstării materiale,
– stabilitatea economico -socială,
– întărirea capacității de apărare.
Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării
unor măsuri minimale de protecție a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin
soluționări complexe și specifice. Astfel, UE a devenit un promotor global al dezvoltării
durabile. Politica de mediu a Uniunii Europene devine din ce în ce mai cuprinzătoare și strâns
corelată cu celelalte politici comu nitare europene.

CAPITOLUL 1. ECOSFERA SI FORMELE DE AGRESIUNE ASUPRA
ECOSFEREI
Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanității, ce trebuie conservat spre binele
generației prezente și transmis în bună stare generațiilor viitoare, face ca pro tejare a sa, să constituie
o problemă de interes general, atât din perspectiva individuală, cât și din cea colectivă: comunități,
popoare și state. Caracterul de „interes general planetar“ al protecției mediului, larg recunoscut la
nivel mondial, a fost considera t de către unii autori drept un „concept primordial“ reflectat de toate
principiile dreptului mediului. Din perspectiva contextului socio -juridic și a implicațiilor sale
instituțional -legislative, apreciem că valoarea excepțională pe care o reprezintă medi ul pentru
viață, în general, și pentru specia umană, în special, impune considerarea protecției sale ca interes
general socio -uman drept un principiu esențial, dominant al dreptului mediului, care determină
finalitățile celorlalte principii generale și ale reglementărilor componente.
În plan mondial, acest principiu se exprimă ca „interes general al umanității“, protecția
mediului planetar interesând omenirea ca specie.
Principiul a fost exprimat expres și într -o serie de convenții internaționale. Astfel, încă
la 2 decembrie 1946, Convenția internațională pentru reglementarea vânătorii balenelor
recunoaște că „națiunile lumii au interesul de a salva, în profitul generațiilor viitoare, marile
resurse naturale reprezentate de specia balenieră“ („Preambul“).
Dezvoltări importante ale conținutului său găsim în convențiile -cadru privind probleme
globale, încheiate în ultimele două decenii, precum Convenția -cadru privind schimbările
climatice ori Convenția privind biodiversitatea, din 1992.
La nivel național, ind iferent de calificarea conferită, realizarea sa cunoaște două
modalități (concepții) practice de afirmare.
Prima este cea care consideră că, în virtutea interesului general pe care îl poartă,
protecția mediului trebuie să constituie o responsabilitate, în primul rând publică, a statului.
Ca atare, realizarea sa presupune edictarea de reglementări legale stricte și precise, un control
public accentuat (prin intermediul serviciilor publice specializate) și un contencios bine
structurat. Bazată pe concepția și practica juridică continentală (de inspirație franceză),
această poziție este cea mai răspândită și acordă o importanță deosebită legii.
A doua recunoaște importanța și interesul general al protecției mediului, dar consideră
că realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul și prin mecanismele proprii economiei de piață.
Aferentă sistemului juridic de common la w (anglo -saxon), această concepție reclamă un
minimum de reglementare juridică și intervenție statală și acordă rolul determinant asimilării
aspectelor ecologice și autoreglării proprii acestui sistem economico -social.
Reglementarea -cadru privind protecția mediului, Ordonanța de urgență nr. 195/2005,
califică protecția mediului ca „obiectiv de interes public major” (anterior, Legea protecției
mediului nr. 137/1995 cuprindea o formulare identică, iar în art. 1 din Legea nr. 9/1973 protecția
mediului reprezen ta „o problemă de interes național”).

1.1. ECOSFERA, MEDIUL ÎNCONJURĂTOR -NOȚIUNI GENERALE
Evoluția geologică a Pământului s -a declanșat în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de
ani. Răcirea scoarței pãmântului și scăderea temperaturii sub 1000C au permis conde nsarea

vaporilor de apă din atmosferă și formarea oceanului planetar. Volumul apelor oceanice era
considerabil redus, iar compoziția predominant acidã.
Lipsa atmosferei protectoare împotriva radiațiilor U.V., cu efect letal, a făcut ca primele
viețuitoare să apară în mediul acvatic și nu pe uscat. Datorită integrării uscatului în circuitul
hidrologic planetar s -a modificat compoziția apelor oceanice și a crescut volumul lor. Absența
învelișului vegetal a făcut ca procesul de scurgere a apei să fie superior celui de evaporare (apa
nefiind reținută pe uscat).
Astfel, apa oceanică și -a îmbogățit compoziția chimică.
Stocurile energetice de la suprafața apei (descărcări electrice, U.V.) au dus la apariția
primelor forme de viață acum cca. 3,5 miliarde de ani. M etabolismul acestora se baza nu pe
ardere (lipsa O 2 ), ci pe fermentație, cu producere de CO 2. Erau organisme heterotrofe. Acum
3,35 miliarde ani au apărut primele organisme autotrofe, care consumau deșeurile celor
heterotrofe (CO 2), producând O 2. Consumar ea CO 2 din apã, în procesul de fotosinteză, a
modificat aciditatea apei, bicarbonații au trecut în carbonați greu solubili (de Ca, Mg). Creșterea
treptată a biomasei a modificat condițiile de mediu, în sensul menținerii și extinderii vieții; au
apărut sisteme dotate cu autoreglare, comandă și control.
Ecologia ( gr. oikos -casa, logos -știință ) este știința care are ca obiect de studiu ecosfera,
adică sistemul global ce include viața și mediul ambiant (Barry Commoner). Bogdan Stugren
spunea în lucrarea “ Bazele ecologiei generale”: "Ecologia este știinta relațiilor reciproce, a
interacțiunilor vieții și mediului pe niveluri supraorganismice". Biologul Ludwig von Bertalanffy
(1969), în “Teoria generală a sistemelor”, concepea Universul ca pe o totalitate de sisteme,
fiecare sistem fiind mai mult decât suma factorilor care îl alcătuiesc sau a proprietăților acestora.
Ecosfera este rezultatul unei evoluții îndelungate în timp, un sistem atotcuprinzător,
alcătuit din sisteme subordonate (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), cu structuri specifice
și funcții bine determinate, în cadrul echilibrului global.
Există o rețea complexă de relații ce funcționează pe verticală și orizontală, conservarea
ecosferei fiind posibilă doar cu condiția conservării fiecăreia din componentele sale, după cum și
reciproca este valabilă.
În 1875, geologul Suess distingea în cad rul teoriei sale referitoare la geosferele
concentrice, patru învelișuri ale Pământului: litosfera, hidrosfera, atmosfera și biosfera. Biosfera
era învelișul cel mai complex, în multiple relații de interdependență cu celelalte învelișuri,
ajungând până la 7000 m în grosimea litosferei, în pungile petroliere, până la 25 km în atmosferă
și până la 11000 m adâncime, în ocean.
Biologul Vernadski extinde conținutul biosferei la "domeniul de existență al
substanțelor vii", deci factorii biotici și cei abiotici, a flați în corelații funcționale. În ce privește
organismele, “fiecare specie este adaptată propriei sale nișe de mediu și fiecare specie, prin
procesele sale de viațã, afecteazã proprietățile fizice și chimice ale ambianței imediate” (Barry
Commoner – „Cerc ul care se închide”).
Biotopul era definit ca fiind totalitatea factorilor abiotici, în dinamica lor: factori
geografici, mecanici, fizici și chimici. Möbius (1877) desemna prin biocenoză, comunitățile de
organisme ce ocupă un anumit teritoriu și care sunt adaptate la condițiile mediului respectiv.
Toate comunitățile de același tip, a căror existențã este condiționată de anumiți factori de mediu,
constituie un biom (marin, pădure ecuatorialã, câmpii, păduri, deșert).
Ecosfera (termen introdus de A. Tansley în 1935) este constituită din totalitatea
ecosistemelor (secțiuni spațio -temporale ale ecosferei, ce conțin biotopul și biocenoza asociată
acestuia) și a interacțiunilor structurale și funcționale existente între biosferă, litosferă, hidrosferă

și atmosfe ră. Menținerea și funcționalitatea ecosferei sunt asigurate de circuitul permanent al
substanței și energiei între diferitele sale paliere.

1.2.FORMELE DE AGRESIUNE ASUPRA MEDIULUI

O problemă majoră a omului contemporan este conservarea mediului în care trăiește,
deoarece evoluția tehnologică a degradat natura, uneori ireversibil. Prin degradarea mediului se
înțelege alterarea caracteristicilor fizico -chimice și structurale ale componentelor naturale ale
mediului, reducerea biodiversității și productivității biologice a ecosistemelor naturale și
antropizate, afectarea echilibrului ecologic și a calității vieții, cauzate, în principal de poluarea
apei, solului și atmosferei, supraexploatarea resurselor, gospodărirea și valorificarea lor
deficita ră, ca și amenajarea necorespunzătoare a teritoriului (Legea 137/1995 – vezi anexa 1).
Poluarea, ca formă de deteriorare a mediului ambient, se referă, din punct de vedere
economic, la costuri impuse altora fără consimțământul lor. Nivelul optim, din punct de vedere
economic și social al poluării reprezintă nivelul care asigură o maximizare a bunăstării, iar
bunăstarea unei societăți este dată de consumul de energie al acesteia. Apare o criză datorată
folosirii insuficiente a materiilor prime și a energiei. Există o dublă acțiune: epuizare a resurselor
și degradare continuă a mediului ambiant prin extracția și utilizarea lor. Arderea combustibililor
organici conduce la reziduuri care ecranează căldura și , în final duc la efectul de seră.
Pentru a menține sch imbarea de climă în limite rezonabile, emisiile globale de CO 2 ar
trebui stabilizate la nivelul actual până în 2030 și înjumătățite până la sfârșitul secolului. Se
prevede o creștere a temperaturii între 1,4 -5,80C și o creștere a nivelului mării între 9 și 88 cm,
până la sfârșitul secolului. Efectele vor fi diferite de la o regiune la alta: într -o regiune
precipitațiile se vor intensifica, ca și riscul inundațiilor, în altă regiune, precipitațiile vor scădea,
iar rezervele de apă vor fi amenințate. Țările î n curs de dezvoltare vor fi mai afectate decât țările
industrializate, deoarece se bazează pe activități mai pasibile de a induce schimbări ale climei și
sunt mai puțin adaptabile. În agricultură consecințele vor fi majore, ecosistemele ar fi perturbate
radical. Va exista un impact și asupra sănătății umane, ca rezultat al căldurii extreme și a frigului
extrem sau datorită modificării modelului de distribuție al maladiilor.
Ar mai putea exista o șansă mică pentru o perturbate totală a climei, dacă, curentul cald
al Golfului s -ar opri sau calota antarctică vestică s -ar topi; efectele unei astfel de destabilizări
sunt incalculabile.
Asupra Terrei acționează și aplicarea unor procedee agrotehnice care utilizează diferiți
compuși chimici sub formă de îngrășămint e și pesticide.
Una din marile surse de poluare o constituie degajarea în atmosferă a substanțelor
chimice distrugătoare a stratului de ozon(clorofluorocarburi) în cantitate de cca 1400 milioane de
tone anual și a plumbului rezultat din arderea combustibil ilor auto, care se depune în cantitate de
300 kg anual, pentru fiecare km de autostradă. SO 2 rezultat din aceeași sursă, în prezența
oxigenului și a vaporilor de apă din atmosferă se transformă în acid sulfuric (ploile acide).
Avem nevoie de apă sigură pen tru băut și înot, locuibilă de către formele de viață
acvatică, liberă de condiții neplăcute și utilizabilă pentru agricultură și industrie. Sănătatea și
calitatea vieții noastre sunt afectate în multe moduri de calitatea apei. Pe măsură ce populația
globu lui se extinde, problemele de mediu legate de apele dulci cresc rapid în intensitate, de la
probleme locale datorate apelor uzate, la tendințe regionale, continentale sau globale care
amenință (alături de încălzirea globală și de ploile acide) să erodeze i ntegritatea biotică și
ecologică a zonelor naturale rămase.

1.2.1.P oluarea mediului
Principala acțiune cu caracter vătămător exercitată de om asupra mediului ambiant este
poluarea (lat. polluoere – a murdări, a profana, a degrada, a pângări). Disciplina științifică, care
studiază fenomenul extrem de complex al acțiunii poluanților asupra ecosistemelor este
molismologia .
Cele mai des întâlnite forme de poluare sunt: poluarea apei, poluarea solului, poluarea
aerului (atmosferică) . Aceste elemente de bază vieții omenești se pare că sunt și cele mai
afectate de acțiunile iresponsabile ale ființei omenești.
Solul, ca și aerul și apa este un factor de mediu cu influență deosebită asupra sănătății.
De calitatea solului depinde formarea și protecția surselor de apă, atât a celei de suprafață cât mai
ales a celei subterane.
Apa este un factor de mediu indispensabil vieții. Ea îndeplinește în organism multiple
funcții, fără apă toate reacțiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apă
poluată are multiple consecințe negative asupra omului și sănătății sale.
Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezența unor componente
străine, numite poluanți, ca urmare a activității omului, și care provoacă prin natura lor, prin
concent rația în care se găsesc și prin timpul cât acționează, efecte nocive asupra sănătății,
creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esențiale vieții.
(Conferința Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972)
Din cuprinsul definiției se poa te constata clar că cea mai mare responsabilitate pentru
poluarea mediului o poartă omul, poluarea fiind consecința activității mai ales social –
economice a acestuia.
Legea protecției mediului (Legea 137 din1995 – Anexa 1) nu dă o definiție a poluării,
dar înțelege prin poluant orice substanță solidă, lichidă sau formă gazoasă sau de vapori sau
formă de energie(radiație electromagnetic, ionizantă, termică, fonică sau vibrații), care
introdusă în mediu modifică echilibrul constituenților acestuia și al orga nismelor vii și aduce
daune bunurilor material.
Poluarea – este clasificată în: poluare naturală și poluare artificială.
Sursele naturale principale ale poluării sunt:
– erupțiile vulcanice,
– furtunile de praf,
– incendiile naturale ale pădurilor,
– gheizerele,
– descompunerea unor substanțe organice.
Erupțiile vulcanice care generează produși gazoși, lichizi și solizi exercitând influențe
negative asu pra purității atmosferice. Cenușile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful
vulcanic și alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosferă, unde formează nori groși, care pot
pluti până la mari distanțe de locul de emitere. Timpul de rămânere în atmosferă a acestor
suspensii poate ajunge chiar la 1 -2 ani.
Furtunile de praf sunt și ele un important factor în pol uarea aerului. Terenurile afâ nate
din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitații, pierd partea aeriană a vegeta ției și
rămân expuse acțiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durată, ridică de pe sol o
parte din particulele, c are sunt reținute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor

particule ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se
poate produce la mari distanțe față de locul de unde au fost ridicate.
Incendiile natu rale sunt o importantă sursă de fum și cenușă, care se produc atunci când
umidita tea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai
ales în zona tropicală, deși, în general, gradul de umiditate al pădurilor din aceas tă zonă nu este
de natură să favorizeze izbucnirea incendiului.
Din punct de vedere al felului surselor de poluare, produse de om (artificiale) se disting:
– poluare industrială – 20 – 25%
– poluare casnică – 50 – 60 %
– poluare datorată mijloacelor de tr ansport – 20- 25 %
Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scară mondială.
Procesele de producție industrială și producția de energie a industriei, sunt principalele
surse ale poluării atmosferice, dar la acestea putem adăuga orice arder i din care rezultă substanțe
poluante.
Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, fie ca e vorba de încălzirea locuințelor
sau de gazele de eș apament eliminate de autovehicule, poluează atm osfera cu numeroase
substante dăună toare sănătății, aceste substanțe provoacă , pri ntre altele, boli respiratorii ș i
alergii, precum și ploi acide ce distrug pădurile.
Praful, cenușa și fumul au o proporție destul de mare în totalitatea poluanților care
există în atmosferă.
Sursele artificiale generatoare d e praf, cenușă și fum cuprind, în general, toate
activitățile omenești bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazoși. O importantă
sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de construcție, care are la
bază pr elucrarea unor roci naturale (silicați, argile, calcar, magnezit, ghips etc.)
Monoxidul de carbon (CO) este un gaz foarte periculos, ce are o pondere din ce în ce
mai mare printre poluanții devastatori.
Aerul pe care îl inspiram este parte din atmosferă, a mestecul de gaze ce acoperă globul
pământesc. Acest amestec de gaze asigură viața pe pământ și ne protejează de razele dăunătoare
ale Soarelui.
Echilibrul natural al gazelor atmosferice este amenințat acum de activitatea omului.
Aceste pericole ar fi efect ul de seră ,încălzirea globală , poluarea aerului, subțierea stratului de
ozon și ploile acide.
Stratul de ozon (ozonosfera ). Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o
altitudine foarte mare fiind situat în stratosferă, întinzându -se de la 15 la 50 de km altitudine, dar
cel mai concentrat este la altitudinea de 20 -25 km.).
Rolul său – filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de
Soare și ne protejează, reținând razele ultraviolete ale Soarelui.
Acest strat conține 90% din ozonul care se găsește în atmosfer ă și absoarbe 97% -99%
din radiațiile ultraviolete de frecvență înaltă.
Ozonul face parte dintre gazele care compun atmosfera: el ia naștere din oxigen, prin
reacții fotochimice provocate de radiațiile solare. Prac tic, este vorba de aer ozonat și nu de ozon
pur, având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziție decât aerul obișnuit (care
conține mai ales azot și oxigen). În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele
forme de oxigen.
Moleculele obișnuite de oxigen, O 2, scindează în atomi de oxigen, O. Aceștia se unesc
cu moleculele de oxigen formând ozonul, O 3.

În timp, ozonul se descompune din nou în oxigen normal ( O 2) și atomi singulari de
oxigen (O).
Datorită creșterii producției in dustriale care utiliza mulți compuși chimici care au în
compoziția lor clor ( clorofluorocarburile -CFC) aflate în spray -uri, agenții frigorifici și solvenții
folosiți în industria electronic, pericolul subțierii stratului de ozon, al formării găurilor în stratul
de ozon a devenit tot mai evident, astfel încât aceste substanțe au fost interzise prin Protocolul de
la Montreal.
O mare gaură în stratul de ozon se dezvoltă deasupra Antarticii, timp de câteva luni, în
fiecare an.
Aceasta a fost descoperită în a nul 1985 (în alte însemnări se menționează că a apărut
după 1980).
Conform unui anunț făcut de National Oceanic and Atmospheric Administration, citat
de LiveScience(și preluat de Journalul Național în data de 23 octombrie 2013) la 26 octombrie
2013, gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a atins maximul anual, având o suprafață
de 18,9 mil.km2, deci o suprafață de două ori mai mare decât suprafața Europei.
Industria arde carburanții fosili, eliberând în atmosfera gazele de seră care încălzesc
Pamântul .
Gazele de seră rezultate din procesele industriale și din agricultură dereglează echilibrul
atmosferic, rețin gazele infraroșii și le reflectă pe suprafața Pamântului. În consecință crește
temperatura medie globală.
Gazul carbonic(CO 2) , numit științific dioxid de carbon, cel mai important din ciclul
carbonului este inofensiv și aduce carbonul pentru fotosinteză. CO 2, sub formă de vapori de apă,
lasă să treacă undele scurte ale radiației solare în atmosferă și absoarbe undele lungi ale
radiațiilor Pământului, ceea ce provoacă o reîncălzire a aerului ( efectul de seră – figura 5).
Cele mai importante gaze cu efect de seră (GES) sunt: dioxidul de carbon (CO 2),
metanul (CH 4), hidrocarburile halogenate, protoxidul de azot (N 2O), ozonul (O 3) și vaporii de
apă (H 2O), aerosoli, etc.
Dioxidul de carbon contribuie în cea mai mare măsură la procesul de încălzire globală,
urmat fiind de metan.
În capitolul 8 al cursului se detaliază aceste noțiuni.
Ploaia acidă .
Stratul gros de agenți poluanți eli berați de un oraș mare poate poate crea o ceață
sufocantă, mai ales când nu există curenți de aer care să împrăștie poluanții. Gazele acide care
ies din coșurile fabricilor și din autovehicule se amestecă cu precipitațiile, rezultând ploi acide
care distru g clădiri și păduri și omoară peștii. Unii agenți poluanți ajung în stratosfera, distrugând
ozonul natural care protejeaza animalele și plantele împotriva razelor nocive ultraviolete ale
Soarelui.
Ploaia acidă distruge plantele și animalele. Ea spală nutri enții de pe sol, frunze care, mai
apoi se îngălbenesc și mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbește rădăcinile copacilor, favorizând
distrugerea lor. Păduri întregi au disparut din această cauză.
Pericolul este mai mare dacă ploaia acidă ajunge în râuri sau lacuri, pentru că acestea
transportă otrava/poluanții la distanță, omorând și cele mai mici organisme. Peștii sunt
determinați de aluminiu să producă o mucoasă lipicioasă care le înfundă branhiile și îi “sufocă”,
în cele din urmă. Apele acide distrug și i crele, fiind afectată perpetuarea speciei.
Transporturile reprezintă o altă importantă sursă de poluare. Autovehiculele care
funcționează cu motor cu combustie sunt un factor poluant care este luat din ce în ce mai mult în

seamă. Orașele mari sau aglomerațiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de
transporturile cu eliberare de noxe.
Activitățile „casnice” reprezintă o altă sursă de poluare. Astăzi, în multe țări în curs de
dezvoltare, așa cum este și țara noastră, lemnul de foc este la fel de vital ca și alimentele, iar ca
preț, în unele locuri, are un ritm de creștere mai mare decât alimentele. Cauza creșterii zi de zi a
prețului este restrângerea suprafețelor de pădure. Multe țări care fuse seră cândva exportatoare de
material lemnos, au d evenit importatoare, în măsura în care nu s -au preocupat de regenerarea
fondului forestier.
Substanțele poluante din atmosferă sunt substanțe gazoase, lichide sau solide, care îi
modifică compoziția.
Pe măsură ce numarul populației crește, tot mai mult căr bune, ulei, gaz (carburanți
folsili) și lemn sunt arse pentru a produce energia necesara pentru încălzire, gătit, transport,
construcții și pentru realizarea bunurilor necesare oamenilor și obiectelor de lux pe care și le
doresc. Unele noxe eliberate în pr ocesul de ardere a acestor carburanți se numesc gaze de seră ,
deoarece se comportă întocmai ca sticla unei sere: lasă lumina să pătrundă, dar rețin căldura
eliberată de pe suprafața Pamântului. Ca rezultat, ele conduc la încălzirea Planetei.
Echilibrul nat ural al gazelor atmosferice care s -au mentinut timp de milioane de ani este
amenințat acum de activitatea omului. Aceste pericoleau fost deja menționate: ploile acide,
subțierea stratului de ozon, poluarea aerului, efectul de seră și încălzirea globală.
Activitățile umane produc o mare poluare, zilnic.
Poluanții pot fi de natură diferită:
– fizică(căldură, radiații ionizante, zgomote, vibrații, etc.);
– chimică(pesticide, țiței, metale, substanțe organice, etc.);
– biologică(germeni patogeni).
În funcție de starea lor de agregare, poluanții pot fi:
– solizi,
– lichizi,
– gazoși.
Gazele de eșapament emanate de 700 de milioane de mașini în întreaga lume, împreună
cu fumul și gazele industriale aduc în atmosferă diferiți agenți poluanți.
Apele reziduale provenind din locuințe, din industrie si agricultură ajung în proporție
mare în apele lacurilor și ale râurilor. Aceste ape poluate conțin substanțe care favorizează
dezvoltarea bacteriilor. Bacteriile consumă cantități imense de oxigen dizolvat în apă și în felul
acest a pune în pericol viața animalelor și a plantelor. Apele reziduale conțin de asemenea
produse industriale toxice, cum sunt plumbul și mercurul.
De asemanea, îngrășămintele, folosite mult în agricultură, ajung în apele râurilor,
purtate de apa ploii.
Aceste îngrășăminte conțin nitrați și poluează apele subterane.
Protecția mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii numai în zilele noastre,
respectiv atunci când omul a cucerit întreg spațiu al Terrei, prielnic vieții.
Poluarea – considerată și “fiică a mizeriei și penuriei” – omoară zilnic peste 20000 de
persoane în țările slab dezvoltate.
Este foarte greu de inventariat numărul tuturor factorilor poluanți ce acționează, într -o
formă sau alta, la un anumit moment și de evaluatrezultatul însumat a l acțiunii lor. Nu se cunosc
limitele capacității de rezistență a ecosistemelor și a ecosferei. Simpla dorință de a corecta cu
mijloace artificiale neajunsuri datorate unor cauze naturale, poate avea efecte complexe și

înlănțuite. De exemplu, combaterea cu DDT a țânțarilor din Borneo (în secolul XX) a contaminat
șopârlele Gecko consumatoare de țânțari și, prin acestea pisicile care prădau șopârlele. În lipsa
pisicilor s -au înmulțit exagerat șoarecii și șobolanii, cu efecte dezastruoase pentru recolte, dar ș i
pentru starea de sănătate a populației din insulă.
În România, cca. 4,5 milioane de locuitori se află sub incidența poluării, iar dintre
aceștia 1,2 -1,5 milioane sunt agresați permanent de noxe (Baia Mare, Copșa Mică, Zlatna, Roșia
Montana, etc.)
1.3.S UPRAEXPLOATAREA ECOSFE REI;INTERVENȚIA OMULUI ÎN ECHILIBRELE
ECOSFEREI .
Supraexploatarea ecosferei vizează atât solul, pășunile, pădurile, cât și fauna și flora,
aceasta poluând toate mediile de viață. Primele (solul, pășunile, pădurile) au cunoscut și cunosc
un drastic proces de diminuare a suprafețelor, la care se adaugă fenomenul degradării solului,
colmatarea rapidă a lacurilor naturale și a bazinelor de acumulare, producerea viiturilor violente,
toate acestea ca o consecință a despăduririlor masive.
De a semenea, reducerea suprafețelor împădurite influențează negativ regimul
precipitațiilor și condițiilor climaterice, cu efecte nefaste pentru toate formele de viață din zonele
în care se produc asemenea modificări.
În ceea ce privește supraexploatarea flor ei și faunei aceasta are ca rezultat nemijlocit
reducerea populației speciilor suprasolicitate, uneori până la limita dispariției lor, modificarea
structurii genetice, precum și a corelațiilor funcționale existente în ecosistemele care sunt supuse
unei ase menea exploatări. Exemple: bizonii din America de Nord, elefantii din Africa, tigrii din
Asia, castorii din Europa.
După cum arăta în anul 1941 marele savant român Emil Racoviță, echilibrul biologic
este "dreapta cumpănă a existenței între toate vietățile conviețuitoare pe aceeași suprafață de
pământ" sau, altfel formulat , proporția normală dintre diferitele specii care împart același
spațiu . Rezultatul logic al acestei conviețuiri este o vastă rețea dinamică de interferențe
fenomenologice, care dau naștere unui întreg strict organizat, dirijat de un sistem sever de
autoreglare, de autocompensare și de ierarhizare. Pornind de la aceste clarificări conceptuale,
putem defini echilibrul ecologic ca fiind expresia stabilității unui ecosistem, realizată printr -o
multiplă homeostazie a interacțiunilor.
Intervenția omului în echilibrele ecosferei se reflectă și prin construirea de baraje și
canale, precum și prin introducerea, intentionată sau nu, a unor specii de plante și animale.
Introducerea intenționată sau nu a unor specii de plante și animale s-a facut către și
dinspre Europa, respectiv Lumea Nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă).
Transpuse într -un mediu favo rabil, aceste specii s -au înmulțit exagerat, în lipsa dușmanilor
naturali, periclitând echilibrul ecosistemelor în care au fost introduse.
Exemplu: gândacul din Colorado( Leptinotarsa decemllineata ) adus involuntar în
Europa din estul Munților Stâncoși, und e se hrănea pe un solanaceu (plantă din familia
Solanaceae) spontan și avea dușmani naturali care îi reglau nivelul populational s -a răspândit în
țările europene pe cartoful cultivat, neavând dușmani naturali.
Factorii ce afectează calitatea mediului și ec hilibrele naturale acționează de cele mai
multe ori conjugat. Efectele acțiunii lor sunt mult amplificate, cu urmări catastrofale precum
alterarea genofondului și ecofondului biocenozelor, care duce la modificarea raporturilor
cantitative și funcționale în tre populații și a circuitului materiei în ecosisteme.

Consecințe:
a) reducerea productivității biologice;
b) reducerea diversității genetice (înlocuirea biocenozelor complexe cu altele
simplificate);
c) afectarea gravă a mecanismelor homeostatice ale eco sistemelor, a capacității de
autoreglare a biosferei și, în consecință, a condițiilor vieții pe Pământ.
Defrișarea pădurilor duce la degradarea bazinelor hidrografice, ele având rol în
conservarea resurselor de apă: moderează scurgerile de suprafață, echil ibrează alimentarea
pânzelor subterane prin apa de infiltrație. În timp, în urma defrișării pădurilor apar deșerturile.

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL INFORMATIILOR DE MEDIU

Conform Arhivelor Contemporane Keesings (Marea Britanie), în anii 1960 subiectul
mediului nu figura în agenda de lucru mondială. În 1985, specialistul britanic Josef Farman
anunța omenirea despre descoperirea unei ferestre în stratul de ozon de deasupra Antarcticii.
După 1986 (momentul accidentului de la centrala nucleara de la Cernobîl), populatia a devenit
conștientă de problemele mediului. În 1989, nava Exxon Valdez a vărsat pe coastele neîntina te
ale peninsulei Alaska cca. 2 milioane de galoane de petrol care au cauzat moartea a 2000 de
păsări și 300 de vidre de mare. În 1991 a avut loc primul act de terorism asupra mediului: Sadam
Hussein a ordonat incendierea sondelor de petrol din Kuweit.
Pentru buna desfășurare a activitatilor de protectia mediului este necesară o bună
informare a cetățenilor prin publicații, radio, televiziune, internet, ca și educația realizată prin
aceleași mijloace sau în mod organizat, prin diferitele sisteme de în vățământ.
În 1972, după Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu, (Stockholm) a fost creată
INFOTERRA, ca parte a UNEP (United National Environment Programme). Pune la dispoziția
beneficiarului (guverne, instituții) informații științifice și tehnice, și a cționează ca o verigă între
serviciile de informare și de expertiză. Au acces peste 140 de țări (mai mult de 99% din
populatia Globului). Anual se înregistrează mai mult de 17.500 de cereri de informare. Reteaua
INFOTERRA cuprinde 6.500 de instituții și 60 0 bănci de date comerciale. Pe plan național
există Puncte Focale Naționale – INFOTERRA, de ex., Oficiul de Informare și Documentare al
Ministerului Mediului. Majoritatea informațiilor sunt înregistrate în Repertorii Naționale și
Internaționale, întocmite prin Punctele Focale Naționale, respectiv INFOTERRA. Unele țări au
făcut publice repertoriile lor naționale. Comisia Europeană colectează datele prin oficiul său de
statistică – Eurostat și prin Agenția Europeana de Mediu. Prin Legea nr. 622/2001 a fost ra tificat
Acordul între Comunitatea Europeană și România, privind participarea României la Agenția
Europeană de Mediu și la Rețeaua Europeană de Informare și Observare (EIONET).
Datele pot fi de referință (de impact) și de fond. Informațiile sunt înregi strate în
repertoriul național prin Punctele Focale Naționale și apoi trimise spre înregistrare în repertoriul
internațional, la INFOTERRA. În repertoriul internațional se înregistrează numai datele
considerate că au valoare pe plan internațional.
Autoritățile locale reprezintă structura cea mai eficientă în rezolvarea problemelor
ecologice. Aceste autorități ar trebui să coopereze mai mult cu organizațiile neguvernamentale
locale, pentru întărirea încrederii de care se bucură din partea populației. A r trebui create mai

multe facilități pentru reciclare și, în general, oportunități pentru un comportament ecologic și o
dezvoltare durabilă (concept recomandat prin Rezoluția 42/187 de către Adunarea Generală
ONU). Comisia Brundtland a definit dezvoltarea durabilă ca: „…dezvoltarea care satisface
necesitatea prezentului fară a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a -și satisface
propriile necesități”.
Aderarea la UE creează speranța pentru o mai bună protecție a mediului înconjurător. Dar,
nu se poate realiza integrarea europeană fără rezolvarea problemelor de mediu din fiecare țară.
Dificultăți: instalațiile de depoluare sunt scumpe, greu de întreținut. Acest moment este favorabil
pentru acțiuni de lobby în domeniul politicilor de mediu, acestea putând beneficia de sprijinul
publicului larg. ONG -urile informează, educă și constientizează opinia publică, protestează prin
acte specifice, organizează campanii și acțiuni de lobby. Când pericolul pentru mediu este
iminent, este necesară o reacție rapid ă și eficientă pentru a asigura protecția mediului (ex.,
acțiunea în instanță). Rezultatul și efectele acțiunii în justiție sunt întotdeauna nesigure; în multe
cazuri de speță, procesul durează câțiva ani. Simplul recurs la procedurile legale nu garantează
îndeplinirea obiectivului. Legea este o creație a omului, este interpretată și implementată fără
nici o certitudine sau garanție a succesului. Mijloacele legale pot fi folosite în paralel cu celelalte
mijloace de acțiune (campanii, educație ecologică, pro teste, acțiuni de lobby) ori suplimentar.
Convenția de la Aarhus (Danemarca, iunie 1998) se referă la accesul la informație,
participarea publică la luarea deciziei și accesul la justiție în problemele de mediu. Pe lângă a fi
un drept civil fundamental, l ibertatea de informare este un instrument esențial în protecția
mediului. Autoritățile cu atribuții în reglementări au comis greșeli în prevenirea degradării
mediului. Uneori există conflicte de interese, autoritățile fiind însărcinate și cu dezvoltarea sa u
fiind lipsite de motivație. Chiar și când sunt obligate, nu pot monitoriza sau preveni fiecare
amenintare la adresa mediului. Publicul acționează ca "ochi și urechi" ale organismelor
legislative, cu privire la reglementările de mediu.
Libertatea de info rmare sau accesul public la informațiile de mediu reprezintă un drept
fundamental al persoanei și, în același timp, un instrument pentru protecția mediului. Discreția a
permis celor vinovați de poluare să își vadă de afaceri nestânjeniți. O mai mare transp arență îi
obligă pe poluatori să își "igienizeze" activitatea. Dreptul de a ști permite fiecărui cetațean să
devină un "câine de pază" al mediului înconjurător. Informația nu este acțiune, nu este un proces
de luare a deciziilor, însă, simpla scoatere la l umină a informației poate avea un impact major.
Acțiunile decidenților, fie ei guverne, oficiali publici sau directori administrativi ai companiilor,
sunt transformate sub "reflectorul" scrutinului public. „Steagul albastru pentru plaje” a fost una
dintre cele mai de succes act iuni de informare publică a UE. În fiecare an, ONG -urile testeaza
calitatea apei plajelor desemnate din țările lor, iar plajele și porturile care îndeplinesc cele mai
înalte standarde UE primesc un steag albastru. Plajele se înscriu d e la albastru (care îndeplinesc
valorile ghid ale directivei pentru 5 parametri): la verde (conform cu valorile limită), roșu
(neconform sau necontrolat), portocaliu (fără informații) și negru (baia interzisă, datorită
pericolelor pentru sănătate). Raportu l este publicat anual iar, din 1997, Comisia Europeana l -a
pus pe Internet. Legea transparenței datează în SUA din 1966 (Legea libertății de informare). În
cadrul U.E., unele țări au adoptat înainte de mijlocul anilor 1980 (ex., Danemarca și Olanda) o
bază statutară fermă pentru accesul public la informațiile de mediu. Legea libertății de informare
a permis în SUA (anii '90) demascarea experimentelor guvernamentale cu radiații, ca fiind
abuzuri asupra populației. În Irlanda, guvernul a fost silit să elibere ze date despre nivelul
benzenului în petrol.

SUA și țările scandinave au cele mai deschise și mai progresiste atitudini față de informațiile
de mediu, în timp ce țările Europei centrale și de est se mai luptă încă cu secretomania moștenită
de la defunctel e regimuri comuniste.
La 7 iunie 1990, Consiliul Miniștrilor Mediului al Comisiei Europene a adoptat Directiva
90/313/CEE despre libertatea de acces la informațiile de mediu ("nivelul minim de informare").
Se face distincție între obligația activă a organ ismelor publice de a informa publicul în legatură
cu evenimentele, programele, politicile etc. de mediu relevante și obligația lor pasivă de a
răspunde la cereri specifice de informare a publicului. Acolo unde propagarea activă a
informației este dezvoltat ă în dauna obligației pasive de informare, există un risc ca activitatea de
informare să capete forma de propagandă. Pe de altă parte, obligația pasiva în sine este de mică
valoare, dacă informația solicitată nu este înregistrată. Legislatia precizează cin e are dreptul la
informatie și de la cine, precum și căror informații i se aplică. Este definit felul în care este
facută disponibilă o informație, inclusiv dacă se pretinde plată, precum și forma de livrare a
informației (documente, rapoarte, scrisori, fo tografii, înregistrări audio și/sau video etc.).
Informații de mediu pentru public:
-situația rapoartelor de mediu;
-rapoarte sectoriale (despre calitatea apei potabile, calitatea aerului etc.);
-evaluări ale impactului asupra mediului (proiecte);
-evaluări de impact strategic (programe, planuri, politici);
-licențe de emisie și aplicări ale licențelor;
-planuri de dezvoltare (naționale, regionale, locale);
-planuri de dezvoltare durabilă;
-proiecte de legi;
-proiecte de standarde de reglementare;
-programe de acțiuni în mediul înconjurător;
-monitoringuri ale emisiilor toxice/registre ale emisiilor poluante;
-audituri de mediu;
-planuri pentru accidente neprevăzute;
-luări de poziție față de politica oficială de mediu;
-rapoarte speciale despre investigații și anchete;
-informații despre produse (eco -etichetare).
Sistemele informaționale constituie coloana vertebrală a sistemelor suport pentru
managementul ecologic adaptativ al dezvoltării. Proiectul politic pentru dez voltarea durabilă este
cunoscut și ca „societate/economie bazată pe cunoaștere” sau „dezvoltare bazată pe cunoaștere”.
Știința trebuie să producă cunoștinte transdisciplinare și interdisciplinare, dar și să integreze
informațiile și cunostințele pentru a f undamenta politici, strategii și programe de dezvoltare.
Toate etapele ciclului decizional sunt dependente de diversitatea și calitatea fluxurilor de
informații.
Accesul publicului la informațiile de mediu reprezintă un element important al democrației.
În timpul regimului comunist, accesul populației la acest tip de informație a fost limitat. Deseori
acest drept a fost interpretat de autorități ca o amenintare la adresa sistemului existent.
După anul 1989, odată cu schimbarile politice survenite, în țara noastră s -au creat condiții
pentru adoptarea unor legi eficace în domeniul protecției mediului, prin care s -a facilitat accesul
la informațiile de mediu. Problemele de mediu au început să fie tratate serios de guvern și de
autoritățile locale, ca urmare a presiunilor exercitate de diferite organizații neguvernamentale
(ONG) din țară, dar și ca urmare a presiunilor externe exercitate în urma participării României la

convențiile internaționale . H.G. nr. 878/2005 reglementează accesul publicului la informația
privind mediul.
Dreptul la informare aparține fiecărei persoane interesate de problemele mediului.
Autoritățile publice la nivel național și local, precum și organismele care au responsabilități
publice față de mediu și se află sub controlul autoritățil or publice, sunt obligate să furnizeze
informațiile de mediu. La cunoștința publicului trebuie aduse informații despre:
-starea mediului înconjurător (aer, apa, sol, flora, fauna, terenuri și situri naturale);
-activități sau măsuri ce afectează mediul î nconjurator;
-soluții propuse pentru protecția mediului, incluzând măsuri administrative și programe de
management al mediului.
Excepțiile privesc anumite categorii de informații precum cele care se referă la:
-securitatea națională;
-regulile stabilit e personalului agențiilor pentru protecția mediului;
-politica internă a A.P.M..J:;
-anchete impuse de lege;
-confidențialitatea datelor personale;
-proprietatea intelectuală;
-materialele a căror dezvăluire ar putea duce la deteriorarea mediului la c are se referă.
Informațiile de mediu sunt deținute sub diferite forme: documente, rapoarte, fotografii,
înregistrări audio și/sau video etc. În țara noastră, informațiile despre mediul înconjurător
sunt publicate în: anuarul statistic, revista Mediului î nconjurător; buletinele informative.
Trebuie asigurat fluxul de informații, de la autoritățile publice către public și de la
organisme private catre autoritățile publice.
În țările UE sau în SUA sunt stabilite anumite forme de acces la informații. Inform ațiile cu
privire la evaluarea impactului asupra mediului trebuie furnizate și statelor membre care pot fi
afectate de un proiect oarecare și care pot participa la procesul de evaluare (conform Convenției
de la Espoo, privind evaluarea proiectelor cu impac t transfrontalier a Comisiei Economice a
Națiunilor Unite pentru Europa).
Fiecare Stat Membru al UE trebuie să realizeze rapoarte periodice privind starea mediului
din propria țară. Statele membre ale C.E.E. trebuiau să stabilească dacă informațiile ar tr ebui
făcute disponibile pentru verificare, reproducere, încheiere sau pentru o bază de date accesibilă
public. Directiva 91/692/EEC standardizează modalitatea de întocmire a rapoartelor privind
implementarea diferitelor directive din domeniul mediului.
O autoritate publică poate pretinde un preț pentru furnizarea informațiilor. De obicei, pentru
obținerea unor informații de mediu de la autoritățile îndreptățite să le ofere, se întocmește o
cerere formulată în scris. Timpul de răspuns diferă (ex., în SUA este de maxim zece zile).
Valoarea informației de mediu pentru o persoană care o solicită depinde frecvent de timpul în
care este furnizată. Forma de acces la informație trebuie să fie concepută astfel încât să
maximizeze beneficiul obținut de persoana sol icitantă.

CAPITOLUL 3. DOMENIILE DE ACȚIUNE ALE LEGISLAȚIEI DE
MEDIU
Legislația mediului reprezintă un domeniu foarte vast alcătuit din numeroase acte
normative: hotărâri și ordonanțe de Guvern, ordine emise de diferite autorități, regulamente UE
etc.
Practic, nu există activitate economică sau socială care să nu aibă implicații ecologice. De
aceea, politica de mediu numită și politica ecologică este o necesitate pentru promovarea
valorilor umane contemporane. Reglementarea juridică trebuie să pornească de la specificul
celor două forme fundamentale de interacțiune între om și natură: cea ecologică, condusă de
legile naturale ale dezvoltării și cea economică , structurată după legile sociale, convergența
acestora conducând spre un nou tip de interacțiune a societății umane cu natura (interacțiunea
ecologo – economică ).
Anii recenți au arătat o rapidă dezvoltare a legislației, atât la nivel național, cât și la nivel
internațional, pentru a reglementa , mai ales, substanțele chimice din mediu, în special pol uanții
cunoscuți ca producând efecte adverse asupra mediului și sănătății umane. Controlul legislativ
eficient al chimicalelor (localizarea surselor de poluare, determinarea gradului de nocivitate și
persistență etc) necesită o metodologie specifică pentru estimarea acțiunii, hazardului și riscului
asociat cu fiecare substanță chimică. Dar și alte acțiuni umane (urbanizarea, circulația rutieră,
aeriană, navală, creșterea demografică explozivă etc.) au contribuit la degradarea mediului și au
necesitat și nec esită o abordare juridică specială.
Debutul legislației a constat în restricții de vânătoare și pescuit, de recoltare a unor specii
de plante , de deversare sau depozitare a unor deșeuri. S -a trecut de la simpla protecție a
mediului înconjurător la divers ificarea acestuia, în încercarea de a conserva și gestiona bunurile
aparținând mediului înconjurător. Dar protecția componentelor de mediu și a mediului
înconjurător în ansamblu său, reclamă intervenția directă a statului prin activitatea de
reglementare j uridică, ca și caracter de autoritate.
Există opinii care consideră că Dreptul mediului înconjurător aparține dreptului
administrativ, agrar, economic și chiar dreptului internațional public, deoarece Conferința de la
Stockholm, din 1972 l -a așezat printr e drepturile omului, pe considerentul că, atât elementul
natural, cât și cel construit de om sunt indispensabile bunăstării acestuia, realizării depline a
dreptului la viață.
Literatura juridică română (Salvator Brădeanu, 1973) consideră că această ramură de
drept este mai apropiată de dreptul funciar. Majoritatea sistemelor legale naționale fac deosebirea
între dreptul public și dreptul privat – dreptul civil. Ramurile de drept privat, inclusiv dreptul
civil, se ocupă cu relațiile dintre cetățeni (persoane fizice) și firme (persoane juridice). Dreptul
public analizează relațiile dintre cetățeni și puterea executivă care administrează “domeniul
public”. Dreptul public are trei sectoare: constituțional, administrativ și penal.
Exemplu : dacă o persoană descarcă ape uzate care distrug recolta vecinului, el îi distruge
astfel proprietatea (drept privat). P ersoana păgubită trebuie să dovedească : existența
prejudiciului, legătura de cauzalitate (legătura directă) dintre activitățile vecinulu i și prejudiciu,
existența răspunderii juridice a vecinului.
În dreptul penal infracțiunile care aduc atingere mediului înconjurător sunt instrumentate
de persoane abilitate (procuror /acuzator public) , care susțin astfel și pretenț iile persoanei

vătămate . Acuzarea trebuie să dovedească existența faptei și legătura faptă -făptuitor.
Răspunderea penală revine numai participanților la săvârșirea infracțiunii (autori, instigatori,
complici).
În Dreptul administrativ cetățenii și ONG -urile pot face recurs la or ganul ierarhic
superior unei instituții administrative care a emis o decizie contestată. Aproape toate instituțiile
și organele administrative locale , regionale, naționale sunt instituții publice și se supun
procedurilor și regulilor administrative.
În sta tul „de drept” există trei „ puteri“: legislativul (parlamentul), executivul (guvernul și
prefecturile ca instituții guvernamentale în teritoriu), magistrații (judecătorii – interpretează și
aplică legea prin sentințe și hotărâri ).
Corpul de funcționari publici aplică legea prin implementarea ordinelor și deciziilor,
normativelor și standardelor legale. Există posibilitatea negocierii înainte de a iniția o acțiune în
justiție, dar aceasta necesită timp și bani.
Exemplu: ONG -urile de mediu pot negocia , at ât timp cât se bazează pe o încălcare a
legii, comisă de partea adversă. Acțiunile în justiție nu se reduc la 2 variante posibile (a pierde/a
câștiga). În multe cazuri o pretenție este satisfăcută doar parțial . Rezultatul disputei depinde de
interpretarea faptelor și a legii (judecător). Legea nu reprezintă doar un ins trument în litigii sau
proceduri judiciare. Chiar dacă un caz , în speță nu poate fi câștigat datorită unor circumstanțe
externe, “efectele secundare” pot fi importante (creșterea conștientiză rii publice, conștientizarea
Legislativului și Executivului, creșterea conștientizării magistraților).
Dreptul mediului înconjurător reprezintă asamblul complex al normelor juridice care
reglementează relațiile care se stabilesc între oameni/instituții, cu privire la atitudinea lor față de
componentele naturale și artificiale ale mediului înconjură tor și de conservare a acestora, în
procesul dezvoltării economice , sociale și culturale. Se referă la patrimoniu natural , dar și
cultural, la cel biologic, dar și construit/artificial, la cel urban, dar și rural.
Dreptul mediului înconjurător este alcătuit din:
– Dreptul intern al mediului
– Dreptul internațional al mediului.
Pornește de la preciza rea noțiunilor: mediul înconjură tor, natură, poluant, poluare (Anexa
2) și recunoaște următoarele principii:
– dreptul oamenilor la viață, integritate fizică și psihică,
– dreptul oamenilor la un mediu înconjurător sănătos,
– dreptul oamenilor de a aves acces la informații,
– dreptul oricărui cetățean de a sesiza orice autoritate a supra activității generatoare de
poluanți,
– dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a poluării mediului,
– dreptul persoanelor de a beneficia de facilități legale pentru activitățile ce realizează
protecția mediului.
Normele juridice care fac obiectul Dreptului mediului a cționează în următoarele domenii:
– protecția atmosferei,
– protecția apelor și a ecosistemelor acvatice,
– protecția solului, subsolului ș i a ecosistemelor terestre,
– protectia așezărilor umane, a fondului peisagistic ș i recreativ aferent,
– protecția împotriva radiațiilor nucleare,
– regimul zonelor naturale protejate și al momumentelor naturii.

Formarea și afirmarea Dreptului internațional al mediului au avut loc la sfârșitul anilor
1960, atunci când criza ecologică mondială , favorizată de acțiunea conjugată a numeroși factori,
a impus cooperarea între state ca mijloc de stopare și atenuare a efectelor sale. Aceasta nu
înseamnă că, înainte de data menționată nu au existat reglementări care să vizeze direct sau
indirect ocroti rea factorilor de mediu, dar mult timp problemele esențiale ale comunităților
umane, inclusiv cele de ordin ecologic au fost tratate, mai mult sau mai puțin la nivel local și
național.
Dezvoltarea științifico -tehnică și amplificarea impactului activitățil or socio -umane asupra
calității mediului au determinat un proces de internaționalizare a acestor probleme și au favorizat
apariția unor reglementări interstatale pertinente.
Prin natura lor, problemele ecologice odată apărute au impus cooperarea internațio nală,
datorită caracterului transfrontalier al poluării și al aparițiilor implicațiilor globale. De altfel,
această realitate a impus apariția unei concepții mondialiste vizavi de problemele ecologice.
La nivel social, problemele ecologice au realizat foar te repede un consens al tuturor,
lucru care mai rar se întâlnește în alte privințe/ sectoare, dar situația creată sau pericolele la care
este expus mediul inconjurător, dificultățile vizând protecția mediului au determinat o
recunoaștere unanimă a acestora .
Obiectul Dreptului mediului , ca nouă ramură de drept, îl constituie raporturile specifice
dintre om, societate și mediul său, raporturi referitoare la protecția, conservarea și
dezvoltarea/îmbunătățirea resurselor naturale și a celorlalte componente ale mediului.
Raportul juridic de drept al mediului este reglementat prin norme juridice specifice (de
drept al mediului) a cărui realizare în caz de nevoie este asigurată prin forța de constrângere
(forța coercitivă) a statului .
Obiectul raportului juridic constă în acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndrituite
(îndreptățite) , sau mai precis în conduita pe care individul sau indivi zii trebuie să o aibă față de
componentele naturale și antropice ale mediului
Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice și juridice, publice sau private, statul
și entitățile administrativ -teritoriale.
Sfera de cuprindere a dreptului mediului se poate stabili în funcție de trei criterii cu
caracter convențional:
• criteriul instituțional , bazat pe structurile politice și admnistrative cu putere de decizie
în domeniu;
• criteriul material , fundamentat pe definiția dată mediului
• criteriul fina lității , fundamentat pe conținutul și scopul normelor stabilite.
În funcție de aceste trei criterii, se conturează și definițiile date dreptului mediului.
În baza criteriului instituțional , dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor jurid ice referitoare la problemele care sunt de competența unui
minister al mediului sau a altor structuri administrative cu competențe în domeniul mediului .
În baza criteriului material , dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice car e privesc factorii naturali și pe cei antropici, care
determină cadrul natural , social și economic și care, prin interacțiunea lor, influențează
echilibrul ecologic și determină condițiile de viață pentru om, faună și floră.
În baza criteriului finalității , dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc menținerea echilibrului ecologic și ocrotirea
sănătății umane.
Dreptul mediului se caracterizează prin următoarele particularități :

• are un caracter orizontal , acoperind diferite ramuri de drept;
• reprezintă un drept de interacțiuni , tinzând să penetreze în toate ramurile de drept pentru
a introduce dimensiunea ecologică .
Cei trei piloni ai obiectului de reglementare a dreptului mediului sunt:
• protecția medi ului,
• conservarea mediului,
• îmbunătățirea calității mediului .

CAPITOLUL 4.
DREPTUL INTERNATIONAL AL MEDIULUI
4.1.TERMENI ȘI OBIECTIVE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Poluarea și degradarea mediului au atins asemenea niveluri încât stoparea nu este posibilă
decât printr -o largă cooperare internațională, luând în considerare:
– afectarea negativă a calității mediului din fiecare țară se datorează nu numai unor
factori de pe teritoriul statului respectiv , ci și unor surse din afara granițelor sale,
– există un patrimoniu comun al omenirii, la care au acces toate statele și a cărei
utilizare necorespunzătoare constituie o principală cauză de afectare a echilibrelor
ecologice la nivel planetar,
– ecosfera const ituie un sistem global în care sunt înglobate unitar componentele de
mediu aflate pe întreaga planetă.
Dezechilibrele din structura mediului ambiant al unei țări se vor răsfrânge inevitabil
asupra echilibrului sistemului global. De aici apare necesitatea adoptării unor norme unitare de
protecție a mediului, pentru depășire a actualei crize ecologice și p reîntâmpinarea unor crize
viitoare.
Realitatea faptului că poluarea nu are frontiere a făcut ca lupta împotriva acesteia să
constituie nu numai un factor de colaborare între state, dar , în același timp și unul al păcii între
state. Conform rezoluției din 1981 a celei de a 15 -a Adunări Generale a Uniunii Internaționale
pentru Conservarea Naturii și a Resurselor sale pacea este o condiție esențială a conservării
naturii în aceeași măsură în care, conservarea contribuie la menținerea păcii, grație utilizării
ecologice a resurselor.
Au fost definiți termeni precum: poluarea transfrontalieră, teritoriul național, cursuri de
ape internaționale, marea liberă.
Poluarea transfrontalieră a fost definită ca fiind poluarea a cărei origine fizică este în
întregime sau în parte situată pe teritoriul unui stat, având efecte vătămătoare pe teritoriul altui
stat.
Prin teritoriul național se înțelege spați ul geografic aflat sub jurisdicția exclusivă a unui
anume stat, spre deosebire de teritoriile aflate sub jurisdicție internațională: spațiul
extraatmosferic .

Cursuri de ape internaționale – ape curgătoare care separă sau traversează teritoriul mai
multor state, fiind navigabile până la vărsarea lor în mare.
Marea liberă – spațiu marin situat în afara mării teritoriale, accesibil tuturor statelor, dar
cu condiția respectării normelor internaționale de utilizare raț ională și pe deplin echitabilă .
Paralel cu definirea termenilor a fost necesară stabilirea normelor minime de protecție a
mediului și a normelor de emisie. În 1971 sunt introduse (în legătură cu planurile de dezvoltare)
aceste norme sub genericul „ standarde tehnice”, ele fiind parte integrantă (sub forma anexelor
tehnice) din num eroase acorduri internaționale. P rima categorie de norme se referă la calitatea
factorilor de mediu luați individual (un maxim permisibil al concentrațiilor agenților poluanți
specificați de la orice sursă, într -un mediu dat). A doua categorie de norme se referă la conduita
celor care poluează luați individual (un maxim permisibil al deversării agenților poluanți
specif icați de la o anumită sursă dată). Cele două categorii de norme alcătuiesc standardele
tehnice (în Dreptul Internațional), ce vizează atât mediul (apele interioare, oceanice), cât și
activitățile umane.
Standardele tehnice alături de cele juridi ce constituie ecostandarde . Dreptul
internațional nu numai că operează cu ecostandarde, dar realizează și o anume ierarhizare,
distingând între cele cu caracter imperativ și cele cu funcție de orientare sau recomandare. Există
o tendință de unificare a eco standardelor, de acceptare a lor și pentru teritoriile naționale. În
zonele nesupuse jurisdicției naționale (ex. patrimoniul comun al întregii umanități) a crescut
gradul de uniformizare a ecostandardelor. Acestea trebuie să conducă mai întâi la încetarea
desfășurării unor activități producătoare de pagube ( standarde minimale ), iar în același timp la
protecția integrală a componentelor mediului natural (standarde maximale ). În prezent , cele mai
mari șanse le au ecostandardele regionale , pentru mările regi onale, UE, regiunea polară a
Antarcticii.
Obiectivele vizate în Dreptul Internațional al Mediului sunt:
– reconstrucția/restaurarea ecosistemelor deteriorate,
– protecția și prezervarea resurselor biologice,
– conservarea și exploatarea rațională a resurselor naturale,
– prevenirea poluării factorilor de mediu sau a alterării lor,
– folosirea tehnologiilor puțin poluante sau fără deșeuri,
– reutilizarea și reciclarea deșeurilor,
– funcționarea răspunderii internaționale în cazul încălcării acordurilor internaționale
cu privire la interzicerea poluării și protejarea mediului ambiant,
– supravegherea mediului natural și modificat.
Stabilirea răspunderii pentru repararea daunelor produse prin poluare presupune existența
unei rețele mondiale cu regim continuu de supraveghere (monitoring ecologic ), formate din

stații regionale, continentale și oceanice, pentru evaluarea, corectarea și informarea asupra stării
sau a calității factorilor de mediu, pentru stabilirea și îmbunătățirea standardelor.
4.2. EVOLUȚIA LEGISLAȚIEI DE PROTE CȚIE A MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR LA NIVEL EUROPEAN
Legislația de protecție a mediului înconjurător a evoluat continuu în toate țările lumii,
devenind, în timp , mai cuprinzătoare, mai eficientă.
În literatură se menționează că prima măsură în legătură cu polua rea atmosferică datează
din 1382, cînd Carol al VI -lea, rege al Franței, a interzis, printr -un edict arderea în vecinătatea
reședinței regale a combustibililor care produceau fum urât mirositor. Mai târziu (sec. al XIV –
lea) regele Angliei, Eduard al II -lea a interzis printr -o ordonanță arderea cărbunilor pentru
încălzirea locuințelor din Londra.
Prima lege cu caracter științific privind organizarea teritorială a protecției mediului
aparține lui Napoleon I (1810), care prin decret imperial reglementa implant area industriilor in
funcție de gradul de toxicitate.
La nivel european, reglementările privind protecția mediului înconjurător au apărut după
anii 1970, în momentul conștientizării problemelor din acest domeniu, prin diversificarea
canalelor de diseminare a informației. Până atunci, singurele intervenții apăruseră în urma unor
evenimente precise și au avut un caracter temporar scurt. De altfel, tratatele care au stat la baza
Comunității Europene nu prevedeau competențe comunitare în acest domeniu.
Primii p ași către conturarea unei politici de mediu pentru spațiul comunitar au fost făcuți
în anul 1972 , ca urmare a Conferinței Organizației Națiunilor Unite cu privire la mediu , care
atrăgea atenția asupra „limitelor dezvoltării” societății. Acesta a fost punct ul de pornire al
politicii de mediu pentru actuala Uniune Europeană, Comisia luând încă din 1973 primele măsuri
în direcția inițierii unei politici de mediu coerente pentru Comunitățile Europene. Astfel,
Uniunea Europeană a creat un cadru de lucru pentru p olitica de mediu prin intermediul celor 6
Programe de Acțiune pentru Mediu (PAM) adoptate în decursul timpului (la ora actuală se
derulează cel de al 7 lea PAM). O privire mai atentă asupra celor 6 PAM ne arată că în
dezvoltarea politicii de mediu au exist at mai mult elemente de continuitate decât de schimbare
radicală în decursul celor 30 de ani de elaborare a Programelor de Acțiune pentru Mediu, după
cum observă cercetătorii în domeniu. În anul 1973 a fost înființat Directoratul General al
Comisiei Europe ne pentru Mediu (DG Environment) care are scopul de a asigura protecția și
îmbunătățirea mediului pentru generațiile actuale și viitoare. DG Mediu elaborează politicile de
mediu și inițiază acte legislative în domeniu. Politica de mediu capătă un caracter complex fiind
corelată cu alte politici comunitare. Anul 1986 se distinge prin adoptarea Actului Unic
European (European Single Act) (AUE) care intră în vigoare în 1987, prin care s -a adăugat un

nou capitol cu privire la protecția mediului în Tratatul fondator al Comunității Europene . Anul
1987 este văzut ca un punct de cotitură în politica de mediului deoarece protecția mediului
dobândește bază legală. În anul 1990 este creată Agenția Europeană de Mediu (AEM) și Rețeaua
Europeană de Informare și Observ are a Mediului (EIONET). Anul 1992 este un an memorabil
pentru istoria Uniunii Europene, dat fiind faptul că a fost semnat Tratatul Uniunii Europene la
Maastricht (TUE), care a intrat în vigoare în 1993 . În ceea ce privește mediul, TUE acordă
Parlamentului European (PE) un rol mai important, fiind introdusă procedura codeciziei.
Reglementările privind protecția mediului trebuie să fie integrate în politicile comunitare, aceasta
fiind o condiție sine qua non în ceea ce privește dezvoltarea durabilă a mediulu i.
Prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 , (intrat în vigoare în 1999 ) conceptul de
dezvoltare durabilă devine un principiu și obiectiv important al Comunității. Totodată, politica
de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene, tratatul consolidând principiul integrării
dimensiunii mediului în celelalte politici comunitare.
Convenția Aarhus privind accesul la informație, participarea publică în luarea
deciziilor și accesul la justiție în problemele de mediu , elaborată în 1998 are ca funda ment, după
cum relevă și titlul, trei piloni:
– accesul la informație,
– participarea public,
– accesul la justiție.
Convenția este o „piatră de temelie” pentru democratizarea procesului de protecție a
mediului, accentuarea transparenței și participarea public ă în procesul de luare a deciziilor în
domeniul mediului. Acest instrument internațional stabilește o legătură clară între protecția
mediului, sănătate, drepturile omului și democrație.
Conferința de la Gothenburg are loc în 2001. În urma acesteia dezvoltarea durabilă
devine o Strategie europeană pe termen lung. Este adoptată Strategia Europeană de Dezvoltare
Durabilă (SEDD) (EU Sustainable Development Strategy), cele 15 SM angajându -se să adopte
politici economice, de mediu și sociale, și acțiuni c are „satisfac nevoile generațiilor prezente fără
a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a -și satisface nevoile lor în Uniunea
Europeană și în alte părți”; SEDD a fost revizuită în 2006.
În februarie 2005 , intră în vigoare Protocolul de la Kyoto .
În 2009, odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, combaterea schimbării climatice
devine unul dintre obiectivele de fond la nivel european. Protecția mediului continuă să
reprezinte o sferă de competență împărțită între Uniune și Statele Membre (SM) . Intervenția
Uniunii în acest domeniu trebuie să urmărească obiective clare:
– conservarea mediului,
– protecția mediului,

– îmbunătățirea calității mediului,
– protecția sănătății mediului,
– promovarea utilizării raționale a resurselor,
– promovarea măsurilo r pentru combaterea problemelor de mediu.
Acordul Copenhaga cu privire la problema schimbărilor climatice prezentat în ședința
plenară a Summitului ONU din Copenhaga (COP15) în 2009, relevă o stagnare a progreselor
internaționale în domeniul mediului. Prob leme precum schimbările climatice și pericolul creșterii
temperaturii globale cu peste 2° C au fost doar “recunoscute”, însă nu au fost stabilite limite
concrete pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Anul 2010 este marcat de două momente chei e și anume Strategia Europa 2020 și
Summitul ONU de la Cancun.
În ceea ce privește Strategia Europa 2020 – O strategie europeană pentru o creștere
inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, aceasta se axează pe creșterea durabilă bazată pe
protecția mediului, protejarea biodiveristății, „tehnologii verzi” și stabilirea obiectivelor care se
pot subscrie afirmației lui José Manuel Barroso: “Pentru 2020, Comisia propune Uniunii
Europene cinci ob iective măsurabile care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective
naționale:
– ocuparea forței de muncă,
– cercetarea și inovarea,
– schimbările climatice și energia,
– educația,
– combaterea sărăciei.
Acestea vor imprima direcția în care ar trebui să ne îndreptăm și vor reprezenta
mijloacele de măsurare a succesului nostru.
Summitul de la Cancun din Mexic în anul 2010 reprezintă un alt moment cheie pentru
politica de mediu. Câteva din punctele stabilite sunt: menținerea încălzirii globale sub 2°C,
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, realizarea Fondului „Green Climate” pentru
sprijinul țărilor în curs de dezvoltare.
4.3. PRINCIPII ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI
Prin principii se înțeleg acele norme cu valoare universală și caracter imperativ pe care se
întemeiază toate reglementările privind mediul înconjurător și care funcționează drept cadru de
referință pentru aprecierea legalității internaționale a oricărei acțiuni de mediu. Aceste principii
sunt în primul rând cele fundamentale ale Dreptului internațional consacrate în Carta ONU (art.
103) care prevalează î n fața altor obligații ce decurg din acorduri internaționale, regionale sau
bilaterale încheiate între state:
 principiul suveranității , atribu t fundamental al statului are puterea de stat, își realizează
independent obiectivele proprii de organizare și dezvoltare, politicile și strategiile socio –
economice (inclusiv de protecție a mediului) ;

 principiul suveranității permanente a popoarelor și națiunilor asupra resurselor
naturale, bazat pe respectul reciproc între state și egalitatea lor suverană. Din acest
principiu se desprind o serie de drepturi principale ale statelor:
– de a deține, prospecta, valorifica și dispune de propriile resurse naturale ,
– de a exercita controlul asup ra exploatării acestor resurse ,
– de a reglementa ș i exercita autoritatea asupra invest ițiilor străine.
Apare obligația cooperării pe baza unui sistem de informare și consultare prealabile,
pentru a asigura utilizarea optimă a resurselor naturale comune în d ouă sau mai multe țări.
 principiul cooperării (cu privire la protecția factorilor de mediu și cu privire
la protecția factorilor de mediu și ridicarea calității mediului) ;
 principiul nerecurgerii la forță ;
 principiul neintervenției în treburile interne ale altor stat ;
 principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.
Urmează o serie de principii generale sau cu caracter general -limitat:
 principiul sic utere tuo , care implică obligația fiecărui stat de a nu produce daune de
mediu altor state, p rin activități desfășurate sub jurisdicția sa.
Această obligație se regăsește în Declarația Conferinței ONU asupra mediului
(Stockholm, 1972) și în Actul final al CSCE ( semnat la Helsinki în 1975).
 principiul bunei vecinătăți , care înseamnă obligația fiecărui stat de a acționa pentru
eliminarea de pe teritoriul său a cauzelor ce ar putea produce pagube de mediu statului
vecin și de a limita efectele negative ale acestor cauze.
Deoarece nu întot deauna pot fi suprimate cauzele este important ca statele s ă
acționeze pentru a împiedica anumite consecințe negative de -a lungul frontierei naționale.
 principiul notificării și al consultării , formulat ca recomandare la început, urmărește
informarea reciprocă și în timp util a părților implicate în realizarea un or proiecte
poluante.
Planul de acțiune al Conferinței de la Stockholm (1972) a invitat statele să schimbe
informații sau să se consulte bilateral sau regional, atunci când activități sau condiții de mediu de
pe teritoriul unei țări pot produce daune alto r țări. Recomandarea Organizația pentru Cooperare
și Dezvoltare Economică (OCDE -1974) considera că informarea și consultarea
interguvernamentală reprezintă un “mecanism de implementare” a principiului nediscriminării
între state.
 principiul prevenirii , care, considerând că este mai ușor să previi o catastrofă decât să
repair consecințele, obligă fiecare stat să prevină poluarea transfrontieră (ex., Proiectul de
Conveție europeană asupra protecției cursurilor de apă international împotrivapoluării,
1974)
 principiul interzicerii poluării – în general, se urmărește menținerea unei anumite calități
a mediului (aer, apă ș. a.).

Proiectul de Convenție europeană din 1974 vorbea despre obligația specifică de
prevenirea noilor forme de poluare sau de reducere a cele i existente. Convenția ONU
(1982) stabilea obligația de a nu se înlocui un tip de poluare cu un altul. Încă nu s-a
clarificat problema legată de liceitatea unor activități, respectiv peste ce nivel ar trebui
interzisă poluarea, lucru care rămâne în continuare de rezolvat în cadrul unor acorduri bi –
sau multilaterale.
 principiul nediscriminării, care obligă statele vinovate de prejudicii produse pe teritoriul
altor state să asimileze pagubele produse cu cele care se produc sau se vor produce în țara
în care sunt localizate sursele de poluare (ex., Convenția nordică asupra mediului
înconjurător din 1974).
În virtutea acestui principiul, cetățenii afectați de poluare pe teritoriul altui stat decât cel
care găzduiește sursele de poluare au dreptul la o compensație egală cu aceea acordată cetățenilor
statului vinovat, în cazul unor prejudicii identice. Recomandarea OCDE (1974) cere statelor să
fie la fel de exigent e în cazul poluării pe care acestea o cauzează dincolo de frontier le naționale
ca și în cazul producerii poluării pe propriul teritoriu. Principiul nediscriminării poate fi folosit
pentru a justifica principiul “poluator ul plătește” în domeniul poluării transfrontiere, după ce
poluarea a vut loc.
 principiul “p oluatorul plătește ”, în conformit ate cu care cheltuielile pentru prevenirea
sau diminuarea poluării revin agentului cauzator, obligație consemnată în Declarația
Consiliului Europei privind lupta împotriva poluării aerului (1968) și în Declarația de la
Rio asupra mediului și a dezvoltării (1992).
Aplicarea acestui principiu se lovește, însă de o serie de dificultăți legate de cine
plătește și ce formă îmbracă plata (despăgubire, depoluare, schimbare de tehnică), în timp
ce proprietatea privată reprezintă adesea un obstacol de netrecut. În p rincipal, dreptul
internațional al reparației ia în considerare două puncte de vedere:
– jurisdicția competent,
– legea aplicabilă.
Există și Reguli specifice cu caracter procedural și tehnic, în curs de cristalizare:
a) regulile specifice cu caracter procedural – au în vedere mecanismele de organizare a
aplicării unor principii generale și specifice. Este vorba de procedura de soluționare a
diferendelor ce apar din aplicarea lor (ex., stabilirea unei comisii internaționale pentru
conciliere sau arbitraj), suprav egherea factorilor de mediu de către o autoritate
proprie, procedura de informare și consultare bilaterală și regională.

b) regulile specifice cu caracter ethnic – se referă la elaborarea normelor “negre” și
“cenușii”care conțin niveluri admisibile sau interzise ale substanțelor poluante.

4.4.SARCINILE DREPTULUI MEDIULUI

Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecției și dezvoltării mediului
natural și artificial. Sarcina fundamentală a dreptului mediului o reprezintă reglementarea
protec ției mediului, a diferiților factori de mediu, atât prin intermediul legii generale în materie ,
cât și prin legi speciale.
Dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la conservarea și
ameliorarea sa.
Prin prescripțiile și regulile sal e juridice, dreptul mediului îndeplinește o serie de funcții
specific e, în raport cu scopurile principale urmărite: ocrotirea și dezvoltarea corespunzătoare a
mediului, promovarea obiectivelor dezvoltării durabile, a cooperării internaționale în materie et c.
4.5. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice care
privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative
care reglementează relațiile sociale de protecție și conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale,
reprezentând sursa juridică pentru diverse ramuri juridice.
Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când enumeră izvoarele unei norme juridice,
recurg la o ierarhizare a acestora în funcție de forța lor juridică și de întinderea sferei relațiilor
reglementate.
În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:
a) Constituția României din 2003 care stabilește regulile generale aplicabile în privința
oricărei ramuri juridice. Legea fundamentală stabilește regulile de bază privind reglementarea
drepturilor omului, cele legate de protecția proprietăț ii, a mediului în general.
b) Legile (legea, legea propriu -zisă) – reglementează relațiile sociale de mediu. Ex.
Legea nr.137/1995, republicată în 2000, constituie izvorul specific în materie. Numeroase legi
cuprind norme cu incidență în acest domeniu, cum ar fi: Codul silvic din 1996
(Legea nr.26/1996), Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea
apelor nr.107/1996, Legea fondului cinegetic și piscicol nr.103/1996, republicată în 2002, Legea
sanitar -veterinară nr.60/1974, republicat ă în 2001, Codul civil român, Codul aerian etc.
c) Hotărârile Guvernului și Ordonanțele de Urgență ale Guvernului constituie izvoare
ale Dreptului M ediului în măsura în care reglementează relații de mediu.

d)Convențiile și tratatele internaționale la care România este parte sau le -a ratificat, și
care cuprind reguli a plicabile în privința mediului, pot fi considerate izvoare ale Dreptului
Mediului.
e) Ordonanțele miniștrilor , precum și Actele emise de organele locale ale puterii
executive (în măsura în care stabilesc reguli cu privire la protecția mediului).
f) Mijloacele auxiliare (jurisprudența, doctrina și dreptul comparat ) se regăsesc în cadrul
ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar, având rol în dezvoltarea reglementărilor existente
în materie, s timularea organului legislativ de a adopta noi acte normative, analiza dreptului
pozitiv, studiul comparativ al dreptului în scopul armonizării și aproximării legislațiilor naționale
cu reglementările comunitare și internaționale în materie.
Legea – reprez intă izvorul principal de drept al mediului în plan intern, în sens larg, ca text scris
adoptat de către o autoritate competentă (constituția, legea propriu -zisă, act ele guvernamentale
ș.a.), urmată , în secundar, de cutumă, precum și de o serie de mijloace auxiliare (jurisprudența,
doctrina și dreptul comparat).
În mod uzual, legea – lato sensu – reprezintă dreptul scris ( ius scriptum ), expresia, prin
intermediul puterii publice competente în acest sens, a unei reguli, a unei voințe formulate pentru
viitor și enunțate într -un text oficial.
În acest context, în sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă,
indiferent de titlul dat actului legislativ: constituție, cod, lege, ordona nță, regulamente, hotărâri
ale guvernului etc.
Constituția
Ca o regulă generală, constituțiile stabilesc structura și ierarhia normelor juridice, conțin
declarații scrise ori carte ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, stabilesc
instituțiile statului și reglementează funcționarea și competența acestora. Ele delimitează relațiile
existente, pe de o parte, între diferitele categorii de norme juridice (cuprinse în le gi, acte
emanând de la puterea executivă) și, pe de altă parte, între dreptul național, dreptul comunitar și
dreptul internațional. Totodată, legea fundamentală definește normele și garanțiile fundamentale
ale oricărei societăți și stabilește proce durile de elaborare a normelor juridice ordinare.
În urma revizuirii din 2003, legea noastră fundamentală a consacrat „dreptul
oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic” (art. 35) și a
circumstanțiat semnificațiile acestuia în ra port cu dreptul de proprietate [art. 44 alin. (7)
„Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului …”]. S -au
păstrat elementele și implicațiile din domeniul economic, prin obligația statului de a asigura:
exploatarea re surselor naturale, în concordanță cu interesul național [art. 135 (2) lit. d)],
refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic [lit.
e)] și crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții [lit. f)].
Legea propriu -zisă

Legea propriu -zisă poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează
relațiile sociale privind protecția, conservarea sau dezvoltarea mediului. Reprezintă unul dintre
izvoarele cele mai frecvente ale acestei ramuri de drept. Datorită particularităților domeniului
supus reglementării, în numeroase țări s -au adoptat legi -cadru pentru protecția mediului, care
enunță principiile generale de acțiune, la nivelul întregului domeniu și pe „sectoare“, preluate și
concretizate ap oi prin legi speciale, „sectoriale“. Este și cazul României, unde Ordonanța de
urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului (aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
265/2006) are caracterul unei legi -cadru, care stabilește „principiile și elementele str ategice“,
elementele cadrului juridic orizontal (garanțiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de
autorizare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului), regulile fundamentale
ale reglementărilor sectoriale (regimului substanțelor și deșeurilor peri culoase, precum și al altor
deșeuri, regimul îngrășămintelor chimice și al pesticidelor, regimul privind asigurarea protecției
împotriva radiațiilor ionizante și securității surselor de radiații, protecției împotriva radiațiilor
ionizant e și securității surselor de radiații, protecției apelor și ecosistemelor acvatice, protecției
atmosferei ș.a.), atribuțiile și răspunderile autorităților publice, obligațiile persoanelor fizice și
juridice, sancțiuni. În baza și dezvoltarea prevederilor s ale s-au adoptat numeroase reglementări
cu caracter de detaliu, specific.
Decretele -lege
Decretele -lege c onstituie izvor de drept al mediului în măsura în care reglementează
probleme care fac obiectul acestuia. Dat fiind caracterul lor excepțional, aceste acte normative se
regăsesc greu în această calitate. În plus, frecvența lor caracterizează un regim politic autocratic
sau, oricum, inadecvat pentru o democrație, ceea ce justifică prezența lor doar accidentală în
cadrul izvoarelor dreptului.
Tratatele int ernaționale
În concordanță cu prevederile art. 11 (2) din Constituția României, „tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“. În caz de contra rietate între un tratat și o
lege, primează dispozițiile tratatului. Ca atare, tratatele internaționale cu privire la mediu pe care
România le -a adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern și constituie izvoare pentru
dreptul mediului, indiferent de caracter ul lor – bilateral sau multilateral – sau domeniul la care se
referă. Dispoziții asemănătoare există în multe constituții naționale și constituie izvoare ale
mediului.
Actele guvernamentale
Practica internațională în acest sens este destul de diversă. Unel e Constituții acordă puterii
executive competența de a adopta ori de a promulga acte normative cu putere de lege prin decret
(Italia, Spania etc.). Acest procedeu este adesea utilizat pentru transpunerea în dreptul național a

directivelor Comunității Europ ene ( CE). De asemenea, actele guvernamentale pot fi utilizate
pentru aplicarea concretă a unor legi -cadru. În acest context, în țara noastră guvernul adoptă
două categorii de acte:
 hotărâri (emise pentru organizarea executării legilor);
 ordonanțe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile
prevăzute de acestea; art. 108 din Constituție) și ordonanțe de urgență. În măsura în care aceste
acte normative se referă la protecția, ameliorarea și conservarea mediului, c onstituie izvoare ale
acestei ramuri.
De asemenea, ordinele ministeriale în materie pot avea o atare calitate.
Actele autorităților publice locale
Actele, respectiv hotărârile adoptate de către consiliile locale în exercitarea atribuțiilor
privind ,,prote cția și refacerea mediului; conservarea, restaurarea și punerea în valoare a
monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor naturale” [art. 36 alin. (6)
pct. 9 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată], pr ecum și cele ale
consiliilor județene referitoare la organizarea și dezvoltarea urbanistică a teritoriului și
amenajarea acestuia [art. 91 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice
locale] constituie izvoare ale dreptului mediului.
Mijloace auxiliare
Dintre mijloacele auxiliare, jurisprudența, doctrina și dreptul comparat se regăsesc și în
cadrul dreptului mediului.
Jurisprudența (practica judiciară )
Înțeleasă ca dreptul (obiectiv) care se degajă din hotărârile adoptate de către
instanțele judecătorești ( rerum perpetuo similiter judicatorum auctorias ), jurisprudența nu
este considerată ca un izvor de drept propriu -zis în sistemul nostru de drept (ca de altfel în
toate sistemele de drept continental), ci are un rol auxiliar , contri buind la fixarea și
dezvoltarea reglementărilor existente ori la stimularea legislatorului în adoptarea altora noi.
Doctrina
Ca operă a teoreticienilor dreptului – jurisconsulți, comentatori, cercetători, cadre didactice
etc. – doctrina ( ius pruden tibus constitum ) are ca funcție analiza dreptului pozitiv și, pe această
bază, constituirea unui ansamblu coerent și logic de noțiuni, concepte, date etc. În acest mod ea
influențează atât elaborarea și adaptarea reglementărilor juridice, cât și aplicarea acestora de
către instanțele judiciare.
În prezent doctrina are și în țara noastră un rol tot mai important, datorită multiplicării
numărului lucrărilor apărute pe această temă. În acest context s -au creat publicații științifice
specializate, precum: Envir omental policy and law (Bonn, după 1975), Ecology law quarterly
(Berkeley, după 1971), Journal of Environmental Law (Oxford University Press, Anglia, după

1990), Revue juridique de l’environnement (Franța, după 1976), Revista română de drept al
mediului (București, din 2003) ș.a.
Dreptul comparat
Apariția și dezvoltarea de „drepturi ale mediului“ în diverse țări ale lumii fac indispensabil
studiul comparativ al acestora. El urmărește în primul rând desprinderea tendințelor generale ale
evoluției reglementărilor naționale, de armonizare și chiar de unificare a lor (ca de exemplu în
cadrul UE). În același timp, experiențele și soluțiile adoptate în legislația altor state pot influența
procesul de elab orare și/sau aplicare a dreptului mediului în altele. Pentru țările asociate Uniunii
Europene un rol deosebit de important joacă în acest sens procesul de aproximare a legislației
naționale cu regle mentările dreptului comunitar al mediului, care va duce l a uniformizarea
continentală accelerată a normelor juridice.
Conflictele de legi
Ca regulă generală, o lege se aplică și se execută în cadrul teritorial al satului de adoptare și
față de toate persoanele aflate aici. În consecință, eventualele conflicte po t apărea în cazul
aplicării legilor cu privire la mediu în afara statului de origine, din rațiuni de politică ecologică
sau ca urmare a faptului că pagubele ecologice pot avea efecte transfrontaliere. De altfel, în cazul
Europei Vestice, asemenea probleme au favorizat adoptarea primelor reglementări comunitare.
Totodată, în cadrul fiecărei țări pot apărea unele neconcordanțe (contradicții) între diferitele
reglementări legale.
Dreptul comunitar .
În urma aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2 007), dreptul comunitar a
devenit izvor direct pentru dreptul intern, inclusiv dreptul mediului. Astfel, prevederile tratatelor
Constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne și un efect direct (după
caz).
În aceste condiții, dreptul comunitar al mediului (care, cu cele peste 250 de acte
normative ale sale, reprezintă circa 40% din reglementările comunitare) constituie un izvor
impo rtant pentru dreptul mediului.
Textele constitutive delimitează obiectivele urmărite și fundamentele acțiunilor în
materie, prevăzând patru principii: principiul precauției, principiul prevenirii, principiul
poluatorul plătește și principiul corectării, cu prioritate la sursă, a atingerilor aduse mediului. S -a
adăugat principiul introducerii cerințelor de mediu în celelalte politici comunitare, iar conform
principiului subsidiarității, competența Comunității în domeniul mediului este una reziduală, în
sensul că intervenția comunitară nu e permisă decât dacă măsura preconizată este mai eficace la
acest nivel, decât cel național.

Celălalt instrument juridic disponibil se bazează pe implementarea pieței interioare (art.
95). Atunci când o măsură afectând mediul are o incidență directă asupra stabilirii ori
funcționării pieței interioare și necesită o apropiere a legislațiilor interne, poate fi luată cu
majoritate calificată.
În termenii art. 189 al tratatului constitutiv al CE pentru îndeplinirea misiunilor lor și în
condițiile prevăzute în tratat, consiliul și comisia adoptă regulamente și directive, iau decizii și
formulează recomandări ori avize; denumirea prevăzută în art. 161 al tratatului este identică, în
timp ce art. 14 din actul constitutiv al Euroatomului folosește o ter minologie diferită, deși
comparabilă, respectiv deciziile generale iau locul regulamentelor, recomandările pe cel al
directivelor și deciziile individuale pe cel al deciziilor.
4.6. ACTE LEGISLATIVE PRIVIND LEGISLAȚIA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
Exemple:
– Legea protecției mediului nr. 137/1995,
– Legea 107/1996 privind regimul apelor,
– Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile,
– Legea 132/2010 privind colectarea selectivă a deșeurilor din instituțiile publi ce,
– Legea 211/2011 privind regimul deșeurilor, etc.
– OUG 243/2000 privind protecția atmosferei,
– OUG 195/ 2005 privind protecția mediului,
– OUG 43/2007 privind introducerea deliberată în mediu a OMG,
– OUG 64/2011 privind stocarea geologic a dioxidului de carbo n, etc.
– OG 47/2005 -reglementări de neutralizare a deșeurilor de origine animală, etc.
– HG 321/2005 privind evaluarea și gestionarea zgomotului ambiant,
– HG 1037/2000 privind DEEE(deșeuri de echipamente electrice și electronice).
– Ord. 1450/2010 pentru aproba rea Ghidului de finanțare a progresului vizând protecția
resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă, stații de tratare, canalizare și
stații de epurare.

CAPITOLUL 5
LEGISLATIA DE MEDIU A UE
5.1. CARACTERISTICI GENERALE ÎN DOMENIU
Continentul european conține o mare diversitate de popoare și state, cu stadii de dezvoltare
economică diferite și apartenență militară diferită. Peste 80% din populația UE trăiește la orașe.
Experiența a demonstrat că acordurile regionale sunt o alternativă viabilă la acordurile globale,
deoarece un număr prea mare de state și interesele prea diferite pot reduce considerabil
importanța și/sau eficiența unui acord global.

Uniunea Europeană este forța conducătoare în Europa în ceea ce privește legislația de mediu.
Deși reglementările și directivele aprobate de Consiiul de miniștri al UE se aplică doar țărilor
membre, legislația de mediu a UE are caracter extern, deoarece:
– unele reglementări UE au un evident impact internațional(ex. politica asupra schimbărilor
climatice, controlul poluării aerului, directive cu privire la protejarea apei sau cu privire
la deșeuri etc),
– standardele de mediu din UE vor fi sisteme de referință pent ru țările ECE . Multe dintre
acestea doresc să se alăture UE, iar în perioada de tranziție, mai lungă sau mai scurtă,
trebuie să adopte standardele UE. Se previne în felul acesta riscul dumpingului ecologic,
al creării în spațiul central și est -european a u nui „ paradis ecologic“ pentru
întreprinderile poluatoare , în care să se depoziteze deșeurile.
În UE politica mediului are în vedere o economie modern și foarte productivă, reprezentând
un model costisitor de protecție a mediului.Tranziția presupune schim bări structural rapide și
dureroase, de la industrii deosebit de poluante la industrii de scară mai redusă și servicii, cu
apariția companiilor multinaționale.Se reduc unii poluanți și cresc în schimb alții (deșeuri,
oxizi de azot de la transporturile cu a utovehiculele etc.) .
Politica de mediu europeană are o abordare verticală constând din:
– Legea cadru (descrisă în Tratatul European) care definește obiectivele generale,
principiile și procedurile;
– Programele de acțiune de mediu care conțin prevederi legislative pe termen mediu și
documente politice strategice ;
– Directivele cadru, directivele și reglementările care definesc standardele și necesitățile.
Politica de mediu a UE este condiționată de factori economici și ambientali. Motivul
principal al armonizării politicilor de mediu la nivelul UE este dorința de integrare completă în
cadrul pieței economice interne. Țările cu standarde ridicate de protecția mediului au insistat
pentru „armonizare”, pentru a scădea dezavantajele legate de costurile ridi cate ale eforturilor
tehnologice de scădere a poluării în cadrul industriilor naționale. Acestea își „exportă”
directivele naționale către UE.
La nivel înalt armonizarea înseamnă lărgirea pieței pentru tehnologiile de mediu.
Germania a insit at asupra calit ății aerului în E uropa și a directivei referitoare la combustie
(1988), Olanda și Danemarca au promovat activ limitarea strictă a emisiei de gaze de către
autovehicule, iar Marea Britanie a promovat directiva asupra libertății la informație.
Referitor la r educerea emisiei de gaze în urma protocolului de la Gothenburg 31 de țări
între care și țările membre UE au căzut de acord asupra reducerii principalilor poluanți (rezultați
din combustibil și navigația interioară ), dar și a amoniacului (rezultat de la fer mele zootehnice ).
Comisia UE a insistat asupra armonizării, pentru a evita obstacolele în calea comerțului
liber, în legătură cu standardele pe produs. Protecția mediului este un factor de cost, dar în afară
de considerentele strict economice, cooperarea i nternațională este o necesitate deoarece:
– poluarea are un caracter transfrontier, importurile și exporturile fiind riscante;
– există scopuri comune precum protecția stratului de ozon, combaterea efectului de seră,
conservarea biodiversității;
– există scopuri regionale precum protecția râurilor, a apelor de suprafață și de coastă.
Problemele de mediu globale au devenit foarte importante pentru UE încă de la sfărșitul
anilor 1980. Comisia UE a încercat să preia rol ul de lider în chestiunea protecției stratului de

ozon și a combaterii efectului de seră , chiar înainte de Conferința Națiunilor Unite asupra
Mediului Înconjurător și Dezvoltării (UNCED) de la Rio de Janeiro ( 1992 ). Lipsa unei politici și
a unei strategii consistente (ex. t axa europeană pe energie/CO 2) a împiedicat realizarea acestui
lucru.
Legea Europeană este destul de flexibilă permițând o armonizare minimă. Standardizarea
produselor se referă la politici chimice, limitarea evacuării de la automobile etc. Este cel mai
adesea un compromis între inter esele economice și cele ecologice, deși u neori înving interesele
ecologice ( exemplu – Curtea E uropeană a interzis în Danemarca sticlele de unică folosință ).
5.1.1. Aplicarea dreptului la nivelul UE
Dreptul european acordă drepturi și impune obligații nu doa r statelor membre, ci și
cetățenilor și întreprinderilor care sunt vizați direct de anumite norme. Face parte integrantă din
sistemul juridic al statelor membre care răspund, în primul rând, de aplicarea corectă a acestor
reglementări.
Prin urmare, suntem îndreptățiți să ne așteptăm ca autoritățile naționale de pe tot teritoriul
Uniunii Europene să aplice corect drepturile care ne revin în calitate de cetățeni europeni.
Legislația UE este formată din:
 Tratatele fondatoare ( care au instituit Uniunea Europe ană și reglementează modul de
funcționare a acesteia),
 Regulamentele, directivele și deciziile UE ( care au efect direct sau indirect asupra
statelor member).
Jurisprudența UE este formată din hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, care
interpre tează legislația UE.

5.1.2. Cum se iau deciziile la nivelul UE
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub numele de
procedură legislativă ordinară (denumită anterior codecizie ). Aceasta înseamnă că Parlamentul
European, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, trebuie să aprobe legislația UE împreună cu
Consiliul (care reprezintă guvernele Statelor Membre). Comisia elaborează și implementează
legislația europeană.

5.1.3. Tratatele UE
Uniunea Europeană se bazează pe norm e de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură
luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările
membre.
Tratatul de la Lisabona a extins numărul domeniilor politice cărora li se aplică procedura
legislativă ordinară. De asemenea, Parlamentul European poate bloca mai ușor o propunere
legislativă dacă nu este de acord cu poziția adoptată de Consiliul Europei.

5.2. PROGRAME DE ACȚIUNE PENTRU MEDIU (PAM)

Introducerea și impunerea legislației de mediu în UE a condus la reducerea emisiilor în aer (SO 2,
NO x etc.) și în apă (fosfor, azot – sub diferite combinații și forme). Cele 6 programe de acțiune
(continuate la ora actuală cu cel de al 7 -lea PAM) reprezintă o importantă sursă a planificării

acțiunilor UE. Progr amele reflectă esența politicii de mediu, dar nu de puține ori sunt lipsite de
aspectul practic. În tabelul 5.1. se face o prezentară sumară a celor 6 Programe de Acțiune pentru
Mediu.

Tabelul 5.1.
Programe de Acțiune pentru Mediu
– prezentare sumară –
PAM ANUL
ELABORARII PERIOADA IMPLICATII PENTRU POLITICA DE MEDIU PAM 1 1973 1973 -1977 Fundamentul conceptului de „dezvoltare durabilă”.
– Obiective importante: prevenirea, reducerea și limitarea
distrugerii mediului ; conservarea echilibrului ecologic ;
utilizarea rațională a resurselor naturale .
– Principiile generale care stau azi la baza politicii de
mediu au fost conturate în PAM1 , acestea fiind
„prevenirea”, „acțiunea la sursă” și
„poluatorul plătește”. PAM 2 1978 1978 -1982 Reiterează obiectivele st abilite în PAM 1 .
– Obiectivele cu privire la mediu au întâmpinat dificultăți
în a fi implementate din cauza perioadelor de criză
economică din 1975 -1978, 1981 -198310. PAM 3 1982 1982 -1986 – Schimbare în abordare, programul evaluează cum
politicile de med iu influențează Piața Internă .
– Perspectiva din care politica de mediu este privită se
schimbă dinspre o orientare calitativă înspre una orientată
spre emisii poluante (sunt
propuse standarde pentru emisiile poluante, valori limită
pentru emisii). PAM 4 1987 1987 -1992 Urmărește coordonarea obiectivelor legate de mediu cu
dezvoltarea Pieței Interne.
– O abordare integrată (protecția mediului văzută ca
activitate integrată a procesului de producție), analiză
sectorială, noi instrumente (taxe, subvenții,
comercializarea de permise de emisii).
Dezvoltare durabilă devine o referință normativă pentru
politica de mediu. PAM 5 1992 1993 -1999 Dezvoltarea durabilă într-o strategie pentru politica de
mediu.
– Sunt introduse instrumente fiscale și economice și
consul tarea partenerilor care înlocuiesc abordarea axată pe
comandă și control.
În anul 2000 rezultatele PAM 5 sunt evaluate și sunt
definite prioritățile pentru următorul PAM.

PAM 6 2001 2002 -2012 (“Environment 2010: Our future, our choice”) , este
ultimul PAM adoptat la nivel european.
– Sunt conturate patru arii prioritare pentru politica de
mediu a următorilor 10 ani:
a.Schimbări climatice ;
b.Protecția naturii și a biodiversității ;
c.Mediul și sănătate ;
d.Conservarea resurselor naturale și gestionarea
deșeuri lor.

5.2.1. Sinteză cu privire la PAM 6.
Cel de -al șaselea program comunitar de acțiune pentru mediu „Mediu 2010: viitorul
nostru, alegerea noastră” acoperă perioada 22 iulie 2002 – 21 iulie 2012. Acest program se
inspiră din cel de -al cincilea program de acțiune pentru mediu, care a acoperit perioada 1992 –
2000, și din decizia cu privire la revizuirea acestuia.
În Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și
Social European și Comitetul Regiunilor privind cel de -al șas elea program comunitar de acțiune
pentru mediu „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră” – Al șaselea program de acțiune
pentru mediu -COM(2001) se arată că pentru a rezolva problemele de mediu din ziua de astăzi,
abordarea strict legislativă trebuie lăsată în urmă, fiind necesară o abordare strategică. Această
abordare trebuie să utilizeze diferite instrumente și măsuri pentru a influența deciziile luate de
mediile de afaceri, consumatori , actorii politici și cetățeni.
Comunicarea (COM 2001) propune cinci axe prioritare de acțiune strategică:
– îmbunătățirea aplicării legislației în vigoare;
– integrarea preocupărilor de mediu în alte politici;
– colaborarea cu mediile de afaceri;
– implicarea cetățenilor și modificarea comportamentului acestora;
– garantarea f aptului că se ține cont de mediu în deciziile cu privire la gestionarea și la
amenajarea teritoriului.
Pentru fiecare dintre aceste axe, sunt propuse acțiuni specifice.
În vederea îmbunătățirii aplicării legislației, sunt indicate următoarele acțiuni speci fice:
– sprijinirea rețelei IMPEL și extinderea acesteia la țările candidate;
– pregătirea rapoartelor de aplicare a dreptului în domeniul mediului;
– difuzarea celor mai remarcabile sau a celor mai mediocre rezultate ale aplicării
legislației în domeniul mediul ui;
– îmbunătățirea standardelor pentru inspecția de mediu;
– combaterea infracțiunilor împotriva mediului;
– înaintarea de acțiuni în fața Curții Europene pentru a garanta punerea în aplicare.
În vederea integrării preocupărilor de mediu în alte politici, comun icarea propune:
– stabilirea unor mecanisme suplimentare de integrare;
– aplicarea dispozițiilor Tratatului cu privire la integrare;
– elaborarea unor indicatori pentru controlul procesului de integrare.

Colaborarea cu mediile de afaceri ar putea implica:

– o apl icare mai largă a EMAS (Sistemul Comunitar d e Management de Mediu și
Audit) ;
– încurajarea întreprinderilor să -și publice performanțele și să respecte cerințele în
materie de mediu;
– introducerea unor sisteme de recompensare pentru întreprinderile care respectă
mediul;
– încurajarea acordurilor voluntare;
– elaborarea unei politici integrate a produselor;
– promovarea utilizării și evaluarea eficienței etichetei ecologice;
– promovarea unei politici de achiziții publice ecologice;
– adoptarea legislației cu privire la răspunderea pentru mediul înconjurător.
În vederea implicării cetățenilor și a modificării comportamentului acestora, sunt sugerate
următoarele acțiuni:
– sprijinirea cetățenilor să -și măsoare și să -și îmbunătățească perf ormanțele de mediu;
– îmbunătățirea calității informa țiilor oferite privind mediul.
Pentru a ține cont de mediu în gestionarea și amenajarea teritoriului, sunt propuse
următoarele acțiuni:
– publicarea unei comunicări privind importanța integrării mediului în gestionarea și
amenajarea teritoriului;
– îmbunătățirea aplicării directivei privind evaluarea impactului asupra mediului;
– difuzarea celor mai bune practici și promovarea schimbului de experiențe cu privire la
planificarea durabilă, inclusiv cea a spațiului urban;
– integrarea planificării durabile în politica regional ă comunitară;
– stimularea măsurilor de agromediu în cadrul politicii agricole comune;
– dezvoltarea unui parteneriat pentru o gestionare durabilă a turismului.
Cel de -al șaselea Program de Acțiune pe ntru Mediu se concentrează pe patru domenii
prioritare de acțiune: schimbările climatice, biodiversitatea, mediul și sănătatea și gestionarea
durabilă a resurselor și a deșeurilor.

Schimbările climatice
Cel de -al șaselea program de acțiune recunoaște că s chimbările climatice constituie
principala provocare pentru următorii zece ani. Obiectivul în acest domeniu este reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră la un nivel care să nu provoace schimbări artificiale ale
climatului Pământului.
Pe termen scurt, Uniunea Europeană urmărește să atingă obiectivele Protocolului de la
Kyoto, adică să reducă, până în 2008 -2012, emisiile de gaze cu efect de seră cu 8 % față de
nivelul din 1990. Pe termen mai lung, până în 2020, va fi necesar să se reducă aceste emisii cu
20 până la 40 %, prin intermediul unui acord internațional eficient.
Eforturile Comunității pentru abordarea provocărilor privind schimbările climatice vor fi
de diferite tipuri:
– integrarea obiectivelor legate de schimbările climatice în diferitele politi ci comunitare,
în special în politica energetică și în cea din domeniul transporturilor;
– reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră prin intermediul unor măsuri specifice
pentru a îmbunătăți eficiența energetică, a utiliza mai mult sursele de energie regenerabilă, a
promova acordurile cu industria și a realiza economii de energie;

– elaborarea unei scheme de comercializare a certificatelor verzi (de emisii) la scară
europeană;
– îmbunătățirea cercetării în domeniul schimbărilor climatice;
– îmbunătățirea informațiilor oferite cetățenilor cu privire la schimbările climatice;
– examinarea subvențiilor pentru energie și a compatibilității acestora cu provocările
privind schimbările climatice;
– pregătirea societății pentru impactul schimbărilor climatice.

Natura și biodiversitatea
Obiectivul indicat în comunicare pentru acest domeniu îl constituie protejarea și refacerea
structurii și a funcționării sistemelor naturale , punând capăt pierderii biodiversității în Uniunea
Europeană și în lume.
Acțiunile propuse în v ederea atingerii acestui obiectiv sunt următoarele:
– aplicarea legislației privind mediul, în special în domeniul apei și al aerului;
– extinderea domeniului de aplicare a directive SEVESO II ;
– coordonarea acțiunilor statelor membre de către Comunitate, în ca z de accidente și de
catastrofe naturale;
– studierea necesității de a proteja animalele și plantele împotriva radiațiilor ionizante;
– protejarea, conservarea și refacerea peisajelor;
– protejarea și promovarea dezvoltării durabile a pădurilor;
– stabilirea unei strategii comunitare pentru protecția solului;
– protejarea și refacerea habitatelor marine și a litoralului și extinderea rețelei NATURA
2000 la acestea;
– întărirea etichetării, a controlului și a trasabilității OMG -urilor;
– integrarea protecției naturii și a biodiversității în politica comercială și de cooperare
pentru dezvoltare ;
– stabilirea unor programe de strângere de informații cu privire la protecția naturii și a
biodiversității;
– sprijinirea cercetării în domeniul protec ției naturii.

Mediul și sănătatea
Obiectivul descris în comunicare pentru acest domeniu este obținerea unei calități a
mediului care să nu pună în pericol și să nu influențeze negativ sănătatea umană .
Comunicarea propune:
– identificarea riscurilor pentru sănătatea umană, inclusiv cea a copiilor și a persoanelor
în vârstă și legiferarea în consecință;
– introducerea unor priorități de mediu și sănătate în alte politici și în legislația privind
apa, aerul, deșeurile și solul;
– intensificarea cercetării în domen iul sănătății și al mediului;
– stabilirea unui nou sistem de evaluare și de gestionare a riscurilor prezentate de
produsele chimice;
– interzicerea sau limitarea utilizării pesticidelor celor mai periculoase și garantarea
aplicării celor mai bune practici de utilizare;
– garantarea aplicării legislației privind apa;

– garantarea aplicării standardelor privind calitatea aerului și definirea unei strategii
privind poluarea atmosferic ă;
– adoptarea și aplicarea Directivei privind zgomotul.

Gestionarea resurselor natu rale și a deșeurilor
Obiectivul este garantarea faptului că prin consumul de resurse regenerabile și
neregenerabile nu se depășește ceea ce mediul poate suporta, decuplând creșterea economică de
utilizarea resurselor, îmbunătățind eficiența acestora și reducând producția de de șeuri. În ceea ce
privește deșeurile, scopul specific este reducerea cantității finale a acestora cu 20 % până în 2010
și cu 50 % până în 2050.
Acțiunile care trebuie realizate sunt următoarele:
– elaborarea unei strategii pentru gestionarea durabilă a resur selor, stabilind priorități și
reducând consumul;
– fiscalizarea utilizării resurselor;
– eliminarea subvențiilor care promovează utilizarea excesivă a resurselor;
– integrarea principiului utilizării eficiente a resurselor în cadrul politicii integrate
privind produsele, al sistemelor de acordare a etichetei ecologice , al sistemelor de evaluare de
mediu etc.;
– elaborarea unei strategii pentru reciclarea deșeurilor;
– îmbunătățirea sistemelor existente de gestionare a deșeurilor și investirea în prevenirea
cantitati vă și calitativă;
– includerea prevenirii deșeurilor în politica integrată privind produsele și în strategia
comunitară privind substanțele chimice.
Strategiile tematice
Programul de acțiune prevede adoptarea a șapte strategii tematice privind:
– protecția sol ului,
– protecția și conservarea mediului marin,
– utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile,
– poluarea aerului,
– mediul urban,
– reciclarea deșeurilor,
– gestionarea și utilizarea resurselor în perspective dezvoltării durabile.
Aceste strategii se bazează mai degrabă pe o abordare globală, în funcție de temă, decât
pe anumiți poluanți sau pe anumite tipuri de activitate economică, așa cum era cazul în trecut.
Ele fixează obiective pe termen lung, fondate pe evaluarea problemelor de medi u și pe căutarea
unei sinergii între diferitele strategii și cu obiectivele Strategiei de la Lisabona privind creșterea
și locurile de muncă. De asemenea, ele oferă ocazia de a simplifica și de a clarifica legislația
existentă.
Integrarea problemelor de me diu în toate aspectele relațiilor externe ale Uniunii Europene
se numără printre obiectivele celui de -al șaselea program de acțiune pentru mediu. Acest obiectiv
ține cont de perspectiva extinderii Uniunii Europene și sugerează necesitatea unui ample
consul tări a administrațiilor țărilor candidate privind dezvoltarea durabilă, precum și stabilirea
unei cooperări strânse cu ONG -urile și cu întreprinderile din aceste țări. Aplicarea convențiilor
internaționale privind mediul este puternic încurajată.

Cel de -al șaselea program propune o nouă abordare pentru elaborarea măsurilor de mediu
în vederea angajării și mai mult a părților interesate și a publicului în aplicarea acestora. Această
abordare cuprinde un dialog amplu și participarea industriei, a ONG -urilor ș i a autorităților
publice.
Decizia care instituie cel de -al șaselea program comunitar de acțiune pentru mediu este
Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iulie 2002 de stabilire a
celui de -al șaselea program comunitar de acți une pentru mediu.
După finalizarea PAM 6 și în urma evaluării rezultatelor s -a trecut la cel de al 7lea Program de
Acțiune pentru Mediu(1 ianuarie 2014)

5.2.2. Program de Acțiune pentru Mediu -PAM 7
PAM 7 oferă o strategie comună pe politicile de mediu până în anul 2020.
Al 7-lea Program de Acțiune pentru Mediu va sta la baza politicilor de mediu până în
2020 și va avea o direcție pe termen și mai lung(2050):
Programul identifică trei obiective cheie:
– protejarea, conservarea și sporirea capitalului natur al al Uniunii,
– transformarea Uniunii într -o economie verde, eficientă din punct de vedere al
resurselor și competitivă din punct de vedere al nivelului scăzut al carbonului,
– salvarea cetățenilor UE de presiunile legate de mediu și riscurile asupra sănătăți i și
bunăstării.
Cei 4 așa -numiți catalizatori care vor ajuta Europa să -și atingă obiectivele sunt:
– o mai bună implementare a legislației,
– o mai bună informare prin îmbunătățirea bazei de cunoștinte,
– investiții mai multe și mai aplicate în politicile de me diu și climă,
– integrarea deplină a cerințelor de mediu în alte politici.
Programul a intrat în vigoare în ianuarie 2014. Depinde de instituțiile europene și de
Statele Membre să se asigure că va fi implementată, iar obiectivele prioritare stabilite să fie
îndeplinite până în anul 2020.
5.3. ACTORI ÎN POLITICA DE MEDIU
Considerăm necesar să menționăm câteva date cu referire la Uniunea Europeană. Astfel,
statele membre (SM) ale UE se regăsesc în tabelul 4.1., iar simbolurile UE, în tabelul 4.2., cu
mențiunea că U niunii Europene îi sunt asociate mai multe simboluri, cel ma i cunoscut dintre
acestea fiind cercul de stele galbene pe fond albastru.
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de
războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de -al Doilea Război Mondial.
Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și
politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându -și să asigure o pace
durabilă. Cele șase state fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia , Luxemburg și Țările de
Jos (1952). Actualele țări – State membre ale UE sunt prezentate in tabelul 5.2.
UE beneficiază de un cadru instituțional unic în lume, în care:
 prioritățile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reunește liderii națio nali și
europeni;
 deputații europeni, aleși prin vot direct, reprezintă interesele cetățenilor în cadrul
Parlamentului European;

 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri
sunt desemnați de guvernele naționale;
 guve rnele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii
Europene.
Elaborarea și adoptarea legislației europene implică 3 instituții:
 Parlamentul European – reprezintă cetățenii UE și este ales direct de către aceștia.
 Consiliul Uniunii E uropene – reprezintă statele membre. Președinția Consiliului este
deținută, prin rotație, de statele membre.
 Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.

Tabelul 5 .2. Statele membre ale Uniunii Europene
Nr.crt. State membre UE Anul
aderării Nr.crt. State membre UE Anul
aderării
1. Austria 1995 15. Lituania 2004
2. Belgia 1952 16. Luxemburg 1952
3. Bulgaria 2007 17. Malta 2004
4. Cipru 2004 18. Polonia 2004
5. Croația 2013 19. Portugalia 1986
6. Danemarca 1973 20. Regatul Unit 1973
7. Estonia 2004 21. Republica Cehă 2004
8. Finlanda 1995 22. România 2007
9. Franța 1952 23. Slovacia 2004
10. Germania 1952 24. Slovenia 2004
11. Grecia 1981 25. Spania 1986
12. Irlanda 1973 26. Suedia 1995
13. Italia 1952 27. Țările de Jos 1952
14. Letonia 2004 28. Ungaria 2004

5.3.1. Comisia Europeană ( sursa: ec.europa.eu/index_ro.htm)
Comisia Europeană este organismul executiv al UE. Ea reprezintă și susține interesele
Europei în ansamblul său (și nu pe cele ale vreunui stat membru).
Comisia este alcătuită din cei 28 de membri ai Colegiului Comisarilor, inclusiv
Președintele și vicepreședinții. Comisarii, câte unul din fiecare stat membru al UE, asigură
conducerea politică a Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Președintele îi atribuie fiecărui
comisar responsabilitatea pentru domenii politice specifice.
Termenul „Comisie” desemnează atât „colegiul” comisarilor, cât și personalul funcției
publice aflat în subordine, care își desfășoară activitatea, în p rincipal, la Bruxelles. Comisia are,
de asemenea, un birou („o reprezentanță”) în fiecare stat membru al UE.
Rolul Comisiei :
– stabilește obiective și priorități de acțiune la nivel european,
– propune proiecte legislative pe care le supune aprobării Parlamentului și Consiliului,
– gestionează și pune în aplicație politicile și bugetul UE,

– asigură respectarea legislației europene (alături de Curtea de Justiție)
– reprezintă interesele UE pe plan extern (negociază acorduri comerciale între Uniune și
alte țări etc.)
Comisia se reunește la Bruxelles o dată pe săptămână, de obicei în ziua de miercuri.
Când sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg, colegiul comi sarilor se reunește,
de asemenea, la Strasbourg. Agenda reuniunilor se bazează pe programul de lucru al Comisiei.
Fiecare subiect de pe ordinea de zi este prezentat de către comisarul responsabil pentru
domeniul în cauză. Apoi, întregul colegiu ia o deciz ie colectivă. Publicul nu are acces la reuniuni
și dezbateri, dar poate consulta în orice moment ordinea de zi , precum și procesele verbale.
Pentru a -și executa funcția de implementare a deciziilor în cadrul Uniunii, Comisia
European ă are nevoie de spri jin din partea Guvernelor naționale.
Acest lucru se realizeaz ă prin intermediul comitetelor specializate din care fac parte
reprezentanții Guvernelor naționale.
Comitetele specializate pot fi: comitete consultative , comitete de gestiune, comitete de
reglementare .
Referitor la d eciziile bugetare , Uniunea European ă nu dispune de un buget propriu,
acesta fiind, de fapt, bugetul comunit ăților. Veniturile provin din trei surse:
– taxe vamale ,
– taxe pe importuri de produse agricole ,
– un procent din TV A colectat la nivel național ,
– cotizația statelor membre din Produsul Intern Brut.
Reuniunile extraordinare se organizează în situații care necesită intervenții urgente sau
discuții cu membrii Consiliului de Miniștri, pe marginea unor probleme majore. Echipa formată
din 28 de comisari ( câte unul din fiecare stat membru, după cum s -a menționat) este desemnată
o dată la cinci ani.
Consiliul European nominalizează un candidat pentru postul de președinte al Comisiei.
Acesta trebuie să obțină votul majorității membrilor Parlamentului European.
Dacă deputații europeni resping propunerea, Consiliul trebuie să nominalizeze un alt
candidat în termen de o lu nă. Președintele ales își formează echipa de comisari, analizând
propunerile țărilor UE și stabilind portofoliul fiecărui membru. Lista comisarilor este trimisă spre
aprobare Consiliului de Miniștri și Parlamentului. La finalul procedurii, Consiliul desemn ează
oficial noua Comisie.
Mandatul colegiului anterior a fost valabil până la 31 octombrie 2014. Președintele
acestuia a fost José Manuel Barroso, din Portugalia. Actualul președinte este Jean-Claude
Juncker. El a fost desemnat la 27 iunie de către 26 di ntre cei 28 de șefi de stat și de guvern din
cadrul UE a obținut 422 de voturi din totalul de 751.

5.3.2. Direcția Generală Mediu (DG Environment)
Personalul Comisiei numără 23 000 de angajați care își desfășoară activitatea în cadrul
diverselor Direcții Generale sau servicii ale Comisiei. Fiecare DG răspunde de un anumit
domeniu de politică și este condusă de un director general care îi raportează direct președintelui.
DG-urile elaborează propunerile legislative, însă acestea nu au caracter oficial decât din
momentul în care colegiul comisarilor le adoptă în cadrul reuniunilor săptămânale.Comisia
administrează și o serie de agenții executive .
În cadrul Comisiei, DG este organismul care deține principalul rol în conturarea politicii
de mediu, avându -i în frunte pe directorul general și pe comisarul de mediu. Această direcție a
fost înființată în 1981 cu rolul de a “proteja, conserva și îmbunătăți ca litatea mediului pentru

generațiile prezente și viitoare”. În acest sens, DG Mediu este implicată în întreg procesul
elaborării politicii de mediu, atât ca actor activ, cât și ca mediator.
Astfel, în cadrul acestui organism sunt inițiate politici și propu se acte legislative dedicate
cauzei protejării mediului.
Totodată, rolul său este acela de a se asigura că Statele Membre respectă și aplică în mod
corect legislația europeană în domeniu. Permanența dată de statutul Comisiei îi conferă DG
Mediu un atuu la nivel administrativ în raport cu celelalte instituții, prin capacitatea de a urmări
îndeaproape punerea în aplicare a politicilor.
DG are puterea de a demara acțiunile legale necesare în momentul în care legislația a fost
încălcată, dar se implică și în sprijinirea actorilor naționali în demersurile de aliniere la
standardele de protecție a mediului stabilite la nivelul Uniunii. Analizează atât plângerile privind
încălcări ale normelor de mediu făcute de ONG -uri, cât și pe cele făcute de cetățeni europeni .
DG Mediu este cea care reprezintă Uniunea Europeană la mare parte dintre reuniunile
internaționale pe probleme de mediu, promovând în aceste forumuri adoptarea de politici
favorabile mediului. De asemenea, finanțează proiecte care contribuie la protecția mediului în
Uniunea Europeană, principalul instrument financiar folosit în acest sens fiind programul LIFE,
prin care s -au finanțat din 1992 până în present aproximativ 2.600 de proiecte.
Pentru a asigura coerența politicii de mediu, DG Mediu trebuie să î și coordoneze
activitatea cu cea a altor Direcții Generale din cadrul Comisiei, cum ar fi pescuit, agricultură,
energie, acțiune climatică, cercetare, transporturi, întreprinderi și industrie, politică Regională.
5.3.3. Parlamentul European
Parlamentul Eur opean este singura instituție europeană aleasă prin vot direct de către
cetățenii europeni și care reprezintă interesele acestora la nivel European. Parlamentul face parte
din așa -numitul "triunghi decizional", format din cele trei instituții care decid în Uniunea
Europeană: Comisia Europeană ("guvernul Uniunii)", Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene
(Consiliul de Miniștri). În principiu, Comisia propune legislația (directive, regulamente, decizii),
iar Parlamentul și Consiliul au rol de a amenda și ad opta forma finală propusă. În ultimii ani,
însă, rolul PE a crescut foarte mult și acum el este, de cele mai multe ori, colegislator în aproape
toate domeniile de legiferare UE. Parlamentul European este organismul care adoptă/modifică
legi, aprobă bugetul Uniunii și exercită controlul democratic asupra instituțiilor UE. El este
constituit, în prezent, din 766 de deputați, reprezentând peste 500 de milioane de cetățeni ai
statelor membre UE. Durata mandatului acestora este de 5 ani. Controlul politic se man ifestă
prin rolul cheie în investirea Comisiei Europene, Parlamentul putând respinge sau aproba
numirea președintelui CE și a echipei sale, în urma audierii candidaților la funcțiile de comisari
în comisiile de specialitate.
România are 33 de eurodeputați , fiind cea de -a 7-a țară ca număr de reprezentanți în
PE, după Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Polonia.
Din punct de vedere politic , deputații europeni sunt organizați în grupuri politice (în
prezent există în PE 7 grupuri ), structurate î n funcție de afinitățile politice:
 Partidul Popular European (PPE),
 Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților din PE (S&D),
 Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE),
 Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană (Verzi/ALE),
 Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR),
 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică (GUE/NGL),
 Grupul Europa Libertății și Democrației (EFD).

În același timp, există în Parlamentul European și un număr de deputați neafiliați, adică
eurodeputați care nu fac parte din niciunul din grupurile politice menționate. Grupurile politice
studiază, înaintea fiecărui vot final, rapoartele comisiilor parlamentului și adoptă o decizie în
privința temei, astfel încât să existe o anumită coezi une a grupului, chiar dacă eurodeputaților nu
li se impune un anumit mod în care să voteze.

5.3.4. Comisii parlamentare
Marea parte a activității deputaților europeni este desfășurată în cadrul Comisiilor
parlamentare, care pot fi de două tipuri:
 comisii permanente
 comisii speciale (temporare)
Comisiile permanente specializate pe domenii, întocmesc rapoarte și pregătesc ședințele
plenare ale parlamentului, în sectoare ca: Afaceri externe, Drepturile Omului, Securitate și
Apărare, Dezvoltare, Comerț Intern ațional, Bugete, Control Bugetar, Afaceri Economice și
Monetare, Ocuparea Forței de Muncă și Afaceri Sociale, Mediu, Sănătate Publică și Siguranță
Alimentară, Industrie, Cercetare și Energie, Piața Internă și protecția Consumatorilor, Transport
și Turism, Dezvoltare Regională, Agricultură și Dezvoltare Rurală, Pescuit, Cultură și Educație ,
Afaceri Juridice, Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne, Afaceri Constituționale, Drepturile
Femeii și Egalitatea de Gen, Petiții.
De asemenea, fiecare deputat E uropean face parte dintr -una sau mai multe Delegații
parlamentare pentru cooperarea cu țările terțe (din afara UE) . Delegațiile PE, în număr de
34, întrețin relații și schimburi de informații cu parlamentele țărilor terțe.
Atribuțiile europarlamentarilor ș i modul de acțiune în PE
 Pot depune amendamente la legislația propusă de Comisia Europeană. Foarte
importante, în Parlamentul European, sunt comisiile și grupurile politice. După repartizarea unui
proiect legislativ către comisia competentă, eurodeputații pornesc negocieri cu membrii
propriului grup politic și cu cei din alte grupuri politice. Acest lucru este necesar pentru
identificarea de amendamente care să reflecte interesele tuturor cetățenilor, având în vedere că
legislația adoptată în Parlamentul E uropean urmează să devină normă obligatorie pentru statele
membre.
 Negociază cu Președinția Consiliului UE pentru a obține un acord între cele două
instituții.
 Pot interveni în Plenul Parlamentului pentru a exprima anumite puncte de vedere.
 Au drept de a i nterpela Comisia Europeană și Consiliul pe subiecte de interes.
 Pot propune Rezoluții prin care să solicite acțiune din partea Comisiei Europene.
 Pot iniția Declarații ale Parlamentului European.
 PE poate, de asemenea, să înființeze comisii de anchetă.

Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară , (ENVI – Environment,
Public Health and Food Safety).
ENVI este una dintre cele mai mari comisii ale Parlamentului European, cu 64 de membri
care se ocupă de problematica protecției mediului și a sănătății și siguranței alimentare a
consumatorului, chestiuni ce privesc viața de zi cu zi a cetățenilor europeni. Astfel, această
comisie este alături de cea pentru Securitate, de cea pentru Afaceri Economice și Monetare și cea
pentru Buget, printre c ele mai importante din cadrul PE. În cadrul politicii în domeniul mediului,
ENVI se ocupă de schimbările climatice, măsurile împotriva poluării aerului, solului și apei,

gestionarea și reciclarea deșeurilor, manipularea substanțelor periculoase și toxice, precum și
protejarea diversității. În sfera sa de competență intră și dezvoltarea durabilă, măsurile la nivel
internațional și regional de protecție a mediului și protecția civilă. Pentru o perioadă îndelungată
instituția cu cea mai restrânsă arie de compe tențe în raport cu Consiliul și Comisia, Parlamentul
European a obținut treptat puteri decizionale mai mari inclusiv în problemele legate de mediu.
Astfel, s -a ajuns ca odată cu trecerea la procedura de codecizie aplicată majorității aspectelor
legate de m ediu să aibă în acest domeniu un statut de egalitate cu Consiliul. În mod tradițional
mai „verde” decât celelalte instituții, PE a avut de -a lungul timpului multe inițiative în ceea ce
privește protecția mediului, fapt datorat și procentului destul de mare pe care îl are grupul
ecologist comparativ cu parlamentele naționale.

5.3.5. Consiliul Uniunii Europene
Cunoscut și sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se reunesc
miniștrii din statele membre pentru a adopta acte legislativ e și pentru a coordona politicile
europene.
Nu trebuie să se confunde cu Consiliul European ( care este o altă instituție a UE, în
cadrul căreia șefii de stat și de guvern se reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta
prioritățile politice ale Uniu nii) sau cu Consiliul Europei (instituție care nu face parte din
Uniunea Europeană).
Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă, ameliorarea
sistemelor de educație și asistență medicală și creșterea nivelului de bunăstare. Deși statele
membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii, ele pot cădea de acord
asupra obiectivelor comune și pot face schimb de experiență.
Rolul Consiliului UE:
1. Adoptă legislația europeană.
2. Coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
3. Semnează acorduri între UE și alte țări.
4. Aprobă bugetul anual al UE.
5. Elaborează politica externă și de apărare a UE.
6. Coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările
membre.
Președintele Consiliului UE din partea României va fi în perioada iulie -decembrie 2019.
Consiliul European și-a început activitatea în 1974, ca forum de discuții între liderii europeni. A
devenit rapid organism de sine stătător, asumându -și rolul de a stabili priorităț i și obiective
pentru întreaga Uniune. În 1992, a obținut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre cele 7
instituții ale Uniunii Europene.
Consiliul European are un dublu rol:
– stabilirea priorităților și direcției politice generale a UE
– abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare
interguvernamentală la un alt nivel.
Deși poate influența stabilirea agendei politice a UE, Consiliul European nu are puterea
de a adopta acte legislative .
Consiliul Europei – este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A
luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și
alte state din centrul și estul Europei.

Consiliul Europei este independent de Uniunea Europeană , și este diferit și de Consiliul
European sau de Consiliul UE, cum s -a menționat anterior. Sediul Consiliului Europei este la
Strasbourg.
Această organizație are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea
Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă,
interguvernamentală, întruchipată de Comitetul Miniștrilor care alcătuit din miniștrii de externe
ai statelor membre.
România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada
noiembrie 2005 – mai 2006.

5.3.6. Consiliul de Miniștri
Consiliul de Miniștri este principalul organism de decizie al Uniunii Europene, fiind cel
care răspunde de luarea deciziilor. În cadrul acestuia, Consiliul Miniștrilor Mediului este cel care
se întrunește pentru coordonarea politicilor de mediu. Statutul d e coordonator și decident este
însoțit și de rolul principal jucat în stabilirea bugetelor, precum și de atribuțiile deținute în
formularea obiectivelor ce stau la baza conturării politicilor în materie de mediu.
Reunind miniștrii însărcinați cu problemat ica mediului din toate Statele Membre, acest
Consiliu are un rol important în reducerea decalajelor înregistrate între țările Uniunii în privința
standardelor de mediu.
Astfel, se încearcă găsirea unui echilibru între statele nordice, cunoscute pentru nor mele
de mediu mult mai stricte în raport cu restul membrilor UE și membrii mai noi din centru și est
care au întâmpinat dificultăți în alinierea la standardele impuse. Mai mult, contextul intern în
privința situației mediului este diferit în statele dezvol tate, puternic industrializate față de statele
în curs de dezvoltare, fapt ce îngreunează procesul decisional în cadrul Consiliului.
Alături de provocările pe care însăși natura mereu în schimbare a problemelor de mediu
le implică, schimbările politice (s chimbarea guvernelor) determină o lipsă de constanță în
pozițiile adoptate de state, fapt de natură să afecteze, implicit, politicile adoptate.

5.3.7. Curtea Europeană de Justiție
De-a lungul timpului Curtea Europeană de Justiție (CEJ) a adus o contribuți e importantă
la dezvoltarea politicii de mediu a Uniunii Europene prin jurisprudența sa. Principala sa atribuție
este legată de punerea în aplicare și asigurarea respectării normelor comunitare în privința
protecției mediului. În cazul în care Comisia dema rează demersurile legale necesare împotriva
statelor membre în urma unor abateri ale acestora de la norme, CEJ urmărește respectarea
dreptului european, având puterea de a impune sancțiuni. Deși numărul de astfel de cauze a fost
destul de mare de -a lungul timpului, puține sunt cazurile în care s -a impus aplicarea de sancțiuni.
Mai mult, atunci când legile sau politicile de mediu naționale intră în contradicție cu cele
europene, acest fapt poate fi denunțat de către persoane sau grupuri interesate, impunându -se
implicarea CEJ în soluționarea cazului.

5.3.8. Comitetul Economic și Social European
Comitetul Economic și Social European (CESE) reprezintă societatea civilă, angajatorii
și angajații. Este un organ consultativ al Uniunii Europene pe lângă instituții le europene mari
(Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European) în ceea ce privește
propunerile legislative ale UE și elaborează avize pe diverse teme despre care consideră că
trebuie să fie abordate. Activitatea este împărțită în tr ei grupuri: Angajatori, Salariați și Activități

Diverse, în cadrul acestora din urmă încadrându -se și problemele ce țin de protecția mediului.
Astfel, în cadrul grupului de lucru Dezvoltare Durabilă există secțiunea Agricultură, Dezvoltare
Rurală și Mediu (NAT), concentrată pe a face cunoscută pozița societății civile europene în
procesul european de elaborare a politicilor de mediu. Domeniile tehnice specifice care intră în
aria sa de lucru sunt gestionarea deșeurilor, calitatea aerului, biodiversitate, pă dure, pescuit,
siguranță alimentară, sănătatea animalelor.

5.3.9. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (COR – Committee of theRegions) este adunarea politică ce oferă
nivelurilor regionale și locale, posibilitatea de a -și face cunoscute opiniile la elaborarea
politicilor UE și în cadrul legislației UE. În ceea ce privește politica de mediu, Comisia pentru
Mediu, Schimbări Climatice și Energie (ENVE – Commission for Environment, Climate Change
and Energy) este cea care se ocupă de acest sector în cadr ul COR. Având în vedere faptul că
autoritățile locale și regionale joacă un rol central în aplicarea directă a normelor de mediu, COR
le oferă cadrul necesar astfel încât, pe baza experienței practice acumulate, să poată veni cu
completări sau propuneri re feritoare la modalitățile oportune de dezvoltare viitoare în domeniu.
Competențele sale cuprind domeniile: politica de mediu, adaptare la schimbările climatice,
energie regenerabilă, politica spațială.

5.3.10. Agențiile UE
Sunt organisme distincte de instituțiile UE – entități juridice separate, create pentru a
îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul legislației europene.
Există peste 40 de agenții , împărțite în 4 grupe:
 agenții descentralizate
 agenții executive
 agențiile Euratom
 Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT)

Agenția Europeană pentru Mediu
Instituită în 1990, dar începându -și efectiv activitatea în 1994, Agenția Europeană pentru
Mediu (AEM) este un organism cu caracter consultativ care are drept rol principal punerea la
dispoziția organelor comunitare și țărilor membre informații obiective referitoare la mediul
european, astfel încât, măsurile luate să vină în întâmpinarea nevoilor reale în materie de mediu.
Datele furnizate de agenție sunt utile atât pentru aparatul instituțional al Uniunii, cât și pentru
organizațiile societății civile sau reprezentanți ai mediului de afaceri. De asemenea, agenția își
asumă sarcina de a informa publicul larg cu privire la problemele de mediu.
AEM are 32 de state membre, celor 27 de state din UE alăturându -se Islanda,
Liechtenstein, Norvegia, Elveția și Turcia, și cooperează cu țările din Balcanii de Vest. Agenția
coordonează Rețeaua europeană de informare și observare pentru mediu (Eionet – European
Environment Information and Observation Network), al cărei scop este acela de a facilita
circulația fluxului de informație între statele membre. Aliniată la cel de -al șaselea program de
acțiune pentru mediu, AEM abordează direcții tematice în domeniu l poluării aerului și
chimbărilor climatice, biodiversitatea, utilizarea apei și a solului, și informații spațiale, consum și
producție durabilă, gestionarea resurselor natural și a deșeurilor. Strategia AEM 2009 -2013
prevede, printre altele, continuarea c olectării, schimbului și utilizării de date prin intermediul
Sistemului comun de informații de mediu (SEIS – Shared Environmental Information System),

care are ca obiectiv interconectarea bazelor de date existente la nivel european și culegerea de
informaț ii utilizând instrumente moderne pentru a face accesul la informație mai rapid și mai
ușor.

Grupurile de interese ecologiste
Numărul de organizații ale societății civile care își bazează activitatea pe protecția
mediului este destul de mare la nivelul Uni unii Europene. Dintre cele care își concentrează
activitatea pe implicarea în modul în care sunt redactate politicile de mediu se numără, ca fiind
cele mai importante: European Environmental Bureau, Friends of Earth, Greenpeace
International, World -Wide Fu nd for Nature, Climate Network Europe, European Federation for
Transport and Environment și BirdLife International. Influența acestor grupuri la nivelul
elaborării politicii de mediu a crescut în ultimii ani, fapt datorat creșterii vizibilității și
îmbunăt ățirii opiniei publice în ceea ce le privește. De asemenea, transformările de la nivel
instituțional din Uniune au creat un context favorabil organizațiilor neguvernamentale.

CAPITOLUL 6.
LEGISLAȚIA DE MEDIU ÎN ROMÂNIA

În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naționale în anul 1990 , când a fost înființat pentru prima dată fostul Minister al Mediului ; în
1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabilește obiectivele naționale în domeniu –
„Strategia Națională de Protecția Mediului ”, reactualizată în 1996 și în 2002 . Strategia este
structurată în două părți:
– o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente priv ind starea economică
și calitatea factorilor de mediu,
– strategia propriu -zisă, adică principiile generale de protecție a mediului, prioritățile,
obiectivele pe termen scurt, mediu și lung.
Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naționale cu cea comunitară în
ceea ce privește principiile, prioritățile și obiectivele .
Astfel, principiile urmărite sunt:
– conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;
– dezvoltarea durabilă;
– prevenirea poluării;
– conservarea biodiversității;
– conservarea moștenirii culturale și istorice,
– principiul „poluatorul plătește”;
– stimularea activității de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite cu
dobândă mică, etc.).
În ceea ce privește prioritățile identificate, acestea reflectă nu n umai nevoile naționale,
dar și tendințele și inițiativele existente pe plan global, ele fiind:
– menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și calității vieții;
– menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;

– apărarea împotriva calamităț ilor și accidentelor naturale;
– raportul maxim cost -beneficiu;
– respectarea programelor și convențiilor internaționale privind protecția mediului.
Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărțite în:
– obiective pe termen scurt (până în anul 2000),
– obiective pe termen mediu (până în anul 2005),
– obiective pe termen lung (până în anul 2020).
Strategiile din 1992 și 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica
națională de mediu până în anul 1999 , când a fost adoptat Programul Națion al de Aderare la
UE. Începând cu anul 1999 și continuând anual, până în 2003 , strategia națională de mediu este
completată de o serie de documente adiționale, cum ar fi:
– „Raportul privind starea mediului în România ”, care corespunde primei părți a Strategi ei
de Protecția Mediului ” și o completează, printr -o analiză detaliată a calității principalilor factori
de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitațiilor atmosferice, starea apelor de suprafață și
subterane, starea solurilor, starea pădurilor, ges tionarea deșeurilor, situația poluării sonore, etc.
– Strategiei Naționale de Protecția Mediului i se adaugă, în anul 2002, „ Strategia
Națională de Gestionare a Deșeurilor ”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu și care
a fost pentru prima dată ad resată în anul 2000; acest lucru s -a făcut prin transpunerea Directivei
Cadru privind deșeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislația legislația română prin Ordonanța
de Urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată și completată în 2001 prin Legea 426/200 1.
Etapele de dezvoltare a strategiei constau în:
– analiza situației existente,
– identificarea problemelor,
– stabilirea obiectivelor strategice,
– evaluarea opțiunilor de atingere a obiectivelor,
– elaborarea unui „Plan Național de Gestionare a Deșeurilor”.
Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanți ai industriei,
ministerelor implicate, ONG -urilor și ICIM , cuprinde două părți distincte:
1. acțiuni cu caracter general: identifică tipurile de acțiuni necesare implementării
strategiei, pr ecum și entitățile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate și
posibilele surse de finanțare;
2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din
teritoriu.
Planul se ajustează în funcție de propunerile incluse în planurile regionale, locale și
sectoriale și propune măsuri pentru următoarele tipuri de deșeuri: deșeuri municipale, deșeuri de
producție, deșeuri periculoase și deșeuri reglementate prin acte legislative specifice. Pentru
reactualizare, propun erile sunt transmise spre consultare factorilor implicati (ministere, asociații
patronale și profesionale, reprezentanți ai societății civile – ONG -uri)

6.1. NEGOCIERILE DE ADERARE
Odată cu anul 2000 și cu începerea negocierilor de aderare, politica de me diu se dezvoltă
conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru țările candidate în cadrul Agendei
2000 . Astfel, pentru a alinia politicile naționale de mediu la standardele și obiectivele politicii
comunitare, țările candidate trebuie să identifi ce arii prioritare de acțiune, să stabilească
obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării și să stabilească termene de adoptare,

transpunere și implementare a acquis -ului de mediu. Prioritățile identificate de către Comisie
pentru țările can didate se referă la poluarea aerului, poluarea apei și gestionarea deșeurilor.
În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22 – Protecția
Mediului, pe care România speră să îl închidă în cursul anului 2004 .
Tot în anul 2002 , Comis ia Europeană elaborează un document special pentru a ajuta
România și Bulgaria în eforturile lor de aderare la UE în 2007 și pentru a suplimenta asistența
financiară acordată – respective „Foaia de parcurs pentru România și Bulgaria” . Foaia de
parcurs pent ru România este centrată pe aspectele administrative și juridice, pe reforma
economică și pe adoptarea unor capitole ale acquis -ului comunitar ce au la bază „ Raportul anual
asupra progreselor înregistrate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană – 2002 ”.
Aspectele de mediu menționate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea
capacităților de implementare a legislației de mediu adoptate, precum și coordonarea inter –
ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile și transformării
politicii de mediu în politică transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen
mediu și lung ce răspund unor probleme specifice. Astfel, pe termen scurt , principalele probleme
identificate sunt:
– realizarea unui evaluări gener ale pt nevoile existente
– dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de finanțare;
– îmbunătățirea capacității administrative de implementare a acquis -ului, prin creșterea și
formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional și local;
– pregătirea legislației de mediu prin consultarea părților interesate și evaluarea amănunțită
a costurilor de implementare;
– adoptarea legislației orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului și accesul la
informație;
– întărirea structuri lor și mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu în
cadrul altor politici sectoriale.
Pe termen lung , aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislației
comunitare, implementarea celei deja adoptate și la întărire a structurilor administrative necesare
implementării complete a acquis -ului de mediu.
Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate în
pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 – iunie 2003,
care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcția realizării lor în anul imediat următor.
Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal,
implementarea acquis -ului de mediu , adică a legislației orizontale și sect oriale care
reglementează politica de mediu a Uniunii Europene.
Acquis -ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:calitatea aerului,
gestionarea deșeurilor, calitatea apei, protecția naturii, controlul poluării industriale și
managementu l riscului, substanțe chimice și organisme modificate genetic, poluarea sonoră,
protecția civilă și siguranța nucleară. Un aspect particular al transpunerii legislației sectoriale îl
reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziție, cu durate între 3 și 15 ani și
necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o
perioadă de tranziție în domeniul calității aerului, 3 referitoare la gestionarea deșeurilor, 4
privind calitatea apei și 3 în domeniul poluării industriale și al managementului riscului.
În România, problemele de protecție a mediului se pun cu acuitate, în special ca urmare a
poluărilor locale, produse în principal în sectoarele exploatărilor petroliere și de minerit, în
industriile de p relucrare a minereurilor și petrolului, termoenergetică, industria chimică, de

prelucrare a lemnului și celulozei, metalurgie, siderurgie, industria electrotehnică și a
construcțiilor de mașini, industria cimentului, transporturi, gospodăria comunală și ag ricultură.
Anul 1992 marchează implementarea Strategiei Naționale de Protecție a Mediului ,
reactualizată apoi în 1996 și în 2002. Strategia cuprinde două părți și prezintă resursele naturale,
elemente privind starea economică, calitatea factorilor de mediu , principii de protecție a
mediului, priorități și obiective (pe termen scurt până în 2005, pe termen mediu până în anul
2010 și pe termen lung până în 2013). În anul 1995 în România este adoptată Legea Protecției
Mediului nr. 137 din 12/29/1995. Articolul 3 din Legea Mediului stabilește principiile de bază
ale dezvoltării durabile: principiul precauției în luarea deciziei, principiul prevenirii riscurilor de
mediu și a producerii daunelor, crearea unui cadru de participare a organizațiilor
neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor sau aspectelor legate de
dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor , adoptată în 2002 ca urmare a
transpunerii legislaț iei europene – Directiva Cadru privind Deșeurile nr 75/442/EEC în România
prin Ordonanța de Urgență 78/2000 privind regimul deșeurilor aprobată prin Legea 426/2001,
modificată și completată de Ordonanța de Urgență 61/2006 aprobată prin Legea 27/2007 și
Hotărârea de Guvern 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și aprobarea listei
cuprinzând deșeurile. Strategia a fost elaborată pentru perioada 2003 -2013, se aprobă prin
Hotărâre de Guvern. Principiile enunțate în Strategie sunt: principiul protecției resurselor
primare, principiul măsurilor preliminare, principiul prevenirii, principiul poluatorul plătește,
principiul substituției, principiul proximității, principiul subsidiarității și principiul integrării, iar
obiectivul general al Strategiei îl rep rezintă dezvoltarea unui sistem integrat de gestionare a
deșeurilor eficient din punct de vedere economic și al mediului. De asemenea, deșeurile sunt
clasificate formal în deșeuri municipale și asimilabile (generate din gospodării, instituții, unități
come rciale și prestatoare de servicii, deșeuri stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri,
spații verzi, deșeuri din construcții și demolări, nămoluri de la epurarea apelor uzate orășenești);
deșeuri de producție (generate din activitățile industri ale) și deșeuri generate din activități
medicale (generate în spitale, policlinici, cabinete medicale).
Pe baza Strategiei Naționale de Gestionare a Deșeurilor a fost creat Planul Național de
Gestionare a Deșeurilor , ce cuprinde acțiunile întreprinse pentr u îndeplinirea obiectivelor
Strategiei, modul de desfășurare, termene și responsabilități.
De asemenea, există planuri de gestionare a deșeurilor la nivel regional și județean,
elaborate de Agențiile Regionale și Locale pentru Protecția Mediului, ce se rev izuiesc o dată la
cinci ani, iar scopul lor este crearea cadrului necesar îndeplinii obiectivelor de gestionare a
deșeurilor.

Strategia Națională privind Schimbările Climatice ( SNSC ).
România ratifică prin Legea 3 din 2001 Protocolul de la Kyoto la Conven ția-cadru a
Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997.
SNSC aprobată prin Hotărârea de Guvern 645 din 7 iulie 2005, are drept obiectiv general
asigurarea îndeplinirii angajamentelor și obligațiilor asumate de România la nivel internațional
și, de asemenea, elaborarea și implementarea obiectivelor cu privire la adaptarea la impactul
schimbărilor climatice, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră de către economia
românească și utilizarea mecanismelor prevăzute în pro tocolul de la Kyoto. România ratifică,

prin Legea 24 din 6 mai 1994, Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992.
Obiectivul Convenției este de a stabiliza concentrațiile de gaze cu efect de seră la un
nivel care să împiedice perturbarea periculoasă a sistemului climatic. Planul Național de Acțiune
privind Schimbările Climatice (PNASC), aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1877 din 22
decembrie 2005, cuprinde măsurile concrete pentru implement area Strategiei Naționale privind
Schimbările Climatice.
Rețeaua Natura 2000 reprezintă o rețea de arii naturale protejate la nivel european, ce
beneficiază de măsuri și planuri de gestiune care permit menținerea lor pe termen lung. Aceasta a
apărut la in ițiativa Uniunii Europene în 1992 și are la bază două directive: Directiva Habitate
92/43/CEE și Directiva Păsări 79/409/CEE. România a transpus aceste directive prin Ordonanța
de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice prin care garantează, în art. 1, conservarea și
utilizarea durabilă a patrimoniului natural. Art. 3 din Directiva Habitate instituie rețeaua
europeană de zone de conservare sub numele de Natur a 2000 cu scopul de a proteja ariile care
adăpostesc habitate naturale.
Art. 1 din Directiva Păsări precizează că aceasta se referă la toate speciile de păsări care
trăiesc în mod natural în stare de sălbăticie pe teritoriul statelor membre și se aplică pă sărilor,
cuiburilor și habitatelor lor, iar obiectivul Directivei este de a proteja, gestiona și reglementa
acele specii și exploatarea lor.
Ariile protejate sunt de două feluri: Ariile Speciale de Conservare (SAC – Special Areas
of Conservation) și Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA – Special Protection Areas).
România are un număr de 273 SAC și 108 SPA desemnate, acestea reprezentând 17.84% din
teritoriul țării. De asemenea, România deține 5 din cele 9 regiuni biogeografice: alpină,
continent ală, panonică, stepică și pontică.
În anul 2008 România a adoptat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă în
scopul alinierii țării noastre la noua filosofie de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene.
Strategia Națională a stabilit obiective strateg ice pe termen scurt, mediu și lung:
– Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în
ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al UE.
– Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltării durabile.
– Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al
țărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
6.2. CADR UL INSTITUȚIONAL AI POLITICII DE MEDIU DIN ROMÂNIA
6.2.1. Principalii actori instituționali ai politicii de mediu din România sunt:
– Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice,
– Ministerul Afacerilor Europene,
– Parlamentul României,
– Ministerul Agricultu rii și Dezvoltării Rurale,
– Ministerul Sănătății.
Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice – își desfășoară activitatea prin planificare
strategică, reglementare, control, informarea și educarea cetățenilor privind beneficiile de mediu
în domeniile sal e de competență: protecția mediului; schimbări climatice și meteorologie;

dezvoltare durabilă; infrastructură de mediu; gestionarea integrată a deșeurilor; gestionarea
integrată a substanțelor periculoase ca atare, în amestecuri și articole; protecția natu rii prin
conservarea biodiversității; utilizarea durabilă a componentelor sale și managementul sistemului
de arii naturale protejate, biosecuritate; evaluarea și gestionarea calității aerului înconjurător;
evaluarea și gestionarea zgomotului ambiant; contr olul poluării industriale, protecția solului și a
subsolului; gestionarea siturilor contaminate; managementul riscului la inundații; hidrologie,
hidrogeologie, gospodărirea apelor; managementul durabil al pădurilor, protecția fondului
cinegetic și piscicul tură.
Ca atare, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice este instituția de specialitate ce
vizează gestionarea problemelor de mediu. Acest organ de specialitate intră în subordinea
Guvernului României și este responsabil de realizarea politicilor spe cifice în domeniul protecției
mediului și a pădurilor. Acesta este responsabil pentru inițierea strategiilor naționale de mediu și
crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din mai multe direcții care vizează
managementul apelor, contro lul poluării biodiversitatea, gestionarea deșeurilor, pădurile și
dezvoltarea forestieră etc.
Ministerul Afacerilor Europene și Parlamentul României sunt de asemenea două instituții
guvernamentale și legislative ce coordonează, elaborează, corectează deci ziile privind
dezvoltarea și implementarea politicilor autohtone în concordanță cu cele europene. O altă
instituție importantă este Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care în colaborare cu
Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice supravegh ează buna desfășurare a programelor de
mediu privind aplicarea îngrășămintelor și a pesticidelor, dar și protecția pădurilor, iar Garda
Națională de Mediu își exercită autoritatea în domeniul protecției mediului și are ca principale
atribuții controlul act ivităților cu impact asupra mediului, aplicarea sancțiunilor contravenționale,
verificarea sesizărilor cu privire la încălcarea legislației în vigoare și controlarea modului în care
sunt respectate prevederile.
Dincolo de instituțiile la nivel național exi stă și o serie de autorități locale implicate în
protecția mediului.
La nivel național trebuie să menționăm și alte organizații, precum cele non –
guvernamentale și fundațiile pentru protecția mediului care au o contribuție importantă în
implementarea polit icii de mediu naționale, precum și stabilirea unui dialog clar al societății
civile cu autoritățile guvernamentale, punând accentul pe probleme specifice, punctuale, acolo
unde autoritățile locale au omis includerea acestora în agendă. Acestea au un rol im portant și în
dezvoltarea și implementarea politicii de mediu naționale. Aranjamentul instituțional românesc
în ceea ce privește protecția mediului a suferit numeroase modificări și transferuri de noi
competențe în ultimii ani, însă ceea ce este important de remarcat este faptul că, gradul de
implicare și conștientizare a necesității unui control și a protecției mediului în România din
partea instituțiilor competente a crescut considerabil.

6.2.2. Programe de sprijin a politicii naționale de mediu
Principa la instituție care asigură suportul financiar pentru realizarea proiectelor și
programelor pentru protecția mediului, constituită conform principiilor europene „poluatorul
plătește” și „responsabilitatea producătorului” este Administrația Fondului pentru m ediu.
Această instituție funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordonarea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice.

Administrația Fondului pentru Mediu gestionează programe finanța te din fonduri
naționale și este finanțată integral din venituri proprii, răspunzând de gestionarea Fondului
pentru mediu.
Fondul pentru mediu este un fond public, deductibil din punct de vedere fiscal, iar
veniturile acestuia constituie venituri publice, ce fac parte din bugetul general consolidat,
constituite printr -o lege specială ce stabilește și destinațiile acestora.
Administrația Fondului pentru Mediu susține finanțarea pentru 22 categorii de proiecte și
programe naționale, în vederea dezvoltării d urabile a României.
Administrația Fondului pentru Mediu se adresează unei categorii largi de beneficiari:
operatori economici; ong -uri; unități administrativ -teritoriale; unități și instituții de învățământ;
composesorate și ocoale silvice; unități de cult ; instituții publice; asociații de dezvoltare
intercomunitară; institute de cercetare -dezvoltare; asociații de proprietari; persoane fizice;
persoane fizice autorizate; întreprinderi individuale și întreprinderi familiale, care prin
implementarea și derula rea de programe contribuie la îmbunătățirea condițiilor de viață, și în
același timp, conștientizează publicul asupra problemelor de mediu.
Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de
prioritățile naționale și cele ale Uniunii Europene. Astfel, pot fi amintite:
– programele comunitare – PHARE, ISPA , Agenda 21 și Programul Cadru pentru
Competitivitate și Inovare;
– programele naționale – România Curată , Facilitatea Globală pentru Mediu, Programul
Operațional Sectoria l de Mediu, Programul privind Promovarea achizițiilor publice ecologice,
Programul Casa Verde, Programul Rabla.
Aceste proiecte își au originea atât în perioada de pre -aderare a României la Uniunea
Europeană, cât și în prezent. Rolul acestora este acela de a veni în sprijinul politicii de mediu
naționale și de a contribui prin măsuri specifice, punctuale, la protejarea mediului din România.

Programul PHARE a fost primul instrument de pre -aderare cu finanțare nerambursabilă
(Ispa și Sapard fiind celelalte 2 programe de pre -aderare ale UE, pentru România), înființat în
1989, având ca principal rol, sprijinirea țărilor din Europa Centrală și de Est candidate în
procesul de integrare europeană.
Creat inițial pentru asistența Poloniei și Ungariei (primele două țări din regiune care au
renunțat la communism și economia centralizată), programul a fost extins la toate țările canditate
din Europa Centrala și de Est (Bulgaria, Republica Cehå, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia).
Fondurile alocate vizau domenii precum: protecția mediului, agricultură, administrație
publică sau coeziunea economică și socială. Uniunea Europeană a alocat începând cu 1991 până
în 2004 o sumă de circa 1,7 miliarde Euro pentru asistență financiară nera mbursabilă, iar
începând cu anii 2000 gradul de absorție a crescut.
Din 2004, beneficiază de asistență Phare numai România și Bulgaria, iar celelalte două
țări candidate (Croația și Turcia) beneficiază și ele de asistență de pre -aderare din partea Uniunii,
dar prin intermediul unor instrumente separate. Firme din aceste trei țări pot participa însă la
licitații legate de proiectele Phare.
Ca atare, programul Phare se concentreazå pe trei domenii cheie :
• dezvoltare instituțională;
• investiții pentru spriji nirea aplicării legislației comunitare;
• investiții în coeziune economică și socială.

Obiectivele Phare:
– Întărirea administrațiilor și instituțiilor publice pentru a funcționa eficient în interiorul
Uniunii Europene;
– Apropierea de acquis -ul comunitar (le gislația extinsă a Uniunii Europene) și reducerea
necesității perioadelor de tranziție;
– Promovarea coeziunii economice și sociale. .
Principalele surse de informatii privind Programul PHARE in Romania sunt:
– Comisia Europeană
– Centrul de Informare al Comisi ei Europene în România
– Ministerul Integrării Europene.
Programul PHARE are trei componente:
– PHARE Național,
– PHARE CBC (Cross Boarder Cooperation)
– PHARE CES (Coeziune Economică și Socială).
Programul PHARE Național finanțează proiecte de asistență tehni că, de investiții și
twinning.
PHARE Coeziune Economică și Socială vizează scheme de granturi și proiecte de
asistență tehnică în domeniul protecției mediului, iar Phare CBC sprijină cooperarea
transfrontalieră bilateral între zonele de graniță.

Programul ISPA a fost cel de -al doilea instrument financiar nereambursabil de pre –
aderare, înființat în 1999 și ale cărui surse de finanțare sunt estimate până la 270.000.000 de euro
pe an. Programul se concentrează pe implementrea dire ctivelor de mediu pe următoarele
domenii: protecția calității apei, gestionarea deșeurilor, protecția calității aerului.
Programul urmărește alinierea la standardele de mediu ale Uniunii Europene, extinderea
ei conectarea rețelelor de transport ale Românie i cu cele trans -europene și familiarizarea țărilor
beneficiare cu politicile și procedurile aplicate de Fondurile Structurale ăi de Coeziune.
În ceea ce privește mediul, domeniile de interes sunt următoarele:
– rezerva de apă potabilă;
– tratarea apelor re ziduale;
– administrarea deșeurilor solide și a celor periculoase;
– poluarea aerului.
În domeniul transporturilor, Ispa finanœeazå reabilitarea æi dezvoltarea de cåi ferate,
drumuri, porturi æi aeroporturi.
În perioada 2000 -2006 ISPA a sprijinit proiectel e în domeniul infrastructurii de mediu și
de transport. După aderare, ISPA a fost înlocuit de Fondul de Coeziune.

Programul Sapard (Special Pre -Accesion Programme for Agriculture and Rural
Development ) – Programul Special de Pre -aderare pentru Agricultu ră și Dezvoltare Rurală)
sprijină România pentru participarea la Politica Agricolă Comună (PAC) și
Piața Internă a Uniunii Europene.
Obiectivele programului sunt:
– îmbunătățirea vieții comunităților rurale,
– crearea unui sector competitiv de producere și p relucrare a produselor agricole,
– crearea de locuri de muncå în mediul rural,

– asigurarea de venituri adecvate locuitorilor din zonele rurale,
– asigurarea unei dezvoltări durabile a acestor regiuni.

Un alt program important ce trebuie menționat este Agenda 21.
În anul 1992 (3 -14 iunie), la Summitul Mondial de la Rio de Janeiro, Conferința
Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare s -a prezentat conceptul de dezvoltare durabilă și un
plan concret pentru punerea în aplicare, numit Agenda 21 . Acesta este un program de acțiune
pentru secolul 21 orientat către dezvoltarea durabilă și a fost adoptat de către statele semnatare
ale Declarației de la Rio. Principalele linii de acțiune sunt lupta împotriva sărăciei și a excluderii
sociale, producția de bunuri și ser vicii durabile și protecția mediului. În România, această
strategie locală – Agenda 21 locală – a fost implementată până în 2003 în 9 orașe pilot (Ploiești,
Galați, Târgu Mureș, Baia Mare, Iași, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea și Miercurea Ciuc), la
nivelul cărora s -au înființat secretariate permanente în cadrul primăriilor și grupuri de lucru pe
domeniile economic, social și protecția mediului. Strategia a fost extinsă la peste 40 de localități
până în 2007.

Un alt program cu un grad semnificativ de import ant este Programul Cadru pentru
Competitivitate și Inovare . Scopul acestuia este de a identifica cele mai bune exemple de
proiecte derulate în domenii precum: reciclare, achiziții publice ecologice. Fondurile alocate
sectorului de mediu din România de cătr e Comisia Europeană, pentru perioada 2007 – 2013 s -a
ridicat la suma de 5,6 miliarde euro. Această finanțare provine din două fonduri ale Uniunii
Europene: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) și Fondul de Coeziune (FC).

Strategia și distrib uția acestor fonduri este realizată în cadrul Programului Operațional
Sectorial de Mediu (POS Mediu). Programul a fost elaborat în strânsă corelație cu obiectivele
naționale strategice prevăzute în Planul Național de Dezvoltare 2007 -2013. POS Mediu a avut ca
punct de plecare prioritățile și obiectivele politicii de mediu a Uniunii Europene și este conturat
astfel încât să contribuie la îndeplinirea angajamentelor României în cadrul Tratatului de
Aderare. Obiectivele specifice POS Mediu sunt: îmbunătățirea c alității și accesului la
infrastructura de apă și apă uzată, dezvoltarea sistemelor durabile de gestionare a deșeurilor,
reabilitarea siturilor poluate, reducerea poluării prin modernizarea sistemelor de încălzire urbană.
Un alt considerent important al PO S Mediu este legat de protecția și îmbunătățirea biodiversității
și a patrimoniului natural.

Fondul global pentru mediu – GEF – este un program care a luat naștere în 1991, ca un
fond global pentru finanțare de programe de mediu pe termen scurt și lung. P roiectele GEF sunt
implementate prin intermediul PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM
(Programul Națiunilor Unite pentru Mediu) și Banca Mondială și sunt derulate de organizații
publice sau private. Acestea trebuie să îndeplinească dou ă criterii: primul se referă la faptul că
trebuie să reflecte prioritățile naționale sau regionale și să aibă sprijinul țărilor implicate, iar cel
de al doilea se referă la faptul că trebuie să contribuie la ameliorarea situației mediului pe plan
global. R omânia a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF, 8 proiecte de țară și 12
proiecte regionale, majoritatea proiectelor au vizat protecția apelor Mării Negre și ale Dunării.
Un alt program reprezentativ pentru politica de mediu a României este Progra mul
România Curată , care a fost lansat în 2002 ca o inițiativă de coordonare, verificare și accelerare
a adaptării României la normele europene. Obiectivul principal al acestui program este de a se

ocupa de educarea populației în scopul reducerii efectelor poluării. Obiectivele sale sunt
asigurarea unui management integrat al deșeurilor, creșterea nivelului de educație și
conștientizarea populației în spiritul protecției mediului și asigurarea protecției și conservării
mediului natural și a mediului constru it în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile.

Un alt exemplu de proiect ce vizează îmbunătățirea și protejarea mediului din România
este Dezvoltarea piețelor ecologice emergente din România – ECOEMERGE , care are ca scop
crearea unui cadru uniform pentru dezvoltarea piețelor ecologice din România, îmbunătățirea
legăturii dintre sistemele de producție și cele de consum.
Promovarea achizițiilor publice ecologice este un alt exemplu semnificativ al politicii de
mediu din România. Ministerul Mediului și Pădurilor, împreună cu Agenția Națională a
Funcționarilor Publici au derulat acest proiect în perioada aprilie 2009 – septembrie 2010, având
ca obiectiv principal creșterea gradului de conștientizare a impactului favorabil asupra mediului
a achizițiilor p ublice ecologice. În încheiere pot fi menționate două proiecte importante ale
politicii de mediu a României și anume Programul Casa Verde și Programul Rabla . Programul
Casa Verde vizează instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energia regenerabi lă. Scopul
acestui program constă în îmbunătățirea calității aerului, apei și solului prin reducerea gradului
de poluare cauzată de arderea lemnului și a combustibililor fosili utilizați pentru producerea
energiei termice folosite pentru încălzire și obțin erea de apă caldă menajeră. Programul Rabla
vizează casarea mașinilor vechi și oferirea unei compensați financiare în vederea achiziționării
unei mașini noi. Programul a avut un real success în 2010, au fost casate 190 de mii mașini vechi
și achiziționate 63 de mii de mașini noi. Aceste două proiecte au avut un succes considerabil,
marcând un progres semnificativ în cadrul politicii de mediu a României.
În concluzie, putem remarca faptul că pe fondul contextului actual al schimbărilor
climatice și al global izării, Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative necesare
protecției mediului și a calității vieții și dezvoltării durabile. Acestea vizează domenii precum
emisiile în aer din surse industrial sau transport, gestionarea deșeurilor, protejarea și gestionarea
resurselor de apă, protejarea naturii și a biodiversității, evaluarea impactului asupra mediului și
răspunderea de mediu etc. În același timp, Comisia Europeană, în calitatea sa de „guardian al
tratatului”, asigură aplicarea măsurilor care d ecurg din aceste acte normative. România a
moștenit din perioada anilor 1970 probleme de mediu grave ca urmare a politicii industriale și de
dezvoltare dusă în acea perioadă. Însă, începând cu anii 1990, la nivel decizional și instrumental,
politica de med iu a suferit modificări pozitive importante. Aderarea României la Uniunea
Europeană a avut drept consecință transpunerea aquis -ului comunitar, armonizarea legislației
românești cu cea europeană și atragerea de fonduri structurale destinate conștientizării și
protecției mediului. La nivel legislativ se remarcă o serie de noi inițiative legislative care vizează
gestionarea deșeurilor, reducerea emisiilor de dioxid de carbon, protejarea biodiversității. Din
punct de vedere instituțional, remarcăm înființarea u nor organisme și instituții publice cu
atribuții punctuale destinate protecției mediului. Pentru asigurarea sănătății și bunăstării
populației este necesar un mediu curat care să se bazeze pe o utilizare rațională a resurselor
naturale.

6.3.ACCEPTAREA ACQU IS-ULUI COMUNITAR
România acceptă acquis -ul comunitar privind Capitolul 22 – Protecția mediului
înconjurător, în vigoare la data de 31 decembrie 2000. România si -a asumat unilateral data de 1
ianuarie 2007 ca ipoteză de lucru pentru încheierea pregătirilor de aderare la Uniunea Europeana.
România a implementat acquis -ul comunitar în domeniul protecției mediului până la data
aderării, cu excepția următoarelor acte comunitare:
Calitatea aerului:
• Directiva Consiliului nr. 94/63/EC privind controlul emisiilo r de compuși organici
volatili (COV) rezultați din depozitarea benzinei și distribuția sa de la terminale la stațiile
service, pentru care s -a solicitat o perioadă de tranziție de 3 ani, până în anul 2010.
Managementul deșeurilor :
• Directiva nr. 94/62/EC privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, pentru care s -a
solicitat o perioadă de tranziție de 3 ani, până în anul 2010.
• Directiva nr. 99/31/EC privind depozitarea deșeurilor, pentru care s -a solicitat o
perioadă de tranziție de 10 ani, până în anul 2 017.
• Directiva Consiliului nr. 2000/76/EC privind incinerarea deșeurilor, pentru care s -a
solicitat o perioadă de tranziție de 3 ani, până în anul 2010.
Calitatea apei:
• Directiva nr.91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane, pentru care se solici ta o
perioadă de tranziție de 15 ani, până în anul 2022.
• Directiva nr.98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman, pentru care se
solicita o perioadă de tranziție de 15 ani, până în anul 2022.
• Directiva nr.76/464/EEC privind descărcarea s ubstanțelor periculoase (și a celor 7
directive fiice), pentru care se solicita o perioadă de tranziție de 8 ani, până în anul 2015.
• Directiva nr.91/676/EEC privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți
din surse agricole, pentru care se solicita o perioada de tranziție de 7 ani, până în anul 2014.
Controlul poluării industriale si managementul riscului :
• Directiva Consiliului nr.96/61/EC privind prevenirea și controlul integrat al poluării
(IPPC), pentru care se solicita o perioadă de tranziție de 8 ani, până în anul 2015.
• Directiva Consiliului nr.1999/13/EC privind limitarea emisiilor de compuși organici
volatili datorate utilizării solvenților în anumite activități și instalații (COV) pentru care se
solicita o perioadă de tranziție de 8 ani, până în anul 2015.
• Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind limitarea emisiilor de poluanți specifici în
atmosferă prin instalații mari de ardere (LCP), pentru care se solicita o perioadă de tranziție de 5
ani, până în anul 2012.
Din punct de vedere instituțional, în domeniul protecției mediului a fost adoptată
Hotărârea de Guvern nr. 17/2001(HG) privind organizarea și funcționarea Ministerului Apelor și
Protecției Mediului (MAPM). Acest minister este organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului României. MAPM (actualmente
Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice ) realiza politica în domeniul apelor și protecției
mediului, la nivel național, elabora strategia și reglementă rile specifice de dezvoltare și
armonizare a acestor activități în cadrul politicii generale guvernamentale și a coordonat
aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective, îndeplinind rol de autoritate de stat, de
sinteza, coordonare și control în aceste domenii.

6.4. STAREA ACTUALĂ A MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

În perioada actuală protecția mediului este problema majoră a umanității.
Problemele de protecție a mediului sunt deosebit de complexe și vizează toate sectoarele
de activitate: economice, sociale și politice.
Activitatea omului, orientată spre valorificarea resurselor naturale, a afectat întotdeauna
starea factorilor de mediu. In trecut, intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu era
de proporție redusă și nu lăsa urme datorită capacit ății de regenerare.
In prezent, starea calității factorilor de mediu la nivelul întregii țări poate fi sintetizată
astfel:

A) Calitatea aerului
Starea atmosferei este evidențiată prin prezentarea poluării de impact cu diferite noxe,
calitatea precipitațiilor atmosferice, situația ozonului atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu
efect de seră și unele manifestări ale schimbărilor climatice. Calitatea aerului se caracterizează
prin urmărirea poluării de fond ce se face în 2 stații amplasate în zone convențion al "curate",
situate la altitudini cuprinse între 1000 –1500 m și la distanțe de minimum 20 km de centre
populate, drumuri, căi ferate, obiective industriale, cât și a poluării de impact, în peste 1100
puncte de recoltare a probelor.

Poluarea de fond
Polua rea de fond reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă direct
influența surselor de poluare . Administrația Națională de Meteorologie a reluat monitorizarea
unor compuși atmosferici la stația Fundata, începând din luna iunie 2000, efect uându -se
măsurători continue ale ozonului la sol, dioxidului de azot, dioxidului de carbon și ale pH -ului
precipitațiilor. De ex. concentrația atmosferică a dioxidului de carbon, valoarea medie anuală, în
anul 2004 a fost de 364,92 ppmv.
Poluarea de impact este produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor de
poluare care pot fi:
– sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme industriale, dar și
intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate preponderent pe verti cală);
– circulația auto, în special de -a lungul marilor artere incluzând și traficul greu;
– șantiere de construcție și betoniere;
– centralele electrotermice;
– surse difuze de combustie.
După 1989 s -a înregistrat o îmbunătățire ușoară a calității aerulu i datorită unei reduceri
drastice a activităților economice, precum și programelor de retehnologizare realizate în anumite
sectoare. Un factor suplimentar a fost intensificarea monitorizării condițiilor de mediu.
Totuși, creșterea exponențială a numărului de mașini, pe o parte, ca și menținerea în trafic
a unor mașini vechi, pe de altă parte a făcut ca poluarea aerului din orașe să fie în mare parte
cauzată de transport.

Acidifierea mediului este datorată, în principal, depunerilor de emisii a trei poluanț i:
dioxidul de sulf, dioxidul de azot, amoniac. O sursă importantă în poluarea atmosferei orașelor o
constituie și instalațiile mici care folosesc combustibili fosili. Emisiile de SO 2 au înregistrat, în

general, o continuă scădere în perioada 1995 -2001, di n anul 2003 înregistrându -se o creștere față
de anii precedenți.
Emisiile de NOx provin îndeosebi din industria energetică și industria de transformare
(39,24%), din traficul rutier (31,58%) precum și din industria de prelucrare (11,39%). Dintre
sursele ar tificiale, cea mai importantǎ în producerea amoniacului este agricultura,
iar din cadrul acesteia, ramura zootehnică de tip intensiv. Ponderea agriculturii în
generarea emisiilor de amoniac este de 80,26%, și este determinată de dejecțiile rezultate din
creșterea animalelor și îngrășămintele chimice azotate utilizate în cultura plantelor.

Poluări cu pulberi în suspensie
Pulberile în suspensie sunt principalii poluanți din țara noastră pentru care depășirile
CMA sunt semnificative, pentru diferite intervale de mediere.
Pulberile în suspensie cu diametrul mai mic de 20 μm, au în atmosferă un comportament
asemănător gazelor. Fracțiunea PM10 reprezintă pulberile în suspensie cu diametre aerodinamice
mai mici de 10 μm.
Poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie are mai multe surse. In primul rând, industria
metalurgică și siderurgică care eliberează în atmosferă cantități însemnate de pulberi, apoi
centralele termice pe combustibili solizi, fabricile de ciment, transporturile rutiere, haldele și
depozitele de st eril, și așa mai departe. Natura acestor pulberi este foarte diversificată. Ele conțin
fie oxizi de fier , în cazul pulberilor din jurul combinatelor siderurgice, fie metale grele (plumb,
cadmiu, mangan, crom), în cazul întreprinderilor de metale neferoase, sau alte noxe .

B) Calitatea resurselor de apă
Reducerea drastică a activităților economice și închiderea diferitelor industrii poluante, ca
și reducerea fermelor de animale a avut un impact pozitiv asupra calității apelor de suprafață și
subterane.
In 2005 , calitatea generală a apei de suprafață a fost evaluată de către 781 secțiuni de
supraveghere (puncte de măsurare): 12,9% identificate în prima categorie, 38,5% identificate în
cea de -a doua, 26,1% idenficate în cea de -a treia, 15% identificate în cea de -a patra 4 si 7,4 %
identificate în cea de -a V-a categorie a calității apei. Calitatea apei subterane a fost de asemenea
urmărită prin forajele din rețeaua națională.
Dunărea colectează apa de suprafața a majorității afluenților din România și este afectat ă
de poluarea directă ( transport naval și evacuarea deșeurilor) .
Calitatea apei din Dunăre este influențată semnificativ de compuși de azot și fosfor,
precum și de alte substanțe chimice emise la suprafată, în principal de activitățile economice și
socia le terestre.

C) Calitatea solului
Principalul factor natural limitativ al calității solului îl constituie eroziunea și alunecările
de teren .
Eroziunea rocilor și a solurilor apare datorită vântului, ploilor, activităților umane, cum
sunt:
– lucrări agricole necorespunzătoare, care distrug textura solului, deci apa se evaporă sau
se scurge la suprafață;
– tratamentele cu pesticide și fertilizanți chimici;

– ploile acide.
Defrișările și excavațiile la suprafață, în contact cu cantități mari de apă de ploaie, pot
cauza alunecări de teren.

D) Flora și fauna
Organizarea și desfășurarea diferitelor activități economice pe teritoriul țării generează
presiuni asupra mediului legate de ocuparea terenurilor, modificarea peisajelor și a
ecosistemelor, distrugerea spațiului n atural, utilizarea nerațională a solului, supraconcentrarea
activităților pe o zonă foarte sensibilă și cu mare valoare ecologică, etc. In ultimele trei decenii s –
a conștientizat faptul că diversificarea, accelerarea, globalizarea și cronicizarea sunt trăs ături
dominante ale procesului de deteriorare a capitalului natural. Deteriorarea capitalului natural este
un proces real, extrem de complex, de lungă durată și cu o evoluție strict dependentă de ritmul,
formele și forțele dezvoltăr i sistemelor socio -econ omice.
Printre principalii factori antropici care au dus la diminuarea efectivelor speciilor de
faună și floră sălbatică se pot enumera: desecarea luncii inundabile a Dunării, distrugerea
propriu -zisă a habitatelor prin construirea de obiective urbane, ind ustriale, de agrement, crearea
lacurilor de acumulare, creșterea poluării apelor și solului, creșterea folosirii pesticidelor,
uciderea directă animalelor de către oameni.
De multe ori efectele acțiunilor antropice sunt greu sesizabile pentru moment și tre c
neobservate, alteori afectează interesele economice ale omului, iar în unele împrejurări, când
afectează biocenoze întregi, pot fi de -a dreptul catastrofale pentru existența populațiilor umane,
din zonele respective.
Dispariția sau scăderea până la un ni vel critic a speciilor se datorează
supraexploatării(vânătoare, pescuit, suprapășunat), însă de multe ori este consecința distrugerii
habitatului lor prin construirea diverselor obiective urbane și industriale. Modificarea biotopului,
însoțită de schimbare a unuia sau a tuturor factorilor abiotici (baraje, poluare industrială, poluare
organică, despăduriri, incendii) este urmată de desființarea unor sisteme și înlocuirea lor cu altele
simplificate (în medii poluate), artificiale (agricole, lacuri de acumular e) etc.
Ecosistemele cu pașuni de stepă din România au scăzut mult și vor continua să dispară
din cauza secetelor din ultimii ani, precum și practicilor agricole slabe. Deoarece sistemele
ecologice sunt sisteme funcționale cu organizare complexă, în genera l, modificările structurale la
nivelul acestora nu sunt sesizabile de la un an la altul (decât în cazul unor accidente ecologice
majore și pe termen scurt). Ulterior, prin eliminarea factorului perturbator, mediul natural se
poate reface. Datorită lipsei p unerii în practică a sistemului de monitoring integrat care să
includă și monitorizarea diversității biologice, nu există date concrete pe baza cărora să se poată
face o analiză reală a stării acesteia, cu excepția unor specii sălbatice, care fac obiectul unor
programe și proiecte de cercetare ale structurilor universitare, muzeelor, institutelor de cercetare,
precum și ale unor organizații neguvernamentale specializate.
În țara noastră trăiesc peste 10.000 specii de animale, din care majoritarea sunt insec tele.
Cresc aproximativ 3100 de specii de plante, dintre care 60 specii de arbori. Aproximativ 500 de
specii de plante sunt protejate de lege din cauza rarității lor sau a interesului terapeutic. S -au
identificat 150 de tipuri de ecosisteme numai în păduri le noastre. Cu excepția marilor zone
agricole și a unor ecosisteme terestre și acvatice aflate sub impactul negativ al unor surse de
poluare, în care se înregistrează modificări ale structurii și dinamicii diversității biologice, restul
mediului natural se păstrează în parametrii naturali de calitate, oferind condițiile necesare
conservării diversității biologice specifice.

Diversitatea biologică deosebită a țării noastre face posibilă și contribuția importantă a
noastră la implementarea Rețelei Ecologice Europene Natura 2000 în România. Natura 2000
este o rețea ecologică de arii protejate din statele membre ale UE . Crearea Rețelei Natura 2000
este o modalitate de a aplica măsuri de conservare privind menținerea habitatelor și speciilor de
interes comunitar, pe întregul teritoriu al continentului European.

E) Sănătatea umană
Evaluarea stării de sănătate a populației constă în identificarea factorilor de risc, care țin
de:
– calitatea aerului citadin;
– alimentarea cu apă potabilă;
– colectareași îndepărtarea rezid uurilor lichide și solide de orice natură;
– zgomotul urban;
– habitatul – condiții improprii (zgomot, iluminat, aglomerarea populațională etc);
– calitatea serviciilor (de toate tipurile) oferite populației.

F) Managementul de risc de mediu
Situațiile de risc pot avea cauze naturale sau antropice
1- Cauze naturale :
– revărsări ale cursurilor de apă produse de precipitații abundente, topirea bruscă a
zăpezilor,
– ridicarea nivelului apelor subterane,
– prăbușiri ale masivelor geologice,
– alunecarea versanțilo r,
– fenomene de eroziune, etc..
2- Cauze antropice :
– ruperea sau avarierea barajelor și a altor lucrări situate în amonte de amplasamentul
unor obiective social -economice proiectate la o clasă de importanță superioară ,
– proiectarea unor construcții ca re traversează albiile cursurilor de apă (ce micșorează
secțiunile de curgere) și care nu țin seama de lucrările existente sau incluse în schemele de
amenajare ale bazinelor hidrografice,
– proiectarea unor construcții care traversează albiile cursurilor d e apă dimensionate la
debite maxime necorespunzătoare sau neactualizate,
– amplasarea necorespunzător a unor construcții pe versanții sau în albiile majore,
– despăduriri pe suprafețe mari prin exploatarea nerațională a masei lemnoase etc.

CAPITOLUL 8.
PRINCIPII IN POLITICA DE MEDIU

8.1. CONCEPTUL DE PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL DREPTULUI MEDIULUI

La nivel general, un principiu este, după caz, o cauză primă, o prepoziție admisă ca bază a
raționamentului, o regulă generală care ghidează conduita, o regulă elementară a unei științe, arte
sau tehnici.
Noțiunea (conceptul) de „principiu fundamental (general)“ de drept cunoaște accepțiuni
diferite de la un sistem juridic la altul, de la o ramură de drept la alta. Se admite, de pildă, definiți a
conform căreia un principiu fundamental este acea regulă de conduită egală pentru toți subiecții de
drept, care însoțește – de la început până la sfârșit – orice acțiune umană, excepțiile fiind rarisime.
În privința dreptului mediului, conceptul cunoaște situații diferite, în funcție de
nivelul de recunoaștere și garantare juridică. Deși nu sunt ele însele „lege”,
principiile servesc la sublinierea și orientarea dezvoltării și aplicării normelor
dreptului mediului.
În dreptul comunitar, principiile au un statut intermediar, nefiind reguli juridice depline și
direct aplicabile, ci mai degrabă linii directoare pe care comunitatea trebuie să -și fondeze politica
sa de mediu general și fiecare dintre actele leg islative în special.
Dimpotrivă, la nivelul dreptului internațional al mediului conceptul de principiu rămâne
imprecis. El este utilizat cel mai adesea pentru a desemna o constantă evidentă, concluziile unei
analize și norme generale obligatorii. Așa de ex emplu, programul de acțiune „Agenda 21“ se
referă la „principii de acțiune“ în sensul de linii directoare ce pot fi urmate și, eventual, de
modalități de realizare a acestora.
În alte documente internaționale, precum Declarația de la Stockholm din 1972 ( 26 de
principii „comune care să inspire și să ghideze eforturile popoarelor lumii în vederea prezervării
și ameliorării mediului“), Declarația de la Rio (27 de principii) ori declarația de la Dublin asupra
apei (patru principii directoare) din 1992, princi piile sunt formulate sub forma unor cerințe
juridice, redactate în termeni normativi, deși nu dețin o putere obligatorie corespunzătoare [M.
Duțu] .
8.2. CLASIFICAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI MEDIULUI
În funcție de amploarea și influența lor asupra conținutul ui ansamblului regle mentărilor
juridice de mediu, principiile acestei ramuri de drept pot fi grupate în două mari categorii:
principii fundamentale și principii generale (subsidiare primelor).
Primele se regăsesc consacrate la toate nivelurile dreptului m ediului – național, regional
(comunitar) și internațional – și privesc întregul său conținut, constituind osatura care îi conferă
unitate, coerență, stabilitate și unicitate. Fac parte din această categorie principiile prevenirii,
(precauției, protecției m ediului, conservării, ameliorării calității mediului), principiile
responsabilității și reparării atingerilor aduse mediului, „poluatorul plătește“, răspunderea de
mediu și principiile participării umane (dreptul fiecăruia la un mediu sănătos, protecția me diului
ca obiectiv de interes general, mediul ca patrimoniu comun al națiunii).

Principiile generale sunt consacrate la nivelul dreptului mediului și domină materiile
tradiționale ale acestuia, dreptul intern, dreptul comunitar și dreptul interna țional și exprimă
specificul acestora. Așa de pildă, sunt principii generale ale dreptului comunitar al mediului:
principiul corectării cu prioritate la sursă a atingerilor aduse mediului, principiul integrării
considerentelor ecologice în toate politicile comunita re, principiul subsidiarității.
Tot așa, la nivelul dreptului internațional al mediului sunt percepute ca principii specifice:
principiul cooperării, obligația statelor de a soluționa pe cale pașnică dife rendele în materie de
mediu, principiul responsabi lității comune, dar diferențiate a statelor, răs punderea statelor pentru
pagubele aduse mediului, îndatorirea de asistență ecologică ș.a.
8.3. OBIECTIVE ALE POLITICII DE MEDIU
Obiectivele ce stau la baza construirii politicii de mediu a Uniunii Europene au fost
stabilite prin Tratatul Comunității Europene, Art. 174. Astfel, acesta prevede că obiectivele
politicii europene de mediu sunt următoarele:
1. Conservarea, protecția și î mbunătățirea calității mediului.
2. Protecția sănătății umane.
3. Utilizarea prudentă și rațională a resurselor umane.
4. Promovarea de măsuri la nivel național, în vederea tratării problemelor regionale de
mediu și nu numai.
8.4. PRINCIPII LE POLITICII DE MEDIU
Reprezentanții statelor membre ale Comunității Europene au pus bazele unei politici
comune de mediu în urma Summit -ului de la Paris din 1972, ca urmare a conștientizării
caracterului transfrontalier al problemelor de mediu. Astfel, în 1973 Comisia a inițiat un prim
program european de acțiune pentru mediu, care formulează cele mai importante principii ale
politicii de mediu, principii care sunt în vigoare și astăzi: principiul poluatorul plătește, al
acțiunii preventive și precauției. Acestora li se a daugă principiul protecției ridicate a mediului, al
integrării și al proximității.
8.4.1. Principiul poluatorul plătește
Acest principiu prevede suportarea cheltuielilor de către poluator cu repararea daunelor
provocate în caz de poluare a mediului. Se urm ărește astfel responsabilizarea celor care au
încălcat normele de mediu și are un caracter coercitiv, fiind menit să descurajeze nerespectarea
legislației de mediu. Un exemplu concludent se regăsește în includerea transportului aerian,
începând cu 2012, în schema de comercializare a certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră.
Adoptat mai întâi de către OCDE în 1972, principiul semnifica inițial cerința imputării
poluatorului a cheltuielilor privind măsurile adoptate de către autoritățile publice pent ru ca
mediul să fie menținut într -o stare acceptabilă. El se inspiră din teoria economică potrivit căreia

costurile sociale externe, care însoțesc producția, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate în
calcul de toți agenții economici în costurile lor de producție.
Într-adevăr, multe activități economico -sociale antrenează externalități
negative sub forma poluării, afectând populația și factorii de mediu. Existen ța
acestora duce la o ade vărată „dedublare“ a realităților privind costurile și profitul
agenților economici. Astfel, pe ansamblu, economia trebuie să acopere atât costurile
de producție, cât și pe cele legate de existența externalităților (poluării).
Generatorii poluării au costuri proprii diminuate datorită economisirii
cheltuielilor de prevenire a poluării (dotarea cu dispo zitive și filtre, adaptarea
tehnologiilor etc.), societatea în ansamblul său, imediat sau în timp, suportând costul
privind combat erea efectelor negative ale poluării asupra sănă tății umane,
activităților economico -sociale ori mediului în întregul său. Pentru a se evita o
asemenea situație și pentru a se corecta inechitățile pe care le determină, costu rile
„externalităților“ se „in ternalizează“ pe calea recunoașterii juridice a prin cipiului
„poluatorul plătește“. Proclamarea și recunoașterea principiului cunosc situații
diferite în legislațiile naționale ale statelor, la nivel comunitar european și în cadrul
OCDE.
Principalul obiec tiv al reglementărilor internaționale în domeniu îl constituie armonizarea
politicilor interne, astfel încât diferențele legislației antipoluante de la o țară la alta să nu
antreneze distorsiuni în avantajele comparative și schimburile comer ciale. În acel ași timp,
principiul a fost larg acceptat de guverne, care s -au inspirat din semnificațiile sale în elaborarea
politicilor lor ecologice. Totuși conținutul său este, într -o oarecare măsură, imprecis.
Astfel, în sens larg ( lato sensu ), principiul urmărește imputarea poluatorului a costului
social al poluării pe care o provoacă. Aceasta implică antrenarea unui mecanism de
responsabilitate pentru daune ecologice, care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele
produse asupra bunurilor și persoanelor, c ât și cele produse asupra mediului ca atare. În acest
sens, în plan juridic, se recunoaște dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos și
echilibrat din punct de vedere ecologic.
Dimpotrivă, în sens restrâns ( stricto sensu ), acesta presupune obligare a poluato –
rilor la a suporta numai costul măsurilor antipoluante și de curățire. Într -o asemenea
situație este vorba numai despre o internalizare parțială, care permite impunerea de
taxe ori redevențe de către autoritățile publice.
Într-un atare sistem, s ubvenționarea poluatorilor de către stat spre a -i ajuta
financiar pentru investițiile antipoluante este contrară principiului poluatorului plătitor.
Niciuna dintre cele două accepțiuni nu implică în mod necesar utilizarea de măsuri
economice stimulative (c a de pildă redevențe ori adjudecarea de drepturi de poluare),
chiar dacă acestea sunt adesea în raport cu costul.
Realizarea semnificațiilor acestui principiu poate îmbrăca mai multe forme,
precum: instituirea de norme antipoluare, utilizarea unei fiscali tăți incitative, definirea

unui regim de răspundere obiectivă, independentă de culpa pentru prejudiciul
ecologic etc.
La nivel comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul unic european (1987) și Tratatul
de la Maastricht (1993). Consacrat pentru prima dată prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 137/1995,
principiul „poluatorul plătește“ își croiește drum și în practica și dreptul românesc. Astfel, semni –
ficațiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea, ca modalități de
impleme ntare a principiilor, a introducerii pârghiilor economice stimulative sau coercitive și
elaborarea de norme și standarde antipoluante [art. 4 lit. d) și f) din Legea nr. 137/1995] și,
respectiv, instituirea unui regim special de răspundere pentru prejudici u format din două reguli
principale și complementare: caracterul obiectiv, independent de culpă și, respectiv, răspunderea
solidară în cazul pluralității autorilor (art. 80 din același act normativ).
Din păcate, principiul „poluatorul plătește“ a rămas în prezent mai puțin un
instrument juridic care să -i oblige pe cei responsabili să -și asume consecințele
actelor lor, ci mai degrabă un mijloc comod de a finanța politicile în materie de
mediu. Fără determinarea răspunderilor individuale, principiul are drept unică
consecință impunerea ca anumite industrii să suporte responsabilitatea globală a
costurilor luptei antipoluante.
8.4.2 . Principiul acțiunii preventive
Pornește de la ideea că prevenirea este preferabilă oricăror acțiuni ulterioare, fiind mai
eficien tă din punct de vedere al calității rezultatului final, dar și financiar. Acest principiu are la
bază regula „este mai bine să previi decât să combați”.
8.4.3. Principiul prevenirii
Practica în domeniu a demonstrat că cea mai bună strategie de mediu constă în a preveni
producerea poluărilor și a vătămărilor ecologice de orice fel, mai degrabă decât a încerca să se
remedieze efectele acestora. Prevenirea implică, pe de o parte, evaluar ea riscurilor pentru a evita
pericolele, iar pe de altă parte, acțiuni bazate pe cunoașterea situației prezente, pentru
neproducerea degradării mediului. În conținutul semnificațiilor sale, principiul presupune atât
acțiuni asupra cauzelor care produc polu area sau degradarea (prin retehnologizarea ecologică a
proceselor de producție), cât și activități de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru
factorii de mediu. Este edificatoare în acest sens obligația de a evalua și de a lua în calcul
cerințel e protecției mediului cu ocazia oricărei acțiuni publice sau private care riscă să aibă un
impact asupra calității factorilor mediului. Astfel, se afirmă din ce în ce mai mult o serie de
proceduri administrative, precum studiile de impact (având ca scop să împiedice realizarea unor
obiective economico -sociale cu impact asupra mediului, fără măsuri cores punzătoare de
prevenire a acestuia) ori bilanțul de mediu și programul de con formare, sau preocuparea de a
stabili regimuri speciale de desfășurare a unor asemenea activități (precum cel al deșeurilor

toxice, îngrășămintelor chimice și pesticidelor etc.). Sub forma măsurilor de gestiune a riscului
cunoscut, principiul este prezent mai ales în dreptul internațional, precum în cazul protecției
biodiversității, luptei contra deșertificării, protecției stratului de ozon. Principiul a fost evocat și
în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, care a statuat că „… nu pierde din vedere că, în
domeniul protecției mediului, vigilența și prevenția se impun ma i ales ca urmare a caracterului
adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului și a limitelor inerente mecanismelor de
reperare a acestui tip de pagube“.
În țara noastră, consacrat prin art. 3 lit. b) din Legea protecției mediului ca „principiul
prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor“, acesta este recunoscut într -un sens bine
determinat. Semnificațiile sale rămân totuși imprecise, legea definind la modul general cele două
elemente componente. Astfel, în înțelesul Legii nr. 137/1995, riscul ecologic potențial consta în
probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui
studiu de evaluare, iar daune (prejudicii ) desemnează efectul cuantificabil în cost al daunelor
asupra sănătății oamenilo r, bunurilor sau mediului provocat de poluanți, activități dăunătoare sau
dezastre. Implicațiile principiului sunt evidente și în privința garanțiilor dre ptului la un mediu
sănătos, în art. 5 din Legea nr. 137/1995 prevăzându -se printre acestea: dreptul la despăgubire
pentru prejudiciul suferit [lit. e)] și dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor
asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul
producerii unui prejudiciu direct sau indirect [lit. d )].
8.4.4. Principiul precauției
Presupune evitarea riscurilor în ceea ce privește posibilitatea existenței unei amenințări la
adresa sănătății publice sau a calității mediului. Astfel, se recomandă trecerea la măsuri pentru
îndepărtarea amenințării, chiar dacă nu există date suficiente care să susțină iminența și
gravitatea acesteia. Conform acestui principiu, decizia de a nu interveni trebuie să fie luată în
cazul în care există studii, analize clare, care să arate absența unui risc major. Recunoașterea
juridică și realizarea concretă a semnificațiilor sale au loc în strânsă independență cu cele ale
principiului prevenirii. Prevenirea presupune un studiu de risc, care să permită evitarea
pagubelor și o acțiune bazată pe cunoaștere. Numai că nu întotdeauna consecințele deciziilor și
acțiunilor pot fi cunoscute, total sau parțial, dinainte, iar absența certitudinii științifice nu poate
constitui un pretext pentru a nu lua măsuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave și
inevitabile aduse mediului. În fa ța acestei realități, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste
precauție, prudență, o diligență maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine pe cât
posibil orice risc de degradare a mediului.
Precauția reclamă deci ca măsurile de precauție a mediului să fie adoptate, chiar dacă nicio
pagubă nu se prefigurează la orizontul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efec tuării acesteia

se inversează: ea revine acum celui care susține că activitatea sa nu are ori nu va avea niciun
impact, până câ nd acumularea de date științifice va proba că există o relație de la cauză la efect
între acțiunile de dezvoltare din degradarea mediului. Pentru a răspunde unor atare preocupări,
din 1980 s -a afirmat, mai ales la nivelul politicilor și legislațiilor națio nale de mediu, principiul
precauției, care sugerează că anumite măsuri trebuie luate pentru ca eventualele pagube să fie
evitate înainte ca pragul riscului de mediu să fie atins. El a apărut ca o recunoaștere a
incertitudinilor care afectează studiile de i mpact și gestiunea și care califică drept imprudentă
atitudinea care ipotechează viitorul prin luarea de decizii ireversibile.
Din punct de vedere istoric, principiul precauției a fost enunțat pentru prima dată la nivel
internațional în cadrul OCDE și într -o declarație ministerială din 1987, adoptată în urma și sub
influența celei de -a doua Conferințe internaționale asupra protecției Mării Nordului (Londra,
1987). Ulterior, principiul a fost frecvent invocat în contextul reglementărilor vizând poluările
marine, schimbările climatice, deșeurile toxice și produsele periculoase.
La nivel comunitar european, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula precauției în art.
130 R, iar directivele comunitare privind utilizarea și diseminarea organismelor modificate
genetic din 1990 o aplică concret. Ea permite statelor comunitare o acțiune fără a aștepta ca toate
probele care să concluzioneze în sensul existenței pericolului pentru mediu să fie științific
stabilite. În sfârșit, principiul 15 al Declarației Conferinței O NU de la Rio de Janeiro (1992)
afirmă că, în caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absența certitudinii științifice absolute
nu poate servi ca pretext pentru a amâna adoptarea de măsuri efective privind prevenirea
degradării mediului, teză reluată ș i la Convenția asupra biodiversității.
Acest principiu s -a dezvoltat, în ultimii ani, și în alte documente ONU, fiind plasat în
contextul preocupărilor vizând „asigurarea unui viitor durabil“ și al promovării unor noi principii
integrate, care să ducă sub aspect economic la o creștere reală, „în termeni verzi“.
Consacrat ca atare prin art. 3 lit. a) din Legea protecției mediului, acest principiu se află
încă în stare incipientă de recunoaștere la noi în țară, mai ales că semnificațiile sale nu sunt
definite . El își completează și amplifică semnificațiile cu un alt principiu fundamental, cel al
prevenirii riscurilor ecologice și a producerii pagubelor, prevenirea implicând precauția, dar
nereducându -se la aceasta.
Unele implicații ale sale ar putea fi perce pute prin consacrarea drept modalitate de
implementare a principiilor a „promovării cercetării fundamentale și aplicative în domeniul
protecției mediului“ [art. 4 lit. g) din Legea nr. 137/1995], dar mai ales prin impunerea analizei
proiectelor și a altern ativelor la acestea, în vederea prevenirii impactului asupra mediului și
implicit a îmbunătățirii calității acestuia.

Ca o concluzie, dezbaterile de până acum nu au reușit să stabilească un sens exact și unic al
principiului, care poate fi interpretat fie ca o atitudine de prudență rezonabilă, care nu implică în
mod necesar căutarea unei răspunderi, fie ca un nou fundament de răspundere în univers incert,
putând transforma a priori procesele de decizie.
Aplicarea principiului presupune deci fie să nu se a cționeze, adică respectarea unei
obligații de abținere, renunțarea la o acțiune care nu este bine cunoscută și stăpânită, fie să se ia
măsuri juridice și de altă natură pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului și sănătății.
Diferența dintre princi piul prevenirii și principiul precauției
Diferența dintre prevenire și precauție rezidă în conținutul specific al fiecăreia. Astfel,
atunci când există o certitudine asupra unui fenomen și în privința consecințelor unei acțiuni față
de acesta, ne vom afla într-o situație de prevenție. Cunoscând riscul, dorind să -l stăpânim, vom
lua măsuri în raport cu riscul cunoscut și măsurabil. Dimpotrivă, precauția este o atitudine care
constă în a lua măsuri față de un risc necunoscut ori rău cunoscut.
8.4.5. Principiul protecției ridicate a mediului
Acest principiu presupune fixarea unor standard e ridicate de protecție a mediului și
plasarea problematicii mediului pe primele locuri în rândul politicilor abordate de UE.
8.4.6. Principiul integrării
Prevede ca formularea celorlalte politici comunitare să respecte cerințele de protecție a
mediului, astfel încât acțiunea Uniunii Europene în privința mediului să fie una coerentă și,
implicit, eficientă.
8.4.7. Principiul proximității
Scopul acestui principiu este m enționat în Directiva Cadru 2008/98/CE a deșeurilor, fiind
acela de a asigura eliminarea și tratarea deșeurilor în instalații adecvate aflate în imediata
apropiere a producătorilor de deșeuri în scopul de a asigura un nivel ridicat de protecție a
mediului și a sănătății publice.
Conform Cartei Albe privind responsabilitatea la nivelul mediului, principiile actuale în
aplicarea Politicilor de Mediu sunt:
• principiul corecției – cu prioritate la sursă constă în obligația poluatorilor de a lua
măsurile necesare pentru înlăturarea efectelor poluării;
• principiul eficienței – cere ca adoptarea unei legi de mediu să fie subordonată raportului
cost-beneficiu, cu luarea în considerare a costului de oportunitate;
• principiul subsidiarității – e așezat la baza funcționării sistemului instituțional comunitar,
adică, responsabilitat ea principală pentru protecția mediului revine statelor membre;
• principiul transparenței – prevede dezvoltarea unui sistem eficient de analiză și informare
asupra consecințelor acțiunii diverșilor agenți economici;
• principiul informării – oferă dreptul cetă țenilor să obțină în orice moment informații cu
privire la calitatea mediului și să participe la procesul decizional;

• principiul coerenței – presupune dezvoltarea unor mecanisme de coordonare și
armonizare între politica europeană și diversele politici sec toriale cu deciziile luate la nivel
comunitar, național, regional și local, în așa fel încât să se asigure complementaritatea
instrumentelor și realizarea obiectivelor de mediu;
• principiul cooperării – vizează cooperarea statelor membre cu țările terțe și cu
organizațiile internaționale;
• principiul coeziunii – coeziunea reprezintă un element de condiționalitate în adoptarea și
aplicarea politicilor la toate nivelurile, fiind o componentă obligatorie a strategiei europene de
dezvoltare durabilă .
8.5.PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI PE PLAN INTERN

8.5.1. Noțiune și prezentare [sursa -Uliescu M.]
Principiile dreptului mediului reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri față de
care activitatea legislativă și desfășurarea activităților de protecție și dezvoltare a mediului
trebuie să fie conforme.
Principiile dreptului mediului călăuzesc conținutul normelor dreptului mediului,
contribuind la aplicarea l or corectă și eficientă, precum și la asigurarea concordanței acestora.
Ele cuprind reguli ce exprimă esența politicii de mediu a statului și pot fi deduse fie pe cale de
interpretare a reglementărilor legale, formulate în doctrină, fie pot fi formulate di rect în normele
juridice.
Art. 3 din Legea nr.137/1995, republicată în 2000, enumeră principiile și elementele
strategice care stau la baza acestei legi cadru, în scopul asigurării și dezvoltării durabile a
mediului. Ținând cont de această enumerare legală , dar și de generalizările din doctrină,
principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt următoarele:
• Principiul prevenirii, reducerii și controlului integrat al poluării prin utilizarea unor
tehnici corespunzătoare pentru acele activitate care pot pr oduce poluări semnificative ,
consacrat prin O.U.G. nr.91 din 2002, și care vizează necesitatea luării unor măsuri
corespunzătoare în scopul prevenirii, al controlului dar și a reducerii efectelor negative ce
ar putea fi produse prin activități deosebit de poluante.
• Principiul prevenirii poluării , consacrat de art.3 lit.b din lege, pornește de la faptul că
prevenirea riscurilor și pagubelor ecologice, implică costuri mai reduse decât remedierea
calității factorilor de mediu afectați prin poluare. Acest principiu presupune atât activități
de preven irea producerii poluării sau degradării mediului, cât și activități de limitare sau
eliminare a efectelor dăunătoare ale poluării, însoțite de stabilirea responsabilităților și
sancțiunilor ce se impun.
• Principiul precauției [7] în luarea deciziilor de către autoritățile cu atribuții în protecția
mediului, consacrat prin art.3 lit.a din Legea privind protecția mediului. Precauția

reclamă ca toate drepturile de protecție și conservare a mediului să fie rezultate chiar
dacă nu se prefigurează nici o pagubă . Precauția, ca măsură de prudență trebuie să
caracterizeze luarea oricăror decizii în domeniul protecției mediului în scopul excluderii
oricăror riscuri de poluare.
• Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor , este prevăzut expres în art.3 l it.c
, din Legea mediului. Conservarea presupune menținerea unui nivel durabil al resurselor
ecologice, atât al celor regenerabile, cât și al celor neregenerabile. Conservarea
biodiversității și ecosistemelor presupune protecția ecosistemelor, conservarea
biodiversității, precum și utilizarea și gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale
mediului.
• Principiul “poluatorul plătește” [8] a fost consacrat de legislația noastră, pentru prima
dată, prin Legea nr.137/1995 în art.3 lit.d.
În sens larg, principi ul “poluatorul plătește” presupune obligarea poluatorului la
imputarea costului social al poluării provocate, care să acopere toate efectele negative
produse asupra persoanelor și bunurilor acestora, asupra mediului, în ansamblul său.
În sens restrâns, ace st principiu presupune obligarea poluatorilor de a suporta
costul măsurilor de depoluare, sub formă de taxe și investiții depoluante.
Principiul “poluatorul plătește” exprimă ideea că cel ce poluează mediul va
suporta rigorile legii indiferent dacă este cu lpabil sau nu. La nivel mondial, în 1992 la
Rio de Janeiro s -au adoptat Principiile de la Rio, care includea printre altele și pe acela că
„cel ce poluează trebuie să suporte costul poluării”. Semnificațiile acestui principiu au
fost precizate și explicita te la nivel internațional prin Recomandările OSCDE și ale
Consiliului UE, în sensul că, poluatorul trebuie să suporte cheltuielile de prevenire și
luptă împotriva poluării.
• Principiul cooperării aplicabil în domeniul protecției mediului între cei ce dețin,
administrează și folosesc factorii de mediu, pornind de la premisa după care lupta
împotriva poluării, pe plan intern, este eficientă numai dacă între stat, agenți economici,
organisme nestatale și cetățeni există o cooperare în acest sens. Luând în consi derare
realitatea că poluarea nu are frontiere, se impune cu necesitate și cooperarea
internațională dintre state dar și dintre diferitele organizații și organisme internaționale, în
scopul prevenirii înlăturării efectelor poluării.
• Principiul priorității sănătății și vieții oamenilor , rezultă direct din dispozițiile
constituționale (art.22 alin.1, art.33 alin.1 și alin.2, art.134 alin.2 din Constituție), dar și
din prevederile Legii nr.137/1995 (art.3, lit.e și art.34 alin.1). Acest principiu exprimă
ideea după care omul este cel mai important element al mediului, el ocupă o poziție
centrală în mediul natural, ceea ce impune sprijinirea înlăturării cu prioritate a acelor
poluanți care periclitează grav și nemijlocit și sănătatea oamenilor și protecția vieți i și
sănătății sale prin toate mijloacele.
• Principiul utilizării durabile a resurselor naturale, semnifică obligația generală de a
conserva și proteja mediul, ca și patrimoniu comun al umanității, în scopul menținerii
sale, cel puțin în starea în care a fo st moștenit și a transmiterii generațiilor următoare.
Acest principiu este denumit în doctrină9 și sub forma principiului “drepturile

generațiilor viitoare”. Legea – cadru definește dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea
care corespunde necesităților p rezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor
viitoar e de a le satisface pe ale lor”[9].
• Un alt principiu al dreptului mediului pe plan intern, este și p rincipiul monitoringului
mediului , a creării sistemului național de monitorizare integrată a mediului.
• Principiul dezvoltării armonioase a activităților economico -sociale și de protecția
mediului , exprimă cerința integrării activității de protecție a mediului în complexul
activităților economico – sociale, a realizării unei armonii între aceste activități, în scopul
satisfacerii intereselor globale.
• Principiul dezvoltării elaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.
• Principiul creării cadrului de participare a organizațiilor regulamentele și a populației
la elaborarea și aplic area deciziilor, conform căruia, organizațiile nestatale și populația
cu atât dreptul cât și obligația de participare la elaborarea și aplicarea deciziilor,
programelor și planurilor privind mediul [10].
8.6.Modalități de implementare a principiilor de D reptul mediului național.
Art.4 din Legea cadru nr.137/1995 , republicată în 2003 stabilește “modalitățile de
implementare a principiilor și elementelor strategice”, respectiv:
 adoptarea unor politici de mediu armonizate cu programele de dezvoltare , în scopul
asigurării progresului țării concomitent cu protecția și dezvoltarea mediului;
 obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului , în faza inițială a
proiectelor și programelor , în scopul evitării producerii unor efecte negative asu pra
mediului prin anumite activități economico -sociale;
 obligativitatea efectuării unei evoluări de mediu înainte de aprobarea anumitor planuri și
programe ;
 corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism , care
presupune o compatibilitate între planificarea dezvoltării economico – sociale și
protejarea condițiilor de mediu. Planificarea rațională de mediu și cea a așezărilor umane
și a urbanizării, trebuie să reprezinte un instrument eficient pentru armonizarea dezvoltării
cu ocrotirea și îmbunătățirea mediului;
 introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive , sub formă de stimulente
economice de cointeresare sau de înăsprire a sancțiunilor juridice pentru agenții
economici și persoanele fizice, urmărește asigur area respectării reglementărilor în
materie;
 rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea
acestora , de către organele cu atribuții stabilite prin lege, în legătură cu activitatea de
protecție a mediului, în mod cor ect și consecvent;
 propunerea de acte normative armonizate cu reglementările europene și internaționale în
domeniu , în scopul asigurării calității corespunzătoare a mediului, în conformitate cu
dispozițiile comunitare;
 introducerea și urmărirea realizării programelor pentru conformare;
 recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei
ecologice;

 promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului ,
pornind de la realitatea după care știința și teh nica sunt în măsură să descopere, să evite
sau să limiteze pericolele ce planează asupra mediului;
 instruirea și educarea populației, precum și participarea organizațiilor
neguvernamentale la elaborarea și aplicarea deciziilor, în scopul formării unei conș tiințe
de mediu, indispensabilă protecției și dezvoltării durabile a mediului.

CAPITOLUL 9
INSTRUMENTE LEGISLATI VE, TEHNICE ȘI FINANCIAR E ÎN POLITICA DE MED IU

Evoluția politicii de mediu și schimbările înregistrate de aceasta de -a lungul timpului sunt
reflectate nu numai de obiectivele și prioritățile acesteia, ci și de numărul – în continuă creștere –
al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de
instrumente: legislative, tehnice și instrumente economico -financiare , la care se adaugă un s et de
„instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendințe și strategii de protecție a
mediului.

9.1. INSTRUMENTE LEGISLATIVE

Acestea creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului și sunt
reprezentate de legislația existentă în acest domeniu, adică de acte le norma tive (directive,
regulamente și decizii) adoptate începând cu anul 1970 și care constituie așa numitul acquis
comunitar .
Acquis -ul comunitar – reprezintă cadrul juridic al politicii de mediu a Uniunii Europene și
este definit ca ansamblul drepturilor și obligațiilor Statelor Membre ale Uniunii Europene . Este
constituit din: legislația primară ( reprezentată de tratatele fondatoare și completările ulterioare ),
legislația secundară (cuprinzând actele juridic e ale instituțiilor comunitare : directive,
regulam ente, decizii, recomandări, avize) și jurisprudența Curții de Justiție a UE.
A) Legislația primar ă-cuprinde textele legislative de baz ă pe care se î ntemeiaz ă
Uniunea Europeană și Comunit ățile Europene ș i anume:
a- tratatele fondatoare ,
b- tratatele de modificare și variantele consolidate ,
c- tratatele de aderare ale ță rilor membre .
B) Legislația „secundar ă” – cuprinde totalitatea instrumentelor legislative
(instrumente juridice obligatorii) adoptate de c ătre instituțiile europene în conformitate cu
dispozițiile tratatelor :
a – regulamente
b- directive
c- decizii
a) Regulamentul

-a fost adoptat de către Consiliul UE în colaborare cu Parlamentul sau de Comisia
Europeană,
– are aplicabilitate directă î n cadrul statelor membre,
– este obligatoriu pentru statele membre .
b) Directiva
– adoptată de către Consiliul UE în colaborare cu Parlamentul, sau de Comisia
Europeană,
– este obligatorie pentru statele membre în privinț a rezultatului ce trebuie atins ,
– trebuie p reluată î n dreptul intern al statelor membre .
c) Decizia
– adoptată de către Consiliul UE în colaborare cu Parlamentul, sau de Comisia
Europeană,
– institut iile UE se pronunță într -o anumită materie clar individualizată.

C) Jurisprudenta Curtii de Ju stitie Europeană
– interpretările date de către Curte, tratatelor și legislaț iei comunitare sunt obligatorii
pentru statele membre ,
– în caz de nerespectare a hotărâ rilor CJE, aceasta p oate aplica sancț iuni pecuniare
împotriv a oricărui justiț iabil.

9.2. INSTRUMENTE TEHNICE
Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor în privința mediului și cuprind:
a) standarde și limite de emisii cu rolul de a limita poluarea mediului;
b) cele mai bune tehnici disponibile (Best Available Techniques – BAT). Acest termen a
fost definit în Directiva 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării, înlocuită de
Directiva 2010/75/CE, referindu -se la cel mai eficient și înaintat stadiu de dezvoltare al
tehnicilor speciale fiind în principal uti lizate ca bază pentru stabilirea valorilor limită de emisie
pentru prevenirea sau reducerea emisiilor și a efectelor lor asupra mediului. În acest context
„cele mai bune” înseamnă tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui nivel general înalt de
protecție a mediului; cuvântul „tehnici” se referă la tehnologia utilizată și modalitatea în care
instalația este proiectată, construită, întreținută, exploatată și scoasă din funcțiune; cuvântul
„disponibile” se referă la tehnicile dezvoltate la un nivel ca re, considerând relația
costuri/beneficii, permite punerea lor în aplicare în sectorul industrial relevant, în condiții
economice și tehnice viabile.
c) eco-etichetarea are rolul de a diferenția produsele eco care au impact redus asupra
mediului, de alte p roduse de același tip. Criteriile de etichetare sunt hotărâte și revizuite de
Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco (European Union Eco -Labelling Board
(EUEB).
d) criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în SM cu rolul de a asigura conformit atea cu
legislația de mediu a Uniunii Europene și aplicarea uniformă a acesteia.

9.3. INSTRUMENTE FINANCIARE
Programul LIFE (Financial Instrument for the Environment ) a fost creat în 1992 având
ca scop contribuirea la implementarea și dezvoltarea politici i și legislației de mediu. Programul a
cuprins trei faze:
a. LIFE I cu un buget alocat de 400 milioane de euro pentru perioada 1992 -1995;

b. LIFE II cu trei componente: LIFE Natura, LIFE Mediu și LIFE State Terțe având
un buget de 450 milioane de euro pentru perioada cuprinsă între 1996 1999;
c. LIFE III cu un buget de 640 milioane de euro pentru perioada 2000 -2006.

Pentru perioada 2007 -2013 a fost adoptat programul LIFE+ cu un buget de 2,143 mld
EUR, constituit prin Regulamentul (CE) nr. 614/2007 din 23 mai 2 007, privind Instrumentul
financiar pentru mediu. Articolul 1 din Regulament prezintă obiectivul general ca reprezentând
contribuția la aplicarea, actualizarea și dezvoltarea politicii și legislației de mediu comunitare.
LIFE+ este împărțit în trei compone nte:
A- LIFE+ Natură și biodiversitate,
B- LIFE+ Politică și guvernare în materie de mediu;
C- LIFE+ Informare și comunicare.

A-Programul LIFE+ Natură și biodiversitate are următoarele obiective specifice :
• punerea în aplicare a politicii și legislației comunitare privind natura și biodiversitatea la
nivel local și regional;
• consolidarea bazei de cunoștiințe pentru dezvoltarea, evaluarea preliminară,
monitorizarea și evaluarea finală a politicii și legislației comunitare privind natura și
biodiversitate a;
• susținerea elaborării și aplicării politicilor și instrumentelor de monitorizare și evaluare
a naturii și biodiversității și a factorilor, presiunilor și reacțiilor care le influențează;
• susținerea unei mai bune guvernări în materie de mediu, prin s porirea participării
părților interesate, în consultările privind politica și legislația în materie de natură și
biodiversitate, precum și în punerea în aplicare a acestora.

B-Programul LIFE+ Politică și guvernare în materie de mediu are ca obiective :
• contribuția la dezvoltarea și demonstrarea politicilor, metodelor și instrumentelor
inovatoare;
• consolidarea bazei de cunoștințe pentru dezvoltarea, evaluarea preliminară,
monitorizarea și evaluarea finală a politicii și legislației în materie de mediu;
• susținerea elaborării și punerii în aplicare a politicilor de monitorizare și evaluare
preliminară a situației mediului și a factorilor, presiunilor și reacțiilor care au un impact asupra
mediului;
• facilitarea punerii în aplicare a politicii comunitare de mediu la nivel local și regional;
• susținerea unei mai bune guvernări de mediu prin sporirea participării părților
interesate, inclusiv a ONG -urilor, în procesul consultării politice.

C- Programul LIFE+ Informare și comunicare are drept obiective :
• difuzarea informației și sensibilizarea cu privire la aspectele de mediu, inclusiv în cazul
prevenirii incendiilor forestiere;
• susținerea măsurilor complementare, precum acțiunile și campaniile de informare și
comunicare, conferințele și formarea, inclu siv formarea în materie de prevenire a incendiilor
forestiere. Beneficiarii acestui instrument de finanțare pot fi organisme publice și private, actori
sau instituții înregistrate în Uniunea Europeană.

Programul Eco -inovare este o inițiativă transversală care oferă finanțare pentru proiecte
din diferite sectoare, care reduc impactul asupra mediului sau promovează o utilizare mai
eficientă a resurselor. Domeniile prioritare includ reciclarea materialelor, clădirile, sectorul
alimentar și al băuturilor, prec um și eco -afacerile. În perioada 2008 – 2013 au fost finanțate
proiecte în valoare de 300 milioane de euro.

9.4. ALTE INSTRUMENTE
– Materialele preg ătitoare – totalitatea documentelor emise de instituții în leg ătură cu
o procedur ă legislativ ă.
Principalele documente care fac parte din aceast ă categorie sunt:
– actul preg ătitor,
– rezoluția legislativ ă a Parlamentului European ,
– poziția comun ă,
– comunicarea Comisiei ,
– raportul Cur ții de Conturi ,
– întreb ările parlamentare .

9.5. C LASIFICAREA ȘI INDENTIFICAREA ACTELOR COMUNITARE
– Legislația în vigoare clasificată conform Reper toriului Legislației Comunitare
reprezintă o structură analitică, care cuprinde 20 de capitole pe anumite domenii. Fiecare
dintre cele 20 de capitole cuprinde acte legislative pe domeniul respectiv.
Identificarea actelor comunitare se face astfel :
– după numă rul actului ,
– după dată,
– după referinț a din Jurnalul Oficial al UE ,
– prin num ărul CELEX.
Num ărul CELEX este o baz ă de date de referinț ă care cuprinde legislația comunitar ă.
Num ărul CELEX este format din urm ătoarele elemente:
– codul sectorului din care face parte actul respectiv , format dintr -o cifră,
– anul de adoptare (publicare) a actului, în cazul jurisprudenței, anul în care s -a
introdus acțiunea, format din patru cifre ,
– tipul actului, reprezentat, de regulă, printr -o literă
– numărul actului comunitar, format din patru cifre.
Ex.32007R0967

CAPITOLUL10 – SITUAȚIA ACTUALĂ A POLITICII DE MEDIU
10.1. BAZA LEGALĂ SI NECESITATEA UNEI POLITICI COMUNE A
MEDIULUI
Tratatele instituind Comunitățile Europene nu prevedeau competențe comunitare
explicite în materie de mediu. Confruntarea cu poluarea în creștere rapidă au determinat Statele
Membre să adopte măsuri la scară națională mai ales c ă, fiind un fenomen transfront ier, poluarea
nu putea fi combătută în mod eficace doar în limitele frontierelor naționale. În plus, unele din
măsurile adoptate de sta tele membre împiedicau libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței
comune. Ca urmare, apelurile și presiunile pentru acțiuni comune în favoarea mediului s -au
multiplicat. În 1972, la puțin timp după prima Conferință a ONU asupra mediului, Comisia
Europ eană a propus elaborarea unui program de acțiune în acest domeniu.
La începutul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea și legitimitatea unei politici
comune în domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta progresiv un drept comunitar al
mediului, car e cuprinde directive și regulamente, ce alcătuiesc acquis -ul comunitar și privesc, în
principal, protecția apelor, calitatea aerului, protecția florei și faunei, zgomotul, eliminarea
deșeurilor. Legislația mediului prezintă o caracteristică particulară, anum e ea ține seama de
aspectele economice.
Dar legislația anterioara lui 1986, nu avea o bază juridică într -un tratat.
Actul Unic European atribuie în mod explicit Comunitatii Europene competențe în
domeniul politicii mediului. Actul Unic European a fixat t rei obiective prioritare politicii
comunitare:
a – protecția mediului;
b – sănătatea umană;
c – utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale (art. 130 R).
Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul dezvoltarii
durabile în legislația Uniunii Europene. Patru ani mai târziu, tratatul de la Amsterdam a facut din
dezvoltarea durabilă un obiectiv primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii
Europene trebuie sa se fondeze pe principiul dezvoltarii durab ile și pe un nivel înalt de protecție
a mediului . Mediul trebuie sa fie integrat în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor
economice și sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comerț, industrie, energie, agricultură,
transport și turism.
Din punct de vedere legal, la baza politicii de mediu a Uniunii Europene stau Articolele
174-176 ale Tratatului Comunității Europene (TCE) și Articolele 2, 6 și 95. Astfel, Articolul 174
trasează obiectivele cu privire la mediu, stipulând că: “Politica comunitară în domeniul mediului
va contribui la urmărirea următoarelor obiective: conservarea, protecția și îmbunătățirea
calității mediului; protecția sănătății umane; utilizarea rațională și prudentă a resurselor
naturale; promovarea de măsuri la nivel internațional care să se adreseze problemelor de mediu
din lume”. Conform Articolului 174 (fostul Art. 130r Paragraful 2 din TCE) protecția mediului
în spațiul comunitar se bazează pe princip iile precauției, prevenirii, „poluatorul plătește” și cel al
reducerii poluării.
În Articolul 175 se stabilește procesul decizional cu privire la politica de mediu și se
clarifică atribuțiile fiecărei instituții europene care abordează probleme legate de protecția
mediului.

Articolul 176 prevede ca statele membre să adopte „măsuri de protecție mai stringente”,
însă cu condiția ca acestea să fie compatibile cu textul Tratatului și Comisia să fie avizată cu
privire la acestea.
Articolul 6, paragraful 3c al Tratatului menționează explicit nevoia integrării protecției
mediului în definirea și implementarea tuturor celorlalte politici comunitare.
Articolul 2 din TCE este de multe ori postulat ca un model de dezvoltare europeană,
acesta susținând „dezvoltarea durabilă și non -inflaționistă, un mare grad de competitivitate și
convergența performanțelor economice, un nivel mare de protecție și îmbunătățire a calității
mediului”. În ceea ce privește cadrul legal al politicii de mediu este important să reamintim Actul
Unic European (AUE) , care, în 1987 introduce un nou capitol “Mediul”(Titlul VII) în Tratatul
Comunității Europene. Pentru prima dată, odată cu AUE se face referire la principiul
subsidiarității, de asemenea introducându -se Cooperarea Consiliului cu Par lamentul European în
ceea ce privește deciziile legate de mediu. Tratatul de la Amsterdam din 1997 consolidează
politica de mediu a UE. Schimbările din Preambul și Articolul 2 (fostul Articol B al TUE)
întăresc principiul dezvoltării durabile. În ceea ce p rivește Tratatul de la Lisabona din 2009,
acesta acordă forță legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene . Carta
recunoaște drepturi, libertăți și principii care se aplică Instituțiilor Europene și Statelor Membre
când implementează legislați a europeană. În domeniul mediului, Carta include Articolul 37 cu
privire la Protecția Mediului care susține că „Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat
de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate
cu principiul dezvoltării durabile”. Tratatul de la Lisabona amendează Articolul 174 al TUE cu
privire la mediu, fără însă a -l înlocui.
În ceea ce privește legislația orizontală, aceasta nu reprezintă simple acte legislative cu
rol doar de a r eglementa o anumită arie specifică, ci ele sunt acte legislative procedurale . Ele
furnizează metodele și mecanismele prin care se poate îmbunătății sistemul decizional, dar și
procesele de elaborare și implementare a legislației în domeniu. Legislația oriz ontală cuprinde
reglementările care asigură transparența și circulația informației, accesul public la informație,
facilitarea procesului decizional, dar și impulsionează procesul de evaluare strategică a
protecției mediului.
Câteva exemple în acest sens :
– Directiva 2003/4/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 28 Ianuarie
2003 cu privire la accesul publicului la informațiile cu privire la mediu, abrogând Directiva
Consiliului 90/313/EEC,
– Directiva 2001/42/ EC a Parlamentului European și a Consili ului din 27 Iunie
2001 cu privire la evaluarea efectelor anumitor planuri și programe privind mediul.
În același timp, politica de mediu este împărțită în mai multe sectoare care fac obiectul
legislației verticale (sectoriale). Reglementările pe sectoarele de mediu variază, astfel, putem
spune că există mai multe politici în domeniul mediului: poluarea atmosferică, biotehnologie,
substanțe chimice, economia mediului, industrie și tehnologie, probleme internaționale legate de
mediu, exploatarea si conservare a solului, conservarea naturii și biodiversității, poluare fonică,
dezvoltare durabilă, gestionarea deșeurilor, poluarea apelor și a mediului marin. Pentru fiecare
dintre aceste sectoare sunt dezvoltate strategii și planuri de acțiune care au ca scop gener ic
îmbunătățirea calității mediului și a vieții prin crearea de comunități durabile capabile de a
gestiona și de a folosi resursele în mod eficient .
10.2. ASPECTE PROBLEMATICE ÎN POLITICA DE MEDIU

Este bine știut faptul că statele din nordul Europei au avut de -a lungul timpului standarde
de mediu extreme de ridicate în comparație cu cele din sud și mai recent din zona central –
europeană. În vreme ce țările nordice au negociat modificări ale tratatelo r care să le permită
depășirea normelor de mediu stabilite de Bruxelles, membrii mai săraci din sud s -au străduit să
atingă aceste standarde. Acest fapt este de natură să genereze rupturi în elaborarea de politici de
mediu și să diminueze coerența atât de necesară pentru obținerea de rezultate eficiente.
Existența acestui clivaj între nordul bogat și sudul sărac a fost mai evidentă în perioada
extinderilor sudice din 1981 și 1986. După 1993, o dată cu apariția Fondului de Coeziune,
fonduri importante au fo st direcționate pentru reducerea acestor decalaje. Cu toate acestea,
statele nordice continuă să fie în avangardă atunci când vine vorba despre standardele de mediu.
Opoziția dintre statele industrializate și cele în curs de dezvoltare în privința normelor de
mediu duce la dificultăți în luarea deciziilor, nevoile specific fiind generate de probleme
specifice fiecărui tip de stat, fapt ce generează blocaje în adoptarea de reguli comune.
Astfel, dacă grupul țărilor industrializate are nevoie de măsuri axate pe reducerea noxelor
din atmosferă, tratarea deșeurilor sau reducerea poluării fonice, cele în dezvoltare, cu un sector
rural și agricol extins, pun accent mai degrabă pe îmbunătățirea calității solului, a apei și pe
protecția naturii.

10.3. PROCESUL DE EXTINDERE ȘI COSTURILE PE CARE ACEASTĂ
EXTINDERE LE REPREZINTĂ.
Extinderea reprezintă unul dintre proiectele cele mai ambițioase ale Uniunii Europene.
Apărută pe fondul ideii de reunificare a continentului European în urma divizării acestuia, ca
urmare a r ăzboaielor ce au avut loc în Europa, procesul de extindere este unul complex și vizează
reîntregirea continentului. Poluarea și riscurile la adresa mediului au fost domenii importante în
cadrul procesului de aderare. Trebuie menționat faptul că acest lucru nu ține seama de aspectele
naționale specifice, ci mai degrabă de cele comune europene. Protecția mediului și schimbările
climatice sunt aspect importante pe agenda europeană. Pe parcursul anilor, Uniunea Europeană a
creat standarde ridicate privind prote cția mediului, a mediului marin și a siguranței nucleare.
Procesul de aderare este un instrument eficient care ajută la exportarea acestor standarde
europene ridicate în statele candidate. Nivelul standardelor de mediu a fost, uneori, mai ridicat
decât ce l existent în vechile state membre.
Astfel, coroborând toate aceste considerații putem enunța faptul că extinderea reprezintă
o creștere a asigurării protecției mediului.

10.4. RESURSE REGENERABILE DE ENERGIE
Asigurarea surselor de energie a devenit un element indispensabil al societății noastre, un
element cheie al dezvoltării economice și sociale al tuturor țărilor. O lume fără resurse energetice
nu poate fi concepută, sistemele de generare a energiei reprezentând o necesitate în activitatea
oamenilor. Resursele enegetice utilizate preponderent în prezent sunt limitate, epuizabile, iar
distribuiția lor pe toată suprafața Terrei este neuniformă. Cantitățile și rezervele de combustibili
fosili s -au redus considerabil, iar probleme precum schimbările clima tice, dependența de
combustibilii fosili, creșterea consumului, a cererii și prețurilor, determină regândirea modalității
de producer e și consum a energiei și reorientarea către surse de energie alternative și
regenerabile. „Energia regenerabilă” este ener gia care derivă din resurse care sunt regenerabile
sau neepuizabile. Astfel, energia luminii solare, a vântului, a apelor curgătoare, a proceselor
biologice și a căldurii geotermale pot fi captate de către oameni, utilizând diferite procedee.

Sursele de en ergie regenerabile sunt alternative de resurse pentru combustibilii fosili. Prin
folosirea lor se poate vorbi de o reducere a dioxidului de carbon, de o diversificare a generării de
energie, cât și de o reducere a dependenței de piețele de combustibili fos ili. Noua directivă a
energiei regenerabile stabilește ca Uniunea Europeană să crească cota de energie regenerabilă cu
20% până în 2020 și să mărească nivelul biocombustibilului utilizat în transport cu 10% până în
2020. „Energia regenerabilă” promovează s iguranța producției de energie proprie în Europa,
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, oferă un sprijin economiei europene prin
dezvoltarea de noi tehnologii și inovații în cadrul economiei europene.

10.5. ACQUIS -ULUI COMUNITAR REFERITOR LA PROTE CTIA MEDIULUI
Acquis -ul UE de mediu cuprinde peste 450 de directive, regulamente și decizii, care
constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului. Legislația
orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere t ransparența și circulația informației,
facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicării societății civile în
protecția mediului. Spre deosebire de aceasta, legislația sectorială se refera la sectoarele care fac
obiectul pol iticii de mediu (calitatea aerului, schimbări climatice, gestiunea deșeurilor, calitatea
apei, protecția naturii, controlul poluării industriale, substanțe chimice, organisme modificate
genetic, zgomot).
Toate actele normative sunt elaborate de Comisia Eur opeană prin Direcțiile Generale
specifice, fiind singura instituție comunitară cu drept de inițiativă legislativă. După prezentarea
de către Comisie, proiectele de acte normative sunt adoptate prin procedură de codecizie.
Menționăm câteva propuneri de regulament sau de directivă, proiecte de acte normative
din domeniul protecției mediului:
 Propunere de Regulament privind stabilirea unui Program pentru mediu și acțiuni
privind schimbările climatice ( Regulament LIFE )
 Propunere de Regulament privind un mecanism de monitorizare și de raportare a
emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și de raportare, la nivel național și al Uniunii, a altor
informații relevante pentru schimbările climatice ( Regulament emisii GES )
 Propunere de Regulament de modificare a Directivei 2001/18/CE în ceea ce
privește posibilitatea statelor membre de a restricționa sau de a interzice cultivarea de OMG -uri
pe teritoriul lor ( Regulament OMG )
 Propunere de Directivă privind conținutul de sulf în combustibilii utilizați pentru
transportul maritim ( Directiva privind conținutul de sulf în combustibilii marini )
 Propunere de Directivă privind controlul accidentelor majore în care sunt
implicate substanțe periculoase ( Directiva SEVESO III )
 Propunere de Regulament privind exportul și importul de produse chimice
periculoase ( Regulament PIC )
 Propunere de Directivă privind cadrul de protecție a solului și care amendează
Directiva 2004/35/CE ( Directiva Sol )
In ciuda îmbunătățirilor semnificative ce au avut loc, în special în domeniul reducerii
poluării aerului și apei potabile, acquis -ul trebuie să se dezvolte în continuare. În noul Program
de Acțiune pentru protecția mediului sunt identificate patru domenii prio ritare: schimbările
climatice, natură și biodiversitate, mediu și sanatate, resurse naturale și deseuri.
Carta Alba, destinată pregătirii țărilor asociate din estul și centrul Europei în vederea
integrării în Piața Internă a Uniunii (1995), acoperă doar o mică parte din acquis -ul din domeniul

protecției mediului, mai precis partea referitoare la legislația privind produsele, care este direct
legată de prevederile referitoare la libera circulație a bunurilor.
Transpunerea acquis -ului referitor la protecția m ediului în legislația națională și aplicarea
sa reprezintă sarcini majore. Lista de priorități include:
– legislația cadru a Uniunii Europene (inclusiv accesul la informație și evaluarea
impactului de mediu);
– măsuri derivind din convențiile internațional e în care Uniunea este parte;
– reducerea poluării globale și trans -frontaliere;
– legislația privind protecția naturii (care urmarește conservarea biodiversității),
– măsuri care să asigure funcționarea pieței interne (de exemplu, standardele de produs).
Punerea în aplicare și respectarea acquis -ului din domeniul protecției mediului necesită o
structură administrativă puternică și bine echipată.
Mai mult, conform articolului 6 al Tratatului CE, trebuie avută în vedere includerea
cerințelor referitoare la p rotecția mediului și în alte domenii, pentru a contribui la o dezvoltare
durabilă.

10.6. ADOPTAREA DE MĂSURI COMUNITARE PRIVIND PROTECȚIA
MEDIULUI
Politica de mediu este una dintre politicile comunitare ale Uniunii Europene cele mai
complexe, datorită car acterului său de politică orizontală. La nivelul UE, preocuparea pentru
mediu și utilizarea unor surse de energie regenerabile au căpătat valențe importante în ultimii
ani, fapt ce a generat adoptarea de măsuri la nivelul comunității europene. Astfel, pute m
menționa inițiativa Consiliului European din 1992 de a adopta Programul Comunitar de politici
și măsuri privind protecția mediului și dezvoltarea durabilă. Politica de mediu a Uniunii
Europene este susținută de o serie de strategii și directive în vedere a eficientizării sale și
susținerii dezvoltării durabile. Printre acestea putem enumera: Strategia pentru Schimbări
Climatice -2020, Directiva nr. 75/2010/CE privind emisiile industriale, Directiva 1999/31/CE
privind depozitarea deșeurilor, ș.a.
Aceste exem ple sunt concludente, întrucât vizează inițiative importante întreprinse la
nivelul politicii comunitare de mediu.

10.6.1. Acordarea măsurilor de tranziție în domeniile care necesită adaptarea
infrastructurii sau investiții considerabile.
Toate țările candidate au solicitat măsuri de tranziție și adaptări tehnice. Ca urmare a
negocierii, clarificării și a eforturilor suplimentare substanțiale depuse de aceste țări, unele dintre
cereri au fost retrase. La rândul său, Uniunea Europeana a luat în considera re măsuri de tranziție
în domeniile care necesită adaptarea infrastructurii sau investiții considerabile, pe o perioada
lungă de timp. Prin urmare, au fost acordate perioade limitate de tranziție în ce privește tratarea
apelor uzate menajere provenind din mediul urban, deversarea substanțelor periculoase în mediul
acvatic, deșeurile din ambalaje, terenurile de depozitare a deșeurilor, transportul deșeurilor,
măsuri integrate de prevenire și control al poluării, apa potabilă, agregatele care funcționează pe
bază de ardere, incinerarea deșeurilor periculoase, emisiile de compusi organici volatili (COV)
din zonele de depozitare și distribuție a carburanților, emisiile COV datorate utilizării solvenților
organici, conținutul în sulf al anumitor combustibili lich izi și radiația ionizantă în cazul
expunerilor în scopuri medicale.

Bazâ ndu-se pe principiul general potrivit căruia măsurile tranzitorii trebuie să fie limitate
în timp și ca scop, Uniunea Europeană a subliniat, chiar de la începerea negocierilor privind
acest capitol, că nu vor fi acordate măsuri tranzitorii privind:
– transpunerea (comparativ cu aplicarea) legislației;
– legislația – cadru (aer, deșeuri, apă, evaluare impact, accesul la informație);
– protejarea naturii;
-aspectele esențiale legate de pi ața internă (întreaga legislație privind produsele);
– noile investiții în instalații.
Perioadele de tranziție acordate vor permite viitoarelor State Membre să depășească
greutățile trecutului și, în același timp, vor impiedica atragerea unor investiții ca re respectă doar
într-o mică măsură standardele de mediu. Mai mult, măsurile de tranziție au fost acordate numai
pe baza unor planuri detaliate de punere în practică, incluzind strategii de finanțare și obiective
intermediare.

CAPITOLUL 11.
RASPUNDEREA JURIDICĂ IN DOMENIUL PROTECTIEI MEDIULUI

În domeniul protecției mediului, pentru atingerile aduse acestuia prin săvârșirea de fapte
ilegale, dar și p entru daunele ecologice produse s-a impus necesitate stabilirii răspunderii
juridice.
Conștiința de med iu este considerată în doctrină ca fiind una din cele mai importante căi
de realizare a cointeresării protecției și dezvoltării mediului (1). Realitatea confirmă însă că
această conștiință ecologică sau este do ar în formare la multe persoane sau lipsește, iar
consecințele negative asupra mediului sunt evidente. Din aceste motive, se apelează la legislație
pentru suplinirea lipsei acestei conștiințe și pentru educarea oamenilor, chiar pe cal e coercitivă.
Dreptul stabilește regulile de conduită în domeniul mediului, dar și sancțiunile care pot
interveni în situațiile în care aceste reguli se încalcă prin săvârșirea de fapte dăunătoare mediului.
Alături de calea cointeresării bazată pe conștiin ța de mediu, pe conștiința de proprietar,
răspunderea juridică reprezintă una din căile importante și eficiente de realizare a cointeresării în
domeniul protecției și dezvoltării mediului. Folosirea constrângerii juridice, a sancționării
faptelor anti -medi u este un mijloc necesar, alături de mijloacele de conștientizare, de stimulare și
de amplificare a interesului populației, în vederea ocrotirii și dezvoltării mediului.
Comportamentul oamenilor poate fi dirijat în direcția respectării regulilor de conduit ă
impuse de dreptul mediului, prin instituirea unor forme de răspundere juridică severă.

În lite ratura de specialitate străină [ Jacques Dufresne ] se apreciază că pentru starea
actuală a mediului ar exista o responsabilitate colectivă ce aparține: comunităț ilor științifice,
savanților, tuturor oamenilor care doresc progresul deși sunt conștienți că el comportă riscuri la
nivelul avantajelor avute tocmai din progresele realizate.
11.1.RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC
Pot fi trase la răspundere juridică orice persoană fizică sau juridică care nu respectă
legislația mediului. Persoanele care răspund juridic se pot afla în situații de agenți poluanți (când
prin faptele lor poluează efectiv mediul) sau de agenți nepoluanți (când prin faptele lor ili cite nu
poluează mediul propriu -zis dar acestea sunt sancționabile după normele de dreptul mediului).
Răspunderea juridică pentru faptele poluante3
Prin faptele poluante se poluează mediul, se cauzează un prejudiciu ecologic.
Răspunderea juridică pentru fa ptele poluante este o răspundere specială, de dreptul mediului, ce
presupune existența unui element special – poluarea factorilor de mediu. Poluarea mediului poate
fi rezultatul acțiunii umane dar și rezultatul unor fenomene naturale, prin care agenții polu anți
intoxică, poluează factorii de mediu. Poluarea factorilor de mediu (sol, subsol, păduri, ape,
atmosferă) prin fapte poluante atrage răspunderea juridică.
Răspunderea juridică pentru faptele nepoluante
Normele de dreptul mediului, reglementează și acel e fapte care deși nu poluează în mod
direct mediul, sunt sancționabile în condițiile stipulate prin acestea și atrag răspunderea juridică.
Reglementarea – cadru în materie, dar și alte reglementări speciale prevăd astfel de fapte,
cum ar fi: schimbarea cat egoriei de folosință a terenurilor agricole sau forestiere fără aprobare;
refuzul de prezentare autorităților pentru mediu a datelor privitoare la emisiile de poluanți;
prezentarea de date sau informații false în studiile de impact asupra mediului etc.
Victima trebuie să facă dovada elementelor răspunderii civile delictuale și anume:
– existența faptei ilicite ,
– existența prejudiciului ecologic ,
legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu l ecologic ,
– existența culpei/vinovăției.
Culpa (latura subiectivă a răspunderii) se probează mai greu (Anexa 6 – Model de
cerere de chemare în judecată).
În cazul activității generatoare de risc major (Legea protecției mediului nu definește
riscul major, doar art. 30 alin 2, face referire la instalații cu risc nuclear major, supuse
Convenției de la Viena -1963, privind răspunderea civilă pentru daune nucleare și Legea

106/1992), cea mai completă definiție se referă la instalații cu risc de accident major, dată de
Biroul I nternational al Muncii (1990).
Formele răspunderii juridice în dreptul mediului.
Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale, este o categorie juridică specifică
tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancțiune juridică deoarece intervine în cazul
încălcării prevederilor leg ale și are ca efect aplicarea de sancțiuni legale. În funcție de specificul
normei juridice încălcate, răspunderea juridică îmbracă o serie de forme concrete, cum ar fi:
răspunderea civilă, răspunderea represivă (contravențională și penală), răspunderea
disciplinară.
Legea nr.137/1995 republicată, stabilește în art.82 doar trei forme fundamentale ale
răspunderii juridice ce intervine ca urmare a încălcării prevederilor sale, respectiv: răspunderea
civilă, contravențională sau penală.
11.2.RĂSPUNDEREA CONTRA VENȚIONALĂ
Răspunderea contravențională în dreptul mediului intervine atunci când faptele de
degradare a mediului prezintă un pericol social mai redus, fiind incluse în categoria
contravențiilor prin legi sau alte acte normative.
La această formă a răspunderii juridice22 se recurge în dreptul mediului în situația
săvârșirii contravențiilor ecologice, ea prezentând o serie de avantaje cum ar fi:
– procedura judiciară este rapidă, lucru favorabil reparării cu prioritate a
prejudiciilor ecologice;
– măsurile dispuse sunt executorii;
– sancțiunile contravenționale se aplică de către agenți specializați.
Este forma de răspundere juridică, ce constă în aplicarea de sancțiuni contranvenționale
persoanelor vinovat e de încălcarea prevederilor legale.
Conform art. 1 din Legea 32/1968, contranvenț ia este fapta săvârșită cu vinovăție, care
reprezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea.
Răspunderea contravențională nu este o răspundere obiectivă, ci una bazată pe
culpă /vinovăție și este supusă legii penale.
În dreptul mediului se recurge frecvent la răspunderea contranvențională pentru
prevenirea sau combaterea nerespectării prevederilor legale în materie, datorită avantajelor
acestei forme de răspundere (rapiditate în repararea prejudiciului ecologic).

Persoanele juridice nu pot ele însele săvârși faptele contravenționale . În realitate,
persoanele fizice (în calitatea lor de admin istrator, directori, functionari etc.) sunt cele care
încalcă prevederile legale și lor li se impută amenzile aplicate persoanelor juridice (conform
art.5, alin. 3 din Legea32/1968).
Exemple:
– Legea 18/1991, art. 90, alin.1 și art. 8 al H.G. 971/1994 privind stabilirea și sanționarea
contravenți ilor la normele de pescuit și de protecție a fondului piscicol .
– Legea 82/1993 privind constituirea Rezervației Delta Dunării și art. 5 al H.G. 138/1994
privind stabilirea și sancționarea contravențiilor în domeniul apelor.
Constatarea contravențiilor și sancționarea se fac de către perso nalul împuternicit –
“agenții constatatori” (ex. ,autoritatea publică central ă pentru protecția mediului,
ofițeri/subofițeri de poliție, personalul împuternicit al administrației publice județene și locale,
personalul M.Ap.N. împuternicit în domeniile sale de activitate) (Anexa 6 – Modelul de proces –
verbal de constatare a contravențiilor).
HG 127/1994 instituie trei categorii de contravenții, cu cuantumuri ale amenzilor
diferenț iate pentru personae fizice și cele juridice:
– neîndeplinirea obligațiilor pentru protecția mediului, stabilite prin diferite acte normative
(ex., obligația de cultivare și protecți e a solului de către deținătorii de teren) ,
– nerealizarea atribuțiilor specific e sectoriale privind asigurarea protecției mediului, de
către agenții economici și serviciile publice de specialitate ,
– săvârșirea unor acte care aduc prejudicii factorilor naturali de mediu (ex., depozitarea
deșeurilor în zone neautorizate, emisii de poluanți).
HG 127/1994 prevede că neluarea de către contrav enient a măsurilor dispus e de
autoritatea pentru mediu în scopul reparației prejudiciului adus mediului prin săvârșirea faptei
contravenționale constituie, la rândul său, o contravenție.
11.3.RĂSPUNDEREA PENALĂ
Din categoria instrumentelor juridice de protecție și conservare a mediului, mijloacele de
drept penal sunt cele mai severe.
Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice dreptului
mediului este un mijloc represiv important pentru protecția și dezvoltarea mediului. Prin
implicarea leg ii penale în protecția mediului, se urmărește realizarea în primul rând a uneia din
funcțiile sale fundamentale, respectiv funcția preventivă (prevenția generală și prevenția
specială).
Comportamentele inconvenabile din punct de vedere social -economic sunt reglementate
și incriminate atât prin norme de incriminare -cadru cât și prin norme de incriminare speciale.

Legislația penală românească în materie de mediu este incompletă și parț ială. Dar unele
dispoziții pena le contribuie la ocrotirea unor elemente de mediu;este cazul infracțiunilor
prevăzute în Codul penal:
– nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art 271) ,
– nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri (art.302) ,
– răspândirea bolilor la animale sau plante (art 310) ,
– infectarea apei (art 311),
– infracțiunile silvice .
Constatarea și cercetarea infracțiunilor la regimul protecției mediului se face din oficiu de
către organele de urmărire penală, conform a rt 85 din Legea 137/1995 (Anexa 6 – Model de
plângere penală).
Sancțiunile specifice de drept al mediului sunt cele prevăzute de Legea 137/1995 și
Legea 18/1991 privind fondul funciar (art. 53, unde sunt amintite lucrările de preven ire și
combatere a proceselor d e degradare și poluare a solul ui provocate de fenomene naturale sau
cauzate de activitățile economice și sociale). Deținătorii de teren care nu își îndeplinesc
obligațiile de cultivare și protecție a solului sunt somați în scris de către primar sau consiliul
local, apoi sunt sancționaț i pecuniar cu amendă anuală (cuantumul este stabilit la h ectar , în
funcție de tipul de folosință a terenului). În plus, există o sancțiune agravată; după doi ani, se
pierde de către aceia care au terenuri atribuite în folosință, în condițiile Legii 18/199 1, dreptul de
folosință a acestora.
11.4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Când prin fapta poluantă s -a cauzat un prejudiciu patrimonial unei persoane, intervine
răspunderea juridică civilă (delictuală sau contractuală). În cadrul răspunderii juridice civile se
sancțion ează, în general, o conduită antisocială a subiectelor de drept, care prin faptele lor ilicite
produc pagube anumitor factori de mediu.
De regulă, răspunderea civilă are un caracter subiectiv (este dependentă de culpa
autorului); când însă, legea prevede e xpres, poate interveni și o răspundere obiectivă,
independentă de culpa autorului.
În literatura de specialitate4 există o preocupare continuă pentru stabilirea și identificarea
pagubelor ecologice precum și pentru stabilirea modalităților de reparare a ac estora.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, intervine în situația în care se întrunesc
cumulativ, următoarele condiții:
– săvârșirea unei fapte ilicite (acțiune -inacțiune);
– cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;

– existența unui raport de cauzalitate;
– capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârșirii faptei ilicite;
– culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedită, dat fiind caracterul
obiectiv al răspunderii civile de mediu.
11.5. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
Reprezintă o formă a răspunderii juridice , care intervine în situația în care angajatul
săvârșește, cu vinovăție, o abatere disciplinară, deci o faptă ilicită, constând în nerespectarea
sarcinilor de serviciu, încălcarea ordinii și disciplinei la locul de muncă (A. Ticlea – 2014).

CAPITOLUL 12.
PROTECȚIA RESURSELOR NATURALE
“Armătura” juridica a acestei activități s -a constituit cu greu, prezentând încă
imperfecțiuni. Protecția naturii ne mai este restrânsă la obiectul conservării stării sale sălbatice.
Se urmăresc gospodărirea și amenajarea naturii pentru a -i menține sau restabili ciclurile natural e.
În 1982 (28 octombrie) a fost adoptată Carta Mondială a Naturii (Anexa 8 ), de către
Adunarea Generală ONU.
Principiul 4 al Cartei a enunțat regula fundamentală: ecosistemele și organismele, la fel
ca resursele terestre, să fie gestionate astfel încât să se asigure și mențină productivitatea lor
optimă și continuă .
Principiul 10 al Cartei cere folosirea cu măsură (nu jefuirea) re surselor natural e.
Resursele biologice nu trebuie utilizate peste capacitatea lor naturală de regenerare, iar
productivi tatea solului trebuie exploatată cu măsură, în funcție de resurselor existente .
Absența unui statut juridic al naturii și elementelor sale (floră și faună), a favorizat
utilizarea lor ab uzivă. Dispariția progresivă a unor specii, diminuarea reurselor de apă, reducerea
siturilor și reducerea peisajelor de valoare, a condus la elaborarea și aplicarea unei politici de
protecția naturii.
Legea 137/1995, cap III , stabilește regimul juridic gen eral al protecției resurselor naturale
și conservarea biodiversității. Se regăsește metoda modernă de abordare a ocrotirii naturii, în
sensul conjugării gestiunii/administrării cu acțiunea de conservare. Astfe l, gestionarea vizează
măsuri d e protecție a speciilor și spațiilor naturale, în timp ce conservarea propriu -zisă se referă
la prezervarea speciilor rare și fragile, instituirea unor rezervații naturale și monumente ale
naturii.

Una din contribuțiile fundamentale ale dreptului mediului la dezv oltarea științelor
juridice, o re prezintă recunoașterea valorii naturii, ca și componentă esențială a universului
uman. S -a recunoscut că aplicarea măsurilor de protecție a naturii este prioritară altor interese (
art.34, alin.5 din Legea 137/1995 Legea Protecției Mediului ).
În cadrul legii se bucură de prioritate absolută:
– protejarea speciilor și a organismelor rare, amenințate cu dispariția (cuprinse în Cartea
Roșie a speciilor de plante și animale din România ),
– conservarea biodiversității și institu irea de arii protejate ,
– măsurile de conservare stabilite de autoritățile pentru protecția mediului.
În trecut, Natura nu avea o valoare economică și colectivă recunoscută, fiind supusă
imperativelor de intere s general economic sau social. Dar ș i astăzi exi stă rezistențe multiple de
ordin economic, social, instituțional etc.
12.1. PROTECȚIA ATMOSFEREI
12.1.1. Poluarea atmosferei
Atmosfera reprezintă masa de aer care înconjoară suprafața terestră, inclusiv stratul de
ozon. Aerul atmosferic reprezintă un amestec de mai multe gaze, printre care cele mai
importante sunt: azotul, oxigenul, argonul. Pe lângă acestea mai intră (în cantități mici) :
hidrogenul, heliul, xenonul și criptonul. De asemenea, trebuie amintit că substanțele radioactive
din scoarța terestră degajă în atmosferă emanațiile lor. În straturile inferioare ale atmosferei, din
apropierea Pământului, se află în cantități foarte variabile și de CO 2. Aerul uscat, la nivelul mării,
are următoarea compoziție (tabelul 12.1):
Tabelul 12.1.
Compoziția aerului uscat la nivelul mării

G
azul Mas
a
molară(μ) Presiune
a parțială
(N/m2) Nr. de
molecule dintr -un
cm3(cm3) Proporția în
volum(%)
A
er uscat 28,9 1,013·10
5 2,7·1019
N
2 28 7,904·10
4 2,11·1019 78,088
O
2 32 2,119·10
4 5,6·1018 20,949
A
r 39,9 9,5·102 2,5·1017 0,930

C
O2 44 30,66 8,1·1015 0,030
H
2 2 10,66 2,7·1015 1,0·10-4
N
e 20,2 1,1996 3,2·1014 1,8·10-3
H
e 4 0,399 1,1·1014 5,2·10-4

Prin poluarea aerului se înțelege prezența de substanțe străine sau o variație importantă
în proporția constituenților săi care poate provoca un efect vătămător sau poate crea o jenă
(conform Rezoluției Consiliului Europei din 8 martie 1968).
Convenția de la Geneva ( 13 noiembrie 1979) asupra poluă rii atmosferice transfrontieră
pe distanțe lungi (art. 1) des emnează poluarea atmosferică ca fiind introducerea în atmosferă
(direct sau indirect) de către om de substanțe sau energie care au o acțiune nocivă , de natură s ă
pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și ecosistemelor, să
deterioreze bunurile materiale și să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement și
alte utilizări legitime ale mediului.
O reglementare eficace ar trebui s ă prevină poluarea atmosferică prin acțiuni asupra
surselor și prin stabilirea condițiilor de fabricație pentru aparatele /instalațiile susceptibile a polua
aerul. În absența unor astfel de măsuri impuse producătorilor, este necesar ca utilizatorii să
respe cte normele tehnice de emisie sau nivelurile de calitate a aerului ambiant.
În materie de mediu nu există drepturi câștigate, în ceea ce privește poluarea. În
consecință, noile reglementări se aplică și surselor și activităților existente, stabilindu -se,
eventual, intervale de timp pentru adaptarea la noile cerințe.
12.1.2. Reglementările de protecție a atmosferei

Legea 9/1973 interzicea evacuarea în atmosferă a substanțelor dăunătoare (gaze, vapori,
aerosoli, particule solide etc.) peste limitele stabilit e prin reglementările în vigoare. În al doilea
rând, s -a interzis darea în folosință de noi locuințe sau extinderea celor existente, care prin
activitatea lor pot deveni posibile surse de poluare a aerului, fără a avea instalații și dispozitive
corespunzăt ore pentru reținerea și neutralizarea substanțelor poluante.
Prin Ordinul 623 din 4 decembrie 1973 al ministrului sănătății s -au stabilit concentrațiile
maxime admisibile (CMA) pentru 35 substanțe poluante din atmosfera zonelor locuite (acetonă,
acid clorhidric, acid sulfuric, clor, fluor și compuși cu fluor, funingine, mercur, metanol, plumb

și compuși cu plumb, tetraclurură de carbon etc.), Se consideră substanțe poluante ale atmosferei
și cele care sunt preceptibile prin mirosuri persistente sau sup ărătoare.
Legea 137/1995 stabilește că prin protecția atmosferei se urmărește prevenirea, limitarea
deteriorării și ameliorarea calității acesteia, pentru evit area efectelor negative asupra mediului, a
sănătății umane și a bunurilor materiale (art. 40.).

12.2. PROTECȚIA SOLULUI ȘI AL SUBSOLULUI
Solul, prin stratul său de humus, este un depozitar al substanței vii a uscatului și al
elementelor vitale (carbon, azot, fosfor, calciu, potasiu, sulf).
Reprezintă principalul mijloc de producție în agricultură. Ep uizarea conținutului său de
substanțe nutritive poate fi compensată prin administrare de fertilizanți ; lipsa sau excesul de apă
pot fi compensate prin lucrări de hidroameliorare. Principala problemă este în legătură cu
întinderea sa limitată:
Construcțiile, industria, minele, depozitarea deșeurilor, căile de comunicații pe de o parte,
iar procesele de eroziune pe de alta, dezafectează mari suprafețe de terenuri agricole și silvice.
Solul are un caracter de fixitate: odată distrus, nu se mai ref ace întocmai, deoarece nu se
restabilesc condițiile de formare a acestuia. Pentru formarea unui strat de sol de 3 cm grosime
sunt necesari între 300 -1000 ani ; pentru un strat de 20 cm sunt necesari 2000 -7000 ani. În
schimb, denaturarea solului, fie sub inf luența factorilor nocivi , fie datorită fenomenului de
eroziune are loc în numai câțiva ani. Poluanții care se acumulează în sol pot tulbura echilibrul
ecologic al acestuia. Unii dintre aceștia nu se opresc în sol, continuându -și cursa spre mări și
oceane ( ex. procesul de migrare al pesticidele organoclorurate).
Poluarea solului este rezultatul acțiunii de dereglare a funționării normale a solului, ca
mediu de viață în cadrul ecosistemelor naturale sau antropogene, prin degradare fizică, chimică
sau biologic ă, cu scăderea fertilității sau a capacității sale bioreproductive. Consecința este
reducerea cantitativă sau calitativă a producției vegetale, sau cheltuieli suplimentare pentru
menținerea capacității sale bioreproductive.
Poluarea solului este produsă de pulberile și gazele nocive din aer, de apele reziduale și
deșeurile industriale și menajere, dar mai ales de pesticidele și îngrășămintele chimice folosite în
agricultură. În apropierea exploatărilor miniere și a locurilor de depozitare a minereurilor
radioactive sau lângă locul de îngropare a deșeurilor nucleare se constată și poluarea radioactivă
a solului.
Potrivit Legii fondului funciar nr 18/1991, protecția și ameliorarea solului se realizează
prin lucrări de prevenire și combatere a proceselor de de gradare și poluare provocate de
fenomenele naturale sau de activitățile economice și sociale.

Art. 47 al Legii nr. 137/1995 intruduce obligația pentru toți deținătorii de a proteja solul,
subsolul și ecosistemele terestre prin măsuri de gospodărire, conser vare, organizare și amenajare
a teritoriului. În acest sens, autoritatea centrală pentru protecția mediului stabilește:
– sistemul de monitorizare a calității solului pentru cunoașterea stării actuale a acestuia, ca
și a tendinței sale de evoluție
– reglementă rile pentru protecția solului, subsolului, ecosistemelor și a biodiversității
terestre
– procedura de autorizare a măsurătorilor de protecție a mediului cuprinse în planurile de
amenajare a teritoriului, amenajamentele silvice, combaterea eroziunii solului, foraje și
prospecțiuni geologice și hidrologice, activități extractive miniere
– reglementări de refacere a cadrului natural în zonele afectate de fenomene naturale sau
activități antropogene cu impact de mediu negativ.
Legea fondului funciar prevede că atun ci când, prin degradare și poluare, terenurile
agricole și silvice și -au pierdut total sau parțial capacitatea productivă, ele să fie amenajate ca
perimetre de ameliorare.
Grupele de terenuri care intră în aceste perimetre sunt stabilite în comun de către
Ministrul Agriculturii și Alimentației și Ministrul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.
Deținătorii sunt obligați să pună la dispoziție terenurile din perimetrul de ameliorare pentru
aplicarea lucrărilor de ameliorare prevăzute în plan, păstrând drep tul de proprietate asupra
acestora.
Dacă scoaterea din producție a terenurilor silvice și agricole s -a produs prin culpa
persoanelor fizice sau juridice, se poate cere culpabilului să acopere cheltuielile de refacere a
solului.
Art. 79 al Legii nr 18/1991 stabilește obligația titularilor obiectivelor de investiții sau de
produ cție amplasate pe terenuri agricole de a lua măsuri prealabile (ex., de copertarea stratului de
sol fertil de pe suprafața amplasamentelor aprobate, depozitarea și nivelarea acestuia p e terenuri
slab productive, în scop de ameliorare). Depozitarea se face numai cu acordul proprietarilor și
fără ca aceștia să plătească.
Titularii lucrătorilor de investiții sau de producție care dețin terenuri pe care nu le mai
folosesc în producție (ex., cele rămase după excavarea materiilor prime) sunt obligați să le
amenajeze și niveleze, dându -le o întrebuințare agricolă, piscicolă sau silvică.
Art. 81 al aceleiași legi prevede că liniile de telecomunicații, cele de transport și
distribuție a energiei electrice, conductele de transport pentru canalizare, alimentarea cu apă,
produse petroliere, gaze naturale etc., v or fi grupate de -a lungul căilor de comunicații (șosele, căi
ferate), a digurilor, canalelor de irigații și desecare, astfel încât să nu pert urbe desfășurarea
lucrărilor agricole. Aprobările se dau de către oficiile de cadastru și organizare a teritoriului, pe
baza consimțământului deținătorilor.

Sunt, de asemenea, protejate resursele naturale ale subsolului, ale platformei continentale,
zăcămi ntele de ape minerale, lacurile terapeutice și acumulările de nămol curativ. Persoanele
fizice și juridice care le prospectează sau exploatează sunt obligate să anunțe autoritățile pentru
protecția mediului despre situațiile accidentale și să acționeze pen tru refacerea acestora.
12.3. PROTECȚIA APELOR ȘIA ECOSISTEMELOR ACVATICE
Reglementările parțiale pentru utilizarea și protejarea apelor șia ecosistemelor acvatice
există din perio ada interbelică, dar abia după al doilea război mondial s -au elaborat politici
concrete /coerente susținute de mă suri legislative corespunzătoare , pe lângă remediere și
profilaxie.
Primele măsuri privind apele au vizat mai ales rezolvarea litigiilor în probleme de
proprietate. În a doua etapă apar acte normative legate de e xploatarea acestui f actor natural, care
nu depășesc, însă, interesul riveranilor. În a treia fază se poate vorbi despre afirmarea interesului
publi c privind gospodărirea rațională și protecția apelor.
Apar o mulțime de legi, în diferite țări, cu privire la regimul apelor. Peste tot, însă au
apărut probleme în aplicarea legii, în domeniu, fie datorită lipsurilor înregistrate în elaborarea
legii, fie datorită conflictelor de competențe sau/și de interese.
În țara noastră există norme juridice referitoare la regimul apelor, încă din dreptul daco –
roman, apoi din vechiul drept românesc, dezvoltate în primele legiuiri scr ise: Cartea român ească
de învățătură (1646) a lui Vasile Lupu și Îndreptarea legii (1652) a lui Matei Basarab .Abia în
Codul lui Calima ch(1817) și Legiuirea Caragea (1818) apele cunosc o reglemetare mai
detaliată, în cadrul dreptului de proprietate, prin consacrarea stăpânirii statului asupra râurilor, cu
malul și limanurile lor în scopul navigației, insulelor care se formează pe albiile acestora, precum
și delimitarea proprietăților în c azul aluviunilor etc. Constituția din 1866 (art. 9) a stabilit că
libera și neîmpiedicata întrebuințare a râurilor navigabile și flotabile aparțin domeniului public.
Constituția din 1923 a extins domeniul p ublic în materie de ape, prevăzând că sunt bunuri
publice și apele ce pot produce forță motrice și acelea ce pot fi folosite în interes obștesc. La
27iunie 1924 a fost adoptată prima lege specială în domeniu, Legea regimului apelor , care
declară bunuri publice toate apele care pot produce forță motrice, c a și acelea care pot fi utilizate
în interes obștesc și reglementează folosirea și amenajarea apelor. De asemenea se ceează o
Direcție a Apelor în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice.
La ora actuală ne situăm printre țările cu o dezvoltată legislație în domeniu, dar pe planul
practicii și rezultatelor efective suntem pe la sfîrșitul listei și, aceasta din cauza lipsei de fonduri,
a birocrației, eludării legilor.

12.3.1. Regimul de protecție și utilizarea durabilă a apelor

Articolul 35 din Legea 137/199 5, protecția apelor de suprafață și subterane și a
ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și ameliorarea calității și productivității naturale
a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunuri
materiale .
Există :
– norme tehnice referitoare la protecția apelor și ecosistemelor acvatice, a popolației
umane în cazul poluării accidentale și în context transfrontieră,
– procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă și ecosistemelor acvatice,
construcții hidrotehnice, lucrări de îndiguire și regularizare a cursurilor de apă, irigații și drenaj –
desecare. Persoanele fizice și juridice au obligația să ceară acordul și/sau autorizația de mediu
pentru activitățile prevăzute de lege, cu excepția puțuri lor pentru gospodării individuale (sub
50m) (art. 30, lit. a, Legea 137/1995).
– standarde de emisie,
– standarde de calitate a apelor,
– cerințe de evacuare, epurare a apelor uzate și li mitare a evacuării de efluenți în ape.
12.3.2. Clasificarea apelor supuse ocrotirii, cf. Legii 171/1997
Apele au fost inventariate și clasificate în funcție de : întrebuințarea lor și de bazin ele
hidrografice de care aparțin ; natura și efectele posibile ale substanțelor deversate și capacitatea
de autoepurare; starea biologică etc., după cum urmează :
 resurse de apă dulce: ape de s uprafață (râuri, lacuri dulci, Dunărea), ape subterane
(mai puțin cele geotermale) și apa plată ;
 apă pentru populație : pentru nevoi gospodărești, creșterea animalelor, activități
publice și in dustriale etc. ;
 apă potabilă: orice apă de suprafață sau subterană care, după tratare adecvată
(fizico -chimică și microbiologică), care poate fi băută fără pericol pentru sănătate ;
 apă uzată menajeră, provenită din satisfacerea nevoilor gospodărești ale c entrelor
populate, igienico -sanitare și social -administrative ale unităților industriale ;
 apă pentru industrie : apa dulce brută sau tratată, utilizată de agenții industriali ;
 ape uzate industrial, provenite din procesele tehnologice ale unităților industri ale
și activități asemănătoare (construcții, transport etc);
 apă pentru irigații: apa dulce pentru irigarea culturilor agricole, asigurată în
principal din ape de suprafață (râuri interioare, Dunărea) ;
 apă de desecare -drenaj : apa în exces, evacuată din rețeaua hidrografică prin
amenajări de desecare -drenaj.
Din punct de vedere al calității (STAS 4706 -88) și în funcție de utilizare, apele sunt
repartizate în trei categorii :
I = cursuri de apă, utilizabile în toate sectoarele de activitate ;

II = cursuri de apă, utilizabile în: industrie, agricultură (irigații), scopuri urbanistice și de
agrement ;
III = cursuri de apă, utilizabile la: irigații, răcirea motoarelor, stații de spălare și în
hidrocentrale.
În afara acestor categorii d e calitate, există cursuri de apă degradate , neutilizabile în nici
un domeniu de activitate.
Amenajarea teritoriului național și a resurselor de apă se realizează în condițiile Legii
171/1997, Secțiunea a II -a: Apa. Lucrările sunt de interes național și de utilitate publică și sunt
stabilite prin documentația de urbanism și/sau de amenajare a teritoriului. Actul norma tiv
urmărește asigurarea protecției resurselor de apă, împotriva epuizării, poluării și degradării lor,
printr -o utilizare durabilă și corelar ea resurselor de apă cu cerințele de apă pentru populație,
industrie, irigații și alte folosințe.

12.3.3. Reguli de protecție a mediului acvatic
Potrivit legii, protecția apelor de suprafață și subterane are ca obiect menținerea și
ameliorarea calității și productivității naturale, în scopul evitării unor efecte negative asupra
mediului, sănătății umane și a bunurilor materiale. Protecția apelor se realizează sub trei forme
principale :
– protecția cantitativă – prin folosirea raționa lă și protecția împotriv a epuizării ;
– protecția calitativă – prin prevenirea și combaterea poluării;
– protecția sanitară – împotriva contaminării apelor.
Conf. Legii 171/1997) : Poluarea apelor reprezintă orice alterare fizică, chimică,
biologică sau bacteriologică a apei (inclusiv depășirea nivelului natural al radioactivității),
produsă direct sau indirect de activitățile umane, care o face improprie pentru folosințele
existente anterior alterării.
Protecția cantitativă se asigură prin :
– dreptul de folosință a apelor de suprafață sa u subterane (inclusiv arteziene) se stabilește
prin autorizații de gospodărire a apelor ;
– obligația respectării de utilizatori a normelor de consum de apă per unitatea de produs sau
per activitate, la nivelul celor mai bune performanțe ale tehnologiei folos ite și în
condițiile economisirii apei prin folosire repetată (art. 12, Legea 107/1996).

Protecția calitativă se realizează prin :
– interzicerea poluării în orice mod a resurselor de apă ;
– stabilirea normelor de calitate a resurselor de apă; ex:
 norme de calitate pentru apa potabilă

 norme de limite de încărcare cu poluanți a apelor uzate evacuate în resursa de apă
 norme de limite de descă rcare maxim admise.
Aceste norme privind apele uzate evacuate în rețelele de canalizare au fost stabilite prin
Ordinul c omun al Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului (645/1997), Ministrului
Lucrărilor Publice și amenajării teritoriului (5029/1997) și Ministrului Sănătății (7190/1997).
– stabilirea unor restricții și interdicții de siguranță la : punerea în func țiune a obiectivelor
economice noi sau la dezvoltarea celor existente, realizarea lucrărilor noi pentru
alimentare de apă potabilă sau industrială, ori extinderea celor existente, aruncarea sau
intruducerea deșeurilor de orice fel, evacuarea pe ape uzate.
Metodologia a fost aprobată prin Ordinul 276 (1 aprilie 1997) al MAPPM.
– obligații ce cad în sarcina utilizatorilor (art. 17 din Legea 107/1996) ;
– elaborarea planurilor de prevenire și combatere a poluărilor accidentale și de pedepsire a
poluărilor intențion ate.
Protecția sanitară are ca obiectiv prevenirea alterării calității apei prin contaminare
biologică cu :
– bacterii
– virusuri
– alte organisme vii
Sau impurificare chimică cu :
– substanțe farmaceutice utilizate în combaterea dăunătorilor în agricultură și silvicultură ;
– substanțe chimice utilizate în industrie au rezultate din utilizarea unor produși chimici;
– contaminare radioactivă;
– poluare termică.
În jurul surselor de apă a lucrărilor de captar e, a construcților și instalațiilor de
alimentare cu apă potab ilă, a zăcămintelor de ape minerale utilizate pentru cura internă, a
lacurilor și nămolurilor terapeutice se vor instituii zone de protecție sanitară . Restricțiile
impuse au fost stabilite prin HG 101/1997.
În funcție de gradul de risc, în raport cu factor ii de poluare, există :
– zone de protecție sanitară cu regim sever , în care este interzisă orice folosință sau
activitate ce ar conduce la contaminarea prin contact cu factori externi. Aceste zone
cuprind terenul din jurul obiectivelor protejate.
– zone de protecți e sanitară cu regim de restricți e care elimină pericolul de alterare al apei.
Acestea include teritoriul din jurul zonei de protecți e cu regim sever .
– perimetrul de protecți e hidrogeologică limitrof zonei de protecți e sanitară cu regim de
restricție . Asigură protecția de substanțe greu degradabile sau nedegradabile și
regenerarea debitului prelevat prin lucrări de captare.
Măsurile de instituire a zonelor de protective sanitară se reflect ă în documentațiile de
urbanism. HG 101/1997 dimensio nează zonele de protective sanitară.

Un alt instrument de prevenire și combatere a poluării apelor îl reprezintă controlul
prealabil al activităților poluante, prin obligativitatea unor avize, notificări și /sau autorizații
administrative de exemplu , avizu l de amplasament și avizul de gospodărire a apelor , care
se cer pentru efectuarea de lucrări pe ape sau în legătură cu apele.
Obținerea avizului în caz de refuz de emitere se rezolvă prin Legea Contenciosului
Administrativ (29/1990).
Avizul de gospodărirea apelor condiționează:
– finanțarea și execuția obiectivelor noi de investiții, ce urmează a fi construite pe ape sau
în legătură cu apele ;
– dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea unor procese tehnologice sau a unor
instalații existente pentru utilizatorii de apă;
– realizarea de lucrări de interes public pe ape sau în legătură cu apele.
Documentația necesară obținerii avizului constă în studii meteorologice, hidrologice,
hidrogeologice sau de gospodărire a apelor și impact a lucrărilor asupra resurselor de apă și a
zonelor riverane. Avizul este valabil 2 ani.
Notificarea are ca rezultat eliberarea de către R.A. “Apele Române ” a unui act în baza
căruia beneficiarul poate să execute sau să pună în funcțiune lucrări sau activități pe ape sau
în legătură cu apele (Legea 107/1996). Procedura de notificare a fost aprobată prin Ordinul
280 din 11 aprilie 1997 al MAPPM.
Punerea în funcțiune sau în exploatare a lucrărilor pe ape sau în legătură cu apele se
face numai în baza Autorizației de gospodărirea apelor. Avizul și autorizația de gospodărirea
apelor nu exclude obligativitatea Acordului și Autorizației de mediu.

12.4.CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII
Biodiversitatea este capitalul biologic al pământului. Biodiversitatea se referă la
diversitatea speciilor, a taxonilor de rang superior și a caracterelor lor genetice,cât și a
ecosistemelor și a complexelor ecologice din care acestea (specii, taxoni) fac parte. Până în
prezent au fost descrise 1,5 milioane de specii, cca. 1 5% din cele 10 -15 milioane existente pe
pământ. Biodiversitatea este esențială pentru funcționarea ecosistemelor, incluzând locuri
sălbatice, lacuri, râuri, păduri, terenuri agricole, medii urbane.Înțelegerea biodiversității este
necesară pentru a construi /elabora politici naționale și internaționale solide pentru conservarea
ecosistemelor și utilizarea durabilă a resurselor naturale de la scară locală până la scară globală.
În România culegerea și comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace , deținerea și
comercializarea unor piese mineralogice, speologice și paleontologice, provenite din locuri
declarate monumente ale naturii sunt interzise , cf. Art. 59, legea 137/1995.

Ordinul 201/1997 (Monitorul oficial nr. 92/1997) al ministrului apel or, pădurilor și
protecției mediu lui reglementează procedura de autorizare a activităților de recoltare, capturare și
achiziție a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică de pe teritoriul țării, în scopul
comercializării pe piață internă sau ex ternă. Veninul de viperă și veninul de albină intră în
categoria substanțelor toxice și suportă reglementările referitoare la acestea(transport, ambalare,
manipulare).