Economisirea

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

Lista figurilor și tabelelor

Introducere

Cap. 1 Economisirea – o succintă incursiune în istoria literaturii economice

1.1 Economisirea – un concept intens dezbătut în curentul de gândire ce aparține

liberalismului economic clasic

1.2 O abordare diferită a economisirii în opera lui Keynes

1.3 Abordări neoclasice și neo-keynesiene ale economisirii

Cap. 2 Procesul de economisire-conceptualizări

2.1 Definiri actuale ale economisirii

2.2 Sursele procesului de economisire

2.3 Economisirea din punct de vedere al conturilor naționale

2.4. Corelația economisire-investiții într-o economie deschisă

Cap. 3 Principalele modele economice ale procesului de economisire-consum

3.1 Modelul economisirii lui Keynes

3.2 Modelul alegerii intertemporale a lui Irving Fischer

3.3 Modelul veniturilor relative a lui James Duesenberry

3.4 Modelul ciclului de viață al consumului-economisirii și modelul veniturilor permanente

3.4.1 Modelul ciclului de viață Modgliani-Brumberg

3.4.2 Modelul veniturilor permanente al lui Milton Friedman

Cap. 4 Cauze și factori determinanți ai economisirii

4.1 Motivele economisirii

4.1.1 Motive care generează și cresc economisirea

4.1.2 Motive care conduc la scăderea economisirii

4.2 Factorii determinanți ai economisirii

4.2.1 Demografia și schimbările demografice

4.2.2 Factori ai economisirii corelați venitului

4.2.3 Grupa factorilor monetari

4.2.4 Categoria factorilor fiscali și a celor care aparțin politicii

fiscal- bugetare a guvernului

4.2.5 Incertitudinea și factorii comportamentali care afectează

economisirea

Cap. 5 Canalele de transmisie prin care economisirea asigură finanțarea și dezvoltarea economică

5.1 Considerente generale ale procesului de canalizare a economisirii către investiții

5.2 Piața monetară – sistemul financiar interbancar

5.2.1 Reglementări ale sistemului bancar și influența lor asupra

economisirii

5.2.2 Competiția financiară intrasectorială și consecințele

ei asupra economisirii

5.3 Piața de capital – canal alternativ eficient de direcționare a economisirii către

procesul de finanțare a activității economice

5.3.1 Caracteristicile principale ale pieței de capital și influența

acestora asupra economisirii

5.3.2 O intermediere financiară eficientă prin piața de capital amplifică

contribuția economisirii la creșterea economică

5.4 Rolul investitorilor instituționali sau a componentei pieței financiare nebancare în canalizarea economisirii

Cap. 6 Analiza economisirii în economia Japoniei și a corelației acesteia cu

principalii indicatori macroeconomici

6.1 Analiza economisirii naționale din Japonia și a componentelor acesteia

6.1.1 Evoluția economisirii private în Japonia

6.1.2 Economisirea publică și influența directă a acesteia asupra dinamicii datoriei guvernamentale a Japoniei

6.2 Analiza corelației dintre rata de economisire brută și principalii indicatori macroeconomici ai creșterii economice și forței de muncă din economia japoneză

Concluzii și propuneri

Referințe bibliografice

Anexe

Lista figurilor și tabelelor

Listă figuri

Figura 1. Circuitul economisirii și al investițiilor în economie

Figura 2. Economisirea și consumul – modelul Keynes

Figura 3. Diagrama Fisher: reprezentarea grafică a constrângerilor bugetare și a preferințelor de consum

Figura 4. Modelul veniturilor relative

Figura 5. Modelul ciclului de viață cu economisire pozitivă pe întreaga perioadă a vieții

Figura 6. Totalul activelor investite în țările OECD de către investitorii instituționali în perioada (1995 – 2011) (trilioane USD)

Figura 7. Evoluția ratei de economisire a gospodăriilor din Japonia în perioada

1970-2014

Figura 8. Propensitatea medie spre consum și economisire a gospodăriilor japoneze active

Figura 9. Ponderea gospodăriilor a căror membrii se află la vârsta pensionării

Figura 10. Evoluția ratei de economisire a gospodăriilor și a venitului disponibil al acestora în perioada 2000-2013

Figura 11. Evoluția deficitului bugetar și a datoriei centrale guvernamentale a Japoniei

între anii 1980- 2013 (% PIB

Figura 12. Evoluția ratelor de creștere a PIB, a formării brute a capitalului și a economisirii brute

Listă tabele

Tabel 1. Evoluția economisirii totale brute în Japonia și a componentelor acesteia în intervalul de timp 1980-2013

Tabel 2. Evoluția economisirii totale brute în Japonia și a principalilor indicatori macroeconomici ai creșterii economice și forței de muncă, în intervalul de timp

1980-2013

Introducere

Contextul economic global actual caracterizat prin mișcări imprevizibile ale fluxurilor de capital, generate de un grad înalt de incertitudine ce însoțește în prezent evoluția economiei mondiale, evidențiază importanța pe care economisirea o are în finanțarea și dezvoltarea unei economii naționale.

Constatăm că în prezent tot mai multe voci, dintre cele mai îndreptățite și care provin mai ales din mediul academic, aduc în prim plan rolul absolut necesar al capitalului autohton în asigurarea unei dezvoltări economice durabile și în reducerea gradului de dependență a unei economii naționale de instabilitatea fluxurilor străine de capital, iar sursa acumulării capitalului, cum de altfel vom observa și din cercetarea întreprinsă în această teză de doctorat, o reprezintă economisirea.

Importanța subiectului ales este dată de implicațiile pe care un nivel corespunzător al ratei totale de economisire, în special a componentei economisirea gospodăriilor, îl are asupra situației macroeconomice, dintre care cele mai importante considerăm că sunt următoarele: finanțarea investițiilor publice și private prin capital autohton (acumulat prin procesul de economisire, cu efecte directe asupra creșterii economice provenite din creșterea producție, a finanțării activităților de cercetare dezvoltare și inovare, a productivității și implicit a creșterii nivelului venitului disponibil agregat); posibilitatea finanțării cu resurse interne a datoriei publice, costuri mai reduse de finanțare atât a investițiilor cât și a datoriilor/deficitelor publice, dezvoltarea sectorului financiar în general și a pieței de capital în special, reducerea dependenței de intrările de fluxuri de capital străin (cu destinație publică sau privată). La nivel microeconomic, printre influențele majore ale economisirii menționăm: posibilitatea nivelării consumului pe parcursul întregului ciclu de viață al individului și respectiv, evitarea dificultăților care pot apărea din cauza unui nivel mai scăzut al venitului disponibil după pensionare, finanțarea achiziției diverselor bunuri fără a apela la împrumuturi, creșterea valorii activelor financiare deținute prin încorporarea câștigurilor obținute din economisire, siguranță și stabilitate financiară personală.

Importanța este accentuată în prezent de o manifestare tot mai pregnantă, în special în economiile țărilor emergente, a fenomenului dezintermedierii, respectiv a unei retrageri masive și de durată a capitalului din aceste economii către țările unde respectivele instituții financiare își au sediile centrale. Astfel, stabilitatea economică și financiară, respectiv continuarea finanțării investițiilor și a deficitelor publice, cade tot mai mult în sarcina fondurilor interne care au ca sursă de proveniență economisirea națională.

În ce privește contextul doctrinar, economisirea a reprezentat o puternică temă de dezbatere atât în cadrul școlii economice clasice cât și între susținătorii teoriei economice keynesiene. Oricare ar fi tabăra în care s-ar poziționa, importanța economisirii nu a fost minimalizată ci mai degrabă putem spune că a constituit punctul de plecare în dezvoltarea unor importante teorii și modele economice.

Indiferent de teoriile economice susținute, respectiv cele care stimulează cererea sau acelea care încurajează oferta, nu putem omite o realitate economică empiric demonstrată și care reiese și din conținutul acestei teze: nu poate exista dezvoltare economică fără investiții și respectiv investiții fără economisire (inclusiv fondurile împrumutate care susțin proiecte investiționale, provin din resurse financiare economisite).

Motivația care a condus la alegerea acestei teme a fost reprezentată de dorința de a demonstra utilitatea și importanța economisirii în procesul finanțării și dezvoltării economice, precum și a rolului esențial pe care acumularea capitalului autohton prin economisire îl are în asigurarea stabilității economice. De asemenea, ideea de la care a pornit această lucrare a fost accea de a contribui la schimbarea paradigmei înțelegerii conceptului de economisire, a importanței acesteia în ansamblul macroeconomic și microeconomic.

Considerăm că tocmai datorită neînțelegerii corespunzătoare a conceptului de economisire, mulți economiști consideră comportamentul de economisire al gospodăriilor ca reprezentând, în trecut și poate reprezenta și în viitor, unul din factorii declanșatori ai perioadelor de depresiune economică.

Vom constata pe parcursul acestei lucrări, atât din analiza teoretică cât și din conținutul studiului de caz, că acest comportament preventiv, uneori excesiv, reprezintă efectul și nu cauza crizelor economice, fiind practic o reacție a populației la condițiile de mediu economic, ca parte a fenomenului ciclicității economice, sau, altfel spus, o modalitate necesară de refacere a stocului de capital diminuat în perioadele de consum excesiv. De asemenea, vom demonstra faptul că sumele economisite nu reprezintă resurse financiare blocate, ci dimpotrivă, capital reintrodus în circuitul economic prin intermediul piețelor financiare și canalizat către procesul formării brute a capitalului fix, indispensabil relansării creșterii economice.

De aceea, obiectivul principal al acestei teze urmărește o analiză cât mai profundă a economisirii, din care să rezulte ideile necesare unei înțelegeri cât mai corecte a procesului de economisire și a implicațiilor pe care acesta îl are în funcționarea optimă a unui sistem economic național, cu implicații evidente la nivelul sistemului economic global, și care să influențeze, sperăm noi, într-un mod pozitiv viitoarele politici de dezvoltare economică.

În scopul atingerii acestui deziderat vom urmări mai multe ipoteze de lucru, care se concretizează în încercarea de a răspunde la mai multe întrebări, dintre care menționăm: Care sunt cele mai importante teorii economice care fac referire la economisire? Cum putem defini cât mai corect economisirea? Care sunt sursele procesului de economisire? Cum se manifestă corelația dintre economisire și investiții? Care sunt cele mai importante modele economice ale consumului și economisirii? Care sunt motivele și factorii determinanți ai economisirii? Cum influențează factorii determinanți economisirea, respectiv care este sensul corelatiei acestora? Cum sunt canalizate resursele financiare economisite către proiecte de investiții? Cât de importantă este obținerea unui echilibru structural pe piața financiară în procesul canalizării economisirii? Ce a determinat modificarea comportamentului de economisire al gospodăriilor din Japonia? Cât de sustenabil mai este nivelul actual foarte ridicat al serviciului datoriei publice japoneze în contextul recentelor evoluții macroeconomice? Ce învățăminte pot fi trase din evoluția și situația actuală a economisirii și a principalilor indicatori macroeconomici din Japonia?

Teza de doctorat cu titlul “Economisirea-sursă de finanțare și dezvoltare economică. Studiu de caz: Japonia” își propune să analizeze importanța și rolul central al economisiri în procesul finanțării și dezvoltării economice, și completează acest demers cu concluziile desprinse din cercetarea întreprinsă prin studiul de caz, studiu care își propune o analiză asupra evoluției economisirii brute din Japonia și a corelației acesteia cu principalilor indicatori macroeconomici ai economiei japoneze. Alegerea Japoniei pentru cercetarea întreprinsă este motivată de faptul că Japonia reprezintă țara care a fost recunoscută în trecut pentru rate anuale înalte de economisire ale gospodăriilor, însă de asemenea este țara care a înregistrat o schimbare a comportamentului de economisire al gospodăriilor, începând cu anul 1980 și a fost determinată de schimbările care au avut loc în structura demografică a populației și în politica fiscală, schimbare considerată de mulți economiști ca fiind cel puțin surprinzătoare. De asemenea, Japonia este țara care înregistrează în prezent o pondere ridicată a datoriei publice raportată la PIB, și, așa cum se va putea observa din studiul de caz, spre deosebire de alte economii naționale (relevant în acest context este cazul Greciei, dar și a altor țări din sudul Europei, care din cauza unor niveluri considerate ridicate ale datorie publice, dar inferioare celui înregistrat de Japonia, au avut creșteri importante ale costurilor de finanțare), acest fapt nu a creat, încă, dificultăți în a se finanța la costuri foarte scăzute.

Metodele de cercetare utilizate la elaborarea acestei teze cuprind: metoda observării – prin care am realizat o recunoaștere a factorilor determinanți ai economisirii și a modului cum aceștia influențează nivelul acesteia; determinismul dialectic – a permis o analiză critică a cauzelor și fenomenelor care au condus la schimbări în evoluția ratelor de economisire; metoda istorică și metoda logică- au fost utilizate la identificarea principalelor teorii din literatura de specialitate care fac referire la conceptul de economisire, precum și la evoluția istorică a componentelor economisirii și a principalilor indicatori macroeconomici ai economiei japoneze; metoda comparativă- utilizată în evidențierea nivelului ratelor de economisire ale Japoniei, Italiei și Coreei de Sud,  precum și în analiza ratelor economisirii înregistrate în diferite perioade de timp de gospodăriile japoneze. Astfel, cercetarea calitativă a fenomenelor economice proprii economisirii și a celor corelate acesteia, a fost completată de o cercetare empirică prin folosirea în principal a seriilor de date “time series” utilizate la elaborarea studiului de caz. Metoda analizei a fost utilizată, de exemplu în cercetarea individuală a componentelor economisiri totale, ca ulterior prin sinteză să prezentăm formarea și evoluția economisirii agregate. Prin metoda inducției și deducție am reușit să extrapolăm influența pe care economisirea și investițiile o au în procesul dezvoltării economice și respectiv, efectele pe care creșterea economică o are asupra nivelului economisirii.

Limitele cercetării sunt date de conținutul vast al cercetărilor întreprinse până în prezent pe unele aspecte ale procesului economisirii și consumului, cercetări pe care literatura de specialitate le abordează încă din secolele trecute, ceea ce presupune însă și o consistentă muncă suplimentară pentru o analiză selectivă prealabilă a surselor bibiliografice, în special a articolelor științifice, în scopul identificării acelora care se situează la un nivel înalt din punct de vedere al conținutului științific. Totuși, pe anumite componente ale cercetării, cum ar fi procesul canalizării economisirii către investiții, am putut constata un număr relativ redus de cercetări științifice efectuate. De asemenea, a fost uneori dificil accesul la unele articole, în general la cele cu un nivel presupus ridicat științific, necesare aprofundării cercetării anumitor fenomene economice, acesta fiind restrictiv pe anumite baze de date. Anumite limite ale cercetării rezultă și din dificultatea obținerii de date statistice care privesc evoluția anumitor indicatori economici, respectiv de lipsa acestora pentru anumite perioade, în special când se analizează intervale mai lungi de timp, precum și neconcordanța dintre nivelul acestor valori existent în diferite baze de date oficiale.

Lucrarea de față este structurată în șase capitole, precedate de o introducere și urmate de concluzii și propuneri, ultimul capitol fiind dedicat întocmirii studiului de caz. La realizarea studiului de caz au fost folosite date care au avut ca sursă de proveniență instituții oficiale ale statului japonez, ca Banca Națională și Ministerul de Finanțe al Japoniei, precum și baze de date ale unor importante organisme internaționale, cum sunt: Organizația Economică pentru Cooperare și Dezvoltare și Banca Mondială.

Această lucrare de cercetare a căpătat o valoare adăugată importantă prin participarea autorului în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/134197 „Performanță și excelență în cercetarea doctorală și postdoctorală în domeniul științelor economice din
România", proiect care a permis validarea unora din ideile cuprinse în teză, prin participarea la conferințe, ateliere tematice și seminarii de cercetare, în cadrul cărora s-au conturat idei de o înaltă ținută academică.

Cap. 1. Economisirea – o succintă incursiune în istoria literaturii economice

Importanța economisirii și rolul acesteia în asigurarea finanțării și respectiv, creșterii economice, a constituit de-a lungul istoriei un element central în analiza economică.

În prima parte a acestui capitol este prezentată succint contribuția pe care reprezentanții școlii economice clasice liberale o au asupra conceptului de economisire, începând cu marele economist, filozof și om politic scoțian Adam Smith, considerat de mulți a fi părintele științei economice și fondatorul școlii economice clasice, și continuând cu alți reprezentanti de seamă ai aceluiași curent de gândire economică.

În a doua parte a capitolului sunt descrise principalele teorii ale economisirii de sorginte keynesiană care își au izvoarele în opera marelui economist englez John Maynard Keynes, inițiatorul unor noi teorii economice aflate de cele mai multe ori în opoziție cu școala clasică și despre care putem spune că a revoluționat știința economică în acele vremuri, stârnind multe controverse și generând multe dezbateri pe teme de interes economic.

Ultima parte a primului capitol surprinde abordările principale ale economisirii în școala neoclasică și ideile continuatoare curentului keynesian ale economiștilor Herman Minsky și Paul Krugman, economiști considerați a aparține curentului de gândire economic neo-keynesian.

1.1. Economisirea – un concept intens dezbătut în curentul de gândire ce aparține liberalismului economic clasic

Economisirea a trezit un interes major de-a lungul istorie. O abordare de secole (mai exact din secolul XVIII), dar de o actualitate seculară, este concepția lui Adam Smith (1723-1790) despre economisire, care, în lucrarea lui de referință Avuția Națiunilor (1776) consideră că “orice sumă ar reuși o persoană să economisească din venit se va adăuga la capital. Așa cum capitalul unei persoane poate fi sporit doar prin ceea ce economisește din venitul său anual sau câștigurile sale anuale, așa și capitalul societății, care este același cu suma tuturor indiviziilor care o compun, poate fi crescut în același mod” și “ce a fost economisit în vremurile de prosperitate din produsul anual și folosit pentru cumpărarea de aur și argint, va contribui, pentru scurtă vreme, la sprijinirea consumului în vremuri grele”. (Smith, 2011:192)

Putem observa astfel că nu doar importanța acumulării capitalului prin economisire și a rolului central pe care aceasta îl are în asigurarea creșterii economice era cunoscută din acele vremuri, dar și necesitatea existenței unor acțiuni sau politici anticiclice, în care fondurile economisite în perioade de prosperitate să fie folosite pentru a susține activitatea economică în perioade de recesiune.

De asemenea, printr-o abordare plastică dar extrem de sugestivă, Adam Smith surprinde esența comportamentului de economisire, respectiv a acumulării de capital: “capitalurile cresc datorită cumpătării și scad odată cu cheltuielile extravagante și cu comportamentele nechibzuite” și “cumpătarea, și nu hărnicia, reprezintă cauza imediată a creșterii capitalului. Hărnicia, într-adevăr, furnizează baza pe care cumpătarea duce la acumulări; indiferent ce produce hărnicia, dacă n-ar fi cumpătarea să economisească și să acumuleze, capitalul n-ar fi niciodată mai mare”.

Conform lui Adam Smith orice sumă economisită este ulterior adăugată la capitalul total, considerând că există o relație direct proporțională între cantitatea generală de muncă dintr-o țară și capitalul care o produce (Smith, 2011:289).

Importanța relației dintre economisire, capital și forța de muncă este sugestiv subliniată de Adam Smith prin următoarea afirmație: “Cantitatea de muncă dintr-o societate poate crește doar în raport cu creșterea capitalului său, iar capitalul poate crește doar în raport cu ceea ce se economisește, treptat, din acest venit”.

Despre contribuția lui Adam Smith la dezvoltarea științei economice Akerlof și Kranton (2011) consideră că “economia modernă urmează încercarea lui Adam Smith din sec. al VIII –lea, de a transforma filozofia morală într-o știință socială, al cărui scop este crearea unei bune societăți. Smith a pus în slujba acestei cauze toate pasiunile umane și instituțiile sociale”.

Economisirea a constituit o preocupare și pentru nu mai puțin celebrul economist englez David Ricardo (1772-1823), care consideră că există două modalități prin care economisirea poate duce la acumularea de capital și anume, prin creșterea veniturilor, respectiv printr-o diminuare a consumului, ceea ce poate contribui la creșterea avuției națiunii. (Ricardo, 2001:87-88).

Transferul veniturilor provenite din economisire către capitalul productiv, va duce la dezvoltarea de utilaje de producție noi, ceea ce va contribui atât la o scădere a prețurilor bunurilor produse cât și la o creștere a venitului net. Creșterea venitului net va crea noi posibilități de economisire, generând astfel o acumulare suplimentară de capital. Fondurile acumulate vor acoperii pierderile de capital rezultate din dezvoltarea de noi utilaje de producție, iar situație financiară a populație va fi îmbunătățită prin potențialul de economisire crescut, rezultat dintr-un venit net în creștere (Ricardo, 2001: 285,290)

Observăm astfel că Ricardo este susținătorul ideii că economisirea este esențială în procesul acumulării capitalului productiv, având efecte direct asupra creșterii producției industriale, a productivității muncii și în final a creșterii nivelului de trai al populației, ca rezultat al creșterii veniturilor nete.

Thomas Robert Malthus (1766-1834), un alt mare economist clasic englez are o viziune care excede în parte timpurile clasicismului liberal (considerente care au fost ulterior chiar folosite de Keynes în susținerea propriilor teorii economice), consideră că economisirea poate fi dăunătoare producătorilor și statului în ansamblu, datorită stagnării capitalului și stagnării ulterioare a cererii forței muncă, doar dacă aceasta ar rezulta dintr-o creștere a producției fără a fi însoțită de o creștere adecvată a consumului (Keynes, 2009:435).

Pe de altă parte, Malthus susține, dar nu în totalitate, teoriile formulate de Adam Smith și anume: “Din punct de vedere al lui Adam Smith, capitalurile cresc datorită cumpătării și orice om chibzuit este un binefăcător al publicului, iar sporirea bogăției depinde de balanța producției peste consum. Este neîndoielnic faptul că aceste propoziții sunt foarte adevărate…Dar este destul de evident că ele nu sunt adevărate într-o măsură nelimitată, și că principiile economisirii împinse la extrem, ar distruge motivațiile pentru producție…Cele două extreme sunt evidente și rezultă că trebuie să existe niște puncte intermediare, deși resursele economiei politice ar putea să nu fie capabile să asigure acest lucru, unde, luând în considerare atât capacitatea de producție, cât și voința de a consuma, încurajarea pentru creșterea avuției este mai mare (Keynes, 2009:435-436).

Considerăm că pentru o bună înțelegere a conceptului de economisire este nevoie de o clarificare a conceptelor de avuție, capital și bani, iar în această direcție, de un real ajutor ne este marele economist englez, John Stewart Mill (1806-1873), care în lucarea sa intitulată “Principii de economiei politică” (1885) a acordat o mare atenție conceptului de capital, a formării și a sursei de proveniență a acestuia, economisirea.

Astfel, Mill consideră că este absolut necesar a se face o distincție clară între avuție, capital și bani. Pe de o parte, consideră capitalul un stoc acumulat și rezultat din produsul muncii, pe de altă parte, îl descrie succint ca și o avuție economisită dedicată creerii de noi mijloace de producție. El consideră A- avuția totală a națiunii, B- parte din avuția națiunii dedicată creerii de noi mijloace de producție, adică capitalul, și C- într-o cantitate mult mai mică decât cele două, reprezentând efectiv banii. C, adică banii, reprezintă doar o parte mică din B, capitalul. Există o relație de incluziune între cele trei și anume: C este inclus în B, iar B este inclus în A. Mill menționează că nu este întotdeauna înțeles faptul că banii reprezintă doar un mijloc de schimb, prin care o formă de avuție este schimbată pe alta, și că o persoană poate deține capital fără a avea efectiv în posesie bani (Mill, 2009:77).

De asemenea Mill subliniază ideea că industria este limitată de mărimea capitalului, iar orice creștere a capitalului determină o creștere a numărului locurilor de muncă (Mill 2009:86).

Mill consideră de o importanță fundamentală sursa de proveniență a capitalului și anume economisirea. El consideră că dacă toți indivizii ar consuma tot ceea ce produc, aici incluzând și venitul pe care l-ar primii din ce alții au produs, nu ar putea avea loc o creștere a capitalului. Cu alte cuvinte Mill consideră că singura cale prin care poate fi accelerată creșterea capitalului este prin creșterea economisirii și definește economisirea ca rezultatul unui proces prin care s-a produs mai mult decât s-a utilizat sau s-a consumat mai puțin decât s-a produs (Mill, 2009:91).

În continuarea analizei economisirii Mill subliniază un aspect fundamental în ce privește modul de constituire al economisirii. El observă că acolo unde are loc o creștere a forței de muncă productivă, se creează fonduri suplimentare pentru economisire, ceea ce permite o creștere a capitalului, rezultat care este obținut nu doar fără vreo privare sau restricție suplimentară de consum, dar în același timp și printr-o creștere a consumului personal sau acolo unde este un consum mai mare, se economisește mai mult. Cu alte cuvinte, a consuma mai puțin decât s-a produs reprezintă economisirea, având loc astfel o creștere a capitalului, dar nu neapărat printr-o scădere a consumului în termeni absoluți (Mill, 2009:91).

De la această idee pornește Mill când enunță o nouă teorema fundamentală a capitalului, respectiv a sursei de proveniență a acestuia, economisirea. Conform lui Mill, “cuvântul economisire nu implică faptul că ceea ce este economisit, nu este consumat, nefiind nici măcar necesară o amânare a consumului; doar atât că, dacă este consumat imediat, nu este consumat de persoana care l-a economisit. Doar dacă ar fi păstrat pentru o utilizare viitoare, se spune că este pus deoparte; și, dacă pus deoparte, nu este consumat deloc. Dar, dacă este angajat ca și capital, este în totalitate consumat, deși nu de capitalist. Parte este schimbat pe unelte sau mașinării, care sunt uzate prin folosință, parte pentru semințe sau materiale, care sunt distruse prin însămânțare sau prelucrare, și distruse împreună prin consumarea produsului final ” (Mill, 2009:92).

Pasajul mai sus enunțat reprezintă o axiomă pe care o considerăm de o importanță majoră în înțelegerea conceptului de economisire, care pare a fi puțin sau chiar deloc înțeleasă inclusiv de economiști de seamă premergători sau contemporani nouă, și care constituie o înțelegere aproape în totalitate corectă și reală a conceptului de economisire, chiar dacă aparține sfârșitului de secol nouăsprezece.

Spunem aproape, pentru că referindu-ne la conceptul de “bani puși deoparte”, situația respectivă nu reflectă neapărat o diminuare a consumului, ci eventual putem accepta ideea unei scurte amânări a acestuia sau mai corect spus, o reorientare a acestuia către un consum mai productiv. În zilele noastre chiar dacă acceptăm ca mai există un comportament de economisire concretizat în banii “puși la saltea” (pentru că la acest fel de economisire se referea Mill), proporția acestora în totalul sumelor economisite înseamnă foarte puțin dacă ne raportăm la întreaga masă monetară aflată în circulație. Chiar și acolo unde există foarte puține cunoștiințe de educație financiară, se apelează la depozite bancare, cea mai simplă și primară formă de economisire, dar care și aceasta se constituie în capital, respectiv într-o anumită formă finală de consum.

Pornind de la considerația ca formarea capitalului este rezultatul economisirii, Mill constată că pentru a obține o creștere a capitalului este nevoie atât de o creștere a fondurilor care pot fi economisite, dar și de o puternică dispoziție care să susțină procesul de economisire (Mill, 2009:140).

Mill observă că un profit mai mare obținut din utilizarea capitalului, se constituie într-o motivație mai puternică către economisire, însă constată că doar stimulentele externe (obținerea de profit) nu sunt suficiente pentru a genera, respectiv crește, înclinația către economisire, fiind astfel necesare motivații pecuniare interne (cum este înclinația spre economisire și care diferă de la un individ la altul și de la o comunitate la alta). Una din aceste motivații pecuniare interne este considerată de Mill ca fiind sacrificiul prezentului în favoarea viitorului, acesta fiind în fapt motivul principal pentru acumulare, următoarea frază fiind sugestivă în această direcție: ”…acesta este motivul fundamental care constituie baza dorinței de acumulare și este de departe mai important ca oricare altul. Este, pe scurt, testul civilizație. Pentru a putea induce clasei muncitoare dorința de a-și îmbunătăți condiția și de a economisi capital, este absolut necesar să provoace în ei (prin educație sau religie) încrederea că un beneficiu viitor este mai mare decât sacrificiul prezent” (Mill, 2009:142).

1.2. O abordare diferită a economisirii în opera lui Keynes

O schimbare de paradigmă în știința economică a avut loc începând cu lucrarea lui John Maynard Keynes, unul dintre cel mai influenți economiști ai tuturor timpurilor. Lucrarea lui principală “Teoria forței de muncă, a dobânzii și a capitalului”, publicată pentru prima dată în anul 1936 (în timpul Marii Depresiuni economice), a reprezentat o revoluție în curentele de gândire economică și o viziune dominantă asupra teoriilor economice care au urmat-o.

Indiferent dacă ne considerăm susținătorii sau dimpotrivă, oponenții ideilor keynesiene, influența pe care teoriile economice ale marele economist englez au avut-o asupra evoluției economiei globale a fost și continuă să fie uriașă. Economisirea ca și concept singular, dar mai ales ca și parte a binomului economisire-consum, este unul din conceptele căruia Keynes i-a acordat o atenție deosebită în opera sa. Keynes se situeză în opoziție cu teoriile clasice asupra economisirii și rolul pe care aceasta îl are în activitatea economică, considerând economisirea mai degrabă o sursă de restrângere și nu de stimulare a activității economice, dacă aceasta nu este urmată imediat de un proces investițional.

Chiar dacă criticile la adresa lui Keynes în privința rolului economisiri sunt consistente, o analiză atentă a operei acestuia ne dezvăluie o preocupare asiduă a marelui economist pentru analiza economisirii și a rolului important pe care aceasta îl joacă în asigurarea resurselor financiare necesare procesului investițional.

Atenția deosebită pe care Keynes o acorda analizei temei economisire și investiții, poate fi ușor dedusă din următoarea afirmație a acestuia: “cantitatea de economii este rezultatul comportamentului colectiv al consumatorilor individuali, iar cantitatea de investiții este rezultatul comportamentului colectiv al întreprinzătorilor individuali, de vreme ce fiecare dintre ele este egală cu excedentul de venit peste consum“, concluzionând că “Venit = valoarea producției =consum+investiții. Economii = venit-consum. De aceea, economii = investiții (Keynes, 2009:124).

Într-adevăr, considerăm că investițiile sunt rezultatul comportamentului colectiv al întreprinzătorilor (deși inclusiv consumatorul individual care nu este și întreprinzător se poate constitui în investor fie gestionandu-și singur propriile investiții sau acordând această calitate unei firme specializate), dar de cele mai multe ori investițiile întreprinzătorilor individuali nu provin doar din profit (ca rezultat al excedentului peste consum cum menționează Keynes), ci au în marea lor majoritate ca sursă de proveniență tocmai acele economii ale consumatorilor individuali.

Keynes susține că “punctul vechi de vedere în care economisirea implică întotdeauna o investiție, deși incomplet și capabil de a induce în eroare, este din punct de vedere formal mai solid decât cel modern conform căruia poate exista economisire fără investiție sau investiție fără economisire veritabilă” și concluzionează că “…economiile sunt, ca și cheltuielile, o tranzacție în dublu sens. Orice încercare de acest gen de a economisi mai mult, reducând consumul, va afecta veniturile în așa fel încât încercarea se va anula pe sine. Este desigur imposibil pentru o comunitate să economisească mai puțin decât cantitatea de investiții curente, deoarece o astfel de încercare va crește veniturile la un nivel la care sumele pe care indivizii aleg să le economisească se totalizează într-o cifră egală cu cantitatea de investiții“ (Ibidem:145-146).

Keynes consideră că “satisfacerea nevoilor primare ale unei persoane și ale familiei sale este, de obicei, o motivație mai puternică decât cea către acumulare, care câștiga o anumită importanță numai atunci când un anumit nivel de confort este atins” (Ibidem:159).

Putem astfel deduce că activitatea de economisire intervine doar de la acel nivel al venitului net, de la care nevoile primare ale persoanei sau familiei sunt acoperite.

Keynes constată că “de regulă o proporție mai mare de venit va fi economisită pe măsură ce venitul real crește“ și “că o scădere a venitului va determina o scădere mai mică a consumului” (Ibidem:159-160). Concluzionăm că în aceste condiții, scăderea mai redusă a consumului va avea loc în dauna economisirii, având loc astfel o scădere mai accentuată a celei din urmă, iar în condițiile în care consumul curent depășește venitul curent, apare fenomenul de dezeconomisire, adică o diminuare a stocului de economii existent.

Keynes consideră consumul ca fiind prioritar și îl definește ca “singura finalitate și singurul obiectiv al întregii activități economice “ (Ibidem:166).

Fără a diminua în vreun fel importanța conferită de Keynes consumului, considerăm economisirea o componentă esențială a activității economice, strâns corelată cu procesul de consum, caracterizată în fapt printr-o amânare sau altfel spus o “asigurare” a unui consum viitor.

În viziunea lui Keynes “șomajul este asociat unei economisiri negative, deoarece aceștia trăiesc din economiile proprii, ale prietenilor sau dintr-un ajutor de stat parțial finanțat din împrumuturi. Rezultă că reangajarea va diminua treptat aceste acte de economisire negativă și va reduce, de aceea, propensitatea marginală spre consum mai rapid decât s-ar întâmpla printr-o creștere în aceeași măsură a venitului real al comunității, creștere acumulată în circumstanțe diferite” (Ibidem: 184).

Intr-adevăr putem astfel observa influență negativă pe care șomajul o are asupra economisirii naționale, atât printr-o influență directă asupra scăderii economisirii private, mai exact a componenței ce aparține gospodăriilor, dar și indirect, prin scăderea economisirii publice, în special datorită creșterii cheltuielilor de transfer destinate ajutoarelor sociale, respectiv a împrumuturilor aferente acestora.

Keynes accentueză legătura dintre economii și investiții argumentând că “o creștere a investițiilor măsurată în unități salariale nu poate să apară decât dacă publicul este pegatit să-și sporească economiile exprimate în unități salariale” (Keynes, 2009)

Observăm la Keynes o critică uneori acerbă împotriva dorinței individului de a-și crește avuția personală prin acumulare de capital, respectiv prin abținerea de la consum, dar pe de altă parte nu încurajează un consum prin îndatorare, respectiv cu surse financiare de consum provenite din împrumuturi.

Este bine cunoscut la Keynes faptul că acesta este adeptul intervenționismului, adică implicarea directă a guvernului prin politici publice în funcționarea economiei. Politicile economice și fiscale vor avea astfel un caracter anticiclic, ceea ce înseamnă că în condiții de prosperitate și creștere economică, veniturile suplimentare atât ale indivizilor cât și ale instituțiilor, peste cele de satisfacere a nevoilor de consum vor fi economisite, iar în perioade de recesiune, situație în care cheltuielile ajung să depășească nivelul veniturilor (în special la bugetul de stat), diferența să fie acoperită din rezervele anterior acumulate și mai puțin din împrumuturi.

Considerăm că greșala pe care Keynes o face în analiza paradoxului economisirii (precum și alții economiști care consideră că o rata ridicată a economisirii reduce cererea agregată), este accea de a considera că acele fonduri economisite nu se constituie în capital care circulă în economie. Acest lucru ar fi valabil dacă fondurile economisite ar fi păstrate “la saltea” și nu s-ar constitui în capital productiv, finanțând astfel activitatea economică privată sau publică.

Pe de alta parte, o idee care transcende timpurile, regăsită la Keynes, și pe care o putem considera de o aplicabilitate și actualitate uimitoare, este următoarea: “Greșelile remarcabile ale societății în care trăim sunt eșecul de a furniza ocuparea totală a forței de muncă și distribuția inechitabilă a avuției și veniturilor” (Keynes, 2009:444).

1.3. Abordări neoclasice și neo-keynesiene ale economisirii

Alfred Marshal (1842-1924), un reprezentant de seamă al școlii economice neoclasice engleze, consideră că acumularea avuției este rezultul economisirii, care la rândul ei depinde de excesul venitului asupra cheltuielilor necesare de consum (Marshal, 2011:131).

Abordarea conceptului de economisire în opera lui Marshal este făcută în strânsă legătură cu conceptul de utilitate, indivizii își consumă din propriul venit până la momentul în care utilitatea marginală devine zero, partea din venit care rămâne, cea care nu a fost folosită pentru consum, este transformată automat în economisire; conform acestei teorii, punctul după care venitul se transformă în consum fără sacrificii din partea consumatorului individual, este acela de la care utilitatea marginală începe să scadă, consumatorul atingând acest punct prin saturație (Niculescu-Aron & Mihaescu, 2014).

De asemenea, Marshal face o analiză pertinentă asupra modului în care economisirea este influențată de rata de dobândă: “o creștere a ratei de dobândă oferită pentru capital, de exemplu prețul cererii pentru economisire, are tendința de a crește volumul economisirii. Însă în ciuda faptului că o parte a populației care și-a propus să-și securizeze pentru ei și familiile lor, un venit într-o sumă fixă, vor economisii mai puțin la o rata mai mare de dobândă decât la una mai mică, este aproape o regulă universală faptul că o creștere a ratei de dobânda crește dorința de a economisi și adesea, crește capacitatea de economisire, sau mai degrabă este adesea un indicator al creșterii eficienței resurselor noastre productive; dar vechii economiști merg prea departe în a sugera că o creștere a ratei de dobândă (sau a profiturilor) pe cheltuiala salariilor întotdeauna crește capacitatea de economisire: ei uită că din punct de vedere național partea din avuție investită în copii muncitorilor nu este mai puțin productivă decât investiția în utilaje sau cai” (Marshal, 2011:135).

În ce privește activitatea investițională, conceptul de utilitate devine un concept al eficienței investiționale, individul poate în mod conștient să aleagă în ce mod își direcționează venitul care nu a fost cheltuit, spre consum sau investiții, alegerea fiind determinată de utilitatea totală pe care individul o poate obține din satisfacția imediată prin consum sau motivația unei viitoare satisfacții, ce rezultă din posibile profituri viitoare ca urmare a unei activități investiționale (Niculescu-Aron & Mihaescu, 2014).

Se consideră că teoriile economice liberale clasice pornesc de la postulatul formulat de Say și anume că “oferta își formează propria cerere”, teorie mult dezbătută și contrazisă chiar și de economiști celebri aparținând școlii econmice clasice. Această teorie însă poate fi considerată adevărată dacă ne referim la ofertă în termeni de ofertă de capital. Economisirea fiind ceea care generează fonduri disponibile, adică oferta de capital, determină creșterea investițiilor (și aici ne referim la fonduri obținute la un cost redus) în capacități productive, de unde rezultă o creștere a locurilor de muncă, a veniturilor și în final a cererii agregate, ca efect al creșterii ofertei. Din acest punct de vedere am putea înțelege și de ce nu, considera validă, teoria lui Say.

Scoala economică austriacă, prin reprezentanții ei de marcă, Eugen Vohn Bohm-Bawerk, Carl Menger, Ludwig von Mises, F. A. Hayek, Joseph A. Schumpeter și Fritz Machlup și-a construit doctrina economică pornind de la ideile economiștilor clasici liberali, acordând o atenție deosebită economisirii și formării capitalului.

Conform lui Skousen (1998) școala economică austriacă este considerată a fi situată pe o “poziție de mijloc” între școala economică liberală clasică și teoriile economice ce au la bază concepte keynesiene, din punct de vedere al abordării realistice, a subiectivității, cunoașterii incomplete și a contextului instituțional bazat pe solide fundații filozofice (Dempster, 2011).

Bohm-Bawerk (1851-1914), fondator al școlii austriece de economie, subliniază ideea că producția adauga valoare resurselor, dar pentru că acesta este un proces de durată, valoarea adăugată poate fi obținută doar cu costul amânării consumului, și cei care fac acest lucru sunt recompensați pentru răbdarea lor, prin dobândă (Oppers, 2002).

Preocuparea pentru analiza economisirii și importanța acesteia ne este relevată de un alt exponent de seamă al școlii economice austriece, Joseph A. Schumpeter (1883-1950) care consideră că “scriitori clasici au înțeles, de asemenea, în mod cât se poate de clar, chiar dacă poate au exagerat într-o oarecare măsură, rolul economisirii și al acumulării de capital și au legat economisirea de rata “progresului”, pe care au observat-o într-o manieră fundamentală, chiar dacă numai aproximativ, corectă” (Scumpeter, 2011:29).

Tot la Schumpeter găsim o interesantă analiză a comportamentalui de economisire-investire aplicabilă cu succes omului de afaceri contemporan: “ Odată cu declinul mobilului de a acționa, determinat de motivațiile familiale, orizontul de timp al omului de afaceri se reduce la așteptăriile proprii de viață. Și este posibil ca acesta să fie acum mai puțin dispus să îndeplinească acea funcție de câștig, economisire și investiție, chiar dacă nu vor face decât să îl îngreuneze din punct de vedere fiscal. Acesta se orientează către o mentalitate antieconomisire și acceptă cu tot mai multă ușurință teorii antieconomisire, care indică existența unei filozofii pe termen scurt” (Schumpeter, 2011:160).

Susținem că această abordare a lui Schumpeter se situează mai aproape de ideiile de filozofie economică keynesiana, a așteptărilor și preocupărilor legate de un proces de economisire și investiție orientat în direcția satisfacerii nevoilor pe termen scurt, în detrimentul unei strategii de lungă durată.

Un capitol de referință al școlii economice austriece îl reprezintă fără îndoială, activitatea marelui economist Ludwig Edler von Mises (1881-1973) și celebra lui lucrare “Acțiunea umană”, publicată pentru prima dată în anul 1949.

În esență, contribuția lui poate fi de mulți considerată simplă, însă în același timp, extrem de profundă: “întreaga economie este rezultatul a ceea ce indivizii fac. Indivizii acționează, aleg, cooperează, se concurează și fac schimburi între ei” (Mises,1999:v).

Referindu-se la economisire și la celelalte două concepte aflate în strânsă legătură cu aceasta, acumularea și investițiile, Mises menționează că: “economisirea, acumularea de capital și investițiile sunt reprezentate de suma reținută din consumul curent și dedicate îmbunatățirii condițiilor viitoare. Cel care economisește, amâna creșterea satisfacțiilor prezente cu scopul de a-și îmbunătății condițiile de viață proprii și ale familiei într-un viitor mai îndepărtat. Intențiile lor sunt cu siguranță egoiste în conotația populară a termenului. Dar efectele egoismului lui duc la un beneficiu de durată seculară în interesul întregii societăți și a membrilor săi” (Mises, 1999:840-841).

În ce privește acumularea de capital, Mises subliniază ideea că aceasta poate avea loc exclusiv prin economisire și este rezultatul unui surplus al producție peste consum, acentuănd faptul că economisirea poate fi rezultatul, dar nu în mod obligatoriu, a unei restricții asupra consumului. Economisirea poate avea loc, fără o restricție a consumului și fără vreo schimbare în valoarea intrărilor de capital, prin intermediul unei creșteri a producției nete (Mises, 1999:512-513).

Aici Mises se referă la posibilitatea de creștere a investițiilor prin alocarea unor fonduri economisite ca rezultat al unor venituri suplimentare, investiții productive care la rândul lor vor avea ca efect o creștere a producției nete cu efecte direct proporționale asupra creșterii veniturilor indivizilor, în acest fel economisirea nu acționează în vreun fel ca o restricție asupra consumului.

Din teoriile economice clasice se deduce că maximizarea utilității consumului pe durata vieții este mai importantă pentru consumator decât consumul prezent și, în consecință, doar la momentul la care costul renunțării la consumul prezent este mai mare dăcât utilitatea marginală a unui consum viitor actualizat cu rata de discount, se poate afirma că există un nivel curent excesiv al economisirii, deoarece reducerea economisirii (a consumului viitor) și creșterea consumului prezent, va îmbunătăți utilitatea pe întreaga durată a vieții (Oyama & Yoshida, 1999)

Conform lui Herman Minsky (1919-1996), un important economist american (autorul celebrului “moment” care îi poartă numele și a cărui operă a primit recunoștiința binemeritată doar după ce teoriile lui au fost confirmate de ultimă criză economica-financiară), care a continuat și dezvoltat teoriile economice Keynesiene, acesta susține că esențial în teoria economică a lui Keynes este faptul că “majorarea cheltuielilor statului și reducerea taxelor, duse suficient de departe, vor stopa un declin precipitat al economiei” (Minsky, 2011:92)

De asemenea Minsky consideră că următoarele aspecte sunt reprezentative pentru teoria economică a lui Keynes (Minksy, 2011:572): cu toate că mecanismul pieței este un instrument eficace de control pentru numeroase decizii neimportante, el nu trece multe teste importante când vine vorba de echitate, eficientă și stabilitate; un sistem economic capitalist, sofisticat, complex și dinamic, generează în mod endogen forțe destabilizatoare, ceea ce face face ca depresiunile economice serioase să fie o consecință firească a capitalismului neintervenționist și de aceea finanțele nu pot fi lăsate pe mâna piețelor libere; mecanismul de piață descentralizată este deosebit de instabil și ineficient pentru o economie în care investițiile în mijloace constituie o parte semnificativă a produsului național privat.

De asemenea Minsky consideră că “economisirea făcută de muncitori, adică necheltuirea salariilor pe bunuri de consum, scade profiturile …În același mod, capitaliștii care trăiesc pe picior mare și muncitorii care cheltuiesc mult, sunt un factor propice profiturilor ridicate și investițiilor în volum mare “ (Minksy, 2011)

Un punct de vedere pe care suntem nevoiți să îl contestăm din cel puțin următoarele motive:

– primul, este acela că lipsa unor rezerve financiare consolidate în perioade de prosperitate economică poate genera dificultăți financiare serioase în perioade de recesiune economică, atât pentru “capitaliști” cât și pentru ”muncitori”. Ultima perioadă este plină de exemple în acest sens. Implicațiile unor asemenea situații se resimt și la nivel macroeconomic, indivizii a căror consum depășește veniturile îndatorându-se excesiv prin accesarea diverselor instrumente de credit. Apariția crizei economice și a efectelor acesteia, manifestate prin posibilitatea pierderii locului de muncă și a devalorizării bruște a activelor, determină o situație ce afectează grav nu doar “sănătatea” financiară personală a indivizilor, a gospodăriilor, ci și a sistemului bancar, a economiei în ansamblul ei.

-al doilea motiv, dezintermedierea financiară care urmează este dureroasă și de lungă durată, afectând negativ și procesul de recuperare economică, fapt datorat unei perioade de creștere foarte lente care urmează unei scăderi economice bruște, fenomen economic generat tocmai de o diminuare puternică a consumului. Situația la care s-a ajuns a fost impusă astfel de o “blocare” forțată a unei părți tot mai mari din venit destinată dezîndatorării și nu economisirii propriu-zise, respectiv a reintroducerii fondurile economisite în circuitul economic prin investiții sau consum.

Economisirea poate afecta negativ funcționarea economiei în ansamblul ei dacă ne-am afla într-o situație pe care Paul Krugman o surprinde în apariția fenomenului economic numit “capcana lichidității” și anume, aflându-ne în situația unei dobânzii de finanțare zero, indivizii se arată “colectiv reticenți să cumpere la fel de mult pe cât ar fi dispuși să producă. De asemenea, suma pe care oamenii sunt dispuși să o economisească depășește suma pe care firmele se arata dispuse să o investească” (Krugman, 2012:174)

Practic ne-am afla atunci în situația unui excedent monetar, în care piața ar fi invadată de bani economisiți, reținuți de la consum dar care nu-și găsesc acoperire în investiții.

Dar acest ansamblu de împrejurări, pe care nu doar că nu îl considerăm un context negativ, ci dimpotrivă îl putem numi sugestiv o “fereastră de oportunitate" pentru un moment propice, necesar și justificat intervenționismului guvernamental. În aceste momente resursele financiare în exces permit guvernului o finanțare la costuri reduse (atâta vreme cât ne aflăm așa cum menționa Krugman chiar în situația unei dobânzi zero), pentru continuarea sau demararea unor ample proiecte investiționale generatoare de noi locuri de muncă și, implicit, de creștere economică. Acest gen de resurse financiare atașate unor dobânzi reduse, își găsesc utilitatea în refinanțarea sau rostogolirea datorie publice, cu efecte directe în reducerea deficitului bugetar și a datoriei publice, creând posibilitatea eliberării altor fonduri care ar putea fi reintroduse în circuitul economic.

Pe de altă parte, faptul că fondurile economisite depășesc cererea de investiții, nu doar că nu influențează negativ economia națională, ci permit statului respectiv să exporte fondurile economisite în exces, devenind astfel un exportator net de capital (de economii) influențând pozitiv deficitul de cont curent și crescând veniturile statului respectiv, prin randamentele care se așteaptă a fi încasate.

Relevant în acest context este exemplul Japoniei, care datorită unei rate de economisire ridicată, pe care o înregistra încă din 2009, i-a permis acesteia să se afle în situația de exportator net, situația care a contribuit, împreună cu deflația existentă, la înregistrarea unor nivele de dobânzi foarte scăzute pentru acele vremuri. În ciuda unui deficit bugetar foarte ridicat și a unei datorii centrale guvernamentale apropiate de 200 % din PIB, rata de dobândă a obligațiunilor guvernamentale ale Japoniei pe 10 ani se situa doar la nivelul de 1%, unul dintre cele mai scaute nivele din lume la aceea vreme (Feldstein, 2010).

Chiar dacă Krugman înfierează în unele pasaje economisirea, subliniind importanța consumului în asigurarea creșterii economice, indirect susține necesitatea economisirii, constatând, pe bună dreptate spunem noi, că este “foarte important ca statul să se împrumute în propria monedă“ (Krugman, 2012 :179).

Evident că acest lucru nu este posibil fără existența unei rate totale de economisire ridicată în țara respectivă. De asemenea, subscriem la ideea lui Krugman prin care acesta observă că datoria publică a unui stat poate crește fără a deveni un pericol, dar cu un ritm inferior sumei dintre inflație și creștere, însă susținem și necesitatea ca această datorie să fie în marea ei parte în monedă națională. Astfel pot fi evitate, chiar dacă nu în totalitate, efectele adverse ale turbulențelor care apar deseori pe piețele financiare externe.

Pornind de la nucleul de bază al celor două școli de gândire economică, Skousen (2010) sintetizează direcțiile de acțiune principale ale acestora și susține că factorii care pot fi considerați catalizatori ai performanței și creșterii economice pot avea două surse de proveniență, din partea cererii (a consumului) respectiv, din partea ofertei (a investițiilor sau a economisirii). Același autor explică această sinteză argumentând că pe termen scurt, în mod special în perioade de recesiune, majoritatea economiștilor subliniază importanța consumului în menținerea funcționarii economiei, ceea ce teoria economică denumeste legea lui Keynes, “cererea își creează propria ofertă”, în timp ce pe termen lung, când economia se află la un grad ridicat de ocupare a forței de muncă, partea de ofertă a economiei, economisirea și respectiv investițiile, reprezintă principalul determinant al creșterii economice, fenomen care în literatura economică este denumit legea lui Say, “oferta își creează propria cerere”.

Cap. 2. Procesul de economisire-conceptualizări

2.1. Definiri actuale ale economisirii

Conceptul de economisire reprezintă, indiferent de sursa de proveniență a acestuia, respectiv publică sau privată, fondurile rămase din venitul diponibil după ce acesta a fost în prealabil diminuat cu sumele necesare acoperirii cheltuielile de consum.

Cheltuielile de consum, după caz, pot proveni din sectorul public sau privat. Prin venit disponibl înțelegând partea din venit rămasă după plată taxelor și impozitelor către stat. Astfel spus, economisirea poate fi definită și ca acea parte a venitului care nu este consumată. Din această simplă definiție putem observa că economisirea se află în strânsă legătură cu cele două variabile, venitul și consumul, ambele de o importanță majoră în determinarea economisirii și fiind în fapt, o rezultantă a acestora.

Economisirea este rezultatul diferenței dintre venitul disponibil și cheltuielile de consum finale plus modificarea în valoare netă a activelor pe care gospodăriile le dețin la fondurile de pensii și care este investit în active financiare, ca depozite bancare sau acțiuni, sau active nefinanciare de natura celor imobiliare, scopul economisirii este acela de a crește resursele viitoare disponibile consumului, precum și de a se proteja împotriva unor schimbări neașteptate care pot surveni la nivelul venitului (OECD, 2013a).

O definiție concisă și cuprinzătoare a economisirii ne este dată de Banca Mondială: “economisirea brută este calculată ca o diferență între venitul național brut și consumul național brut, plus transferurile nete”.

Leetmaa et al.,(2009) definesc economisirea gospodăriilor ca fiind “diferența dintre venitul disponibil (constituit în principal din salariile primite, venituri obținute din activități independente și venituri nete care au ca sursă proprietatea) și consumul acestora (cheltuieli cu bunuri și servicii)”. Aceiași autori definesc venitul disponibil ca și suma netă pe care gospodăriile au câștigat-o, sau care mai poate fi primită ca și transferuri sociale, în perioada de timp analizată, cu excepția fluxurile excepționale legate de transferurile de capital sau schimbări în volumul /valoarea activelor proprii. Este în principal format din salariile primite, venituri obținute din activități independente și venituri nete care au ca sursă proprietatea, cum ar fi dobânda primită pe depozite minus dobânda plătită pe credite și dividendele. Economisirea, ca sursă pe care o folosesc gospodăriile în finanțarea propriilor investiții, împreună cu investițiile și alte transferuri nete de capital, sunt parte a venitului disponibil brut.

De asemenea, în studiul realizat de Leetmaa et al.,(2009), aceștia definesc și noțiunea de “venit disponibil ajustat brut”, care include astfel și transferurile sociale corespondente fluxurilor serviciilor individuale și care sunt asigurate gratuit de către guvern (aceste servicii constau în principal în educație, sănătate și alte servicii sociale, culturale și recreaționale), și consideră că venitul disponibil ajustat brut îmbunătățește comparația nivelurilor de venit între țări, pentru că ține cont de diferitele grade de implicare ale guvernelor în furnizarea de servicii gratuite către gospodării.

Rate de economisire negativă în cazul economisirii private a gospodăriilor indică faptul că gospodăriile cheltuiesc mai mult decât veniturile curente încasate și își finanțează o parte din cheltuielile de consum prin credit sau, într-o proporție mai mică, din resurse excepționale cum ar fi câștigurile obținute din vânzarea, în principal, a unor active financiare sau din lichidarea unor depozite. Diferența dintre economisire și tranzacții de capital este denumită creditare netă, când este pozitivă, și debitare netă, când este negativă. Dacă gospodăriile sunt creditori neți, înseamnă că dețin un exces al economisirii asupra investițiilor pe care îl pot furniza (prin depozite la bănci sau prin achiziția de acțiuni) altor sectoare ale economiei sau non-rezidentilor. Dimpotrivă, gospodăriile sunt debitori neți când se află în situația de a împrumuta bani de la alte sectoare pentru a-și putea finanța investițiile și alte tranzacții de capital (Leetmaa et al., 2009).

Mankiv (2009) consideră economisirea o sursă de fonduri ce pot fi împrumutate – gospodăriile împrumută economiile investitoriilor sau le depozitează în bănci, care la rândul lor le împrumut; iar investiția reprezintă cererea de fonduri ce pot fi imprumutate- investitorii împrumută direct de la public prin emisiune de obligațiuni sau indirect, prin împrumuturi de la bănci.

Considerăm ca este necesar să se facă o distincție clară între conceptul de economisire și economii. Procesul de economisire se identifică în cadrul unui interval de timp, este interpretat ca o evoluție deci, în concluzie, este o variabilă de flux. Spre deosebire, economiile, ca rezultat al procesului de economisire reprezintă o valoare totală (un stoc) a fondurilor (veniturilor) acumulată la sfârșitul unei perioade de timp, fiind astfel o variabilă de stoc. Un exemplu similiar al unei variabile de stoc este – avuția sau bunăstarea națională – variabilă definită la un moment dat în timp.

De la situația neînțelegerii corecte a conceptului de economisire au rezultat și rezultă în continuare interpretări eronate a rolului pe care procesul de economisire îl are asupra activității economice în ansamblul ei. Mulți dintre economiștii de marcă identificând astfel în economisire o cauză a restrângerii activității econmice, explicația fiind legată de fenomenul reținerii de la consum.

Această teorie nu ține cont de faptul că fondurile economisite nu sunt scoase din circuitul financiar economic ci, dimpotrivă, reprezintă o sursă de profit pentru cei care generează oferta de capital, pentru instituțiile finaciare intermediare și nu în ultimă instanță pentru beneficiarii acestori fonduri, cei care determină cererea de capital, care prin introducerea lor în procesul investițional urmăresc o finalitate profitabilă (Figura 1).

Beneficiarii fondurilor pot proveni din:

– mediul privat, prin companiile care investesc aceste fonduri în capacități productive și din rândul populației, care folosesc aceste fonduri pentru satisfacerea nevoilor curente, pentru achiziții de bunuri de folosință îndelungată sau pentru achiziția de imobile;

– mediul public, guvernul, care poate, fie să își acopere cheltuielile de capital necesare finanțării unor investiții, fie să își procure fondurile necesare finanțării unor deficite la bugetul de stat.

Figura 1. Circuitul economisirii și al investițiilor în economie

În prezent economisirea este corect văzută ca o variabilă de flux, spre deosebire de perioada clasică când aceasta era considerată un imens stoc de active cu potențial productiv existent în fiecare economie, fluxul de capital nou generat în fiecare an prin procesul de economisire reprezintă doar o proporție minusculă din stocul de capital deja existent, astfel, economisirea constă în folosirea unei anumite proporții din stocul de pământ, muncă și capital pentru a obține un câștig viitor, în defavoarea folosirii acelor resurse pentru un consum curent (Kates, 2014)

În literatura economică sunt folosite și conceptele de conomisirea brută și economisire netă, care sunt exprimate prin următoarele definiții și egalități matematice (Dumitru et al., 2011):

-economisirea brută – reprezintă soldul contului de utilizare a venitului disponibil și măsoară partea de venit disponibil brut care nu este destinată cheltuielii pentru consum final total, public și privat, economisirea brută reprezentând resursele disponibile pentru investiții, inclusiv pentru înlocuirea capitalului fix.

-economisirea netă – se obține dacă din economisirea brută se deduce deprecierea (consumul) de capital fix.

De asemenea în analiza economisirii, literatura de specialitate foloseste și termenii de conformare voluntară și involuntară, respectiv de economisire voluntară și involuntară, după cum urmează:

-economisirea voluntară –are o motivație personală, liber consimțită și provine exclusiv din deciziile interne ale gospodăriei sau individului, cu scopul de a schimba o satisfacție a consumului imediat cu o satisfacție viitoare, așteptată a se situa la un nivel mai ridicat. Motivele ce determină economisirea voluntară pot porni de la cele care țin de siguranța consumului și ajung la cele care țin de proflilul psihologic al fiecăruia (de crearea unei avuții personale, de a lăsa o moștenire, din parcimonie etc.)

-economisirea involuntară poate îmbrăca următoarele forme:

– obligatorie – se referă la o economisire realizată din cauze exogene, cu caracter obligatoriu, reglementată prin legislație sau rezultată în urma unui angajament prealabil. Se referă în principal la economisirea rezultată din obligativitatea participării la un anumit pilon de pensie, la înrolarea obligatorie la diverse scheme de economisire care pot exista în cadrul unei companii, impusă de necesitatea acoperirii unor plăti rezultate din legi emise de autoritățile publice (taxe, impozite), rambursarea sau plata unor împrumuturi;

– forțată – mai puțin întâlnită în prezent și este proprie societăților de consum în care individul, respectiv gospodăria, nu găsește produsele căutate sau cel putin nu în cantități suficiente, despre partea din venit ramasă neutilizată, putem astfel formula că este “forțat” să o economisească.

2.2. Sursele procesului de economisire

Economisirea națională totală se poate reprezenta simplu, matematic, prin următoarea identitate:

(1) En = Ep + Eg

unde,

En = economisirea națională totală

Ep = economisirea privată

Eg = economisirea publică sau guvernamentală

Ep = Egos + Ec

Egos- economisirea gospodăriilor

Ec- economisirea companiilor

(2) En = Egos +Ep + Ec

Economisirea națională este deci reprezentată de suma dintre economisirea privată și economisirea publică.

Economisirea privată este la rândul ei formată din totalul economisirii gospodăriilor și a economisirii companiilor.

În ce privește economisirea gospodăriilor, aceasta reprezintă partea din venituri rămasă după plata taxelor și acoperirea cheltuielilor de consum.

Economisirea companiilor este reprezentată de profiturile care nu au fost distribuite acționarilor sub formă de dividende și care se doresc a fi păstrate ca o sursă viitoare de fonduri pentru investiții. Și în acest caz ne referim, de asemenea, la suma rămasă după plată taxelor, dividendentele fiind astfel un concept de venituri nete.

O definire a economisirii companiilor ne este dată de Dornbusch, Fischer și Startz (2007), după cum urmează: “Economisirea în sectorul de afaceri constă în câștigurile reținute, respectiv acea sumă de profituri nerepartizată proprietarilor afacerii respective. O afacere înregistrează economii atunci când nu plătește dividende proprietarilor respectivi, ci reține fondurile pentru a fi reinvestite în afacerea respectivă”.

Diferența dintre veniturile bugetare (taxele, impozitele etc colectate la bugetul de stat) și cheltuielile bugetare (cheltuieli cu achizițiile, plățile de transfer precum și cheltuielile de capital) reprezintă economisirea publică. În situația în care veniturile la bugetul de stat depășesc cheltuielile bugetare, înregistrăm un excedent bugetar sau putem spune că înregistrăm o economisire publică pozitivă.

În literatura de specialitate se utilizează și termenul de economisire negativă, care dacă se referă la economisirea publică, este întâlnit în situația în care la bugetul de stat înregistrăm un deficit bugetar (cheltuielile depășesc veniturile bugetare).

Rate de economisirea negativă în cazul economisirii private a gospodăriilor indică faptul că nivelul cheltuielilor gospodăriilor îl depășește pe cel al veniturile încasate și astfel își finanțează o parte din cheltuielile lor din credite, sau într-o proprotie mai mică prin venituri excepționale ce au ca sursă câștigurile provenite din vânzările anumitor active (în mare parte financiare) sau din lichidarea unor depozite (Leetmaa et al, 2009).

Dacă sunt incluse în analiza surselor economisirii și “importurile” respectiv “exporturile” de fonduri economisite ecuația economisirii totale (Et) devine conform lui Kaplan (2002):

(3) Et = Ep + Eg + Esn unde,

Esn, economisirea străină netă, reprezintă diferența dintre banii care intră pe piața de capital sau pe alte piețe naționale care împrumuta fonduri, și banii care părăsesc tara de origine, respectiv subiecții interni care economisesc și care își plasează sumele economisite pe piețele străine de capital în căutarea unor randamente mai ridicate, putând înregistra atât valori pozitive, cât și negative.

În urma analizării conceptuale a componentelor economisirii naționale considerăm că cea mai importantă sursă de fonduri necesară acoperirii cererii generate de procesul investițional și care trebuie să înregistreze niveluri constant ridicate pe termen lung, este reprezentată de economisirea gospodăriilor. Niveluri, care pe de o parte să poată astfel compensa influența negativă pe care deficitul bugetar o poate exercita asupra economisirii totale, precum și să asigure un nivel corespunzător al fondurilor de care companiile au nevoie în procesul de formare brută a capitalului fix.

2.3. Economisirea din punct de vedere al conturilor naționale

Modul de exprimare a economisiri naționale (S) în cadrul unei economii închise rezultă din ecuația de echilibru economic, și anume:

Y = C+I+G, unde

Y= PIB

C = consumul,

I =investițiile sau formarea brută a capitalului fix,

G = consumul guvernamental,

Cum în cadrul unei economii închise I=S, înlocuind I cu S în ecuația de mai sus vom avea următoare formă de exprimare a economisirii naționale :

S = Y-C-G

Astfel în ce privește economisirea privată o putem exprima și prin următoarea identitate matematică :Y- T-C, unde T reprezinta taxele.

Economisirea publică putând fi de asemenea exprimată ca o diferență între T-G .

Deci economisirea națională (S), rescrisă matematic ca sumă între economisirea privată și economisirea guvernamentală este egală cu:

S = (Y-T-C) + (T-G), adică într-o altă interpretare, economisirea națională reprezenta

partea din PIB care nu este cheltuită pe consumul privat și guvernamental. În cadrul unei economii deschise, la definirea matematică a economisirii adăugăm și influența factorului comerț exterior, respectiv importuri și exporturi. Astfel vom avea:

Y = C+I+G +(X-M),

unde X – reprezintă exporturile iar M – reprezintă importurile

Această diferență este numită în literatura de specialitate, exporturile nete și se notează cu EN, astfel ecuația (4) poate fi rescrisa ca Y = C+I+G +EN.

Faptul că deficitul de cont curent reprezintă în fapt diferența dintre economisire și investiții, poate fi exprimat matematic pornind de la următoarele egalități matematice (Dumitru et al., 2011):

VNB = PIB + VPN

VDB = VNB+ TCN

EB = VDB – CT

PIB= C + G +I+ EN

unde, VNB- venitul național brut, PIB- produsul intern brut, VPN- veniturile primare nete, VDB-venitul disponibil brut și TCN- transferurile curente nete

Dacă ținem cont și de modul de calcul al indicatorilor, economisirea internă brută (SI) și economisirea brută (S) și anume:

SI = PIB – CT și

S = VNB- CT + TCN, vom putea construi următoarele relații matematice :

S = VDB- CT = VNB +TCN -CT= PIB+VPN+TCN-CT

=C+G+I+EN-C-G+VPN+TCN =I +(EN+VPN+TCN),

de unde ne rezultă ecuația:

(5) S = I + CA, unde CA- reprezintă soldul curent al balanței de plăți externe

CA= S – I, ceea ce înseamnă că deficitul de cont reprezintă diferența dintre economisirea națională și nivelul național al investițiilor.

Conform acestei identități un CA pozitiv, adică un excedent de cont curent, reflectă un nivel al fondurilor economisite mai mare decât necesarul investițional și respectiv, un CA negativ, adică un deficit de cont curent rezultat din fondurile investite în economie care au depășit stocul de economii naționale existente în acea perioadă. Cu alte cuvinte deficitele de cont curent reflectă în ultimă instanță disproporția dintre economisire și investiții (Boca, 2015).

Contul curent reprezintă expresia relației pe care o economie națională o are cu exteriorul, intrările și ieșirile de bunuri și servicii, veniturile și transferurile curente în perioada analizată, însă poate fi exprimat și ca o diferență între economisire și investiții sau altfel spus, existența unui deficit de cont curent reflectă un dezechilibru intern între economisire și investiții.

Ceea ce înseamnă că nivelul investițiilor nu poate fi acoperit din stocul de economii existent în țara respectivă și se apelează astfel la un import efectiv de fonduri economisite din alte părți ale lumii. Altfel spus, în situația anterior menționată, aceea a existenței unui deficit de cont curent, economia țării respective nu generează prin economisire suficiente resurse pentru a acoperii necesarul investițional; în condițiile în care fondurile economisite sunt suficiente sau le exced pe cele investite, excedentul economisit va fi exportat în afara granițelor țării pentru a fi investit (Boca, 2015).

De asemenea în ce privește economisirea în cadrul unei economii deschise, din identitatea matematică mai sus menționată, și anume S= I + CA, rezultă că economisirea națională are două întrebuințări: să crească stocul de capital fix prin investiții și să crească stocul național de active străine prin împrumuturi acordate străinilor sau achiziții de active străine, echivalent cu soldul contului curent al balanței de plati (Abel, Bernanke, Croushore 2011).

Din acesta simplă, dar concludentă, expresie matematică a economisirii, observăm că economisirea este pe de o parte sursă internă de fonduri pentru investițiile derulate în economia națională, iar pe de altă parte se constituie și în sursă de fonduri investite în afara granițelor, ca expresie a unui excedent de cont curent sau dimpotrivă a unui deficit de cont curent, caz în care pentru acoperirea nevoilor investiționale s-a apelat la un import de fonduri economisite în afara granițelor.

2.4. Corelația economisire-investiții într-o economie deschisă

Având în vedere strânsa legătură dintre cele două concepte, economisire, respectiv investiții, considerăm utilă o descriere a procesului investițional care are loc într-o economie deschisă.

Astfel, investițiile se constituie în formarea brută a capitalului fix, respectiv suma cheltuielilor care se fac pentru achiziția de bunuri de capital (capital fix sau capital circulant).

Din punct de vedere al destinației chletuielilor de investiții, acestea se pot împărți în cheltuieli investiționale destinate achiziției de noi de bunuri de capital, modernizarea celor existente, respectiv înlocuirea capitalului fix uzat (amortizarea).

În ce privește sursa de proveniență a cheltuielilor de investiții, acestea pot proveni de la stat și se constituie în investiții publice, respectiv, investiții private dacă provin din mediul privat.

De asemenea dacă fondurile financiare destinate formării brute a capitalui fix provin din interiorul granițelor țării, vorbim de investiții interne, în cazul în care acestea provin din afară garnițelor țării, acestea sunt denumite investiții externe.

În situația unei economii închise cererea internă investițională este acoperită integral de fondurile interne economisite, respectiv oferta internă de capital. Într-o altă exprimare, companiile investesc fie prin angajarea resurselor proprii curente, fie apelând la resurse împrumutate, respectiv la resursele financiare economisite de populația endogenă.

Spre deosebire de situația unei economii închise, într-o economie deschisă intrărilor de fluxuri străine de capital, economisirea internă nu va mai egala investițiile interne, fondurile investite pot proveni atât din economiserea internă cât și din cea externă, de asemenea fondurile economisite în interiorul țării pot alege cele mai bune randamente din interiorul sau exteriorul țării (de aici și relația CA= S-I).

Din punct de vedere al contabilității, la nivelul agregat al unei economii naționale, oferta de fonduri, economisirea totală, va egala întotdeauna investițiile totale, cererea de fonduri. Nu este însă și situația economisirii naționale (publice plus private), care după caz poate depășii sau poate fi depășită de cererea de investiții internă, după cum urmează: țările a căror economii înregistrează rate de economisire ridicate și  care depășesc necesarul investițional intern, vor înregistra un excedent de cont curent, astfel vor avea posibilitatea să exporte acest excedent intern de fonduri economisite către alte țări cu deficit de economisire, respectiv, acele țări cu fonduri provenite din economisire care nu acoperă necesarul intern investițional, vor înregistra un deficit de cont curent și vor fi nevoite să apeleze la fonduri economiste de către alte state, prin importuri de fonduri, respectiv prin intrări de fluxuri financiare.

Conform Srinivasan (1993), într-o lume în care piețele de capital ar fi perfect integrate și eficiente, astfel încât capitalurile să circule liber între țări în căutarea celor mai bune randamente, nu ar trebui să existe nici o corelație între economisirea internă și investițiile interne.

Datele empirice contrazic această ipoteză și susțin existența unei puternice corelații pozitive între economisirea și investițiile ce au loc în cadrul unei economii naționale.

Concluziile rezultate din studiul realizat de Feldstein and Horioka în anul 1980 susțin existența unei asemenea corelații pozitive chiar și în cadrul unei economii deschise, autorii considerând că în calea obținerii unor randamente cât mai ridicate se află lipsa unei perfecte mobilități a capitalului, datorată mai ales incertitudinii și riscurilor asociate investițiilor din afara granițelor (inclusiv a riscului asociat ratelor de schimb valutar), precum și restricțiile oficiale pe care diverse guverne le aplică exportului de capital (în Statelor Unite ale Americii instituțiile de economisire sunt obligate prin lege să investească în ipoteci imobiliare din piața națională, iar fondurile de pensii și alte instituții financiare non-bancare sunt încurajate să investească mare parte din fondurile care le au la dispoziție pe piața internă).

Feldstein and Horioka (1980) constată că estimările statistice ale cercetării efectuate indică faptul că aproape toată creșterea economisirii rămâne în țara de origine, aceste concluzii fiind incompatibile cu ideea unui arbitraj deplin într-o piață mondială perfectă a capitalului.

Potrivit lui Wolf (1997), pentru ca țările în curs de dezvoltare să ajungă din urmă țările dezvolate economic, acestea au nevoie de un volum al investițiilor pe termen lung raport la PIB de aprox. 30 %, volum care trebuie să provină din factorul acumulare internă (respectiv rate de economisire care trebuie să depășească pragul de 20 % din PIB), mai degrabă decât din investiții străine directe, subliniind existența unei corelații puternic pozitive între economisirea internă și volumul total al investițiilor naționale, și consideră că economisirea străină nu trebuie să joace un rol important în asigurarea unei rate ridicate a investițiilor interne.

Ito & Kitamura (1994) analizând identitatea economisire-investiții constată necesitatea emiterii următoarelor observații: ratele ridicate ale economisirii reduc costul capitalului destinat investițiilor, datorită fondurilor disponibile intermediarilor financiari la rate ale dobânzii mai scăzute; rate ale economisirii ridicate sunt foarte probabil însoțite de rate ridicate ale investițiilor; există tendința ca economiile cu o economisire ridicată să înregistreze mai degrabă excedente comerciale decât deficite și o economisire ridicată poate finanța deficitele guvernamentale fără a cauza o creștere a ratelor de dobândă sau împrumuturi de pe piețele străine.

Cap. 3. Principalele modele economice ale procesului de economisire-consum

În capitolul ce urmează sunt prezentate principalele modele ale economisirii întâlnite în știința economică. O succintă prezentare a modelului economisirii lui Keynes este prezentată în prima parte a acestui capitol, în subcapitolele următoare fiind prezentate alte patru importante teorii economice reprezentative în literatura economică pentru analiza consumului și a economisirii, după cum urmează: modelul alegerii intertemporale a lui Irving Fischer 1930, ipoteza veniturilor relative realizată de Dusenberry în 1949, ipoteza ciclului de viață a consumului și economisirii creată de Modigliani și Brumberg în 1954 și ipoteza veniturilor permanente, ce aparține lui Milton Friedman și care datează din 1957.

3.1. Modelul economisirii lui Keynes

Teoriile economice clasice, conceptul de mână invizibilă și laissez-faire au constituit pilonii de lucru în știința economică din perioada premergătoare declanșării Marii Depresiuni economice, ce a avut loc între anii 1929-1933. Marea Depresiune economică a zdruncinat din temelii conceptele și validitatea teoriilor economice clasice, fragilitatea acestor teorii s-a regăsit în lipsa soluțiile pentru stoparea unei accentuate scăderi a activității economice, care s-a menținut pe o perioadă îndelungată și care a generat un șomaj în continuă creștere.

Marea depresiune economică și lipsa de soluții a teoriilor economice clasice la aceasta, au creat un mediu propice apariției și aplicării teoriilor economice keynesiene.

Unul din efecte negative puternice ale Marii Depresiuni economice, șomajul, era considerat de clasici ca o rezultantă a lipsei de flexibilitate a salariului monetar sau mai corect spus, a rigidității acestuia. De asemenea, economiștii neoclasici considerau că o reducere a salariului monetar va determina o scădere a șomajului, fapt ce nu a avut loc în nici o depresiune economică (scăderea continuă a salariului monetar între anii 1929-1933 nu doar că nu a condus la scăderea șomajului dar nu a putut nici măcar stopa creșterea acestuia) (Scarlat și Nora, 2001).

În acest context economic dificil teoriile economice a lui Keynes au prins rădăcini, câștigând tot mai mulți susținători printre decidenții de politici economice. În concepția lui Keynes, șomajul este rezultatul unui deficit de cerere agregată, deficit generat de scăderea cererii pentru investiții. În consecință, o reducere a șomajului se va putea opera printr-o reglare a cererii agregate, adică prin politici intervenționiste și expansioniste, monetare și fiscale. Teorie economică aflată în puternică opoziție cu teoriile economice clasice care susțin că prin mecanismul autoreglator al piețelor, flexibilitatea ratelor de dobândă va menține consumul la un nivel care să asigure ocuparea deplină a locurilor de muncă.

Modelul lui Keynes are în vedere faptul că economisirea este o funcție de venit, consumul este de asemenea o funcție de venit, iar mărimea economisirii depinde de cuantumul consumului, astfel, atât decizia de economisire, cât și decizia de consum reprezentând practic două fațete ale aceleași decizii.

Funcția economisirii la Keynes se deduce din funcția consumului, prin următoarele egalități matematice, după cum urmează (Scarlat și Nora, 2001) :

C = Co + CYd,

unde avem :

C – consumul curent

Co – valoarea consumului când venitul este 0

c – propensitatea marginală spre consum

Yd- venitul disponibil

Co >0, 0< C <1

din ecuațiile:

Y = C+ S+T, unde

Y –venitul total sau output-ul, T –taxele și S – economisirea

și Yd = Y-T,

ne rezultă funcția de economisire :

S= -Co + (1-c)Yd

unde 1-c reprezintă propensitatea marginală spre economisire, pe care o notam cu “s”, s<0<1

ΔC/ΔYd = c,

ΔS/ΔYd = 1-c = s sau creșterea economisirii,

unde c + s = 1

De asemenea modelul consumului și economisirii a lui Keynes folosește și conceptele de înclinație medie spre consum și economisire, exprimate prin următoarele egalități matematice:

c’ = C/Yd, respectiv: s’ = S/ Yd ;

unde c’+s’ = 1 .

După cum putem observa, din relația consum- venit a rezultat funcția de economisire, care reprezintă în acest caz o funcție de venit și consum. Este însă important de menționat că Keynes leagă consumul și economisirea de mărimea venitului curent disponibil.

La Keynes funcția consumului este identificată cu celebra lui “Lege psihologică fundamentală “ și anume: “oamenii sunt înclinați să își mărească consumul pe măsură ce venitul lor crește, dar nu cu aceeași cantitate cu care crește venitul”, pe scurt dacă Cw reprezintă consumul, iar Yw venitul (exprimate în unități salariale) ΔCw < ΔYw ambele însă având valori pozitive. Sau raportul dCw/dYw, este pozitiv și subunitar (w exprimate în unități salariale) (Keynes, 2009).

Reprezentarea grafică a funcției de consum-economisire a lui Keynes este următoarea:

Figura 2: Economisirea și consumul – modelul Keynes

Sursa: realizată de autor dupa surse din literatura de specialitate.

După cum am menționat și anterior, însă mai ușor observabil din reprezentarea grafică (figura 2), modelul de economisire a lui Keynes lucrează cu valori curente ale venitului, consumului și economisirii, și nu ține cont de factorul timp sau de vârsta individului; este de fapt și una din cele mai importante critici care au fost aduse modelulul lui Keynes.

Aria din grafic hașurată orizontal ce aparține triunghiului Y10S1, reprezintă partea de eonomisire negativă sau zona corespunzătoare nivelului de venit la care cheltuielile curente de consum nu sunt acoperite din venitul disponibil obținut de către individ sau gospodărie, consumul astfel fiind parțial acoperit prin îndatorare sau prin accesarea fondurilor proprii, respectiv prin dezeconomisire.

Partea din grafic hașurata vertical ce aparține triunghiului cu vârful ascuțit în Y1, corespunde zonei de economii, adică zonei de venit disponibil în care consumul curent al individului sau gospodăriei este acoperit și depășit de către veniturile obținute. Y1 reprezintă punctul de intersecție al liniei de trend a economiilor cu axa pe care este reprezentat venitul Yd, și reprezintă nivelul la care venitul disponibil este egal cu consumul, în acest punct nivelul economisirii fiind zero.

De la acest punct Y1, respectiv de la acest nivel al venitului, conform graficului, orice venit suplimentar generează economisire, în fapt conform lui Keynes, orice creștere a venitului va determina o creștere a consumului, dar nu în aceeași măsură, rezultând astfel economisirea, a cărui nivel, așa cum rezultă din grafic, crește pe măsură ce venitul crește (evident într-o prportie mai mică, “s” înregistrând valori subunitare).

Aspecte teoretice caracteristice modelului de consum-economisire-investiții la Keynes pot fi sintetizate un următoarele enunțuri:

Keynes consideră că este o greșală a economiștilor clasici faptul că privesc rata

dobânzii ca o răsplată a așteptării, în loc să fie privită ca răsplată pentru neacumulare, așa cum ratele randamentelor împrumuturilor sau investițiilor, care antrenează diferite grade de risc, sunt destul de corect considerate ca răsplată, nu pentru așteptare, ci pentru asumarea riscului. Însă consideră că “economisirea și investiția sunt determinate de către sistem, și nu sunt factori determinanți ai sistemului. Ele sunt rezultatele gemene ale determinanților sistemului, și anume propensitatea spre consum, funcția productivității marginale a capitalului și rata dobânzii” (Keynes, 2009) ;

un lucru neglijat de economiști tradiționali în viziunea lui Keynes este acela că

deși “recunosc că economiile depind de venit, neglijează faptul că venitul depinde de investiții, în așa fel încât, atunci când venitul variază, venitul trebuie să se modifice neapărat atât cât este necesar, pentru ca variația economiilor să fie egală cu variația investițiilor“ (Ibidem, 2009);

la Keynes productivitatea marginală a capitalului depinde în mare parte de

volumul investițiilor curente, fiind astfel necesar să se cunoaște rata dobânzii “r” pentru a putea determina acest volum. Producția rezultată din noile investiții va fi împinsă către punctul în care productivitatea marginală a capitalului devine egală cu “r”, iar funcția productivității marginale a capitalului ne spune nu care este rata dobânzii, ci punctul către care va fi împinsă producția rezultată din noile investiții, dată fiind “r” (Ibidem, 2009); Considerăm însă că volumul investițiilor sau producția rezultată din noile investiții, nu doar că va fi împinsă către acel punct cum spune Keynes, ci se va ține cont că acel punct să fie considerat de minim, adică productivitatea marginală a capitalului să depășească cu cât mai mult acel nivel minim dat de “r”, astfel încât investițiile noi să fie atractive și profitabile, depășind acea rată a randamentului peste cost considerată a fi “r”.

Un aspect important care reiese din opera lui Keynes este acela că privește acumularea ca o primă aproximare a conceptului de preferință pentru lichiditate, precum și ideea de a nu privi dobânda ca o recompensă pentru a nu cheltui (cum era considerată în teoria clasică economică), ci ca o recompensă pentru neacumulare (Keynes, 2009).

Putem susține că acesta reprezintă unul din aspectele care stau la baza teoriilor economice prezente și a căror efecte a condus la înregistrarea unor dobânzi nominale negative (aici aducem ca exemplu randamentele plătite pentru obligațiunile guvernamentale ale Elveției în mod special, dar și ale Japoniei, Germaniei și chiar în Franța anului 2012, când pentru scurte perioade de timp, au înregistrat valori negative). În realitate, dobânzile negative sunt rezultatul incertitudinii și nesiguranței care caracterizează climatul economic-financiar global la un moment dat, al reacției pe care piețele financiare îl au la climatul respectiv, fiind însă și rezultatul cererii și ofertei pentru acest tip de produse (un refugiu al fondurilor către acele economii, adică o cerere ridicată pentru obligațiunile suverane ale unui stat, îi oferă acestuia oportunitatea de a oferi randamente cât mai scăzute, în unele cazuri chiar și negative). Astfel, cei care au achiziționat aceste obligațiuni suverane, au ajuns în situația efectivă de a plăti, și nu de a fi plătiți, pentru siguranța păstrării banilor sau de ce nu, am putea spune pentru privilegiul de a deține aceste obligațiuni în portofoliile lor investiționale.

Ipotezele principale ale funcției de consum și economisire a lui Keynes (propensitatea marginală spre consum (MPC) și propensitatea medie spre consum (APC) scad pe măsură ce venitul crește, MPC este mai mică decât APC, ambele înregistrează valori cuprinse între 0 și 1, iar venitul disponibil curent este principalul determinant al consumului) au fost confirmate de cercetările empirice ale acelor vremuri însă doar în urma cercetăriilor care au inclus serii de date pe perioade scurte de timp.

Pe termen lung s-a observat că propensitatea medie spre consum nu crește pe măsură ce venitul crește și rămâne constantă în timp. De asemenea, cercetările empirice ale acelor vremuri (după cel de-al doilea război mondial) au demonstrat că rata economisirii nu crește pe măsură creșterii venitului.

Neconfirmarea, în special pe termen lung, de către studiile empirice ale acelor vremuri ale ipotezelor din teoriilor keynesiene, au constituit în fapt fundamentele apariției teoriei alegerii intertemporale și respectiv au condus la elaborarea unei noi teorii a comportamentului de consum și economisire, teorie ce aparține economistului american, Irving Fischer (1867- 1947).

3.2. Modelul alegerii intertemporale a lui Irving Fischer

În binecunoscută lui carte “The theory of interest” publicată pentru prima dată în anul 1930, Irving Fischer, economist considerat a fi unul din pionierii școlii economice neoclasice, a elaborat celebra teorie a “alegerii intertemporale”.

Spre deosebire de modelul de consum și economisire a lui Keynes, unde variabila venit este raportată la momentul prezent (venitul curent), modelul lui Fischer pornește de la concepția că individul rațional își bazează deciziile de consum și economisire pe venitul obținut în prezent și pe așteptările viitoare ale nivelului potențial de venit, scopul fiind acela de a-și maximiza utilitatea și optimiza satisfacția pe întregul ciclu al duratei de viață.

Fischer și-a început construcția teoriei prin analiza unor determinanți de bază ai comportamentului individului raportat la preferința timpului sau nerăbdarea (folosite ca și sinonime în construcția modelului), considerând că nerăbdarea consumatorului depinde de patru caracteristici ai fluxului propriu al venitului: mărimea, forma pe care o ia în timp, compoziția și riscul. La acestea se adăugă anticiparea, autocontrolul, obișnuința, așteptările de viață, preocuparea pentru situația de viață a altora (ex. motivul moștenirii) și stilul, reprezentând alți șase factori determinanți caracteristici preferinței de timp a individului (Thaler,1997).

Modelul lui Fisher scoate astfel în evidență constrângerile cu care consumatorii se confruntă, preferințele pe care aceștia le au și cum aceste preferințe și constrângeri împreună determină deciziile de consum și economisire ale acestora (Mankiw, 2009) .

Cele două perioade de timp caracteristice modelului Fischer (care mai este numit și modelul celor două perioade) corespund timpului prezent, anii de muncă, respectiv timpul viitor considerat a fi vârsta pensionării, față de a căror niveluri de venit sunt raporate deciziile de consum și economisire ale individului.

Modelul Fischer pornește de la următoarele ipoteze:

venitul obținut înregistrează valori reale, ajustate cu inflația;

individul poate economisii dar se poate și împrumuta. Astfel variabila S este

interpretată ca fonduri economisite în condițiile în care venitul depășește consumul pentru prima perioadă (cu valori pozitive), dar poate fi considerată și ca fiind dezeconomisire (valori negative), dacă consumul depășește venitul în aceeași perioadă diferența de consum putând fi acoperită din împrumuturi;

rata reală a dobânzii este pozitivă și are aceeași valoare atât pentru economii cât și

pentru împrumuturi.

Practic modelul alegerii intertemporale a lui Fischer pornește de la analiza constrângerilor de venit (bugetare) și a preferințelor de consum cu care populația se confruntă în diferite perioade de timp, concepte ce sunt exprimate prin următoarele egalități matematice în cadrul modelului optim de consum construit pe două perioade diferite ale ciclului de viață (Fischer, 1930):

(1) S = –

unde S reprezinta economisirea, – venitul obținut în prima perioada, iar

consumul în prima perioadă.

(2) = (1+ r) S +

și reprezintă consumul și venitul în cea de a doua perioadă, r- reprezentănd rata reală a dobanzii .

Înlocuind S din ecuația (1) în ecuația (2) se obține:

= (1+ r) ( – ) + = – (1+ r) + (1+ r)

(1+ r) + = (1+ r) + , împărțind ambele parti ale ecuației la (1+r) vom avea:

(3)

Conform ecuației (3) indivizii își actualizează consumul pe durata vieții la o rată de discount care să egaleze venitul obținut pe durata celor două perioade analizate, considerate împreună a fi durata vieții. După cum se poate observa din aceeași ecuație, în condițiile unei rate de dobândă zero consumul total din cele două perioade egalează venitul total, în situația cea mai des întâlnită a unei dobânzi mai mari decât zero, consumul viitor și venitul viitor sunt estimate cu o rată de discount de 1+r.

După cum se poate observa în Figura 2, reprezentarea grafică a constrângerilor bugetare este dată de linia AC cu înclinația –(1+r) și reprezintă alegerile pe care le poate face consumatorul în cele două perioade de timp.

Astfel dacă consumatorul alege să consume mai puțin în prima perioadă decât venitul realizat, adică < , acesta se situează în zona corespunzătoare segmentului AB ceea ce înseamnă că individul economisește în prima perioadă, partea din venit economisită fiind consumată în a doua perioadă.

Dacă consumatorul alege să consume mai mult decât venitul obținut în prima perioadă, adică > , se poziționează pe segmentul de grafic BC, în zona de dezeconomisire, fiind nevoit să împrumute fonduri pentru a-și acoperi diferența rezultată din valoarea consumului peste venitul obținut.

Conform graficului, consumatorul se mai poate afla într-una din situațiile ipotetice, dar puțin probabile a se regăsii empiric, = și = , și se pozitioneaza astfel în punctul B al liniei constrângerilor bugetare, în acest punct al graficului consumul egalează venitul în fiecare din cele două perioade, economisirea înregistrând valoarea zero, sau putem considera ca se află în situația improbabilă cu =0 punctul A și =0 punctul B, situații în care consumatorul are un consum zero în prima perioadă și economisește totul pentru consumul din a doua perioadă, respectiv consum zero în a doua perioadă, economisirea din a doua perioadă fiind destinată acoperirii împrumuturilor din prima perioadă.

Figura 3: Diagrama Fisher: reprezentarea grafică a constrângerilor bugetare și a preferințelor de consum

Sursa: Doppelhofer, Gernot (2009) Intertemporal Macroeconomics, Forthcoming in J. McCombie and N. Allington (eds.), Cambridge Essays in Applied Economics, Cambridge UP, https://www.nhh.no/Admin/Public/DWSDownload.aspx?File=%2FFiles%2FFiler%2Finstitutter%2Fsam%2Fcv%2Fpapers%2FIntertemporal_Macroeconomics.pdf, accesat la 19.06.2015, (pentru relevanța reprezentării grafice a economisirii au fost adăugate de autor punctele A, B, C și termenii economisire (+) și economisire (-))

În diagrama modelului alegerii intertemporale al lui Fischer preferințele de consum sunt evidențiate de curbele de indiferență (vezi Figura 2) și reprezintă alegerile consumatorului raportate la consumul din cele două perioade de timp caracteristice modelului, astfel încât acesta să obțină cea mai mare utilitate posibilă în condițiile constrângerilor bugetare pe care le întâmpină. Cu cât curbele de indiferență sunt mai îndepărtate de origine și bineînțeles, de linia constrângerilor bugetare, cu atât satisfacția atinsă de consumator este mai ridicată. Pornind de la constrângerile bugetare și preferințele de consum, individul își optimizează alegerile pentru a adopta cea mai bună decizie de consum și economisire.

Consumatorul obține cel mai înalt nivel al satisfacției alegând punctul de pe linia constrângerilor bugetare care corespunde celei mai îndepărtate curbe de indiferență, optimul consumului fiind obținut în punctul în care curba indiferenței este tangenta liniei constrângerilor bugetare (Mankiw, 2009).

În Figură 2 optimul satisfacție pe care consumatorul îl poate atinge este dat de punctul B.

Modelul alegerilor intertemporale al lui Fischer a constituit un reper important în istoria științei economice, reprezentând un punct de pornire în construcția unor noi modele ale analizei comportamentului de consum și economisire.

3.3. Modelul veniturilor relative a lui James Duesenberry

Una din primele provocări aduse teoriilor keynesiene ale consumului și economisirii au aparținut economistului James Duesenberry (1918-2009), care în cartea “Income, Saving and the Theory of Consumer Behavior”, publicată în anul 1949, a dezvoltat modelul veniturilor relative, model ce reprezenta pentru acele vremuri o nouă abordare a comportamentului de consum și economisire, introducând în construcția modelului concepte psihologice și sociale care țin de tiparul comportamental al individului.

Conform lui Mason (2000), cartea “Income, Saving and the Theory of Consumer Behavior” a fost scrisă cu scopul de a critica funcția consumului lui Keynes, pe de altă parte Duesenberry fiind foarte interesat în a reformula teoria economisirii.

Ipoteza veniturilor relative relevă că satisfacția sau utilitatea unui individ derivă de la un nivel al consumului ce este raportat mai probabil la magnitutinea relativă a acestuia în societate (i.e., raporate la media consumului) și nu la nivelul lui absolut, pornind de la un postulat de mult acceptat de către psihologi și sociologi, și anume că indiviziilor le pasă de statutul lor social (Kockesen, 2008).

Duesenberry (1949) prin modelul veniturilor relative contrazice ipoteza keynesiană care susține că proporțional la un venit în creștere, procentul corespunzător consumului scade, iar procentul corespunzător economisirii crește, argumentând că pe termen lung rata economisirii nu crește pe măsură creșterii veniturilor.

Teoria veniturilor relative pornește de la două ipoteze principale caracteristice modelului și anume: individul își basează deciziile de consum pe un comportament istoric al propriului consum și de asemenea, pe comportamentul de consum al altor indivizi cu care acesta intră în contact. Cu alte cuvinte comportamentul consumatorului este bazat pe obiceiurile de consum, dar este puternic influențat și de relațiile sociale pe care acesta le are.

Ipoteza veniturilor relative a avut o influență importantă în analiza comportamentul de consum și economisire în perioada anilor 1950-1960, ulterior practic nu a mai fost folosită în cercetările economice datorită noilor teorii apărute și care au legat deciziile de consum și economisire ale indivizilor de așteptările viitoare ale acestora, raportate la nivelul veniturilor obținute, fără a fi în vreun fel influențate de raporturile sociale dintre acestia.

Considerând că teoriile existente ce privesc alegeriile de consum și economisire, viciate și simpliste în esența lor, au înregistrat un eșec, printre altele și în a recunoaște importanța centrală a formării obiceiurilor, și nu țin cont de faptul că nivelul consumului poate fi crescut nu doar prin modificări ale venitului și prețurilor, ci și printr-un contact cu bunuri “superioare” generate de cheltuielile de consum ale altora cu care individul să familia intră frecvent în contact, Duesenberry numește această importantă influență socială “efectul demonstrației” și argumentează că acest efect a fost semnificativ întărit de sistemele interdependentei preferințelor, care au promovat o dorință generală pentru diferențiere și a încurajat indivizii să imite comportamentul de consum al altora, pentru a-și proteja sau îmbunătăți statutul social și prestigiul (Mason, 2000).

Modelul veniturilor relative a fost construit de către Duesenberry în două variante, fiecare dintre acestea fiind caracterizată prin următoarele particularități (Parker, 2010):

versiunea care folosește “cross-section data”, în care comportamentul gospodăriei

imită comportamentul celorlalte gospodării din același grup (pornește de la așa numitul tip de comportament “keeping up with the Jones”), astfel nivelul consumulului nu depinde doar de nivelul curent al venitului ci și de propriu nivel relativ raportat la nivelul venitului obținut de ceilalți membrii ai grupului cu care se identifică. Efectul acestui tip de comportament este acela că gospodăria va încerca să-și alinieze consumul cu al celorlalți membrii din grup, astfel gospodăriile cu un venit mai scăzut din grup vor încerca să consume o parte mai mare din venit (în dauna economisirii) pentru a se apropia de consumul celorlalte, în timp ce gospodăriile cu venituri ridicate raportate la grup, vor consuma mai puțin, având posibilitatea să economisească mai mult.

variantă care pornește de la “time-series data” – dacă în versiunea anterioară

noțiunea de venit relativ provenea din faptul că propriul venit era raportat la venitul celorlati, în acest caz gospodăriile își raportează venitul curent la nivelurile de venit obținute în trecut. O gospodărie a cărui venit a atins în trecut niveluri mai ridicate decât nivelul curent, vor încerca să-și mențină același nivel ridicat al consumului înregistrat anterior, astfel în situația scăderii venitului, consumul nu va scădea în aceeași măsură (acest tip de comportament identificat de Duesenberry nu este total inconsistent cu teoriile moderne ale nivelării consumului, diferența constând în faptul că teoriile moderne folosesc variabila venitul mediu al gospodăriei înregistrat pe întreaga durată a vieții și nu nivelui trecut al venitul obținut).

Astfel, conform modelului veniturilor relative în cele două variante, putem identifica următoarele evoluții ale propensității medii spre consum și economisire:

– în prima variantă a venitului relativ, propensitatea medie spre consum a gospodăriilor cu venituri scăzute va crește, prin creșterea părții din venit utilizată în scopul alinierii consumului la gsopodariile cu venituri ridicate, în dauna scăderii economisirii, respectiv a propensității medie spre economisire. În aschimb, gospodăriile cu venituri ridicate, prin faptul că își raportează venitul relativ la un nivel mai scăzut al veniturilor, consumul acestora raportat la venitul obținut va scădea, ceea ce va determina o scădere a propensității medii spre consum, dar și o creștere a propensității medii spre economisire;

– în ceea de a doua variantă, a raportării la niveluri trecute ale venitului obținut, la o creștere a venitului, propensitatea medie spre consum va scădea și, corespunzător, vom înregistra o creștere a propensității medie spre economisire. În situația unei scăderi a venitului, propensitatea medie spre consum va crește, în timp ce propensitatea medie spre economisire va scădea.

Palley (2008) consideră că o reprezentare matematică a ipotezei veniturilor relative poate fi exprimată prin următoarele două egalități matematice ale unui model care pornește de la ipoteza existenței a două tipuri de gospodării, o gospodărie cu venit scăzut, respectiv una cu venit ridicat, și în care nu există incertitudini ale venitului obținut, astfel că venitul curent este egal cu venitul permanent, dupa cum urmează:

(1) Ci,t = c(Yi,t/Yt) Yi,t ; i= 1,2

0 < c(.) < 1, c’ < 0, c” >< 0

unde Ci,t – consumul gospodăriei i în perioada t,

Yi,t – venitul permanent disponibil al gospodăriei i în perioada t,

Yt – venitul permanent mediu disponibil în perioada t,

Venitul relativ fiind dat de ecuația:

(2) Y1,t = aY2,t 0 < a < 1

a – reprezintă parametrul venitului relativ

Dacă avem în vedere intervalul în care valoarea parametrului a este cuprinsă, respectiv 0 < a < 1, conform ecuației (2), rezultă că Y1 reprezintă gospodăria cu venituri scazute, iar Y2 gospodăria cu venituri ridicate.

Reprezentarea grafică a modelului Duessenberry, care include în analiză două gospodării, este urmatoarea:

Figura 4: Modelul veniturilor relative*

Sursa: Palley, I. Thomas (2008) The Relative Income Theory of Consumption: A Synthetic Keynes-Duesenberry-Friedman Model, Political Economy Research Institute,WORKINGPAPER SERIES, Number 170, University of Massachusetts Amherst, accesat online la http://www.peri.umass.edu/fileadmin/pdf/working_papers/working_papers_151-200/WP170.pdf, ultima accesare în data de 19.06.2015

*Traducerea termenilor conținuți în figură aparține autorului

Corespunzător ipotezei din teoria veniturilor relative, prin care gospodăriile își raportează consumul la nivelul de consum al grupului cu care acestea se identifică, comportamentul de consum va genera o modificare a liniei de trend corespunzătoare consumului gospodăriei cu venituri ridicate (C2t) care se va apropia de axa veniturilor (printr-o aliniere prin scădere a consumului, respectiv o creștere a economisirii), în timp ce linia de trend corespunzătoare consumului gospodăriei cu venituri scăzute, se va apropia de axa consumului (prin creșterea nivelului consumului către nivelul înregistrat de gospodăriile cu venituri ridicate și o scădere a resurselor rămase pentru economisire).

O idee importantă care reiese din teoria veniturilor relative cu privire la comportamentul de consum, respectiv economisire, este așa numitul “efect de crichet” (în engleză “ratchet effect”).

Prin conceptul de “efect de crichet” al comportamentului de consum, Dusenberry argumenteză că la o creștere a venitului absolut, consumul absolut crește, însă în condițiile în care venitul absolut scade, gospodăriile nu își scad consumul în aceeași proporție cu scăderea venitului, astfel propensitatea medie spre consum (APC) crește, iar propensitatea marginală spre consum (MPC) scade (Dwivedi, 2010).

În completarea ideii de mai sus considerăm că “efectul de crichet” se manifestă asupra economisirii printr-o scădere corespunzătoare a propensității medii spre economisire, fenomen explicat prin creșterea ponderii consumului în valoarea venitul obținut.

Considerăm că “efectul de crichet”, prin care Dusenberry descrie un tipar comportamental de consum, are un grad înalt de aplicabilitate și în zilele noastre, o modificare, respectiv o adaptare rapidă a consumului la un nou nivel, mai scăzut al venitului, fiind dificilă și puțin probabilă să aibă loc într-un termen foarte scurt. Obiceiurile de consum împroprietărite pe parcursul unei perioade lungi de timp, vor face improbabilă o conformare voluntară rapidă a gospodăriei la un nivel scăzut al consumului impus de noul nivel semnificativ mai redus al venitului, preferând a apela la soluții alternative pentru a menține consumul apropiat de nivelul anterior înregistrat. Soluții alternative vizează o reducere procentului din venit destinat economisirii, diminuarea fondurilor economisite sau chiar acccesarea unor împrumuturi (dezeconomisire).

Limitele generalizării aplicării teoriei veniturilor relative considerăm că sunt în special date de educația și diferențele social- culturale ce aparțin grupurilor de indivizi sau comunităților în ansamblul lor, dar și a diferențelor care pot apărea inclusiv în interiorul respectivei comunități. Nu toate comunitățile pot fi caracterizate ca având un comportament al nivelării consumului către media posibilitățile de consum al majorității indivizilor și, de asemenea, în cadrul aceleiași comunități nu toți indivizii au preferința pentru a-și scădea consumul, în condițiile unor venituri mai ridicate decât media din grup sau crește, respectiv a se împrumuta dacă venitul lor disponibil obținut nu le poate asigura nivelul mediu al respectivei comunități.

Cap 3.4. Modelul ciclului de viață al consumului-economisirii și modelul veniturilor permanente

Cele două modele, ale ciclului de viață și veniturilor permanente, pornesc de la ipotezele tradiționale ale calcului rațional și a teoriei maximizării utilității și nu de la observații empirice ce folosesc sondaje realizate asupra comportamentului populației, ideea care stă la baza ambelor teorii, a fost presupunerea că indivizii raționali, în calitatea lor de consumatori, vor încerca să-și maximizeze utilitatea prin alocarea întregului flux de venit al întregului ciclu de viață într-un model optim al consumului (Curtin, 2000).

3.4.1. Modelul ciclului de viață al consumului și economisirii

Este un model economic al consumului și economisirii inspirat îndeosebi din teoria economică clasică și a fost creat de Franco Modigliani și studentul sau Richard Brumberg la începutul anilor 1950. Modelul are în componența sa următoarele elemente principale: venitul, consumul și economisirea, care sunt urmărite pe întreaga durată de viață a individului.

Prima publicare a teoriei ciclului de viață a consumului și a economisirii a avut loc în anul 1954, Modgliani și Blumberg, a doua, cu aceiași autori a avut loc în anul 1980. Dacă în prima variantă, a anului 1954, analiza s-a concentrat pe cross-section data sau implicații ale teoriei la nivel microeconomic, Modigliani și Brumberg (1980) analizează seriile de tip și implicațiile macroeconomice (Deaton, 2005) .

Curtin (2000) subliniază ideea conform căreia teoria ciclului de viață, dar și a veniturilor permenente, au apărut ca o replică la eșecul pe care unii economiști consideră că l-au înregistrat teoriile economice keynesiene după cel de-al doilea război mondial, funcția consumului și economisirii lui Keynes, care consideră venitul curent ca principalul determinant al cheltuielilor de consum, eșuând în a descrie trendurile economice pe termen lung.

Conform lui Baranzini (2005), timp de trei decenii, teoria ciclului de viață a consumului și economisirii a cunoscut un succes necontestat, înlocuind practic “legea psihologică fundamentală a economisirii” a lui Keynes, conform căreia propensitatea marginală și medie spre economisire crește pe măsură ce venitul crește, spre deosebire de teoria ciclului de viață în care nivelul economisirii este dependent de vârsta consumatorilor și se bazează pe structura demografică a populației, și mai puțin pe venitul acesteia.

În cadrul modelului ciclului de viață, Modigliani subliniază ideea că venitul variază sistematic pe durata vieții indivizilor, iar economisirea le permite acestora să transfere venitul din perioade de timp în care acesta este ridicat, în perioade de timp când venitul înregistrează niveluri scăzute, această interpretare a comportamentul de consum al individului constituind punctul de pornire în constructia modelului (Mankiw, 2009).

Punctul de plecare în construirea modelului ciclului de viață îl reprezintă ipoteza de lucru conform căreia deciziile de consum și economisire ale gospodăriilor reflectă încercarea de a obține o distribuție a consumului dorită pe întreaga durată a vieții, eforturi care însă sunt supuse constrângerilor legate de mărimea resurselor financiare pe care gospodăriile le pot obține de-a lungul vieții (Modigliani, 1966) .

În construirea modelului de bază al ciclului de viață, autorii lucrează cu următoarele ipoteze (Modigliani, 1985) :

dobânda este considerată având nivelul zero;

consumul este constant pe întreaga durată a vieții;

nu este luată în considerare existența moștenirii inițiale la elaborarea modelului inițial strict;

– rata mortalității este “0” înainte de L și “1” după L (vezi figura 5)

Modelul ciclului de viață și a economisirii cunoaște două variante, după cum urmează:

Modelul ciclului de viață cu economisire pozitivă pe toată durata intervalului:

Figura 5: Modelul ciclului de viață cu economisire pozitivă pe întreaga perioadă a vieții individului*

Sursa: Modigliani, Franco (1985) Life Cycle, Individual Thrift and The Wealth of Nations Sloan School of Management, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, MĂ, Economic Sciences 1985

*Traducerea termenilor conținuți în figură aparține autorului

După cum se poate observa și din grafic, modelul ciclului de viață include în componența sa factorul timp (T) sau vârsta individului (spre deosebire de modelul lui Keynes care folosește conceptul de venit curent), variabilele venit (Y), consum (C), economisirea (S) fiind analizate în intervalul de timp până la atingirea limitei vârstei de pensionare (N) și respectiv după această limită, intevalul de timp N-L.

De asemenea, Modigliani (1985) observă că elaborarea modelului de bază al ciclului

de viață al economisirii și consumului, a dus la apariția unor implicații inedite și surprinzătoare pentru acele timpuri, printre care identifică urmatoarele:

rata de economisire a unei țări este în întregime independentă de venitul pe cap de

locuitor;

rata națională a economisirii nu este pur și simplu rezultatul unui comportament de cumpătare diferit al cetățenilor, în sensul că rate naționale ale economisirii diferite sunt considerate a corespunde identic cu comportamentul individului;

între țările cu comportamente individuale identice, rata economisirii agregate va fi mai mare decât rata de creștere a economiei pe termen lung și va fi zero pentru o creștere zero;

raportul avuție-venit este o funcție descrescătoare a ratei de creștere economică, astfel având ceea mai mare valoare când creșterea este zero;

o economie poate acumula un stoc important al avuției corespunzătoare venitului obținut, chiar și în condițiile în care sursa avuției nu este reprezentată de moșteniri;

principalul parametru care controlează raportul avuție-venit și rata de economisire în condițiile unei rate de creștere cunoscute, îl constituie mărimea intervalului de timp în care individul se află în perioada de pensionare.

2. Modelul ciclului de viață cu economisire negativă în prima etapă a ciclului de viață.

Considerăm că această variantă a teoriei ciclului de viață al economisirii și consumului reflectă mai fidel realitatea economică contemporană, existența unei rate de economisire negative în prima parte a perioadei ciclului de viață fiind întâlnită mai ales în condițiile inexistenței unei moșteniri inițiale.

În esență, ipoteza ciclului de viață a consumului și a economisirii cu economisire

inițială negativă, împarte durata de viață a unui individ în trei părți (respectiv intervale de timp), bazându-se pe următoarele considerente, corespunzătoare fiecărui ciclu de viață, și anume :

– în prima parte a duratei active de viață (N1), perioada de până la vârsta de aproximativ 30 de ani, indivizii consumă mai mult decât veniturile, înregistrându-se astfel o economisire negativă, sau cu alte cuvinte, ecuația acumulării avuției pornește de la valori negative. Cauza economisirii negative este rezultatul unor cheltuili care în prima parte a ciclului de viață depășesc veniturile obținute;

– a doua parte a ciclului de viață activă (N2), corespunde perioadei care începe de la 30 de ani și până la atingerea vârstei de pensionare. În această perioadă, prin veniturile obținute se anulează efectul negativ generat în prima etapă și are loc efectiv procesul de acumulare a resurselor financiare. Este perioada caracterizată printr-un proces de economisire activă și pozitivă, și reprezintă sursa de acumulare a avuției necesare pentru a suporta cheltuielile de consum în perioada în care individul se află la pensie;

– a treia și ultima parte a modelului ciclului de viață (L), este indentificată cu perioada

de vârstă în care individul a ieșit din durata de viață activă și se află în pensie. În cadrul modelului, această perioadă este identificată cu un puternic proces de dezeconomisire, care are loc prin consumarea resurselor financiare acumulate în etapa a doua a ciclului de viață.

Într-o altă interpretare a modelului, putem considera astfel că tinerii aflați în primul ciclu al modelului investesc sau consumă pe datorie, respectiv prin împrumuturi (de consum, studii sau investiții imobiliare), resursele financiare economisite de indivizii aflați în al doilea ciclu al vieții active.

Corespunzător celor trei etape putem considera o ecuație simplă, dar sugestivă a economisirii totale, pe întreaga durată a ciclului de viață analizat de model:

ST=S1 + S2 + S3.

S1, S2, S3– economisirea în prima, a doua și respectiv a treia parte a ciclui de viață

Conform modelului doar S2 înregistrează valori pozitive S2 >0, S1 și S3 înregistrând valori negative, respectiv S1 și S3 < 0

Ca urmare, vom avea următoarele egalități matematice caracteristice modelului ciclului de viață al economisirii și consumului cu economisire negativă în prima parte, și anume:

S1 = Y1 – C1 < 0, unde conform modelului este negativă și egală cu:

S2 = Y2 – C2 > 0, singura variantă a economisirii cu valoare pozitivă și egală cu:

S3 = Y3 – C3 < 0, conform modelului înregistrează valoare negativa și egală cu:

(2) ST = VT – CT > 0, conform modelului trebuie să înregistreze la final o valoare pozitivă și egală cu :

Yi – venitul anual corespunzător anului i

Si – economisirea unde i =1,2,3 – corespunzător celor trei etape ale ciclului de viață

Ci- consumul anual corespunzător anului i și care conform modelului este constant pe întreaga durată a ciclului de viață

Ni – număr de ani aferenți perioadei ciclului de viață

L – ultimul an al ciclului de viață

Dacă modelul ține cont și de existența inițială a avuției (W), ecuația (2) devine :

(3) ST = (W+VT)- CT

Rămâne totuși întrebarea dacă pe finalul ciclului de viață ST > 0 sau S< 0, adică dacă S2 va avea o valoare suficient de mare astfel încât să compenzeze influențele negative ale S1 și S3, respectiv, să acopere rambursarea creditelor de consum, de studii sau imobiliare, precum și a cheltuielor de consum, sănătate etc. corespunzătoare vârstei de pensionare.

Baranzini (2005) este de părere că perioada de dominare a teoriei ciclului de viață în știința economică începe să piardă din intensitate după anii ’80 când este puternic atacată de către oamenii de știință oponenți acestei teorii, iar motivele pe care el le consemnează a fi, sunt următoarele:

existența unei importante transmisii a avuției între generații, ca un factor exogen

modelului ciclului de viață (factor important și care, cel puțin în prima variantă a modelului, nu este luat în considerare);

dovada tot mai evidentă a faptului că oamenii bogați economisesc mai mult decât

restul populației, fapt de altfel consemnat și de Keynes;

familiile tinere aparținând țărilor din Europa de Vest și Japonia, aflându-se în

perioada de viață de 20-30 de ani, înregistrează deja o economisire pozitivă, aspect care nu este luat în considerare în varianta originală a modelului;

și un ultim motiv, aflat în prima legătură cu primul, este acela că persoanele aflate

la vârsta de pensionare reușesc să economisească o destul de mare parte din venit.

La acestea mai adăugăm și relativitatea constantei consumului gospodăriei, cel puțin în a doua etapă a cicului de viață, când influența cheltuielilor generată de existența unui anumit număr de copii pot modifica semnificativ liniaritatea consumului inclusă în model.

Considerăm că următoarele aspecte se constituie în puncte slabe ale modelului după cum urmează:

-modelul pornește de la teoriile economice clasice care consideră individul un subiect economic perfect rațional și îi atribuie acestuia cunoștiințe economice, matematice care îl situează în poziția de a-și putea previziona un anumit nivel al venitului care să îi permită un consum linear pe întreaga durată a vieții sale active, dar care să îi ofere și posibilitatea de a economisi suficient de mult pentru a-și asigura resursele financiare după atingerea limitei vârstei de pensionare, aspecte care își găsesc puțin sau chiar deloc corespondența în realitatea economică contemporană;

-de asemenea nu ține cont de constrângerile de lichiditate pe care fiecare individ sau gospodărie le întâmpină sau le pot întâmpina pe durata vieții în ce privește venitul disponibil;

-modelul considerăm că descrie mai degrabă profilul unui individ și nu al unei familii sau gospodării pe durata întregii vieții;

– consumul linear, constant la un anumit nivel, luat în calcul de model nu ține cont de anumite cheltuieli care apar inevitabil în viața unui individ, dar mai ales a unei familii, gospodării. Ne referim aici la genul de cheltuieli care sunt legate nu doar de educația individului, cât și cele legate de sistemul de sănătate și care pot apărea la orice vârstă, sau în orice (chiar fiecare) etapă a modelului, nu doar la vârsta pensionării. În cazul unei familii, suplimentar, se adăugă cheltuielile ocazionate de creșterea, educația și sănătatea copiilor.

– este tot mai evidentă situația curentă a faptului că în majoritatea statelor nu se economisește suficient, chiar țari considerate cu o rată a economisirii gospodăriilor ridicată înregistrează în prezent niveluri ale economisirii tot mai scăzute (vezi cazul Japoniei).

3.4.2. Modelul veniturilor permanente al lui Milton Friedman

Modelul veniturilor permanente aparține marelui economist american Milton Friedman (1912-2006) și a fost publicat pentru prima dată în lucrarea “A Theory of the Consumption Function “, apărută în anul 1957. Cartea reprezintă una din cele mai importante contribuții care au fost aduse științei economice, în special în ce privește teoriile consumului și economisirii.

Teoria economică a veniturilor permanente reprezintă în sine o abordare de succes, mai puțin matematică și mai mult intuitivă, a comportamentului de consum și economisire, și pornește de la ideea de bază prin care individul adoptă deciziile legate de consum, respectiv economisire, pe baza venitului permanent și nu a venitului curent, luând astfel în considerare noțiunea de venit obținut pe un orizont de timp mai îndelungat și preferând o nivelare a consumului curent pornind tocmai de la variațiile înregistrate de venit pe termen lung.

Mankiw (2009) consideră că ipoteza veniturilor permanente a lui Friedman completează modelul ciclului de viață al consumului și economisirii a lui Modgliani, ambele pornind de la ipoteza teoriei consumului lui Irving Fisher, argumentând că nu doar venitul curent este cel care stă la baza decizie de consum, și spre deosebire de ipoteza ciclului de viață care pornește de la considerentul că venitul urmărește un model constant pe durata de viață a individului, ipoteza veniturilor permanente evidențiază faptul că indivizii experimentează schimbări temporare și neprevăzute în venitul lor de la an la an.

De fapt putem considera ipoteza veniturilor permanente o completare și o îmbunătățire a ipotezei ciclului de viață a lui Modgliani și doar din prisma considerării venitului ca o variabilă care înregistrează nivele de valori semnificativ diferite pe parcursul întregului ciclu de viață.

Ipoteza de bază a teoriei veniturilor permanente pornește de la ideea că o parte din venitul permanent este consumat în fiecare perioadă de către indivizi și în consecință propensitatea medie spre consum va egala propensitatea marginală spre consum, propensitatea în sine putând varia în funcție de anumiți factori, care includ rata de dobândă și alte variabile schimbătoare, sau care pot reflecta incertitudinea (Meghir, 2002) .

Conform lui Carroll (2001), Friedman în mod repetat a confirmat importanța motivului de economisire precauționară indus de incertitudinea nivelului viitor al venitului obținut din muncă, observând că starea de nerăbdare, cel puțin moderată, este cea care caracterizează consumatorii și care este generată de o intensificare a atitudinii rezultată din motivul economisirii precauționare, pe măsură ce bunăstarea financiară a individului scade, consumatorii mai săraci rezistând tot mai greu șocului scăderii veniturilor; astfel, Friedman concluzionează că comportamentul de economisire precauționară este strâns legat de constrângerile de lichiditate.

Friedman (1957) propune în cadrul modelului veniturilor permanente următoarele variabile care caracterizează venitul și consumul:

y = yp + yt

y = venitul total

yp = venitul permanent

yt = venitul tranzitoriu

c = cp + ct

c = consumul total

cp = consumul permanent

ct = consumul tranzitoriu

Venitul total este considerat o sumă între venitul permanent și venitul tranzitoriu.

Venitul permanent este considerat a fi nivelul venitului mediu pe care populația se așteaptă să îl obțină în viitor.

Venitul tranzitoriu reflectă deviațiile întâmplătoare ale venitului realizat de la valoarea medie înregistrată și este o valoare a venitului pe care populația nu se așteaptă să îl obțină în viitor (Mankiw, 2009).

Astfel venitul tranzitoriu, calculat ca o diferență între veniturile realizate și cele permanente, poate înregistra atât valori pozitive cât și negative, în funcție de nivelul venitului efectiv obținut raportat la nivelul mediu de venit așteptat.

Consumul total sau actual pe o anumită perioadă de timp este egal cu suma consumului permanent și consumul tranzitoriu. Similar conceptelor venitului, consumul permanent este cel aflat la nivelul așteptărilor populației, în timp ce consumul tranzitoriu se abate de la nivelul așteptărilor populație putând înregistra valori negative sau pozitive.

Forma finală a funcție consumului, corespunzătoare ipotezei veniturilor permanente, este dată de următoarele ecuații (Friedman, 1957):

cp = k (i,w,u) yp

y = yp + yt

c = cp + ct, unde :

k – reprezintă o constantă aplicată venitului permanent și măsoară partea din

venitul permanent consumată;

i- reprezintă rata dobânzii sau un set al ratelor de dobândă la care individul împrumută sau este împrumutat;

w – reprezintă avuția personală (veniturile generate din proprietăți sau alte surse);

u – ansamblu de factori care simbolizează preferințele de consum ale individului, versus avuție.

Ca urmare a acestor egalități matematice prezentate, propensitatea medie spre consum (APC) în cadrul modelului veniturilor permanente devine următoarea:

(4) APC = = , unde

Y – reprezintă venitul curent

Astfel, propensitatea medie spre consum este egală cu raportul dintre partea din venitul permanent care este consumată și venitul curent.

Conform ecuației (4), o creștere a venitului curent cu un ritm peste cel al venitului permanent, va determina o scădere a propensității medii spre consum. De asemenea în situația inversă, în care venitul permanent va avea o rată de creștere mai mare decât venitul curent, propensitatea medie spre consum va crește.

Ipoteza veniturilor permanente reprezintă un model de analiză a consumului și economisirii definit de următoarele caracterisitici:

venitul nu este constant și înregistrează niveluri de valori diferite pe parcursul

întregului ciclu de viață;

venitul permanent pornește de la așteptările medii pe care populația le are despre

valorile medii și viitoare, pe care venitul le înregistrează în prezent și, respectiv în viitor;

consumul este considerat o funcție liniară determinată de așteptăriile medii pe

termen lung, dar adaptabilă așteptărilor modificărilor din nivelul venitului permanent;

-modelul folosește în construcția sa venitul disponibil;

-consideră că venitul tranzitoriu și consumul tranzitoriu funcționează în

principal independent unul de celălalt;

-chiar dacă venitul tranzitoriu poate înregistra, așa cum am menționat anterior, valori negative sau pozitive, în medie acesta înregistrează valoarea zero; deci pe termen lung nu are nici un efect asupra consumului.

Dacă nu se ține cont de caracterul întâmplător, o ipoteză simplă este aceea că fiecare individ consumă aceeași fracție din venit. Pornind de la această ipoteză, funcția de consum este reprezentată de o linie dreaptă către origine. Această funcție putând fi astfel numită “funcția permanentă de consum” și care leagă consumul permanent de venitul permanent, în consecință, indivizii având consumul direct legat de veniturile permanente nu își schimbă modelul comportamentul de consum ca răspuns la fiecare modificare, în sus sau în jos, a veniturilor realizate (Henderson & Poole, 1991).

Considerăm că individul, respectiv gospodăriile, își bazează deciziile de consum și economisire pe baza așteptărilor pe care venitul le înregistrează pe un anumit interval de timp, mai scurt sau mai lung, evitând însă a certifica ideea că toate deciziile de consum sunt bazate doar pe așteptările ce privesc un interval de timp îndelungat.

Consumul poate fi considerat că înregistrează o valoare aproximativ constantă, ceea ce pornește de la premisa satisfacerii nevoilor curente de consum, același consum care în anumite perioade de timp și în anumite situații generate de diverși factori, intră în categoria consumului tranzitoriu și care înregistrează abaterii de o anumită amplitudine față de linia consumului mediu realizat.

Astfel, dacă venitul realizat este mai mic decât media venitului curent realizat sau dacă consumul depășește mărimea medie curentă, consumul tranzitoriu va fi acoperit fie prin reducerea părții din venit destinată economisirii, fie prin reducerea stocului de economii realizat în trecut (dezeconomisire) sau chiar prin accesarea de împrumuturi (în acest caz așteptările în ce privește venitul viitor obținut includ o rată de discount care să le permită acoperirea cheltuielilor generate de rambursarea creditului accesat).

Fenomenul dezeconomisirii, generat de un consum tranzitoriu negativ ridicat, este specific atât gospodăriilor cu venituri mici cât și celor cu venituri ridicate. Consumul tranzitoriu poate fi generat de cheltuieli voluntare (achiziții de servicii turistice sau bunuri de folosință îndelungată), respectiv involuntare (în categoria acestor cheltuieli putem include plata serviciilor de sănătate, educație etc.).

De asemenea, un venit tranzitoriu pozitiv ridicat poate fi considerat o sursă suplimentară de fonduri destinate economisirii.

Cap. 4. Cauze și factori determinanți ai economisirii

O înțelegere profundă a procesului de economisire nu poate fi realizată fără cunoașterea motivației care determină un comportament al individului orientat spre acumularea capitalului, respectiv către economisire, spre o satisfacție viitoare, în dauna unei satisfacții imediate. În prima parte a acestui capitolului ne propunem să analizăm motivele care stau la baza comportamentului de economisire (ne referim atât la motivele care stau la baza inițierii și creșterii economisirii, cât și la motivele care conduc la declinul acesteia), în partea a doua fiind prezentați principalii factorii determinanți ai procesului de economisire.

4.1. Motivele economisirii

4.1.1. Motive care generează și cresc economisirea

Motivele pentru care indivizii sau gospodăriile economisesc diferă ca urmare a multor particularități care țin de profilul comportamental al fiecărui individ și structura socială din care aceștia aceștia provin, însă o sinteză a motivelor economisirii poate fi cuprinsă în următoarele categorii principale:

– o primă categorie este dată de un motiv primordial și anume, nivelarea consumului – indivizii depun eforturi financiare consistente pentru a avea un consum cât mai constant pe parcursul duratei lor de viață, evitând prin acest tip de comportament fluctuații în nivelul curent al consumului;

– categoria motivelor precauționare – teama determinată de posibilitatea de a rămâne fără loc de muncă. Cel mai ușor se identifică acest motiv printr-o analiză a ciclicității economice: s-a observat că inclusiv în economia românească, o dată cu declanșarea crizei economice, manifestată prin neîncredere, incertitudine și nesiguranța locului de muncă, a avut loc o creștere a ratelor de economisire ale populației (Boca, 2015). Fenomen, care premergător crizei s-a manifestat în sens invers, perioada de puternică creștere economică, caracterizată prin încredere și siguranță, a condus la o puternică creștere a ratelor de consum în detrimentul ratelor de economisire, dezeconomisirea, cauzată de un consum pe credit, fiind des întâlnită în această perioadă;

– necesitatea achiziționării bunurilor de folosință îndelungată sau a imobilelor, reprezintă o altă categorie de motive generatoare de economii. Aici ne referim fie la necesitatea economisirii unor fonduri pentru plata unui avans la bunul sau imobilul respectiv, fie la o economisire pe termen mai lung care să permită achitarea integrală a bunului sau imobilului dorit;

– vârsta pensionării, reprezintă de asemenea un impuls motivațional puternic cu o proiecție pe termen lung în viitorul financiar al gospodăriilor. Fragilitatea sistemelor de pensii publice (caracteristică inclusiv unora din țările puternic dezvoltate), determină necesitatea ca populația în ansamblul ei să-și planifice o gestiune corespunzătoare a veniturilor disponibile obținute pe parcusul întregii vieți, astfel încât să le asigure venituri suficiente în perioada în care se află la pensie.

– o altă motivație spre economisire o reprezintă necesitatea acumulării resurselor financiare necesare achiziționării unor servicii de sănătate (asigurările de sănătate), recreative (pachete turistice) sau educaționale.

– motivul moștenirii, caracterizat printr-un comportament altruist al individului, concretizat în amânarea consumului în scopul transmiterii unei moșteniri urmașilor de drept;

– motivația avuției, respectiv a acumulării capitalului.

Conform Boadway & Wildasin (1995) există trei cauze care explică comportamentul de economisire generat de motivul moștenirii, și anume: nesiguranța caracteristică întregii vieți, altruismul și un comportament strategic al gospodăriilor față de copii (anumite condiții pe care aceștia trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de moștenire), însă se constată existența unei controverse considerabile în literatura de specialitate cu privire la transferurile de capitaluri economisite între generații.

În literatura economică sunt opinii care susțin ipoteza prin care o parte însemnată a sumelor ce fac obiectul moștenirii sunt de fapt accidental economisite, în sensul că ele rezultă din sursele acumulate în scopul asigurării nivelării consumului pe durata întregii vieți, însă datorită incertitudinii care caracterizează vârsta la care survine decesul, acestea se transformă în moștenirii (Honohan, 1999).

Paley (2008) consideră că includerea motivului acumulării, ca sursă a creerii avuției, în categoria motivelor importante care generează un comportament de economisire, este relativ nouă și nu a fost încă inclusă în curentul pricipal al literaturii microeconomice, însă este relevantă prin faptul că explică de ce oamenii bogați au o propensitate marginală spre economisire mai ridicată.

Efectul combinat al reevaluării bogăției umane (veniturile din salarii și cele ce pot fi obținute din schemele de pensii) și al bunăstării financiare (veniturile asimilate câștigurilor din capital obținute de indivizii care au acumulat anumite active financiare), determinat de o creștere a ratei de dobândă, urmată de o scădere a ratei de discount planificate a așteptărilor privind nivelurile viitoare de venit, va îndruma populația să consume mai puțin astăzi și în consecință să economisească mai mult, ceea ce reprezintă în fapt motivul avuției (Elmendorf, 1996).

Keynes consideră că motivele care conduc la economisirea de fonduri pot fi grupate astfel (Keynes 2009:261-262) :

motive datorate venitului- motivând decizia de a deține lichidități ca fiind generată de nevoia de a “construi o punte peste intervalul dintre primirea venitului și cheltuirea să”.

motive legate de afaceri – “lichiditățile sunt păstrate pentru a crea o punte peste intervalul dintre momentul în care afacerea suportă costurile și cel în care se obțin veniturile din vânzări”

motive precauționale – justificând existența acestui motiv prin “asigurarea situațiilor care necesită cheltuieli neașteptate și a oportunităților neprevăzute de a face achiziții avantajoase, precum și deținerea unui activ a cărui valoare este fixată în termeni nominali, sunt alte motive pentru a deține lichidități”.

motivele speculative- sunt considerate a fi rezultatul modificărilor care au loc la nivelul ratei de dobândă, generate în special de variații ale așteptărilor și a circumstanțelor existente.

Analiza comportamentului speculativ al individului pe care Keynes o face aici este cel puțin interesantă: “mișcările prețurilor obligațiunilor sunt, așa precum ziarele s-au obișnuit să spună, fără nici o legătură cu activitatea tranzacțională, ceea ce este așa cum trebuie să fie, având în vedere că indivizii mai mult se aseamănă, decât se deosebesc în ceea ce privește reacțiile lor la știri” (Keynes 2009:265).

În completarea motivelor speculative menționate de Keynes, considerăm că această categorie trebuie să includă și situația unei economisiri voluntare temporare generate de o anumită conjuctură economică și anume: scăderea prețurilor pe care anumite active le înregistrează și perspectiva unei așteptate și continue scăderi, determină amânarea deciziei de achiziție a activului respectiv la momentul prezent , în speranța că activul va fi achiziționat într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, la un preț mai atractiv. Acest tip de compartament al economisirii este în general caracteristic perioadelor de criză economică sau generat de diferite evenimente economice sau politice perturbatoare.

Browning și Lusardi (1996), în urma unei analize a principalelor motive ale economisirii, observă următoarele aspecte:

existența unei eterogenități a motivelor economisirii, fiind puțin probabil ca un singur

motiv al economisirii să caracterizeze comportamentul de economisire al fiecărui individ din populație într-un anumit moment sau chiar al unui singur individ pe o perioadă lungă de timp. În particular, fiind larg acceptată ideea că oamenii bogați economisesc mai mult decât cei mai puțin bogați;

caracterul complementar al motivelor economisirii: gospodăriile care economisesc cu

gândul la vârsta pensionării (motivul cicului de viață), în același timp economisesc și pentru a anticipa anumită șocuri în consum care pot apărea pe parcursul vieții;

există anumite motive ale economisirii care cu greu ar putea fi surprinse de modelele

economice: motivul avariției (sau opusul acestuia al extravaganței) și independenței conduc mai mult spre analize și explicații psihologice.

4.1.2. Motive care conduc la scăderea economisirii

Pe de altă parte, considerăm că o succintă analiză trebuie realizată și asupra motivelor sau cauzelor care pot conduce la un declin al ratelor de economisire, dintre acestea enumerăm următoarele:

– încrederea ridicată reprezintă unul din principalele motive care conduc la o scădere a sumelor economisite, motiv ce se situează la polul opus dacă îl comparăm cu motivul precauționar al economisirii. O încredere ridicată în evoluția economică, siguranța locului de muncă, respectiv a nivelului veniturilor obținute, determină consumatorul să-și orienteze o parte mai mare din venitul disponibil către consumul curent, accentuând astfel importanța unei utilității imediate a consumului, situație ce se reflectă într-o diminuare corespunzătoare a sumelor destinate economisirii.

-o altă cauză care poate descuraja economisirea o reprezintă randamentele scăzute ce pot fi obținute din sumele economisite. Aceste aspecte vor fi mai în detaliu dezbătute în subcapitolul următor, însă un exemplu elocvent ar fi acela că ratele de dobândă scăzute și respectiv o impozitare ridicată a câștigurilor din sumele economisite constituie factori ce pot conduce la scăderea economisirii.

-încurajarea excesivă a consumului prin politica “banilor ieftini” reprezintă un alt motiv al descurajării economisirii. Accesul foarte permisibil la sumele împrumutate (creditele doar cu buletinul, cărțile de credit, aparența temporară a unor costuri foarte reduse ale acestora, determină indivizii să nu mai economisească nici măcar cuantumul sumelor necesare plații unui avans necesar achiziției bunului respectiv, cu atât mai puțin pentru plata integrală a acestuia.

Acest motiv este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de lipsa constrângerilor de lichiditate și manifestă o influență importantă asupra comportamentului de economisire.

O reducere a constrângeriilor de lichiditate sau altfel spus o creștere a facilitații accesului la fonduri, este foarte probabil să reducă rata internă a economisirii, viceversa, constrângerile ridicate de lichiditate tind să reducă consumul gospodăriilor, în consecință crescând economisirea agregată internă la orice nivel al venitului disponibil agregat (Honohan,1999).

În Statele Unite ale Americii, un exemplu al societății orientate spre consum, cetățenii americani dețin 1,3 miliarde de cărți de credit, ceea ce înseamnă că există mai mult de patru cărți de credit pentru fiecare cetățean al țării (spre comparație chinezii dețin un total de 5 milioane cărți de credit, la un nivel al popolatiei de 1,2 miliarde), unii economiști considerând că cheltuielile realizate prin cărțile de credit au reprezentat cauza declinului economisirii în Statele Unite (Akerlof & Shiller, 2010).

– educația, respectiv influențarea sau chiar manipularea populației către un comportament specific unei societăți orientate spre un consum excesiv, a unei ideologii consumerisme. La încurajarea consumului excesiv, pe lângă campaniile publicitare oarecum justificate de creșterea vânzărilor produselor respectivei companii, contribuie cu succes chiar celebrii economiști care prin comentariile și analizele făcute aduc un laudatio continuu consumului și denigrează economisirea.

– o sporirea semnificativă a valorii acțiunilor și a capitalului proprietarilor de locuințe este de așteptat să reducă economisirea (Akerlof & Shiller, 2010).

Această ipoteză este aplicabilă în special gospodăriilor și indivizilor care își stabilesc un anumit obiectiv în atingerea unui nivel al avuției creat prin acumularea capitalului, respectiv prin economisire. Aprecierea valorii acțiunilor, respectiv creșterea proprietăților imobiliare determină o mai rapidă creștere a avuției personale spre nivelul dorit, fără a mai fi necesară continuarea acumulării capitalului prin economisire. Efectul manifestat este de diminuare a părții din venit destinată economisirii.

Conform lui Garner (2006), cercetările recente au demonstrat că o creștere a prețurilor acțiunilor și a valorii de piață a proprietăților imobiliare, au putut determina o creștere a consumului raportată la venitul disponibil, scăzând astfel rata de economisire; pe de altă parte o creștere a avuției datorată aprecierii acțiunilor ar putea avea o influență mai redusă asupra consumului personal, respectiv a economisirii, decât cea a creșterii avuției generată de aprecierea valorilor imobiliare, pentru că indivizii conștientizează volatilitatea prețurilor titlurilor mobiliare și posibila lipsa de persistență a unui asemenea câștig în averea personală.

– dacă ne referim la economisire ca la un concept de economisirea totală, adâncirea deficitului public, respectiv scăderea economisirii publice, va conduce, ceteris paribus, la o scăderea corespunzătoare a economisirii naționale. Scăderea economisirii publice poate fi la rândul ei generată de o scădere a veniturilor bugetare, datorită scăderii încasărilor la bugetul de stat (ce poate fi rezulatatul unor schimbări de politica fiscală, respectiv o scădere a taxelor și impozitelor, sau datorită unei conjucturi economice nefavorabile) sau creșterii cheltuielilor bugetare (cheltuieli investiționale, cu achizițiile, cu personalul bugetar etc. sau cauzate de necesitatea acoperirii unor deficite la bugetele de asigurări sociale și de sănătate etc.)

4.2. Factorii determinanți ai economisirii

În ce privește influența factorilor determinanți prezentați în cele ce urmează asupra economisirii, cercetăriile ce aparțin literaturii de specialitate relevă concluzii contradictorii în determinarea sensul influenței pe care aceștia îl pot avea în încurajarea, respectiv descurajarea economisirii. Situația este explicabilă atâta vreme cât se referă la economisire, o activitate specific umană, însușită de indivizi cu obiceiuri și tipare comportamentale diferite. Pe lângă dificultățile ce țin de estimarea unor particularități comportamentale specifice fiecărui individ sau comunitate în parte și care reies dint-o analiză cross secțional data, generalizarea unor concluzii sau modele este îngreunată de schimbările ce apar în timp, pe analize de time series data, în comportamentul de consum și economisire al subiecților.

Principalii factori care influențeză procesul de economisire pot fi grupați în următoarele cinci categorii, corespunzătoare următoarelor cinci subcapitole în care aceștia vor fi analizați mai pe larg: categoria factorilor demografici și a schimbărilor demografice, categoria veniturilor, categoria factorilor monetari, categoria factorilor ce aparțin politicii fiscal- bugetare a guvernului și categoria factorilor comportamentali și ai incertitudinii.

4.2.1. Demografia și schimbările demografice

Deține un rol esențial în formarea ratei totale a economisirii unei națiuni, în special în componenta sa cea mai importantă și anume, economisirea gospodăriilor. În acest sens devine determinanta structură pe vârste a populației, o economie cu o pondere ridicată a populație active aflată în perioada în care veniturile obținute se află în zona de nivel maxim, înregistrează rate ridicate ale economisirii.

Modelul ciclului de viață a consumului și economisirii Modigliani-Brumberg, care a fost analizat mai pe larg în capitolul doi al acestei lucrări, este în esență sa construit pe baza unei tipar demografic, vârsta subiecților incluși în model reprezentând punctul de pornire al analizei comportamentului de consum și economisire. Conform acestui model structura demografică a populației, a vârstei acesteia, corelată cu celelalte variabile importante incluse în model, venitul disponibil și respectiv consumul, determină nivelul economisirii.

De aici deducem că o economie cu o populație predominant aflată în prima etapă a ciclului de viață sau de vârstă, în care veniturile disponibile nu acoperă consumul curent, și respectiv la ultima vârstă, a pensionării (care conform modelului este caracterizată printr-un puternic proces de dezeconomisire, situație care nu este neapărat confirmată de cercetările empirice recente), va înregistra rate scăzute ale economisirii. La polul opus se află economiile cu populație aflată predominant în a doua etapă a ciclului viață, respectiv perioada veniturilor ridicate și a economisirii, care vor înregistra rate ridicate ale economisirii.

Situație de mai sus este indentificată în literatura de specialitate cu ratele de dependență. Aceasta presupune existența a două rate: rata de dependență a persoanelor tinere, ce se calculează ca un raport între populația cu vârsta mai mică de 15 ani și populația activă, și rata de dependență a persoanelor în vârstă, care este definită ca raport între populația aflată la vârsta pensionării și populația activă; schimbările care survin în ratele de dependență afectează comportamentul de economisire, prin modificarea nivelului cheltuielilor de sănătate, a formării capitalului, a cheltuielilor din perioada pensionării și modifică inclusiv nivelul cheltuielilor guvernamentale (Hussain & Brookings, 2001).

Un alt aspect demografic, structura familiei, respectiv numărul membrilor acesteia și existența copiilor, influențează de asemenea comportamentul de economisire.

De exemplu un declin al natalității poate conduce la o scădere în intensitate a importanței motivului moștenirii și la o scădere a propensității către economisire pentru gospodăriile fără copii și pentru întreaga economie în ansamblul ei (Ando et al., 1994).

Considerăm că într-adevăr scăderea natalității, poate influența economisirea în sensul scăderii acesteia, dacă analiza evoluției economisirii este făcută exclusiv prin prisma motivului moștenirii. Însă, dacă într-o analiză punctuală cuprindem și variabilele venitul disponibil, respectiv nivelul la care se situează consumul unei gospodării fără copii, concluziile care reies diferă semnificativ. Lipsa copiilor și a cheltuielilor ocazionate de creșterea, respectiv educația acestora, putem presupune că va determina o creștere a propensității spre economisire a acelor gospodării, respectiv a părții din venit destinată economisirii.

Pe de altă parte, este o certitudine că la nivel macroeconomic schimbările demografice cracterizate printr-o scădere a ratei de natalitate, fenomen însoțit de îmbătrânirea populației, va duce inevitabil într-un viitor nu foarte îndepărtat, la o diminuare a ratei totale de economisire.

În această direcție o analiză concludentă este făcută de către Ando et al. (1994) care susține că schimbările în structura populației pot afecta rata agregată a economisirii prin efectul agregat al ciclului de viață, ceea ce se înseamnă că un declin în rata de creștere a populației, poate să contribuie la o scădere generală a ratei de economisire, chiar dacă nu există nici o schimbare a propensității spre economisire la nivelul individului, situație care se explică printr-o încetinire a ritmului de creștere a populației, ce determină o creștere a numărului de pensionari, a căror propensitate spre consum este mai mare decât a populație ocupate.

În completarea idei de mai sus, menționăm că o schimbare demografică manifestată prin scăderea numărului populației, în condițiile în care celelalte variabile ar rămâne neschimbate, va provoca o scădere a economisirii totale și prin faptul că un număr mai restrâns al populației va generă un output de economii mai scăzut.

Dacă ne referim în continuare la influența pe care schimbările demografice o pot avea asupra economisirii, conform lui Schultz (2005), variații în structura pe vârste a populației pot determina variații ale nivelului ratelor naționale de economisire, care pot apărea în timp sau la nivelul unor țări, în condițiile în care celelalte variabile rămân neschimbate.

Un alt factor demografic care influențează economisirea îl reprezintă migrația populației. Fenomen caracterizat în principal prin deplasarea populației, în special a forței de muncă activă, către țări mai dezvoltate economic, în scopul îmbunatățirii nivelului de trăi.

Considerăm ca implicațiile migrației sunt diferite pentru țările de destinație, respectiv țările de origine, după cum urmează:

-putem considera că pentru țările dezvoltate, de destinație, populația imigrantă poate suplini rată scăzută de natalitate, respectiv de îmbătrânire a populației, ceteris paribus, cu efecte de creștere a ratelor de economisire.

-pentru țările de origine, mai puțin dezvoltate economic și în consecință, mai putin atractive, aceasta poate deveni însă o problemă de siguranța națională, scăderea populației cauzată de migrația populației tinere, active, deja educate, crează șocuri structurale la nivelul întregii economii, nu doar la nivelul scăderii ratelor de economisire.

O influență certă asupra procesului de economisire o are și speranța de viață a populației. Evoluția acesteia cauzează, împreună cu alte variabile, intensificarea procesului demografic de îmbătrânire a populației, indivizii devenind astfel mai conștienții că vor trăi mai mult și își adaptează corespunzător comportamentul de economisire (Niculescu-Aron & Mihaescu, 2014).

Creșterea calității serviciilor medicale, accesului populației la acestea, noile descoperiri în domeniu vor avea ca efect o creștere a speranței de viață a populației și, implicit, o schimbare a comportamentului de economisire. O speranță de viață mai ridicată, respectiv o vârstă a pensionării prelungită, adică o prelungire a perioadei în care cheltuielile de consum depășesc veniturile, poate determina o creștere a înclinației spre economisire în perioada în care individul muncește și înregistrează un nivel al veniturilor disponibile ridicat.

4.2.2. Factori ai economisirii corelați venitului

Creșterea economică

Creșterea economică, ca factor determinant al economisirii, poate influența nivelul acesteia prin intermediul mărimii venitului disponibil obținut. O creștere economică va conduce, în final, și la o creștere a venitului disponibil al populației, ceea ce va genera conform teoriei economice, o creștere a sumelor economisite.

În literatura de specialitate se constată existența unei păreri unanime în ce privește o corelație pe termen lung între economisire și creșterea economică, diferendele de opinie apar la determinarea ordinii influenței dintre cele două variabile: o parte a opiniilor converg către o economisire ridicată ca efect al creșterii economice, cealaltă parte sugerează că o rata de creștere ridicată este rezultatul unei economisiri ridicate. Majoritatea economiștilor însă, se pun de acord asupra faptului că rate ridicate de creștere economică însoțesc rate ridicate de economisire agregată.

Serven et al.,(1999) susține că pe termen scurt, în majoritatea cazurilor, creșterea economică este cea care generează o creștere a economisirii (dovezile empirice arată ca o majorare cu un punct procentual în rata de creștere economică, va conduce la o creștere similară în rata de economisire privată); pe termen lung, o creștere susținută a ratei de economisire este deseori urmată de o accelerare a creșterii economice, care se menține pe durata câtorva ani și apoi dispare (efectul cel mai vizibil e reprezentat de o creștere permanentă a venitului disponibil).

Din construcția modelulului ciclului de viață, Kotlikoff (2008) deduce că rata de economisire a unei țări și creșterea economică a acesteia se află într-o strânsă legătură, explicația fiind aceea că dacă populația tânără este semnificativ mai numeroasă decât populația în vârstă, datorită creșterii populației, vor fi mai mulți muncitori care economisesc pentru pensie decât persoane aflate deja la pensie, și care sunt nevoiți să își valorifice activele, soldul economisirii fiind astfel pozitiv, iar cu cât rata de creștere a populației este mai mare, ceteris paribus, cu atât mai mare va fi și rata de economisire, respectiv rata de creștere economică.

Datele empirice rezultate în urma cercetării întreprinse de Carroll & Weil (1994) conduc la ipoteza existenței, la nivelul agregat, a unei corelații pozitive între perioade de înaltă creștere economică și rate de economisire ridicată, de asemenea în rândul populației tinere, gospodăriile care așteaptă o creștere mai accelerată în viitor a venitului, economisesc mai mult decât gospodăriile cu așteptării la o creștere în ritm mai redus a venitului. În cadrul aceleași cercetări, autorii au constatat că un șoc negativ asupra creșterii economice poate fi propagat printr-un răspuns al economisiri: o reducere a creșterii economice reduce rata de economisire, ceea ce reduce mai departe creșterea economică (este un fenomen care descrie ce s-a întâmplat în țările OECD în anii 70-80, după șocul petrolului).

Putem considera că între creștere economică și economisire existență o relație de interdependentă, de influență și condiționare reciprocă, explicată prin faptul că reducerea creșterii economice va conduce prin canalul venitului disponibil la o reducere a economisirii. Având în vedere sursa creșterii economice, respectiv acumularea suplimentară a capitalului necesar procesului formării brute de capital fix, o scădere a ratei de economisire va cauza prin intermediul canalului acumulării capitalului, o scădere a ratei de creștere economică.

Totuși, în perioade de expansiune economică ratele de economisire pot fi mai scăzute din cauza relației dintre economisire și averea personală. O apreciere a valorii activelor personale, atât a valorii acțiunilor deținute dar și a proprietăților deținute, încurajează un grad mai scăzut de economisire, datorii creșterii valorii averii personale pe care piața o oferă, iar ca efect vom avea o reorientare a unei părți din venitul disponibil către creșterea consumului. Aceasta o putem considera și ca o abordare ciclică a economisirii, fiind binecunoscut faptul că în perioade de depresie sau scădere economică, chiar în condițiile unor venituri mai reduse, rata de economisire este mai ridicată. Astfel, datorită incertitudinii, respectiv din motive ce pot ține de nesiguranța păstrării locurilor de muncă și a nivelului viitor al veniturile disponibile, gospodăriile vor încerca să atenueze eventualele efecte negative viitoare printr-o creștere a economisirii.

Stiglitz (1999) observă că disparitățile regionale existente între nivelurile ratelor de economisire sunt fidel reflectate în performanța de creștere economică a regiunilor, zonelor cu rate ridicate de economisire le corespunde rate mai rapide de creștere a venitului, și susține existența unui evoluții în cerc, în care o creștere economică ridicată promovează rate de economisire ridicate, iar o economisire ridicată oferă în schimb o creștere economică mai rapidă.

Nivelul venitului disponibil

Venitul constituie cu siguranță un factor deteminant primordial în formarea ratei agregate de economisire. Din punctul nostru de vedere, venitul reprezintă principalul determinant al economisirii, raportat atât la nivelul actual al acestuia, dar mai ales la așteptările viitoare privind nivelurile pe care venitul le poate înregistra și în funcție de care subiecții își modelează propriul comportament de economisire.

De fapt, toți factorii pe care îi considerăm determinanți ai comportamentului economisirii și care urmează a fi analizați în acest capitol, determină un anumit nivel al economisirii printr-o influență prealabilă, directă sau indirectă, asupra nivelului venitului.

O abordare diferită, dar importantă, a analizei legăturii dintre venit și economisire este realizată de către (Boadway &Wildasin, 1995) care observă că venitul unui individ poate îmbrăca forma unui flux de venituri atât în prezent cât și în viitor, astfel constrângerile legate de buget determină o anumită valoare prezentă a veniturilor. Referitor la acest aspect, aceiași autori, identifică două implicații majore, și anume: un anumit flux al consumului de-a lungul timpului, va genera nivele diferite ale economisirii în funcție de fluxul de venit existent la momentul respectiv (cu cât acele venituri apar mai târziu, cu atât o economisire mai scăzută sau chiar dezeconomisire, va fi necesară pentru a finanța respectivul flux al consumului) și o schimbare în prețul viitor al consumului (rate de discount după impozitare), va cauza o schimbare în valoarea prezentă a veniturilor pe întreg ciclu de viață, această modificare va avea o amploare mai mare dacă fluxurile respective de venit sunt împinse cât mai mult în viitor, datorită faptului că valoarea ratei de discount va fi cu atât mai mare, cu cât veniturile sunt mai îndepărtate în viitor.

Formele pe care le îmbracă venitul (disponibil, curent, permanent, tranzitoriu etc) și legătura dintre economisire și venit, au fost mai în detaliu analizate în capitolele precedente ale acestei lucrări, considerăm însă că este utilă o analiză suplimentară care privește corelația pozitivă sau negativă dintre cele două concepte.

De asemenea, în literatura economică care face referire la legăturile dintre distribuția personală a venitului și economisirea personală, se sugerează o relație pozitivă între inegalitatea venitului personal și economisire, totodată, studiile empirice care au la bază date ale economisirii la nivel macroeconomic, constată efecte pozitive ale inegalității venitului personal asupra economisirii agregate, însă rezultatele altor studii au demonstrat efecte negative sau inexistența vreunui efect (Schimdt-Hebbel & Serven, 1999).

Astfel se constată existența unui suport empiric puternic pentru ipoteza care susține că rata de economisire și sensibiliatea corelației acesteia cu rata de dobândă sunt funcții crescătoare ale venitului, rezultatele empirice obținute sugerând că o rată mai mare a economisirii în viitor, este posibil să nu fie obținută chiar în condițiile unei creșteri relativ mari a ratelor de dobândă, dacă țara respectivă se situează la nivelul de jos al spectrului venitului (Reinhart et al., 1995).

Modigliani (1993) susține, în urma unor studii realizate asupra relație dintre venit și economisire, existența în țările sărace a unei relații pozitive între venit și economisire, observând în acest caz că ratele de economisire tind să crească odată cu creșterea venitului, în timp ce în țările dezvoltate nu există o relație sistematică importantă între economisire și nivelul venitului (Hussain & Brookings, 2001).

Dumitru et al. (2011) consideră că în țările mai sărace există posibilitatea ca venitul disponibil să fie consumat aproape în întregime și nu economisit, veniturile mai mari crează premisele unei potențiale economisiri mai ridicate, însă această posibilitate scade pe măsură ce oportunitățile de investiții și creștere scad, îmbătrânirea populației și ratele scăzute de fertilitate, caracteristice țările cu un nivel ridicat de dezvoltare, contribuind la acest fenomen.

Situația este explicabilă prin faptul că în țările sărace, datorită incertitudinii și nesiguranței economice, motivul precauționar se manifestă mai puternic, ceea ce se concretizează într-o relație pozitivă între evoluția venitului disponibil și a economisirii, respectiv într-o propensitate marginală spre economisire mai ridicată.

La polul opus se află țările dezvoltate, cu venituri disponibile ridicate și relativ mai sigure, intensitatea manifestării fenomenului de incertitudine și nesiguranță este mai scăzută (cu excepția perioadelor de manifestare a crizelor economice și financiare), motivația economisirii precauționare fiind astfel mai putin întălnită.

Pe de altă parte, Reinhart et al. (1995) constată că nivelul consumului în țările cu un nivel al venitului scăzut, poate fi dependent într-o măsură mai mare de consumul de subzistență, și mai puțin de motivul nivelării consumului, datorită faptului că în ordinea priorităților, pe primul loc se află asigurarea acelui nivel al consumului de subzistență, alegerile intertemporale ce privesc sumele rămase și eventual destinate economisirii, trecând în planul secund ca importanță. Totodată, aceiași autori, consideră că datorită unei proporții ridicate a cheltuielilor de subzistență și a unui grad de substituire scăzut al acestor cheltuieli (cum ar fi cele cu produsele alimentare), elasticitatea temporală a substituție în cazul gospodăriilor cu venituri scăzute, va fi mai redusă, cu alte cuvinte, în țările sărace, caracterizate printr-un procent mare al cheltuielilor cu alimentele în bugetul total, elasticitate ratei de dobândă a economisirii va fi una scăzută.

Aceste dovezi rezultate din cercetările ce au fost întreprinse pe acest subiect, susțin ideea că procesul de economisire este inițiat de către gospodării doar de la un anumit nivel al venitului, nivel care să le asigure acoperirea cheltuielilor de consum indispensabile, respectiv a cheltuielilor pe care literatuta de specialitate le denumește consum de subzistență.

Se consideră că intensitatea corelației pozitive dintre nivelul venitului și economisire este mai puternică în țările în curs de dezvoltare, față de cele industrializate, iar pentru ca rata de economisire în țările în curs de dezvoltare, raportată la venitul disponibil, să crească pe termen lung cu zece puncte procentuale, ceteris paribus, este nevoie de o dublare efectivă a venitului disponibil pe cap de locuitor (Servant et al., 1999).

Un alt factor care influențează economisirea agregată, dar prin intermediul influenței directe pe care o are asupra nivelul venitului, îl reprezintă productivitatea muncii. O creștere a productivității muncii va genera o creștere a veniturilor gospodăriilor, respectiv companiilor, generând în consecință o creștere a veniturilor la bugetul stat. În cazul existenței unei corelații pozitive venit- economisire, creșterea productivității va influența pozitiv economisirea atât prin componenta publică cât și prin cea privată.

Însă în varianta în care viitoarele câștiguri atribuite creșterii productivității sunt deja incluse în valoarea actualizată prin rata de discount a prețurilor activelor, beneficiile ce decurg dintr-o accelerare anticipată a venitului pe cap de locuitor pot fi transmise consumului curent și economisirii prin canalul bunăstării financiare (cum a fost cazul Statelor Unite la sfârșitul anilor 1990), în acest caz, o rată a productivității ridicată va conduce la un declin al ratei de economisire (Serres & Pelgrin 2002).

Rentabilitatea companiilor

O altă componentă ce aparține categorie de venit și care are o influență importantă asupra economisirii agregate, este reprezentată de veniturile companiilor, respectiv fluxurile nete de profituri pe care activitatea acestora le generează.

Rentabilitatea companiilor poate înregistra o pondere semnificativă în componenta economisirii private, și implicit a celei naționale, atingând niveluri semnificativ mai ridicate în perioade caracterizate de incertitunde și neîncredere în mediul economic, perioade în care companiile evită reinvestirea profiturilor obținute și le păstrează în bănci sau în alte instrumente financiare de economisire. Politica fiscală adresată mediului antreprenorial poate avea o influență decisivă în acest sens, prin nivelul impozitării profitului, al dividendelor (sau a cifrei de afaceri) și prin anumite scutiri de la impozitare, cum ar putea fi neimpozitarea profitului reinvestit.

Rentabilitatea investițiilor provenite din mediul privat are un rol important în creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, productivității muncii, respectiv a veniturilor populație și a venitului național brut, cu efecte directe asupra creșterii încasărilor bugetare și a ratei de economisire agregate.

Companiile cu o profitabilitate ridicată, însoțită de o puternică cultură a responsabilității sociale și având o politică de resurse umane adecvată, pot contribui la creșterea economisirii angajatiilor prin diverse scheme comune de economisire privat ă de pensii (angajat plus angajator), obligatorii sau voluntare, contribuind astfel direct la creșterea sumelor economisite de angajați și implicit la creșterea economisirii totale naționale.

“Terms of trade”

Este un factor a cărui șocuri variaționale prezintă o influență accentuată asupra economisirii naționale în special în țările a căror economii sunt bazate pe existența, exploatarea și valorificarea la export a resurse naturale, respectiv a nivelului și a variației veniturilor obținute din aceste activități.

Volatilitatea pe care șocurile asimetrice ale “terms of trade” le produce asupra activității economice în ansamblul ei, este corelată de către Agenor & Aizenman (2004) cu economisirea agregată prin limitele de creditare de pe piețele de capital mondiale, care susține că aceste anomalii tind să aibă un impact puternic asupra economisirii publice și private, în special datorită influenței puternice asupra venitului, existănd în acest sens dovezi informale că șocurile “terms of trade” atrag un răspuns asimetric al economisirii, cauzat de aceste constrângeri la creditare.

Modul în care “terms of trade” modifică nivelul economisirii naționale este descris în literatura de specialitate prin efectul HLM – Harberger-Laursen-Metzler (1950), care sugerează că o îmbunătățire în “terms of trade” conduce la creșterea veniturilor reale naționale, măsurată ca putere de cumpărare a exporturilor sale pe piața mondială, și prin urmare, presupunând că propensitatea marginală este mai mică decât unitatea, va crește propensitatea marginală spre economisire, cu alte cuvinte îmbunătățirea în “terms of trade” generează o creștere a economisirii naționale, în timp ce înrăutățirea acesteia va reduce economisirea (Reinhart & Ostry, 1991).

Adler și Magud (2014) evidențiază ca la baza boom-ul economic înregistrat în unele țări în ultimul deceniu (în speță țările Americii Latine) au stat câștiguri extraordinare obținute din șocurile pozitive pe care “terms of trade” le-a înregistrat, de asemenea aceste șocuri pozitive au susținut creșterea economisirii agregate (cu o contribuție mai mare a economisirii publice, în dauna celei private), ceea ce a contribuit la o creștere a veniturilor chiar și în perioada de după boom-ul economic.

Creșterea economică generată de îmbunătățirea “terms of trade”, respectiv de șocurile pozitive, este explicabilă prin faptul că în țările cu o economie concentrată pe exploatarea și exportul resurselor naturale (gaz, petrol, resurse minerale etc), o creștere a prețurilor pe piața mondială la aceste resurse are efecte directe asupra activității economice, în sensul creșterii acesteia. Corespunzător, va genera și o creștere a veniturilor bugetare, ceea ce explică situația specială a acestor țări în care creșterea prețurilor exporturilor determină o creștere a economisirii agregate, dar în care contribuția marginală majoritară aparține economisirii publice.

Însă o economie cu o expunere ridicată pe exportul materiilor prime, va fi defavorabil influențată în cazul înrăutățirii “terms of trade”, respectiv a șocurilor negative în acest caz. Reducerea prețurilor materiilor prime generează nu doar scădere economică, ci implicit o scădere a veniturilor bugetare și se va reflecta în timp în scăderea veniturilor sectorului privat, fenomen ce va fi însoțit de o puternică dezeconomisire publică și privată. Agenor&Aizenman (2004) constată că gospodăriile din țările în curs de dezvoltare (în special cele cu o bonitate limitată) confruntate cu șocurile adverse “terms of trade” se vor putea afla în incapacitatea de a-și nivela consumul datorită constrângerilor la creditare, care în aceste situații devin și mai restrictive, ca urmare agenții interni vor putea fi forțați la o dezeconomisire mai accentuată, decât s-ar fi petrecut în mod normal.

O analiză atentă a influenței asimetrice pe care șocurile “terms of trade” o au asupra economisirii a fost realizată de către Reinhart & Ostry (1991), care argumentează ca în ce privește efectul Harberger-Laursen-Metzler (HLM), cheia înțelegerii relației dintre “terms of trade” și economisire o reprezintă în mod esențial așteptările care privesc durata șocurilor “terms of trade”, și identifică următoarele două situații:

1. Dacă gospodăriile se așteaptă ca durata șocurilor pozitive să fie permanentă, își vor crește estimările ce privesc venitul permanent viitor, proporțional cu creșterea puterii de cumpărare din prezent, astfel printr-o adaptare proporțională a nivelului consumului, efectul schimbărilor permanente în “terms of trade” va avea o influență nulă asupra economisirii;

2. În situația opusă, în care șocurile pozitive ale “terms of trade” se așteaptă să fie doar temporare, estimarea privind creșterea venitului permanent va fi mai redusă decât cea a venitului curent, propensitatea marginală spre consum va scădea iar economisirea va crește, astfel conform acestei analize efectul HLM este confirmat, în cazul îmbunatățirii “terms o trade”, doar în varianta în care durata așteptată șocurile pozitive este temporară,

În completarea analizei de mai sus considerăm că în situația în care are loc o îmbunătățire a “terms of trade” respectiv, a generării unor șocuri negative permanente, indivizii își vor adapta atât consumul, dar mai ales economisirea la noul nivel al venitului așteptat, mai scăzut, ceea ce determină în consecință și o rată a economisirii mai scăzută. De asemenea, în situația în care șocurile negative în “terms of trade” vor fi doar temporare, gospodăriile, pentru a-și putea menține un nivel al consumului relativ constant, vor sacrifica economisirea în dauna consumului, determinând o scădere a ratei de economisire.

Importanța determinării intensitații șocurilor “terms of trade”, persistente, respectiv tranzitorii, este accentuată de faptul că un răspuns optim la aceste șocuri depinde de persistența lor, un șoc pozitiv al “terms of trade” poate fi similar cu un șoc pozitiv al productivității, ce îi va permite economiei o creștere sustenabila a consumului fără a o creștere adițională a altor factori de intrare în sistem (Rees, 2013).

Într-adevăr, creșterea prețurilor materiilor prime, reflectată în îmbunătățirea “terms of trade”, în cazul unei economii naționale a cărui activitate este concentrată majoritar pe exportul de materii prime, reprezintă o sursă facilă de câștig. Însă în contextul volatilității șocurilor asimetrice “terms of trade”, rolul economisirii agregate pentru aceste națiuni (în special cel al economisirii publice) devine cu atât mai important.

Scăderea prețurilor la materii prime va genera o scădere corespunzătoare a veniturilor bugetare, diferența ce este indicat a fi acoperită majoritar din acumulările anterioare de capital. Un exemplu edificator îl reprezintă contextul dat de realitatea zilelor noastre cu referire la prețul barilului de petrol. Pe parcursul unui an calendaristic prețul barilului de petrol brent a scăzut de la 110,24 USD la valoarea de 60.32 USD, fapt ce reprezintă aproape o înjumătățire a prețului acestuia și o puternică înrăutățire pentru aceste țări a raportului “terms of trade”. O economie cu un plan bugetar multianual, construit pe încasări corespunzătoare unui nivel al prețului barilului de petrol situat la 100 USD, va întâmpina dificultăți reale în a-și realiza bugetul, fără existența unor fonduri suplimentare.

4.2.3. Grupa factorilor monetari

Rata dobânzii

Nu există opinie în literatura de specialitate care să nege influența directă pe care rata de dobândă o are asupra economisirii. Divergențele apar însă când se încearcă punerea în acord asupra sensului influenței, către o corelație directă, respectiv indirectă între evoluția ratei dobânzii și economisire.

Modul în care nivelul și evoluția ratei de dobândă influențează comportamentul de economisire al gospodăriilor poate fi analizat prin prisma celor două binomuri: economisire-consum și economisire-investiții.

Reinhart et al.( 1995) susține că sensibilitatea reacției economisirii la modificările nivelului ratei de dobândă reprezintă un parametru cheie în evaluarea efectelor pe care șocurile exogene și cele induse de diverse politici le au, în special în țările în curs de dezvoltare, și constată că reformele din sectorul financiar cu finalitate în creșterea dobânzilor, nu au generat efectele dorite asupra ratelor de economisire, respectiv investiții și creștere economică; suplimentar, efectele politicilor fiscale asupra contului curent, depind de aceeași sensibilitate în răspuns pe care economisirea privată o are la modificările ratelor reale ale randamentelor dobânzii.

Influența ratei de dobândă asupra evoluției consumului și economisirii

În ce privește influența evoluției ratei de dobândă asupra relație consum- economisire, susținem existența unei corelații pozitive între rata dobânzii și economisire, fapt ce presupune că prin câștiguri din dobânzi mai ridicate, generate de o creștere a ratei de dobândă, indivizii vor fi stimulați să schimbe satisfacția prezență a unui consum imediat, cu o satisfacție viitoare, ce se așteaptă a înregistra o calitate mai ridicată. Efectul generat se va materializa printr-o creștere a propensității spre economisire, respectiv creșterea sumelor din venitul dipsonibil destinate economisirii (a consumului viitor) în dauna celor care vizau un consum imediat. Corespunzător, o scădere a ratei de dobândă va încuraja consumul imediat și va determina o scădere a sumelor economisite.

În literatura de specialitate există păreri care susțin efectul invers al influenței ratei de dobândă, al unei corelații negative între rata dobânzii și economisire, și anume o creștere a ratei de dobândă ce are ca efect o creștere a randamentelor obținute, cu un efect cumulativ în creșterea totală a fondurilor economisite, va influența comportamentul de economisire al gospodăriilor în sensul scăderii înclinației spre economisire. Explicația dată este accea ca o creștere mai rapidă a sumelor economisite va determina atingerea mai rapidă a nivelului de economii pe care gospodăriile și l-au stabilit ca obiectiv, din acel moment acestea vor acționa în direcția scăderii sumelor destinate economisirii și creșterii celor orientate către un consum imediat.

De asemenea, din același motiv al suficienței, respectiv al insuficienței sumelor economiste, o scădere a ratei dobânzii va determina o creștere a părții din venitul disponibil destinată economisirii și, în consecință, o scădere corespunzătoare a părții din venit dedicată consumului.

În privința celei de a doua variante de influență, a corelației negative, considerăm că este mai puțin probabil să fie întâlnită în practică curentă, compartamentul general al indiviziilor fiind caracterizat printr-o creștere a economisirii în cazul creșterii dobânzilor (în special datorită așteptărilor ce privesc câștiguri mai ridicate din dobânzi) și o creștere a consumului în cazul scăderii dobânzilor (comportament de consum încurajat de un preț scăzut al banilor sau altfel spus “de o politică a banilor ieftini”).

Influența evoluției ratei de dobândă asupra relație consum- economisire mai poate fi analizată și din prisma efectului substituției ratei de dobândă asupra economisirii, respectiv a efectului venitului din dobânzi asupra economisirii.

Efectul substituție ratei de dobândă

Abel et al. (2011) consideră că la o creștere a ratei de dobândă, consumul curent devine mai scump raportat la consumul viitor (o majorare a consumului curent cu o unitate, reducând corespunzător economisirea cu o unitate, va determina o reducere a consumului viitor cu 1+r unități, corespunzător sumelor pierdute dacă respectivă unitate ar fi fost economisită, astfel prețul consumului curent în termeni de consum viitor este 1+r), ca răspuns la această creștere relativă a prețurilor de consum, consumatorul substituie parte din consumul curent cu o creștere corespunzătoare a economisirii. În literatura de specialitate acest comportament se consideră ca este datorat efectului substituției ratei de dobândă asupra economisirii.

Corespunzător, putem considera că efectul substituției va determina o scădere a economisirii, în condițiile unei scăderi a ratei de dobândă. O ieftinire a consumului curent, raportat la un preț mai scăzut al consumului viitor, va impulsiona consumatorul să crească consumul curent, substituind astfel economisirea cu consumul.

Cercetările empirice sugerează că există o diferență importantă între țări în ce privește elasticitatea intertemporala a substituție consumului (de care elasticitatea ratei de dobândă a economisirii depinde), datorată în special nivelului de dezvoltare, situație care se explică prin faptul că datorită rolului consumului de subzistență în cheltuielile de consum ale gospodăriei, țările cu un nivel scăzut al venitului, vor manifesta un răspuns neglijabil al economisirii ca reacție la modificări în nivelul venitului (pe măsură ce nivelul venitului crește, partea din venitul diponibil rămasă după acoperirea cheltuielilor de subzistență, va crește) (Reinhart et al., 1995) .

Efectul de venit al ratei de dobândă

În privința efectului venitului ratei de dobândă asupra economisirii, dacă consumul inițial este egal cu resursele curente (veniturile curente la care se adăugă averea inițială), individul sau gospodăria neaflându-se în poziția de creditor sau debitor, rata de dobândă va avea doar efectul substituției asupra economisirii, însă în cazul unei inegalități între consumul curent inițial și resursele curente, creșterea dobânzii se constituie în efectul venitului, o analiză a economisirii presupunând existența următoarelor două variante (Abel et al., 2011):

-în prima variantă, individul sau gospodăria se află în poziția inițială de economisire, respectiv creditare, cu un nivel al veniturilor curente (format din venit curent și avere inițială) ce depășește consumul curent. În aceste condiții, o creștere a ratei de dobândă va determina o creștere a veniturilor, respectiv o îmbunătățire a situație financiare personale corespunzătoare marjei pozitive de dobândă, în această situație are loc o creștere a consumului curent, respectiv o scădere a economisirii;

-a doua variantă presupune existența unei situații în care individul sau gospodăria se află în poziția de debitor, cu venituri care nu pot acoperi în totalitate consumul curent. În aceste condiții, o creștere a ratei de dobândă, va determina o scumpire a creditului accesat pentru acoperirea necesarului de consum, respectiv o creștere a sumelor ce trebuiesc plătite în viitor. Astfel o deteriorare a situației financiare personale curente va genera o modificare a așteptărilor viitoare, ce se va concretiza într-o scădere a consumului curent și o creștere a sumelor economisite, cu scopul de a putea acoperii în viitor costurile majorate ce au la bază o rată a dobânzii mai ridicată. În această situație efectul venitului ratei de dobândă se va concretiza într-o creștere a economisirii.

Elmendorf (1996) susține că două aspecte, ce țin de preferințele indivizilor, sunt importante pentru înțelegerea efectelor schimbărilor în nivelul ratei de dobândă asupra consumului și economisirii pe durata ciclului de viață, și anume:

– primul aspect se referă la elasticitatea personală a substituției intertemporale, care reflectă voința de a substitui consumul între diferite perioade de timp ale vieții, cu cât elasticitatea este mai mică, cu atât este și mai redusă dorința de a face această substituție;

– al doilea aspect, este reprezentat de rata personală a preferințelor de timp, ce reprezintă preferințele personale pentru un consum prezent versus unul viitor. Un consum viitor va fi preferat unui prezent, doar dacă câștigul potențial rezultat asimilat amânării consumului, va egala sau depășii rata personală a preferinței timpului, rata preferințelor de timp fiind esențială pentru măsurarea “răbdării” consumatorilor.

Influența ratei de dobândă asupra evoluției consumului și investițiilor

Nivelul ratei dobânzii determină nivelul economisirii personale și, corespunzător, al investițiilor, și trasează o linie de demarcație între sumele economisite în depozite bancare și cele orientate către alte instrumente financiare de investiții. Astfel, o opinie larg împărțită și în general susținută de datele empirice, este aceea că o creștere a nivelului ratei dobânzii “r”, va determina o creștere a economisirii ce are ca destinație depozitelor bancare, în special datorită atractivității pe care un randament financiar mai ridicat îl presupune, un astfel de comportament pe care îl putem numi de economisire pasivă, orientat către instrumente de economisire cu risc scăzut.

Dimpotrivă, o scădere a nivelului ratei de dobândă va avea ca efect o scădere în cuantumul sumelor destinate depozitelor bancare (o scădere a renumerării economisirii prin depozite bancare va determina o scădere a atractivității acestui instrument de economisire), o orientare către vehicule investiționale care promit un randament mai ridicat, dar care presupun și un risc corespunzător (achiziții directe de titluri financiare de pe piețele de capital, fonduri mutuale etc). În acesta situație putem identifica o intensificare a comportamentului de economisire activă prin investiții.

În general o scădere a ratelor de dobândă, respectiv a dobânzile bancare cu care sunt renumerate depozitele, determină o reorientare a resurselor financiare acumulate prin procesul de economisire, în sensul creșterii sumelor destinate piețelor de capital.

Coordonarea dintre planurile intertemporale de cheltuieli ale consumatorilor și planurile intertemprorale de investiții ale întreprinzătorilor se constituie în piața fondurilor ce pot fi împrumutate (cu alte cuvinte reprezintă locul unde consumatorii își oferă fondurile economisite antreprenorilor care le investesc în tehnologii de producție), prețul la care fondurile economisite sunt complet absorbite de nevoia investițională a antreprenorilor reprezintă conform economiștilor austrieci, rata naturală a dobânzii; la acest nivel al ratei de dobândă, răbdarea celor care economisesc, răsplătită prin plata dobânzii, egalează perfect nivelul viitor al output-ului rezultat dintr-un proces de producție cu o valoare adugată mai ridicată (Oppers, 2002).

Comportamentul de economisire al gospodăriilor, respectiv fondurile economisite de aceștia, reprezintă oferta pe o piață a fondurilor ce pot fi împrumutate, în timp ce cererea este determinată de nevoia investițională a companiilor, rata dobânzii fiind instrumentul monetar care reglează atât oferta cât și cererea de fonduri.

O rată a dobânzii mai ridicate va crește atractivitatea economisirii, ceea ce se concretizează în creșterea ofertei de fonduri, pe de altă parte, va cauza o scumpire a creditului, respectiv o scădere a randamentului investițional și o scădere a cererii de fonduri. Mecanismul general al pieței de reglare a prețurilor (în acest caz prețul este reprezentat de rata dobânzii) prin intermediul cererii și ofertei, va corecta nivelul ratei de dobăndă în sensul scăderii acesteia până la punctul de echilibru (când cererea de fonduri va întâlni oferta de fonduri).

Un nivel mai scăzut al ratei de dobândă, va determina o creștere a cererii venită din partea companiilor, însă datorită unor randamente mai scăzute, va rezulta o scădere a înclinației gospodăriilor spre economisire, respectiv va scădea oferta de fonduri ce pot fi împrumutate. În acest caz, mecanismul reglator al pieței va determina o creștere a ratei de dobândă.

Inflația

Inflația este considerată un indicator important de stabilitate macroeconomică, o creștere în rata inflației este de așteptat să producă un impact negativ asupra ratei de economisire națională, în special prin intermediul reducerii economisirii private (Hussain & Brookings, 2001).

Chiar dacă inflația este considerată un fenomen de sorginte monetară, apariția inflației nu este, de multe ori, străină politicilor guvernamentale. Autoritățile publice abuzează în folosirea acestui instrument pentru a-și rezolva diverse probleme structurale ale economiei (un aparat bugetar supradimensionat, productivitate scăzută, deficite ale sistemelor de asigurări sociale, pensii, colectare deficitară a veniturilor la bugetul de stat etc), cel puțin aparent, fără a conștientiza dificultățile pe care le presupune ieșirea dintr-un ciclu inflaționist recurent și înlăturarea efectelor negative pe care acesta le presupune.

În mod special, în anumite perioade guvernele folosesc monopolul monetar, tipărind bacnote și generând niveluri ridicate ale inflației, pentru a-și ușura serviciul datoriei publice (internă sau, acolo unde este posibil, externă), în multe cazuri datoria publică internă având același ordin de mărime ca masa monetară, existând cazuri când aceasta se constituie chiar într-un multiplu considerabil al acestei valori (Reinhart&Rogof, 2012).

Unul din efectele negative ale inflației ridicate sau în creștere, îl reprezintă modificarea comportamentului de economisire al gospodăriilor, în sensul reducerii sumelor destinate economisirii. Acest comportament este cauzat de o creștere a prețurilor, ce are la bază un fenomen inflaționist, care este însoțit de o scădere a puterii de cumpărare a banilor și acționează în direcția scăderii economisirii prin două modalități:

creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare produce o scădere a venitului

disponibil real, o mai parte mai mare din venit fiind astfel necesară pentru a acoperii cheltuielile curente de consum, determinând în consecință o diminuare a părții din venit care poate fi destinată economisirii;

devalorizarea sumelor economisite, un alt efect negativ colateral al inflație, va

determina a alegere intertemporală către un consum curent considerat a avea o utilitate superioară față de un consum viitor, modificând corespunzător comportamentul de economisire, în sensul scăderii propensității spre economisire.

De asemenea, considerăm că o rată de inflație ridicată va avea efecte negative asupra capacității de formare brută a capitalului fix a unei economii naționale. Situație este datorată atât reducerii ofertei interne de fonduri investiționale (prin scăderea economisirii), cât și cauzei care acționează pe partea de cerere investițională și care se manifestă prin canalul de transmisie al ratei de dobândă: o inflație ridicată și în creștere va genera o rată a dobânzii nominale ridicată și în creștere, fapt ce se va reflecta într-o scumpire a creditului și implicit a fondurilor investiționale, accesarea lor devine astfel mai dificilă, agenții economici fiind nevoiți să identifice ca potențiale destinații investiționale doar acele oportunități care le vor aduce o rata marginală a randamentului peste cost. Toate acestea generează o diminuare a procesului investițional.

Inflația afectează, în sensul negativ al erodării acestora, inclusiv sumele economisite ce au ca destinație vârsta pensionării, însă datorită perioadei în general lungi în care procesul economisirii asigură veniturile necesare la vârsta pensionării, efectul negativ asupra devalorizării sumelor economisite este și mai puternic resimțit.

Prin același sistem prin care dobânda compusă acționează în sensul acumulării, respectiv creșterii sumelor economisite în depozite bancare, inflația compusă reduce valoarea sumelor economisite, situație ce poate fi exemplificata printr-un calcul matematic relativ simplu: astfel se constată că la o rata anuală a inflației de aprox. 3% în 25 de ani, prețurile practic au depășit dublul valorii inițiale luate în calcul, fiind practic necesar mai mult decât dublul sumei inițiale pentru a putea cumpăra același coș de produse din prezent (în condițiile în care nu s-au obținut alte venituri corespunzătoare respectivelor sume economisite).

Există însă și opinii disidente în literatura de specialitate care consideră că datorită confuziei pe care o crează asupra nivelului prețurilor relative, dar și datorită asocierii cu o creștere generalizată a incertitudinii, o inflație accelerată tinde să conducă la o creștere a ratei de economisire (Honohan, 1999).

Cursul de schimb

Nu există o părere unanimă în favoarea influenței pe care fluctuația cursului de schimb o are asupra economisirii, însă considerăm că este importantă o analiză a sensului influenței dintre rata de economisire și cursul de schimb.

Aprecierea cursului de schimb, în sensul întăririi monedei naționale considerăm că va avea un efect pozitiv asupra economiilor populației realizate în moneda națională, în sensul creșterii valorii acesteia raportat la moneda străină luată în comparație. Cu alte cuvinte putem considera, ca un curs de schimb valutar favorabil monedei naționale, va încuraja economisirea în moneda națională.

Însă, concomitent o apreciere puternică a cursului de schimb va duce, ceteris paribus, la o scădere a competitivității produsele autohtone la export și la o scădere a încasărilor din exporturi, respectiv a veniturilor acestor companii, generând implicit o scădere a economisirii rezultate din respectivele venituri, dacă luăm în considerare că în general o scădere a venitului va conduce la o scădere a sumelor economisite.

Continuând analiza influenței fluctuației cursului de schimb asupra economisirii, argumentăm ca o depreciere a cursului de schimb reprezintă un sprijin pentru firmele exportatoare, cu efecte directe asupra creșterii veniturilor acestora, în final determinând o creștere a sumelor economisite corelate acestor venituri.

Cercetări empirice recente au demonstrat că anumite țări care au atins rate de creștere susținute, au înregistrat simultan o depreciere a ratelor de schimb și rate de economisire interne ridicate (exemple fiind China, Corea de Sud, Malaezia, Thailanda și Chile), iar țări cu o rată de economisire scăzută și un curs de schimb apreciat, au înregistrat o creștere redusă (este dat exemplul Mexicului în perioadă anterioară anului 1995) (Montiel&Serven, 2008).

Considerăm însă că este discutabil dacă deprecierea cursului de schimb a unei monede naționale va influența rata de economisire agregată în sensul creșterii acesteia, datorită faptului că aceasta va conduce la o scumpire a importurilor. O creștere a prețurilor importate va determina o scumpire corespunzătoare a coșului de consum (precum și a altor produse care nu intră în componența acestuia dar provin din import) și implicit o creștere a părții din venitul disponibil destinată consumului curent, respectiv o scădere a celei destinate economisirii. Într-o economie națională cu o pondere importantă a produselor importate în valoarea consumului agregat, efectul pozitiv generat pe partea de exporturi, s-ar putea să fie anulat sau chiar condus către teritoriul negativ, de efectul negativ al influenței unei rate de schimb depreciate asupra importurilor.

De aceea susținem concluzia la care ajuns Montiel&Serven (2008), care în urma cercetării realizate a observat că studiile empirice ale diferențele între ratelor de economisire internaționale ale diferitelor țări, nu susțin, cu atât mai puțin nu aduc dovezi, ale unui posibil rol al cursului de schimb în influențarea ratei de economisire națională.

Sensul influenței considerăm a fi mai degrabă unul invers, adică o rată de economisire agregată ridicată, permite anumite politici monetare de “manipulare” ale cursului de schimb, care să infleunțeze, în modul dorit de decidenți, activitatea economică în ansamblul ei. Este ceea ce în mod special Statele Unite ale Americii reproșează în prezent statului chinez și anume, că folosește pârghia unui curs de schimb subevaluat, pentru a-și menține produsele la un nivel de competitivitate ridicat pe piața mondială. Acest fapt este posibil datorită unei rate de economisire agregate ridicată care caracterizează economia chineză.

Economisirea influențează rata cursului de schimb și prin intermediul uneia din egalitățile matematice ce aparțin contabilității venitului din punct de vedere al conturilor naționale: CA = S-I. Dacă economisirea minus investițiile cresc (respectiv scad) nivelul contului curent, îmbunătățirea (respectiv deteriorarea) contului curent va fi însoțită de o depreciere (respectiv apreciere) a cursului de schimb (Cantor&Driskill, 2008).

4.2.4. Categoria factorilor fiscali și a celor care aparțin politicii fiscal- bugetare a guvernului

Fiscalitatea

Structura sistemului de impozitare poate influența economisirea prin modificarea nivelului bunăstării financiare a întregului ciclu de viață, dar și prin influența pe care o are asupra ratei de rentabilitate a sumelor economisite, fiind consecința unei alocări intertemporale distorsionate a resurselor financiare, datorată în special unei taxări duble a economisirii (prima taxare asupra venitului din care provine economisirea, respectiv a doua taxare a randamentelor din economisire) Callen & Thimann (1997).

O impozitare scăzută a câștigurilor din fondurilor economisite, stimulatoare pentru procesul de economisire (impozitarea câștigurilor obținute din dobânzile la depozite, a dividendelor etc.), a acumulării capitalului în general, va determina o creștere a ofertei de capital.

Creșterea se va regăsi într-o intensificare a activității de formare brută a capitalului fix în economie, intensificare ce rezultă atât dintr-o cantitate mai ridicată de fonduri disponibile, dar și dintr-o ieftinire a creditării, generată de o rată a dobânzii mai scăzute.

Boadway & Wildasin (1995) construiesc în studiul lor o foarte interesantă analiză a aspectelor economisirii, care le diferențiază pe acestea de alte decizii de optimizare a consumului, dar care sunt însă reprezentative din punct de vedere al implicațiilor fiscale, aceste aspecte sunt:

obiectivul final al alegerii îl reprezintă consumul viitor, care este reprezentat de

valoarea economisirii și nu de cantitatea acesteia, economisirea reprezintă astfel o valoare prezentă actualizată a unui nivel de consum viitor dorit, pentru că prețul consumului viitor în termeni de consum curent este dat de valoarea rezultată după aplicarea factorului de discount net (după taxare);

chiar dacă o scădere a prețului consumului viitor, cauzat de o creștere a ratei de

dobândă netă, poate cauza o creștere în consumul viitor, va putea provoca însă și o scădere în nivelul economisirii, de vreme ce o anumită cantitate de consum viitor poate fi obținut la un cost mai scăzut în termeni de consum curent amânat.

caracterul intertemporal al deciziei de economisire dă posibilitatea apariție

incertitudinii despre viitor și a fluctuației sumelor care pot fi suportate în timp de către cei care economisesc, de asemenea, în măsura în care indivizii dezeconomisesc în anumite perioade, pot apărea constrângeri de lichiditate care limitează deciziile individuale de economisire.

Tot prin fiscalitate se poate apela la creșterea economisirii prin așa numitele stimulente fiscale, care pot contribui la sumele economisite prin diverse scheme de economisire (de pensii sau care îmbraca alte forme), prin adăugarea unei sume fixe sau procent la sumele economisite, fie printr-o scutire efectivă de impozitare a randamentelor obținute din economisire.

Servant et al.(1999) argumentează ca eficiența unor astfel de stimulente fiscale este îndoielnică, efectele pozitive asupra economisirii naționale sunt reduse, existând dovezi ale unei elasticității ale economisirii relativ la aceste stimulente ca fiind scăzută sau chiar negativă, în special datorită efectelor negative pe care le poate avea asupra economisirii publice.

Considerăm insă ca impactul negativ al stimulentelor fiscale asupra economisirii publice este mai redus decat efectele pozitive pe care acestea îl au asupra economisirii private, în special a componentei gospodăriilor, și în consecință va determina, per ansamblu, o creștere a ratei de economisire națională.

O modalitate indirectă de a încuraja comportamentul de economisire o reprezintă reorientarea politicii fiscale, de la impozitarea venitului, pe impozitarea consumului (Honohan,1999).

În susținerea acestei idei Callen & Thimann (1997) subliniază existența a două motive pentru care impozitarea venitului afectează economisirea la nivel macroeconomic, și anume:

unul din motive este generat de faptul că impozitarea este în general progresivă,

gospodăriile cu venituri ridicate, în general cele cu sume mari economisite, sunt cel mai mult afectate;

celelalt motiv este identificat prin explicația că populație activă muncitoare, care

cuprinde grupa de vârstă cu cel mai înalt grad de economisire, plătește marea parte a acestor taxe, în timp ce taxele indirecte sunt mai uniform distribuite asupra grupelor de vârstă și venit.

Aceasta reprezintă în fapt o rebalansare a structurii sistemului de impozitare de la unul concentrat pe taxe directe, cu efecte restrictive asupra ofertei, la unul cu impozite indirecte, mai ridicate și care va acționa astfel cu restricții asupra consumului, respectiv cererii. Considerăm însă că efectele unei asemenea măsuri sunt cel puțin discutabile, chiar dacă aparent duce la creșterea venitului disponibil, va avea ca efect insă și o creștere a prețurilor de consum, deci implicit a cheltuielilor de consum curente. Cel puțin din acest punct de vedere efectul asupra sumelor economisite poate fi nul, existând însă și riscul apariției unor dezechilibre economice generate de scăderea cererii pentru anumite produse considerate ca făcând parte din coșul de consum curent al populație.

Conform lui Callen & Thimann (1997), datorită faptului că gospodăriile cu venituri mici sunt considerate că economisesc puțin, și ratele de economisire cresc puternic pe măsura creșterii venitului, o accentuare a finanțării fiscale a sistemului public de asigurări sociale poate cauza scăderea economisirii agregate a gospodăriilor, de accea e foarte probabil că nivelul economisirii gospodăriilor să fie puternic influențat și de nivelul transferurilor guvernamentale nete (considerate a fi un stimulent pentru economisire pentru că măsoară generozitatea sistemului).

Susținem că, într-adevăr, gospodăriile cu venituri scăzute sunt cele mai sensibile la modificări ale sistemului sau nivelului de impozitare, mai ales acele gospodării a căror venituri disponibile sunt apropiate de limita consumului de subzistență, niveluri scăzute ale venitului (și în special așteptările unor nivele viitoare ale venitului scăzute) determină o propensitate marginală spre economisire ridicată, la o creștere a venitului. De aceea considerăm că în special acest segment al populație, cel cu venituri scăzute, ar trebui protejat, ajutat și impulsionat să economisească printr-o fiscalitate sui-generis concepută, ceea ce în final poate contribui la creșterea nivelului de trai pentru aceste gospodării.

Callen & Thimann (1997) constată existența unor instrumente variate cu ajutorul cărora consumul prezent poate fi convertit într-unul viitor, printre acestea sunt enumerate: active financiare (obligațiuni, acțiuni ale companiilor, anuități, fonduri mutuale, polițe de asigurare), proprietăți imobiliare etc., menționarea acestei diferențieri fiind relevantă datorită faptului că diversele intrumentele de economisire sunt de obicei tratate în mod diferit în ce privește scopurile fiscale.

Sistemele de pensii și asigurări sociale

Politicile publice care privesc contribuțiile la asigurările sociale de sănătate și de pensii, reprezintă un factor de influență asupra comportamentului de economisire. Ineficiența unui sistem public de sănătate poate conduce la cheltuieli suplimentare care diminuează veniturile disponibile ale gospodăriilor și în consecință afectează negativ economisirea. O încredere scăzută în capacitatea sistemului public de pensii în a asigura acoperirea cheltuielilor necesare de consum și sănătate la vârsta pensionării, poate determina pe baza motivului precauționar, o creștere a sumelor economisite.

Sistemele de pensii și reforma acestora au o influență importantă asupra nivelului național al economisirii, prin cuantumul și randamentele sumelor economisite. Feldstein (1997) consideră că reformarea sistemului de pensii caracterizat prin schema clasică a contribuției lunare la bugetul public clasic de pensii (în engleză “pay-as-you-go”), reprezintă pricincipala provocare fiscală cu care guvernele se confruntă.

Însă, în literatura de specialitate părerile sunt împărțite în privința eficienței actualului sistem public de pensii și a oportunității trecerii la un sistem de pensii prefinanțat (sau complet finanțat) printr-o economisire individuală obligatorie.

Dezbaterile actuale despre reformarea sistemelor publice de pensii urmăresc trei direcții principale: prima, este reprezentată de curentul de opinie favorabil trecerii la sistemul individual de economisire (complet finanțat), curent susținut de Banca Mondială, a doua, susține oportunitatea actualului sistem de pensii și orientarea reformelor în sensul păstrării acestuia, și o a treia linie de reformă consideră că este necesară completarea sistemului clasic de pensii printr-un pilon complementar de economisire individuală (Ferreiro & Serrano, 2012).

Serven et al., (1999) susține existența unor dovezi empirice care confirmă că în țările în curs de dezvoltare tranzitul către un sistem de pensii individual de economisire a avut ca efect o creștere a economisiri, în timp ce țările cu un sistem public clasic sunt caracterizate cu o rată mai scăzută e economisirii. Feldstein (1997) de asemenea susține trecerea către un sistem public prefinanțat individual, motivând aceasta prin prisma randamentelor mult mai ridicate pe care acesta le oferă și a costurilor mai reduse ale populației active ocupate cu contribuția la fondul de pensii, având astfel o influență pozitivă directă asupra nivelului de trai al populației.

Pe de altă parte, există și păreri care susțin actuala schema publică de pensii sau o combinație între cele două sisteme de pensii. Sinn (2000) consideră că sistemul “pay-as-you-go” nu reprezintă un instrument financiar ineficient care absoarbe resursele economice, ci este mai degrabă un “joc cu suma zero” între generații, de accea, în condițiile prezente, nu există nici un câștig din tranziția către un sistem de pensii complet finanțat, chiar dacă acesta oferă în mod permanent o rata mai mare a randamentelor.

Dacă luăm în considerare strict criteriul randamentului financiar al sumelor economisite prin cele două scheme de pensii, sistemul deplin finanțat sau al economisirii individuale are evident câștig de cauză, datorită randamentelor mult mai ridicate pe care le oferă în comparație cu schema clasică a economisirii. Un alt avantaj al schemei individuale de economisire îl reprezintă posibilitatea contribuției angajatorului cu anumite sume la contul individual de pensie al angajatului, ceea ce poate reprezenta și o modalitate de motivare, respectiv fidelizare a angajatului și o modalitate eficientă de creștere a sumelor economisite.

Dacă ținem cont însă de sentimentul de solidaritate între generații, care reprezintă în fapt principiul de funcționare al sistemului clasic de pensii (populația activă muncitoare asigură prin contribuțiile efectuate veniturile populației aflate la vârsta pensionării), se impune necesitatea existenței sistemului clasic de pensii. Un suport în acest sens este adus și de incertitudinea randamentelor pe care sistemul economisirii pe deplin finanțat îl presupune și de riscul asociat investițiilor pe piețele de capital.

Considerăm însă că o derulare concomitentă a ambelor sisteme poate reprezenta o soluție de functionabilate a sistemului public de pensii, pilonul schemei individuale contribuind la creșterea nivelului veniturilor disponibile vârstei de pensionare și a economisirii în general.

Forța de muncă și șomajul

Intensitatea influenței pe care forța de muncă a unei economii o are asupra economisirii naționale pornește de la procentul covârșitor pe care veniturile din muncă îl dețin în veniturile totale ale unei economii.

Se consideră că venitul obținut din factorul muncă reprezintă aproximativ trei sferturi din venitul național, de accea o schimbare în venitul obținut din muncă, care nu este însoțită de o schimbare corespunzătoare a consumului, poate avea o influență foarte ridicată asupra ratei totale de economisire a unei economii (Kotlikoff, 2008).

Forța de muncă poate influența economisirea agregată prin mărimea numărului total al acesteia. Evident că un grad înalt de ocupare a forței de muncă, respectiv cu cât numărul total al forței de muncă este mai mare, cu atât veniturile agregate ale acesteia sunt mai ridicate, și în consecință rata de economisire agregată este mai mare. De aici decurge și importanța politicilor economice publice, fiscale și monetare, care trebuie să aibă ca scop principal asigurarea unui un grad de ocupare cât mai aproape de ocuparea totală a populației active, iar pe de altă parte, politicile guvernamentale care trebuie să asigure stabilitatea națională a forței de muncă, stoparea emigrării unei populații calificate și bine pregătite și chiar, acolo unde este necesar, politici imigraționiste care să atragă forța de muncă aptă pentru a completa un deficit existent de oferta de muncă. Politicile care urmăresc creșterea populație, vor conduce la un număr al populatiei active mai ridicat, fapt ce va conduce, ceteris paribus, la o rată a economisirii mai ridicată.

Susținem existența unei corelații negative între șomaj și economisire, o creștere a ratei șomajului conduce la o scădere a economisirii, în timp ce o rata mai mică a șomajului sau în scădere, poate contribui la creșterea economisirii private, respectiv naționale, considerând că o economie cu o rată scăzută a șomajului, respectiv cu un grad ridicat de ocupare a forței de muncă, va genera suficiente venituri pentru a permite existența unei propensități medii ridicate a economisirii.

Factorul șomaj cauzează o scădere a ratei economisirii totale prin influența negativă pe care o are asupra ambele componente ale acesteia, economisirea privată (scăderea economisirii gospodăriilor) și respectiv, economisirea publică.

În ce privește influența șomajului asupra economisirii gospodăriilor, susținem că pierderea locului de muncă și încasarea temporară a unui ajutor de șomaj, va determina o scădere a venitului curent disponibil al gospodăriei și implicit a părții destinate economisirii, fiind uneori necesară, pentru acoperirea cheltuielilor de consum, accesarea depozitelor sau a altor instrumente financiare de economii, în acest caz vorbim chiar de o dezeconomisire (în situații extreme se apelează la fonduri împrumutate, crescând astfel gradul de îndatorare al gospodăriilor).

De asemenea, relativ la economisirea publică, argumentăm că o dinamică în creștere a ratei șomajului nu poate influența decât negativ nivelul acesteia. Această influență provine din două direcții: dintr-o scădere pe partea de venituri la bugetul de stat, datorată scăderii încasărilor ce corespund unui grad de ocupare mai scăzut a forței de muncă, și o creștere pe partea de cheltuieli bugetare cauzată de majorarea costurilor cu ajutorul de șomaj și a cheltuielilor necesare reorientării și reconversiei profesionale.

Deficitul bugetar

Modul în care deficitul bugetar influențează economisirea națională poate fi dedus din identitatea generală a economisirii: S = Y – C – G; cum mărimea deficitul guvernamental G este influențată pe de o parte de creșterea cheltuielilor la bugetul de stat, iar pe de altă parte de o scădere a veniturilor la bugetul de stat, rezultată dintr-o eventuală tăiere de taxe și impozite, economisirea națională poate fi influențată astfel (Boca, 2015) :

– creșterea deficitului guvernamental G rezultat din creșterea cheltuielilor guvernamentale, ceteris paribus, va duce implicit la o scădere a economisirii naționale S;

– dacă în schimb creșterea deficitului guvernamental se datorează scăderii taxelor, scăderea economisirii naționale nu va fi proporțională cu creșterea deficitului bugetar, pentru că o parte din scăderile de taxe se vor reflecta în creșterea venituriilor gospodăriilor sau companiilor;

– o reducere a deficitului guvernamental, în condițiile în care celelalte variabile rămân constante, va avea ca efect o creștere a economisirii naționale .

De asemenea, conform unei matematici simple și care pornește de la echivalentă Sd= Yd – Cd – G, o reducere a deficitului guvernamental, prin reducerea consumului public, conduce la o creștere a economirii naționale.

Efectele pe care deficitul guvernamental le exercită asupra economisirii pot fi analizate și prin intermediul canalului ratei de dobândă. Cel mai probabil, un deficit guvernamental în creștere are ca efect o creștere a nivelului dobânzii de finanțare, ceea ce va determina cheltuieli guvernamentale suplimentare aferente serviciului datoriei publice, respectiv a unor dobânzi mai ridicate pe care o însoțesc. Creșterea cheltuielilor guvernamentale va conduce astfel la o scădere a economisirii publice.

În cazul existenței unei corelații pozitive între creșterea ratei dobânzii și creșterea economisirii private, scăderea economisirii publice datorată creșterii ratei dobânda, poate fi compensată de o creștere a sumelor economisite provenite în special din partea gospodăriilor. Wray (1989) consideră însă că dacă economisirea nu crește la fel de mult ca deficitul, diferența se va regăsi într-o scădere a investițiilor.

Mulți economiști susțin că într-o economie deschisă fluxurilor financiare, efectul creșterii deficitului guvernamental asupra ratei de dobândă ar fi unul marginal. Însă realitatea economică prezentă contrazice această concluzie, mai ales dacă luăm în considerarea și un alt factor: îndatorarea sau mai exact, nivelul datorie publice.

Reacția piețelor financiare față de o economie cu un grad înalt de îndatorare și un deficit guvernamental în creștere va fi una de penalizare, adică de creștere a nivelului dobânzi. Acest efect este și mai puternic resimțit, în perioade de fragilitate a sistemului economic-financiar global (i.e. crizele financiare, economice, ale datoriillor suverane) caracterizate printr-un grad de încredere scăzut.

Pe de altă parte, în cadrul unei economii deschise, fluxurile financiare externe, vor fi atrase de nivelul ridicat al dobânzii, oprind astfel creșterea acesteia (Wray, 1989). Astfel se asigură și fondurile necesare investițiilor private și care nu mai pot fi astfel acoperite din economisirea internă “confiscată” de o nevoie acerbă de finanțare a deficitului guvernamental. Acest fenomen este cu atât mai întâlnit în perioada de criză economica-financiară, în care băncile în proporție covârșitoare preferă să folosească fondurile provenite din economisirea populației, respectiv a firmelor, pentru a finanța statul, putem spune chiar ignorând nevoia de finanțare a gospodăriilor sau necesarul investițional al firmelor.

Considerăm că o situație particulară în care un deficit public în creștere nu ar afecta nivelul ratei de dobândă, ar fi una în care economia mondială traversează o perioda de boom economic. Într-o asemenea perioadă, caracterizată de exuberanță și încredere situată la niveluri înalte, cu fluxuri financiare uneori în exces (parte din acestea find în acest caz fonduri speculative), piețele, respectiv investitorii, fiind mai dispuși să treacă cu vederea anumite derapaje de politici guvernamentale.

Wray (1989) constată existența unei situații în care o creștere a datoriei publice prin vânzări de obligațiuni guvernamentale, poate crește “apetitul“ băncilor pentru a credita mediul privat și explică această situație prin faptul că obligațiunile guvernamentale sunt deținute de către bănci ca rezerve secundare, fiind considerate a avea un grad de risc zero și un grad înalt de lichiditate. O bancă cu un procent ridicat de active constituite din obligațiuni guvernamentale raportat la alte active, se află într-o poziție privilegiată de a face rost de lichidități atunci când situația o cere.

Susținem că această situație poate fi validată de realitatea economică în condițiile în care există suficiente fonduri pe piață (cea ce presupune existența unui stoc suficient de fonduri economisite), pentru că sistemul bancar să poată finanța atât o nevoie crescută de resurse financiare a guvernului cât și cererea investițională ce provine din mediul privat, altfel, băncile vor finanța prioritar nevoile publice guvernamentale, în dauna cererii investiționale private, concurență pentru fonduri ce poate conduce la o creștere a ratei de dobândă.

De asemenea, Krugman (2012) consideră că într-o economie aflată în recesiune, opinia conform căreia dezeconomisirea publică generată de deficite bugetare, va genera o competiție între cererea investițională publică și privată, ceea ce în final poate conduce la o creștere a dobânzii, nu se susține.

Considerăm această situație explicabilă prin existența unei cereri private pentru investiții scăzute în perioade de restrângere a activității economice și susținem că aceasta ar constitui un moment propice folosirii fondurilor financiare pentru investiții publice, atât pentru a suplini deficitul de cerere investiționala privată, cât și în scopul repornirii motoarelor economice.

În literatura de specialitate influența creșterii deficitului bugetar asupra economisirii este analizată și prin prisma echivalentei Ricardiene.

Bittante (2013) apreciază că primul care a propus această teorie a fost David Ricardo în lucrarea “Essay on the Funding System”- 1820 și care a fost ulterior dezvoltată de către Robert J. Barro în lucrarea intitulată “Are Government Bonds Net Wealth?” publicată în 1974, și susține că echivalența Ricardiană este considerată un concept prin care un deficit rezultat din tăierile de taxe, este echivalat de către consumatorii raționali cu o creștere curentă de taxe- venitul disponibil suplimentar obținut este economisit pentru a plăti viitoarele sume ce vor rezulta din creșterea taxelor.

Potrivit lui Gramlich (1989), echivalența Ricardiană poate fi formulată și astfel: are economisirea privată capacitatea de a anula efectul dezconomisirii publice? Răspunsul la întrebare a venit în urma unei cercetări efectuate de către același autor asupra situației economice din SUA anilor 1980, concluzionând ca această teorie nu a a fost validată empiric, iar economisirea privată nu a avut capacitatea de a compensa efectul dezeconomisiri publice datorat creșterii deficitului bugetar.

Conform lui Boca (2015) echivalența Ricardiană practic contrazice ideea conform căreia o scădere a taxelor va conduce la scăderea economisirii, respectiv la creșterea deficitului de cont curent, susținând că un deficit bugetar generat de o tăiere a taxelor și impozitelor, va duce la o creștere a nevoi de finanțare a bugetului, împrumutul și costurile cu dobânzile aferente acestuia va necesita în viitor o creștere inevitabilă a taxelor și impozitelor; de asemenea, populația anticipând această nevoie viitoare suplimentară de finanțare ce va trebui acoperită printr-o creștere a taxelor și impozitelor, va reacționa printr-o creștere suplimentară e economisirii, pentru a putea face față în viitor reducerii veniturilor și nu va conduce la o creștere a consumului privat, astfel creșterea deficitului bugetar, rezultată din tăierile de taxe, va avea un efect nul asupra economisirii totale, impactul scăderii economisirii publice find astfel anulat de creșterea economisirii gospodăriilor.

În practică, o scădere a taxelor are efect imediat asupra veniturilor populației, generând în consecință și o creștere a consumului. O creștere a consumului va duce la scăderea economisirii totale și la o creștere a deficitului de cont curent, de asemenea, consumatorii în general, populația în special, în marea lor majoritate, nu au cunoștiințele necesare înțelegerii aprofundate a fenomenelor macroeconomice, deci nu pot anticipa că un deficit bugetar mai mare în prezent, va conduce la taxe mai mari, și respectiv, venituri mai mici în viitor (Boca, 2015).

Totodată, teoria echivalenței Ricardiane poate fi pusă la îndoială și prin faptul că nu i-a în calcul că la o creștere a dobânzii (generată de creșterea deficitului bugetar), economisirea privată ar trebui să crească.

Reglementările financiare

Reglementările financiare influențează economisirea în principal prin canalul constrângerilor de lichiditate și reprezintă un instrument de control eficient pe care statul îl are la îndemână pentru a restrânge, respectiv extinde consumul privat, având astfel posibilitatea de a exercita o influență indirectă, dar de o importanță majoră, asupra nivelului economisirii gospodăriilor.

Serven et al. (1999) identifică liberalizarea financiară printr-o serie de măsuri, dintre care cele mai cunoscute sunt: liberalizarea ratelor de dobândă, eliminarea plafonării creditului, un acces mai facil pe piață a instituțiilor financiare, precum și reglementări ce privesc prudențialitatea și supravegherea financiară.

O înăsprire a reglementărilor financiare considerăm că urmărește o accentuare a constrângerilor de lichiditate, respectiv a accesului pe care gospodăriile îl pot avea la creditare, o liberalizare financiară urmărind finalitatea unui acces mai facil la creditul de consum pentru populație. Conform acestei ipoteze deducem că înăsprirea reglementărilor financiare va avea ca efect o creștere a economisirii, în timp ce liberalizarea financiară va duce la scăderea sumelor economisite.

Trecerea de la un climat financiar reglementat la unul dereglementat, influențează comportamentul de economisire prin schimbări la nivelul venitului curent, al averii personale, demografiei și ratei de dobândă, și se va manifesta printr-un declin tranzițional al economisirii, cauzat de faptul că generațiile tinere vor crește consumul prin credit, creștere care pe termen scurt nu va fi compensată de o scădere a consumului, respectiv o creștere a economisirii, de către populația mai în vârstă, fiind astfel finanțat printr-un deficit de cont curent (Bayoumi, 1992).

Gerardi et al. (2007) accentuează importanța influenței liberalizării financiare asupra comportamentului de economisire al populației tinere și consideră, că datorită constrângerilor de creditare pe care aceștia le aveau înainte, este foarte probabil că ei să beneficieze cel mai mult de efectele acestei liberalizări. Pe de altă parte, aceiași autori, consideră că gospodăriile cu un nivel mai ridicat, prezent și viitor al venitului, să beneficieze mai mult de relaxarea constrângerilor de lichiditate (prin prisma unui grad mai ridicat de nivelare a consumului) decât gospodăriile cu niveluri mai reduse, prezent și viitoare, ale venitului.

Conform Serven et al. (1999), din punct de vedere analitic, efectul direct al liberalizării financiare este transmis ratelor de economisire privată prin intermediul canalului de preț și a canalului cantitativ, și consideră că o dobândă mai ridicată îi este asociată canalului de preț (dovedit empiric că deseori are efect pozitiv asupra creșterii economisirii), în timp ce canalului cantitativ îi este atribuită extinderea ofertei de credit, permițând gospodăriilor și companiilor mai mici cu constrângeri anterioare la creditare, o mai largă utilizare a garanțiilor și reducerea avansurilor pentru credite (în teorie această măsură reduce economisirea privată penru că indivizii pot să-și finanțeze un consum mai ridicat corespunzător nivelului curent al venitului, dovezile rezultate din analize cross data pe țări au indicat că o creștere cu un procent a raportului dintre fluxul creditului privat și venit, reduce pe termen lung rata de economisire cu 0.7 puncte procentuale). Aceiași autori susțin că liberalizarea piețelor financiare interne (ce urmărește în mod special întărirea sistemului bancar), crește eficiența intermedierilor financiare și impulsionează investițiile, contribuind astfel la o mai mare creștere economică și implicit, la o posibilă creștere pe termen lung a ratelor private de economisire.

O liberalizare financiară realizată în scopul dezvoltării piețelor financiare, prin diversificarea instrumentelor financiare, creșterea gradului de adâncime al piețelor de capital și facilitarea accesului populației la acestea (cum ar fi scăderea valorii nominale a titlurilor financiare la care acestea pot fi achiziționate, diminuarea diverselor comisioane pe tranzacțiile financiare etc.), poate contribui la creșterea ratei de economisire privată.

4.2.5. Incertitudinea și factorii comportamentali care afectează economisirea

Incertitudinea

Incertitudinea este un fenomen inerent proceselor economice economice în ansamblul lor, însă afectează în mod special comportamentul de economisire.

În general, în literatura de specialitate se consemnează ca un grad ridicat de incertitudine, datorat unor diverși factori, determină o modificare a comportamentului de economisire al gospodăriilor, respectiv accentuarea unui comportament precauționar ce acționează în direcția creșterii înclinației medii spre economisire.

Curtin (2003) consideră că factorul venit influențează nivelul economisirii inclusiv printr-un grad ridicat de incertitudine relativ la nivelul viitor al venitului, împrejurare ce este asociată cu un consum în scădere și o rată a economisirii în creștere, magnitudinea schimbării comportamentului de economisire depinde de nivelul curent al activelor raportat la nivelul așteptat al veniturile obținute din muncă (dețineri importante de active în rândul consumatorilor mai în vârstă pot diminua semnificativ impactul incertitudinii nivelului viitor al venitului asupra consumului, în timp ce în rândul populației tinere, cu dețineri mai puțin importante de active, incertitudinea venitului poate avea un impact semnificativ asupra deciziilor de consum).

Manifestarea incertitudinii în procesul de economisire determină o cerere “precauționară” pentru economisire, care în mod curent este descrisă ca o economisire suplimentară și a cărui apariție este cauzată de un nivel viitor al venitului, considerat a fi mai degrabă întâmplător, decât determinat (Leland, 1968).

Incertitudinea ca sursă de manifestare și influență asupra procesului de economisire, poate proveni din mediul economic (recesiuni, crize economice-financiare ce determină deteriorarea unor indicatori economici), politic (crize guvernamenatele), conflicte regionale (războaie) etc.

De asemenea incertitudinea afectează diferit procesul de economisire în mediul urban, respectiv rural, veniturile provenite din activități agricole se consideră a avea un grad de incertitudine mai ridicat, cu diferențe în valori ce pot varia semnificativ de la un an la altul (nivelul productivități în sectorul agricol poate suferi modificări anuale importante, în special datorită schimbărilor condițiilor climatologice) și care determină astfel necesitatea unor niveluri mai ridicate a sumelor economisite.

Conform lui Serven et al.(1999), zona urbană este în general asociată negativ cu economisirea, datorită unui grad de incertitudine mai scăzut, în timp ce mediul rural caracterizat printr-o incertitudine mai ridicată, la care se adăugă și lipsa accesului facil la piețele financiare în scopul diversificării riscului, ceteris paribus, va economisi o proporție mai mare din venitul disponibil.

S-a constatat că există o diferență semnificativă în comportamentul de economisire al indivizilor cu venituri ce provin din salarii și cei liberi profesioniști, cei din urmă având o variație mult mai ridicată a venitului decât primii; considerând că variabilitatea ex post este rezultatul unei incertitudini ex ante, ne determină să deducem că grupul liberilor profesioniști va economisi mai mult, concluzie care în fapt este susținută și de cercetările empirice (Sandmo, 1970).

Factori comportamentali

Considerăm necesară o analiză a modului în care diferențele comportamentale specifice activității umane influențează, prin intermediul unor diverși factori, comportamentul de economisire al populației. Diferențele specifice comportamentului uman sunt sugestiv evidențiațe în dicționarul de sociologie economică prin urmatoarele enunțuri: “ființa umană este un complex de influențe și factori bio-psiho-sociali” și “fiecare om este, totodată asemănător cu semenii săi, dar și diferit prin structura unică, irepetabilă în timp și spațiu a personalității sale”.

Schmidt-Hebbel & Serven (1999) susține că economisirea agregată este rezultatul eforturilor de economisire individuală a unor clase de persoane care economisesc, caracterizate printr-o eterogenitate a membrilor și a căror preferințe de consum și economisire nu sunt identice, au planuri care urmăresc obiective diferite și a căror comportament diferă prin faptul că sunt supuși unor constrângeri instituționale diferite (ex. constrângeri de lichiditate).

Printre factorii comportamentali cu cea mai mare influență asupra comportamentului de economisire al populației, se numară: obiceiurile, respectiv persistența acestora, încrederea și siguranța.

Obiceiurile și persistența acestora

Obiceiurile de consum și economisire fac parte din categoria deprinderile comportamentale specifice activităților umane, caracterizate de un grad înalt de persistență și care odată fixate în tiparul comportamental uman, este nevoie de o perioadă relativ îndelungată pentru a putea fi schimbate.

În acest sens, Servant et al.(1999) argumentează ca economisirea privată este caracterizată printr-un efect al inerției, fiind puternic corelată cu un comportament de economisire anterior ce rezistă chiar și la influența altor factori, astfel schimbarea comportamentului de economisire este pe deplin realizabilă abia după câțiva ani (răspunsul la schimbare pe termen lung, de ordinul a mai multor ani, este considerat a fi de 2.3 ori mai mare decât cel pe termen scurt, mai puțin de un an).

Siguranța

Unele politici adoptate de organismele de reglementare, inclusiv în cadrul Uniunii Europene, care privesc salvarea băncilor aflate conjunctural în dificultate, nu sunt stimulatoare pentru procesul de economisire. În acest context facem referire la așa numita rezoluție BRRD – bank recovery and resolution directive – ce are ca scop declarat protejarea celor care plătesc taxe, a contribuabililor, de a nu mai suporta cheltuielile salvării unor bănci aflate în dificultate, însă îi obligă pe acționarii și creditorii băncii, dar și pe o parte din deponenți, folosind inclusiv acea parte din depozitele bancare care nu sunt garantate, să contribuie la salvarea băncii aflate în dificultate.

Salvarea băncilor prin confiscarea cel puțin parțială a sumelor economisite de populație în bănci, așa numitul bail-in, este de natură să scadă gradul de siguranță al sumelor economisite în depozite bancare, descurajând astfel puternic economisirea. De aceea considerăm că refacerea solvabilității băncilor folosind inclusiv depozite ale populație, poate conduce la efecte opuse celor urmărite de decidenți și provoacă o deterioarare suplimentară a indicatorilor bilanțieri bancari, datorită unei posibile scăderii a sumelor pe care populația va dori în viitor să le păstreze în depozite bancare.

Sistemele de garantare a depozitelor bancare de către stat până la o anumită sumă, garantarea schemelor de pensii sau a altor forme de economisire, contribuie pozitiv la creșterea propensității spre economisire a populației.

Încrederea

În consolidarea și creșterea sentimentului de încredere absolut necesar pentru asigurarea unui comportament optim de economisire al populației, un rol central îl au autoritățile publice.

Astfel este absolut necesară construirea unui climat de încredere și tranparență în jurul instituțiilor, respectiv a instrumentelor de economisire, la care populația apelează: societăți bancare, burse de valori, societăți de intermediare financiară, scheme de pensii private etc.

Un grad de încredere ridicat reprezintă o condiție esențială pentru funcționarea sistemului bancar, aspect care privește atât componenta celor care economisesc (a deponenților) cât și a celor care investesc, respectiv care introduc, prin intermediul băncilor sau altor organisme financiare, în circuitul economic resursele financiare economisite, în condiții de încredere stimulative, propice activității investiționale.

Încrederea ridicată este un factor determinant nu doar pentru un comportament optim de economisire, fiind o caracteristică esențială a întregii activități economice și însoțește cu niveluri ridicate perioadele de expansiune economică, respectiv cu niveluri scăzute, pe cele de contracție a activității economice. Este un indicator atent urmărit în țările dezvoltate (indicatorul încrederii consumatorilor, a mediului de afaceri etc.), refacerea încrederii este considerată de o importanță majoră, mai ales în perioadele de recuperare și dezvoltare economică care urmează crizelor economice și financiare.

Cap. 5. Canalele de transmisie prin care economisirea asigură finanțarea și dezvoltarea economică

Dimensiunea contribuției economisirii la procesul de finanțare și dezvoltare economică, prin mobilul acumulării capitalului, depinde în mare măsură de capacitatea economiei de a canaliza economisirea către o utilizare productivă, un sistem financiar intermediar eficient va orienta resursele financiare rezultate din economisire către cele mai productive proiecte, având astfel o contribuție majoră la rate de creștere economică mai ridicate (Dobrisnky, 2005).

Funcționarea optimă a sistemului financiar, respectiv eficientizarea activității de intermediere financiară, devine cu atât mai importantă dacă este analizată prin prisma procesului de economisire. Putem presupune că, în majoritatea cazurilor, expertiza societăților de intermediere financiară va conduce la o mai eficientă, respectiv profitabilă, utilizare a fondurilor economisite de către gospodării, decât dacă acestea ar face obiectul unei gestiuni proprii.

5.1. Considerente generale ale procesului de canalizare

a economisirii către investiții

În ce privește modul în care subiecții care economisesc canalizează fondurile economisite în investiții, identificăm următoarele situații:

gospodăriile pot efectua investiții în nume propriu, direct, achiziționând titluri

de valoare, active imobiliare etc, sau indirect prin intermediarii financiari;

companiile, din profitul net care nu a fost repartizat ca dividende, aleg să cheltuiască

respectivul venit pe formarea brută a capitalului fix sau pot apela la diverse forme de împrumuturi: credite bancare, emisiuni de obligațiuni, și pot procura capital înstrăind un procent din companie prin vânzarea de acțiuni în cadrul unei oferte publice primare corespunzătoare listării la o bursă de valori;

statul poate alege să investească direct în diverse proiecte publice (infrastructura,

sănătate, învățământ, proiecte social-culturale etc) sau poate plasa prin diverși intermediari sumele excedentare în achiziții de diverse titluri de valori pe piețele internaționale de capital.

Piața financiară este formată dintr-un număr de instituții financiare ce pot fi, în majoritatea cazurilor, considerate ca intermediari financiari, și a căror funcție economică esențială este de a canaliza surplusul de fonduri dinspre subiecții care au economisit o parte din venitul lor, către subiecții care doresc să-și finanțeze consumul sau către o activitate economică care are nevoie de fonduri pentru finanțarea investițiile de capital .

Pe lângă finanțarea operațiunilor pe termen scurt ale companiilor (tranzacții intraday sau de la o zi la alta, nevoi temporare de lichidități) instituțiile financiar-bancare, piețele de capital și alți investitori instituționali au rolul central într-o economie de a asigura finanțare pe termen lung pentru toate sectoarele economiei, și în mod special, către acelea cu o influență definitorie asupra creșterii economice, a competitivității și locurilor de muncă (printre acestea se numără: infrastructura, construcțiile imobiliare, activitățile de cercetare, inovare și dezvoltare) .

Un alt rol esențial al pieței financiare este subliniat de Pagano (1993) și anume, acela de canalizare a fondurilor gospodăriilor care economisesc, către cele aflate în situația unei economisiri negative, transfer care îmbracă forma creditelor de consum și ipotecare, și consideră că în situația în care oferta de fonduri ar scădea chiar și pentru puțin timp sub nivelul cererii, o parte din gospodării se vor afla în situația unor constrângeri de lichiditate, consumul lor fiind astfel limitat la resursele curente, mai degrabă decât la venitul permanent.

În analiza canalelor financiare prin care economisirea asigură finanțarea și dezvoltarea economică, vom considera, conform literaturii de specialitate, respectiv a concepție anglo-saxone, că piața financiară este formată din piața monetară și piața de capital.

Susținem că economisirea, respectiv oferta de capital, asigură finanțarea nevoilor de formare brută a capitalului fix, adică cererea de capital, prin două canale principale, corespunzătoare pieței financiare: piața de capital – bursele de valori și piața monetară -sistemul financiar-bancar. De asemenea, capitalul financiar poate fi investit direct prin intermediul celor două canale principale amintite sau poate fi mobilizat (economisit) prin instituții financiare intermediare, investitorii instituționali (ce aparțin piețelor financiare nebancare), și anume: fondurile mutuale, fondurile de pensii, societățile de asigurări de viață sau chiar fondurile de investiții suverane, care la rândul lor investesc sumele colectate prin intermediul celor două canale principale (fară a fi limitate la acestea), în scopul obținerii unor randamente financiare cât mai ridicate.

5.2. Piața monetară-sistemul financiar interbancar

Sistemul bancar reprezintă canalul principal clasic prin care economiile sunt, în mod predominant, transformate în investiții, respectiv în capital productiv. Rolul canalului de transmisie al sistemului bancar este mai accentuat în țările în care piețele de capital sunt insuficient de dezvoltate pentru a se constitui într-o alternativă de finanțare.

Sectorul bancar este în principal format din, dar nu limitat la: bănci comerciale, bănci de economii, cooperative de credit, bănci de investiții, bănci ipotecare.

Principala componentă a sectorului bancar este dată de băncile comerciale cu activități de intermediere bancară orientate atât către persoanele fizice, cât și juridice (întreprinderi mici și mijlocii, corporații etc), și reprezintă principalii depozitari ai economiilor populației, respectiv principalii creditori ai sectorului public și privat.

Cooperativele de credit, diferă de băncile comerciale, respectiv de băncile organizate pe acțiuni, prin obiectivele lor, valorile, guvernanța, modul de organizare și sunt create de obicei de persoane care provin dintr-o anumită comunitate locală sau profesională, obiectivul lor principal nu este maximizarea profitului ci facilitarea accesului membrilor săi la cele mai bune produse financiare de care aceștia au nevoie și la care altfel nu au acces; de asemenea băncile de economii, spre deosebire de băncile comerciale, sunt caracterizate printr-o rețea descentralizată, cu un specific al activității local sau regional, adresat în principal indivizilor și întreprinderilor mici și mijlocii (De Santis & Surico, 2013).

Băncile ipotecare, după cum reiese și din denumirea lor, sunt orientate în principal spre finanțarea activităților cu destinație imobiliară (proiecte imobiliare), precum și acordarea de credite individuale pentru achiziția de active imobiliare.

Băncile de investiții oferă o gamă largă de produse financiare, printre acestea sunt incluse: subscrierea și tranzacționarea diverselor titluri de valoare (acțiuni și obligațiuni), achiziționarea în nume propriu a unor pachete de acțiuni, minoritare sau majoritare, ale unor companii în scopul revânzării ulterioare a acestora, servicii financiare ce presupun fuziuni și achiziții între companii, privatizări prin licitații sau oferte publice primare pe piața de capital, diverse servicii financiare cu un grad de complexitate foarte ridicat (ex. achiziționarea unor pachete de credite neperformante aflate în bilanțurile băncilor comerciale sau a unor active bancare ipotecare, aranjarea lor după criterii calitative și revânzarea acestora unor diverși investitori) etc . O parte din aceste activități se află incluse și în gama de servicii financiare pe care băncile comerciale le oferă.

Instituțiile financiare nebancare fac parte din sistemul financiar al unei țări, se supun reglementărilor băncilor centrale, dar nu au posibilitatea de a constitui depozite (fondurile necesare desfășurării activității sunt puse la dispoziția companiei de către acționari, aceștia pot fi persoane fizice sau juridice; de obicei în acționariatul acestor companii sunt tot societăți financiar-bancare care valorifică astfel pe alt canal fondurile provenite din economisire), dar în schimb au posibilitatea de a desfășura o gamă variată de activități de creditare asemănătoare sectorului bancar, printre cele mai importante sunt: credite de consum, imobiliare și ipotecare, leasing-uri etc.

Organizarea unei instituții financiare nebancare este similară băncilor din punct de vedere al condițiilor de calitate, experiență, expertiză și bonitate financiară, îndeplinirea acestor condiții necesitând avizul băncii centrale (cerințele fiind mai relaxate decât în cazul unei bănci, tocmai datorită faptului că nu poate depozita economiile populației, ci doar poate acorda credite, riscul activității desfășurate fiind astfel limitat la neîncasarea creditelor acordate și nu la nerambursarea depozitelor către populație) .

Sectorul bancar, ca și principală componentă a pieței monetare, poate atrage fondurile economisite (în pricipal de la gospodării și companii) prin diferite produse financiar-bancare (depozite la vedere sau la termen, conturi de economii, diverse planuri de economisire-creditare, fonduri de investiții etc) purtătoare a unor anumitor grade de risc. Recompensarea deponenților se face prin randamentele financiare pe care respectivele produse le conțin și constau în principal în nivelul dobanziilor pe care banca le oferă (cu excepția fondurile de investiții în titluri financiare, unde randamentele sunt legate de caracteristicile și performanțele acelor titluri).

Aceste produse financiar-bancare, respectiv fondurile economisite (pasivele bancare) sunt canalizate către acoperirea nevoilor de consum sau investiționale ale gospodăriilor, companiilor sau statului, prin intermediul unor produse bancare de creditare (activele bancare – linii de credit, credite de consum, de investiții, imobiliare-ipotecare, factoring etc), la rândul lor purtătoare de dobândă (la un nivel mai ridicat decât cele plătite deponenților).

Practic, prin acest mecanism sistemul bancar își exercită rolul cheie în sistemul economic, acela de a prelua sumele atrase, respectiv economisite, și de a le transforma în capital productiv printr-o finanțare pe termen lung a cererii investiționale.

Îndeplinirea acestui rol cheie depine de gradul de atractivitate al produselor de economisire-creditare pe care le oferă, dar mai mult decât atât, și care este definitoriu pentru orice sistem bancar, îl reprezintă gradul de încredere pe care acesta îl poate oferi clienților debitori sau creditori. Profesionalismul, bunele practici comerciale, transparența, reprezintă alți factori care contribuie la succesul intermedierii financiar-bancare, respectiv la transformarea sumelor economisite în cheltuieli de investiții.

Atractivitatea produselor bancare pentru economisire este dată, bineînțeles, de nivelul randamentului financiar pe care acestea îl poate aduce, respectiv de nivelul dobânzii pe care banca îl plătește deponentului, dar și de cuantumul anumitor comisioane care intervin în procesul de depunere-retragere a sumelor economisite. Randamentul real net, câștigul suplimentar efectiv provenit din sumele constituite în depozite bancare, este dat de cuantumul sumelor rămase din veniturile obținute din dobânzi, după impozitare și actualizate cu rata inflație existente. De aceea susținem că pentru un grad ridicat de atractivitate al depozitelor bancare, respectiv pentru o stimulare a comportamentului de economisire în direcția creșterii sumelor economisite, instituția financiară trebuie să se asigure că oferă deponenților dobânzi real pozitive.

Honohan (1999) consideră că siguranța sumelor economisite în bănci reprezintă singura mare caracteristică căutată de subiecții care economisesc (riscul de a nu returna sumele depuse fiind atenuat de garanțiile statului în limita anumitor sume), avantajul proximității locației (chiar dacă costisitoare, deschiderea unei sucursale reprezintă o modalitate sigură de atragere a depozitelor) încurajează economisirea, pe de altă parte teama de expropriere sau suprataxere a depozitelor sunt descurajatoare pentru cei care economisesc.

Considerăm că pentru sistemul bancar, un grad cât mai ridicat de acoperire teritorială față de clienți constituie un deziderat absolut necesar. Creșterea gradului de atragere a economiilor populației, prin dezvoltare teritorială, este cu atât mai vizibilă în economiile caracterizate printr-un nivel al intermedierii financiare foarte scăzut și care este caracterizat de o prezență teritorială restrânsă a sistemului bancar.

5.2.1. Reglementări ale sistemului bancar și influența lor asupra economisirii

Implicațiile generale ale influenței gradului de liberalizare financiară asupra economisirii au fost analizate în capitolul precedent, în cadrul acestui subcapitol ne vom concentra analiza asupra efectelor directe pe care reglementarea și dereglementarea sistemului bancar îl au asupra ratelor de economisire.

Una din cele mai cunoscute forme de dereglementare financiară o reprezintă abrogarea în 1999 de către Congresul Statelor Unite ale Americii a actului Glass-Steagall. Acest act, emis pentru prima dată în anul 1933 de către același Congres ca un a Act Bancar, interzicea băncilor comerciale să interprindă activități specifice băncilor de investii, scopul emiterii acestui act a fost de a stopa falimentul bancar care a avut loc în timpul Marii Depresiuni și de a restaura încrederea publicului în sistemul bancar (aproximativ 5000 de falimente bancare au avut loc în timpul crizei financiare denumite Marea Depresiune).

Menționarea acestui important act de dereglementare financiară o considerăm relevantă în contextul în care mulți economiști consideră că abrogarea lui a pus bazele declanșării crizei financiare din anul 2008.

În ultima perioadă, sectorul bancar a făcut obiectul unor politici de reglementare sau dereglementare generate de anumite conjuncturi economice, pe care le considerăm a fi mai degrabă acțiuni reactive decât anticipative, efectele benefice asupra sistemului economic, cu atât mai mult asupra economisirii, fiind cel puțin discutabile și nu considerăm că fac parte dintr-o eficientizare a rolului sistemului bancar în a canaliza fondurile economisite către investiții productive.

Din această categorie reamintim recentele politici de bail-in (adoptate recent la nivelul întregii Uniuni Europene prin directiva BRRD- EU Bank Recovery and Resolution Directive), care în funcție de cum le privim pot fi considerate, fie o confiscare a depozitelor, fie o cointeresare forțată a deponenților în direcția solidarizării acestora cu problemele băncilor. Acest gen de politici cu siguranță nu coincid cu interesele celor care economisesc și în consecință, nu încurajează economisirea prin instrumentul depozitelor bancare.

În cazul sistemelor bancare naționale în care aceste politici se aplică, considerăm că tendința va fi de reducere a sumelor economisite către limita acelui plafon maxim garantat de stat, și reorientarea sumelor eliberate din depozite către alte produse financiare de economisire-investiții.

În ce privește fondurile provenite din economisirea străină, considerăm că atractivitatea unor randamente mai ridicate, ce pot fi obținute dintr-un anumit nivel al ratei de dobândă, nu va mai fi suficientă pentru a menține fondurile în sistemul bancar respectiv și va preleva, mai ales în anumite faze ale ciclului economic, siguranța sumelor economisite. Efectul poate fi acela de migrație a unei părți consistente din sumele economisite (în special de către non-residenți, fără a ne limita doar la aceștia) către alte sisteme bancare care nu se supun acestei reguli.

Dezintermedierea bancară, realizată cu permisiunea reglementărilor băncilor centrale (de exemplu prin scăderea continuă a ratelor minime valutare obligatorii și eliberarea sumelor corespunzătoare), contribuie la scăderea datoriei publice totale externe, însă poate periclita finanțarea corespunzătoare a unei economii naționale, dacă acest proces are loc în lipsa unor rate ridicate de economisire internă sau a unor politici monetare care să stimuleze economisirea și care să urmarească substituirea sumele valutare repatriate din sistemul bancar cu fonduri interne economisite.

Rezultatele unui studiu OECD din 2013 subliniază ideea că o dezintermediere „dăunătoare” sistemului economic este rezultanta unor slăbiciuni structurale din sectorul bancar, în mod special în Europa, și se manifestă sub forma unei restrângerii a activității de creditare ce cauzează o asimetrie între orizontul de timp și sumele disponibile de capital și respectiv, cererea de finanțare pe termen lung. Același studiu menționează că noile reglementări bancare (cum sunt Basel III) pot de asemenea afecta negativ abilitatea băncilor de a asigura finanțare pe termen lung, ceea ce afectează grav, în mod particular, sectorul de infrastructură, și în consecință poate încetini pe o perioadă relativ lungă de timp creșterea economiei mondiale (OECD, 2013b)

Însă, pentru ca populația și companiile să poată beneficia de o intermediere financiară eficientă prin sistemul bancar și nu doar prin acesta, organismele decidente abilitate au datoria de a asigura un cadru corespunzător reglementat al desfășurării activității acestuia, orientat în direcția unei dezvoltării și fiscalizării adecvate, a asigurării unei competiții intersectoriale puternice, dar și prin măsuri și politici care să permită existența unei concurențe provenite din afara sectorului bancar, a unei alternative la economisire și respectiv finanțare (chiar dacă această situație nu este neapărat în interesul imediat al băncilor, dar cu siguranță este în interesul populației, a mediului de afaceri, a economiei naționale în ansamblul ei), respectiv prin piața de capital.

Identificăm existența unei situații, dictată de o anumită conjunctura economică, în care economiile populației depozitate în bănci nu se regăsesc în circuitul economic productiv. În condițiile unei crize economice-financiare, caracterizată printr-un risc ridicat al creditării, respectiv a intrării în incapacitate de plată a agenților economici și a devalorizării activelor, băncile preferă alegerea variantei de creditare cel mai puțin riscantă, și anume achiziționează obligațiuni guvernamentale, creditând astfel masiv statul.

Ar fi de preferat ca în această situație statul, prin politici economice anticiclice, să forțeze reintroducerea economiilor în circuitul economic productiv prin creșterea investițiilor publice, generând astfel multiple efecte pozitive asupra principalilor indicatori macroeconomici și a economiei în general.

Din păcate, banii împrumutați de la bănci, în aceste perioade de scădere economică, ce determină și o scădere corespunzătoare a veniturilor bugetare, sunt folosiți pentru acoperirea diferitelor deficite ale bugetului general de stat.

Considerăm că această situație conjuncturală este una dintre puținele în care economisirea nu își regăsește corespondent direct în fondurile destinate formării brute a capitalului fix. Dar inclusiv această situație este preferabilă unui deficit de economisire, pentru simplul fapt că evită o expunere excesivă a statului la creditul extern, respectiv la perturbațiile generate de volatilitatea fluxurilor financiare internaționale și la costurile asociate riscurilor de pe piețele de capital externe.

Populația, prin comportamentul ei de economisire poate inclusiv penaliza o creditare excesivă a statului de către bănci, direcționând o mai mare parte a propriilor fonduri economisite către o finanțare directă a economiei, respectiv către companiile listate pe piața de capital.

Pe de altă parte, o asemenea situație accentueză rolul celuilalt canal de transmisie al economisirii și anume, piața de capital, ca o alternativă viabilă și absolut necesară unui proces eficient de intermediere financiară, respectiv de finanțare și dezvoltare economică.

5.2.2. Competiția financiară intrasectorială și consecințele ei asupra economisirii

Considerăm că așa cum concurența este în mod obligatoriu caracteristica definitorie a oricărui sector economic ce aparține unei economii de piață funcționale, sectorul financiar nu poate face abstracție de la această regulă. De aceea, sectorul bancar trebuie să descopere în piața de capital un concurent puternic, astfel încât ambele componente ale pieței financiare, atât sectorul bancar, cât și piața de capital, să-și poată structura corespunzător activitatea în avantajul beneficiarilor de produse financiare, oricare ar fi aceștia: gospodăriile, companiile sau statul.

Efectul unui climat concurențial caracterizat printr-un grad înalt de intensitate se va regăsi în randamentele financiare superioare oferite celor care economisesc (încurajând astfel economisirea), precum și în costuri mai reduse pentru cei care urmăresc accesarea unor fonduri investiționale (cea ce în final se reflectă într-o profitabilitate mai ridicată a investițiilor realizate).

Pe de altă parte, potrivit lui Garcia & Liu (1999), în considerarea dezvoltării intermedierii financiare trebuie să se țină cont că ambele componente principale ale pieței financiare, respectiv sectorul bancar și piața de capital, intermediază fondurile economisite spre proiecte de investiții, și de aceea se poate aprecia că sunt fie complementare, fie se pot substitui una pe cealaltă.

Aceeași idee de complementaritate între cele două piețe este susținută și de Yartey(2008), care argumentează că un sector bancar bine dezvoltat este important pentru dezvoltarea piețelor de capital în economiile emergente și susține că în fazele de început ale dezvoltării, piața de capital este mai degrabă complementară decât a fi un substitut al sectorului bancar, astfel, dezvoltarea sectorului bancar poate promova o dezvoltare a pieței de capital așa cum experiența a demonstrat în multe țări din Asia de Est. Același autor constată însă că, deși unele serviciile financiare provenite din sectorul bancar ajuta la dezvoltarea pieței de capital, la momentul în care piața de capital devine suficient de dezvoltată, aceasta va tinde să concureze cu sectorul bancar.

Beneficiarii de servicii financiare, în calitatea lor de debitori sau creditori, trebuie să aibă posibilitatea unei alternative solide și a unei diversificări în accesarea produselor financiare, chiar dacă pentru sectorul bancar o concurență puternică din partea pieței de capital nu este neapărat dorită din cauza mărimii limitate a resurselor economisite și a unei profitabilitaiti mai ridicate atribuite unei, poate forțat spus, poziții de monopol bancar (poziție specifică economiilor cu un grad scăzut de penetrare a activității de intermediere financiară de către piața de capital și caracterizate printr-o concurență relativ puternică în cadrul sectorului bancar, dar nu și la nivelul întregului sistem financiar).

Faptul că nivelul ridicat al costului intermedierii financiare (ce poate fi rezultatul unei competiții scăzute în cadrul sectorului financiar), afectează în mod negativ canalizarea fondurilor economisite către investiții, este susținut și de Pagano (1993). Acesta consideră că în cadrul procesului de transformare a economisirii în investiții, intermedierea financiară absoarbe o parte din resurse, astfel că un dolar economisit va genera mai puțin de un dolar investit, diferența mergând către bănci (ca marjă de profit), la brokeri (ca și comisioane) și către alte taxe asemănătoare; absorbție de resurse ce reprezintă o recompensă pentru serviciile prestate, dar poate reflecta și ineficiența intermediarilor și puterea lor pe piață, o reducere a acestor scurgeri de resurse financiare, va conduce implicit și la o dinamică mai pozitivă a ratei de creștere economică.

5.3. Piața de capital-canal alternativ eficient de direcționare a economisirii către procesul de finanțare a activității economice

Piața de capital reprezintă o componentă esențială a oricărui sistem financiar național, indispensabilă unui proces de finanțare eficientă a activității economice și trebuie să se constituie într-o alternativă viabilă la sectorul bancar.

Piața de capital canalizează fondurile financiare provenite din economisirea națională și străină (privată și publică), respectiv oferta de capital, către acoperirea nevoilor investiționale provenite din cererea privată și guvernamentală de capital, activitate de intermediere financiară ce trebuie să se caracterizeze printr-un grad înalt de transparență și eficiență financiară.

Dezvoltarea piețelor de capital este crucială unei dezvoltări ulterioare a întregului sistem financiar, piețele de capital cresc flexibilitatea procesului de intermediere financiară, asigurând investitorilor o strategie clară de lichidare a pozițiilor, mai mult, piața de capital oferă un important indicator pentru furnizarea de informații investitorilor în ce privește evaluarea companiilor și a fundamentelor macroeconomice (Cherif & Gazdar, 2010).

Din punct de vedere al modului de structurare al pieței de capital, aceasta este constituită din piața primară și piața secundară. În cadrul pieței primare are loc efectiv emisiunea și plasarea primară a titlurilor financiare emise de agenții economici sau autoritățile publice locale sau centrale, procesul financiar al întâlnirii cererii cu oferta de fonduri este asigurat de către societățile de intermediare financiară specializate (societăți de investiții financiare, divizii ale băncilor comerciale sau de investiții).

Piața primară reprezintă astfel locul unde resursele economisite sunt practic transformate în fonduri de finanțare pe termen mediu și lung, printr-un proces de subscriere întreprins de populație și/sau investitorii instituționali în cadrul unor prospecte de oferte publice inițiale sau secundare (în engleză “inițial public offer- IPO” respectiv, “secundary public oferr”- SPO), respectiv emisiuni de obligațiuni. Numărul IPO-urilor listate pe o piață de capital reprezintă un element important în atragerea fondurilor economisite, intern sau extern, respectiv în intrarea pe piață a unor noi investitori.

Studiul OECD din 2013 subliniază importanța existenței unui număr cât mai ridicat de IPO-uri și susține că scăderea importantă a numărului de oferte publice primare, corelată cu delistarile de pe marile piețe de capital, ridică serioase semne de întrebare cu privire la capacitatea piețelor de capital de a asigura o finanțare corespunzătoare pe termen lung a sectorului economic (OECD, 2013b).

În cadrul celeilalte componente a pieței de capital, piață secundară, are loc tranzacționarea titlurilor financiare emise în cadrul pieței primare de capital, asigurându-se substituirea și/sau lichiditatea resurselor economisite mobilizate în cadrul emisiuni primare de titluri. Piața secundară de capital oferă astfel posibilitatea subiecților cu resurse financiare imobilizate (în acțiuni provenite din IPO-uri, în obligațiuni etc) să le transforme într-un termen scurt în lichidități, în scopul marcării unor exit-uri profitabile sau rebalansării portofoliilor investiționale.

Piața secundară de capital este formată din piața bursieră- Bursa de valori și piața extrabursieră, care mai este denumită și “Over the counter market -OTC “. Aceste piețe permit tranzacționarea în mod repetat a titlurilor financiare (acțiuni sau obligațiuni), asigurând introducerea de noi resurse financiare economisite în circuitul economic-financiar.

Există o condiționare reciprocă între cele două componente ale pieței de capital: piața de capital secundară nu ar avea obiect de activitate fără titlurile financiare emise de piață primară de capital, pe de altă parte piață secundară de capital oferă posibilitatea tranzacționării ulterioare a titlurilor financiare și a transformării acestora în lichidități, care ulterior pot contribui la noi emisiuni primare de titluri financiare.

5.3.1. Caracteristicile principale ale pieței de capital și influența acestora asupra economisirii

Keynes (2009) definește speculația (investiția pe termen scurt) ca activitatea de previziune a psihologiei de piață, iar antrepriza (investiția pe termen lung) activitatea de previziune a beneficiului viitor. De asemenea, caracterizează piața de capital ca “o instituție al cărui scop social este de a direcționa investițiile noi către cele mai profitabile canale în ceea ce privește beneficiile viitoare” și o consideră o bună și eficientă modalitatea de păstrare a economiilor prin investiții pe termen lung, lichiditatea fiind un factor esențial pentru a încuraja economisirea prin bursă, activele putând fi astfel ușor transformate în bani.

Rolul esențial al pieței de capital de a canaliza capitalul economisit către cele mai profitabile proiecte investiționale și de a sprijini gospodăriile și companiile de a se proteja în fata incertitudinea și riscul financiar, precum și în atingerea unei posibile nivelări a consumului de către gospodării, este exercitat în economie prin următoarele funcții: atragerea de capital pentru mediul de afaceri, mobilizarea fondurilor economisite pentru investiții, facilitarea creșterii companiilor, funcția de redistribuire a avuției, guvernanța corporativă, crearea de oportunități investiționale pentru micii investitori, atragerea de capital în scopul finanțării unor proiecte publice de dezvoltare și nu în ultimul rând funcția de barometru al economiei (Twu, 2005).

Pornind de la perspectiva teoretică care menționează că piața de capital poate accelera creșterea economică prin mobilizarea și stimularea economisirii interne și îmbunătățirea calitativă și cantitativă a investițiilor, El-Wassal (2013) consideră că o mai bună mobilizare a economisirii poate crește rata de economisire, iar dacă piața de capital alocă fondurile către investițiile cu cele mai ridicate randamente, o rată în creștere obținută de cei care economisesc, va conduce în final la o creștere a gradului de atractivitate a economisirii.

Principalele caracteristici ale unei piețe de capital dezvoltate, cu o influență directă asupra capacității acesteia de a canaliza în mod eficient resursele financiare provenite din economisire către proiecte investiționale productive, sunt date de: mărimea pieței de capital, lichiditatea, adâncimea pieței, volatilitate, gradul de reglementare și infrastructura pieței, segmentarea pieței, gradul de integrare în piața globală de capital, stabilitatea macroeconomică și politică, fiscalitatea atribuită pieței de capital și nu în ultimul rând încrederea.

Mărimea pieței de capital este considerată a fi un indicator relevant al dimensiunii la care piața de capital este reprezentativă pentru economia națională și se calculează ca un raport între capitalizarea bursieră, respectiv valoarea însumată a companiilor listate pe piață secundară de capital și produsul intern brut. De aici rezultă și importanța numărului companiilor listate pe piața bursieră, având în vedere că un număr cât mai mare de companii este mai probabil să asigure o reprezentativitate cât mai ridicată a tuturor sectoarelor economice. Capitalizarea bursieră este importantă pentru potențialul unei piețe de capital în a atrage fondurile economisite, de asemenea, un grad de reprezentativate în piață cât mai ridicat al sectoarelor economice asigură o diversificare a portofoliului investițional și respectiv, o împărțire a riscului aferent acestuia.

Garcia & Liu (1999) susțin că rata de economisire joacă un rol important în determinarea capitalizării pieței și aduc ca argument în susținerea acestei ipoteze situația existentă în America Latină, unde majoritatea țărilor au piețe de capital de dimensiuni mai mici decât țările din Asia de Est, tocmai datorită unor niveluri scăzute ale ratelor de economisire, iar pentru a-și promova dezvoltarea piețelor de capital, țările din America Latină trebuie să încurajeze, prin politici corespunzătoare, economisirea și investițiile.

Gradul de lichiditate este considerat a fi o expresie a nivelului de dezvoltare a unei piețe de capital. Oferta și cererea de fonduri financiare vor fi atrase de acele piețe de capital care asigură un grad cât mai ridicat de lichiditate, adică acolo unde piețele permit achiziții și vânzări de titluri financiare la volume și cotații corespunzătoare. Nivelul valorii tranzacțiilor zilnice realizate pe o piață bursieră reprezintă un indicator important al gradului de lichiditate al pieței respective.

Conform lui El-Wassal (2013), pe piețele de capital lichide, investitorii inițiali nu pierd accesul la propriile fonduri economisite, putând închide cu ușurință anumite poziții investiționale și consideră că o piață de capital cu cât este mai lichidă, cu atât este mai ridicat nivelul sumelor atrase, provenite din economisire și canalizate prin respectiva piața de capital.

Levine & Zervos (1998) constată că lichiditatea pieței de capital (măsurată atât ca valoare a titlurilor tranzacționate raportată la mărimea pieței, cât și ca valoare tranzacționată raportată la mărimea economiei), este pozitiv și semnificativ corelată cu ratele curente și viitoare de creștere economică, a acumulării capitalului și a creșterii productivității.

Considerăm că adâncimea unei piețe de capital reprezintă poate cel mai relevantat aspect al gradului de atractivitate și dezvoltare a unei piețe de capital. Adâncimea pieței i-a în calcul indicatori ca mărimea pieței de capital (capitalizarea și numărul de companii listate) și lichiditatea, dar nu se limitează la aceștia.

Chiar și în cazul unor piețe cu o lichiditate ridicată pot apărea situații în care nivelul de preț la care este cotat un titlu financiar să fie influențat puternic, într-un sens sau altul, de apariția unor ordine de vânzare sau cumpărare, situație ce denotă un grad redus de adâncime a pieței. În aceste situații intervine rolul esențial al market maker-urilor, de a asigura o contraparte la ordinele de vânzare sau cumpărare introduse în piață, restabilind nivelul prețului și asigurând o fluctuație scăzută a acestuia. Prezența market maker-urilor pe o piață de capital este însă considerată tocmai un indiciu al existenței unui grad de adâncime necorespunzător, altfel spus, o piață de capital cu un grad de adâncime optim nu ar mai necesita prezența market maker-urilor.

O cercetare realizată de Yartey (2008) asupra nivelului de dezvoltare a piețelor de capital din țările emergente relevă că indicatorii dezvoltării piețelor de capital indică o variabilitate considerabilă între țări, conform ratei de capitalizare a pieței (vezi Anexa 1). De asemenea, din datele prezente în același studiu putem observa că e nevoie de o congruență ridicată în atingerea unor niveluri de conformitate care să cuprindă cât mai mulți indicatori relevanți pentru adâncimea pieței, respectiv cei cuprinși în acest studiu, numărul de companii, capitalizarea pieței raportată la PIB și valoarea tranzacționată pe respectiva piață de capital raportată la PIB, pentru a se putea considera că piața atinge un anumit nivel al adâncimii, considerat corespunzător.

Dobrinsky (2005) susține existența unor așa numite efecte de prag, ceea ce presupune că adâncimea piețelor financiare trebuie să atingă un anumit nivel înainte ca sistemul financiar să joace un rol de intermediar eficient în canalizarea economisirii către investiții productive.

Un nivel al volatilității ridicat prezent pe o piață de capital nu poate reflecta o dezvoltare corepunzătoare a acesteia (o volatilitate ridicată este considerată normală de investitorii dacă este generată de anumite fenomene de conjunctură și dacă se menține pe un termen relativ scurt). În general, investitorii asociază unei volatilități ridicate a pieței un grad înalt de risc. De asemenea, variații ridicate ale cotațiilor titlurilor de valoare pot distorsiona semnificativ funcția primară a pieței de capital, accea de evaluare a companiilor. Toate acestea corelate, pot conduce în final la o redirecționare a resurselor provenite din economisire, către alte produse financiare considerate mai sigure.

Bekaert & Harvey (1997) consideră că segmentarea reprezintă o caracteristică a piețelor de capital emergente și care se manifestă printr-o prezență proponderent crescută a investitorilor autohtoni și o limitare a participării investitorilor străini, datorată unor bariere instituționale de reglementare sau taxare, fapt ce duce la o expunere ridicată a portofoliilor de investiții la conjuctura economică internă actuală și nu permite o diversificare a riscului prin accesul la companii tranzacționate pe piețe străine. Aceiași autori consideră că integrarea cu piețele de capital globale permite o diversificare a portofoliului și implicit a riscului asociat acestuia, aspecte conjucturale negative interne putând fi compensate astfel de aspecte pozitive externe, diversificarea internațională a portofoliului reprezentând o operațiune naturală de acoperire a riscului portofoliului.

Constatăm că o piață segmentată de capital limitează finanțarea investițiilor prin atragerea fondurilor economisite, datorită în principal unui risc investițional mai ridicat asociat unei imposibilități externe de diversificare, în timp ce un grad ridicat de integrare cu piețele externe permite accesarea unor instrumente financiare specifice anumitor piețe străine de capital, acțiune corelată cu posibilitatea unei diversificări ridicate a portofoliului investițional, fapt ce poate conduce la o creștere a sumelor investite pe piața de capital. Însă pe lângă aspectul pozitiv al diversificării, oricărei piețe externe de capital îi este asociat un anumit grad de risc, la care se adaugă și riscul valutar aferent transferurilor de fonduri către și dinspre piețele externe de capital.

Eficiența unei reglementări corespunzătoare a pieței de capital trebuie identificată în succesul procesului de înlăturare a barierelor investitonale. Studiul OECD (2013b) identifică printre cele mai importante bariere aflate în calea investițiilor pe piața de capital următoarele: lipsa unor vehicule financiare potrivite, un nivel insuficient al obligațiunilor care pot fi accesate de investitorii instituționali (cum ar fi cele pentru proiecte de infrastructură), lipsa unor criterii corespunzătoare în ceea ce privește evaluarea și solvabilitatea companiilor, direct asociată cu o estimare corespunzătoare a gradului de risc și a posibilității de transfer a acestuia, lipsa obiectivelor și a informațiilor de înaltă calitate și claritate, provocări speciale în ce privește “proiectele verzi” (lipsa unor produse financiare dedicate sectorului tehnologiilor “verzi” face ca investitorii instituționali să fie reticenți în alocarea resurselor financiare către acest tip de proiecte).

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii pieței de capital poate încuraja economisirea prin diversificarea vehiculelor financiare pe care le oferă, prin facilitarea tranzacționării tilurilor de valori, precum și prin crearea posibilităților tehnice de conectare a acesteia cu piețe financiare externe, fiind de astfel o condiție obligatorie pentru integrarea acesteia în sistemul financiar internațional.

Un grad ridicat de stabilitate macroeconomică și politică a reprezentat întotdeauna un factor pozitiv în dezvoltarea piețelor de capital, volatilitatea ridicată a unei piețe de capital fiind deseori cauzată de crize economice și/sau guvernamentale. Pornind de la aceste considerente putem susține existența unei corelații pozitive între gradul de stabilitate economică și politică și nivelul la care economisirea este atrasă spre piața de capital, fiind astfel canalizată către investiții cu randament financiar cât mai ridicat.

Susținem că un nivel de fiscalizare ridicat atribuit pieței de capital, va descuraja economisirea realizată prin această componentă a pieței financiare. O reducere a taxării veniturilor suplimentare obținute din investiții pe piața de capital (a randamentelor financiare obținute din aprecierea titlurilor de valoare sau a dividendelor pe care companiile le acordă), acțiune întărită de un nivel redus al taxării aferente intrării, respectiv ieșirii dintr-o piață de capital (taxare reprezentată de comisioanele aferente brokerilor sau pieței de capital în sine), va încuraja economisirea în ansamblul ei, dar va reprezenta și un avantaj concurențial pe care piața de capital îl va avea fața celelalte piețe ale sistemului financiar în atragerea economisirii populației.

La fel ca și în cazul sistemului bancar, încrederea este un element de o importanță majoră în funcționarea pieței de capital, generalizând, putem considera încrederea un “ingredient” obligatoriu oricărei activități/tranzacții economice sau financiare.

Având în vedere gradul de risc relativ ridicat specific tranzacțiilor cu titluri financiare (mai scăzut în cazul obligațiunilor), precum și a unei perioade destul de lungi de imobilizare a resurselor financiare economisite, piața de capital trebuie să ofere o încredere și transparență totală prin toate verigile de funcționare ale acesteia, fie că ne referim la bursa de valori ca infrastructura și platforma de tranzacționare, fie că ne referim la intermediarii financiari (societățile de servicii financiare) sau instituții adiacente bursei de valori, dar care fac parte din piața de capital, cum ar fi autoritatea de reglementare și supraveghere financiară și depozitarul central.

Este binecunoscut faptul că în general, într-o economie de piață, și în special, pe o piața de capital, încrederea se clădește greu și se poate pierde ușor (lungile perioade de recuperare și reconstrucție economică ce urmează crizelor financiare constituie un exemplu elocvent în acest sens), de aceea, “accidente” de natura deturnării unor fonduri, manipularea pieței sau realizarea unor tranzacții care folosesc informații care nu sunt accesibile publicului larg, constituie piedici serioase în clădirea încrederii și respectiv în dezvoltarea sustenabilă a unei piețe de capital eficiente.

5.3.2. O intermediere financiară eficientă prin piața de capital amplifică contribuția economisirii la creșterea economică

Conform lui Garcia & Liu (1999), în literatura economică este larg acceptat ideea conform căreia sistemul financiar reprezintă o componenta crucială a procesului de creștere economică, iar piața de capital, ca și parte integrantă a sistemului financiar, joacă un rol important în acest sens.

Îmbunătățirea alocării capitalului, reprezintă funcția cheie a intermedierii financiare, respectiv a alocării fondurilor către acele proiecte unde produsul marginal al capitalului este mai dezvoltat, astfel încât, economisirea canalizată prin procesul intermedierii financiare să fie alocată mult mai eficient, iar productivitatea mai ridicată a capitalului rezultată, să se reflecte într-o rată de creștere mai ridicată (Pagano, 1993).

Susținem ideea că pe o piață de capital suficient de bine dezvoltată, funcția de selecție reprezintă un atribut principal al acesteia, orientând resursele economisite către acele proiecte investiționale cu randamente cât mai ridicate și care au ajuns în prim planul investitorilor prin filtrele pieței de capital. Randamentele financiare mai ridicate suplimentează fondurile economisite, crescând mărimea potențială a resurselor financiare destinate formării brute a capitalului fix, în consecință, accelerând creșterea economică.

Potrivit lui Yartey (2008), piețele de capital au potențialul de a accelera creșterea economică prin furnizarea unui impuls economisirii private, prin creșterea cantității și calității investițiilor și prin asigurarea unei căi de finanțare la costuri reduse a companiilor aflate în dezvoltare, de asemenea, companiile din țările cu piețe de capital dezvoltate sunt mai puțin dependente de sectorul bancar, ceea ce poate reduce riscul apariției unei crize a creditelor. În concluziile cercetării întreprinse Levine & Zervos (1998) subliniază existența unei rate puternic pozitive între dezvoltarea financiară și creșterea economică, rezultate care sugerează că factorii financiari sunt parte integrantă a procesului de creștere economică.

Bekaert & Harvey (1997) argumentează că gradul de deschidere al unei piețe de capital este pozitiv corelat cu rata de creștere economică a țării respective. De asemenea, Pagano (1993) susține că intermedierea financiară poate afecta creșterea economică prin acțiunea pe care o exercită asupra ratei de economisire, mai exact a fracției din economisire care este canalizată către investiții sau asupra productivității marginale a capitalului investit, și argumentează că de obicei dezvoltarea financiară are un efect pozitiv asupra creșterii economice, cu câteva excepții: îmbunătățirea diseminării riscului și a pieței creditului ipotecar poate duce la o scădere a ratei de economisire, prin urmare a ratei de creștere economică.

O piață de capital dezvoltată va exercita eficient funcția de evaluare a companiilor listate, oferind informațiile publice necesare în vederea mobilizării resurselor economisite, asigurând premisele necesare desfășurării optime a unei alte funcții a pieței de capital, aceea de canalizare a resurselor financiare către formarea brută a capitalului fix, indispensabilă în orice economie de piată pentru asigurarea unor rate de creștere economică sustenabile.

Considerăm că dezvoltarea corespunzătoare a pieței de capital, cu toate criteriile pe care le presupune, va contribui pozitiv, prin gradul de atractivitate al randamentele financiare potențiale, la o rata ridicată a propensității medii spre economisire a populației, generând astfel o dinamică pozitivă a creșterii economice.

5.4. Rolul investitorilor instituționali sau a componentei pieței financiare nebancare în canalizarea economisirii

Investitorii instituționali, ca și parte integrantă a pieței financiare, joacă un rol tot mai important în canalizarea economisirii către proiectele investiționale care cer o mobilizare a capitalului pe termen lung.

Principalele entități financiare pe care literatura de specialitate le include în categoria investitorilor instituționali sunt: fondurile de pensii, fondurile mutuale, companiile de asigurări și fondurile suverane de investiții. Investitorii instituționali sunt societăți de intermediere financiară care fac parte din categoria instituțiilor pieței financiare, dar care nu sunt cuprinși în structura societăților financiare care acționează pe piața monetară sau de capital, ci se consideră că aparțin unei componente distincte a pieței financiare și anume, piața finaciară nebancară.

Investitorii instituționali reprezintă o sursă de capital pe termen lung, cu un portofoliu construit în jurul a două categorii principale de active, obligațiuni și acțiuni listate, dar care cuprinde și o a treia categorie numită a activelor alternative (numerar și depozite bancare, proiecte de investiții private, proiecte de infrastructură sau chiar în fonduri de hedging), alocarea resurselor pe categorii de active fiind influențată de o serie de factori, cum sunt: trendurile piețelor, așteptările investiționale, reglementări, apetitul pentru risc, factori culturali, aspecte guvernamentale, politici fiscale și activele interne disponibile (OECD, 2013b).

Creșterea importanței rolului pieței financiare nebancare, respectiv a investitorilor instituționali, în colectarea fondurilor provenite din economisirea națională și susținerea creșterii economice prin canalizarea acestora către proiectele investiționale, rezultă din creșterea deținerilor acestora în activele financiare: doar în țările OECD, la sfârșitul anului 2011 valoarea totală a activelor deținute de către investitorii instituționali se ridica la suma de 75,1 trilioane USD (Figura 6), doar fondurile de pensii colectând aproximativ un miliard de USD din contribuțiile intrate pe parcursul anului 2011.

Figura 6. Totalul activelor investite în țările OECD de către investitorii instituționali în perioada (1995–2011)*

(trilioane USD)

Sursa: OECD (2013b) The role of banks, equity markets and institutional investors in long-term financing for growth and development Report for G20 Leaders, February 2013, accesat online la http://www.oecd.org/daf/fin/private-pensions/G20reportLTFinancingForGrowthRussianPresidency2013.pdf, ultima accesare la 10.08.2015

*Traducerea termenilor conținuți în figură aparține autorului

Krugman & Wells (2009) consideră intermediarii financiari o componentă critică a sistemului financiar, fondurile mutuale și fondurile de pensii permițând investitorilor mici o diversificare în cadrul portofoliilor de investiții, în același timp, companiile de asigurări de viață au un rol important în reducerea riscului.

Având în vedere modul de constituire și funcționare a fondurilor de pensii private, considerăm că acestea au o importanță majoră în cadrul oricărui sistem financiar național, cu un rol aparte în impulsionarea economisirii gospodăriilor și a canalizării acestora către investițiile care promit cele mai ridicate randamente, acțiune ce se desfășoară prin intermediul pieței de capital, a pieței bancare sau prin susținerea unor investiții în societăți nelistate, dar care au un potențial de dezvoltare ridicat.

Importanța fondurilor de pensii pentru dezvoltarea economică în general, și pentru sistemul financiar în mod special, devine cu atât mai relevantă dacă luăm în considerare faptul că sursa primară de colectare a resurselor financiare aflate la dispoziția fondurilor de pensii o reprezintă populația și în multe cazuri, prin diverse scheme stimulativ-participative, companiile angajatoare. Caracterul obligatoriu al contribuției la anumiți piloni ai fondurilor de pensii private, ridicarea nivelului de trai și creșterea speranței de viață sunt factori care contribuie la creșterea cuantumului resurselor financiare aflate la dispoziția fondurilor de pensii. În direcția creșterii gradului de atractivitate al fondurilor de pensii acționează și măsurile de deductibilitate fiscală oferite angajatiilor și angajatorilor pentru sumele care constituie contribuții la fondurile de pensii facultative, iar garantarea de către stat a sumelor acumulate prin fondurile de pensii, crește siguranța și încrederea în aceste vehicule de economisire.

Pornind de la nivelul curent ridicat al mărimii resurselor financiare aflate în gestiunea fondurilor de pensii și la care se adăugă, așa cum am demonstrat anterior, un potențial însemnat de creștere în viitor al sumelor colectate, considerăm vitală pentru dezvoltarea pieței de capital atragerea unei părți cât mai mari din aceste resurse. În consecință, rolul autorităților publice devine de asemenea important, în anumite țări, reglementările interne au impus fondurilor de pensii (reglementări care au pornit de la premisa că cel puțin o parte din sumele colectate de la cetățeni să fie reintroduse în circuitul economic național), ca un anumit procent din aceste sume să fie reinvestite pe piața internă de capital. Acest fapt a contribuit semnificativ la creșterea lichidității și reducerea volatilității pe piețele de capital respective, având în vedere că politica investițională a fondurilor de pensii nu urmărește un scop speculativ, ci este caracterizată în principal prin investiții pe termen lung, și urmărește înregistrarea unei dinamici cât mai pozitive a activului net (acesta este de fapt cel mai important criteriu care stă la baza alegerii de către populației a unui anumit fond de pensii în care să-și colecteze sumele economisite).

Conform lui Kaserer & Rapp (2014) cadrul legal în care schemele de pensii private își desfășoară activitatea reprezintă un factor important pentru mărimea pieței de capital, și estimează că o creștere cu până la aproximativ zece puncte procentuale din PIB în ponderea mărimii fondurilor de pensii, va determina o creștere a pieței de capital de aproximativ șapte puncte procentuale din PIB, de asemenea, legislația internă care face trimitere la un proces al economisirii, care să asigure resursele financiare necesare la vârsta pensionării, și politica fiscală asociată acesteia, trebuiesc întocmite în scopul încurajării ca o parte mare din economisirea națională să fie investiă prin piața de capital.

În prezent, în unele piețe de capital, fondurile de pensii au devenit deja cel mai important investitor instituțional, existența unui număr cât mai ridicat de fonduri de pensii pe o piață financiară națională constituie de asemenea un argument în avantajul beneficiarilor, respectiv a populației, competiția între fonduri, ce are ca scop atragerea unui număr cât mai mare de clienți, va conduce la obținerea unor randamente mai ridicate și comisioane de administrare și contribuție mai reduse.

Cap. 6. Analiza economisirii în economia Japoniei și a corelației acesteia cu principalii indicatori macroeconomici

Capitolul șase este destinat studiului de caz și anume, economisirea în Japonia, și urmărește prin intermediul datelor empirice o analiză a situației și a evoluției economisirii, respectiv a principalelor componente ale acesteia, precum și a corelațiilor cu principalii indicatori macroeconomici: deficitul, datoria publică, rata de creștere a PIB, rata de ocupare a populației, rata șomajului și rata inflației.

6.1. Analiza economisirii naționale din Japonia și a componentelor acesteia

Al 4-lea bloc economic al lumii, Japonia, este încadrat de OECD în cadrul țărilor cu un nivel ridicat al venitului, având la sfârșitul primului semestru al anului 2015 un PIB de 499 808.9 miliarde JPY, raportat la o populație de 127,1 milioane locuitori.

Literatura de specialitate consemnează faptul că în urmă cu câteva decenii, mai exact în anul 1985, o treime din deficitul enorm al SUA, în valoare totală de 50 mld. USD, era obținut din relația cu Japonia, țară care era considerată responsabilă pentru numărul important de locuri de muncă pierdute în SUA, în special în industriile manufacturiere, datorită unei rate naționale ridicate de economisire, în special a ratei de economisire a gospodăriilor, și care în 1984 încă înregistra valoarea de 16%, cu zece puncte procentuale peste cea înregistrată din SUA (Hayashi, 1986).

6.1.1. Evoluția economisirii private în Japonia

Între anii 1960 și 1980 Japonia înregistra printre cele mai înalte rată de economisire a gospodăriilor dintre țările OECD (fiind depăsită periodic doar de Italia și punctual, de Coreea de Sud, în anii 1978 și 1979), cele mai ridicate valori fiind atinse la mijlocul anilor 1970, când această rată s-a situat peste nivelul de 20 % din venitul disponibil.

Conform lui Dekle (2005), este binecunoscut faptul că economia japoneză de după cel de-al doilea război mondial era caracterizată de rate foarte înalte de economisire și investiții, astfel, ratele înalte de economisire au furnizat fondurile necesare finanțărilor planurilor investiționale corporative în unități productive și achiziția de echipamente în perioada de înaltă creștere economică a anilor 1950, 1960 și începutul anilor 1970; corespunzător, ratele ridicate de investiții au permis Japoniei să incorporeze cele mai noi și înalte tehnologii în procesul de producție și au crescut nivelul de trai al populației printr-o mai bună infrastructura publică, atât în mediul urban cât și în zona rurală. Același autor constată că trendurile și fluctuația ratelor de economisire și investiții în Japonia urmăresc îndeaproape evoluția produsului intern brut.

Putem considera astfel că la baza dezvoltării economice, tehnologice și a atingerii nivelului de trai ridicat ce caracterizează în prezent Japonia, au stat ratele ridicate ale economisirii înregistrate în anii 1950-1970, rate ce au permis un volum ridicat și de durată, al investițiilor în economia Japoniei.

Dekle (2005) susține că literatura economică sugerează existența a două motive principale care explică de ce rata privată a economisirii în Japonia a fost atât de ridicată în trecut, și anume: primul, îl reprezintă ratele mari de creștere economică, respectiv impactul pozitiv pe care l-a avut creșterea venitului asupra ratei de economisire privată, mai ales dacă rata de creștere a venitului depășește așteptările cu privire la nivelul viitor al acesteia, și al doilea motiv important l-a reprezentat o structură favorabilă pe vârste a populației Japoniei, structură care până în anii 1970 era caracterizată de o proporție a persoanelor în vârstă (peste 65 ani) raportată la populația activă (între 20 și 64 ani), adică o așa numita rata de dependență care în acele timpuri a înregistrat niveluri foarte scăzute (conform ipotezei ciclului de viață și al economisirii, o creștere a ratei de dependență va avea un efect negativ semnificativ asupra ratei private a economisirii).

În analiza ratelor ridicate pe care Japonia le-a înregistrat în trecut, Ito & Kitamura (1994) consideră că o atenție deosebită trebuie acordată populației, și constată că în urma mai multor sondaje realizate, aceștia nu își cheltuiesc sumele economisite, ci dimpotrivă, continuă o acumulare a avuției pe durata anilor în care se află la pensie. Aceiași autori observă că motivele pentru care persoanele în vârstă continuă să economisească, se datorează dorinței de a lăsa o moștenire urmașilor, dar identifică și faptul că o mare parte a acestor acumulări obținute prin economisire de persoanele aflate la vârsta pensionării, îmbracă forma unor active imobiliare, respectiv a achiziției propriilor locuințe.

Montiel & Serven (2008) evidențiază că ratele ridicate ale economisirii din Japonia și din alte țări asiatice, au avut la bază anumite restricții pe creditul de consum și care au fost însoțite de scheme “forțate” de economisire, cuplate cu taxe ridicate pe produsele de lux, astfel, sistemele financiare ale acestor țări au fost stimulate să canalizeze resursele financiare mai mult către proiecte de infrastructură și mediul de afaceri, prin investiții productive și mai puțin către sectorul imobiliar și creditul de consum, ceea ce se consideră că a contribuit decisiv la rate mai ridicate de economisire și la o creștere economică mai rapidă a acestor economii.

Considerăm că este important să evidențiam în acest context și rolul politicilor fiscale pe care guvernul Japoniei le-a emis în trecut în scopul încurajării comportamentului de economisire al gospodăriilor din Japonia. Acestea s-au materializat prin diverse scheme ale stimulentelor fiscale și scutiri de taxe, acordate celor care economisesc în limita anumitor sume.

Sistemul modern financiar al scutirilor de taxe și al stimulentele fiscale a fost introdus în Japonia în anul 1963 (a fost apoi eliminat în 1988) și constă în principal în scutirea de la plata impozitelor pe câștigurile obținute din dobânzile aferente diverselor depozite bancare și conturi de economii, precum și a câștigurilor de capital obținute din investițiile în acțiuni, un sistem cunoscut în Japonia sub denumirea de conturile maruyu, și care se consideră că a avut o contribuție definitorie la valoarea ridicată a ratelor de economisire înregistrată de gospodăriile japoneze (Ito & Kitamura, 1994).

O schimbare în comportamentul de economisire al gospodăriilor din Japonia a survenit începând cu anii 1980, dar mai dramatic s-a simțit după 1990, tendința de scădere a ratei de economisire a gospodăriilor accentuându-se în ultimii ani și a culminat cu înregistrarea unei valori anuale negative de -0.151 % în anul 2013 (Figura 7).

Figura 7. Evoluția ratei de economisire a gospodăriilor din Japonia

în perioada 1970 – 2014

Sursa: grafic realizat de autor pe baza datelor furnizate de OECD (2015) Stat – Economic Outlook No 97– June 2015 : Household saving rates, accesat online la http://stats.oecd.org/Index.aspx?QueryId=51648#, ultima accesare 16.08.2015

*Conform OECD Stat rata de economisire a gospodăriilor este calculată ca și procent între economisire netă a gospodăriilor și venitul disponibil

Susținem că schimbarea radicală a comportamentului de economisire, care a condus la înregistrarea unor rate de economisire negative, se datorează inversării influenței factorilor menționați anterior (care la acea vreme au contribuit într-un mod pozitiv decisiv la creșterea economisirii gospodăriilor), și anume: creșterea economică, respectiv creșterea venitului disponibil, structura pe vârste a populației și politica fiscală, în special măsurile care au vizat scutirile și stimulentele fiscale.

Dacă în ce privește contribuția trecută a acestor factori la creșterea ratei de economisire a gospodăriilor, cea mai importantă s-a considerat a fi creșterea economică, în situația actuală, a scăderii drastice a economisirii gospodăriilor, majoritatea economisiților sunt de acord că cel mai important motiv îl constituie factorul demografic și anume, modificarea structurii pe vârste a populație, a îmbătrânirii acesteia, respectiv creșterea ponderii persoanelor în vârstă, și în consecință, creșterea ratei de dependență, fără însă a minimiza în vreun fel contribuția negativă pe care stagnarea economică a economiei japoneze și reducerea stimulării fiscale a economisirii au avut-o în scăderea ratei de economisire a gospodăriilor.

Conform lui Saito (2015), propensitatea medie spre consum a gospodăriilor japoneze active crește pe măsură înaintării în vârstă, acest fapt fiind datorat ritmului mai lent de scădere al consumului, în comparație cu un ritm mai ridicat de scădere al venitului disponibil, ceea ce confirmă ipoteza ciclului de viață și a consumului, care sugerează o anumită uniformitate a consumului pe întreaga durată de viață a gospodăriilor, spre deosebire de variațiile pe care venitul disponibil le înregistrează (Figura 8). Concluziile la care același autor a ajuns în urma cercetăriilor efectuate, confirmă faptul că sursa principală a scăderii drastice a ratei de economisire a gospodăriilor japoneze o constituie îmbătrânirea populației, constatând în ultimii ani o creștere a ponderilor gospodăriilor cu vârste ce depășesc 65 de ani, ponderea acestora în total gospodăriilor japoneze, crescând de la 23.8 procente în anul 2000, la 31.2 procente în anul 2010 (Figura 9).

Figura 8. Propensitatea medie spre consum și Figura 9. Ponderea gospodăriilor a căror

economisire a gospodăriilor japoneze active membrii se află la vârsta pensionării

Sursă grafice: Saito, Jun (2015) The new era of negative household saving rate, Japan Center for Economic Research, January 5, 2015, accesat online la http://www.jcer.or.jp/eng/research/pdf/saito20150105e.pdf, ultima accesare 17.08.2015

*Traducerea termenilor conținuți în cele două figuri aparține autorului

Din analiza Figurilor 8 și 9 constatăm câteva aspecte relevante ale procesului de economisire al gospodăriilor din Japonia, și anume: una din sursele principale ale scăderii accentuate ale ratei de economisire a gospodăriilor (Figura 8) o reprezintă schimbarea în ultimii ani a structurii pe vârste a populație japoneze, respectiv creșterea ponderii gospodăriilor în vârstă (Figura 9); gospodăriilor cu vârste cuprinse în intervalul de aprox. 20-60 ani, aflate la vârsta activă de muncă, le corespunde cea mai ridicată propensitate medie spre economisire generată de un trend crescător al venitului (situație ce se menține valabilă până spre sfârșitul intervalului), coraborată cu o creștere a consumului în același interval, dar de o amplitutidine mai mică dăcât cea a venitului; se observă că în cazul gospodăriilor japoneze, chiar dacă aflate la vârsta pensionării, propensitatea medie spre consum se află în creștere, dar înregistrează în continuare valori subunitare, ceea ce semnifică că acestea continuă să economisească și la această vârstă, chiar dacă într-o proporție evident mai mică. Acest fapt se datorează scăderii semnificative a nivelului veniturilor disponibile înregistrat la vărsta pensionării și a scăderii, dar cu un ritm mai redus, a consumului (din acest punct de vedere, ipoteza clasică a ciclui de viață a consumului și economisirii, nu este confirmată în cazul gospodăriilor japoneze).

Anii 1990 sunt considerați pentru economia Japoniei “deceniul pierdut” datorită perioadei prelungite de stagnare economică, caracterizată printr-un consum scăzut al gospodăriilor, dar și, poate surprinzător, printr-o scădere accentuată a ratei de economisire a gospodăriilor, cauzată de impactul semnificativ pe care l-au avut schimbările demografice (Koga, 2005).

Schimbările demografice sunt considerate și de către Dănilă (2005) sursa principală a scăderii bruște a ratei de economisire a gospodăriilor japoneze și consideră că “ceea ce evidențiază datele cu privire la Japonia, este schimbarea unei culturi în decursul unei generații, dacă în anii '80 nivelul de economisire era comparabil cu cel din Germania, acum comportamentul este apropiat de cel din SUA”. Același autor consideră cazul Japoniei “un semnal de alarmă pentru orice stat în ceea ce privește politicile economice cu privire la capitalul uman”, argumentând că “o țară poate să își diminueze capitalul uman fie prin exportul acestuia (emigrare), fie prin îmbătrânirea populației, fie prin ambele”, și evidențiază că efectul acestor politici este reprezentat de faptul că “o mare parte a datoriei publice a Japoniei are la bază costurile atașate unei politici nefericite cu privire la participarea populației active la piața muncii (femei și persoane în vârstă) și la evoluțiile demografice”.

O altă cauză a scăderii ratei de economisire a gospodăriilor considerăm că o reprezintă, așa cum putem observa și din Figura 10, un nivel al venitului disponibil al acestora aflat într-o relativă stagnare în perioada 2000-2015 și care include mici rate de creștere dar și variații negative. Observând evoluția paralelă a celor doi indicatori constatăm că în ultimii zece ani aceaștia înregistrează o variație corelată pozitivă, fapt ce susține ipoteza conform căreia nivelul scăzut și în scădere al economisirii gospodăriilor, se datorează și unor rate mai mici de creștere a venitului disponibil.

Figura 10 . Evoluția ratei de economisire a gospodăriilor și a venitului

disponibil al acestora în perioada 2000-2013

Sursa: grafic realizat de autor pe baza datelor din tabelul 1 și a datelor furnizate de https://data.oecd.org/hha/household-disposable-income.htm#indicator-chart

În ce privește cealaltă componentă a economisirii private, economisirea companiilor, constatăm din datele prezente în Tabelul 1, că în ultimii ani rata economisirii companiilor a cunoscut o tendință constant crescătoare, situație explicată de unii economiști atât prin existența unor profituri corporative ridicate, dar mai ales prin reticența acestora în a angaja noi cheltuieli investiționale, fenomen datorat în special incertitudinii ce caracterizează mediul economic global.

Tabel 1: Evoluția economisirii totale brute în Japonia și a componentelor acesteia

în intervalul de timp 1980-2013

An Economisirea* Economisirea** Economisirea *** Economisirea**** Economisirea*****

gospodăriilor internă brută publică companiilor brută

1980 14.5 31.1 -4.2 20.8 31

1981 15.7 31.7 -3.8 19.8 30

1982 14.6 30.4 -3.1 18.9 29

1983 14.3 29.4 -2.1 17.2 30

1984 14.3 30.2 -1.0 16.9 32

1985 13.8 31.5 -0.3 18.0 32

1986 13.0 31.8 0.3 19.1 32

1987 11.2 31.4 1.3 21.5 33

1988 11.8 32.7 2.1 23.0 34

1989 12.0 33.3 2.3 13.6 34

1990 12.1 33.4 2.9 14.2 34

1991 13.7 33.8 2.5 22.6 33

1992 12.9 32.7 -0.4 20.2 32

1993 12.2 31.4 -1.4 20.6 31

1994 11.2 30.0 -2.4 23.2 30

1995 10.6 29.5 -3.4 22.3 30

1996 8. 5 29.1 -3.3 23.9 30

1997 8.0 29.2 -2.6 23.8 29

1998 9.4 28.0 -4.3 22.9 27

1999 8.1 26.3 -5.7 23.9 28

2000 6.8 26.6 -4.3 24.1 26

2001 3.7 24.9 -4.1 25.3 25

2002 3.1 23.8 -5.3 26.0 26

2003 2.5 24.1 -5.4 27.0 26

2004 2.1 24.5 -5.8 28.2 26

2005 1.4 23.9 -4.6 27.1 27

2006 1.2 23.9 -1.6 24.3 28

2007 0.9 24.6 -2.4 26.1 26

2008 0.4 23.2 -2.2 25.0 23

2009 2.4 20.0 -8.7 26.3 23

2010 2.0 21.0 -7.8 27.8 22

2011 2.7 19.3 -8.9 25.5 22

2012 1.2 18.9 -8.9 26.6 22

2013 -0.2 18.3 -9.5 28.0 22

Legenda: * % din venitul disponibil;**,***,***** % din PIB,***calculată ca diferență între col.2–(col. 1+col.3)

Sursa: tabel realizat de autor pe baza datelor furnizate de World Bank, OECD, Ministerul de Finanțe al Japoniei, Economy Watch

Dacă în ultimii ani rata economisirii brute din Japonia a înregistrat valori ridicate ce au depășit 20 % procente din PIB acest fapt se datoreză în principal valorilor ridicate ale ratei de economisire a companiilor, în timp ce rata de economisire a gospodăriilor a contribuit în ultima perioadă doar marginal pozitiv, prin excepție, în anul 2013 având chiar o contribuție negativă de 0.2%. În această perioadă contribuția negativă a economisiri publice s-a perpetuat pe aproape întreaga perioadă analizată, înregistrând valori pozitive doar în a doua parte a anilor 80 și începutul anilor 90, cu un maxim al influenței negative înregistrat în anul 2013, când valoarea acesteia a atins nivelul record de -9.5 % din PIB (Tabel 1). Astfel, companiile nefinanciare japoneze dețineau la nivelul lunii septembrie 2014, rezerve în cash și conturi de economisire în valaore de 233 trilioane yeni, conform statisticilor Băncii Naționale a Japoniei.

În realitate, ratele de economisire ridicată ale companiilor japoneze corelate cu un nivel al investițiilor scăzut, au permis guvernului japonez să-și finanțeze cu succes deficitele bugetare anuale ridicate. Excedentul economisirii peste investiții, respectiv înregistrarea unui excedent de cont curent, au permis Japoniei nu doar să-și finanțeze propriile datorii, ci și să-și mențină în continuare poziția avantajoasă de “exportator net de economisire”.

Însă perspectivele creșterii costurilor de finanțare ale companiilor, datorate în special așteptărilor privind creșterea nivelului de referință al dobânzii, pun în pericol profitabilitatea și respectiv nivelul actual ridicat al economisirii acestora.

O așteptată viitoare scădere a ratei de economisire a companiilor, însoțită de o continuare a trendului descrescător al economisirii gospodăriilor japoneze, va crea serioase dificultăți guvernului japonez în finanțarea deficitelor interne și a unei datorii publice îngrijorător de ridicată, aflată într-o continuă creștere.

6.1.2. Economisirea publică și influența directă a acesteia asupra dinamicii datoriei guvernamentale a Japoniei

În privința contribuție negative pe care de-a lungul timpului a avut-o economisirea publică în Japonia (deficitul bugetar ridicat și în creștere), atât în ce privește rata de economisire totală, dar mai ales nivelul datoriei publice, respectiv cu o influență negativă accentuată mai ales în perioada ultimilor ani (Tabel 1), observăm că sursa acestuia îl reprezintă creșterea cheltuielilor bugetare, care în anul 2009 ating valoarea maximă înregistrată în intervalul de timp 1965-2009, de 21.3% din PIB (Anexa 2). Din acest procent, ponderea cea mai importantă o reprezintă cheltuielile cu asistenta socială, care de asemenea ating valoarea maximă în anul 2009 de 5.9 % din PIB. Valoarea ridicată a acestei cifre reprezintă un alt argument care evidențiază influență negativă pe care factorul demografic o are asupra economiei japoneze în ansamblul ei, în special aspectul care se referă la îmbătrânirea populație și care influențează negativ economisirea totală, atât pe componenta de economisire a gospodăriilor, cât și pe componenta de economisire publică, situație datorată costurilor sociale tot mai ridicate pe care actuala structură demografică a populației le generează.

În privința influenței pe care nivelul veniturilor bugetare a avut-o asupra ratei de economisire publică, constatăm că aceasta a păstrat în ultimii ani ai intervalului de timp analizat o evoluție relativ constantă, în anul 2009 înregistrând valoarea de 12.1 % din PIB (Anexa 3). Diferența dintre nivelul cheltuielilor și veniturilor bugetare a fost acoperită anual printr-o emisiune de obligațiuni guvernamentale, care în anul 2009 a atins valoarea record de 9.2 % din PIB.

Analizând serviciul datorie publice al Japoniei, observăm că acesta a înregistrat o creștere în ultimii ani, atingând valoarea de 4.2% din PIB în anul 2009 (Anexa 2), din care costurile cu dobânzile aferente datoriei publice s-au metinut la un nivel relativ scăzut de 2% din PIB (vârful serviciului datoriei publice din perioada 1965-2009, a fost atins pe durata anilor 2003-2005, când în fiecare an s-a înregistrat valoarea de 4.5% raportată la PIB).

În ce privește valoarea totală a datoriei centrale guvernamentale a Japoniei, aceasta înregistra la sfârșitul celui de-al doilea trimestru al anului 2015, un nivel istoric record, care dacă este cuantificat în valori absolute atinge valoarea de 1057223.5 miliarde yeni, ceea ce în valori procentuale reprezintă 212% din PIB.

Cum se poate observa și din Figura 11, datoria centrală guvernamentală a Japoniei s-a încadrat pe un puternic trend crescător încă de la începutul anilor 1990 și care continuă și în prezent, singură perioadă de corecție, respectiv a doua parte a anilor 1980, a coincis cu perioada în care bugetul de stat al Japonie a înregistrat excedente. În consecință, pe perioada acelor ani, datoria publică a Japonie nu a mai fost suplimentată cu resursele financiare necesare acoperirii deficitului bugetar.

Susținem că necesarul tot mai ridicat pe care îl presupune acoperirea unui deficit guvernamental și un serviciu al datoriei publice, ambele aflate în creștere, vor determina în viitor o majorare în termeni absoluți a cifrei datorie publice a Japoniei. Însă în termeni relativi, chiar în condițiile anterior menționate, rata datorie centrale guvernamentale a Japoniei, va putea înregistra o corecție de la nivelul actual de 212 % din PIB, dacă ritmul de creștere al PIB-ului nominal va depăși ritmul de creștere al datoriei publice.

Figura 11. Evoluția deficitului bugetar și a datorie centrale guvernamentale a Japoniei

între anii 1980- 2013 (% PIB)

Sursa: grafic realizat de autor pe baza datelor din tabelul 15 și a datelor furnizate de OECD, Ministerul Finanțelor Publice din Japonia și 2015 Research.StLouisFed.org

Un studiu emis de către guvernul japonez în anul 2014, constată că nivelul datoriei publice a Japoniei a atins un nivel critic, însă deținerile mari de active financiare ale gospodăriilor și surplusul de fonduri ale companiilor private, permite guvernului japonez să emită un număr ridicat de noi obligațiuni guvernamentale, cu scopul acoperiiri deficitului bugetar și rostogolirii datoriei publice, la niveluri relativ scăzute ale dobânzii. Același studiu al guvernului Japoniei, subliniază însă faptul ca emisiunea de noi obligațiuni va deveni din ce în ce mai dificilă datorită unui ritm lent de creștere a activelor financiare ale populației, cauzat de îmbătrânirea populației și a așteptărilor ce privesc o scădere a fondurilor corporative, situație care se poate în viitor complica dacă va fi însoțită și de un deficit al contului curent, ceea ce va presupune ca o parte din nevoia de capital internă să fie acoperită cu capital străin. În acest caz, investitorii străini pot exercita o influență importantă asupra costurilor de finanțare și a cererii de obligațiuni guvernamentale japoneze.

În urma cercetării efectuate și a analizei datelor, observăm că valoarea ridicată și în creștere a datorie publice a Japoniei, a fost și este susținută de nivelul ridicat al economisirii gospodăriilor japoneze din deceniile trecute, respectiv de stocul de active financiare ridicat acumulat de acestea  în anii 1960- 1980 (nivelul activelor financiare ale populației se situa în septembrie 2014 la nivelul record de 1654 trilioane yeni, în timp ce datoria centrală publică se situa, la aceeași dată, la nivelul de 1039 trilioane yeni). Acest nivel ridicat al activelor financiare generat de gospodării, reprezintă factorul principal care a permis guvernului japonez, ca în trecut și încă în prezent, să se poată finanța masiv de pe piața internă (la această situație a contribuit pozitiv și un nivel de asemenea ridicat al fondurile economisite de companii). Până recent, chiar dacă ratele de economisire ale gospodăriilor japoneze s-au încadrat pe un trend descrescător, acumularea de active financiare ale gospodăriilor a continuat, însă într-un ritm mult mai scăzut.

  Constatând nivelul actual foarte scăzut al economisirii gospodăriilor japoneze și încadrat pe un trend în scădere, chiar intrând în teritoriul negativ (apelând astfel la dezeconomisire), se pune problema sustenabilității nivelului actual al datoriei publice japoneze. Semnalul de alarmă rezultă însă și din faptul că, așa cum menționa studiul Ministerului de Finanțe al Japoniei din 2014, ritmul de creștere al ratei datoriei publice depășește rata pozitivă  de acumulare a stocului de active financiare a gospodăriilor.

Această situație poate fi agravată de o posibilă viitoare permanentizare a unor rate de economisire negativă în rândul gospodăriilor (dezeconomisirea va avea ca efect o diminuare a nivelului  valoric al  acestui stoc de active), precum și de așteptările privind o iminentă creștere a ratelor de dobândă ale obligațiunilor în yeni ale Japoniei, creștere datorată în special așteptărilor inversării trendului deflaționist care a caracterizat în ultimii ani economia Japoniei.  

În urma analizei acestor implicații, respectiv a legăturilor strânse care apar între nivelul economisirii și nivelul datoriei publice, constatăm încă o dată gradul înalt de importanță al acumulării capitalului autohton prin procesul economisirii, în special prin  componenta de  economisire a gospodăriilor, în funcționarea optimă a unui sistem economic. 

6.2. Analiza corelației dintre rata de economisire brută și principalii indicatori macroeconomici ai creșterii economice și forței de muncă din economia japoneză

În prezent toate politicile economice ale guvernului japonez (Abeconomics) urmăresc ca finalitate repornirea motoarelor “gripate” ale economiei japoneze. Rate ridicate de creștere economică a PIB-ului japonez trebuiesc să rezulte dintr-o dinamică mai ridicată a formării brute a capitalului fix, care să conducă în consecință la creșterea ratei de ocupare a forței de muncă și la o creștere suficientă a venitului disponibil, astfel încât o creștere a consumului gospodăriilor, de altfel necesară creșterii economice dacă ținem cont de faptul că în Japonia aceasta contribuie cu aproximativ 60% la formarea PIB, să permită în același timp și o creștere a sumelor economisite de gospodării, sume concretizate ulterior în resurse financiare care să fie canalizate către finanțarea activității investiționale.

În cele ce urmează analizăm implicațiile pe care rata de creștere economică, rata de formare brută a capitalului fix, rata de ocupare a populației, rata șomajului și rata inflației le au asupra evoluției ratei economisirii totale brute din Japonia.

Tabel 2: Evoluția economisirii totale brute în Japonia și a principalilor indicatori macroeconomici ai creșterii economice și forței de muncă, în intervalul de timp 1980-2013

An Rata de creștere Formarea brută Rata de ocupare Rata Rata Economisirea

a PIB-ului a capitalului a populației somajului inflației brută

1980 2.8 32 67.1 2.0 7.8 31

1981 4.2 31 67.1 2.2 4.9 30

1982 3.4 30 67.3 2.4 2.7 29

1983 3.1 28 67.7 2.7 1.9 30

1984 4.5 28 67.5 2.7 2.3 32

1985 6.3 28 67.4 2.6 2.0 32

1986 2.8 28 67.2 2.8 0.6 32

1987 4.1 28 67.1 2.9 0.1 33

1988 7.1 31 67.5 2.5 0.7 34

1989 5.4 32 68.1 2.3 2.3 34

1990 5.6 32 68.8 2.1 3.0 34

1991 3.3 32 69.5 2.1 3.3 33

1992 0.8 31 69.8 2.2 1.7 32

1993 0.2 29 69.6 2.5 1.3 31

1994 0.9 28 69.3 2.9 0.7 30

1995 1.9 28 69.2 3.2 -0.1 30

1996 2.6 29 69.6 3.4 0.1 30

1997 1.6 28 70.1 3.4 1.8 29

1998 -2.0 26 69.6 4.1 0.7 27

1999 -0.2 25 69.0 4.7 -0.3 28

2000 2.3 25 69.0 4.7 -0.7 26

2001 0.4 24 68.9 5.0 -0.8 25

2002 0.3 22 68.3 5.4 -1.3 26

2003 1.7 22 68.5 5.3 0.2 26

2004 2.4 23 68.8 4.7 0.0 26

2005 1.3 22 69.4 4.4 0.3 27

2006 1.7 23 70.1 4.1 0.2 28

2007 2.2 23 70.9 3.8 0.1 26

2008 -1.0 23 71.1 4.0 1.4 23

2009 -5.5 20 70.5 5.1 -1.3 23

2010 4.7 20 70.6 5.1 -0.7 22

2011 -0.5 20 71.1 4.6 -0.3 22

2012 1.8 21 70.6 4.4 -0.0 22

2013 1.6 21 71.7 4.0 0.4 22

2014 -0.1 19 72.7 3.6 2.7 21*

Legenda: * estimat

Sursa: tabel realizat de autor pe baza datelor furnizate de World Bank, OECD

Analizând datele ce privesc evoluția PIB-ului și a ratei investițiilor, constatăm că, în medie, economia Japoniei a înregistrat valori ridicare de creștere economică în anii în care ratele de formare brută a capitalului s-au situat în jurul valorii de 30 % (Tabel 2 și Figura 12). Observație ce susține ipoteza conform căreia ieșirea economiei japoneze din perioada de evoluție laterală, de stagnare sau chiar recesiune economică, poate fi obținută doar printr-o dinamică mai ridicată a activității investiționale și în consecință, aducerea ratei investițiilor către un nivel cât mai apropiat cifrei de 30%. Însă așa cum rezultă și din Figura 12, care surprinde o evoluție a celor doi indicatori, respectiv a ratei de economisire brută și a formării brute a capitalului, aflată într-un grad înalt de corelație, rate de investiții mai ridicate se pot obține doar prin acumulări de capital mai ridicate, respectiv printr-o creștere a ratei de economisire brută.

De asemenea, rate de creștere ridicată și de durată a PIB-ului Japoniei, vor putea contribui pozitiv, așa cum cei mai mulți economiști sunt de acord, la o inversare a trendului ratei de economisire brută și respectiv, la o creștere a acesteia pe termen lung.

Figura 12. Evoluția ratelor de creștere PIB, a formării brute a capitalului

și a economisirii brute

Sursa: grafic realizat de autor pe baza datelor din Tabelul 2

În ce privește rata de ocupare a populației, aceasta se situează în ultimii zece ani la niveluri ce depășesc valoarea de 70 %, niveluri considerate ridicate de către literatură de specialitate, valoarea maximă s-a înregistrat în anul 2014 când a atins, în cifre relative, nivelul de 72.7% (Tabel 2), iar în cifre absolute, un număr de aproximativ 63.36 milioane persoane, în ușoară creștere față de 2013 .

Rata șomajului s-a situat pe un trend descrescător, urmărind firesc linia de evoluție din ultimii ani a ratei de ocupare a populației, aflată de altfel în ușoară creștere, niveluri și dinamică care dacă continuă pot contribui pozitiv, atât la succesul procesului de recuperare economică, dar și la o creștere a ratei de economisire a gospodăriilor, fapt datorat legăturii directe dintre evoluția celor doi indicatori și nivelul total al venitului disponibil.

Totuși, contribuția pozitivă a evoluție celor doi indicatori poate fi în viitor serios diminuată sau chiar inversată, datorită schimbării structurii demografice a populației japoneze ce a avut loc în ultimii ani, fenomenul demografic negativ al îmbătrânirii populației continuând și în prezent.

Urmărind nivelul și evoluția ratei inflației din ultimele două decenii, constatăm că nivelul foarte scăzut sau chiar negativ al acesteia nu a impulsionat în vreun fel economisirea gospodăriilor, considerând din acest punct de vedere că în ce privește economia Japoniei, în această perioadă nu a existat o corelație pozitivă între nivelul scăzut al inflației și economisirea gospodăriilor, respectiv, evoluția celor doi indicatori nu susține teoriile economice care menționează că o rată scăzută a inflației ar stimula un comportament ridicat de economisire. Totodată, această perioadă caracterizată prin rate ale inflației foarte scăzute, a însoțit rate scăzute sau negative de creștere economică, venituri disponibile în stagnare și un consum scăzut al populației.

În general, literatura de specialitate consideră că evoluții anticipative inflaționiste ale unei rate pozitiv moderate a indicelui prețurilor de consum, reprezintă o componentă necesară a unor politici care urmăresc relansarea economică, cum de altfel este și cazul Japoniei, scoaterea unei economii din starea de “letargie” economică în care se află, contribuind la înregistrarea în viitor a unei dinamici pozitive a ratelor de creștere economică.

Doar că în ce privește economia Japoniei, care înregistrează în prezent o datorie publică ce depășește de trei ori nivelul actual al PIB-ului, un nivel ridicat al inflație poate cauza influențe negative însemnate asupra serviciului datoriei publice și a costurilor cu dobânzile pe care acesta le include.

Economia Japoniei a putut susține până în prezent rate foarte ridicate ale datoriei publice centrale tocmai datorită unor costuri de finanțare foarte scăzute (și bineînțeles, așa cum anterior am demonstrat, a unui nivel ridicat al activele financiare ale gospodăriilor, factori care corelați, au putut susține cuantumul datoriei publice, neexistând practic vreo influență a piețelor financiare externe asupra costurilor de finanțare), respectiv rate ale dobânzii scăzute, care s-au datorat în principal unor rate de inflație foarte scăzute și unei a unei monede naționale puternice. O creșterea a ratei de inflație care se va reflecta într-o creștere a randamentelor obligațiunilor japoneze denominate în yeni, considerăm că va pune în viitor serioase semne de întrebare asupra capacității de gestionare eficientă a serviciului datoriei publice.

În ce privește ultimele evoluții ale economiei Japoniei, semnalele par a fi încurajatoare, PIB-ul japonez crescând în primul trimestru al anului 2015 cu o rata anualizată de 3.9 %, fapt ce s-a datorat tocmai deblocării rezervelor financiare ridicate ale companiilor japoneze și a intensificării activității investiționale a acestora, ceea ce s-a reflectat într-o creștere a cheltuielilor de capital cu 2.7 % față de trimestrul precedent. Astfel, cel puțin pe moment, putem concluziona că așa numitele politici economice “Abeconomics”, încep să dea rezultate.

Concluzii și propuneri

Cercetarea întreprinsă în această lucrare și-a propus să scoată în evidență rolul indispensabil pe care economisirea națională îl are în stabilitatea, finanțarea și dezvoltarea economică a unei națiuni. Aspectele teoretice curpinse în lucrare au fost ulterior analizate prin intermediul unui studiu da caz, care a urmărit evoluția și situația actuală a economisirii din Japonia.

În urma analizei curentelor istorice de gândire economică care fac referire la conceptul de economisire, am constatat preocuparea și importanța pe care marii economiști ai secolelor trecute au acordat-o acumulării capitalului prin procesul de economisire, și a rolului central pe care acesta îl joacă în asigurarea creșterii economice și implicit a bunăstării populației.

Considerăm astfel că în general, cele mai importante teorii economice, dar și cele care fac referire la conceptele de economisire și consum, se pot sintetiza într-o mai veche, prezentă și probabil eternă controversă, între teoriile keynesiene-neokeynesiene care pornesc de la ideea că cererea generează oferta (stimularea consumului va genera o creștere a output-ului), și curentul clasic-neoclasic, respectiv cele care pornesc de la legea lui Say, care menționează că oferta este cea care își crează propria cerere (economisirea/investițiile care cresc producția, respectiv oferta de bunuri).

Analizând implicațiile pe care teoriile ambelor școli economice le-au avut de-a lungul istorie, constatăm că nu există teorii în totalitate greșite sau în totalitate corecte, ci mai degrabă perioade și conjuncturi sau faze ale ciclurilor economice, pe care unele teorii economice s-au pliat sau se pliază, mai bine decât altele. De aceea, considerăm că insuccesul înregistrat de unele dintre acestea este datorat generalizării validității lor, a asimilării efective a unor pachete de măsuri anterior aplicate, fără a se ține cont de specificul diferit al fiecărei economii, zone, comunității etc, precum și a unei conjuncturii economice nepotrivite a momentului aplicării lor, succesul lor depinzând în consecință și de faza ciclului economic la care se aplică.

În perioade de criză economică caracterizate printr-o adâncă neîncredere a tuturor actorilor mediului economic, politicile de impulsionare a ofertei pot fi mai puțin eficiente, politicile Keynesiene, expansioniste de încurajare a cererii, și/sau substituiere a cererii private cu cererea publică pot avea un succes mai ridicat. Însă după depășirea crizei, pentru o nouă fază a ciclului economic, putem considera mai potrivite politicile orientate către susținerea ofertei, prin creșterea economisirii și respectiv a investițiilor private, necesare asigurării unei creșteri economice durabile.

Un mix de politici corespunzător ideilor celor două curente principale, poate obține efectele pozitive dorite. Situația curentă caracterizată prin încercările decidenților de a reporni motoarele economiei, o putem considera de o asemenea natură, și constă într-o combinație de politici expansioniste și reforme structurale: relaxările cantitative sunt considerate măsuri expansioniste cu origini keynesiene, iar măsurile economice, care parțial constau într-o așa zisă austeritate ce urmărește diminuarea deficitelor și a datoriilor publice, pornesc de la teoriile clasice economice și se încadrează în categoria reformelor structurale.

Astfel, putem remarca oportunitatea existenței unui echilibru dinamic adaptabil în cadrul mix-ului de politici economice, între cele orientate cu precădere către consum și cele care încurajează economisirea.

Totuși, nu putem fi de acord cu unul din postulatele care reies din curentul de gândire al școlii liberale clasice, cel puțin a unei părți din acesta, care consideră că ciclurile economice sunt datorate politicilor monetare expansioniste (greșite) ale băncilor centrale și nu sunt rezultatul comportamentului uman. Am putea fi tentați astfel să considerăm că prin politici monetare eficente s-ar putea evita evoluția ciclică a economiei și eventual, chiar corecta iraționalitatea, exuberanța și panica care de multe ori caracterizează comportamentul uman, aspecte pe care așa cum istoria le-a demonstrat, însoțesc inevitabil realitatea economică trecută, prezentă și, îndrăznim să afirmăm, viitoare.

Susținem însă că economisirea are un rol vital în procesul nivelării consumului, așa cum mare parte a teoriile economice menționează că indivizii urmăresc pe parcursul întregului ciclu de viață, estompând astfel efectele negative pe care o manifestare de o amplitudine ridicată și distorsionată a ciclurilor economice, o pot avea asupra nivelului venitului disponibil și respectiv, asupra consumului gospodăriilor.

În urma examinării conceptelor procesului de economisire considerăm că o definiție actuală a economisirii poate fi următoarea: economisirea este un act de voința umană ce presupune o alegere intertemporală, de preferințe, între un consum curent și unul viitor, sumele amânate de la consum de către un subiect reprezintă atât o investiție a altuia, dar și un consum, de o calitate mai ridicată, a aceluiași subiect.

Prin această definiție este subliniată importanța înțelegerii corecte a conceptului de economisire, ca fiind în final doar o altă formă de consum sau cheltuială, și nicidecum o modalitate prin care resursele financiare sunt retrase din circuitul economic. De asemenea economisirea trebuie privită ca o variabilă de flux, care adăugă periodic valori suplimentare stocului inițial de capital, generând astfel în economie capacități suplimentare de formare brută a capitalului fix.

Considerăm importantă menționarea principalelor funcții pe care am constatat că economisirea le îndeplinește într-o economie națională, și anume: funcția de acumulare, respectiv de creare a capitalului identificat ca sursă esențială a procesului investițional; funcția de distribuție și nivelare a consumului sau de repartizare a venitului pe întreaga perioadă a vieții, și funcția de transformare, respectiv prin economisire resursele financiare suplimentare ale gospodăriilor sunt transformate prin procesul investițional în capital productiv.

Am constatat existența unei puternice corelații pozitive între economisire și investiții, inclusiv în cadrul unei economii deschise fluxurilor externe de capital (corelație reconfirmată și la nivelul analizei studiului de caz). Datorită mobilității imperfecte a capitalului sumele suplimentare pe care economisirea le aduagă activelor financiare autohtone, rămân în cea mai mare parte a lor în țara de proveniență, în ciuda unor randamente potențiale mai ridicate pe care investițiile pe piețele externe le-ar presupune.

Din punctul de vedere al ecuației formării economisirii totale, considerăm componenta economisirea gospodăriilor, ca fiind cea către care trebuie să se îndrepte politicile publice în mod prioritar, deoarece gospodăriile sunt cele care trebuie să furnizeze resursele necesare procesului investițional. Rolul companiilor este acela de a fructifica resursele economisite de gospodării, transformându-le pe acestea în capital productiv și care în final să genereze un câștig suplimentar gospodăriilor de la care inițial au provenit aceste fonduri. În ce privește economisirea publică, de preferat ar fi evitarea influenței negative pe care aceasta poate să o aibă în ecuația economisirii totale (adică o evitare a deficitelor publice) și a asigurării unui nivel adecvat al ratei investițiilor publice, în special în anumite perioade de conjunctura ecconomică care impun o substituire parțială a investițiilor din mediul privat.

Cunoașterea principalelor modele de economisire și consum este absolut necesară pentru înțelegerea comportamentului de consum și economisire al individului sau gospodăriei.

Generalizarea validității unui anumit model fiind însă foarte greu de realizat, datorită limitelor de aplicabilitate ale fiecăruia dintre acestea: fie că ne referim la limitele legate de timp (corespunzătoare modelului Keynes) sau de tipul de variabilă a venitului la care se raportează (venit istoric, curent, permanent, viitor sau al altor persoane), de existența sau inexistența nivelării consumului pe durata vieții individului.

Pe lângă limitele care țin de natura variabilelor folosite, există și alte limite care țin de aspectele cu conținut comportamental și care fac referire la subiectivitatea preferințelor și a așteptărilor consumatorului pentru o anumită perioadă de timp, de nivelul diversității educaționale, sociale, culturale, religioase, demografice și al atitudinii față de risc. De asemenea, considerăm că o concentrare excesivă pe un model de comportament al individului identificat cu un “homo economicus” (comportament caracterizat printr-o capacitate infinită de a acționa independent și rațional, cu un comportament orientat spre maximizarea utilității și optimizarea satisfacție și care beneficiază de un grad ridicat de educație și cultură economică), trebuiesc limitate în elaborarea diverselor modele economice de consum și economisire.

Limitele de aplicabilitate ale modelelor mai provin și din factori care țin nivelul de dezvoltare ale diverselor regiuni economice, națiuni etc. Un alt factor important, așa cum deja am menționat, este conjunctura economică existentă, unele modele se pliază mult mai bine pe perioade de creștere economică, altele însă sunt confirmate de realitatea unor recesiuni economice.

Astfel, cunoașterea modelelor și a limitelor care le însoțesc devine esențială în elaborarea unor politici publice care să încurajeze economisirea, respectiv dezvoltarea economică prin investiții. Descurajarea economisirii, chiar dacă susținută de mulți economiști ca fiind necesară în anumite perioade economice cu un nivel de consum scăzut al populației, nu o considerăm oportună cel puțin din punctul de vedere al diminuării resurselor financiare necesare formării brute a capitalului fix.

Printre motivele cele mai importante care determină nivelul economisirii gospodăriilor, am remarcat că se află motivul nivelării consumului (care acționează pe întreaga durata de viață a individului) și motivul precauționar (mai vizibil în condiții de incertitudine economică). În ce privește motivele care urmăresc acumularea, respectiv avuția sau moștenirea, am sesizat existența în literatura de specialitate a unor păreri pro și contra asupra intensității și sensului influenței acestora asupra comportamentului de economisire. S-a constat însă că în perioade de creștere economică, respectiv de siguranță în ce privește nivelul viitor al veniturilor, comportamentul gospodăriilor tinde spre o rată de economisire mai scăzută, aceeași tendință se manifestă și în condițiile reducerii constrângerilor de lichiditate.

Determinarea sensului și intensității influenței factorilor determinanți ai economisirii gospodăriilor devine prioritară unui proces de elaborare a unor politici publice favorabile stimulării comportamentului de economisire.

De aceea, considerăm că în centrul politicilor demografice care urmăresc o creștere a propensității medii spre economisire a populației, trebuie să se afle obținerea unui nivel cât mai scăzut al ratelor de dependență a categoriilor de vârstă care nu obțin venituri din muncă
(a celor foarte tineri și a celor în vârstă), iar acest deziderat se poate obține prioritar prin creșterea numărului total al populației, în general și a numărului populației active, în special. Astfel, devin necesare politici demografice, care pe lângă aspecte care țin de întinerirea populației, respectiv de creștere a natalității, să includă și politici direcționate împotriva fenomenului actual al emigrației, care să stopeze exodul masiv de forță de muncă calificată (fenomen care afectează în prezent multe din economiile țărilor emergente) și chiar politici care să încurajeze o imigrație controlată, cu scopul de a asigura resursa umană necesară în sectoarele economice care înregistrează deficit de forță de muncă.

Un fenomen generalizat la nivelul economie globale, care poate fi rezultatul unor politici demografice inexistente sau ineficiente, și care considerăm că necesită o atenție sporită din partea decidenților, îl constituie situația adâncirii deficitelor la bugetele de pensii. Fenomen ce reprezintă o realitate care caracterizează în prezent majoritatea statelor, inclusiv cele dezvoltate, și la care a contribuit decisiv o rata demografică negativă. De la an la an numărul celor care beneficiază de plata cuantumului pensiei este în creștere, spre deosebire de numărul celor care contribuie efectiv la bugetul de pensii, care este în scădere. Acest fapt nu se datorează doar unui spor negativ al populație, ci și a scăderii gradului de ocupare a populației active, caracterizată printr-o creștere a șomajului în special în rândul populației active tinere (situație ce generează cheltuieli sociale suplimentare la bugetul de stat, accentuând astfel deficitul bugetului asigurărilor sociale și implicit al bugetului de stat). Iar influența unui asemenea fenomen nu poate fi decât negativă, prin efectele pe care deficitul bugetar îl are asupra economisirii totale.

Esența influenței factorilor determinanți asupra economisirii este dată de sensul acțiunii exercitate asupra nivelului venitului disponibil. Oricâte controverse ar exista în literatura de specialitate asupra influenței pe care nivelul venitului disponibil îl poate avea asupra economisirii gospodăriilor, considerăm că acesta nu poate surveni decât după asigurarea unui nivel minim al consumului, nivel considerat de subzistență. Doar sumele provenite din venitul disponibil care depășesc acest nivel, putând fi direcționate către economisire. Îmbunătățirea “terms of trade”, a rentabilității companiilor, a gradului de ocupare a forței de muncă, a reducerii ratei șomajului, respectiv a creșterii economice care în final să ridice nivelul venitului disponibil, creează premisele unei rate totale de economisire mai ridicate.

Pornind de la analiza sensului influenței pe care factori fiscali și monetari o au asupra nivelului economisirii gospodăriilor, considerăm că politicile fiscale și monetare trebuiesc elaborate și corelate în direcția stimulării acesteia. Astfel, politicile fiscale trebuie să urmărească cu precădere scutiri de taxe, deductibilități și stimulente fiscale pentru cei care economisesc, evitarea supraimpozitării câștigurilor provenite din economisire, precum și cointeresarea fiscală a angajatorilor în stimularea economisirii angajaților.

Politicile monetare trebuiesc orientate către țintirea unui nivel moderat pozitiv al inflației, care împreună cu asigurarea unei rate stabile a cursului de schimb, să nu descurajeze economisirea populației printr-o eventuală pierdere în valoare a fondurilor economisite. Cel puțin la fel de importante sunt politicile monetare care au ca destinație rata de dobândă. Autoritățile monetare trebuie să se asigure că rata de referință a dobânzi se situează la niveluri, pe de o parte, suficient de ridicate ca populația să le considere atractive pentru impulsionarea economisirii, iar pe de alte parte, suficient de scăzute încât să permită derularea în condiții de eficiența financiară a proiectelor investiționale.

Ocuparea totală a forței de muncă a reprezentat în trecut, reprezintă în prezent și trebuie să reprezinte și în viitor, un obiectiv principal și o finalitate a oricărei politici fiscale și monetare, urmărită cu perseverență de către instituțiile abilitate. În ce privește distribuția inechitabilă a avuției și veniturilor sau altfel spus, inegalitatea și inechitatea socială, nu doar că s-a menținut “această greșală remarcabilă a societății”, cum pe bună dreptate a numit-o Keynes, dar s-a accentuat și a atins proporții îngrijorătoare, reprezentând o amenințare pentru stabilitatea și siguranța întregului sistem economic și social global.

Însă orice politică economică, având în vedere că în final este adresată omului, trebuie să țină cont de aspectele comportamentale pe care aceasta le implică, în special dacă avem în vedere succesul îndoielnic contemporan al acestora. Considerăm că eșecul acestor politici publice în general, economice în special, este datorat tocmai faptului că nu țin cont de faptul că au ca destinație finală omul, cu particularitățile specifice fiecărui individ în parte. Cu atât mai mult, politicile care privesc economisirea, o activitate specific umană, trebuie să țină cont de influențele factorilor comportamentali, fie că se referă la obiceiuri, siguranță, încredere etc. (după cum am observat, în condiții de nesiguranță sau neîncredere, motivația precauționară a economisirii modifică comportamentul de economisire, în sensul creșterii preventive a sumelor economisite).

Pentru ca economisirea să se regăsească într-un mod eficient în investiții, am remarcat necesitatea existenței unui sector al intermedierii financiare, respectiv a componentelor acestuia piața bancară, piața de capital și investitorii instituționali, foarte bine dezvoltat și reglementat, astfel încât fondurilor economisite să poată fi canalizate către cele mai productive proiecte de investiții, care la rândul lor să conducă către rate ridicate de creștere economică.

Considerăm că o prioritate a politicilor autorităților de reglementare și control a piețelor financiare trebuie să o reprezinte necesitatea aducerii către un echilibru a finanțarii prin piața bancară și respectiv prin piața de capital, în prezent în multe țări, între care se număra chiar și cele considerate puternic industrializate, existând un puternic dezechilibru, în defavoarea pieței de capital.

Poziția dominantă a sistemului bancar creează o dependență de finanțare care nu este productivă mediului de afaceri, în special sectorului companiilor mici și mijlocii, care, chiar în condițiile în care se finanțează aproape exclusiv din sistemul bancar (piața de capital fiind în general inaccesibilă acestui sector), “beneficiază” de costuri de finanțare mai ridicate, decât companiile mari sau guvern. De aceea, considerăm că o deschidere mai mare a pieței de capital către întreprinderile mici și mijlocii, cu scopul asigurării unei alternative de finanțare și în direcția creșterii accesului IMM-urilor prin piața de capital la resursele financiare economisite, devine imperios necesară.

O piață de capital dezvoltată, așa cum studiile empirice ne arată, presupune în primul rând o rată a economisirii naționale ridicată. Este indicat, având în vedere fluctuațiile în mișcările fluxurilor de capital străin, ca piața de capital internă să fie susțină în principal de capital autohton, respectiv de o economisire ridicată și direcționată către piața de capital. Astfel, pot fi atenuate variațiile mari ale cotațiilor titlurilor, datorate unor ieșiri ale capitalurilor străine speculative. De asemenea, dezvoltarea pieței de capital, ridicarea gradului de atractivitate al acesteia, poate determina schimbări în comportamentul de consum al gospodăriilor și în consecință conduce către o amânare a consumului imediat, în favoarea unui consum calitativ superior în viitor, respectiv impulsionând apariția unui tipar comportamental de consum favorabil economisirii.

Susținem că o piață de capital suficient de bine dezvoltată va avea capacitatea să absoarbă eventualele capitaluri care vor emigra din bănci (în condițiile unor randamente din dobânzi foarte mici sau chiar a unor dobânzi reale negative) și să le transforme în capitaluri productive, distribuite către sectoarele industriale cu potențialul cel mai ridicat de dezvoltare, evitând astfel o direcționare excesivă a capitalurilor către sectorul imobiliar și posibilitatea apariției unor creșteri nejustificate ale acestor active, respectiv a apariției unei noi bule pe piața imobiliară.

În cadrul studiului de caz am observat un comportament al companiilor japoneze propriu unor perioade caracterizate de o incertitudine și neîncredere a mediului de afaceri în potențialul viitor de dezvoltare economică. Reiterăm faptul că rolul companiilor într-o economie de piață nu este acela de a economisi, decât poate conjunctural, cum de altfel am remarcat că se întâmplă și în economia japoneză a ultimilor ani, ci este acela de a investi fondurile economisite de populație într-un mod cât mai productiv și profitabil cu putință, astfel încât veniturile suplimentare obținute, să se regăsească în creșterea veniturilor tuturor stakeholderilor implicați, și în final, într-o acumulare nouă de capital.

Totodată, susținem că este necesară o relansare a economiei japoneze prin alocarea unor fonduri tot mai ridicate către activitatea de formare brută a capitalului fix, acționând astfel atât în direcția asigurări unor rate de creștere economică mai mari ale acesteia, dar și prin generarea unui potențial de creștere a salariilor angajaților, respectiv a creșterii venitului disponibil al populației, ceea ce va conduce la o creștere corespunzătoare a propensității medii spre economisire a gospodăriilor. Ambele efecte, rate de creștere economică mai ridicată și creșterea valorii stocului activelor financiare ale gospodăriilor (rezultată dintr-o creștere a sumelor economisite), vor avea un impact pozitiv asupra nivelului ridicat al datorie publice, putând asigura în viitor sustenabilitatea acestuia și resursele financiare necesare.

Lecția japoneză însă trebuie să dea de gândit decidenților de politici publice. Așa cum am observat, stabilitatea actuală a economiei japoneze, care înregistrează niveluri foarte ridicate ale datoriei publice și ale deficitului bugetar, este asigurată de posibilitatea, pe care puține guverne o au, aceea de a acoperi aceste dezechilibre economice ridicate printr-o finanțare exclusiv autohtonă, ferită de șocurile induse de evoluția impredictibilă a piețelor financiare externe. Finanțare, care a fost și este încă posibilă datorită unui nivel foarte ridicat al activelor financiare ale populației, nivel rezultat dintr-o economisire care a înregistrat în trecut, pe parcursul a câtorva decenii, rate constant ridicate.

Totuși, trendul puternic descrescător al ratei economisirii gospodăriilor japoneze din ultimele decenii, denotă existența în trecut a unor politici publice nepotrivite, care au avut ca efect o schimbare a comportamentului de economisire al populație. Constatăm astfel, din nou, cât de importante pot fi politicile publice care privesc un sistem fiscal favorabil economisirii, prin scutiri de taxe, stimulente fiscale și deductibilități acordate celor care economisesc sau contribuie la fondurile economisite, precum și evitarea taxării suplimentare a sumelor economisite.

Dar cel puțin la fel de importante sunt și politicile demografice care trebuie să evite și să corecteze pe viitor modul negativ de schimbare al structuri populației care a avut loc în ultimul timp în Japonia. Îmbătrânirea populație și scăderea natalității, se număra printre factorii demografici cu o contribuție accentuat negativă asupra nivelului economisirii gospodăriilor japoneze. Efectele provin direct dintr-o diminuare evidentă a veniturilor disponibile a persoanelor în vârstă și din creșterea ponderii acestora în totalul populației, ceea ce în viitor poate însemna mai puține locuri de muncă și respectiv un nivel agregat al venitului disponibil mai scăzut.

Concluzionând, susținem că economisirea reprezintă o “umbrelă împotriva intemperiilor” care pot apărea oricând pe piețele financiare externe și un factor asigurator al unei independențe financiare ce susține un progres tehnologic vital unei dezvoltării economice durabile și eficiente. Acest fapt se datorează în special unui nivel ridicat al acumulări autohtone de capital și a capacității pieței financiare de a canaliza aceste resurse către o finanțare corespunzătoare, la valori cu adevărat ridicate, a activităților de cercetare, dezvoltare și inovare, în scopul obținerii unor avantaje economice competitive, care la rândul lor să conducă la o creștere a competitivității pe piețele externe a sectorului național al bunurilor tranzactionabile (tradable).

Cuvăntul de final, considerăm că trebuie să aparțină economistului Herman Minsky (2011), care în câteva cuvinte a sintetizat scopul pe care orice mix de politici publice trebuie să îl urmărească cu prioritate, și anume: “un program orientat către ocuparea deplină a forței de muncă, stabilitatea prețurilor și un grad superior de echitate socială, urmărindu-se un țel primordial, acela al unei economii umaniste, ca un prim pas către o societate umanistă”.

Referințe bibliografice

Cărți

1. Abel, B. Andrew ; Bernanke, Ben & Croushore, Dean Darrell (2011) – Macroeconomics, 7th edition, Editura Pearson, Boston

2. Akerlof, George A. & Shiller, Robert J. (2010) Spirite animale -Despre felul în care psihologia umana influențează economia și ce inseamnă pentru capitalismul global, editura Publica –Co.lecția de economie, București 2010

3. Akerlof, George A. & Kranton, Rachel E. (2011) Economia identității – Cum identitatea ne influențează munca, salariile și bunăstarea, Editura Publica – Co.lecția de economie, București 2011,

4. Dekle, Robert (2005) Understanding Japanese Saving: Does population aging matter?, first published 2005, by RoutledgeCurzon

5. Dobrescu, Emilian M. (2006) Dicționar de sociologie economică, editura C.H. Beck, București 2006

6. Dwivedi, D.N. (2010) Macroeconomic: theory and policy, New Delhi: Tata McGraw Hill Education Pte Ltd.

7. Fisher, Irving (1930) The theory of interest, as determined by impatience to spend income and opportunity to invest it, (New York: Macmillan, 1930, ediție disponibilă online la http://files.libertyfund.org/files/1416/Fisher_0219.pdf

8. Friedman, Milton (1957) A Theory of the Consumption Function, Princeton University Press 1957, ediție disponibilă online la http://www.nber.org/books/frie57-1

9. Henderson, John Vernon & Poole, William (1991), Principles of macroeconomics, D.C. Healt and Company, Lexington, Massachusetts 1991

10. Keynes, John Maynard (2009), Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, editura Publica, București 2009

11. Krugman, Paul (2012) Opriți această depresiune- acum!, Editura Publica – Co.lectia de economie, București 2012

12. Mankiw, N. Gregory (2009) Macroeconomics, 7th edition, Worth Publishers, New York

Mill, John Stuart (2009) Principles Of Political Economy, The Project Gutenberg EBook of Principles Of Political Economy, editie disponibilă online la, www.gutenberg.orgfiles.pdf

13. Marshall Alfred (1890) Principles of Economics (8th ed.) The Online Library of Liberty A Project Of Liberty Fund, Inc, ediție disponibilă online la http://files.libertyfund.org/files/1676/Marshall_0197_EBk_v6.0.pdf

14. Minsky, Hyman P. (2011) Cum stabilizăm o economie instabilă, Editura Publica – Co.lecția de economie, Bucurețti 2011

15. Mises, Ludwig von (1998) Human Action- A Treatise on Economics, Ludwig Von Mises Insititute Auburn, Alabama – ediție disponibilă online la http:smises.orgsitesdefaultfilesHuman%20Action_3.pdf

16.Parker, Jeffrey (2010) Theories of consumption and saving,HEORIES OF CONSUMPTION AND SAVING, Economics 314 Coursebook, 2010, cap. 16, pag. 1-23, ediție disponibilă online la http://academic.reed.edu/economics/parker/s11/314/book/Ch16.pdf

17. Ricardo, David (2001) On the Principles of Political Economy and Taxation, Batoche Books, Kitchener 2001, Ontario, Canada, ediție disponibilă online la http://socserv.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/ricardo/Principles.pdf

18. Reinhart, Carmen M & Rogoff, Kenneth (2012) De data asta e altfel, opt secole de sminteală financiară, Editura Publica București 2012

19. Scarlat, Emil și Chirita, Nora (2001), Macroeconomie Dinamică, editura Economica, București 2001

20. Schumpeter, Joseph A. (2011) Poate supravietui capitalismul? Distrugerea creatoare și viitorul economiei globale, Publica, București 2011

21. Smith, Adam (2011) Avutia natiunilor Editura Publica – Co.lectia de economie, Bucuresti 2011

Articole și studii

1. Agenor, Pierre-Richard & Aizenman, Joshua (2004) Savings and the terms of trade under borrowing constraints, Journal of International Economics 63 (2004) 321 – 340, accesat online la http://economics.ucsc.edu/research/downloads/agenor-aizenman-saving.pdf, ultima accesare la 3.07.2015

2. Adler, Gustavo & Magud, Nicolas E. (2013) Four Decades of Terms-of-Trade Booms: Saving-Investment Patterns and a New Metric of Income Windfall, IMF Working Paper

Western Hemisphere Department, 2013 accesat online la https://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2013/wp13103.pdf, ultima accesare 01.10.2014

3. Ando, Albert, Guiso, Luigi &Terlizzese, Daniele (1994) Dissaving by the elderly, transfer motives and liquidity constraints, Saving and the Accumulation of Wealth p. 188-213, Cambridge University Press 1994

4. Bayoumi, Tamim (1992) Financial Deregulation and Household Saving, Bank of England and International Monetary Fund, accesat online la http://www.bankofengland.co.uk/archive/Documents/historicpubs/workingpapers/1992/wp05.pdf, ultima accesare 15.07.2015

5. Baranzini, Mauro (2005) Modigliani’s life-cycle theory of savings fifty years later, BNL Quarterly Review, vol. LVIII, nos 233-234, June-September 2005, pp. 109-72, accesat online la http://ojs.uniroma1.it/index.php/PSLQuarterlyReview/article/viewFile/9846/9731, ultima accesare 19.05.2015

6. Bekaert, Geert & Harvey, Campbell R. (1997) Capital Markets: An Engine For Economic Growth, National Bureau of Economic Research, Cambridge, Massachusetts May 7, 1997, accesat online la https://faculty.fuqua.duke.edu/~charvey/Research/Published_Papers/P58_An_engine_for.pdf, ultima accesare la 9.08.2015

7. Bittante, Samuel (2013) – What is “Ricardian Equivalence” and when can it fail?, Macroeconomics (ECO-2A05), Norwich Economic Papers Vol. 7 (February 2013)

accesat online la https://www.uea.ac.uk/documents/953219/2651834/Vol+7_Samuel+Bittante.pdf/c08ffc44-b033-47a0-87e8-c0d87de4042d, ultima accesare la 21.07.2015

8. Boadway, Robin &Wildasin, David (1995) Taxation and Savings: A Surve,

Fiscal Studies (1995) vol. 15, no., pp. 19 – 63 © Institute for Fiscal Studies, accesat online la

http://davidwildasin.us/pub/Boadway-Wildasin-Taxation-Savings- Survey.pdf, ultima accesare la 19.07.2015

9. Boca, Mihai Cosmin (2015) Analyzing the saving and twin deficits correlation: evidence from Romania, The Annals of the University of Oradea – Economic Sciences Series TOM XXIV- 1st Issue / July 2015 391-398, accesat online la http://anale.steconomiceuoradea.ro/volume/2015/AUOES-1-2015.pdf, ultima accesare 21.08.2015

10. Bodea, Catalin (2012) Economisirea concepte, determinanți și evoluții, Banca Națională a României, Elemente ale cadrului de analiză și prognoză al politicii monetare, Colocviile de politică monetară,ediția a V-a București, 5 iunie 2012, accesat online la http://www.bnr.ro/Elemente-ale-cadrului-de-analiza-si-prognoza-al-politicii-monetare-8192.aspx, ultima accesare 2.08.2015

11. Browning & Lusardi (1996) Household Saving: Micro Theories and Micro Facts, Journal of Economic Literature Vol. XXXI, pp.1797-1855, accesat online la http://www.nyu.edu/econ/user/bisina/browning-lusardi.pdf, ultima accesare 11.03.2015

12. Callen, Tim & Thimann, Christian (1997) Empirical Determinants of Household Saving: Evidence from OECD Countries, Working Paper of the International Monetary Fund,Asia and Pacific department December 1997, accesat online la http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/wp97181.pdf, ultima accesare 11.09.2014

13. Cannari, Luigi (1994) Do demographic changes explain the decline in the saving rate of Italian households?, Saving and the Accumulation of Wealth Essays on Italian Household and Government Saving Behavior, Edited by ALBERT ANDO, LUIGI GUISO, IGNAZIO VISCO, CAMBRIDGE UNIVERSITY PRESS 1994

14. Cantor, Richard &Drisckill, Robert (2000) Effects on the Real Exchange Rate of Demographic and Fiscal-Policy Induced Changes in National Saving: Is the Conventional Academic Wisdom Always Right? accesat online la http://www.vanderbilt.edu/econ/faculty/Driskill/NS4pdf.pdf, ultima accesare 8.07.2015

15. Carroll, Christopher D. (2001) A Theory of the Consumption Function, With and Without Liquidity Constraints, May 18, 2001, http://www.econ2.jhu.edu/people/ccarroll/ATheoryv3JEP.pdf, accesat 17.06.2015

16. Carroll, Christopher D & Weil David N. (1994) Saving and growth: a reinterpretation, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy 40 (1994) 133-192 North-Holland accesat online la http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.208.7654&rep=rep1&type=pdf, ultima accesare 27.07.2015

17. Cherif, Monther & Gazdar Kaothar (2010) Macroeconomic and institutional determinants of stock market development in MENA region: new results from a panel data analysis, International Journal of Banking and Finance Volume 7, Issue 1 Article 8, 3-31-2010, accesat online la http://epublications.bond.edu.au/cgi/viewcontent.cgi?article=1024&context=ijbf, ultima accesare la 9.08.2015

18. Croitoru, Lucian (2015) Paradoxul românesc (The Romanian Conundrum) (1), accesat online la http://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/41-paradoxul-romanesc-the-romanian-conundrum-1, ultima accesare 17.08.2015

19. Crown, William H. (2002)  Life Cycle Theories of Savings and Consumption, Encyclopedia of Aging 2002, The Gale Group Inc, accesat online la http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3402200229.html, ultima accesare 18.06.2015

20. Curtin, Richard T. (2003) Unemployment expectations: the impact of private information on income uncertainty, Review of Income and Wealth, Series 49, Number 4, December 2003, University of Michigan, accesat online la https://data.sca.isr.umich.edu/fetchdoc.php?docid=28779, ultima accesare 15.07.2015

21. Curtin, Richard T. (2000) Psychology and Macroeconomics: Fifty Years of the Surveys of Consumers, Telescope on Society: Survey Research and Social Science in the 20th and 21st Centuries, University of Michigan Press 2000, accesat online la https://data.sca.isr.umich.edu/fetchdoc.php?docid=24782, ultima accesare 13.06.2015

22. Dănilă, Nicolae (2011) Economisirea și perspectivele creșterii economice accesat online la http://www.bnr.ro/Economisirea-si-perspectivele-creșterii-economice-6792.aspx, ultima accesare 18.09.2014

23. Deaton, Angus (2005) Franco Modigliani and the Life Cycle Theory of Consumption, Research Program in Development Studies and Center for Health and Wellbeing

Princeton University, March 2005, presented at the Convegno Internazionale Franco Modgliani, Accademia Nazionale dei Lincei, Rome, February 17th–18th, 2005, accesat online la https://www.princeton.edu/~deaton/downloads/romelecture.pdf, ultima accesare 12.07.2015

24. Dempster, Gregory M. (2011) Austrian Foundations for the Theory and Practice of Finance, Journal of economics and finance education, volume 10, number 2, fall 2011, accesat online la http://www.economics-finance.org/jefe/econ/special-issue/Special%20Issue%20AE%20007%20Dempster.pdf, ultima accesare 12.07.2015

25. De Santis, Roberto & Surico, Paul (2013) Bank Lending and Monetary Transmission in the Euro Area, Working Paper SerieS NO 1568 / july 2013, European Central Bank, Eurosystem, accesat online la https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/scpwps/ecbwp1568.pdf, ultima accesare 30.07.2015

26. Dobrinsky, Rumen (2005) Domestic Saving and the Driving force of investment in the ECE Emerging Market Economies, Economic Commission for Europe, Discussion Paper Series No.2005.2, September 2005, United Nations Economic Commission for Geneva, Switzerland, accesat online la http://www.unece.org/fileadmin/DAM/oes/disc_papers/ECE_DP_2005-2.pdf, ultima accesare 31.7. 2015

27. Doppelhofer, Gernot (2009) Intertemporal Macroeconomics, Forthcoming in J. McCombie and N. Allington (eds.), Cambridge Essays in Applied Economics, Cambridge UP, accesat online la https://www.nhh.no/Admin/Public/DWSDownload.aspx?File=%2FFiles%2FFiler%2Finstitutter%2Fsam%2Fcv%2Fpapers%2FIntertemporal_Macroeconomics.pdf, accesat la 19.06.2015

28. Dumitru, Ionut ; Romulus Mircea & Jianu (Dumitru), Ionela (2011) Economisirea în România – evoluții și factori determinanți, accesat online la http://www.researchgate.net/profile/Ionela_Dumitru/publication/49913063_Economisirea_n_Romnia__evoluii_i_factori_determinani/links/0deec5317275d5db57000000.pdf, ultima accesare 12.07.2015

29. Duesenberry, James S. Income, Saving and the Theory of Consumption Behavior, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1949.

30. El-Wassal, Kamal A. (2013) The Development of Stock Markets: In Search of a Theory, International Journal of Economics and Financial Issues Vol. 3, No. 3, 2013, pp.606-624, accesat online la http://www.econjournals.com/index.php/ijefi/article/viewFile/489/pdf, ultima accesare în 3.08.2015

31. Elmendorf, W. Douglas (1996) The effect of interest rate changes on household saving and consumption: a survey – Federal Reserve Board, accesat online la http://www.federalreserve.gov/pubs/feds/1996/199627/199627pap.pdf, ultima accesare 09.07.2015

32. Feldstein, Martin (1997) Transition to a fully funded pension system: five economic issues, National Bureau of Economic Research, Working Paper 6149, Cambridge Massachusetts, August 1997, accesat online la http://www.nber.org/papers/w6149.pdf, ultima accesare 20.07.2015

33. Feldstein, Martin & Horioka, Charles (1980), Domestic Saving and International Capital Flows, The Economic Journal, Vol. 90, No. 358 (June 1980) pp. 314-329 Published by: Blackwell Publishing for the Royal Economic Society, accesat online la http://faculty.georgetown.edu/mh5/class/econ489/Feldstein-Horioka-Puzzle.pdf, ultima accesare 27.07.2015

34. Feldstein, Martin (2010) Japan’s Savings Crisis, Project Syndicate, September 2010

accesat online la www.project-syndicate.org, ultima accesare 13.08.2015

35. Ferreiro, Jesus & Serrano, Felipe (2012) Expectations, uncertainty and institutions. An application to the analysis of social security reforms, International Review of Applied Economics 03/2012; 26(2):253-266

36. Garcia, Valeriano F. & Liu, Lin (1999) Macroeconomic determinants of stock market development, Journal of Applied Economics, Vol. II, No. 1 (May 1999), 29-59, accesat online la

http://www.ucema.edu.ar/publicaciones/download/volume2/garcia_liu.pdf, ultima accesare 3.08.2015

37. Garner, Alan C. (2006) Should the Decline in the Personal Saving Rate Be a Cause for Concern?, Economic Review (01612387). 2006 2nd Quarter, Vol. 91 Issue 2, p5-28. 24p., accesat online la http://eds.b.ebscohost.com.web.bcucluj.ro:2048/eds/detail/detail?vid=4&sid=73279edb-0eb2-405f-a40e-e6fe7c87acd1%40sessionmgr115&hid=127&bdata=JkF1dGhUeXBlPXVybCxpcCxjb29raWUsdWlkJnNpdGU9ZWRzLWxpdmU%3d#db=bth&AN=21646933, ultima accesare 2.07.2015

38. Gerardi, Kristopher, Rosen, Harvey S. & Willen, Paul Do Households Benefit from Financial Deregulation and Innovation? The Case of the Mortgage Market, Federal Reserve Bank of Boston CEPS Working Paper No. 141 March 2007, accesat online la https://www.princeton.edu/ceps/workingpapers/141rosen.pdf, ultima accesare la 22.07.2015

39. Gramlich, Edward M. (1989) Budget Deficits and National Saving: Are Politicians Exogenous? Journal of Economic Perspectives—Volume 3, Number 2—Spring 1989—Pages 23–35, accesat online la http://pubs.aeaweb.org/doi/pdfplus/10.1257/jep.3.2.23, ultima accesare 21.07.2015

40. Hayashi, Fumio (1986) Why Is Japan's Saving Rate So Apparently High? NBER Macroeconomics Annual 1986, Volume 1 MIT Press, pages in book: (p. 147 – 234) accesat online la http://www.nber.org/chapters/c4247, ultima accesare 17.08.2015

41. Honohan, Patrick (1999) Financial Policies and Saving, The Economics of Saving and Growth -Theory, Evidence, and Implications for Policy, CHAPTER 4, p. 71-106, CAMBRIDGE UNIVERSITY PRESS, New York

42. Hussain, Mumtaz & Brookings, Oscar T. (2001) On the Determinants of National Saving:

An Extreme-Bounds Analysis, Review of World Economics Volume 137 issue 1, p.150-174, accesat online la http://www.jstor.org.web.bcucluj.ro:2048/stable/40440827 ultima accesare 24.09.2014

43. Ito, Takatoshi & Kitamura, Yukinobu (1994) Policies and Household Saving in Japan,

, Volume Title: Public Policies and Household Savings, (p. 133 – 160), University of Chicago Press 1994, accesat online la http://www.nber.org/chapters/c8863.pdf, ultima accesare 15.08.2015

44. Japanese Public Finance Fact Sheet (2014) Ministry of Finance, accesat online la http://www.mof.go.jp/english/budget/budget/fy2014/factsheet2014.pdf, ultima accesare 20.08.2015

45. Kaplan, Jay (2002) Unit 5 – Markets and Unemployment, University of Colorado Boulder, accesat online la http://www.colorado.edu/economics/courses/econ2020/section5/section5-main.html, ultima accesare la 14.07.2015

46. Kaserer, Christoph & Rapp, Marc Steffen (2014) Capital Markets and Economic Growth: Long- Term Trends and Policy Challenges, Research Report, The Alternative Investment Management Association, March 2014, accesat online la http://www.aima.org/download.cfm/docid/5D6152C4-C9A0-4FDA-B2DD415168ED658B, ultima accesare 12.08.2015

47. Koçkesen, Levent (2008) -Relative Income Hypothesis, William A. Darity (Ed.), International Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition (2008), accesat online la http://home.ku.edu.tr/~lkockesen/research/rel_inc_hyp.pdf, ultima accesare 23.06.2015

48. Koga, Maiko (2005) The Decline of Japan’s Saving Rate and Demographic Effects, Bank of Japan Working Paper Series, accesat online la https://www.boj.or.jp/en/research/wps_rev/wps_2005/data/wp05e10.pdf, ultima accesare 18.08.2015

49. Kotlikoff, Laurence J (2008) Saving Library of Economics and Liberty, The concise encyclopedia of economics, accesat online la http://www.econlib.org/library/Enc/Saving.html#abouttheauthor, ultima accesare la 27.07.2015

50. Krugman, Paul & Wells, Robin (2009) Savings, Investment Spending, and the Financial System, Chapter 10, Worth Publishers 2009, accesat online la http://sandovalhernandezj.people.cofc.edu/fs.pdf, ultima accesare la 12.08.2015

51. Leetmaa P., Rennie H & Thirby B (2009) Household saving rate higher in the EU than in the USA despite lower income, Economy and finance, EUROSTAT, Statistics in Focus 2009, accesat online la http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3433488/5280965/KS-SF-09-029-EN.PDF/69f10fe1-9252-423e-bd06-703bc6c8bbd1, ultima accesare 18.07.2015

52. Leland, Hayne E. (1968) Saving and Uncertainty: The Precautionary Demand for Saving, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 82, No. 3 (Aug., 1968), pp. 465-473 Published by: Oxford University Press – IDEA

53. Levine & Zervos (1998), Stock Markets, Banks, and Economic Growth, accesat online la http://www.worldbank.org/html/prddr/prdhome/pdffiles/wp1690.pdf, ultima accesare 3.08.2015

54. Mason, Roger (2000) The Social Significance of Consumption: James Duesenberry's Contribution to Consumer Theory, Journal of Economic Issues (Association for Evolutionary Economics), 00213624, Sep2000, Vol. 34, Issue 3, accesat online la lhttp://web.bcucluj.ro:2048/login?url=http://search.ebscohost.com.web.bcucluj.ro:2048/login.aspx?direct=true&AuthType=url,ip,cookie,uid&db=bth&AN=3538528&site=eds-live, ultima accesare 22.06.2015

55. Meghir, Costas (2002) A Retrospective on Friedman’s Theory of Permanent Income, University College London and Institute for Fiscal Studies November 2002, January 2004, accesat online la http://www.ifs.org.uk/wps/wp0401.pdf, accesat 17.06.2015

56.Ministerul de finanțe al Japoniei accesat online la http://www.mof.go.jp/english/budget/statistics/200910/s200910_03b.pdf, ultima accesare 25.08.2015.

57. Modigliani, Franco (1966) The Life Cycle Hypothesis of Saving, the Demand for Wealth and the Supply of Capital, Social Research, extracted from PCI Full Text, published by ProQuest Information and Learning Company

58. Modigliani, Franco (1985) Life Cycle, Individual Thrift and The Wealth of Nations, Sloan School of Management, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, MA, Economic Sciences 1985

59. Montiel, Peter J. & Serven, Luis 2008, Real Exchange Rates, Saving and Growth: Is There a Link?, The World Bank Development Research Group Macroeconomics and Growth Team, accesat online la https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/6698/wps4636.pdf?sequence=1, ultima accesare 08.07.2015

60. Niculescu-Aron, Ileana & Mihăescu, Constanța (2014) Modelling the impact of economic, demographic and social determinants on household saving rate in the former socialist countries (Central and Eastern Europe), 7th International Conference on Applied Statistics, accesat online la http://www.researchgate.net/publication/273865166_Modelling_the_Impact_of_Economic_Demographic_and_Social_Determinants_on_Household_Saving_Rate_in_the_Former_Socialist_Countries_(Central_and_Eastern_Europe), ultima accesare în 28.10.2014

61. Oppers, Stefan Erik (2002) The Austrian Theory of Business Cycle: Old Lessons For Modern Economic Policy? IMF Working Paper, Office in Europe, accesat online la https://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2002/wp0202.pdf, ultima accesare 6.07.2015

62. OECD (2013a), "Saving", OECD National Accounts at a Glance 2013, OECD Publishing, Paris, accesat online lahttp://www.oecd-ilibrary.org/docserver/download/3013021ec009.pdf?expires=1441202139&id=id&accname=guest&checksum=9FB4333C6F4D633AFE40376C9659D761, ultima accesare 21.07.2015

63. OECD (2013b) The role of banks, equity markets and institutional investors in long-term financing for growth and development Report for G20 Leaders, February 2013, accesat online la http://www.oecd.org/daf/fin/private-pensions/G20reportLTFinancingForGrowthRussianPresidency2013.pdf, ultima accesare la 10.08.2015

64. OECD (2015) Stat – Economic Outlook No 97– June 2015 : Household saving rates, accesat online la http://stats.oecd.org/Index.aspx?QueryId=51648#, ultima accesare 16.08.2015

65. Oyama, Tsuyoshi & Yoshida, Kotaro (1999) Does Japan Save Too Much? Or Do Other Major Countries Save Too Little? International comparison of savings rates from the modified golden rule approach, Bank of Japan December 1999, Working Paper 99-5, Research and Statistics Department Bank of Japan C.P.O BOX 203 TOKYO, accesat online la https://www.boj.or.jp/en/research/wps_rev/wps_2000/data/cwp99e05.pdf, ultima accesare 18.08.2015

66. Pagano, Marco (1993) Financial markets and growth An overview, European Economic Review 37 (1993) 613-622. North-Holland Financial Markets and the Macroeconomy, accesat online la http://www.csef.it/pagano/EER-1993.pdf, ultima accesare 8.08.2015

67. Palley, Thomas I. (2008) The Relative Income Theory of Consumption: A Synthetic Keynes-Duesenberry-Friedman Model, Political Economy Research Institute,WORKINGPAPER SERIES, Number 170, University of Massachusetts Amherst, accesat online la http://www.peri.umass.edu/fileadmin/pdf/working_papers/working_papers_151-200/WP170.pdf, ultima accesare în data de 19.06.2015

68. Reinhart, Carmen ; Ogaki, Masao & Ostry, Jonathan (1995) Saving behavior in low- and middle-income developing countries, University of Maryland, College Park, Department of Economics January 1995, IMF Working Paper, International Monetary Fund, accesat online la http://mpra.ub.uni-muenchen.de/13757/2/MPRA_paper_13757.pdf, ultima accesare la 16.07.2015

69. Reinhart, Carmen and Ostry, Jonathan (1991) Private Saving and Terms of Trade Shocks, IMF Working Paper, accesat online la http://mpra.ub.uni-muenchen.de/13716/1/MPRA_paper_13716.pdf, ultima accesare, 01.10.2014

70. Rees, Daniel (2013) Terms of Trade Shocks and Incomplete Information, Research Discussion Paper 09 July 2013, Economic Research Department Reserve Bank of Australia, accesat online la http://www.rba.gov.au/publications/rdp/2013/pdf/rdp2013-09.pdf, ultima accesare 4.07.2015

71. Sandmo, Agno (1970) The Effect of Uncertainty on Saving Decisions, The Review of Economic Studies, Vol. 37, No. 3 (Jul., 1970), pp. 353-360 Published by: Oxford University Press- IDEA

72. Saito, Jun (2015) The new era of negative household saving rate, Japan Center for Economic Research, January 5, 2015, accesat online la http://www.jcer.or.jp/eng/research/pdf/saito20150105e.pdf, ultima accesare 17.08.2015

73. Schmidt-Hebbel, Klaus & Serven, Luis (1999) Aggregate Saving and Income Distribution, The Economics of Saving and Growth -Theory, Evidence, and Implications for Policy, Chapter 4 4, p. 71-106, Cambridge University Press, New York

74. Schultz, Paul T.(2005) Demographic Determinants of Savings: Estimating and Interpreting the Aggregate Association in Asia, Discussion Paper No. 1479, accesat online la http://ftp.iza.org/dp1479.pdf, ultima accesare in 2.07.2015

75. Serres, Alain de & Pelgrin, Florian (2003) The decline in private saving rates in the 1990s in OECD countries: how much can be explained by non-wealth determinants?, OECD Economic Studies No. 36, 2003/1, accesat online la http://www.oecd.org/economy/monetary/33638821.pdf, ultima accesare 22.01.2015

76. Servén, Luis, Loayza, Norman & Schmidt-Hebbel, Klaus (1999) Saving-what do we know, and why do we care?, World Bank, PREM notes Economic Policy, August 1999, accesat online la https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/11468/267110English0premnote28.pdf?sequence=1, ultima accesare 17.07.2015

77. Sinn, Hans-Werner (2000) Why a Funded Pension System is Useful and Why It is Not Useful, International Tax and Public Finance, 7, 389–410, Kluwer Academic Publishers 2000, accesat online la https://www.cesifo-group.de/portal/pls/portal/!PORTAL.wwpob_page.show?_docname=1064126.PDF, ultima accesare la 20.07.2015

78. Skousen, Mark (2010) “Which drives the economy: consumer spending or saving/investment? Using GDP, gross output and other national income statistics to determine economic performance”, Initiative for Police Dialogue, based at Columbia University, accesat online la http://policydialogue.org/files/publications/GDP.pdf, ultima accesare 20.04.2015

79. Srinivasan, T.N. (1993), The Economics of Saving, Saving in the development process, edited by James H. Gapinski .Florida State University, Springer Science+Business Media, LLC 1993. New York

77. Stiglitz, Joseph (1999) Foreword, The Economics of Saving and Growth -Theory, Evidence, and Implications for Policy, Cambridge University Press, New York

80. Thaler, Richard H. (1997) "Irving Fisher: The Modern Behavioral Economist", The American Economic Review, vol.87, no.2, Papers and Proceedings of the Hundred and Fourth Annual Meeting of the American Economic Association p. 439-441, accesat online la http://faculty.chicagobooth.edu/Richard.Thaler/research/pdf/IrvingFisher.pdf, accesare 19.06.2015

81. Thurston, Thom B. (1977) The Permanent Income Hypothesis and Monetary Influences on Consumption, Journal of Money, Credit & Banking (Ohio State University Press), November 1, 1977, accesat online la http://eds.a.ebscohost.com.web.bcucluj.ro:2048/eds/pdfviewer/pdfviewer?sid=57c71f25-0aa2-416a-9fff-f1b4ae13c946%40sessionmgr4004&vid=8&hid=4105, ultima accesare 18.06.2015

82. Twu, Mia (2005) Literature review of stock market, accesat online la http://nccur.lib.nccu.edu.tw/bitstream/140.119/33947/6/93306406.pdf, ultima accesare 5.08.2015

83. Wray, Randall L. (1989 A Keynesian Presentation of the Relations among Government Deficits, Investment, Saving,and Growth, Journal of Economic Issues, Vol. 23, No. 4, Association for Evolutionary Economics;

84. Wolf, Holger C. (1997) Savings, Credit Markets and Economic Growth in Europe, Banking, International Capital Flows and Growth in Europe Financial Markets, Savings and Monetary Integration in a World with Uncertain Convergence, Springer-Verlag Berlin. Heidelberg 1997;

85. Wolla, Scott (2014) Smoothing the Path: Balancing Debt, Income, and Saving for the Future, Page One Economics Newsletter, November 2014, accesat online la https://research.stlouisfed.org/pageone-economics/uploads/newsletter/2014/PageOneCE1114NEW.pdf, ultima accesare la 19.05.2015

86. Yartey, Charles Amo (2008) The Determinants of Stock Market Development in Emerging Economies: Is South Africa Different?, IMF Working Paper – International Monetary Fund WP/08/32, February 2008, accesat online la https://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2008/wp0832.pdf, ultima accesare la 4.08.2015

Surse Web

1. http://www.bloomberg.com/quote/CO1:COM, accesat la 12.08.2015

2. https://www.boj.or.jp/en/research

3.http://ca.reuters.com/article/businessNews/idCAKBN0OD14Z20150528 accesat la 17.07.2015

4. http://data.worldbank.org/ accesat la 7.07.2015

5.http://www.economicsonline.co.uk/Global_economics/Terms_of_trade.html, accesat 8.07.2015

6. http://www.economywatch.com/economic-statistics/Japan/Employment/, accesat online la 16.08.2015

7. http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-14-297_en.htm, accesat online la 12.07.2015

8. http://www.ifn-romania.ro/institutii-financiare-nebancare-p114.html, accesat la 30.07.2015

9.http://inflationdata.com/articles/2013/02/05/impact-inflation-savings/, accesat la 14.07.2015

10. http://www.investopedia.com/terms/g/glass_steagall_act.asp accesat online la 3.08.2015

11.http://www.japantimes.co.jp/opinion/2015/02/13/editorials/negative-savings-rates-loom/ accesat online la 22.08.2015

12. http://www.mof.go.jp/english date 2014 și 2015, ultima accesare 24.08.2015

13.http://www.referenceforbusiness.com/encyclopedia/Fa-For/Financial-Institutions.html#ixzz3hHBun0Z3 accesat online la 30.07.2015http://www.oecd.org/, accesat la 20.07.2015

14. https://research.stlouisfed.org/fred2/series/JPNNGDP, accesat online la 22.08.2015

15. https://stats.oecd.org/index.aspx?queryid=350 accesat la 22.08.2015

16.http://uk.reuters.com/article/2015/06/08/uk-japan-economy-gdp-idUKKBN0ON18O20150608, accesat online la 23.08.2015