Economiile U.e

Cuprins

Prefață

Abrevieri și acronime

Lista figurilor

Lista tabelelor

Lista casetelor

1. Evoluția procesului de integrare economică europeană

1.1 Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

1.2 Tratatul de la Roma

1.3 Adâncirea integrării în perioada 1958-1968

1.4 Extinderea CEE între 1960-1986

1.5 Desăvârșirea pieței unice și moneda unică europeană

1.6 Tratatele de la Amsterdam și Nisa

1.7 Extinderea către est a UE

1.8 Perspectivele extinderii UE

2. Instituțiile comunitare

2.1 Comisia Europeană

2.2 Consiliul UE

2.3 Parlamentul European

2.4 Curtea Europeană de Justiție

2.5 Consiliul European

2.6 Instituții specializate ale UE

3. Economiile UE

3.1 Germania

3.2 Franța

3.3 Italia

3.4 Benelux

3.5 Marea Britanie, Irlanda și Danemarca

3.6 Grecia

3.7 Spania și Portugalia

3.8 Austria, Suedia și Finlanda

3.9 Malta și Cipru

3.10 Europa Centrală și de Est

Bibliografie

Prefață

Lucrarea de față se dorește a fi în primul rând un suport de curs pentru disciplina Economie europeană studiată la Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor (în prezent la anul III, specializările Finanțe-Bănci și Afaceri Internaționale), dar și tuturor celor interesați de aspectele evoluției integrării economice europene, de structura și funcționarea instituțiilor comunitare, precum și de performanțele macroeconomice ale celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Extinderea predării disciplinelor de integrare europeană în Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor s-a realizat în contextul programelor Jean Monnet inițiate de Comisia Europeană (două module, Jean Monnet Chair, “Information and Research Activities” și Jean Monnet Chair Ad Personam), care au fost derulate cu succes în ultimii ani de către conf. dr. Nicolae Marinescu, conf. dr. Monica Răileanu-Szeles și prof. dr. Ileana Tache.

Construcția europeană, unică în istoria omenirii și având un caracter sinuos și uneori contradictoriu, a fost tratată în această carte cu accent pe latura sa economică și instituțională. Nu lipsește însă nici abordarea istorică, inevitabilă în descrierea unui proces de durată cum este cel al integrării europene. Dată fiind aderarea țării noastre la familia europeană în 2007, devine necesar efortul făcut în direcția înțelegerii fenomenelor, proceselor și mecanismelor de edificare și funcționare a complexului sistem economic european.

Lucrarea este structurată în trei capitole, urmate de referințele bibliografice ce pot servi pentru o documentare suplimentară. Capitolul I tratează pe scurt principalele etape ale procesului integrării economice europene și perspectivele acestuia, descriind și contribuția câtorva personalități marcante. Capitolul II înfățișează instituțiile europene și modul lor de lucru, cu informații actualizate privind ultimele modificări ale componenței, numărului membrilor sau procedurilor de vot. Tot aici au fost trecute în revistă și agențiile specializate ale Uniunii Europene, precum Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiții, Comitetul Regiunilor sau Curtea Auditorilor. În capitolul III sunt analizate economiile Uniunii Europene în ordinea valurilor succesive de aderare. Țările din Europa Centrală și de Est apar în ordine alfabetică. S-a acordat un spațiu mai amplu economiilor mari și cu un rol important în punerea bazelor integrării europene (Germania, Franța, Italia și Marea Britanie) și un spațiu ceva mai restrâns țărilor nou intrate, indicatorii macroeconomici fiind întotdeauna prezentați în context european. În acest capitol s-a încercat și o evaluare a impactului crizei economice și financiare globale asupra statelor membre ale Uniunii Europene și a măsurilor de redresare luate de respectivele guverne.

Materialul intenționează să ofere studenților un instrument modern și eficient de lucru în însușirea celor mai însemnate repere economice ale problematicii integrării și chiar o paletă largă de eventuale teme pentru viitoarele lucrări de licență. Cu toate acestea, Economie europeană nu este pur și simplu un manual, ci mai mult decât atât – un compendiu ce cuprinde informații și explicații mergând de la evoluții istorice și instituționale și până la aspecte cheie ale stabilității și ale echilibrelor macroeconomice din țările Uniunii Europene.

Pentru a înțelege cu ușurință acest material, considerăm suficiente noțiunile însușite la cursul de Istoria construcției europene din anul I și cele de Micro și Macroeconomie.

Autoarea ar fi recunoscătoare pentru orice sugestie sau recomandare contribuind la îmbunătățirea, actualizarea și completarea prezentei lucrări.

Abrevieri și acronime

AEM Agenția Europeană de Mediu
BCE Banca Centrală Europeană

BEI Banca Europeană de Investiții

BERD Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare

CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

CEE Comunitatea Economică Europeană

CE Comunitatea Europeană

CEJ Curtea Europeană de Justiție

CoR Comitetul Regiunilor

COREPER Comitetul Reprezentanților Permanenți

CM Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri – vechea denumire)

EEA European Economic Area (Spațiul Economic European)

ECU European Currency Unit (Unitatea Monetară Europeană)

EFTA European Free Trade Association (Asociația Europeană a Liberului Schimb)

ERM Exchange Rate Mechanism (Mecanismul Ratei de Schimb)

EURATOM Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Europol Oficiul European de Poliție

FMI Fondul Monetar Internațional

GATT Acordul General pentru Tarife și Comerț

MPE Membrii Parlamentului European

NATO Organizația Tratatului Nord-Atlantic

OCEE Organizația de Cooperare Economică Europeană

OECD Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

OLAF Oficiul European de Luptă Anti-fraudă

OMC Organizația Mondială a Comerțului

ONU Organizația Națiunilor Unite

PAC Politica Agricolă Comună

PE Parlamentul European

PIB Produsul intern brut

PPC Paritatea puterii de cumpărare

SME Sistemul Monetar European

UE Uniunea Europeană

UEM Uniunea Economică și Monetară

UEP Uniunea Europeană de Plăți

Lista figurilor

1.1 Harta UE. State membre și țări aspirante 18

2.6.1 Organele de decizie ale BCE 51

3.1.1 Performanța economică a Germaniei 69

3.2.1 Deteriorarea finanțelor publice în Franța 80

3.3.1 Italia – Împrumuturi nete ale guvernului ca procent din PIB 91

3.4.1 Belgia – Criza a crescut datoria publică ca procent din PIB 94

3.5.1 Marea Britanie – Indicatori economici selectați 114

Lista tabelelor

2.1.1 Comisia Europeană 2010-2014 22

2.1.2 Președinții Comisiei Europene 24

2.1.3 Comisia Europeană – Direcțiile Generale și Serviciile 26

2.2.1 Președinția Consiliului UE în perioada 2011-2019 32

2.2.2 Numărul de voturi în sistemul majorității calificate 33

2.3.1 Creșterea numărului MPE 35

2.3.2 Lista președinților PE 37

2.3.3 Comitetele PE 38

2.3.4 Distribuția locurilor în PE 39

2.3.5 Parlamentul European – Proceduri și politici selectate 40

2.4.1 Lista președinților CEJ 42

2.4.2 Tratatele UE 44

2.6.1 Numărul membrilor Comitetului Economic și Social 53

3.1.1 Germania – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 58

3.2.1 Franța – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 70

3.2.2 Destinația exporturilor franceze, 1952-1984 (% din total) 74

3.3.1 Italia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 82

3.4.1 Belgia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 93

3.4.2 Olanda – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 96

3.4.3 Luxemburg – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 97

3.5.1 Marea Britanie – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 99

3.5.2 Irlanda – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 117

3.5.3 Danemarca – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 119

3.6.1 Grecia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 123

3.7.1 Spania – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 129

3.7.2 Portugalia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 132

3.8.1 Austria – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 135

3.8.2 Suedia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 138

3.8.3 Finlanda – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 140

3.9.1 Malta – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 142

3.9.2 Cipru – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 144

3.10.1 Bulgaria – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 146

3.10.2 Republica Cehă – Indicatori macroeconomici de bază 2012 (valori estimate) 147

3.10.3 Estonia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 148

3.10.4 Letonia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 149

3.10.5 Lituania – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 150

3.10.6 Polonia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 152

3.10.7 România – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 153

3.10.8 Slovacia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 154

3.10.9 Slovenia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 156

3.10.10 Ungaria – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 157

Lista casetelor

Jean Monnet – părintele integrării europene 9

Robert Schuman 9

Jacques Delors 14

Tratatul de la Maastricht 15

EVOLUȚIA PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ

Obiectivele capitolului:

Înțelegerea motivației care a dus la ideea de unitate și integrare în Europa

Cunoașterea contribuției câtorva personalități marcante la punerea bazelor procesului de integrare europeană

Însușirea modului în care a evoluat integrarea, cu accent asupra aspectelor economice

Prezentarea perspectivelor extinderii și a provocărilor generate de contextul internațional

Cuvinte-cheie

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Tratatul de la Paris

Tratatul de la Roma

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Extinderea CEE

Actul Unic european

Piața Unică Europeană

Tratatul de la Maastricht

Moneda unică europeană

Perspectivele extinderii UE

Crearea CECO

Începuturile integrării economice europene sunt legate de crearea CECO prin Tratatul de la Paris (1951). Noua organizație și-a demarat activitatea în august 1952, după ratificarea termenilor tratatului de fiecare din cele șase țări fondatoare: Franța, Germania, Italia și Ben10 Ungaria – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate) 157

Lista casetelor

Jean Monnet – părintele integrării europene 9

Robert Schuman 9

Jacques Delors 14

Tratatul de la Maastricht 15

EVOLUȚIA PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ

Obiectivele capitolului:

Înțelegerea motivației care a dus la ideea de unitate și integrare în Europa

Cunoașterea contribuției câtorva personalități marcante la punerea bazelor procesului de integrare europeană

Însușirea modului în care a evoluat integrarea, cu accent asupra aspectelor economice

Prezentarea perspectivelor extinderii și a provocărilor generate de contextul internațional

Cuvinte-cheie

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Tratatul de la Paris

Tratatul de la Roma

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Extinderea CEE

Actul Unic european

Piața Unică Europeană

Tratatul de la Maastricht

Moneda unică europeană

Perspectivele extinderii UE

Crearea CECO

Începuturile integrării economice europene sunt legate de crearea CECO prin Tratatul de la Paris (1951). Noua organizație și-a demarat activitatea în august 1952, după ratificarea termenilor tratatului de fiecare din cele șase țări fondatoare: Franța, Germania, Italia și Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg). CECO a fost guvernată de 4 instituții:

a) O Înaltă Autoritate cu 9 membri (cel puțin unul și nu mai mult de doi din fiecare stat membru), numiți pentru un mandat de 6 ani. Intenția era înlăturarea tuturor barierelor aflate în calea liberei circulații a cărbunelui și oțelului, iar membrii Înaltei Autorități trebuiau să promoveze interesele comune ale CECO și nu pe cele naționale. Primul președinte al Înaltei Autorități a fost Jean Monnet (vezi Caseta 1.1). El a conlucrat cu ministrul francez de externe, Robert Schuman (vezi Caseta 1.2), de numele căruia se leagă Declarația Schuman de la 9 mai 1950.

Caseta 1.1: Jean Monnet – părintele integrării europene

Jean Monnet (1888 – 1979) a fost un întreprinzător care a petrecut mulți ani în serviciul public, în special în perioada interbelică. Născut la Cognac, în vestul Franței, Monnet s-a ocupat de afacerea familiei sale înainte de a deveni consilier al guvernului francez în timpul primului război mondial, iar apoi a lucrat pentru Liga Nașțiunilor. După primul război mondial a funcționat ca finanțist al unei bănci americane de investiții, reintrând în serviciul public în timpul celui de al doilea război mondial. A fost implicat în planificarea posbelică din Franța și a fost arhitectul Planului Monnet – o strategie pe 5 ani de investitții și modernizare. A devenit primul președinte al Înaltei autorități a CECO, de unde s-a retras în anul 1955.

Caseta 1.2: Robert Schuman

Robert Schuman (1886-1963) s-a născut în Luxemburg și a studiat și lucrat în până la sfârșitul primului război mondial. A devenit francez după ce provinciile Alsacia și Lorena au revenit Franței în anul 1918. El a ocupat diverse poziții în guvernele franceze de după cel de al doilea război mondial, între care ministru de finanțe, prim-ministru și ministru de externe. Schuman a oferit impulsul politic pentru înființarea CECO și a fost primul președinte al Parlamentului European, între anii 1958-1960. În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declarație de la 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franța și Germania, pentru eliminarea rivalităților seculare dintre cele două state.

b) Un Consiliu special de Miniștri alcătuit din miniștri relevanți ai fiecărui stat membru. Creat ca rezultat al îngrijorării Benelux în privința puterii celor trei state mari, acest Consiliu avea scopul de a permite statelor mai mici să contrabalanseze puterea Înaltei Autorități.

c) O Adunare Comună cu 78 de membri aleși de legislaturile naționale, numărul de membri din fiecare țară depinzând de mărimea populației (câte 18 din primele 3 state, câte 10 din Belgia și Olanda și 4 din Luxemburg). Adunarea a fost prima adunare internațională din Europa cu puteri legale garantate, ajutându-l pe Monnet să asigure guvernele naționale că nu își vor pierde prerogativele. El a propus ca Înalta Autoritate să fie responsabilă în fața Adunării Comune, aceasta urmând să fie aleasă în mod direct.

d) O Curte de Justiție cu 7 judecători (câte unul din fiecare țară cu un al 7-lea adăugat pentru a fi un număr impar).

Sarcina Curții era aceea de a soluționa conflictele dintre state și de a veghea asupra legalității deciziilor Înaltei Autorități pe baza plângerilor venite din partea statelor membre sau a industriilor naționale.

Crearea CECO a reprezentat în sine un pas mic pentru integrare, dar a fost pentru prima dată când guvernele europene au transferat puteri semnificative unei organizații supranaționale. S-a permis abolirea barierelor tarifare, a subvențiilor, fixarea prețurilor și încasarea de venituri prin impunerea de taxe asupra producției de cărbune și oțel.

A fost întâmpinată o oarecare rezistență națională, dar activitatea CECO a fost ușurată de faptul că mult din munca pregătitoare fusese deja realizată de uniunea vamală a țărilor Benelux.

Funcționarea CECO a demonstrat că integrarea era posibilă, iar cele 6 state membre au fost obligate să lucreze împreună. CECO a continuat să funcționeze independent până în 1965, când Înalta Autoritate și Consiliul special de Miniștri au fuzionat cu cele din CEE și Euratom. Tratatul de la Paris a expirat în iulie 2002.

Dacă CECO a avut cel puțin un succes limitat, integraționiștii au eșuat în privința a două proiecte mult mai de amploare și mai ambițioase. Primul a fost Comunitatea Europeană a Apărării (CEA), care avea ca scop promovarea cooperării europene occidentale în domeniul apărării, obligând Germania Occidentală să facă parte dintr-un sistem european de securitate. Planul CEA a fost abandonat în august 1954 când Adunarea Națională Franceză a votat împotrivă, considerând că CEA însemna o restrângere prea mare a suveranității naționale.

Cel de al doilea proiect eșuat a fost Comunitatea Politică Europeană (CPE), a cărei creare se dorea primul pas către realizarea unei federații europene. A fost schițat și finalizat un plan în 1953, dar prin colapsul CEA toate speranțele unei CPE s-au prăbușit, cel puțin temporar.

Nerealizarea acestor două inițiative l-a făcut pe Jean Monnet să renunțe la președinția Înaltei Autorități în 1955, decepționat de rezistența politică la munca sa și nerăbdător să continue pe alte căi procesul integrării.

Tratatul de la Roma

Când miniștrii de externe ai celor șase state s-au întâlnit în iunie 1955 la Messina în Italia, ei au hotărât să se avanseze cu procesul integrării prin dezvoltarea unor instituții comune, fuziunea progresivă a economiilor naționale, crearea unei piețe comune și armonizarea progresivă a politicilor sociale. Un comitet prezidat de ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak a dezvoltat un plan motivat mai puțin de cooperarea economică, cât de dorința de a face un pas înainte către uniunea politică.

Raportul comitetului Spaak a dus la o nouă rundă de negocieri și la semnarea, în martie 1957, a celor două Tratate de la Roma ce au creat CEE și Euratom (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice). După ratificarea de statele membre, ambele au intrat în vigoare în ianuarie 1958. Tratatul CEE i-a angajat pe cei șase în realizarea câtorva obiective economice importante: crearea unei piețe unice în interval de 12 ani prin înlăturarea tuturor restricțiilor din calea comerțului intern; acordul asupra unui tarif extern comun; reducerea barierelor din calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului între cele șase state; dezvoltarea unor politici comune agricole și de transport; crearea Fondului Social European și a Băncii Europene de Investiții.

Tratatul Euratom urmărea crearea unei piețe unice pentru energia atomică, dar s-a concentrat rapid mai mult pe partea de cercetare. Când Germania Occidentală și Italia au început să își dezvolte propriile programe nucleare, finanțarea Euratom a încetat, această organizație rămânând doar un actor timpuriu al procesului de integrare.

Cu toate că CEE și Euratom au moștenit același cadru instituțional de bază ca și CECO, s-au produs și câteva schimbări:

În locul Înaltei Autorități, în cadrul CEE s-a creat o comisie cvasi-executivă formată din 9 membri, care avea mai puțină putere în a impune decizii statelor membre și a cărei sarcină principală o constituia inițierea de politici și supravegherea implementării acestora.

Consiliului de Miniștri al CEE i s-a conferit mai multă putere în luarea deciziilor, dar el încă reprezenta interesele naționale. Avea 6 membri, dar ei împărțeau 17 voturi (câte 4 pentru Franța, Germania și Italia; câte 2 pentru Belgia și Olanda și unul pentru Luxemburg). Unele decizii necesitau unanimitatea, în timp ce altele puteau fi luate cu majoritatea simplă sau, mai adesea, cu o majoritate calificată de 12 voturi din partea a cel puțin 4 state. Acest sistem făcea imposibil ca statele mai mari să-și impună punctul de vedere asupra celor mici.

A fost creată o Adunare Parlamentară Unică pentru a acoperi CEE, CECO și Euratom, cu 142 membri numiți de statele membre. Aceasta putea trage la răspundere Comisia, dar avea puțină autoritate legislativă. Adunarea avea să fie redenumită Parlament European în 1962.

A fost înființată o Curte de Justiție unică, cu 7 judecători numiți pe termene reînnoibile de 6 ani. Aceasta era responsabilă cu interpretarea tratatelor și cu verificarea îndeplinirii obligațiilor prevăzute de tratate de către statele membre și de cele trei instituții europene.

Adâncirea integrării în perioada 1958-1968

Având în vedere lunga istorie a războiului și ostilităților în Europa, integrarea a șase țări occidentale sub auspiciile CECO, CEE și Euratom a fost într-adevăr o realizare remarcabilă. Piața unică nu a fost finalizată până pe la sfârșitul anilor 1990, deci mult peste termenul de 12 ani stabilit de Taratul de la Roma, dar tarifele interne au scăzut destul de rapid pentru a permite celor șase state membre să agreeze un tarif extern comun în iulie 1968 și să declare o uniune vamală industrială.

Piața unică s-a extins pe măsura reducerii barierelor netarifare din calea mișcării bunurilor între granițele naționale, iar standardele și reglementările privind sănătatea, siguranța și protecția consumatorilor au fost armonizate în decursul anilor 1960 și 1970. Datorită eliminării restricțiilor de import, instituite de membri pentru a-și proteja industriile naționale de concurența externă, comerțul intra-CEE a crescut între anii 1958-1965 de 3 ori mai repede decât cu țările terțe. CEE a cunoscut acum o epocă de aur a creșterii economice. Chiar dacă s-au menținut unele limite ale liberei circulații a muncitorilor, s-au înregistrat progrese evidente în depășirea lor.

Tratatul de Fuziune din 1965 a stabilit un singur Consiliu și o singură Comisie a Comunităților Europene.

În această perioadă au existat și bariere în calea integrării, ca de pildă „criza scaunului gol” din 1965, care a demonstrat că naționalismul era încă destul de puternic. Francezii, care nu agreau supra-naționalismul excesiv, au insistat ca finanțarea CEE să continue din contribuțiile naționale (și nu pe baza unei surse independente de venit), cel puțin până în 1970. Celelalte state nu au fost de acord, așa încât în iunie 1965 Franța a început să boicoteze meeting-urile CM, împiedicând astfel luarea oricăror decizii privind noi legi și politici, de unde denumirea de „criza scaunului gol”. Președintele francez Charles de Gaulle a exprimat chiar dubii asupra viitorului CEE dacă nu se menținea principiul unanimității în luarea deciziilor. Criza s-a încheiat numai în ianuarie 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, când procedura de vot în CM a fost schimbată. Unanimitatea rămânea idealul, dar membrii puteau să-și folosească dreptul de veto dacă își simțeau afectate interesele naționale. Efectul a fost o slăbire a creșterii puterilor Comisiei Europene și acordarea unei forțe sporite statelor membre.

Extinderea CEE în intervalul 1960-1986

Marea Britanie a fost inițial reticentă în aderarea la CEE, date fiind tendințele federaliste ale acesteia și faptul că Euratom reprezenta o putere nucleară, iar britanicii nu doreau divulgarea propriilor lor secrete de fabricație țărilor non-nucleare. Deși Marea Britanie nu a fost încrezătoare în rezultatele întâlnirii de la Messina, odată cu Criza Suez a început să apună ideea nostalgică a britanicilor că reprezentau încă o mare putere, a fost zdruncinată relația anglo-americană și a devenit clar că problemele politicii globale erau discutate și influențate bilateral de SUA și URSS.

După crearea EFTA în 1960, Marea Britanie a început să negocieze cu cei șase posibila aderare alături de Danemarca, Irlanda și Norvegia. Motivele Danemarcei pentru apartenența la CEE erau de natură agricolă, țara producând de 3 ori mai multe alimente decât avea nevoie și multe din acestea erau exportate în Marea Britanie. În plus, CEE însăși reprezenta o mare piață de desfacere pentru surplusurile agricole daneze, acest lucru putând furniza un impuls pentru dezvoltarea industrială a țării. Din punctul de vedere al Irlandei, CEE ar fi stimulat planurile sale industriale și ar fi fost un mijloc de a-și reduce dependența de agricultură și de Marea Britanie. Norvegia a urmat exemplul britanic dată fiind importanța crescândă a piețelor CEE.

Totul părea să fie încununat de succes, dar aplicația britanică a fost respinsă de Charles de Gaulle. Președintele francez nu îi agrea pe englezi și avea planuri pentru o CEE construită în jurul axei franco-germane, văzând Marea Britanie ca pe un rival al influenței franceze în CEE și ca pe un canal de asigurare a unei influențe prea mari a SUA în Europa.

Marea Britanie a aplicat din nou în 1966 iar de Gaulle și-a folosit din nou dreptul de veto, încă îngrijorat de influența pe care calitatea de membru a Marii Britanii ar fi permis-o SUA și dornic să se asigure că interesele franceze în PAC nu vor fi subminate.

După retragerea lui de Gaulle în 1969, Marea Britanie a încercat pentru a treia oară, de data aceasta aplicația fiind acceptată, alături de cea a Danemarcei, a Irlandei și a Norvegiei. După negocierile din 1970 și 1971, Marea Britanie, Danemarca și Irlanda au aderat în sfârșit în ianuarie 1973. Norvegia nu a putut realiza acest lucru ca urmare a unui referendum public ținut în septembrie 1972 care a respins proiectul, în principal din cauza fermierilor și a comunităților de pescuit.

O nouă rundă de extindere a venit în 1981 prin aderarea Greciei. Grecia a manifestat primele sale deschideri către CEE spre sfârșitul anilor 1950, dar pe atunci economia sa era prea slabă. S-a semnat totuși un acord de asociere în 1961 ca un preludiu al aderării depline, dar lucrurile au fost curmate de lovitura de stat militară din aprilie 1967. Odată cu întoarcerea guvernului civil în 1974, Grecia a aplicat imediat pentru calitatea de membru. Comisia a considerat că economia grecească era încă fragilă, dar guvernul grec a argumentat că apartenența la CEE va sprijini eforturile de reconstruire a democrației. CM a fost de acord, negocierile s-au deschis în 1976 iar aderarea efectivă a avut loc la 1 ianuarie 1981.

Portugalia și Spania au solicitat negocieri pentru acorduri de asociere în 1962, dar ambele erau conduse de dictaturi. Deși tratatul CEE spunea că orice stat european poate aplica pentru calitatea de membru al Comunității, democrația era practic o condiție obligatorie. Spania a primit în 1970 un acord preferențial de comerț iar Portugalia în 1973, dar numai la înlăturarea regimului Caetano în Portugalia în anul 1974 și la moartea lui Franco în Spania în 1975 apartenența celor două țări la CEE a fost luată în serios. În ciuda sărăciei lor relative, a problemelor ridicate de drepturile de pescuit și a îngrijorării legate de migrația muncitorilor portughezi și spanioli către nord pentru locuri de muncă, CEE a simțit că alăturarea celor două țări la familia europeană va încuraja democrația în Peninsula Iberică și va ajuta la legarea lor mai strânsă de NATO și Europa Occidentală. Negocierile s-au deschis în 1978 și 1979, Portugalia și Spania aderând în ianuarie 1986.

Dublarea numărului membrilor CEE a avut mai multe consecințe politice și economice: a crescut influența internațională a CEE (care era acum cel mai mare bloc economic din lume), a complicat procesele decizionale în Comunitate, a redus influența generală a Franței și Germaniei, iar prin aducerea statelor mediteraneene mai sărace, a fost alterată balanța economică internă.

Desăvârșirea pieței unice și moneda unică europeană

Cu toate progresele înregistrate de procesul integrării (ajungându-se în 1986 la o populație totală a Comunității de 322 milioane persoane), mai rămâneau multe de făcut. De exemplu, piața unică fusese compromisă de barierele netarifare blocând libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalului. Existau de asemenea probleme legate de „euroscleroză”, stagnare economică, inflație și șomaj ridicat – care afectaseră mare parte din Europa în decursul anilor 1970 și 1980.

Obstacolele aflate în calea pieței unice împiedicau afacerile europene să se extindă în afara granițelor naționale și le subminau încercările de a concura cu partenerii japonezi și americani. În același timp, dezechilibrele sociale și regionale continuau să întrețină un câmp inegal de acțiune economică.

Modificările în echilibrul de forțe mondial combinate cu instabilitatea globală a cursului de schimb necesitau o relansare a Europei și un accent mai ambițios asupra uniunii economice.

Piața unică europeană (1983-1993)

Tratatul de la Roma prevăzuse obiectivul construirii unei piețe unice care avea să realizeze cele patru libertăți de circulație: a persoanelor, a banilor, a bunurilor și a serviciilor. Deși fuseseră înregistrate progrese în decursul anilor 1960, persistau barierele netarifare, incluzând diferite standarde tehnice și controale ale calității, standarde diverse de sănătate și siguranță alimentară și niveluri diferite de taxare indirectă. În anii 1970 lucrurile s-au complicat din cauza inflației, a șomajului și a încercărilor statelor membre de a-și proteja industriile naționale. Ca răspuns la aceste probleme, s-a luat în 1983 decizia de a se reanaliza proiectul pieței unice. În 1985 a avut loc o conferință interguvernamentală pentru discutarea etapelor necesare și a fost publicat Raportul Cockfield, listând 282 piese de legislație ce trebuiau agreate și implementate pentru a elimina toate barierele netarifare rămase și a crea o veritabilă piață unică. Aceste preocupări au fost încununate prin Actul Unic European, semnat la Luxemburg în februarie 1986 și intrat în vigoare în iulie 1987.

Modificările aduse de Actul unic European au inclus:

Comunitatea a primit responsabilități în noi arii de politică, cum ar fi mediul, cercetarea-dezvoltarea și politica regională;

Curții Europene de Justiție i s-au acordat noi prerogative, munca acesteia fiind ușurată prin crearea unei Curți de Primă Instanță;

S-a conferit statut legal meeting-urilor șefilor de guverne din cadrul Consiliului European și coordonării politicii externe a Comunității;

Parlamentul a fost investit cu mai multă putere în raport cu CM;

Multe controale interne ale pașapoartelor și controale vamale au fost ușurate sau ridicate complet;

Băncile și companiile puteau să facă afaceri și s-și vândă produsele și serviciile pe tot cuprinsul Comunității;

Protecționismul a devenit ilegal iar monopolurile, de la furnizarea de electricitate până la domeniul telecomunicațiilor, au fost abolite.

Comisia Europeană avându-l ca președinte pe Jacques Delors (vezi Caseta 1.3) s-a implicat profund în realizarea pieței unice, pentru care a existat și o comuniune de păreri între liderii Marii Britanii, Franței și Germaniei.

Caseta 1.3: Jacques Delors

Jacques Delors s-a născut la în 1925 și a îndeplinit o serie de funcții în domeniul bancar și în guvernul francez. Întotdeauna un convins integraționist european, a fost ales în 1985 președinte al Comisiei Europene, ocupând două mandate în cadrul acestei instituții. În această perioadă s-a înregistrat cea mai importantă dinamică a integrării europene de după anii 1950. Programul Pieței Unice datorează mult energiei, implicării și priceperii lui Delors. El s-a aflat și în spatele proiectului Uniunii Economice și Monetare, care a condus la introducerea monedei euro în 1999. Mandatul lui Delors ca președinte al Comisii a fost extins până în 1995 pentru a se soluționa problemele create de respingerea de către danezi a Tratatului de la Maastricht și de criza cursurilor de schimb de la începutul anilor 1990.

Extinderea Uniunii în perioada 1990-1995

Teritoriul UE s-a mărit în 1990 ca rezultat al reunificării germane. Aceasta a adăugat o nouă dimensiune discuției despre eventuala aderare a statelor din Europa de Est, prin sfârșitul războiului rece și căderea “cortinei de fier”.

În iunie 1993 Consiliul European s-a întrunit la Copenhaga, unde au fost stabiliți termenii în care se putea acorda calitatea de membru al Comunității. Țările aplicante trebuiau să îndeplinească următoarele condiții:

să fie democratice, respectând drepturile omului și domnia legii;

să aibă o economie de piață funcțională și capacitatea de face față presiunilor concurențiale ale capitalismului;

să respecte obligațiile din acquis communautaire (corpul de legi și reglementări adoptate de UE).

În anul 1990 au început negocierile pentru crearea European Economic Area (EEA), prin care termenii Actului Unic European urmau să fie extinși celor 7 membri ai EFTA, aceștia trebuind în schimb să accepte regulile pieței unice. Această propunere avea sens economic, dat fiind că 55% din exporturile EFTA mergeau către Comunitatea Europeană și 26% din exporturile Comunității se îndreptau către EFTA. Statele EFTA erau și ele stabile și bogate, trebuind de aceea să facă relativ puține ajustări în vederea integrării în piața unică. Negocierile privind EEA erau încheiate în februarie 1992, dar pentru că Elveția a respins apartenența la EEA printr-un referendum ținut în decembrie 1992, numai 6 țări ale EFTA s-au alăturat când EEA a intrat în sfârșit în vigoare în ianuarie 1994: Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Suedia. Dar EEA, aproape înainte să se nască, începuse să își piardă relevanța deoarece toate aceste țări, cu excepția Islandei și a Liechtenstein-ului, aplicaseră deja pentru calitatea de membru al Comunității Europene. Negocierile lor s-au încheiat la începutul anului 1994, au fost ținute referendum-uri în fiecare țară și toate, mai puțin Norvegia (unde din nou votanții s-au pronunțat împotrivă) au aderat la UE în ianuarie 1995. Numărul membrilor a crescut astfel la 15, teritoriul s-a extins cu o treime și pentru prima dată s-a creat o graniță comună cu Rusia.

Introducerea monedei euro

Între timp a fost construit acordul politic privind moneda unică, în ciuda lecțiilor oferite de Mecanismul Ratei de Schimb, iar în 1995 s-a hotărât ca moneda unică să se numească euro. Liderii statelor membre s-au întâlnit în mai 1998 pentru a discuta îndeplinirea criteriilor de convergență nominală stabilite prin Tratatul de la Maastricht (vezi Caseta 1.4). S-a decis că toate țările, cu excepția Greciei, erau pregătite, dar Marea Britanie, Danemarca și Suedia nu au dorit adoptarea monedei euro, cel puțin în faza in inițială. În iunie 1998 noua BCE a devenit responsabilă cu politica monetară din zona euro, iar în ianuarie 1999 statele participante și-au fixat cursurile de schimb una în raport cu cealaltă și cu moneda unică.

Caseta 1.4: Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht, numit și Tratatul Uniunii Europene, a fost discutat la summit-ul Consiliului European ținut în orașul olandez Maastricht în decembrie 1991 și a fost semnat în februarie 1992. Modificările importante aduse de acest tratat includ:

– Crearea unei noi Uniuni Europene, bazate pe trei piloni: o Comunitate Europeană reformată și întărită, o politică externă și de securitate comună și noi politici privind justiția și afacerile interne;

– Programul și condițiile pentru trecerea la moneda unică europeană;

– Extensia responsabilității UE în noi arii de politică cum ar fi protecția consumatorului, sănătatea publică, transport, educație și politică socială;

– Mai multă cooperare în privința imigrației și azilului, crearea unei agenții europene de poliție (Europol) pentru combaterea crimei organizate și a traficului de droguri; mai multe fonduri regionale pentru statele membre mai sărace;

– Noi drepturi pentru cetățenii europeni și introducerea conceptului de „cetățenie europeană”, incluzând drepturile cetățenilor de a trăi unde doresc pe teritoriul UE și de a vota în alegerile locale și europene.

În opinia lui Gilbert (2003), Tratatul de la Maastricht a reprezentat o cedare voluntară fără precedent a suveranității naționale și a fost mai puțin un tratat internațional cât o încercare de act constituțional.

Au existat însă probleme cu ratificarea sa, votanții danezi respingând tratatul în iunie 1992 prin referendum național. Ca urmare a înțelegerii conform căreia Danemarca putea primi clauza de opt-aut în cazul monedei unice, al aranjamentelor comune de apărare, al cetățeniei europene și al cooperării în justiție și afaceri interne, un al doilea referendum s-a ținut în mai 1993, când danezii au acceptat tratatul. După ratificarea de celelalte unsprezece state, Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în noiembrie 1993, deci aproape un an mai târziu.

Sarcina uriașă de pregătire a consumatorilor și a mediului de afaceri pentru trecerea la euro a început prin tipărirea a 14 miliarde de noi bancnote și a 56 miliarde de monede divizionare. Au existat multe discuții privind design-ul bancnotelor, care nu trebuia să fie legat de o țară anume ci de teme europene generale. În ceea ce privesc monedele metalice, s-a hotărât ca pe o parte să aibă un design comun iar pe cealaltă parte un design specific țării respective. Astfel, de exemplu, belgienii, olandezii și spaniolii au ales imagini ale monarhilor lor, Irlanda harpa celtică, Franța o imagine a Marianei (o icoană mitică a libertății) iar Germania vulturul german.

Trecerea efectivă la euro s-a produs la 1 ianuarie 2002. Au ieșit astfel din circulație mărcile germane, drahmele, escudos, francii, guldenii, lirele, markkas, pesetas, punts și șilingii, iar pentru prim dată de pe vremea romanilor o mare parte din Europa avea aceeași monedă. A fost o realizare remarcabilă și reprezintă una din cele mai substanțiale împliniri ale procesului de integrare europeană.

Danemarca și Suedia au respins trecerea la euro prin referendum-uri naționale, așa încât mai rămăsese în centrul atenției doar Marea Britanie. Guvernul lui Tony Blair a stabilit 5 condiții ce trebuiau îndeplinite (incluzând asigurarea că nu se va produce un impact negativ asupra locurilor de muncă, serviciilor financiare sau investițiilor străine) și a insistat pentru un referendum național pe această temă. Blair însuși a fost în favoarea monedei euro, dar polii de opinie au găsit în mod regulat o largă majoritate opunându-se monedei unice, astfel că referendum-ul a fost în mod repetat amânat.

În ianuarie 2007 Slovenia a devenit cea de a treisprezecea țară membră a zonei euro, urmată de Cipru și Malta în 2008, de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011.

Cu piața unică aproape completă (încă mai există câteva bariere în calea liberei circulații a persoanelor) și cu moneda euro utilizată în 17 țări, obiectivele de bază ale uniunii economice și monetare sunt aproape îndeplinite. Dar aceasta nu înseamnă că au fost pe deplin create condițiile pentru ca UE să își utilizeze întreg potențialul economic. Au rămas probleme în privința productivității (unde ratele de creștere s-au situat în urma SUA), a ratelor înalte ale șomajului în unele părți ale UE și a disparităților economice dintre statele membre. Pentru a da un impuls modernizării economice, Consiliul European a hotărât stabilirea unor obiective la meeting-ul său de la Lisabona din martie 2000. Strategia Lisabona a decis ca UE să devină “cea mai competitivă și mai dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume” în intervalul a zece ani, cu țelurile specifice ale liberalizării telecomunicațiilor și piețelor energetice, ale îmbunătățirii transportului european și ale deschiderii piețelor muncii. Obiectivele Agendei Lisabona nu au putut fi însă atinse, în parte și din acuza deteriorării climatului economic internațional.

Tratatele de la Amsterdam și Nisa

Imediat după ce Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în 1993, liderii UE au convocat o Conferință interguvernamentală care să discute progresul integrării europene și modificările politice și instituționale necesare în vederea proiectatei extinderi a UE la peste 20 de țări.

Rezultatul a fost Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997 și intrat în vigoare în mai 1999. S-a așteptat mult de la acest tratat, dar el a făcut prea puțin pentru aducerea Europei la o uniune politică mai strânsă, iar liderii statelor membre nu s-au putut înțelege asupra unor schimbări de fond în structura instituțiilor UE. Planurile de extindere către est erau confirmate, obiectivul lansării monedei unice în ianuarie 1999 era de asemenea stabilit și s-a pus un accent mai mare asupra politicilor de imigrare, azil, șomaj, a celor sociale, de protecția sănătății, protecția consumatorului, mediu și afaceri externe.

Un alt set de modificări ale tratatelor a fost agreat de liderii UE la un summit ținut la Nisa, în Franța, în decembrie 2000. Mai puțin radical atât față de Actul Unic European cât și față de Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Nisa a avut ca obiectiv cheie să realizeze schimbările instituționale necesare pentru pregătirea extinderii către est a UE și să facă Uniunea mai democratică și mai transparentă. Acest tratat, din păcate, nu a făcut mai mult decât să discute structura instituțiilor în vederea viitoarei extinderi. Mărimea Comisiei urma să fie crescută, fiecare țară având dreptul la un singur comisar; distribuția voturilor în CM trebuia schimbată; s-a ajuns la un acord privind distribuția numărului de locuri în PE; s-au făcut modificări ale Curții de Justiție și ale Curții de Primă Instanță. S-a convenit de asemenea asupra unei Carte a Drepturilor Fundamentale în UE.

Tratatul de la Nisa s-a semnat în februarie 2001 și urma să intre în vigoare după ratificarea de statele membre. Dar în iunie 2001 votanții din Irlanda au respins termenii tratatului. Oponenții au invocat faptul că se renunța prea mult la controlul național și și-au exprimat temerea pentru neutralitatea irlandeză. S-a votat a doua oară în octombrie 2002, iar ca urmare a asigurărilor că neutralitatea Irlandei privind chestiunile de securitate va fi respectată, tratatul a fost în sfârșit acceptat. Tratatul de la Nisa a intrat astfel în vigoare în februarie 2003.

Extinderea către est a UE

UE exercita o mare atracție pentru vecinii săi estici. Așa cum aderarea la UE adusese stabilitate în Grecia, Portugalia și Spania, aceleași speranțe existau că acest statut va ajuta țările Europei de Est în tranziția lor la capitalism și democrație, va deschide noi oportunități de investiții și va clădi o relație strategică cu vestul, utilă dacă legăturile cu Rusia se înrăutățeau. UE a semnat acorduri de asociere între 1994 și 1998 cu mai multe țări din est, aceasta permițându-le o trecere treptată la comerțul liber și pregătindu-le eventualele aderări la Uniune. În 1997 UE a lansat Agenda 2000, un program cuprinzând o listă de măsuri pe care Comisia Europeană le considera necesare pentru aducerea în UE a statelor estice europene.

Negocierile de aderare au început în anii 1998-2000 cu Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia și Slovenia. La încheierea negocierilor în decembrie 2002, toate aceste țări, cu excepția Bulgariei și a României, au fost invitate să se alăture UE, ajungându-se în 2004 la un număr de 25 de state membre și aducând pentru prima dată în UE foste republici sovietice (Estonia, Letonia și Lituania). Populația UE a crescut cu aproximativ 20%, însă din cauza relativei sărăcii din noile state membre, avuția economică a crescut cu numai 5%.

Într-o a doua etapă a extinderii către est, Bulgaria și România au intrat în Uniune la 1 ianuarie 2007.

Extinderea către est a constituit confirmarea decisivă a încheierii războiului rece, a fost un pas hotărâtor în transformarea fostelor țări comuniste în democrații liberale și a conferit o nouă semnificație cuvântului european. Până în anul 2004 UE fusese o ligă a țărilor occidentale, absența vecinilor estici reflectând diviziunea politică, economică și socială a continentului. În 2007, aproape toată Europa era adusă laolaltă sub egida UE.

Perspectivele extinderii UE

Croația va deveni cea de a 28-a țară membră a UE în iulie 2013, depinzând de procesul de ratificare în toate cele 27 de state membre. Cinci alte țări sunt recunoscute de UE drept candidate oficiale: Islanda, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia (țările aspirante sunt prezentate în Figura 1.1). Ele se află în stadii diferite ale procesului de aderare. De exemplu, în vreme ce negocierile de aderare cu Islanda avansează relativ rapid, discuțiile legate de aderarea Turciei au intrat într-un impas major, în parte din cauza disputelor privind divizarea insulei Cipru. De asemenea, calitatea de membru a Macedoniei este îngreunată de îndelunga neînțelegere cu Grecia referitoare la numele oficial al țării. Statele rămase din Balcanii de vest (Albania, Bosnia-Herzegovina și Kosovo) sunt considerate potențiale candidate UE, dar experții consideră că le despart mulți ani pentru a putea să se alăture UE.

În ciuda angajării declarate a UE pentru extindere, factorii de decizie din UE și mulți cetățeni europeni tratează reticent extinderea în continuare a UE, în special spre Turcia și țări din est, cum ar fi Georgia și Ucraina pe termen lung. Temerile legate de extinderea UE se întind de la cele ale migrației nedorite pentru muncă și până la implicațiile unei Uniuni tot mai largi asupra instituțiilor, finanțelor și identității UE. Unii comentatori sugerează că actuala criză a datoriei suverane din UE, care a afectat foarte sever în special țările zonei euro, ar putea încetini viitoare runde de extindere a UE, ținând cont de faptul că liderii UE se concentrează în prezent asupra remedierii dezechilibrelor financiare ale Europei (Archick, 2013).

Figura 1.1: Harta UE. State membre și țări aspirante

Sursa: Delegation of the EU to the United States, „On the Path to EU Membership: The EU Enlargement Process”, EU Insight, December 2010; Adapted and updated by CRS.

Rezumatul capitolului

Capitolul prezintă un scurt istoric al integrării economice europene prin prisma principalelor prevederi ale Tratatelor înființării Comunității Economice Europene, ale Actului Unic European, ale Tratatelor de la Amsterdam și Nisa și a celui de la Maastricht. Este evidențiată contribuția lui Jean Monnet și a lui Robert Schuman în punerea bazelor CEE și apoi cea a lui Jacques Delors în desăvârșirea pieței unice europene și a introducerii monedei unice. După explicarea semnificației extinderii către est și în lumina prezentei conjuncturi economice problematice, sunt tratate și perspectivele imediate ale procesului de integrare.

Întrebări de verificare

Care este semnificația constituirii CECO și care sunt cele patru instituții care au guvernat-o?

Care sunt principalele prevederi ale Tratatului de la Roma?

Descrieți “criza scaunului gol” ca barieră în calea procesului de integrare europeană.

Cum înțelegeți obstacolele întâmpinate de Marea Britanie în aderarea la CEE?

Cum se explică intrarea relativ târzie a Spaniei și Portugaliei în CEE?

Care sunt cele patru libertăți de circulație ce stau la baza pieței unice europene?

Care sunt modificările aduse de Actul Unic European?

Care sunt criteriile de la Copenhaga pentru calitatea de membru al Comunității Europene?

Prezentați etapele trecerii la moneda unică europeană.

Care este rolul Tratatelor de la Amsterdam și Nisa?

Care au fost problemele legate de ratificarea Tratatului de la Maastricht?

Cum explicați contextul extinderii către est a Uniunii Europene?

Care sunt barierele în calea extinderii viitoare a Uniunii?

2. INSTITUȚII COMUNITARE

Obiectivele capitolului

Cunoașterea celor mai importante instituții europene, a atribuțiilor lor, a modului de funcționare și a celui în care se iau deciziile în cadrul lor

Receptarea corectă a denumirilor diferitelor instituții

Înțelegerea manierei în care aceste instituții au contribuit la adâncirea și extinderea integrării europene

Aprecierea perspectivelor de dezvoltare a acestor instituții în viitor

Evidențierea rolului variatelor agenții specializate

Cuvinte-cheie

Comisia Europeană

Consiliul Uniunii Europene

Parlamentul European

Curtea Europeană de Justiție

Consiliul European

Legislația UE

Banca Centrală Europeană

Banca Europeană de Investiții

Curtea Auditorilor

Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare

Comitetul Economic și Social

Comitetul Regiunilor

Europol

Agenția Europeană a Mediului

2.1 Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al UE responsabil cu propunerea de noi legi și politici, urmărirea implementării acestora, administrarea bugetului UE, reprezentarea UE în negocierile internaționale și promovarea intereselor de ansamblu ale UE.

Cu sediul la Bruxelles, Comisia are în structura sa, pe de o parte, un colegiu de 27 comisari ce funcționează aproape ca un cabinet al unui guvern național și, pe de altă parte, câteva mii de birocrați europeni „full-time” atașați uneia din direcțiile generale (DG) ale Comisiei – echivalentul funcțional al departamentelor guvernamentale naționale. Există câte un DG pentru fiecare domeniu major de politică a UE, acestea fiind susținute de servicii ce furnizează consiliere, suport pentru cercetare și expertiză legală.

Fiind cea mai vizibilă și supranațională instituție a UE, comisia s-a aflat mereu ancorată în procesul de integrare europeană. Nu numai că a încurajat statele membre să își armonizeze legile, reglementările și standardele în interesul înlăturării barierelor din calea comerțului, dar a contribuit și la definirea unor inițiative de politică europeană, cum ar fi piața unică, crearea monedei euro, conceperea politicii externe comune și extinderea UE.

Scurt istoric

Originile Comisiei Europene se leagă de Înalta Autoritate a CECO. Având sediul în Luxemburg, cei 9 membri ai Autorității erau numiți pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele naționale ale statelor membre. Sarcina lor consta în supravegherea eliminării barierelor aflate în calea mișcării libere a cărbunelui și oțelului, iar exercitarea puterilor lor era verificată de un Consiliu Special de Miniștri și o Adunare Comună (acestea fiind organismele predecesoare ale, respectiv, Consiliului de Miniștri din zilele noastre și Parlamentului European).

Tratatele de la Roma au creat Comisii separate formate din 9 membri pentru CEE și Euratom, care erau numite de guvernele naționale și aveau un mandat de 4 ani. În termenii Tratatului de Fuziune din 1965, cele 3 comisii separate (CECO, CEE și Euratom) s-au unit într-o nouă comisie a Comunităților Europene, cunoscută sub numele de Comisia Europeană. Pe măsura extinderii Comunității, numărul comisarilor a crescut. La început erau 9 – câte 2 din Franța, Germania Occidentală și Italia și câte unul din statele Benelux. Numărul a crescut la 13 în 1973 prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei și Irlandei, la 17 în anii 1980 prin aderarea Greciei, Portugaliei și Spaniei și la 20 în 1995 prin alăturarea Austriei, Suediei și Finlandei. În prezent, numărul este de 27, după ultimele extinderi din 2004 și 2007.

Comisia a fost tot timpul în inima dezbaterii privind echilibrul de putere între UE și statele membre. Tendințele sale supranaționale s-au opus mereu celor interguvernamentale ale Consiliului de Miniștri. Federalismul european a fost afirmat de către primul președinte al Comisiei – germanul Walter Hallstein în fața preferințelor lui Charles de Gaulle de a limita puterile CEE. Criza “scaunului gol” din 1965 a izbucnit când de Gaulle a contestat dreptul Comisiei de a iniția procesul politic și de a colecta încasările din tariful extern comun al Comunității. Aceasta ar fi oferit Comisiei o sursă independentă de fonduri și ar fi slăbit puterea statelor membre. Deși Compromisul de la Luxemburg a obligat Comisia la o consultare mai strânsă cu Consiliul de Miniștri iar de Gaulle a putut să își exercite dreptul de veto în realegerea lui Hallstein în 1967, în mod ironic, criza a confirmat dreptul Comisiei de a iniția politici.

În ciuda acestor precedente, Comisia a devenit mai puțin ambițioasă și și-a pierdut din prerogative cu ocazia creării în 1965 a Comitetului Reprezentanților Permanenți, a creării în 1974 a Consiliului European și a introducerii în 1979 a alegerilor directe pentru Parlamentul European. După ce s-a bucurat de o nouă fază de afirmare sub președintele Jacques Delors spre sfârșitul anilor 1980 și după câștigarea unor responsabilități pentru dezvoltarea de noi legi într-o arie crescândă de noi politici, Comisia și-a văzut puterile tot mai diminuate în raport cu cele ale Consiliului de Miniștri și ale Parlamentului European.

Pregătirile pentru aderarea din 2004 au obligat la regândirea mărimii și rolului Comisiei. Dacă cele 5 mari state membre și-ar fi păstrat fiecare câte 2 comisari, numărul total ar fi ajuns la 30. S-a hotărât de aceea ca din noiembrie 2004 fiecare țară să aibă un singur comisar. În termenii Tratatului de la Nisa, când numărul membrilor UE va ajunge la 27 (situația din prezent) se va conveni asupra unui număr maxim de comisari. Dar “draftul” Constituției europene a adăugat o nouă propunere: Comisia va fi redusă în 2014 la 17 membri votanți, alcătuiți din președinte, un nou reprezentant al afacerilor externe europene și 13 comisari selectați prin rotație din alte state membre, nu mai mult de unul din fiecare stat. Reflectând măsura în care statele au dorit păstrarea propriilor lor comisari și măsura în care interesele naționale sunt încă protejate chiar și în cadrul Comisiei, propunerea respectivă a fost larg criticată, în special de statele mai mici. Dar la ratificarea Tratatului de la Lisabona a rămas că numărul de comisari va fi limitat din 2014 la nu mai mult decât 2/3 din numărul statelor membre (deci dacă se va ajunge la 30 de state membre, vor exista doar 20 de comisari).

Structură

Comisia Europeană are sediul în Bruxelles în clădirea Berlaymont. Cele cinci elemente componente ale Comisiei sunt:

Colegiul Comisarilor

Președintele Comisiei

Direcțiile Generale și Serviciile

Secretariatul General

O rețea de comitete

Colegiul Comisarilor

Comisia Europeană este condusă de un grup de 27 de comisari ce funcționează ca un cabinet al sistemului UE, asumându-și responsabilitatea colectivă pentru deciziile lor. Fiecare răspunde de un anumit portofoliu (vezi Tabelul 2.1.1) pentru o perioadă de 5 ani reînnoibilă, care începe la 6 luni după alegerile pentru Parlamentul European. Comisarii sunt numiți de guvernele lor naționale, ceea ce în practică înseamnă de primul ministru sau de președinte. Nominalizările se fac prin consultarea cu președintele Comisiei, persoanele numite trebuind să fie acceptate de către președinte (care are dreptul de veto), de ceilalți comisari, celelalte guverne, de partidele politice majore din țară și de Parlamentul European (Spence, 2006).

Tabel 2.1.1: Comisia Europeană 2010-2014

În ciuda modului în care sunt numiți, comisarii nu sunt reprezentanți naționali, ei trebuie să fie imparțiali în luarea deciziilor și depun un jurământ în fața Curții Europene de Justiție, acceptând că „nu vor cere și nici nu vor primi instrucțiuni de la vreun guvern sau organism”. În realitate, este dificilă o detașare completă a comisarilor de interesele naționale, dar este util ca toate statele membre să fie reprezentate și ca toți comisarii să aibă câte un vot. Independența lor este asigurată și prin faptul că ei nu pot fi schimbați la mijlocul mandatului de către guvernele naționale. Ei pot fi însă rechemați în țară la sfârșitul mandatului dacă în țara lor de origine s-a produs o schimbare a conducerii politice sau o neînțelegere cu liderii naționali.

Fiecare comisar are un cabinet – format din consilieri și asistenți și condus de un chef. Calitatea staff-ului cabinetului poate avea o influență majoră asupra performanțelor unui comisar și asupra operațiunilor Comisiei. Șefii de cabinet se întâlnesc în fiecare luni pentru a pregăti ședința săptămânală a Colegiului care are loc miercurea.

Președintele Comisiei

Figura dominantă a Comisiei o reprezintă președintele, persoana aflată cel mai aproape de a fi considerată liderul UE, abilitatea sa de a distribui portofoliile reprezentând un puternic instrument de patronaj și influență politică.

Președintele are un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. El supraveghează întâlnirile Colegiului, decide asupra distribuției portofoliilor, reprezintă Comisia în tratativele cu alte instituții ale UE, vorbește în numele UE la întâlnirile cu guvernele naționale și liderii lor și răspunde în general de stimulul pe care Comisia îl conferă procesului de integrare europeană.

Nominalizarea președintelui se realizează de către Consiliul European, iar aprobarea numirii sale este dată de Parlamentul European. Procesul de numire este însă unul complex, având în vedere că persoana a cărei nominalizare a fost încununată de succes trebuie să fie acceptată de toți cei 27 lideri din UE. Tabelul 2.1.2 prezintă lista tuturor președinților Comisiei Europene.

Tabel 2.1.2: Președinții Comisiei Europene

Direcțiile generale și serviciile

Comisia Europeană este divizată în 26 de direcții generale (Directorates – general) și câteva servicii (vezi Tabelul 2.1.3).

Direcțiile generale (DG), conduse fiecare de un director general, reprezintă echivalentul departamentelor guvernamentale naționale prin aceea că răspund de un anumit domeniu specific. Mărimea lor depinde de importanța atribuțiilor, astfel că, în vreme ce Joint Research Center (care furnizează suport științific și tehnic pentru adoptarea politicilor în UE) utilizează aproximativ 1700 de persoane iar DG pentru Agricultură aproximativ 900, cele mai mici direcții au un personal cuprins între 150 și 500.

Aproape 2/3 din staff-ul Comisiei se ocupă cu conceperea de noi legi și politici și cu supravegherea implementării acestora, în vreme ce restul personalului este implicat în cercetare, traducere și interpretare. Deși Comisia folosește în principal engleza și franceza în operațiunile zilnice, toate documentele importante trebuie traduse în toate cele 23 de limbi oficiale ale UE.

Serviciile Comisiei se ocupă cu o varietate de chestiuni externe și administrative interne. Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme administrative de ordin general sau au un mandat specific, de exemplu combaterea fraudei sau realizarea de statistici.

Tabel 2.1.3: Comisia Europeană – Direcțiile Generale și Serviciile

Direcții (DG-uri)

Afaceri economice și financiare (ECFIN)

Afaceri Interne (HOME)

Afaceri maritime și pescuit (MARE)

Agricultură și dezvoltare rurală (AGRI)

Ajutor umanitar (ECHO)

Buget (BUDG)

Centrul Comun de Cercetare (JRC)

Cercetare și inovare (RTD)

Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA)

Comerț (TRADE)

Comunicare (COMM)

Concurență (COMP)

Dezvoltare și Cooperare – EuropeAid (DEVCO)

Educație și cultură (EAC)

Energie (ENER)

Eurostat (ESTAT)

Extindere (ELARG)

Impozitare și uniune vamală (TAXUD)

Informatică (DIGIT)

Interpretare (SCIC)

Întreprinderi și industrie (ENTR)

Justiție (JUST)

Mediu (ENV)

Mobilitate și Transporturi (MOVE)

Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și incluziune (EMPL)

Piața internă și servicii (MARKT)

Politica regională (REGIO)

Resurse umane și securitate (HR)

Rețele de Comunicare, Conținut și Tehnologie (CNECT)

Sănătate și consumatori (SANCO)

Secretariatul-General (SG)

Serviciul Instrumente de Politică Externă (FPI)

Traduceri (DGT)

Servicii

Arhive istorice

Biblioteca centrală

Biroul Consilierilor de Politică Europeană (BEPA)

Infrastructură și logistică – Bruxelles (OIB)

Infrastructură și logistică – Luxemburg (OIL)

Oficiul de Administrație și Plată a Drepturilor Individuale (PMO)

Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)

Oficiul pentru Publicații (OP)

Responsabilul cu protecția datelor din cadrul Comisiei Europene

Serviciul de audit intern (IAS)

Serviciul juridic (SJ)

Secretariatul General

Administrarea Comisiei revine unui Secretariat General numărând aproape 500 de persoane. Sarcina Secretariatului General este aceea de a furniza servicii tehnice și consiliere Comisiei, de a pregăti programul de lucru al Comisiei, precum și de a organiza și coordona munca direcțiilor generale și a serviciilor. Secretarul general prezidează întâlnirile săptămânale ale șefilor de cabinet, asistă la cele săptămânale ale comisarilor și coordonează relațiile Comisiei cu alte instituții ale UE. Această poziție a fost deținută timp de aproape 30 de ani de către Emile Noël din Franța iar din 2005 este ocupată de Catherine Day din Irlanda, fostă director general la problemele de mediu.

Comitetele

Majoritatea activității de discutare și stabilire a detaliilor legilor și politicilor propuse este lăsată în seama comitetelor de consultanță, management și reglementare, care definesc fenomenul cunoscut sub numele de „comitologie”. Există câteva sute de asemenea comitete și subcomitete, coordonate de Comisie și alcătuite din grupuri mici de oficiali aparținând departamentelor guvernamentale din statele membre.

Comitetele nu au puteri formale în a împiedica Comisia să întreprindă anumite acțiuni, dar Comisia ține întotdeauna cont de opiniile comitetelor, în special ale celor de consultanță.

Modul de lucru al Comisiei

Responsabilitatea centrală a Comisiei o constituie cea a de a fi un “gardian al tratatelor”. Aceasta este realizată în 4 moduri:

Atribuții de inițiere de legislație

Atribuții de implementare

Administrarea finanțelor UE

Relațiile externe ale UE

Atribuții de inițiere de legislație

Comisia este legal obligată să verifice că principiile cuprinse în tratate sunt încorporate în politici și legi. În această privință ea este uneori descrisă ca un think tank și cadru de concepere a politicilor, asigurând în același timp leadership-ul UE. Comisia are dreptul unic de inițiativă a noii legislații europene, putând veni cu propuneri de politici cu totul noi (așa cum s-a întâmplat în cazul Actului Unic European și al pachetului Delors pentru UEM), pe care le înaintează apoi spre aprobare Parlamentului și Consiliului de Miniștri.

Prin vot majoritar, colegiul poate accepta o lege, o poate respinge sau trimite înapoi pentru reformulare sau poate amâna luarea unei decizii. După ce a trecut de Colegiu, legea va fi trimisă Parlamentului European și Consiliului de Miniștri. Procesul poate dura luni întregi sau chiar ani, iar staff-ul Comisiei va fi implicat în fiecare etapă, el consultându-se larg cu birocrații naționali și cu grupurile de interese, făcând prezentări în fața Consiliului de Miniștri și a Parlamentului și realizând propria cercetare asupra implicațiilor noii măsuri legislative (vezi Caseta 2.1).

Caseta 2.1: Legislația UE

Fundamentele ordinii legale a UE sunt furnizate de cele 9 tratate majore: Paris (expirat în prezent), cele două tratate de la Roma, Tratatul de Fuziune, Actul Unic European, Maastricht, Amsterdam, Nisa, Lisabona. Acestea stabilesc obiectivele și principiile de bază ale integrării europene și descriu (plasând și limitele de rigoare) puterile instituțiilor UE și ale statelor membre în relațiile lor cu UE. Tratatele au generat mii de legi individuale, care se prezintă în 5 forme principale:

Reglementări. Acestea reprezintă cele mai puternice instrumente legale ale UE. De obicei vizând o arie foarte îngustă, ele intenționează adesea amendarea sau ajustarea unei legi existente. O reglementare este obligatorie în întregime pentru toate statele membre și direct aplicabilă în sensul că ea nu trebuie transpusă în legislația națională.

Directive. Acestea sunt obligatorii pentru statele membre în termenii scopurilor și obiectivelor, dar rămâne la latitudinea statelor modul concret de îndeplinire. Multe au în vedere schițarea liniilor generale de politică, în vreme ce altele țintesc armonizarea la nivelul UE. Guvernele statelor membre trebuie să informeze comisia asupra planurilor de realizare a obiectivelor directivei.

Decizii. Acestea sunt și ele obligatorii și pot viza unul sau mai multe state membre, instituții sau chiar indivizi. Ele vizează de obicei o arie foarte specifică și au scopuri mai degrabă administrative decât legislative. Unele intenționează operarea unor modificări ale puterilor UE iar altele sunt emise când Comisia trebuie să arbitreze dispute între statele membre sau corporații.

Recomandări sau opinii. Acestea nu au forță obligatorie, deci este interpretabil dacă au sau nu efectul unei legi. Ele sunt utilizate în principal pentru a convinge sau a furniza o interpretare a aplicării reglementărilor, directivelor sau deciziilor.

Comisia s-a bazat de asemenea pe două instrumente adiționale pentru dezvoltarea politicilor. Green papers sunt lucrări de discutare a unor arii de politică specifice, adresate părților interesate și vizând solicitarea input-urilor lor. Subiecte recente au inclus eficiența energetică, promovarea unei diete sănătoase și a exercițiilor fizice, politica europeană în materie de droguri, accesul public la documentele UE. White papers conțin propuneri oficiale de politici și acțiuni ale Comunității și ele succed de obicei un green paper. Un exemplu recent de white paper datează din 16.02.2012 și se intitulează “An Agenda for Adequate, Safe and Sustainable Pensions”.

Atribuții de implementare

Odată ce o lege sau politică a fost acceptată, Comisia răspunde de implementarea acesteia de către statele membre. Ea nu are puterea de a face direct acest lucru, ci trebuie să lucreze cu administrațiile naționale. Comisia poate colecta informații de la statele membre, monitorizând astfel progresul privind implementarea; poate aduce în fața Curții de Justiție orice stat membru, corporație sau individ ce nu se conformează spiritului tratatelor și legilor UE; iar dacă este necesar poate impune sancțiuni sau amenzi când o lege nu este implementată.

Fiecare stat membru este obligat prin lege să raporteze Comisiei progresele înregistrate în respectarea termenelor și în încorporarea legii UE în legea națională. Dacă un stat membru nu respectă termenele, Comisia poate emite o avertizare (o scrisoare de informare oficială – Letter of Formal Notice), acordându-i-se timpul de a se conforma – de obicei aproximativ 2 luni. Dacă statul respectiv tot nu reușește să se conformeze, Comisia poate emite o Reasoned Opinion, explicând de ce consideră că e vorba de o încălcare a legii. Dacă nici de data aceasta statul nu s-a conformat, atunci el poate fi adus în fața Curții Europene de Justiție. În decursul timpului, Grecia și Italia au fost țările care au creat cele mai multe probleme .

Administrarea finanțelor în UE

Comisia se asigură că toate veniturile UE sunt colectate, joacă un rol cheie în conceperea și dirijarea bugetului prin intermediul Consiliului de Miniștri și al Parlamentului și administrează cheltuielile UE, în special cele privind PAC și fondurile structurale.

Colectarea veniturilor presupune lucrul cu agențiile naționale pentru ca acestea să înțeleagă unde sunt generate veniturile, Comisia asigurându-se că statele membre își achită contribuțiile solicitate. Administrarea cheltuielilor UE este realizată alături de Curtea Auditorilor. Comisia autorizează cheltuielile și verifică dacă acestea s-au efectuat pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Relațiile externe ale UE

Comisia acționează ca reprezentant extern principal al UE în tratativele cu organizațiile internaționale precum Națiunile Unite, OMC și OECD. Dezbaterile privind comerțul global sunt supravegheate de către Comisie, care acționează în numele statelor membre. Comisia a devenit cel mai comun punct de contact pentru negociatorii americani și japonezi. Comisia este de asemenea punctul de contact dintre UE și restul lumii. Pe măsura creșterii forței și semnificației UE, peste 140 de guverne și-au deschis misiuni diplomatice în Bruxelles, în vreme ce Comisia și-a deschis peste 130 de oficii în alte părți ale lumii.

2.2 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul UE sau Consiliul de Miniștri (CM) – vechea denumire – este forumul în care miniștrii din guvernele naționale se întâlnesc pentru a lua decizii privind legile și politicile UE. Acest organism este apărătorul intereselor naționale și una dintre cele mai puternice instituții ale UE. Odată ce Comisia a propus o nouă lege, CM, împreună cu Parlamentul European (PE), este responsabil cu acceptarea sau respingerea propunerii. Consiliul împarte de asemenea cu PE responsabilitatea aprobării bugetului UE, coordonează politicile economice ale statelor membre, susține politica comună externă și de securitate, supraveghează cooperarea polițienească și judiciară în materie de criminalitate și încheie tratate internaționale în numele UE. CM are deci o combinație de funcțiuni legislative și executive. În unele privințe, puterile sale legislative îl fac un fel de echivalent european al Senatului SUA, în vreme ce PE joacă rolul Camerei Reprezentanților din SUA (House of Representatives).

Denumirea de CM poate induce în eroare, având în vedere că, deși toate deciziile sale sunt considerate ale Consiliului, este vorba de fapt de mai multe grupuri diferite de miniștri, în funcție de subiectul discutat. Astfel, miniștrii de externe se vor întâlni pentru a discuta afacerile externe, miniștrii mediului pentru a trata propuneri și legi privind mediul înconjurător, etc.

În ciuda puterilor sale, Consiliul este mai puțin cunoscut și mai slab înțeles decât Comisia sau PE. Întâlnirile sale se desfășoară în cadru închis (deși multe sunt prezentate pe Internet) și a existat un interes academic surprinzător de scăzut în studierea structurii și proceselor CM. Atunci când majoritatea europenilor se gândesc la UE, ei au în minte Comisia, uitând că aceasta poate realiza puține lucruri fără suportul Consiliului.

Conducerea generală a CM este asigurată de către președinție, care nu este deținută de o persoană, ci de un stat; fiecărui stat îi vine rândul prin rotație, exercitând conducerea timp de șase luni. Aceasta conferă statelor oportunitatea de a înscrie pe agendă problemele lor favorite, de a-și pune amprenta asupra lucrului și conducerii UE și a de a reprezenta UE în tratativele cu alte țări. Munca de zi cu zi a Consiliului este supravegheată de Comitetul Reprezentanților Permanenți (cunoscut după acronimul său francez Coreper), care concepe și majoritatea deciziilor cheie. Având în componența sa reprezentanții permanenți ai statelor membre, Coreper constituie una dintre cele mai influente instituții ale sistemului de guvernanță al UE, deși mulți europeni de abia conștientizează existența sa.

Opiniile sunt împărțite în privința caracterului interguvernamental sau supranațional al Consiliului, dezbaterile complicându-se din cauza schimbării rolului, puterilor și metodelor sale de lucru. Modificarea procedurilor de vot au alterat în timp prioritățile Consiliului, obligând statele membre să lucreze împreună pentru a se pune de acord, ceea ce a accentuat tendința supranațională. În același timp, în ultimii ani s-a manifestat tendința creșterii influenței Consiliului în raport cu cea a Comisiei, ceea ce a întărit latura interguvernamentală a UE.

Scurt istoric

CM (în mod oficial Consiliul UE) s-a dezvoltat din Consiliul Special al Miniștrilor din CECO, care a fost creat la insistența țărilor Benelux de a-și apăra interesele lor naționale în fața dominației Franței, Germaniei și Italiei. Întrucât membrii săi proveneau din miniștrii guvernelor naționale, Consiliul CECO a furnizat un echilibru interguvernamental în raport cu caracterul supranațional al Înaltei Autorități.

Un Consiliu de Miniștri separat a fost creat în 1958 pentru CEE, în care ideea apărării intereselor naționale a prins și mai mult teren prin sistemul votului ponderat – menit să împiedice statele mai mari să le copleșească pe cele mai mici. Consiliul cuprindea doar 6 state membre, dar existau în total 17 voturi: câte 4 pentru primele trei mari economi, câte 2 pentru Belgia și Olanda și 1 pentru Luxemburg. În cazul votului simplu majoritar, cele trei țări mari puteau ușor să obțină ce doreau în defavoarea celor trei țări mici, dar anumite decizii solicitau o majoritatea calificată, însemnând că o măsură necesita 12 voturi de la cel puțin patru state pentru a fi adoptată. Aceasta nu numai că proteja statele mici și statele mari unele față de altele, dar în același timp le încuraja să lucreze împreună. Ca rezultat al Tratatului de Fuziune, a fost creat în 1967 un singur Consiliu de Miniștri.

Anumite evoluții au contribuit la întărirea puterii și influenței CM:

El a adoptat tot mai mult acorduri și recomandări fără caracter obligatoriu, pe care Comisia a găsit dificil să le ignore;

Cum interesele și aria de cuprindere a UE s-au dezvoltat, atât Comisia cât și Consiliul au devenit mai implicate în noi domenii de politică neacoperite de către tratate;

Președinția CM a devenit și ea un aspect tot mai important al sistemului de adoptare a deciziilor UE și sursa multor inițiative cheie cum ar fi uniunea economică și monetară și politica externă.

Prin modificările aduse de Actul Unic European, CM a trebuit să împartă mult din autoritatea de luare a deciziilor cu PE, cele două instituții devenind co-legislatoare ale UE.

Structură

CM are sediul în clădirea Justus Lipsius din Bruxelles, vizavi de Berlaymont, sediul Comisiei Europene.

Consiliul are patru componente principale și anume:

Consiliile miniștrilor propriu-zise

Comitetul Reprezentanților Permanenți

Președinția

Secretariatul General.

Consiliile

Deși cândva au existat aproape douăzeci de diferite consilii tehnice (sau „configurații”) care erau incluse în denumirea generală de Consilii de Miniștri, numărul a fost redus în prezent la zece formațiuni:

Agricultură și pescuit

Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare și spațiu)

Afaceri economice și financiare (Ecofin)

Educație, tineret, cultură și sport

Ocupare, politică socială, sănătate și consumatori

Mediu

Afaceri generale

Afaceri externe

Justiție și afaceri interne

Transporturi, telecomunicații și energie

Consiliul se reunește în aceste zece formațiuni, în funcție de subiectele dezbătute. De exemplu, formațiunea Educație, tineret, cultură și sport cuprinde miniștrii educației, formațiunea Afaceri Externe pe miniștrii afacerilor externe, ș.a.m.d.

Comitetul Reprezentanților Permanenți

Acest comitet (Coreper) pregătește lucrările Consiliului și este alcătuit din reprezentanții statelor membre care lucrează în Bruxelles și din asistenții acestora. Activitatea Coreper este la rândul ei pregătită de peste 150 de comitete și grupuri de lucru formate din delegați ai statelor membre.

Între acestea, anumite comitete au rolul specific de a asigura coordonarea și a oferi expertiză într-un anumit domeniu, ca de exemplu Comitetul economic și financiar, Comitetul politic și de securitate (responsabil cu monitorizarea situației internaționale în domeniul politicii comune externe și de securitate și cu asigurarea, sub autoritatea Consiliului, a supravegherii politice și conducerii strategice în cadrul operațiunilor de gestionare a crizelor) și Comitetul de coordonare, însărcinat cu pregătirea lucrărilor în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

Președinția

Președinția CM (și a Consiliului European) este deținută nu de o persoană ci de o țară, fiecărui stat membru venindu-i rândul pentru un mandat de 6 luni, care începe fie în ianuarie fie în iulie în fiecare an.

Responsabilitățile președinției sunt următoarele:

Pregătește și coordonează activitatea Consiliului European și a CM și stabilește agenda de lucru a aproximativ 2000 de întâlniri, cele mai importante fiind cele ale CM;

Aranjează și conduce întâlnirile CM și ale Coreper și reprezintă Consiliul în relațiile cu alte instituții ale UE;

Mijlocește și promovează cooperarea dintre statele membre. Rezultatele președinției sunt măsurate prin gradul în care reușește să încurajeze înțelegerea și să construiască un consens între statele membre ale UE și prin numărul de acorduri pe care eșuează în a le intermedia;

Supraveghează politica externă a UE timp de 6 luni, reprezintă UE pe scena mondială, coordonează pozițiile statelor membre la conferințele și negocierile internaționale în care UE este implicată și (împreună cu președintele Comisiei Europene) reprezintă UE la întâlnirile cu președintele SUA și la întâlnirile anuale ale grupului țărilor industrializate;

Conduce summit-urile Consiliului European.

Tabelul 2.2.1 prezintă rotația președinției Consiliului UE pentru perioada 2011-2019.

Tabel 2.2.1: Președinția Consiliului UE în perioada 2011-2019

Secretariatul General

Acesta reprezintă partea birocratică a Consiliului, alcătuită din aproximativ 2500 de membri aflați în Bruxelles, mare parte din ei fiind un staff de translatori și de servicii. Oficiul este condus de un secretar general numit pentru un mandat de 5 ani.

Secretariatul general pregătește întâlnirile CM, ale Coreper și ale Consiliului European; consiliază președinția; furnizează consiliere legală pentru Consiliu și Coreper; administrează bugetul Consiliului.

Modul de lucru al Consiliului

Consiliul are un ansamblu de responsabilități specifice, incluzând supravegherea încercărilor de coordonare a politicilor economice ale statelor membre (care se realizează în principal prin Ecofin), semnarea tratatelor internaționale în numele UE, aprobarea (împreună cu Parlamentul European) bugetului UE, promovarea politicii comune externe și de securitate și coordonarea cooperării dintre curțile de justiție naționale și forțele polițienești în materie de criminalitate. Dar responsabilitatea sa primară este ceea de a decide, alături de PE, care propuneri de noi legi europene vor fi sau nu adoptate.

Reuniunile CM sunt prezidate astfel:

Consiliul care îi reunește pe miniștrii afacerilor externe este prezidat permanent de aceeași persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună.

Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv. De exemplu, în situația în care Consiliul de mediu se reunește în intervalul în care România deține președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul român al mediului.

Având în vedere că CM este un loc de întâlnire a intereselor naționale, cheia înțelegerii modului său de funcționare poate fi găsită în termeni precum compromis, negociere și diplomație. Miniștrii sunt adesea figuri politice de marcă în țările lor, astfel că sunt clar animați de interese politice naționale. Ținând cont de faptul că ei sunt și motivați ideologic, deciziile Consiliului vor fi influențate de ponderea relativă a orientării de stânga, de dreapta sau de centru. Autoritatea diferiților miniștri va depinde de asemenea într-o anumită măsură de stabilitatea partidului de guvernământ sau a coaliției din statele lor de origine. Toți acești factori se combină pentru a-i împinge pe miniștri în multe direcții diferite și pentru a nega Consiliului acel gen de consistență și regularitate de care se bucură Comisia.

În general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorității calificate”. Cu cât populația unei țări este mai numeroasă, cu atât țara respectivă va dispune de mai multe voturi. În realitate însă numărul voturilor nu este strict proporțional cu populația, ci ponderat în favoarea țărilor cu mai puțini locuitori (vezi Tabelul 2.2.2).

Tabel 2.2.2: Numărul de voturi în sistemul majorității calificate

Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:

majoritatea celor 27 de țări membre (uneori chiar și 2/3) votează în favoarea deciziei;

se întrunesc cel puțin 255 din cele 345 de voturi.

În plus, orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea întrunită reprezintă cel puțin 62% din totalul populației. În caz contrar, propunerea nu poate fi adoptată.

În domenii cu caracter sensibil, ca de pildă securitatea, afacerile externe și impozitarea, deciziile Consiliului trebuie supuse regulii unanimității. Aceasta înseamnă că fiecare țară are drept de veto. Din anul 2014 va fi introdus sistemul de vot cu dublă majoritate. Pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri de majoritate: a țărilor (cel puțin 15) și a populației UE (țările care se exprimă în favoarea propunerii trebuie să reprezinte cel puțin 65% din populația UE).

2.3 Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este brațul legislativ al UE, responsabil cu dezbaterea, amendarea și votarea propunerilor de noi legi europene. Distribuindu-și timpul de lucru între Strasbourg și Bruxelles, cei 736 de membri ai săi sunt aleși din toate cele 27 se state ale UE pe termen de 5 ani.

Cu toate că posedă autoritatea morală provenită din faptul că este singura instituția a UE cu membri aleși în mod direct, Parlamentului European îi lipsesc trei puteri definitorii ale unui organ legislativ: 1. nu poate introduce direct propuneri de noi legi; 2. nu poate promulga legi singur; 3. nu poate încasa venituri.

Parlamentul poate cere comisiei să propună o nouă lege sau politică, împarte atribuții cu CM în privința aprobării propunerilor legislative și a bugetului UE, trebuie să aprobe și poate respinge componența Comisiei și poate de asemenea să-și exercite un drept de veto asupra aplicațiilor la calitatea de membru al UE.

Deputații europeni din Parlament aparțin următoarelor grupări politice:

Scurt istoric

Viața PE începe în septembrie 1952 sub numele de Adunarea Comună a CECO. Adunarea s-a întrunit în Strasbourg și, cu toate că Tratatul de la Paris prevedea posibilitatea ca membrii Adunării să fie în cele din urmă aleși în mod direct, aceasta a constat inițial din 78 de membri numiți de legislaturile naționale ale celor 6 state membre ale CECO. Adunarea nu avea prerogative în a face legi pentru CECO și nici măcar nu putea influența procesul de adoptare a legilor, care rămânea în sarcina CM. Singura sa putere semnificativă era abilitatea de a obliga Înalta Autoritate a CECO să se retragă printr-un vot de cenzură, dar această putere nu a fost niciodată utilizată. Adunarea a devenit astfel doar ceva mai mult decât un forum consultativ pentru discutarea propunerilor Înaltei Autorități. Crearea sa însă a fost o treaptă către ceea ce avea devină ulterior PE.

Tratatele de la Roma nu au creat adunări separate pentru CEE și Euratom, dar au transformat Adunarea Comună a CECO în Adunarea Parlamentară Europeană reunită. Puterile au sporit prin acordarea unei responsabilități comune cu CM asupra bugetului, dar sugestiile sale privind amendamente ale legilor și politicilor CEE nu erau obligatorii. În anul 1962 Adunarea a fost redenumită PE, dar în ciuda simbolului acestei schimbări, Parlamentul continua să fie alcătuit din membri numiți de legislaturile naționale din propriii membri ai acestora, aranjament cu două efecte importante: în primul rând, doar pro-europenii s-au oferit pentru a fi numiți în PE; în al doilea rând, întrucât membrii PE (MPE) erau și membrii ai Parlamentelor naționale, ei au pus interesele naționale deasupra celor europene, în principal pentru că funcțiile lor în țara de origine depindeau de suportul votanților. Drept rezultat, PE a fost văzut ca o instituție europeană incipientă, trebuind de atunci dă muncească din greu pentru a schimba această imagine și pentru a câștiga mai multă putere și credibilitate.

Parlamentul a fost un suporter entuziast al alegerilor directe, prevedere cuprinsă în Tratatul de la Roma, dar CM s-a opus acestei idei în decursul anilor 1960 și la începutul anilor 1970. Motivul a fost legat de tendința către supra-naționalism și de hotărârea Consiliului (și a unor lideri naționali precum Charles de Gaulle) de a-și impune punctul de vedere asupra procesului decizional. Doar în anul 1976 Consiliul European și-a schimbat în sfârșit poziția, alegerile directe ținându-se pentru prima dată în iunie 1979. MPE fiind acum aleși în mod direct ca reprezentanți ai cetățenilor UE și participând la Sesiuni deschise, puteau să exprime interesele votanților.

Pe măsura aderării de noi țări la CEE/UE, numărul MPE a crescut de la 410 în 1970 la 785 în 2007 (vezi Tabelul 2.3.1).

Tabel 2.3.1: Creșterea numărului MPE

Pe măsura măririi numărului membrilor, au crescut și puterile Parlamentului. Modificările din anii 1970 au conferit împărțirea responsabilității între PE și CM asupra bugetului Comunității, însemnând că (în cadrul anumitor limite) Parlamentul putea să crească sau să reducă cheltuielile, să le redistribuie între diferitele sectoare bugetare, să respingă în totalitate bugetul anual și să determine modul în care Comisia a cheltuit banii votați în buget. Deși aceasta a fost prima împrejurare în care Parlamentului i s-a acordat o putere legislativă reală, doar în 1980 o decizie a Curții de Justiție a sporit într-adevăr prerogativele legislative ale PE.

Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht au dat și ele mai multă putere PE într-un număr crescut de arii ale politicii.

Tratatul de la Lisabona acordă PE competențe mai mari la nivel legislativ, acesta având forță decizională în aproape toate dosarele legale. Procedura de co-decizie a Parlamentului și a CM este extinsă cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală și fondurile structurale. Tratatul de la Lisabona îmbunătățește capacitatea Parlamentului și a Uniunii de a acționa. Când Europa și restul lumii întâmpină probleme precum globalizarea, schimbarea climatică, siguranța energiei și terorismul, nici un stat nu le poate face față singur. Doar acționând într-o manieră eficientă, transparentă și coerentă va putea Europa răspunde nevoilor cetățenilor săi. În acest sens, Tratatul de la Lisabona pregătește Parlamentul pentru problemele prezente și viitoare.

Structura

Parlamentul este alcătuit dintr-o singură cameră, membrii săi fiind aleși prin sufragiu universal pentru un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. PE activează în trei orașe diferite:

Camera parlamentară este situată în Strasbourg – Franța. În Strasbourg sunt ținute sesiunile plenare, dar aici parlamentarii se întâlnesc doar pentru trei sau patru zile în fiecare lună (cu excepția lunii august, când majoritatea europenilor au vacanță).

Comitetele parlamentare se întâlnesc în Bruxelles pentru două săptămâni în fiecare lună (cu excepția lunii august). Aici au loc majoritatea negocierilor și discuțiilor, comitetele parlamentare fiind relativ bine frecventate, spre deosebire de întâlnirile din Strasbourg, unde pot fi văzute destule locuri neocupate în sală. Aceasta se datorează dificultății deplasării în locații diferite.

Secretariatul administrativ este amplasat în Luxemburg. Aici lucrează 3500 de persoane – staff suport al Parlamentului, dintre care peste o treime se ocupă de traducere și interpretare.

Parlamentul constă în trei mari părți componente:

Președintele

Comitetele parlamentare

Membrii Parlamentului

Președintele

PE este condus de un președinte, care trebuie să fie un MPE și ales de ceilalți MPE pentru un mandat reînnoibil de doi ani și jumătate (deci jumătate din durata unui mandat de parlamentar). Acesta prezidează dezbaterile din sesiunile plenare, semnează bugetul UE și toate propunerile legislative hotărâte prin co-decizie, înaintează propunerile către comitete și reprezintă Parlamentul în relațiile cu alte instituții. Președintele prezidează și întâlnirile Conferinței Președinților și Biroul PE. Există și 14 vicepreședinți aleși de asemenea pentru mandate de doi ani și jumătate și care îl pot înlocui pe președinte la diferitele întâlniri.

Dacă Parlamentul ar avea un partid majoritar, atunci, aproape inevitabil, președintele ar trebui să aparțină acelui partid. Dar în absența unor majorități clare președinții au fost numiți până acum prin negocierea dintre partide. Tabelul 2.3.2 prezintă toți președinții PE.

Tabel 2.3.2: Lista președinților PE

Președintele PE poate fi comparat cu Speaker-ul Camerei Reprezentanților din SUA, dar există și deosebiri semnificative. Lipsa unei majorități în PE înseamnă că președintele are o tentă mai puțin politică decât Speaker-ul, care aparține partidului majoritar și lucrează în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor partidului în Cameră. Speaker-ul are de asemenea un rol politic puternic emanând din relația sa cu președintele SUA. Speaker-ul fie supraveghează programele legislative prezidențiale (dacă este din același partid cu președintele), fie acționează ca centru al opoziției față de președinte (dacă cei doi aparțin unor partide diferite). Președinții PE au fost în general partizani și chiar naționaliști, dat sunt totuși limitați de necesitatea construirii sprijinului pentru diferite partide politice.

Problemele organizatorice în PE sunt adresate de trei grupuri:

Conferința președinților

Având întâlniri de două ori pe lună, aceasta aduce laolaltă președintele și liderii tuturor formațiunilor politice din Parlament. Ea decide programul și agenda de lucru a sesiunilor plenare și administrează sistemul Comitetelor, mărimea și termenii lor de referință.

Biroul PE

Este alcătuit din președintele PE și din vicepreședinți și funcționează ca un consiliu de conducere, răspunzând de problemele administrative, organizatorice și de personal, ca și de bugetul PE.

Conferința conducătorilor Comitetelor

Aceasta se întrunește lunar și aduce laolaltă pe conducătorii comitetelor parlamentare (Committee Chairs) pentru discutarea chestiunilor de organizare și pentru schițarea agendelor de lucru plenare.

Comitetele parlamentare

Ca și în Congresul american, o mare parte din munca de detaliu a PE este realizată într-o serie de comitete în care MPE se adună pentru a discuta și amenda propunerile legislative. Numărul comitetelor permanente a sporit pe măsura creșterii dimensiunilor PE, ajungând în prezent la 22. Comitetele se întrunesc de obicei la Bruxelles, unde analizează întreaga legislație nouă relevantă pentru domeniile lor. Denumirile Comitetelor reflectă prioritățile integrării europene (vezi Tabelul 2.3.3)

Tabel 2.3.3: Comitetele PE

Afaceri externe

Dezvoltare

Comerț internațional

Buget

Control bugetar

Afaceri economice și monetare

Locuri de muncă și afaceri sociale

Mediu, sănătate publică și securitate alimentară

Industrie, cercetare și energie

Piața internă și protecția consumatorilor

Transport și turism

Dezvoltare regională

Agricultură și dezvoltare rurală

Pescuit

Cultură și educație

Afaceri juridice

Libertăți civile, justiție și afaceri interne

Afaceri constituționale

Drepturile femeilor și egalitatea de gen

Petiții

Drepturile omului

Securitate și apărare

Membrii Parlamentului

Dacă în 2007 numărul euro-parlamentarilor era de 785, începând cu alegerile din 2009 acesta a fost redus la 736 (vezi Tabelul 2.3.4).

Tabel 2.3.4: Distribuția locurilor în PE

Distribuția locurilor se face aproximativ pe baza mărimii populației, statele mai mari fiind sub-reprezentate iar statele mai mici supra-reprezentate. Luând o medie pentru UE în ansamblul său, ar trebui să fie un MPE la 625.000 de europeni. Germanii, francezii și britanicii sunt însă sub-reprezentați (cu 770.000 – 835.000 de persoane la un MPE), în timp ce maltezii și luxemburghezii sunt supra-reprezentați (cu 80.000 – 83.000 de persoane la un MPE).

Modul de lucru al Parlamentului

Legislaturile democratice convenționale dețin practic monopolul asupra introducerii, amendării și adoptării de noi legi (deși adoptarea finală este în mod normal supusă spre semnare șefului statului). Nu este însă cazul PE, care, datorită eforturilor statelor membre de a-și menține puterile în CM, a rămas cu o mixtură de prerogative oficiale și neoficiale, de la cele mai neînsemnate la cele mai importante. Aceste prerogative se exercită asupra a trei direcții principale: 1. asupra legislației; 2. asupra bugetului și 3. asupra celorlalte instituții ale UE.

Diferitele proceduri de lucru ale Parlamentului depind de specificul domeniului la care se raportează (vezi Tabelul 2.3.5).

Tabel 2.3.5: Parlamentul European – Proceduri și politici selectate

Procedura Consultării se aplică în:

Agricultură

Competitivitate

Discriminare

Politică economică

Cetățenia UE

Poliție și cooperare judiciară

Transport

Revizuire tratate

Vize, azil, imigrare

Procedura Co-deciziei se aplică în:

Protecția consumatorului

Cultură

Cooperare vamală

Educație

Ocupare

Mediu

Fondul Social European

Sănătate

Cercetare

Piața internă

Excluziune socială

Rețele trans-europene

Transparență

Instruire profesională

Procedura aprobării se aplică în:

Extindere

Procedura de alegere a PE

Banca Centrală Europeană

Acorduri internaționale

Fonduri structurale

2.4 Curtea Europeană de Justiție

Curtea Europeană de Justiție (CEJ) este brațul legal al UE, fiind însărcinată cu supravegherea “constituționalității” tuturor legilor UE, a conformității cu tratatele a oricărui acord internațional încheiat de UE, cu oferirea de clarificări curților naționale în cazurile în care se pune problema interpretării legii UE și cu rezolvarea disputelor implicând instituțiile UE, statele membre, indivizii și corporațiile.

Curtea are sediul în Luxemburg și are 27 de judecători numiți pe termene de 6 ani reînnoibile. Cum atribuțiile curții au sporit, au fost create și curți subsidiare – o Curte de Primă Instanță a fost stabilită în 1989 pentru a trata cazurile mai puțin complicate iar Tribunalul Serviciului Civil al UE a fost înființat în anul 2004 pentru a soluționa disputele implicând instituțiile UE și staff-ul lor.

Contribuția Curții la procesul de integrare europeană a fost esențială, având în vedere că fără un corp de lege ce poate fi interpretat uniform și aplicat pe întreg cuprinsul UE, Uniunea ar avea o slabă autoritate, iar deciziile și politicile sale ar fi arbitrare și inconsistente. Lucrând la elaborarea unui asemenea corp de lege, Curtea de Justiție (poate instituția europeană cu cel mai pronunțat caracter supranațional) a fost un actor cheie în promovarea integrării (Gheorghe, 2008).

Spre deosebire de Curtea Supremă a SUA, care își întemeiază hotărârile pe revizuirea juridică a Constituției, CEJ nu a avut până acum o constituție în spatele legilor și tratatelor acumulate și agreate de statele membre. Dar tratatele au necesitat interpretări și clarificări pe care le-a realizat CEJ. Hotărârile sale au stabilit că Tratatul de la Roma reprezintă un instrument constituțional ce impune obligații comune directe le statelor membre, au postulat primatul legii UE și au simplificat semnificativ desăvârșirea pieței unice. Deciziile Curții au avut un impact semnificativ asupra unei mari varietăți de probleme, cum ar fi: libera mișcare a persoanelor, banilor, bunurilor și serviciilor; relațiile externe ale UE; politica în domeniul concurenței; drepturile omului; egalitatea de gen; comerțul extern.

În ciuda contribuției sale majore la procesul și obiectivele integrării europene, activitatea Curții a atras, în mod surprinzător, puțină atenție sau analiză politică. Cum interesul public s-a concentrat asupra Comisiei și a CM, Curtea și-a desfășurat în tăcere activitatea de interpretare a legii UE, membrii săi rămânând cel mai puțin cunoscuți dintre toți actorii de conducere ai sistemului UE. Spre deosebire de judecățile Curții Supreme a SUA, care generează adesea subiecte de dezbatere la nivel național, hotărârile CEJ atrag puțină atenție publică.

Scurt istoric

Curtea a fost înființată în 1952 drept Curte de Justiție a CECO, cu menirea de urmări respectarea Tratatului de la Paris și de a veghea asupra legalității deciziilor luate de Înalta Autoritate a CECO ca răspuns la plângerile înaintate fie de către statele membre, fie de industriile naționale ale cărbunelui și oțelului. Tratatul de la Paris a constituit deci prima sursă de autoritate a Curții. În decursul scurtei sale existențe, a luat un număr de 137 decizii, multe dintre ele fiind încă relevante în prezent.

Tratatele de la Roma au creat curți separate pentru CEE și Euratom, dar un acord de subsidiaritate a oferit jurisdicția asupra tratatelor unei Curți de Justiție comune a Comunităților Europene, formată din 7 membri. Aceștia erau numiți de CM la recomandarea statelor statelor membre. Ei audiau cazuri implicând dispute între instituțiile comunitare și statele membre, verdictele lor fiind finale. Pe măsura extinderii activității Comunității și a creșterii numărului de membri în anii 1970 și 1980, au sporit și puterea, aria de cuprindere și însemnătatea Curții de Justiție. Deși luarea deciziei în UE se învârtea în jurul axei Comisiei și a CM, Curtea a adoptat hotărâri cu consecințe mult mai mari pentru procesul de integrare europeană.

Structură

CEJ are sediul într-un ansamblu de clădiri din Centre Européen, o rețea de instituții UE situată pe Kirchberg Plateau, Luxemburg. Terenul a fost cumpărat de guvernul luxemburghez în 1960 ca locație pentru instituțiile Comunității Europene, în speranța că acestea vor fi în cele din urmă mutate aici. Palatul de Justiție s-a inaugurat în 1973 și de atunci a fost extins de patru ori ca răspuns la extinderea UE și la atribuțiile tot mai ample ale Curții. În prezent Palatul este parte componentă a unui complex ce include Secretariatul PE, clădiri ale Comisiei și CM, sediul Curții Auditorilor și Banca Europeană de Investiții.

CEJ nu trebuie confundată cu alte două curți internaționale cu sediul în Europa: Curtea Europeană a Drepturilor Omului aflată în Strasbourg (care este sub jurisdicția Consiliului Europei și promovează drepturile omului în Europa) și Curtea Internațională de Justiție aflată la Haga (parte a sistemului Națiunilor Unite – arbitrează cazuri legate de activitățile acestei organizații).

Vom trata pe rând cele cinci elemente componente ale CEJ:

Judecătorii

Președintele Curții

Avocații generali

Curtea de Primă Instanță

Tribunalul de Serviciu Civil

Judecătorii

Teoretic, cei 27 de judecători sunt numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre, astfel că nu există o cotă națională. Judecătorii nu trebuie nici măcar să fie cetățeni ai UE, dar în practică, ținând cont că fiecare stat membru are dreptul de a face o numire, toți judecătorii sunt persoane numite la nivel național. PE a argumentat în repetate rânduri că el ar trebui să fie implicat în procesul de numire, propunând chiar, în anii 1980, ca jumătate din judecători să fie numiți de Parlament și jumătate de către CM, caracterul național fiind astfel abandonat. Acesta a persistat totuși, evidențiind rolul pe care interesele naționale încă îl joacă în procesul de luare a deciziilor la nivelul UE. Judecării trebuie însă nu numai să fie acceptați de toate celelalte state membre, dar și să fie independenți și să evite promovarea intereselor naționale ale statelor lor de origine.

Judecătorii se pot reuni cu toții ca o Curte deplină, dar acest lucru se întâmplă numai pentru cazurile cele mai importante; restul cazurilor sunt audiate de camere formate din 5 sau 7 judecători sau de o mare cameră alcătuită din 13 judecători. Camerele erau cândva utilizate numai pentru audierea cazurilor care nu necesitau aducerea în fața întregii Curți, ca de pildă cazurile de personal (staff cases). Dar de când sarcinile CEJ au sporit, fiecare caz poate fi acum atribuit unei camere, inclusiv acțiunile preliminare aduse de sau împotriva statelor membre (cu excepția situației în care un stat membru sau o instituție solicită în mod expres audierea în fața întregii Curți sau când cazul este deosebit de complex).

Fiecare judecător sau avocat general are propriul cabinet de asistenți sau secretari. Aceste cabinete sunt aproximativ echivalente cu cabinetele comisarilor europeni.

Președintele

Dacă în SUA șeful justiției este numit de președintele țării și trebuie confirmat de Senat, președintele CEJ este ales de către judecători din rândul lor prin vot secret majoritar pentru un mandat de 3 ani reînnoibil. Președintele prezidează întâlnirile Curții și răspunde de chestiuni tehnice cum ar fi distribuirea cazurilor către camere, numirea de judecători-raportori și hotărârea datelor audierilor. El are de asemenea o influență considerabilă asupra conducerii politice a Curții, ca și șeful justiției din Curtea Supremă a SUA, dar rolul său este mai puțin supus atenției publicului. Președinții pe care i-a avut CEJ sunt enumerați în Tabelul 2.4.1.

Tabel 2.4.1 Lista președinților CEJ

Avocații generali

Bazându-se pe modelul juridic francez, Curtea are 8 avocați generali care trec în revistă fiecare caz, studiază argumentele și formulează opinii preliminare înainte ca judecătorii să decidă ce acțiune se va întreprinde și ce lege a UE va fi aplicată. Judecătorii nu sunt obligați să accepte aceste opinii sau să facă referire la acestea, dar ele furnizează principalul punct de referință de la care să se pornească în luarea unei decizii. Teoretic, avocații generali sunt numiți (ca și judecătorii) prin comun acord al guvernelor statelor membre, dar în practică este numit câte unul de fiecare din primele 5 state mari, iar restul sunt numiți de statele mai mici. Unul dintre ei este numit avocat general pe baza unei rotații de un an.

Curtea de Primă Instanță

Pe măsura lărgirii procesului de integrare europeană, activitatea Curții de Justiție a devenit mai complexă: dacă în anii 1960 ea audia aproximativ 50 de cazuri pe an și realiza între 15 și 20 de judecăți, în prezent audiază între 400 și 550 de noi cazuri pe an (aproximativ de 2 ori mai mult decât volumul cazurilor venite în fața Curții Supreme a SUA) și face între 400 și 700 judecăți (conform Annual Report of the Court of Justice of the European Communities, 2006).

Tribunalul Serviciului Civil al UE

Este una din cele mai noi instituții ale UE, înființată în anul 2004 pentru a prelua de la Curtea de Primă Instanță orice cazuri implicând dispute între instituțiile UE și staff-ul lor. Și-a început activitatea în 2005 și este constituită din 7 judecători numiți pentru mandate de 6 ani reînnoibile și supravegheată de un președinte. Deciziile sale pot fi apelate de către Curtea de Primă Instanță pentru chestiuni legale iar în situații excepționale de către CEJ.

Surse ale legii UE

Bazele sistemului juridic american sunt furnizate de Constituțiile SUA și ale statelor americane. Acestea formulează nu numai regulile fundamentale ale sistemului politic, dar și principiile pe care se întemeiază orice lege americană. Legile însele derivă dintr-o complexă varietate de surse, dar constituțiile prevăd responsabilitățile în a face legi și delimitează hotarele pe care legea nu le poate atinge. Modul specific în care principiile constituționale guvernează legile este redat în reglementările tribunalelor federal și ale statelor.

UE nu are o constituție – în sensul că nu există un document unic care să fie echivalentul funcțional al Constituției SUA, dar are tratate care au fost periodic amendate și care, colectiv, funcționează ca un fel de constituție a UE.

Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa (Tratatul Constituțional) a fost un tratat internațional neratificat. El ar fi înlocuit tratatele existente ale UE cu un text unic, conferind forță legală Cartei Drepturilor Fundamentale și ar fi extins sistemul de vot al majorității calificate în arii ce funcționaseră anterior pe baza unanimității. Tratatul a fost semnat la 29 octombrie 2004 de către reprezentanții celor 25 de state membre de atunci. El a fost apoi ratificat de 18 state, ratificarea incluzând și referendum-uri (în Spania și Luxemburg). Dar respingerea documentului de către votanții francezi și olandezi în mai și iunie 2005 a pus capăt procesului de ratificare.

După o perioadă de reflecție, Tratatul de la Lisabona a fost creat pentru înlocuirea Tratatului Constituțional. Acesta a inclus multe dintre modificările prevăzute inițial în Tratatul Constituțional, dar ele au fost formulate ca amendamente la tratatele existente. Semnat la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatele UE (vezi Tabelul 2.4.2) reprezintă sursa „primară” a legii europene.

Tabel 2.4.2 Tratatele UE

Există și surse “secundare” ale legii UE, care constau în toate legile obligatorii adoptate de UE (reglementări, directive și decizii), legea internațională relevantă și propriile interpretări ale CEJ. Judecățile Curții au conferit legii UE mai multă forță, suplinind slăbiciunile apărute ca urmare a compromisurilor făcute pentru a se ajunge la acorduri privind diferitele legi, Curtea nu numai că oferă interpretări tehnice, dar uneori face un pas mai departe, umplând golurile și rezolvând confuziile apărute.

Modul de lucru al CEJ

Comisia Europeană este adesea descrisă ca gardian al tratatelor, dar CEJ este cea care a fost însărcinată prin tratate cu supravegherea respectării legii în interpretarea și aplicarea acestor tratate. Curtea este organul juridic suprem al UE: deciziile sale sunt finale, ea este curtea finală de apel asupra tuturor legilor UE. Ca atare, ea a jucat un rol vital în determinarea caracterului UE și în extinderea ariei de acoperire a legii UE. De exemplu, când Comunitatea s-a confruntat cu un blocaj la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, Curtea a menținut vie ideea unei comunități care însemna mai mult decât o uniune vamală. Ea a fost puternic implicată în cazuri privind piața unică, cum ar fi decizia Cassis de Dijon, stabilind principiul recunoașterii reciproce ce a stat la baza Actului Unic European.

Activitatea Curții constă în 2 categorii de proceduri:

Reglementări preliminare și

Acțiuni directe

Reglementările preliminare

Aceste reglementări alcătuiesc partea cea mai importantă a activității Curții și reprezintă 40-60% din cazurile analizate. Conform Tratatului de la Roma, o curte națională poate (și uneori trebuie) să consulte CEJ pentru o reglementare privind interpretarea sau validitatea unei legi a UE care se ivește într-un caz de la nivel național.

Problema validității este foarte critică, deoarece ar apărea haosul în cazul în care curțile naționale ar putea declara legea UE invalidă.

Cuvântul “preliminar” este însă înșelător: reglementările sunt de obicei solicitate și date în timpul derulării unui caz, nu înaintea deschiderii acestuia. De aceea termenul “reglementări concurente” ar putea fi mai potrivit.

Acțiunile directe

Acestea sunt cazuri în care un individ, o corporație, un stat membru sau o instituție a UE aduce acțiuni direct înaintea Curții de Justiție (mai degrabă decât înaintea unei curți naționale), de obicei cu o instituție UE sau un stat membru ca apărător. Ele pot lua mai multe forme:

Acțiuni pentru neîndeplinirea unei obligații

Acestea sunt cazuri în care un stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile privind legea UE și pot fi aduse în instanță fie de către Comisie, fie de un stat membru. Statului membru acuzat i se acordă 2 luni pentru a oferi o compensație, astfel că multe din aceste cazuri sunt rezolvate înainte de a ajunge în fața Curții. Dacă un stat nu se conformează odată ce acțiunea în instanță a început, cazul ajunge la Curte, care investighează problema și decide asupra măsurilor de luat. Acestea pot consta într-o amendă sau în suspendarea plăților UE către acel stat (de exemplu, în cadrul Fondului European de Dezvoltare Regională).

Acțiuni pentru anulare

Aceste acțiuni au ca scop asigurarea conformării legilor UE (chiar a opiniilor și recomandărilor fără caracter obligatoriu) la tratate și sunt aduse în încercarea de a le anula pe cele care nu se conformează. Dacă un stat membru, un individ sau o instituție europeană consideră că o lege UE este ilegală, aceștia îi pot cere anularea. Curții i se conferă astfel puterea de a revizui legalitatea actelor instituțiilor UE.

Acțiuni pentru eșecul de a acționa

Aceste acțiuni privesc eșecul unei instituții UE de a acționa în conformitate cu termenii tratatelor și pot fi aduse în instanță de către alte instituții, state membre sau indivizi, care sunt implicați direct și personal. De exemplu, Parlamentul European a adus o asemenea acțiune împotriva CM în 1983, acuzând Consiliul că nu a reușit să se pună de acord asupra unei politici comune de transport, așa cum impunea Tratatul CEE. Curtea a decis în 1985 că, deși era o obligație, nu se stabilise un program în timp, astfel că rămânea ca statele membre să decidă modul de acțiune.

Acțiuni pentru daune

Aceste cazuri se referă la litigii aduse de membrii staff-ului împotriva instituțiilor UE care sunt angajatorii lor. Sunt singurele cazuri în care un individ privat se poate adresa direct Curții.

Apeluri

CEJ poate audia apeluri privind puncte de lege referitoare la judecățile făcute de Curtea de Primă Instanță.

Curtea are de asemenea dreptul de opinie în cazuri în care este necesară o decizie asupra compatibilității draft-urilor acordurilor internaționale cu tratatele europene. Comisia, CM și statele membre pot solicita opinia Curții, iar dacă aceasta își exprimă o poziție nefavorabilă, draftul acordului trebuie modificat înainte ca UE să îl poată semna.

2.5 Consiliul European

Consiliul European este locul de întâlnire al șefilor de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, al președintelui său și al președintelui Comisiei Europene. Acest grup se întrunește în scurte summit-uri și schițează direcția de politică strategică a UE, constituindu-se într-un fel de “board” de directori pentru UE. El trasează linia generală de acțiune, lăsând de obicei altor instituții (în particular Comisia și CM) să se ocupe de detaliile aferente. A fost creat în 1974 ca răspuns la sentimentul liderilor Comunității Europene că aceasta avea nevoie de o conducere mai puternică pentru a soluționa blocajele în adoptarea deciziilor și pentru a da un sens general de acțiune.

Existenței sale i s-a conferit recunoaștere legală prin Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht confirmând că acest Consiliu va oferi Uniunii imboldul necesar pentru dezvoltare și va defini în acest scop liniile politice directoare.

În esență, Consiliul European are un caracter interguvernamental, dar aceasta nu înseamnă că ignoră interesele europene de ansamblu. A fost un motor important al integrării, lansând noi inițiative majore (ca de pildă fiecare nou tratat al UE), formulând declarații-cheie privind crizele internaționale, generând schimbările instituționale ale UE și conferind avânt politicii externe europene. Fără summit-urile Consiliului, Comunitatea nu ar fi supraviețuit “euro-sclerozei” anilor 1970 și nu ar fi fost posibilă lansarea programului pieței unice în anii 1980 și nici ajustarea la modificările climatului internațional în anii 1990. Consiliul a avut însă și eșecuri, cum ar fi inabilitatea de a impulsiona reforma agricolă și bugetară și de a ajunge la o atitudine comună a UE privind războaiele din Golf, conflictul bosniac și criza din Kosovo.

Dacă Consiliul definește cadrul general al problematicii europene, un ansamblu crescând de agenții mai specializate a fost creat de-a lungul anilor pentru a trata interesele europene mai de detaliu. Cele mai proeminente dintre acestea sunt Banca Centrală Europeană, responsabilă de administrarea zonei euro și stabilirea ratelor dobânzii și Europol, o organizație de urmărire a criminalității, ocupându-se de schimbul de informații în probleme cum ar fi terorismul și traficul de droguri. O altă agenție, Comitetul Economic și Social, asigură angajaților, muncitorilor și altor interese sectoriale un forum în care se pot întâlni și oferi consiliere pentru instituțiile UE, în vreme ce Comitetul Regiunilor face aproape același lucru pentru guvernele locale și regionale. Pe măsura amplificării activității UE, lista agențiilor specializate s-a mărit, așa încât noi organisme se ocupă de tot felul de probleme, precum pregătirea profesională, siguranța ocupațională, sănătate, controlul pescuitului, prevenirea și controlul bolilor, mediu, monitorizarea rasismului, siguranța aviatică și maritimă.

Scurt istoric

Ideea unor întâlniri oficiale la nivel înalt își are rădăcinile în concepția lui Charles de Gaulle privind uniunea politică. În iulie 1960 el a avansat propunerea unei uniuni politice europene care să includă summit-uri periodice ale șefilor de state sau guverne și ale miniștrilor de externe. Cu toate că motivele sale nu au fost privite cu încredere de mulți parteneri din CEE, ideea a supraviețuit, iar primele summit-uri oficiale s-au ținut în 1961 – în februarie la Paris și în iulie la Bonn. La meeting-ul de la Paris a fost format un comitet sub conducerea lui Christian Fouchet, ambasadorul francez în Danemarca, care a produs draft-ul unui tratat pentru o „uniune de state”, incluzând sugestia unui consiliu al șefilor de guverne sau al miniștrilor de externe care să se întâlnească o dată la patru luni și să ia decizii pe baza unanimității. Dar pentru că planul Fouchet a fost o încercare de a construi o Comunitate dominată de Franța, el s-a bucurat de puțină susținere în afara țării.

Până în 1969 nu s-au mai ținut asemenea summit-uri, devenind tot mai limpede pe acea vreme că nu exista un sens clar al direcției CE și că luarea deciziilor era blocată de nenumărate lupte pentru promovarea intereselor naționale în CM. Încheierea sistemului Bretton Woods în anul 1971 a scos în evidență inabilitatea Europei de a reacționa rapid și eficient la crizele externe majore, așa cum a fost slabul răspuns al Comunității la criza energetică, determinându-l pe ministrul francez al afacerilor externe Michel Jobert să declare că Europa era o „non-entitate” (conform Defarges, 1988). Jean Monnet (1978) a argumentat că era necesar un organism suprem pentru a ghida Europa în dificila tranziție de la suveranitatea națională la cea colectivă, sugerând ca acesta să fie numit „Guvernul European Provizoriu”.

La un summit ținut la Copenhaga în decembrie 1973 s-a hotărât aranjarea unor întâlniri mai frecvente între șefii de guverne. CE era marcată atunci de „euro-scleroză”, iar urgența de acțiune a fost presată de modificările politice din Marea Britanie, Franța și Germania. În Marea Britanie, primul ministru pro-european Edward Heath a pierdut alegerile în februarie 1974 în favoarea lui Harold Wilson, care a cerut o renegociere a termenilor statului de membru al Marii Britanii. Între timp, pro-europeanul Valéry Giscard d’Estaing a fost ales președinte al Franței în luna mai, exact când Willy Brandt a fost înlocuit de Helmut Schmidt în funcția de cancelar al Germaniei Occidentale. Acesta a mutat orientarea politicii externe de la „Ostpolitik” (acomodarea cu Estul) la un nou accent asupra CE. Giscard d’Estaing și Schmidt erau amândoi economiști și lucraseră împreună ca miniștri de finanțe la începutul anilor 1970: de aceea realizau complexitatea problematicii economice curente.

Această combinație de crize și schimbări de lideri naționali a dus la organizarea summit-ului șefilor de guverne de la Paris (decembrie 1974), unde s-a decis oficializarea legăturilor dintre aceștia. Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt au susținut necesitatea aducerii regulate laolaltă a liderilor pentru stabilirea orientării politice și soluționarea blocajelor. S-a hotărât întâlnirea de cel puțin 3 ori pe an a șefilor de guverne și formularea unei abordări comune a provocărilor integrării. Nu s-a spus însă nimic despre puterile noului organism și despre relațiile sale cu celelalte instituții, nu i s-a conferit o poziție legală, evitându-se crearea unor complicații în sistemul de luare a deciziilor de la nivelul CE. Îngrijorarea statelor Benelux că aceste summit-uri ar slăbi calitățile supranaționale ale Comunității au fost în parte calmate prin decizia de a se ține alegeri directe pentru PE. Noii instituții chiar i-a lipsit un nume, până la anunțul lui Giscard d’Estaing la o conferință de presă că “Summit-ul european este mort; trăiască Consiliul European!” (Morgan, 1976).

Consiliul European este singura instituție europeană fără un secretariat sau un corp salariat de funcționari. Primul meeting al Consiliului s-a ținut la Dublin în martie 1975. Întâlnirile s-au desfășurat de aproximativ 3 ori pe an în anii 1970 și 1980, dar în decembrie 1985 s-a luat decizia ca acestea să se țină doar de 2 ori pe an, în iunie și decembrie, cu meeting-uri suplimentare extraordinare – dacă era nevoie.

Recunoașterea legală a Consiliului a avut loc prin Actul Unic European.

Structură

Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei.

Președintele Consiliului European este Herman Van Rompuy. Al doilea mandat al său a început la 1 iunie 2012 și expiră la 30 noiembrie 2014.

Consiliul European se întrunește de 2 ori pe semestru, la convocarea președintelui său. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, președinția rotativă a Consiliului European și a CM a fost înlocuită cu un președinte „full-time”, responsabil cu prezidarea Consilului și având atribuția unui reprezentant extern al UE. Președintele este ales de Consiliu cu votul majorității calificate pentru un mandat de 2 ani și jumătate ce poate fi reînnoit o singură dată. Președintele nu poate fi lider al unui stat membru dar poate avea o poziție într-o altă instituție a UE.

Summit-urile Consiliului European aveau cândva loc fie în capitala unui stat membru fie într-un oraș dintr-o regiune însemnată, cum ar fi Cardiff, Veneția, Strasbourg sau (în decembrie 1991) Maastricht, unde a fost semnat Tratatul UE. Grecii foloseau summit-urile ținute la ei pentru a combina afacerile cu plăcerea, organizându-le pe insula Rodos (1988) și Corfu (1994). Pentru a fi mai puțin costisitoare și mai eficiente, aproape toate întâlnirile au loc acum la Bruxelles.

Trei caracteristici stau la baza funcționării Consiliului și a înțelegerii rolului său în sistemul UE:

Flexibilitatea

Lipsa regulilor, a reglementărilor și a birocraților aferenți conferă Consiliului un grad de libertate și independență de care nu se bucură nici o altă instituție europeană.

Caracterul informal

Summit-urile Consiliului European sunt pregătite cu luni întregi înainte, dar agendele de lucru sunt menținute cu o orientare generală. Întâlnirile nu au nevoie de voturi formale, ele sunt pe cât posibil de restrânse și informale.

Delegarea

Consiliul nu este implicat în afacerile de rutină de zi cu zi ale UE. El se concentrează asupra tabloului de ansamblu, lăsând alte instituții să se ocupe de detalii. În același timp, el acționează ca un fel de curte de apel dacă încercările de a se ajunge la un acord – la niveluri de decizie mai scăzute – eșuează.

Modul de funcționare

Pregătirea este cheia succesului summit-urilor europene. În mod oficial, Consiliul nu are o anumită agendă, dar o orientare este necesară, astfel că oficialii de la președinție lucrează de obicei împreună cu CM pentru a identifica problemele de dezbătut, care sunt transmise de Comitetul Reprezentanților Permanenți. Pregătirea începe de îndată ce un stat membru preia președinția CM în ianuarie sau în iulie.

Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situații, se aplică regula unanimității sau a majorității calificate, în funcție de prevederile Tratatului.

Problemele de agenda de lucru depind de împrejurări: delegațiile naționale au în mod normal chestiuni pe care doresc să le discute, există o anumită continuitate de la summit-urile precedente iar liderii au adesea în vedere o problemă presantă sau o situație de urgență ce necesită o decizie. Anumite chestiuni (în special cele economice) sunt de obicei abordate la fiecare summit, Comisia poate promova aspecte pe care ar dori să le discute, iar o președinție activă poate folosi summit-ul pentru a aduce interese naționale sau regionale în atenția șefilor de stat sau guvern. Summit-urile pot de asemenea să lanseze ocazional sau să finalizeze o inițiativă majoră de politică, ca de exemplu summit-ul din iunie 2007, care a ajuns la un acord asupra unui „draft” al tratatului de reformă, capre apoi trebuia dezvoltat în detaliu și ratificat de către statele membre.

Potrivit Declarației de la Paris din 1974 și a Declarației de la Stuttgart din 1983, lista obiectivelor summit-urilor Consiliului cuprinde:

schimbarea de păreri pentru a se ajunge la un consens european;

asigurarea unui imbold politic pentru dezvoltarea UE;

începerea cooperării în noi arii de politică;

oferirea de direcții politice generale pentru UE și dezvoltarea unei politici externe comune;

garantarea consistenței politice;

Așa cum am arătat, în afara summit-urilor obișnuite, pot avea loc și meeting-uri speciale ale liderilor europeni pentru a trata o problemă presantă sau persistentă. De exemplu, la summit-ul din noiembrie 1989 ținut la Paris s-au discutat rapidele evenimente derulate în Europa de Est, summit-ul de la Birmingham din octombrie 1992 a abordat criza Mecanismului Ratei de Schimb, summit-ul din iulie 1994 a avut ca scop alegerea unui succesor al lui Jacques Delors, în cel din martie 1999 s-au negociat reformele bugetului UE, iar la cel din februarie 2003 s-a discutat problema invaziei Irak-ului.

Există de asemenea meeting-uri neoficiale ale liderilor UE, ținute în afara cadrului Consiliului European, dar care urmăresc analiza unor probleme importante pentru UE. De pildă, meeting-ul din octombrie 2005 de la Hampton Court (lângă Londra) a abordat problema globalizării, iar la întâlnirea din octombrie 2006 ținută la Lahti, Finlanda, a avut loc o discuție cu președintele rus Vladimir Putin.

Consiliul European este în prezent instituția europeană cu cea mai mare putere de decizie.

Instituții specializate ale UE

Pe măsura extinderii și adâncirii integrării europene, activitatea instituțiilor specializate și necesitatea creării de noi instituții a sporit. Unele au existat încă de la început, iar altele au fost înființate ulterior. Ca instituții specializate ale UE, vom trata în continuare:

Banca Centrală Europeană

Banca Europeană de Investiții

Curtea Auditorilor

Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare

Comitetul Economic și Social

Comitetul Regiunilor

Europol

Agenția Europeană a Mediului

Banca Centrală Europeană (BCE)

Eurotower – sediul BCE din Frankfurt pe

Dacă băncilor naționale le-au trebuit zeci de ani sau chiar două secole ca să evolueze (de exemplu Banque de France a fost înființată în 1880, Nederlandsche Bank în 1814, Banco de Espaňa în 1856. Banca d’Italia în 1893, iar Deutsche Bundesbank în 1957), BCE a înregistrat o mișcare foarte rapidă.

Drumul către uniunea monetară a trecut prin SME, care a creat în 1979 mecanismul ratei de schimb fixe – cu participarea tuturor monedelor europene, mai puțin lira sterlină. Obiectivul era reducerea volatilității cursului de schimb, dar apăreau frecvent ajustări. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European în 1987, țintind către realizarea liberei circulații a bunurilor, serviciilor și capitalului, a devenit limpede că piața unică europeană va fi afectată de fluctuațiile cursurilor de schimb și de costurile tranzacțiilor valutare. Soluția nu putea fi decât o monedă unică și crearea unei bănci comune care să coordoneze politica monetară.

Precursorul BCE este Institutul Monetar European, care a început să pregătească în 1993, împreună cu băncile centrale naționale (BCN) din UE, stabilirea viitoarei bănci centrale europene. În doar 5 ani, BCE a preluat responsabilitatea politicii monetare comune pentru zona euro. Realizarea Uniunii Economice și Monetare la sfârșitul secolului XX a fost unică din două motive: 1) a introdus un regim monetar nou și comun pentru țări diferite și 2) banca centrală a zonei euro este o organizație monetară supranațională.

BCE, situată în Frankfurt pe Main (Germania), a fost înființată la date de 1 iunie 1998, într-o perioadă în care modelul bancar central bazat pe țintirea inflației și pe independența față de guvern era la cote maxime. Este de asemenea bine cunoscut faptul că modelul utilizat pentru organizarea BCE a fost Deutsche Bundesbank.

Zona euro a început să funcționeze din momentul în care responsabilitatea politicii monetare a fost transferată de la băncile centrale naționale ale celor 11 state membre ale UE (care doreau și îndeplineau condițiile pentru trecerea la euro) în ianuarie 1999. Grecia s-a alăturat în 2001, Slovacia în 2009, iar Estonia în 2011. Crearea zonei euro și a BCE a fost o piatră de hotar în îndelungatul și complexul proces al integrării europene. BCE poate fi considerată cea mai federală instituție a UE.

În vederea pregătirii, conducerii și implementării politicii monetare unice, structura instituțională a BCE cuprinde 3 organe de decizie (vezi Figura 2.6.1): 1) Consiliul Guvernatorilor; 2) Comitetul executiv și 3) Consiliul General.

Consiliul Guvernatorilor este format din cei 6 membri ai Comitetului Executiv și din guvernatorii BCN (17 în prezent).

Comitetul Executiv este alcătuit din președinte, vicepreședinte și alți 4 membri, toți numiți prin acordul șefilor de stat sau de guvern al țărilor zonei euro.

Consiliul General este compus din președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii BCN ale tuturor statelor membre ale UE. El va exista atâta timp cât vor exista state membre ce nu au adoptat moneda euro.

Cadrul instituțional al BCE presupune o bancă centrală independentă de influențele politice. Principiul independenței este prevăzut în Articolul 108 al Tratatului UE. În exercitarea atribuțiilor lor, nici BCE și nici BCN nu le este permis să ceară sau să primească instrucțiuni de la instituțiile comunitare, de la vreun guvern, stat membru sau alt organism. BCE are propriul buget, iar capitalul său este subscris și vărsat de BCN ale eurozonei.

Figura 2.6.1 – Organele de decizie ale BCE

Sursa: European Central Bank (2004), The monetary policy of the ECB, p. 10.

Banca Europeană de Investiții (BEI)

Cu sediul în Luxemburg, BEI este o instituție autonomă înființată în 1958 în termenii Tratatului de la Roma pentru a încuraja “o dezvoltare constantă și echilibrată” în CEE prin asigurarea finanțării pe termen lung a proiectelor de capital. BEI trebuie să acorde preferință proiectelor ce ajută regiunile mai sărace din UE și să promoveze rețelele de comunicare, protecția mediului, conservarea energiei și modernizarea competitivității industriei europene. Banca poate da împrumuturi și țărilor non-membre UE. Fondurile sale provin din împrumuturile de pe piețele internaționale de capital și din subscrierile țărilor membre ale UE. BEI se ocupă numai de împrumuturi de mari dimensiuni, rar dă cu împrumut mai mult de jumătate din costul investițional total al unui proiect, iar uneori cofinanțează proiecte împreună cu alte bănci. Preocuparea centrală a Băncii din ultimii ani au reprezentat-o proiectele ce susțin promovarea pieței unice prin dezvoltarea rețelelor transeuropene de drumuri, căi ferate și comunicații. Cel mai mare proiect de acest gen a fost Eurotunelul dintre Franța și Marea Britanie care s-a deschis în 1994. A susținut de asemenea proiectul Airbus și trenul de înaltă viteză al Franței (TGV), a contribuit la proiecte ce au ajutat țările Europei de Est să se pregătească pentru calitatea de membru UE, finanțând chiar proiecte în țări non-europene mai sărace cum ar fi Lesotho și Ciad.

BEI este condusă de un Comitet de Guvernatori alcătuit din miniștrii de finanțe ai statelor membre, care numesc un Comitet de Directori pentru adoptarea deciziilor (27 de membri plus un reprezentant din partea Comisiei Europene) pe termene de 5 ani reînnoibile și un Comitet de Management pe termene de 6 ani reînnoibile.

Curtea Auditorilor

Este organismul ce asigură supravegherea financiară a UE, având sediul în Luxemburg. A fost înființată în anul 1977 pentru a înlocui corpurile separate de audit pentru CEE/Euratom și CECO. Curtea se autointitulează “conștiința financiară” a UE. Ea realizează audituri anuale ale conturilor tuturor instituțiilor UE pentru a se asigura că veniturile au fost încasate iar cheltuielile s-au efectuat într-o manieră legală și regulată și monitorizează managementul financiar al Uniunii.

Cea mai importantă atribuție a Curții este legată de bugetul UE, pe care îl auditează atât pe baza conturilor furnizate de Comisia Europeană în luna iunie a fiecărui an, cât și a conturilor propriei sale evidențe independente. Curtea dă apoi rapoarte Comisiei, Consiliului de Miniștri și Parlamentului la sfârșitul lunii noiembrie din fiecare an. Parlamentul trebuie să aprobe Raportul Curții în luna aprilie a anului următor, dar poate utiliza raportul și pentru a impune modificări ale cheltuielilor Comisiei și ale obiceiurilor sale de cheltuială.

Curtea a emis adesea critici aspre privind risipa, managementul defectuos și frauda în afacerile financiare ale UE. A descoperit cheltuieli excesive și chiar fraudă masivă în ceea ce privește politica agricolă comună. A atenționat asupra inadecvării măsurilor întreprinse de Comise legate de utilizarea și administrarea fondurilor structurale. Deși natura activității sale ar părea nepopulară pentru Comisie, în realitate cele două instituții au o strânsă relație de cooperare. Curtea are o relație simbiotică și cu Parlamentul, ele ajutându-se reciproc în promovarea puterilor și profilului fiecăreia.

Curtea are 27 de auditori, câte unul din fiecare stat membru, ei fiind numiți pentru un mandat de 6 ani reînnoibil. Nominalizările vin de la guvernele naționale și trebuie aprobate unanim de către CM. Auditorii aleg apoi dintre ei o persoană în funcția de președinte pentru un mandat de 3 ani reînnoibil. Membrii Curții trebuie să fie membri ai unui organism de audit în propria lor țară sau să aibă calificarea adecvată, dar se așteaptă ca ei să acționeze în interesul UE și să fie complet independenți. Asemănător Curții de Justiție, membrii pot lucra în camere de numai câțiva membri fiecare.

Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

BERD nu este o instituție europeană, dar activitatea ei are un puternic impact asupra politicilor economice ale UE. Ca și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (Banca Mondială), BERD a fost înființată pentru a furniza împrumuturi, a încuraja investițiile de capital și a promova comerțul, dar accentul său specific a fost asupra ajutării țărilor din Europa de Est în a-și realiza tranziția la economia de piață. Ideea înființării acestei bănci a fost sugerată de președintele francez François Mitterand în 1989 și aprobată de Consiliul European, Banca începându-și operațiile în martie 1991. Ea a devenit investitorul major din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică. În timp ce Banca Mondială acordă împrumuturi în principal guvernelor, la insistența SUA, 60% din împrumuturile BERD sunt canalizate către sectorul privat.

Cu sediul la Londra, BERD este o bancă independentă în care dețin acțiuni 60 de țări, împreună cu UE și Banca Europeană de Investiții. Cele mai multe acțiuni aparțin SUA, Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei și Japoniei. Banca are un Consiliu de Guvernatori, care sunt reprezentanți ai tuturor țărilor deținând acțiuni, de obicei miniștrii de finanțe. Acest Consiliu numește un președinte care supraveghează operațiunile Băncii.

Comitetul Economic și Social

Cu sediul în Bruxelles, acest Comitet este un organ consultativ înființat prin Tratatul de la Roma pentru a oferi angajatorilor, muncitorilor și altor grupuri de interese un forum în care să se poată întâlni, discuta și emite opinii adresate Comisiei Europene, Consiliului UE și –mai recent – Parlamentului European.

Comitetul s-a proiectat după modelul unor organisme existente deja în cinci din cele șase state fondatoare ale CEE (fără Germania Occidentală), fiind creat în parte din cauza temerilor potrivit cărora PE nu va reprezenta interesele naționale (dar care s-au dovedit nefondate).

Comitetul Economic și Social are 344 de membri provenind din statele membre – aproximativ în funcție de mărimea populației (vezi Tabelul 2.6.1).

Tabel 2.6.1: Numărul membrilor Comitetului Economic și Social

Membrii Comitetului sunt reprezentanți ai grupurilor de interese economice și sociale din toată Europa. Ei sunt propuși de guvernele naționale și numiți de CM pentru un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. Nu sunt remunerați, dar primesc alocații pentru a-și acoperi cheltuielile de transport și cazare ocazionate de participarea la reuniuni.

Există 3 grupuri de membri:

Angajatori

Salariați

Activități diverse (de exemplu producători agricoli, consumatori, activiști ecologiști, activiști pentru drepturile familiei, organizații neguvernamentale etc.).

Consultarea Comitetului Economic și Social de către Comisia Europeană este absolut necesară în câteva domenii, incluzând agricultura, politica socială, politica regională și problemele de mediu.

Slăbiciunea esențială a Comitetului este aceea că nici Comisia și nici CM nu sunt obligate să acționeze pe baza opiniilor sau punctelor sale de vedere. “Consultarea” este un concept ambiguu și, deși Comisia poate “lua notă” de o opinie a Comitetului iar CM poate recunoaște o opinie drept “utilă”, aceasta nu înseamnă mare lucru. Influența Comitetului este minimizată și de faptul că membrii săi nu sunt plătiți și nu sunt recunoscuți oficial ca reprezentanți ai organismelor cărora aparțin. De asemenea, propunerile UE sunt adesea trimise acestui Comitet numai după ce au atins un stadiu avansat de dezbatere în CM sau Parlament, iar pe măsură ce PE devine tot mai puternic, valoarea Comitetului în forma sa prezentă devine tot mai nesigură (McCormick, 2008).

Comitetul Regiunilor (CoR)

Disparitățile de avuție și venituri în Europa au constituit întotdeauna un handicap pentru procesul de integrare. Nu poate exista un comerț liber echilibrat, o adevărată piață unică sau chiar o uniune economică și politică semnificativă atâta timp cât anumite părți ale UE sunt mai bogate sau mai sărace decât altele. Această problemă a fost adresată prin crearea a trei entități: Fondul European de Dezvoltare Regională în 1975, o Adunare ad-hoc a Regiunilor Europene în 1985 și un Consiliu Consultativ al Autorităților Regionale și Locale în 1988. Necesitatea unui răspuns mai puternic a dus la înființarea, în termenii Tratatului de la Maastricht, a Comitetului Regiunilor.

Având sediul în Bruxelles, CoR s-a întrunit pentru prima dată în ianuarie 1994. el are aceeași structură a membrilor ca și Comitetul Economic și Social: 344 de membri aleși de statele membre. Deși Tratatul de la Maastricht nu a specificat ce calificări trebuie să aibă membrii Comitetului (în afară de faptul că ei trebuie să fie reprezentanți ai organismelor regionale și locale), majoritatea sunt aleși de oficialii guvernamentali locali, adică primari și membri ai consiliilor locale, provinciale, regionale sau guvernamentale.

CoR se întrunește în sesiuni plenare de 5 ori pe an și are același rol consultativ ca și Comitetul Economic și Social. El promovează subsidiaritatea și trebuie consultat de Comisie și de CM în privința problemelor legate de coeziunea economică și socială, rețelele transeuropene, sănătate publică, educație și cultură, furnizând UE o perspectivă locală și regională asupra politicii. CoR suferă însă de aceleași probleme structurale ca și Comitetul Economic și Social.

Europol (Oficiul European de Poliție)

Odată cu deschiderea granițelor dintre statele membre prin Actul Unic European și cu Tratatul de la Maastricht – care a făcut justiția și afacerile interne unul din cei trei stâlpi ai UE, trebuia dată o anumită orientare dezvoltării cooperării polițienești, de unde a apărut crearea Europol.

Cu sediul la Haga, Europol nu este un organism de impunere a legii de genul FBI în SUA, ci mai mult de genul Interpol, organizația internațională de poliție înființată în 1923 și situată în Franța la Lyon. Sarcina sa constă în a supraveghea un schimb de informații la nivelul întregii UE cu scopul combaterii terorismului, traficului de droguri, contrabandei de autovehicule, rețelelor clandestine de imigrație, traficului ilegal de material nuclear, falsificării și spălării banilor și a altor forme periculoase de criminalitate internațională. Europol coordonează operații între forțele naționale de poliție din UE, jucând un rol de susținere a acestora. S-a văzut în Europol un precursor al unei forțe europene de poliție, dar având în vedere că nu există un cod penal comun sau lege a poliției în UE, este improbabilă emergența unei asemenea forțe în viitorul apropiat.

Europol a devenit pe deplin operațional în iulie 1999. El este condus de un Comitet de Management cu câte un reprezentant din fiecare stat membru. Există o Direcție as Europol alcătuită dintr-un director numit pe termen de 5 ani (care poate fi reînnoit pentru un termen de 4 ani) și 3 deputați numiți pentru mandate de 4 ani, ce pot fi reînnoite o singură dată. Numirile sunt făcute de CM.

Agenția Europeană de Mediu (AEM)

Comunitatea Europeană a început să dezvolte politici de mediu în anul 1972 și a instituit o serie de programe de mediu pe 5 ani în 1973. Cu noi puteri asupra politicii de mediu acordate Comisiei Europene de către Actul Unic European, nevoia unui nou sistem de administrare a devenit mai presantă, determinând în 1990 crearea AEM. Progresul acestei instituții a fost blicat deoarece Franța a refuzat să agreeze o locație pentru AEM până când nu a fost asigurată că reuniunile plenare ale parlamentului nu vor fi mutate de la Strasbourg. Problema a încetat în sfârșit în 1993 când a fost luată decizia ca sediul AEM să se stabilească la Copenhaga.

AEM are un staff de 170 de membri, sarcina sa principală fiind aceea de a furniza informații, ea deosebindu-se de Agenția Protecției Mediului din SUA, care are un staff mult mai numeros (de aproximativ 20.000 de persoane) și care verifică dacă statele americane implementează orientările majore ale legii federale de mediu.

Există o rețea europeană de observare a AEM, în scopul colectării informațiilor de la statele membre și de la statele vecine UE. Aceste informații sunt utilizate pentru îmbunătățirea calității și eficacității politicilor de mediu naționale și europene și pentru măsurarea rezultatelor acestor politici.

AEM a publicat o serie de rapoarte asupra stării mediului în Europa, care furnizează date complete asupra protecției mediului. Această instituție cooperează cu alte organizații internaționale, cum ar fi OECD, Consiliul Europei și Programul de Mediu al Națiunilor Unite. Toate cele 27 de țări ale UE sunt membre ale AEM, alături de Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția și Turcia.

Rezumatul capitolului

Acest capitol prezintă informații asupra instituțiilor vitale ale Uniunii Europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiție, Consiliul European), a agențiilor specializate (Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiții, Curtea Auditorilor, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, Europol și Agenția Europeană a Mediului) și asupra procesului legislativ al UE. Instituțiile UE sunt descrise prin prisma rolului pe care l-au avut în procesul integrării europene. Este arătat în detaliu modul lor de funcționare și procedurile specifice de vot și de luare a deciziilor majore. Maniera în care sunt abordate invită la o reflecție asupra oportunității alocării puterilor între statele membre ale UE și instituțiile europene.

Întrebări de verificare

Unde regăsim originile Comisiei Europene?

Cum au evoluat în timp prerogativele și atribuțiile Comisiei Europene?

Descrieți organele de decizie ale Comisiei Europene.

Evidențiați câțiva președinți prestigioși ai Comisiei și punctați contribuția lor la adâncirea procesului integrării europene.

Care sunt Direcțiile Generale și Serviciile Comisiei Europene?

Enumerați cele cinci forme ale legislației UE.

Care sunt atribuțiile Consiliului UE?

Prezentați un scurt istoric al evoluției Consiliului UE.

Care este structura Consiliului UE?

Care este importanța Comitetului Reprezentanților Permanenți?

Explicați votul majorității calificate.

Care sunt responsabilitățile Parlamentului European?

Cum a evoluat în timp Parlamentul European?

Care sunt Comitetele parlamentare?

Prezentați modul de lucru al Parlamentului European.

Care sunt sarcinile Curții Europene de Justiție? Care este deosebirea față de Curtea Supremă a SUA?

Care sunt cele cinci mari componente ale Curții Europene de Justiție?

După ce model legal a fost inspirat sistemul avocaților generali din CEJ?

Când a fost înființat Tribunalul Serviciului Civil al UE?

Identificați sursele legii în UE.

Descrieți pe scurt scopul fiecărui Tratat european.

Când a fost creat Consiliul European și care a fost motivația înființării sale?

Care sunt caracteristicile ce stau la baza funcționării Consiliului European și a înțelegerii rolului său în sistemul UE?

Explicați rolul Băncii Centrale Europene în stabilirea politicii monetare a zonei euro.

Cui acordă credite Banca Europeană de Investiții?

Care este rolul Curții Auditorilor?

Este BERD o instituție europeană?

Unde are sediul Comitetul Economic și Social?

În termenii cărui Tratat european a fost înființat Comitetul Regiunilor?

Considerați Europol un predecesor al unei forțe europene de poliție?

De ce este necesară existența unei Agenții Europene de Mediu?

3. ECONOMIILE UE

Obiectivele capitolului:

Analiza economiilor UE în ordinea valurilor succesive de aderare

Înțelegerea fenomenelor și proceselor economice naționale în context european

Aprecierea impactului crizei economice și financiare internaționale asupra economiilor europene

Oferirea celor mai însemnate repere economice ale problematicii integrării fiecărei economii din UE 27

Împletirea aspectelor economice cu evoluțiile istorice și insituționale.

Cuvinte-cheie

Acordurile de Asociere

Aderarea la UE

Indicatori macroeconomici agregați

Criza economică și financiară globală

3.1 GERMANIA

Introducere

Germania este a cincea putere economică a lumii în termenii PPC și cea mai mare economie a Europei, cu exporturi ample de mașini, autovehicule, produse chimice și echipament electrocasnic, beneficiind de o forță de muncă înalt calificată. Ea este un actor proeminent al aranjamentelor economice, politice și de apărare ale continentului european.

Luptele pentru putere în Europa au împins Germania în cele două războaie mondiale devastatoare, țara fiind ocupată, în 1945, de forțele aliate victorioase ale SUA, Marii Britanii, Franței și Uniunii Sovietice. Instalarea războiului rece a divizat țara în anul 1949 în Republica Federală Germania – RFG (în vest) și Republica Democrată Germană – RDG (în est). RFG s-a integrat în organizațiile economice și de apărare occidentale (CEE și NATO), în timp ce RDG comunistă s-a alăturat Pactului de la Varșovia condus de sovietici.

Declinul URSS și sfârșitul războiului rece au permis reunificarea Germaniei în 1990. Tabelul de mai jos prezintă principalii indicatori macroeconomici ai Germaniei pentru anul 2012.

Tabel 3.1.1 : Germania – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Prin forța sa economică și politică, Germania exercită un rol major asupra viitorului UE și a altor economii din Europa.

Perioada 1945-1957

La înfrângerea completă și predarea necondiționată a Germaniei la data de 8 mai 1945, a stat în puterea celor patru forțe aliate (SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța) să decidă soarta acesteia. La întâlnirea de la Yalta din februarie 1945, la care au participat doar Roosevelt, Stalin și Churchill, s-a hotărât divizarea Germaniei în trei părți și administrarea centralizată a ei de la Berlin. Uniunea Sovietică a luat treimea estică incluzând Berlinul, Marea Britanie treimea nordică, incluzând marile porturi Hamburg și Bremen, ca și zona industrială a bazinului Ruhr, iar SUA și-au luat responsabilitatea pentru treimea sudică. Franței i s-a atribuit și ei mai târziu o zonă proprie de ocupație.

Aceste aranjamente au fost confirmate și clarificate la Conferința de la Potsdam din iulie 1945, la care au participat de această dată președintele Truman (Roosevelt murise în luna aprilie), Stalin și Churchill/Attlee (Attlee l-a înlocuit pe Churchill în timpul conferinței din cauza rezultatului alegerilor generale britanice). Franța a obiectat imediat la aceste combinații întrucât ea nu fusese reprezentată nici la Yalta și nici la Potsdam. Atât Franța cât și Uniunea Sovietică doreau reparații de război în natură cât mai repede posibil. În principiu, britanicii s-au opus ideii reparațiilor, în timp ce americanii au fost ambivalenți, din dorința de a menține cât mai multă vreme alianța din timpul războiului.

Din cauza diferențelor de opinii din tabăra aliaților și a schimbării conducerii politice în SUA și Marea Britanie, conflictele nu au întârziat să apară în privința implementării acordurilor de la Potsdam.

Zona de ocupație franceză a cuprins resursele de cărbune din Saarland, care furnizau modalitatea cea mai eficientă de topire și rafinare a minereurilor de fier din Lorena. Francezii sperau ca această ocupație să ducă în final la încorporarea Saarland în teritoriul francez, așa cum Alsacia și Lorena fuseseră atașate Germaniei din 1871 și până în 1914 și din nou între 1940 și 1944. Dar chiar și aceste resurse de cărbune au fost considerate insuficiente pentru obiectivele de reconstrucție ale francezilor, astfel că politica franceză s-a concentrat asupra accesării zăcămintelor de cărbune și fier ale bazinului Ruhr, care fusese atribuit britanicilor. Ca și francezii, rușii ținteau fabricile germane, eliminarea amenințării unei reînarmări sau poate înlocuirea propriilor lor fabrici distruse în timpul războiului. Accesul lor însă se limita la așezămintele industriale din Silezia (acum parte componentă a Poloniei), Saxonia de sus și Brandenburg, iar majoritatea fabricilor erau situate în bazinul Ruhr aflat sub dominație britanică. De aceea au propus în mod repetat plasarea zonei Ruhr sub supraveghere internațională, astfel ca majoritatea producției acesteia să fie direcționată spre eforturile de reconstrucție din afara Germaniei. Americanilor le-a rămas responsabilitatea menținerii ordinii în cadrul unei populații crescânde de refugiați cu o extinsă armată de ocupație, ce putea fi furnizată numai prin intermediul zonei britanice.

Pe fondul acestor obiective conflictuale de acces la zona lor de ocupație (foarte afectată de bombardamente), britanicii au găsit pur și simplu copleșitoare cheltuielile de întreținere a unei forțe militare semnificative, ca și responsabilitatea pentru un număr mare de refugiați. Politica britanică, marcată de amintirea eșecului reparațiilor de război ale primului război mondial, a devenit rapid una de reconstruire a industriei germane și a sectorului locativ în zona lor de ocupație.

Politica oficială americană a fost dată de nefericitul Plan Morgenthau, conform căruia se propunea dezmembrarea politică a Germaniei, distrugerea industriei germane și menținerea venitului german per capita la cel mai scăzut nivel din Europa. Aceasta ar fi pus capăt problemei germane, care cauzase trei războaie majore în Europa în intervalul a mai puțin de un secol. Dar forțele militare americane de ocupație din zona atribuită SUA trebuiau să își asume asigurarea locuințelor și a cheltuielilor de îmbrăcăminte pentru milioane de refugiați din est iar în scopul menținerii ordinii aceste obiective deveneau presante. Astfel, în practică, Planul Morgenthau nu a putut fi niciodată implementat, cu excepția continuării pentru o perioadă a dezmembrării politice a Germaniei.

În septembrie 1946 politica americanilor a ajuns convergentă cu cea a britanicilor. A devenit reciproc avantajos ca aceștia să își combine operațiunile din zonele lor începând din ianuarie 1947. Aceasta a stat la baza formării RFG, stabilită ca stat separat, independent (deși nu încă suveran) în mai 1949, incluzând de acum și zona franceză. Astfel s-a materializat rezultatul final al celor patru ani de experimente și conflict între puterile aliate victorioase, ca și modul de tratare a Germaniei învinse. Noul stat al Germaniei de Vest era angajat ferm în cooperarea cu forțele aliate pentru reconstrucția Europei Occidentale. Consensul aliaților a furnizat cadrul politic în care miracolul economic al Germaniei de Vest avea să se producă.

Istoricii economiei au revizuit considerabil modul de a privi spectaculoasa refacere economică a Germaniei de după cel de al doilea război mondial. Desigur, observatorii din acea vreme au văzut devastarea și bombardamentele de timp de doi ani ale aliaților ca fiind totale. Reînvierea Germaniei de Vest ca cea mai puternică economie a Europei la mijlocul anilor 1950 a părut un tribut incredibil al combinației dintre etica germană a muncii și generozitatea americană. Cercetătorii care au investigat arhivele timpului tot mai disponibile în ultimii 25 de ani au identificat însă factori mai “lumești” ce ajută la explicarea atât a miracolului redresării cât a rolului pe care Germania de Vest l-a jucat în integrarea economică a Europei Occidentale (vezi Abelhauser, 1983).

Prima revizuire a fost o reevaluare a pierderii stocului de capital de către economia germană, cauzată atât de bombardamentele aliaților și de atacurile susținute de artilerie ale avansării terestre, cât și de strategia defensivă de „pământ ars” a forțelor germane aflate în retragere. Se pare că bombardamentele au distrus clădirile și au întrerupt legăturile de transport, în special cele din porturi și căi ferate, dar au lăsat aproape intacte mașinile. Managerilor fabricilor germane li s-a ordonat de către Albert Speer, ministrul de atunci însărcinat cu producția de armament, să nu distrugă mașinile ci doar să inactiveze întreprinderile abandonate, astfel încât acestea să poată fi rapid repornite după război. În fapt, stocul de capital al Germaniei de Vest a fost mai mare la sfârșitul războiului decât la începutul acestuia, datorită investițiilor semnificative făcute în acest domeniu. În plus, acest stoc de capital era unul convertibil rapid în producerea de bunuri civile, spre deosebire de majoritatea echipamentelor de producție britanice și americane, care au utilizat mașini specializate pentru producția militară de masă. Astfel, miracolul economic german a demarat cu un capital excesiv și relativ modern.

O a doua revizuire a vizat reevaluarea problemei populației refugiate și dislocate. Aproximativ 11 milioane de persoane au ajuns în zonele vestice ale Germaniei timp de zece ani după război. Aproape același număr au părăsit Germania – cei proveniți din lagărele de concentrare, prizonierii de război și muncitorii străini – dar populația totală a Germaniei postbelice, incluzând și zona sovietică (deci și Berlinul) crescuse de fapt cu peste 10% între luna mai 1939 și luna octombrie a anului 1946. Un aspect important este mutarea considerabilă a populației din marile orașe (cum ar fi Berlin sau Hamburg) către zone rurale precum Schleswig-Holstein, Saxonia de Jos și Bavaria. Migrația internă și cea internațională a fost o caracteristică a acestei perioade. În plus, noua populație era vorbitoare de limba germană, iar după 1950, când 3,6 milioane de refugiați au părăsit zona sovietică pentru a se stabili în Germania de Vest, era vorba de persoane instruite și tinere, care tocmai intrau pe piața muncii. Poate cel mai însemnat aspect era că toți cei 11 milioane de imigranți, ca și migranții interni (în număr și mai mare) aveau o puternică motivație de a munci și de a economisi pentru a-și reface situația materială cât mai repede cu putință. În acest mod, capacitatea excesivă de producție a Germaniei de Vest putea fi utilizată prin pătrunderea noilor muncitori dornici de ocupare și instruiți. În mod ironic, politica rușilor de a-i împinge pe germani în afara Europei de Est și de a-i încuraja să părăsească chiar și Germania de Est (RDG) a oferit mai multă asistență în redresarea economiei Germaniei de Vest decât ajutorul american.

Planul Marshall nu s-a materializat până la începutul anului 1948, timp în care forțele descrise mai sus contribuiseră deja la refacerea economică într-un ritm rapid. Trebuie de asemenea ținut cont de faptul că ajutorul total acordat Germaniei de Vest a fost mult mai mic decât cel primit de Marea Britanie și Franța și mai redus chiar și față de cel acordat Italiei. Ajutorul american de 1,62 miliarde dolari primit prin programul GARIOA (Government and Relief in Occupied Areas) până la mijlocul anilor 1950 a depășit cu foarte puțin cei 1,56 miliarde dolari furnizați prin Planul Marshall. Ca pondere în formarea capitalului total, contribuția Planului Marshall a fost redusă, cu excepția primului an.

Cu toate acestea, Kramer (1991) vine cu argumente ce susțin că până și ajutorul acordat Marii Britanii și Franței a fost important pentru redresarea economică a Germaniei de Vest din două motive. Mai întâi, ajutorul SUA acordat aliaților săi occidentali a înlăturat revendicările lor asupra echipamentelor industriale germane și a eliminat mult din nesiguranța privind proprietatea finală asupra capacității productive în exces a Germaniei de Vest, permițând în același timp întreprinzătorilor vest-germani să își reia reparațiile și conversiunea stocului de capital pentru producția de bunuri civile. În al doilea rând, ajutorul prin Planul Marshall a fost direcționat către sectoare cum ar fi cimentul, cărbunele și electricitatea, în care controlul prețurilor a fost menținut, descurajând astfel investițiile private în aceste sectoare vitale.

Reforma monetară din iunie 1948 a marcat o reînviere subită a refacerii Germaniei de Vest care păruse să stagneze în lunile precedente. Una din motivațiile “slump”-ului temporar a fost iarna severă, urmând-o pe cea foarte dură din 1946/1947, dar cauza principală a constat în retragerea de bunuri de pe piață până la introducerea în circulație a noii mărci germane. O economie în mare parte informală, bazată pe barter apăruse din cauza inflației create de moneda de ocupație introdusă de forțele aliate. Mărcile de ocupație (reichmarks) s-au depreciat rapid deoarece nu existase nici un control central al cantității emise. În vreme ce americanii și britanicii au cooperat în controlul monedei lor de ocupație, rușii erau hotărâți să plătească cheltuieli de ocupație și să extragă reparații de război în natură prin tipărirea unei cantități din ce în ce mai mari de monedă – un caz de seignorage concurențial. Germanii din zona vestică au evitat incertitudinea prețurilor și a salariilor creată prin deprecierea monedei de ocupație înlocuind moneda cu alte standarde de valoare universal recunoscute și anume guma de mestecat și țigările americane.

Noua monedă, introdusă în 1948 de Ludwig Erhard, a fost emisă numai pentru zonele unite americană și britanică (Bizonia), emisiunea aflându-se strict sub controlul băncii centrale incipiente Bank Deutscher Länder. Rușii au replicat prin crearea propriei monede în zona lor de ocupație și impunând blocada asupra Berlinului. Francezii au răspuns prin combinarea zonei lor de ocupație (desprinsă din zona americanilor) cu Bizonia, creându-se astfel Trizonia.

Termenii reformei monetare sunt interesanți prin comparație cu problemele similare de tranziție întâmpinate în anii 1990 de fostele țări comuniste și în special prin absorbirea monedei est-germane ce a avut loc în iulie 1990.

Contrar recomandărilor economiștilor din grupul aliaților, Ludwig Erhard – un economist al pieței libere numit ministru de finanțe al noului guvern vest-german, a eliminat în măsură însemnată controlul prețurilor. Aceasta a împins temporar în sus prețurile bunurilor de consum și a generat venituri crescute din taxe pentru guvern prin intermediul taxelor pe profit, al accizelor și al taxelor vamale. Politica lui Erhard a avut la bază fără îndoială ideologia sa laissez-faire, dar și urmarea exemplului italienilor care înregistraseră succes cu un an înainte în eliminarea rapidă a controlului prețurilor. Erhard a păstrat totuși raționalizarea unor alimente de bază și controlul prețurilor pentru utilități și pentru resursele de cărbune și oțel necesare industriei. Aceasta însemna că atât oferta cât și cererea de bunuri de consum puteau crește fără a fi întâmpinată rapid constrângerea de urcare a prețurilor input-urilor pe partea de ofertă sau a bunurilor de consum esențiale pe partea de cerere. Însemna de asemenea că muncitorii puteau accepta salarii scăzute, atâta timp cât acestea le asigurau cel puțin cheltuielile de locuință și alimente. Eforturile de muncă au fost stimulate prin scutirea de taxe pe venit a orelor suplimentare prestate. Cu toată înclinația înnăscută a germanilor pentru muncă, aceștia erau în mod cert stimulați prin măsurile promovate de Erhard.

Dacă cererile economice ale germanilor dezrădăcinați și sărăciți erau foarte puternice pentru bunurile de consum insuficiente, capacitatea productivă era cel mai bine echipată pentru bunuri de capital. De acestea din urmă era nevoie în restul Europei distruse de război, astfel că economia vest-germană a fost orientată către export încă de la începutul procesului de redresare economică. Continuarea expansiunii capacității de producție în aceste sectoare a fost încurajată prin alocații de amortizare sporite aferente investițiilor firmelor de afaceri. Politica monetară restrictivă urmată de Bank Deutscher Länder a tins chiar să ridice valoarea mărcii germane în raport cu monedele partenerilor comerciali, ceea ce ar fi afectat exporturile în cazul unei competiții majore. Însă în septembrie 1949, de comun acord cu alte țări europene, marca germană a fost devalorizată cu 1/3. Chiar în aceste condiții, economia Germaniei de Vest era ferm ancorată în creșterea sa bazată pe exporturi ce a continuat până la crearea Pieței Comune în anul 1958.

În concluzie, cauzele principale ale miracolului economic al Germaniei de Vest din perioada 1948-1958 au constat în capacitatea excesivă de producție a bunurilor de capital, într-o ofertă elastică de forță de muncă bine instruită și puternic motivată și într-o structură de stimulente permițând standarde crescânde de viață muncitorilor plătiți moderat, pe fondul aprecierii mărcii germane. Acestea au fost condiții cu totul excepționale ce explică creșterea formidabilă înregistrată în acest interval de timp de către Germania de Vest. Respectivele condiții nu s-au mai regăsit în perioada 1990-2005 pentru Germania reunificată.

Perioada 1958-1973

Dacă anul 1958 s-a caracterizat printr-un scurt slump al ratei de expansiune a economiei vest-germane, alături de restul Europei Occidentale, punctul de cotitură al miracolului economic avea să fie anul 1961. În acest an a fost ridicat Zidul Berlinului în scopul închiderii graniței cu Germania de Est și al stopării fluxului de refugiați.

Libera circulație a muncii în interiorul Pieței Comune stabilită prin Tratatul de la Roma ar fi putut aduce în Germania un influx de muncitori italieni pentru a răspunde cererii de forță de muncă a capitalului în expansiune al Germaniei de Vest. Dar Piața Comună a sporit oportunitățile de export ale producătorilor italieni și astfel a crescut și cererea lor de muncitori, reducându-se în acest mod oferta de muncă italiană pentru restul Europei.

Obișnuită cu o forță de muncă docilă recrutată din rândul populației neocupate rurale a Germaniei de Vest sau a Germaniei de Est, industria vest-germană a răspuns prin inițierea programului Gastarbeiter („guest worker”).

Acest program a avut un mare succes. Între timp, stocul de capital vest-german a continuat să crească, deoarece a devenit destinația favorită a investițiilor directe britanice și americane. Firmele care exportau în Germania de Vest datorită cererii ei crescânde de bunuri de consum și barierelor tarifare scăzute erau acum îngrijorate într-o anumită măsură că piața vest-germană putea fi pierdută din cauza unui tarif extern comun ridicat, dar în același timp doreau să aibă o bază europeană din care să exporte către restul Pieței Comune, lucru împiedicat înainte de tarifele înalte și de restricțiile cantitative. Era firesc ca firmele britanice să se amplaseze în zona britanică de ocupație iar ca firmele americane să se situeze în zona americană, incluzând partea sudică din Hessia, Baden-Würtenberg și Bavaria. Aceste regiuni au devenit polii de creștere ai expansiunii vest-germane în anii 1960 și destinația de predilecție a muncitorilor prin programul Gastarbeiter. Acești muncitori au fost recrutați din diferite țări: mai întâi Spania, apoi Iugoslavia și în final Turcia. Turcia, cu populația sa mare și în creștere, pe fondul unei rapide modificări structurale rezultate din relația militară cu SUA, s-a dovedit capabilă să furnizeze un număr semnificativ de lucrători necesari industriei germane. Muncitorii germani nu au fost afectați deoarece pregătirea lor superioară i-a menținut în posturile cel mai bine plătite, în timp ce străinii temporari au ocupat pozițiile cele mai puțin calificate și mai slab plătite. În anul 1971 expansiunea economică vest-germană bazată pe exporturi și-a sporit participarea la comerțul mondial la 10%, aproape același procent pe care îl avea Imperiul German în 1913 (12,1%).

Firmele vest-germane puteau continua să fie competitive pe piețele lor de export prin scăderea costurilor lor medii unitare datorită muncitorilor străini („guest workers”) ce ocupau posturile cele mai slab calificate.

Politica monetară restrictivă a Bundesbank, combinată cu ratele de schimb fixe ale mărcii germane în raport cu monedele partenerilor comerciali din lumea occidentală, a însemnat continuarea scăderii cursului de schimb real al mărcii germane, ceea ce a sporit competitivitatea bunurilor germane. Cu toate acestea, rata investițiilor s-a diminuat în această perioadă, având în vedere că piețele de export ale Germaniei de Vest au cunoscut și ele o scădere iar firmele vest-germane de abia reușeau să își păstreze cotele de piață realizate în ultima decadă. Investițiile făcute au țintit să utilizeze la maxim oferta elastică a muncitorilor străini slab plătiți. Aceasta a însemnat că investițiile respective nu au fost atât de avansate tehnologic ca cele ale competitorilor ce nu beneficiau de muncă ieftină, cum ar fi SUA.

În concluzie, atragerea muncitorilor străini în creșterea susținută a input-urilor de muncă până în 1973 a permis continuarea erei de aur a dezvoltării Germaniei, deși cu rate diminuate ale investițiilor. Aceasta a creat unele probleme de viitor prin faptul că echipamentul de capital nu ținea pasul cu cele mai moderne tehnologii, iar exporturile au rămas concentrate asupra unor linii de producție pentru care piețele nu se mai dezvoltau atât de repede ca înainte.

Perioada 1974-1985

Strategia germană de înfruntare a șocurilor petrolului a fost asemănătoare cu cea aplicată cu ocazia prăbușirii sistemului Bretton Woods în august 1971. Bundesbank, succesoare a Bank Deutscher Länder și înființată în 1957, era angajată în menținerea stabilității prețurilor în Germania de Vest. Într-o lume a prețurilor ascendente, determinate de o ofertă în rapidă creștere a dolarilor americani pe piața internațională, marca germană a găsit terenul propice pentru a se aprecia. În era cursurilor de schimb nominale fixe (1949-1971) marca germană s-a depreciat de fapt, având în vedere că Germania de Vest a menținut o rată mai mică a inflației interne decât a partenerilor săi comerciali. Bundesbank era obligată prin lege să urmeze această strategie, pentru a preîntâmpina orice risc al disipării activelor financiare ale micilor investitori din cauza inflației, așa cum se întâmplase atât în urma primului război mondial cât și a celui de al doilea. Unul din motivele pentru care industria vest-germană putea menține creșteri mici ale salariilor nominale era acela că muncitorii erau asigurați că pensiile le vor păstra puterea de cumpărare reală – datorită angajării anti-inflaționiste a Bundesbank.

Atunci când, în 1971, cursurile de schimb au devenit flexibile, rata de schimb nominală a mărcii germane a urcat brusc în raport cu monedele majorității partenerilor comerciali, inclusiv SUA. Aceasta a urcat prețul bunurilor exportate ale Germaniei de Vest. Pentru ca bunurile de export să nu devină mai scumpe, trebuia fie ca producătorii vest-germani să își scadă prețurile în termenii mărcii germane, fie să crească calitatea produselor adresate importatorilor străini. Ambele metode au fost aplicate, dar ele au dus la diminuarea ratelor profitului și a ratelor investițiilor. Latura benefică a constat într-o reducere a costurilor importurilor. Aceasta a menținut scăzute cererile de salarii, atâta timp cât consumatorii vest-germani puteau beneficia de prețuri mai mici ale bunurilor de consum importate. În același timp, au fost reduse costurile industriei germane pentru o gamă largă de materii prime și bunuri intermediare, inclusiv costurile legate de importurile de petrol.

Una din modalitățile prin care exportatorii vest-germani ridicaseră calitatea produselor lor pentru cumpărătorii străini a fost trecerea de la producerea unei varietăți de mașini specializate la realizarea unor fabrici „la cheie”, îndeosebi în țările în curs de dezvoltare încercând să își clădească de la zero un sector de producție modernă. Ideea era ca, la livrarea finală, cumpărătorul „să învârtească doar cheia” și fabrica să pornească imediat la deplina capacitate. Plata pentru asemenea fabrici a fost aranjată prin contracte pe termen lung care solicitau clientului să furnizeze exportatorului vest-german produse intermediare pentru un număr de ani la prețuri fixe, mai mici decât prețurile de piață. O arie largă de aranjamente de acest gen au fost rapid încheiate cu Iranul, de exemplu, la izbucnirea primului șoc al petrolului în octombrie 1973. Aceste acorduri, inițiate de fapt cu tatăl șahului Iranului de către Hjalmar Schacht în anii 1930, au continuat să asigure puternice relații comerciale între Germania de Vest și Iran în decursul anilor 1970 și chiar în anii 1990.

Combinația dintre asemenea contracte cu prețuri fixe pentru furnizarea pe termen lung a petrolului și continua apreciere a mărcii germane în raport cu dolarul a ajutat Germania de Vest să contracareze efectele primului șoc al petrolului mult mai bine decât Italia sau Franța.

Cu toate acestea, șocul petrolului a cauzat puternice reduceri ale cererii pe tot cuprinsul Europei – principala piață de export a Germaniei de Vest și astfel producția germană a scăzut și ea, cu creșteri semnificative ale ratelor șomajului. Atenția a fost îndreptată către muncitorii străini care s-ar fi întors în țările de origine iar posturile lor ar fi fost ocupate de vest-germani. Dar, din nefericire pentru această strategie, care era optimă din punct de vedere politic, angajatorii vest-germani concentraseră ocuparea străinilor în doar unul sau două stadii ale procesului de producție. Eliminarea tuturor dintr-o singură firmă ar fi însemnat de aceea încetarea întregului proces de producție până la găsirea de noi muncitori care îi înlocuiască. Iar noii muncitori trebuiau să accepte statutul și salariile mai mici asociate respectivei linii de producție. Prin urmare, problema șomajului nu putea fi rezolvată pur și simplu prin concedierea lucrătorilor străini.

În plus, un număr foarte mare de asemenea muncitori se dovediseră valoroși pentru angajatorii lor și se stabiliseră de mult în Germania. Aceasta însemna că ei puteau aplica pentru cetățenia germană și oricum erau eligibili pentru ajutorul de șomaj, atâta timp cât locuiseră în RFG. Pentru a descuraja cererile de ajutor de șomaj, guvernul a încercat mai întâi să-i determine pe străini să se întoarcă în țara lor, de obicei Turcia, oferindu-le în acest scop o anumită sumă de bani. Dar totalul sumelor necesitate de respectiva operațiune era mult mai mare decât își putea permite guvernul. Prin altă soluție s-a încercat tăierea alocațiilor copiilor angajaților care nu erau prezenți fizic în Germania de Vest. Aceasta a dus însă la un influx de noi imigranți străini, alcătuit în principal din copii și mamele lor, bunici și mătuși care să îngrijească copiii. Problema populației turce în politicile sociale ale Germaniei de Vest a fost ușurată numai când au apărut oportunități de ocupare chiar în Turcia în decursul anilor 1980.

Problemele de ordin social s-au amplificat la cel de al doilea șoc al petrolului din 1978/1979. Șomajul a urcat iarăși iar miracolul economic părea categoric să se apropie de sfârșit. Nu a fost de ajutor faptul că, după repetarea dublării prețului petrolului (exprimat în dolari) în 1979 dolarul a început să se întărească în raport cu monedele europene, inclusiv în raport cu marca germană. Aceasta a exacerbat efectele celui de al doilea șoc al petrolului pentru întreaga Europă, deci și pentru Germania de Vest. Aranjamentele instituționale de bază ce propulsaseră Germania de Vest au fost din nou analizate. Au fost identificate trei elemente care au diferențiat Germania de Europa de Sud, de SUA și de Marea Britanie (Carlin, 1996):

(1) principiul co-determinării asociat guvernanței corporatiste, care cerea fiecărei corporații vest-germane să aibă în consiliul director reprezentanți ai forței de muncă și ai publicului general;

(2) un sistem elaborat de instruire și training coordonat împreună de statul federal, de administrațiile locale și de afacerile private și

(3) practica bancară universală a sectorului financiar, așa încât băncile ce împrumutau fonduri firmelor să poată deține o parte din capitalul firmelor solicitante de credite.

Co-determinarea a avut avantajul inițial de a-i convinge pe muncitorii germani că, dacă profiturile firmelor lor creșteau ca urmare a cererilor lor moderate de salarii, aceste profituri vor fi apoi utilizate pentru sporirea capacității productive și pentru crearea mai multor locuri de muncă. Prezența liderilor sindicali în consiliul director însemna că managerii afacerilor, la rândul lor, puteau fi încrezători că cererile salariale vor fi menținute la niveluri scăzute destul timp pentru ca noile investiții să devină profitabile. Acest mecanism de coordonare a managementului procesului de luare a deciziilor (a investi sau a nu investi) cu factorul muncă (a intra sau nu în grevă) a fost eficient în moderarea cererilor salariale ale sindicatelor, menținând rate ridicate ale investițiilor și rate scăzute ale șomajului până la șocurile petrolului din anii 1970. La aceasta s-a adăugat o ofertă de muncă elastică, venită mai întâi din Europa de Est aflată sub dominație sovietică, apoi din Germania de Est și în cele din urmă din Iugoslavia și Turcia.

Când efectele celui de al doilea șoc al petrolului au continuat să se manifeste la începutul anilor 1980, aspectele negative ale principiului co-determinării au început să se manifeste. La început, dacă restrângerea factorului muncă devenea necesară pentru asigurarea competitivității unei industrii, interesele muncitorilor și ale consumatorilor reprezentate în consiliul director continuau să reziste. Respectivul mecanism instituțional a fost de folos pentru scopul inițial – acela de a afirma legitimitatea unui nou sistem economic capitalist într-o țară cu o puternică tradiție corporatistă – dar disfuncțional pentru situația unor ajustări rapide la condiții economice schimbate.

Cel de al doilea element (un program activ de instruire și ucenicie adresat tuturor persoanelor ce absolveau o școală) a menținut la un nivel ridicat calitatea capitalului uman al economiei vest-germane. Prin modul în care a fost conceput, acest program combina abilitățile generale dobândite în școală cu îndemânări specializate, în particular meserii învățate prin serviciul de ucenicie. Ucenicii care își încheiau stagiul găseau de lucru imediat în firma care ăi instruise. Industria vest-germană putea să îi plătească modest pe ucenici și după instruire să îi integreze complet în echipele productive. Acest sistem putea evita problema free-rider-ului, apărută când firmele pierdeau muncitorii tineri ce se îndreptau către firme concurente. Beneficiile acestui sistem au fost clare în condițiile unei structuri stabile a ocupațiilor din economie, așa cum a fost cazul anilor 1950 și 1960. Dar confruntat cu modificările structurale necesitate de provocările șocurilor succesive ale petrolului din anii 1970, sistemul a devenit inflexibil. Meseriile cu oportunități de ocupare aflate în stagnare au continuat să fie asigurate de ucenicii instruiți, care așteptau din ce în ce mai mult pentru slujbele respective. În acest timp, pentru sectoarele în care cererea creștea rapid era dificil să se recruteze noi muncitori deoarece cei mai capabili erau deja formați în programele de ucenicie anterioare.

Cel de al treilea element, respectiv strânsa legătură dintre băncile germane și firme, fusese mult admirată în restul Europei și în multe țări aflate în curs de dezvoltare. Avantajele băncilor deținând acțiuni în companiile cărora le acordau împrumuturi ieșiseră cu claritate în evidență. A fi la curent cu deciziile de management luate de un client de afaceri ajută la eliminarea a ceea ce economiștii numesc informație asimetrică. Aceasta din urmă înseamnă că debitorii sunt mult mai bine informați în legătură cu ceea ce intenționează să facă cu banii și cu modul în care proiectul lor aduce roade decât sunt creditorii. Acesta este în special cazul deținătorilor de acțiuni sau de obligațiuni din sistemele financiare american și britanic, care doar observă modul în care piețele de capital evaluează activele lor financiare, știind puțin despre operațiunile companiilor care emit acțiunile și obligațiunile.

Reversul medaliei pentru o asemenea relație strânsă a devenit mai clară germanilor îndeosebi în anii 1990, dar a fost mult comentată în teoria economică (ca și practica bancară anglo-americană). Este vorba aici de faptul că banca poate suferi consecințele unor decizii neinspirate de afaceri în care ea s-a implicat și pe care le-a aprobat inițial. În plus, cunoașterea intențiilor și a probității unui client nu constituie nici o garanție că produsul se va vinde în mod profitabil pe o piață concurențială și supusă unor continue fluctuații.

În concluzie, lăudatele instituții ale Germaniei de Vest, care în mod cert au contribuit la susținerea creșterii economice excepționale din intervalul 1950-1973, s-au dovedit tot mai puțin adecvate provocărilor anilor 1980 și 1990.

Expansiunea exporturilor a continuat să reprezinte cheia succesului economic general al Germaniei, iar cel mai sigur mod de a susține exporturile era direcționarea lor către piața pe care ajunsese să o domine și anume CEE. Acesta a constituit cel de al patrulea element (și poate cel mai important) stând la baza succesului economic vest-german. Este motivul pentru care Germania a dorit atât de mult lărgirea CEE, aducând mai întâi ca membri Marea Britanie, Irlanda și Danemarca în 1973, apoi Grecia – care a aderat prematur în 1981, urmată de Spania și Portugalia în 1986.

Perioada 1986-1990

În anul 1986 s-au petrecut câteva evenimente fericite ce au revigorat economia vest-germană și au ridicat-o din stagnarea prelungită ce a urmat recesiunii din anii 1980/1981. Includerea Spaniei și a Portugaliei a atras o sporire a investițiilor străine în aceste țări cu salarii modeste. Fie că noile facilități de producție și distribuție erau finanțate de firme americane, japoneze sau europene, ele necesitau mașini și echipamente, ambele constituind cele mai competitive exporturi vest-germane. Actul Unic European din 1986 a stimulat și el noi investiții și afaceri pe tot cuprinsul CEE, inclusiv în Germania de Vest.

Cel de al treilea șoc al petrolului a coborât prețul petrolului importat. Pe lângă aceasta, politica americană de menținere a unui dolar slab pentru stimularea exporturilor a contribuit și ea la scăderea costului petrolului importat de Germania de Vest. Și în final, cel de al treilea șoc al petrolului a îndepărtat presiunile exercitate asupra monedelor participante la MRS (mecanismul ratei de schimb) din SME, astfel că tuturor li s-a permis să se aprecieze foarte apropiat de marca germană. Drept rezultat, SME s-a întărit, ceea ce a stimulat avântul pentru desăvârșirea pieței unice europene în 1992, ca și pentru formularea prevederilor Tratatului de la Maastricht. Aceasta a contribuit de asemenea la menținerea accesului Germaniei de Vest la piața sa principală de export – CEE.

Expansiunea produsă nu a reușit însă să rezolve rata înaltă a șomajului instalată în timpul celui de al doilea șoc al petrolului. Aceasta a dus la formularea ipotezei histerezei pentru șomajul european. Pe scurt, ideea este că angajatorii sunt selectivi în privința muncitorilor pe care îi disponibilizează în timpul unei recesiuni. Aceștia vor fi muncitorii cu cea mai joasă productivitate în raport cu salariile lor, adică cei mai în vârstă, mai puțin experimentați sau instruiți, mai puțin sănătoși, deci cei mai puțin capabili să-și sporească rodnicia muncii. Acești muncitori dezavantajați nu vor mai fi angajați înapoi în cazul unei expansiuni. Teoretic, ei ar putea să-și ofere serviciile pentru salarii mai mici, dar regulile sindicale de stabilire a salariilor împiedică angajatorii să accepte asemenea oferte. În plus, ajutoarele de șomaj generoase, cuprinse între 63 și 68% din ultimul salariu net timp de 2 ani și între 56 și 58% după aceea, limitează măsura în care șomerii pe termen lung ar fi dispuși să lucreze pentru salarii mai mici. Rezultatul este o proporție crescândă a șomajului pe termen lung din numărul total al celor fără locuri de muncă. Muncitorii respectivi devin din ce în ce mai puțin atractivi pentru potențialii angajatori, iar îndemânările lor stagnează sau devin învechite.

Un alt aspect negativ a devenit tot mai evident pe măsura avansării negocierilor, privind atât modul de diminuare a barierelor netarifare în cadrul CEE prin implementarea Actului Unic European, cât și modul de diminuare a barierelor netarifare cu restul lumii prin negocierile GATT continuate în Runda Uruguay. Acesta era gradul în care economia vest-germană devenise dependentă de barierele netarifare, care se înmulțiseră la fel de rapid – sau în unele cazuri mai rapid decât se desființaseră barierele netarifare. Conform regulilor GATT, puteau fi impuse cote de import anumitor țări pentru produse specifice dacă se constata că acestea se vindeau la prețuri mai mici decât costul de producție. Acestea puteau fi eliminate dacă țara în culpă, de obicei Japonia, accepta o restrângere voluntară a exportului (VER – voluntary export restraint). Germania de Vest, în comun cu alte țări din Europa, au recurs tot mai mult la cotele de import și la VER pe la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 și au continuat să utilizeze metoda chiar în condițiile expansiunii de la sfârșitul anilor 1980. Aceste cote specifice de import și VER erau însă administrate la nivel național, nu la nivelul CEE.

Este adevărat că Germania de Vest nu ese situa pe primul loc în Europa în utilizarea barierelor netarifare. Dar efectul acestora a fost amplificat prin acordarea de subvenții anumitor sectoare industriale aflate în declin. De exemplu, cărbunele se producea cu 100 dolari tona pentru asigurarea ocupării în minele de cărbune, iar uzinele de energie electrică erau subvenționate pentru utilizarea acelei energii – în loc să fie plătit cărbunele american cu numai 10 dolari tona. Un alt exemplu îl constituia agricultura. Dat fiind numărul în scădere al lucrătorilor ocupați în agricultură și având în vedere influența lor politică diminuată în Germania de Vest, s-a manifestat tot mai multă opoziție la adresa continuării barierelor netarifare, care luaseră forma subvențiilor acordate la nivel național.

Perioada 1990-2006

Toate problemele economiei vest-germane au fost însă copleșite de șocul politic al reunificării cu Germania de Est. Prima manifestare a acestui șoc a fost uriașul influx de tineri est-germani veniți în Berlinul de Vest prin Ungaria și Austria. Unii economiști au văzut apoi în prăbușirea Zidului Berlinului și în conexiunea propriu-zisă cu Germania de Est posibilitatea unei reluări a miracolului economic postbelic. Acesta fusese prelungit prin continua infuzie de refugiați cu calificare din Germania de Est până la construirea Zidului Berlinului în 1961. Prin prăbușirea zidului, se spera ca expansiunea anilor 1980 să continue.

Însă acest scenariu fusese pus în umbră timp de cincisprezece ani de o altă dramă – cea a muncitorilor străini nedoriți. Acum că problema turcilor era pe cale de rezolvare, vest-germanilor nu le păsa de repetarea acelei drame. Cheia rezolvării influxului de muncitori turci fusese investirea chiar în Turcia, furnizându-se oportunități de ocupare acolo în producția de bunuri pentru piața vest-germană. Aceasta părea calea evidentă de urmat și cu Germania de Est.

Uniunea Economică și Monetară Germană din iulie 1990 a implementat această strategie. Elementul esențial era convertirea monedei est-germane (ostmark) în marca germană la un curs de 1 la 1 pentru echivalentul salariilor pe două luni și de 2 ostmarks pentru o marcă germană peste suma respectivă. Între timp, alimentele de bază, utilitățile și chiriile urmau să fie menținute sub control. Deci est-germanii erau plătiți foarte bine numai pentru a vota reunificarea în termenii vest-germani dar și pentru a-și păstra locuințele subvenționate și a cumpăra bunuri de consum occidentale cu mărcile lor germane. Astfel, firmele vest-germane nu s-au confruntat cu eventualitatea unui influx de muncitori înalt motivați, instruiți și acceptând salarii mici. Lăudatele instituții ale co-determinării și programele de ucenicie au constituit serioase obstacole în calea exploatării elementelor pozitive ale reunificării.

Germania de Est a constituit de asemenea o mare nouă piață pentru firmele vest-germane, astfel că, inițial, acestea au putut realiza profituri sporite din creșterea cererii interne pentru produsele lor. Cum însă cursul de schimb nerealist și foarte înalt pentru moneda est-germană a împins salariile contractuale ale lucrătorilor est-germani mult peste nivelul lor de productivitate, șomajul a început să urce. Aceasta a contribuit nu numai la creșterea subvențiilor sub forma ajutorului de șomaj ce trebuia acum plătit de Germania de Vest est-germanilor, dar a redus în același timp atractivitatea întreprinderilor est-germane pentru investitorii străini. Doar întreprinzătorii vest-germani puteau fi determinați să investească în întreprinderile de stat care erau privatizate în Germania de Est.

Mult apreciata rețea germană de asistență socială însemna, pe de o parte, că prețul reunificării era înalt și, pe de altă parte, că acesta trebuia plătit în principal de Germania de Vest.

Și sistemul financiar vest-german a fost afectat de reunificare, în vreme ce sistemul financiar al Germaniei de Est a intrat imediat în faliment din cauza termenilor conversiei monedei. Pentru toți intermediarii financiari est-germani erau necesare cel puțin 2 ostmarks din activele lor pentru a obține o marcă germană, în timp ce datoriile lor au fost transformate la rate de 1 ostmark pentru 1 marcă germană. Având în vedere importanța finanțelor bancare pentru investițiile de afaceri în sistemul vest-german și însemnătatea strânsei legături, în sistemul respectiv, dintre creditorii bancari și debitorii din mediul de afaceri, consecința era că, în vreme ce numai firmele est-germane cunoșteau oportunitățile locale de profit, doar firmele vest-germane puteau obține finanțare pentru exploatarea acelor oportunități. Astfel, ultima din instituțiile vest-germane unice asociate miracolului economic postbelic și anume sistemul bancar universal, a devenit un obstacol și nu o șansă în soluționarea provocării transformării economiei est-germane.

Măsura acestor eșecuri a fost trecerea soldului contului curent de la surplusurile sănătoase ale sfârșitului anilor 1980 la deficite pe la începutul anilor 1990. Șomajul a început de fapt să crească atât în Germania de Vest cât și în cea de Est. Câteva semne de îmbunătățire și-au făcut apariția prin 1994 și în special în 1995, pe măsură ce surplusurile din exporturi au început iar să fie înregistrate. Dar pe la mijlocul anului 1996 o parte semnificativă a exporturilor, ca de obicei axată pe mașini și echipamente, a fost direcționată spre fabricile germane delocalizate în afara Germaniei și în general în afara Europei Occidentale. Surplusul de export de bunuri și servicii în acest caz a corespuns unei reduceri a oportunităților de ocupare în Germania și nu unei creșteri.

Cheltuielile generate de reunificare s-au reflectat în permanentele deficite bugetare ale guvernului german, care au încălcat în mod repetat pragul de 3% din PIB stabilit prin Pactul de Creștere și Stabilitate. Șocul reunificării a creat într-adevăr o perioadă de stres fiscal pentru Germania nemaiîntâlnită în trecut. Guvernul întâmpinase deficite regulate în confruntarea șocurilor succesive ale petrolului din anii 1970. Dar oportunitățile de creștere a exporturilor s-au revigorat la sfârșitul anilor 1980 prin inițiativa pieței unice europene din cadrul UE și prin includerea Spaniei și Portugaliei în spațiul comunitar; drept rezultat, datoria guvernamentală a ajuns la respectabilul procent de 40% din PIB. Acest record al prudenței fiscale a fost apoi copleșit de costurile reunificării. Noua administrație Schröder a încercat să recapete echilibrul bugetar la sfârșitul anilor 1990, dar aceasta a însemnat o creștere a șomajului.

O examinare atentă a ratelor șomajului scoate în evidență faptul că acestea au fost mai mult decât duble în fosta Germanie de Est față de Germania de Vest. Lipsa investițiilor private în Germania de Est, în ciuda celor aproximativ 70 miliarde dolari cheltuiți anual de guvern pentru infrastructura publică în Germania de Est, a păstrat un șomaj ridicat în această parte a țării. Taxa reunificării plătită în continuu de cei din Germania de Vest a menținut și aici șomajul la cote înalte.

Un semn îmbucurător al faptului că eforturile de a aduce infrastructura publică est-germană la nivel occidental au început să fie recompensate a fost reluarea creșterii exporturilor germane. Din anul 2000, exporturile au înregistrat rezultate pozitive, astfel că în 2004 totalul acestora, în dolari, a fost mai mare decât totalul exporturilor SUA. O examinare atentă a direcției exporturilor germane arată că bunurile de capital produse de fabricile germane merg către țările din Europa Centrală și de Est, furnizând slujbe muncitorilor de aici, mai degrabă decât muncitorilor est-germani. Ungaria, Republica Cehă, Slovacia și celelalte țări foste comuniste europene și-au redus impozitul pe profit mult sub cel al Germaniei în scopul încurajării investițiilor în economiile lor. Dar muncitorii din Europa Centrală și de Est nu sunt plătiți la fel cu cei est-germani, aceștia din urmă primind salarii în euro apropiate de cele vest-germane.

Perioada actuală

Germania a cunoscut o rapidă redresare după recesiunea din 2008-2009, dar creșterea s-a încetinit în a doua jumătate a anului 2011 și perspectivele au devenit incerte. Aceasta reflectă în primul rând o moderare a ratelor creșterii de la maximul ciclic către ratele potențiale mai reduse, indicând că avântul precedent a fost în principal unul ciclic. În al doilea rând, încetinirea este datorată unei scăderi generalizate a ritmului economiei mondiale și slăbirii încrederii mediului de afaceri.

În ciuda acestor perspective sumbre, piața muncii rămâne încă într-o stare relativ bună. Șomajul a crescut foarte puțin în timpul crizei și s-a diminuat semnificativ de atunci – în puternic contrast cu majoritatea țărilor OECD (vezi Figura 3.1.1).

Aceasta se datorează unui declin al șomajului structural ca și unei creșteri semnificative a flexibilității orelor de muncă, demonstrând efectele benefice ale ultimelor reforme ale pieței muncii.

În ceea ce privesc finanțele guvernamentale, datoria publică a urcat considerabil în timpul crizei, dar deficitul bugetar este cel mai scăzut din grupul țărilor G7, în parte datorită performanței înregistrate pe piața muncii. Decalajul în standardele de viață comparat cu cele mai avansate țări OECD s-a restrâns continuu din 2005, iar în termenii PIB per capita Germania s-a situat în anul 2010 pe locul 12 între cele 34 de țări ale OECD. Germania este de asemenea bine poziționată și în privința bunăstării populației, chiar dacă satisfacția generală de viață apare în Figura 3.1.1 puțin sub media OECD.

Figura 3.1.1: Performanța economică a Germaniei

Notă: Deficitul înseamnă cheltuielile generale ale guvernului minus venituri, iar cel al OECD reprezintă media ponderilor pentru țările cu date curente disponibile. Deficitul Japoniei se referă la anul 2009. Life satisfaction (satisfacția de viață) este măsurată întrebând oamenii cum își evaluează viața în termenii celei mai bune vieți posibile (10) și ai celei mai rele vieți posibile (0). Scorul fiecărei țări este calculat ca valoare medie a răspunsurilor.

Sursa: OECD, Better Life, Economic Outlook și National Accounts databases.

Date fiind incertitudinile crescânde, factorii de decizie sunt în prezent confruntați cu o multitudine de provocări. Pe termen scurt, o deteriorare vizibilă a evoluției ciclice necesită lăsarea deplină a stabilizatorilor automați să opereze în jurul traiectoriei de consolidare structurală, așa cum permit regulile fiscale. În plus, atenția trebuie în continuare îndreptată asupra potențialului de creștere pe termen mediu, care rămâne scăzut la aproximativ 1,5% și prevăzut a se situa sub 1% după anul 2020 din cauza fenomenului de îmbătrânire a populației. Acest fenomen va avea o influență negativă și asupra standardelor de viață, având în vedere că forța de muncă scade ca pondere în populația totală și astfel mai puțini contributori la bugetul de stat se confruntă cu o pondere sporită a beneficiarilor, respectiv a persoanelor în vârstă aflate la pensie.

3.2 FRANȚA

Introducere

Franța a fost dintotdeauna inima Europei Occidentale și a avut de-a face în decursul istoriei cu provocări la adresa integrității sale din toate cele șase colțuri ale formei hexagonale: romanii dinspre Italia, maurii dinspre Spania, englezii dinspre Atlantic și Canalul Mânecii, habsburgii din toate direcțiile, iar în timpurile moderne germanii, fie din est fie din nord-est. Sub Charlemagne și Napoleon I, Franța la rândul său a încercat să unifice Europa creștină sub o cârmuire luminată. Învinsă sau sângeros reprimată de forțele germane în mod repetat de la Bătălia de la Waterloo în iunie 1815 și până la D-Day în iunie 1944, Franța a adoptat o strategie defensivă din punct de vedere militar și ofensivă din punct de vedere politic, încercând să coordoneze, prin relații diplomatice, un sistem de alianțe ce putea zădărnici expansionismul german, dar putea menține în același timp o apărare militară puternică și credibilă. De la sfârșitul celui de al doilea război mondial și până în prezent, relația dintre Franța și Germania a influențat arhitectura politică a Europei Occidentale, cu rol hotărâtor asupra politicii comune a Uniunii Europene. Principalii indicatori macroeconomici agregați ai Franței sunt prezentați în Tabelul 3.2.1.

Tabel 3.2.1: Franța – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Perioada celei de a patra republici (1945 – 1957)

Ocupată de Germania nazistă între 1940-1944 și exclusă din conferințele de după război derulate în principal între americani și britanici și incluzându-i uneori pe ruși, Franța s-a găsit după război izolată, divizată pe plan intern și devastată din punct de vedere economic. Spre deosebire de Germania, Franța a cunoscut o perioadă de stagnare în anii 1930, marcată de politici inadecvate, astfel că venitul național în 1939 nu a fost mai mare decât cel din 1929. Înfrântă rapid în invazia germană din anul 1940, Franța a fost neîndurător taxată de către forțele naziste de ocupație pentru tot restul războiului. Industria franceză a fost direcționată către furnizarea de bunuri de consum pentru piața Germaniei, unde industria producea doar bunuri militare. Stocul francez de capital, departe de a fi sporit și modernizat, așa cum se întâmpla în Germania, era pur și simplu lăsat să se uzeze, iar muncitorii calificați francezi erau deportați să lucreze în fabricile confiscate de naziști din Europa Centrală și de Est. Prinși în teribila luptă ce însoțea avansarea trupelor rusești din perioada de sfârșit a războiului, mulți din acești muncitori nu s-au mai întors niciodată în țara lor.

Sub conducerea politică a generalului de Charles de Gaulle, care se instalase la Londra în timpul războiului ca lider al francezilor liberi, în anul 1945 a fost înființată cea de a patra republică franceză, funcționând ca democrație parlamentară. Jean Monnet, recunoscut în prezent ca părinte al Europei, a propus cunoscutul Plan de Modernisation et d’Équipement. Planul Monnet a fost adoptat oficial ca un plan pe patru ani în 1946, extinzându-se apoi cu încă doi ani pentru a coincide cu finanțarea prin Planul Marshall. În viziunea lui Monnet, trebuiau fondate în Franța sectoarele de bază care fuseseră cheia superiorității germane atât din punct de vedere economic cât și militar. Acestea erau cărbunele, oțelul, cimentul, electricitatea, transporturile și mașinile agricole. Ținând cont de faptul că multe din marile firme aparținând acestor sectoare fuseseră naționalizate imediat după război, era nevoie ca respectivilor manageri să li se indice ce resurse erau necesare în fiecare sector pentru a-și putea îndeplini obiectivele de producție sporită la finele anului. Le Commissariat du Plan nu avea o putere directă în a aloca resursele, dar urmărea dobândirea de informații privind structura input-output a economiei și diseminarea acestor informații către liderii fiecărui sector. Expresia “planificare indicativă“ este utilizată tocmai pentru a descrie metoda franceză. Acest Commissariat du Plan avea să fie subordonat primului ministru în anul 2005.

Dacă constrângerile financiare păreau să împiedice dezvoltarea anumitor sectoare în ritmul dorit, se putea apela la împrumuturi de la oricare din cele patru mari bănci (care toate fuseseră naționalizate) sau direct la subvenții guvernamentale aprobate de Trezorerie, care avea acces nelimitat la Banque de France. Toate cele trei surse de finanțare (băncile comerciale naționalizate, Trezoreria și Banque de France) erau subordonate Ministerului de Finanțe. Din nefericire, reușita planului lui Monnet a fost afectată de faptul că băncile erau preocupate mai mult de redresarea sănătății lor financiare decât de acordarea de credite consistente întreprinderilor naționalizate care nu prezentau încredere în a-și achita datoriile. În plus, guvernul avea o capacitate limitată de a subvenționa investițiile din cauza unor deficite bugetare cronice. Nu fusese stabilită pentru firme o bază de taxare, dar cererile de salarii le muncitorilor din industriile naționalizate și din structurile guvernamentale trebuiau rezolvate pentru a conferi legitimitate noului guvern postbelic. Inflația a devenit astfel o problemă cronică, care a împiedicat apoi băncile în a furniza finanțarea necesară pentru proiectele pe termen lung. Pe la finele anului 1947 se înregistrau progrese foarte mici, în vreme ce francul francez întâmpina prima din numeroasele crize ale balanței de plăți ce urmau să caracterizeze anii următori.

Cu toate că Franța a fost unul din membrii inițiali ai Fondului Monetar Internațional (FMI), devalorizarea cu 44% a francului la începutul anului 1948 s-a situat peste limita de 10% dincolo de care membrii trebuiau să accepte că nu vor face subevaluări fără aprobarea prealabilă a Fondului. Abținerea Franței de a-și ceda fragila suveranitate unei instituții internaționale noi la acel moment i-a afectat serios capacitatea de a atrage împrumuturi străine din surse private.

FMI nu dorise să accepte subevaluarea francului deoarece Franța propusese în același timp introducerea unui curs de schimb cu două paliere. Pentru tranzacțiile contului de capital, unde era în avantajul Franței să aibă un franc supraevaluat, noul curs a fost fixat artificial și aplicat tuturor tranzacțiilor aprobate în regimul francez al unor controale stricte ale capitalului. Însă pentru obținerea dolarilor căutați pe piață, exporturile și importurile de bunuri și servicii urmau să se practice la un curs flotant, cel mai probabil mult sub cursul fix aplicat tranzacțiilor de capital. Confruntată cu refuzul FMI de a aproba ceea ce ar fi putut deveni prima din ratele de schimb multiple pentru franc, Franța a mers înainte și și-a subevaluat totuși moneda. Ezitarea partenerilor săi comerciali majori – Italia și Belgia – de a încheia tranzacții în termeni dezavantajoși, au obligat Franța să încheie acorduri bilaterale de barter cu ambele țări. Constrânsă în capacitatea sa de a câștiga din export, Franța și-a limitat importurile de bunuri de consum la 3% din consumul francez al bunului respectiv. Asemenea acorduri bilaterale și cote restrictive au îngrădit expansiunea comerțului francez și au deteriorat posibilitatea pe termen lung de atragere a investițiilor străine.

Devalorizări mai mici au fost operate mai târziu în anii 1948 și 1949, dar de această dată prin consultare cu FMI. Ajutorul incontestabil pentru finanțarea Planului Monnet a fost însă reprezentat de fondurile furnizate prin Planul Marshall. Mai mult decât oricare alt beneficiar al acestor fonduri, Franța a direcționat ajutorul american către cumpărarea de materiale de construcții și mașini necesare pentru creșterea producției celor șase sectoare avute în vedere. Chiar și așa, Franța își vedea în permanență obiectivele de producție frustrate în privința cărbunelui și oțelului, resurse esențiale ce soseau din Belgia și Germania. Costurile de transport și cantitățile mult mai mari de cărbune decât de fier necesare pentru topitorii și rafinarea oțelului însemnau că era avantajos doar să se trimită minereurile franceze de fier către minele germane de cărbune și să se aducă înapoi în Franța produsele finite din oțel. În acest scop, politica inițială franceză a fost de a încerca încorporarea zonei sale de ocupație din Saarland în provincia franceză adiacentă a Lorenei, foarte bogată în mine de fier. Franța a insistat de asemenea pentru controlul internațional al bazinului Ruhr, unde putea avea un cuvânt hotărâtor în alocarea cărbunelui între consumul intern din Germania și exportul către Belgia și Franța. Francezii au realizat în final o versiune diluată a obiectivelor lor când a fost stabilită Autoritatea de Control Internațională a bazinului Ruhr, în martie 1948 și care exprima într-o singură voce interesele SUA, Marii Britanii, Franței, Germaniei Occidentale și Benelux. În vederea asigurării succesului Planului Monnet, ministrul de externe al Franței Robert Schuman a făcut propunerea întemeierii CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului).

Planul Schuman și expansiunea ulterioară a capacității europene de cărbune și oțel au reușit să salveze Planul Monnet. Dar efortul unei creșteri neechilibrate în cadrul unei economii ce încerca să fie cât mai auto-suficientă, pe fondul restaurării autorității asupra coloniilor îndepărtate pierdute în cel de al doilea război mondial, s-a dovedit ineficient pentru rata de creștere a întregii economii.

Este adevărat că producția celor șase sectoare cheie s-a mărit, dar deficite ale unor bunuri de consum au dus la cereri sporite de salarii și la probleme cronice ale balanței de plăți. Deși creșterea PIB a fost mai înaltă decât în anii 1920 și 1930, în retrospectivă se pare că aceasta s-a datorat unui efect prelungit de “catching up”. Era vorba de ajungerea din urmă a Germaniei și a SUA, dat fiind că în 1945 Franța se afla mult în urma lor. Spre deosebire însă de Germania și chiar de Italia, unde s-au înregistrat avansuri rapide de productivitate în sectoarele de export, Franța nu avea sectoare de marcă ce ar fi adus acele creșteri ale productivității cu efect asupra salariilor reale și fără consecințe inflaționiste sau dificultăți ale balanței de plați. În plus, cheltuielile făcute pentru recâștigarea controlului asupra Indochinei și pentru menținerea controlului în Algeria, ca și cele pentru a-și asigura locul în Germania înfrântă – pe o poziție egală cu cea a britanicilor, americanilor și rușilor – au slăbit finanțele guvernului și procesul de economisire.

Pierderea Indochinei în anul 1954 și umilința înfrângerii în Criza Suez din 1956 au dat vigoare sporită luptei algeriene pentru independență și au subminat voința politică în Franța, unde scindările parlamentare au dus la schimbări frecvente ale unor guverne ineficiente. După Criza Suez atât Marea Britanie cât și Franța au suferit scurgeri speculative ale rezervelor lor deja reduse de aur și dolari. În cazul Franței, bugetul guvernului avea și povara finanțării războiului din Algeria. Toate aceste presiuni financiare au avut ca rezultat o cooperare mai strânsă cu FMI și Banca Mondială, care nu fusese îmbrățișată de Franța până atunci, cele două instituții ale sistemului Bretton Woods fiind văzute mai mult ca instrumente ale hegemoniei americane decât ca adevărate precursoare ale unui sistem monetar internațional. Francezii au realizat de asemenea necesitatea intensificării cooperării cu Germania Occidentală și cu țările Benelux, care se bucurau de o continuă creștere și prosperitate. Aceasta a stimulat participarea la semnarea Tratatului de la Roma din 1957 ce a pus bazele CEE – complement al CECO în realizarea integrării europene.

Cea de a cincea republică (1958 – 1969)

În anul 1958 generalul de Gaulle, lider al francezilor liberi în timpul războiului, care se retrăsese de la putere în ianuarie 1946 dezgustat de blocajul politic al celei de a patra republici, a fost rechemat ca premier al Franței. El a propus un referendum asupra unei noi constituții privind formarea celei de a cincea republici, referendum ce a fost aprobat cu o formă de guvernământ prezidențială mai puternică. De Gaulle a fost ales primul președinte al acestei republici, începându-și oficiul în ianuarie 1959. Decada de conducere a lui de Gaulle a început de fapt în 1958, când a devenit premier cu puteri aproape dictatoriale (deși temporare) și s-a încheiat în 1968, când partidul său l-a obligat să facă niște concesii politice în urma grevei generale din mai 1968. Oficial, el a fost președinte de la 1 ianuarie 1959 și până în aprilie 1969, când s-a retras după eșecul celui de al doilea referendum asupra reformei constituționale.

Reformele politice inițiale ce au creat cea de a cincea republică au fost rapid însoțite de reforme economice, începând cu reforma monetară. Aceasta a înlocuit francul vechi cu cel nou, care valora 100 franci vechi. Două zerouri au dispărut astfel din nivelul tuturor prețurilor și salariilor, făcând francul să pară mult mai puternic. În același timp însă moneda națională a fost devalorizată în raport cu dolarul.

Reforma monetară a fost o componentă a Planului lui Jacques Rueff, ministru de finanțe în acea perioadă. O altă măsură în acest plan a fost aducerea inflației sub control, în scopul păstrării avantajului competitiv al francului devalorizat cât mai mult posibil. Pentru aceasta, Rueff a eliminat indexarea încrucișată dintre agricultură și industrie, care menținuse nivelul subvențiilor acordate fermierilor francezi pe măsură ce prețurile creșteau ca urmare a liberalizării. A tăiat de asemenea subvențiile publice pentru alimente și pentru industriile naționalizate care duseseră la o creștere a prețurilor respective. Au fost reduse și cheltuielile guvernamentale prin diminuări ale transferurilor sociale, ale alocațiilor familiale și ale plății serviciilor de sănătate. Veniturile guvernului au fost sporite prin creșterea impozitării sectorului corporatist. Prin toate aceste măsuri, planul Rueff a pregătit Franța pentru competiția cu Germania. Aceasta fusese inaugurată prin Tratatul de la Roma, care a venit în același timp cu instaurarea convertibilității reciproce a monedelor europene pentru tranzacțiile contului curent. Din combinarea celor două evenimente rezulta că 90% din comerțul francez era acum deschis competiției prețurilor, în principal din partea Germaniei Occidentale. Efectele concurenței au fost însă temporar împiedicate din cauza menținerii unor tarife foarte ridicate. În anul 1958 tarifele erau în medie de 17% față de numai 6,4% în Germania. Numai după 1966, când Tariful Extern Comun a fost progresiv diminuat prin rundele de negociere Dillon și Kennedy ale GATT, industria franceză a simțit într-adevăr efectele concurenței internaționale. Pe acea vreme, nivelurile înalte ale investițiilor făceau unele firme competitive cel puțin pe piețele europene.

Structura comerțului francez a continuat să se schimbe în următorii zece ani. Țările CEE au înlocuit treptat țările zonei francului (coloniile foste și prezente ale Franței) atât în privința exporturilor cât și a importurilor, dar într-un ritm mai rapid decât înainte de formarea uniunii vamale (vezi Tabelul 3.2.2).

Tabel 3.2.2: Destinația exporturilor franceze, 1952 – 1984 (% din total)

Sursa: Adams (1989).

Structura comerțului exterior al Franței nu s-a schimbat însă mult în termenii importanței relative a agriculturii și a industriei, atât în privința exporturilor cât și a importurilor. Agricultura a rămas în intervalul 13-16% din total exporturi, în vreme ce industria a continuat să reprezinte 50-55% din exporturi. Dar în industrie a avut loc o inversare în importanța relativă a produselor semi-manufacturate, care au scăzut de la 1/3 din exporturi la 1/5, iar mașinile și echipamentele de transport au crescut corespunzător.

În toată perioada ce a urmat includerii Franței în CEE și până la criza petrolului, aceasta a înregistrat un ritm mediu anual de creștere de 5%. Participarea Franței la miracolul economic al Europei Occidentale din anii 1960 este parțial explicată prin efectul benefic al Pieței Comune, dar și prin procesul de decolonizare realizat de Charles de Gaulle. Retragerea din Algeria a eliminat mult din scurgerea fiscală cauzată de încercările zadarnice de a recâștiga controlul dinainte de război asupra Algeriei și Indochinei. Foștii coloniști s-au întors masiv în țară cu capacitățile lor de muncă, îndemânare și capital, ceea ce a contribuit la stimularea dezvoltării în economia internă.

Cu toate aceste performanțe rezultate din reformele lui de Gaulle și din managementul cererii globale realizat de economiști, rata șomajului a crescut constant până în 1968. În plus, reformele lui Rueff au favorizat distribuirea venitului către zona de capital și au defavorizat factorul muncă, salariile reale scăzând pe măsura creșterii mai rapide a prețurilor față de salariile nominale.

Aceste procese au contribuit la izbucnirea evenimentelor din mai 1968, când studenții au provocat a adevărată grevă la nivel național protestând împotriva politicilor economice și educaționale ale lui Charles de Gaulle. Tensiunile au fost calmate prin Acordurile Grenelle din 1968 care au răspuns cererilor formulate de muncitori și studenți. Dar aceasta a exercitat o presiune în sus asupra prețurilor în economia franceză, în vreme ce în Germania inflația era permanent ținută sub control. Presiunea s-a simțit și la nivelul cursului de schimb fix dintre Franța și Germania, curs fix ce existase încă din 1958.

Rata inflației părea tolerabilă, în special față de anii de imediat după război. Cu toate acestea, ratele inflației din Franța erau semnificativ mai înalte decât în Germania în tot decursul anilor 1960.

Era de Gaulle a fost scena unor evenimente marcante ce au adus transformări majore ale sistemului politic francez. Rate de creștere înaltă erau necesare pentru menținerea consensului social într-o țară încercând să se ajusteze provocărilor economiei moderne. De exemplu, în perioada 1948-1962, aproape două milioane de oameni au plecat din agricultură, reducând mărimea absolută a populației rurale cu o treime. Regiunile din sud (le Midi) erau în pericol de depopulare iar toate cele periferice pierdeau mereu din populație la atracția magnetică a Parisului. Industria a absorbit 170.000 din migranții rurali, construcțiile alte 550.000, iar restul de peste un milion s-au îndreptat către sectorul serviciilor. În ciuda atracției evidente a sectoarelor industriale aflate în progres, decalajele de salarii dintre industrie și agricultură au rămas relativ constante. Chiar și deosebirile de abilități din cadrul domeniului industrial nu s-au modificat în timp. Cu alte cuvinte, uriașele ajustări cantitative făcute pe seama costurilor personale a milioane de cetățeni francezi nu au avut impactul sperat asupra veniturilor relative pe sectoare, sexe sau calificări.

Constanța creșterii agregate franceze se poate datora în parte acestui model atipic de ajustare structurală, realizat, se pare, nu ca răspuns la semnalele prețurilor transmise de piață, ci la “indicațiile” planificatorilor centrali. În fapt, s-a acceptat că managementul cererii în Franța era capabil să susțină încrederea capitaliștilor, așa încât aceștia să mențină rate ridicate ale investițiilor. În aceasta a constat auto-finanțarea afacerilor franceze, fără a se recurge la datorie externă sau la piețele de capital și chiar fără prea multe credite din sectorul bancar.

O examinare mai atentă a fiecărui plan succesiv de cinci ani, ca și a obiectivelor specifice anunțate la început, arată însă că tensiunile latente ale structurii economice franceze începuseră să se manifeste. Cu toate că planurile ajungeau, la finele celor cinci ani, foarte aproape de obiectivele prevăzute, traiectoria obținută era observarea unor serioase deficite după doi sau trei ani de plan, urmată de direcționarea unor substanțiale resurse guvernamentale spre umplerea deficitelor în ultimii doi sau trei ani ai planului, iar apoi de anunțarea succesului, încă o dată, la încheierea perioadei de plan.

Planul următor încerca să acopere slăbiciunile și blocajele planului precedent. Atâta timp cât acest mecanism funcționa, sectorul privat putea să evite îndeplinirea obligațiilor asumate prin plan și să se concentreze asupra exploatării oportunităților apărute din activitatea extinsă a întreprinderilor de stat. Puține țări aveau această capacitate a guvernului de a mobiliza atât de rapid resursele pentru obiective specifice fără dezbatere politică sau necesitatea luării de decizii. Tentativele altor țări de a imita succesul Franței cu planificarea indicativă au eșuat în general, având în vedere că stârneau rezistență la obiectivele planului din partea grupurilor de interese care simțeau că vor fi defavorizate.

Cum succesul Franței părea evident la începutul anilor 1960 iar evoluția Pieței Comune devenea tot mai atractivă, Marea Britanie hotărăște să aplice pentru apartenența la CEE în 1963. Președintele Charles de Gaulle și-a folosit însă dreptul de veto și a respins intrarea Marii Britanii, argumentând că Piața Comună nu era pregătită pentru primirea de noi membri. Marea Britanie a aplicat din nou în anul 1967, când eliminarea barierelor tarifare interne era aproape realizată iar CEE demonstra un succes solid ca uniune vamală. De Gaulle își folosește iarăși dreptul de veto, obiectând de această dată că Marea Britanie era cea nepregătită să adere. Privind în retrospectivă, este limpede că modul în care de Gaulle a fost tratat de britanici și americani în timpul conducerii în exil a francezilor liberi l-a determinat, în parte, să reacționeze astfel. De Gaulle poseda de asemenea un sens foarte acut al istoriei în recunoașterea faptului că, dacă Franța se afla geografic în inima Europei, ea nu putea să joace rolul central pe termen lung fără realizarea unei performanțe economice și a unei forțe militare mai puternice. Este motivul pentru care de Gaulle a îndreptat Franța către Piața Comună și către relații economice și politice tot mai strânse cu Germania, dar cu condiția ca țara sa să controleze viteza și ritmul procesului de integrare europeană.

Pe la sfârșitul anului 1968 era clar că rata de schimb fixată de experții financiari ai lui de Gaulle la venirea acestuia la putere în 1958 nu mai era sustenabilă. În cele din urmă, în august 1969, francul a fost devalorizat, de data aceasta cu 10% față de dolar. Apoi, la insistența lui de Gaulle, marca germană a fost flotată în septembrie și reevaluată în octombrie cu același procent cu care francul fusese devalorizat. Doar că acum de Gaulle se va retrage – din cauza concesiilor obținute de sindicate de la parlament, trecând peste puterile sale de președinte. Succesorul său Georges Pompidou a tratat cu mai multă ușurință presiunile politice, dar de acum mișcarea politică gaullistă se va scinda.

Perioada 1969-1985

La prăbușirea sistemului de la Bretton Woods în august 1971 și apoi la primul șoc al petrolului din octombrie 1973, Franța încă trecea prin procese de ajustare ale încheierii mandatului lui de Gaulle, așa încât căderea dolarului din poziția de monedă ancoră a convenit întrucâtva. Aceasta părea să dea Franței o oportunitate în a juca un rol major în configurarea economiei internaționale. Recomandările favorite de reformă ale francezilor erau fie de a devaloriza dolarul față de aur, fie de a înlocui aurul cu un alt bun standardizat, ca de exemplu petrolul. Prima propunere, care a fost pentru mult timp poziția oficială franceză, ar fi avut ca efect mărirea substanțială a valorii rezervelor externe ale Băncii Franței în comparație cu cele ale Bundesbank. Banca Franței a încercat să mențină o proporție mai mare de aur și dolari în rezervele sale, în timp ce Bundesbank și-a acumulat largi rezerve de dolari. Nici americanii și nici germanii nu vedeau vreun avantaj în a oferi un asemenea cadou neașteptat în mod simultan francezilor, rușilor și Africii de Sud, așa că propunerea franceză nu a fost niciodată luată în serios.

Exact în această perioadă măsurile luate în 1968 pentru a răspunde revendicărilor muncitorilor ajung să exercite presiuni inflaționiste. Salariul minim fusese ridicat cu 35% în iunie 1968, alte salarii cu 10-15%, iar durata săptămânii de lucru fusese redusă. Dar și mai periculos, cu ocazia șocului petrolului din anii 1973-1974, salariile au fost indexate la nivelul prețurilor, ceea ce a determinat o spirală salarii-prețuri greu de oprit. Pacea socială câștigată prin Acordurile Grenelle își arăta acum reversul medaliei. Decizia de a nu lăsa să scadă veniturile reale a avut drept rezultat creșterea inflației și a șomajului concomitent, fenomen numit stagflație. Dar Franța nu era singura țară ce experimenta stagflația. Performanțele sale în termeni de inflație și șomaj se califică aproximativ la nivelul mediei europene, iar creșterea producției s-a menținut destul de bine comparativ cu restul Europei, scăzând doar la jumătate din rata epocii de aur a creșterii economice.

Din nefericire pentru viziunea lui de Gaulle asupra rolului Franței în Europa, răspunsul Germaniei de Vest la sfârșitul erei Bretton Woods a fost diferit, optând pentru rate ale inflației scăzute. Aceasta a dus la deprecierea în continuare a francului francez față de marca germană.

Georges Pompidou, care l-a succedat pe Charles de Gaulle în anul 1969, a fost de acord cu intrarea Marii Britanii în Piața Comună. Guvernul conservator al lui Edward Heath a purtat negocierile de aderare în 1971-1972 alături de Irlanda, Danemarca și Norvegia. Explicația atitudinii Franței de această dată rezidă, pe de o parte, în aducerea unei contraponderi statutului tot mai impunător al Germaniei în cadrul CEE. Pe de altă parte, Franța dorea câștigarea accesului la zona lirei sterline. Britanicii au adoptat rapid taxa pe valoarea adăugată, și-au adaptat politica agricolă la sistemul de susținere a prețurilor al politicii agricole comune (PAC), au acceptat tariful extern comun pentru țările din zona lirei sterline și și-au divizat moneda în zecimale. La o asemenea “răsucire” a practicilor și atitudinilor Marii Britanii, Franța nu putea decât să fie de acord cu apartenența acesteia la CEE.

Odată cu intrarea Marii Britanii, Irlanda și Danemarca nu aveau altă alternativă decât aceea de a adera și ele, urmărind mai ales avantajele create de PAC. Norvegia a supus opțiunea aderării unui referendum popular, al cărui rezultat a fost negativ, așa cum avea să fie și mai târziu în 1994.

Sub președinția lui Valéry Giscard d’Estaing (1974-1981) Franța și-a extins inițiativele de colaborare internațională. Directorului Trezoreriei, Jacques de Larosière, i s-a solicitat să găsească un mod de cooperare cu SUA în cadrul FMI. Întâlnirile rezultate au culminat cu primul summit economic mondial, ținut în anul 1975 la Château de Rambouillet din Franța.

În 1976 intră în acțiune măsurile antiinflaționiste ale lui Raymond Barre. În loc să continue devalorizarea francului, Planul Barre a încercat controlul bugetului guvernamental prin eliminarea subvențiilor și creșterea taxelor. Intenția era de a înlătura situația în care Banca Franței trebuia să mărească oferta de bani în scopul acoperirii deficitului bugetar crescând, măsură ce alimenta în continuare inflația. Cu toate acestea, Banca Franței a continuat să sporească oferta de bani, cu excepțiile făcute pentru exporturi, pentru echipamentele de economisire a energiei și pentru construcția de locuințe.

Raymond Barre a propus și intrarea Franței în Sistemul Monetar European (SME). În acest mod guvernul francez se angaja să mențină un curs de schimb stabil cu ceilalți membri ai SME, în principal cu Germania și cu țările Benelux (care aveau în permanență monede puternice), iar Banca Franței trebuia să adopte aceeași politică monetară restrictivă și nu să răspundă solicitărilor numeroaselor grupuri de presiune. Planul Barre a reușit să reducă rata inflației, tocmai la timp pentru înfruntarea celui de al doilea șoc al petrolului. Aceasta a dus iar la amplificarea șomajului și, din lipsă de soluții pentru nemulțumirile muncitorilor, guvernul conservator a pierdut alegerile prezidențiale din 1981.

François Mitterrand devine noul președinte și începe imediat un set de reforme economice. El a început prin naționalizarea mai multor industrii și a celor mai mari bănci private, prin impunerea controlului prețurilor, prin creșterea salariilor și numirea de consilii ale muncitorilor în marile firme. Era categoric o strategie opusă în raport cu politica monetară restrictivă a Germaniei și a țărilor Benelux și cu inițiativele de privatizare și dereglementare din SUA și Marea Britanie luate în perioada respectivă. Nu este mai puțin adevărat că, în fața șocurilor anilor 1970-1980 nu a existat o strategie unitară la nivel european.

Socialismul promovat de François Mitterrand s-a dovedit dezastruos. Amenințarea drepturilor de proprietate ale firmelor de afaceri au dus imediat la zborul capitalului în afara țării, inclusiv în SUA, alături de rețeaua tradițională de siguranță din Elveția. În cadrul SME, Franța a trebuit să devalorizeze în mod repetat francul față de alte monede. Dar de această dată devalorizările nu au avut efect asupra exporturilor franceze, ci au accelerat plecarea capitalurilor peste graniță.

În anul 1983 Mitterand și electoratul francez au realizat erorile politicii economice practicate și s-a încercat corectarea lor. Personajul cheie în schimbarea de atitudine a fost ministrul de finanțe Jacques Delors, cel care avea să devină arhitectul viitoarei Uniuni Monetare. Primii pași au fost oprirea naționalizărilor și întărirea angajării Franței în SME. Această politică a fost de succes în stabilizarea francului și în stoparea ieșirii capitalurilor din țară. Dar nu a reușit să reducă rata șomajului, care a rămas destul de ridicată, și nici să restaureze ratele înalte de creștere economică ale intervalului 1950-1960. La mijlocul anilor 1980, Franța era marcată de stagnarea economică ce afecta aproape toată Europa Occidentală, situație denumită „euroscleroză”. Ieșirea din acest impas s-a datorat tot francezului Jacques Delors care devine președinte al Comisiei Europene în 1984. Timp de zece ani, inițiativele sale de stabilire a pieței unice europene și apoi a Uniunii Monetare Europene au dus la o anumită reluare a creșterii economice și la depășirea atitudinilor euro-pesimiste.

Perioada 1986-2006 (de la ECU la francul forte)

Inițiativa pieței unice europene a emanat direct de la Comisia Europeană aflată sub conducerea lui Jacques Delors și a găsit terenul prielnic pentru a fi implementată. Marile companii din Europa Occidentală întâmpinau continue restricții la frontiere în calea comerțului și priveau cu jind la redresarea economică rapidă din SUA, unde de-reglementarea părea să stimuleze o activitate investițională înfloritoare. Marea Britanie, prin inițiativele de privatizare ale premierului Margaret Thatcher, înregistra de asemenea ritmuri de creștere mai alerte decât țările Europei Occidentale.

O majoritate conservatoare în Parlamentul francez în anul 1986 l-a obligat pe François Mitterand la o politică de coabitare cu primul ministru conservator Jacques Chirac. Aceste circumstanțe l-au determinat pe Mitterand să susțină eforturile lui Delors în sensul revitalizării procesului de integrare europeană. De exemplu, în momentul în care disputele privind armonizarea TVA păreau de nerezolvat, Franța a fost prima țară care și-a schimbat structura cotelor. Reînvierea investițiilor și creșterea economică ce a anticipat trecerea la Actul Unic European l-au ajutat pe Mitterand să recâștige în 1988 alegerile prezidențiale. Acest succes l-a angajat și mai mult să susțină SME, Din 1985 nu se mai produseseră modificări ale parității centrale dintre francul francez și marca germană. Mai târziu, pentru a facilita realizarea Uniunii Monetare Europene, Franța a adoptat o legislație care făcea banca sa centrală independentă de cererile de credite ale guvernului, lucru ce nu mai fusese pus în discuție de la fondarea băncii în anul 1801. Angajamentul Franței către o monedă stabilă și un curs de schimb fix cu marca germană a încurajat și alte țări să se alăture SME. În aprilie 1991 toate statele membre se alăturaseră cu excepția Greciei, viitorul sistemului părând asigurat.

Tocmai în acest moment încep să fie resimțite presiunile reunificării germane. Din cauza sistemului artificial menținut alo cursurilor de schimb fixe în cadrul CEE la acea dată, aceste presiuni au fost transmise restului statelor membre. În condițiile în care marca germană s-a apreciat în raport cu ale monede din lume, în special în raport cu dolarul, exporturile au fost defavorizate iar importurile încurajate. Aceasta era bine pentru direcționarea resurselor către reconstrucția economiei germane, dar nu era clar în interesul celorlalte state membre să își anihileze expansiunea economică care abia se declanșase ca răspuns la inițiativa pieței unice.

Din motive strict politice (care au avut de-a face mai mult cu viitoarea arhitectură a Europei și cu rolul lui Mitterrand în istoria acelei epoci decât cu alegerile prezidențiale și cu economia internă), Franța a susținut în continuare SME. Tratatul de la Maastricht care a consfințit această angajare abia a trecut în referendumul din Franța din 1992. Acest vot la limită a jucat sigur un rol major în provocarea crizei lirei italiene și a lirei sterline britanice – care au urmat la scurt timp după aceea.

Forța partidului conservator gaullist era evidentă în Parlamentul francez. Ratele mereu ridicate ale șomajului au fost văzute ca o oportunitate de a restrânge rolul sindicatelor și de a liberaliza funcționarea pieței muncii. Mitterrand nu a mai avut puterea de a sprijini partidul socialist în alegerile prezidențiale din 1995, deși șomajul mare a dus la înfrângerea ambițiilor prezidențiale ale primului ministru Edouard Balladur. Dar, în locul unui președinte socialist, funcția a fost câștigată de celălalt candidat conservator, Jacques Chirac, care promisese rezolvarea problemei șomajului înainte de toate. Cu toate acestea, în mandatul său, Chirac a menținut angajamentul Franței de a trece la moneda unică alături de Germania. El a fost de acord chiar și cu redenumirea monedei europene, de la “ECU”, care avea rezonanță franceză distinctă, la “euro”, care suna complet diferit în pronunție germană.

În loc de a exercita presiuni asupra Germaniei pentru a-și reconsidera modul de abordare a șocului reunificării cu Germania de Est, Franța a adoptat în schimb o atitudine de înțelegere a problemelor respective, suportând o creștere economică încetinită și un șomaj sporit, deși pe fondul unor prețuri stabile. Rezultatul neanticipat a fost o Germanie mai mare și mai puternică în raport cu Franța. Pe la mijlocul anilor 1990, devenise limpede că, în loc să orienteze cursul integrării europene către propriul său interes național (care fusese logica politicii franceze prin retragerea președintelui de Gaulle în 1969), Franța a ajuns să lase evoluția integrării europene pe seama inițiativelor germane. Eforturile notabile ale președintelui Chirac (ales prima dată în 1995 și apoi reales în 2002) de a redirecționa politicile UE în favoarea intereselor economice franceze au eșuat în mod repetat. În plus, nesupunerea Franței față de prevederile Pactului de Creștere și Stabilitate a subminat autoritatea sa morală de a conduce UE din punct de vedere politic. Politica economică națională trebuia să preocupe liderii francezi până la depășirea problemelor asimilării numărului crescând al populației imigrante și ale recâștigării competitivității pe piețele internaționale.

În perioada 1964-2005 problema șomajului a devenit mai acută decât în Germania, fiecare reducere a inflației generale creând un nou și mai înalt nivel al ratei naturale a șomajului. Ratele scăzute ale inflației din Franța nu au sporit însă competitivitatea acesteia. În plus, spre deosebire de Germania, industria franceză nu a găsit plasamente investiționale atractive în Europa de Est.

O prevedere cheie a Tratatului de la Maastricht a fost legată de clarificarea atât a structurii politice interne a UE cât și a rolului său politic extern. Aceasta urma să se întâmple înainte ca uniunea monetară europeană să intre în vigoare. Nevoia de a clarifica ambientul politic al uniunii monetare a stat la baza Conferinței Interguvernamentale din 1996, care s-a soldat cu Tratatul de la Amsterdam, ratificat în anul 1999. Problema centrală de atunci, valabilă și în zilele noastre, era funcționarea eficientă a UE cu un număr crescând de state membre, de o diversitate mai mare ca niciodată.

Sub administrația lui Jacques Chirac, Franța s-a confruntat cu probleme interne determinate de numărul crescând de greve, ajungând să regrete unele din condițiile Tratatului de la Maastricht. Aceste prevederi, stabilite de Jacques Delors, fost ministru de finanțe al Franței, au părut foarte mult a concorda cu interesele naționale pe termen lung. Dar eforturile inițiale ale lui Chirac și ale lui Alain Juppé, primul său ministru, de a demara reformele necesare ale pieței muncii (pentru conformarea atât la cerințele politicii monetare comune cât și la cele fiscale restrictive) au întâmpinat imediat rezistență. Răspunsul lui Chirac, chemând alegeri care să îi confere lui Juppé o majoritate parlamentară pentru aprobarea reformelor, s-a soldat cu un eșec. Rezultatul alegerilor a fost o majoritate socialistă. Încercarea socialiștilor de a rezolva problema șomajului a fost aceea de a reduce numărul de ore de lucru pe săptămână la numai 35 de ore. Implementarea inițială a legislației cu 35 de ore a avut loc în ianuarie 2000.

În anul 2005, votanții francezi au respins prin referendum Constituția propusă pentru UE. Respingerea Constituției, modificarea conducerii parlamentare și izbucnirea revoltelor tinerilor nord-africani fără locuri de muncă în toamna anului 2005 au obligat liderii politici să își reanalizeze strategiile. Păstrarea identității franceze și a intereselor economice în cadrul UE lărgite au dobândit astfel prioritate în fața inițiativelor de întărire a instituțiilor UE. Preocupările au fost îndreptate către întărirea conducerii executive în interiorul țării, ca de exemplu prin subordonarea Comisariatului Planificării direct față de primul ministru în octombrie 2005. De acum înainte, respectiva instituție, înființată la început pentru a supraveghea derularea Planului Marshall după cel de al doilea război mondial, va fi comparabilă cu Consiliul Consilierilor Economici ai președintelui SUA.

Extinderea UE din 1995 încadrase Germania la sud de către Austria iar la nord de către Suedia și Finlanda, conferind o putere de vot mult sporită intereselor germane. Includerea de mai târziu a Maltei și a Ciprului ca reprezentante ale intereselor franceze mediteraneene au contrabalansat doar parțial forța politică crescută a Germaniei. Consecința extinderii fără precedent a UE din anul 2004 a fost o reorientare a Franței către problemele sale economice interne.

Perioada actuală

Franța se află în prezent sub impactul crizei din zona euro. Guvernul a privatizat parțial sau total multe companii mari și a cedat acțiuni în firme de renume precum Air France, France Telecom, Renault și Thales. El continuă să dețină o prezență puternică în câteva sectoare cum ar fi energia, transportul public și industria apărării.

Cu aproximativ 75 milioane de turiști străini pe an, Franța este cea mai vizitată țară din lume, situându-se pe locul 3 la nivel mondial în privința încasărilor din turism. Liderii francezi susțin un capitalism în care statul promovează echitatea socială prin intermediul legilor, al politicilor de impozitare și al cheltuielilor sociale care contribuie la reducerea disparităților de venituri și a impactului piețelor libere asupra sănătății publice și a bunăstării.

PIB-ul real al Franței s-a contractat cu 2,6% în anul 2009, dar s-a redresat oarecum în 2010 și 2011. O creștere economică mai scăzută decât cea sperată și un șomaj crescând au diminuat veniturile guvernului și au sporit costurile împrumuturilor, ducând la deteriorarea finanțelor publice ale Franței (vezi Figura 3.2.1).

Figura 3.2.1: Deteriorarea finanțelor publice în Franța

Sursa: INSEE; OECD Economic Outlook 88 database and OECD calculations.

Deficitul bugetar a crescut abrupt de la 3,4% din PIB în 2008 la 7,5% din PIB în 2009, reducându-se în 2011 la 5,8% din PIB. Datoria publică a sporit, în același interval de timp, de la 68% din PIB la 86%.

Sub administrația președintelui Sarkozy, Parisul a implementat măsuri de austeritate ce au eliminat creditele pentru taxe și au înghețat multe cheltuieli guvernamentale într-un efort de a aduce deficitul bugetar sub 3% din PIB (conform pragului stabilit prin Pactul de Creștere și Stabilitate) în 2013 și de a sublinia angajarea Franței în respectarea disciplinei financiare într-o perioadă de monitorizare atentă pe piețele financiare a datoriilor publice din zona euro.

Socialistul François Hollande a câștigat alegerile prezidențiale din mai 2012, pledând pentru politici de stimulare a creșterii economice. El a propus de asemenea măsuri ce obligă băncile să își separeu activitățile tradiționale de constituire de depozite și de acordare de credite de activitățile cu caracter speculativ. Alte inițiative au vizat mărirea impozitelor asupra profiturilor bancare, introducerea unor taxe suplimentare pentru persoanele care câștigă peste 1 milion de euro anual, precum și angajarea unui număr de 60.000 de funcționari publici adiționali în timpul mandatului său de 5 ani.

Din evoluțiile prezentate mai sus iese pregnant în evidență dilema cu care s-a confruntat tot timpul economia Franței. Pe de o parte, Uniunea Europeană și instituțiile premergătoare acesteia în domeniul integrării economice au sprijinit menținerea păcii în Europa, în speță între Franța și Germania pentru mai bine de cincizeci de ani. Aceasta marchează un record al durabilității păcii în Europa începând de la revoluția militară a secolului al XVI-lea. Pare vital pentru securitatea națională a Franței să consolideze cât de mult posibil aranjamentele instituționale ce au furnizat oportunitatea unei creșteri economice și prosperități continue. Pe de altă parte, aceeași perioadă de peste cincizeci de ani a fost martora unor mișcări sociale recurente, a unor episoade care au condus la schimbări majore ale politicilor economice și guvernanței politice.

3.3 ITALIA

Introducere

Italia este ruinelor antice și a gloriei Imperiului Roman, dar în același timp reprezintă unul dintre cele mai noi state-națiune din Europa. Unificarea întregii peninsule sub un guvern democratic nu a fost posibilă decât în anul 1861. De atunci, guvernul cu cel mai lung mandat a fost regimul fascist al lui Benito Mussolini, care a condus țara din 1922 și până la căderea și execuția acestuia în 1944. Moștenirea economică fascistă s-a păstrat în Italia sub forma uriașelor companii de stat. Cea mai mare este Istituto per la Ricostruzione Industriale (IRI), ce include nu numai companii de producție în industriile de bază, dar și compania navală națională (Finmare), cea de transport aerian (Alitalia), cea de telefonie (Telecom Italia) și băncile majore. Comparabilă ca influență este Ente Nazionale Idrocarburi (ENI), care, pe lângă deținerea monopolului asupra petrolului și-a extins operațiunile în petrochimie și electricitate.

Era evidentă necesitatea privatizării acestor companii, mai întâi pentru a le îmbunătăți competitivitatea și eficiența, iar apoi pentru a elimina povara asupra finanțelor publice reprezentată de subvențiile acordate acestora. De-a lungul timpului, aceste companii de stat stagnaseră, devenind necompetitive și cu un personal excesiv, presiunile politice obligându-le să furnizeze oportunități de patronaj politic.

În anul 1995 a fost vândut publicului un procent de 14,7% din ENI. În următorii doi ani și jumătate, alte pachete de acțiuni, reprezentând 63% din stocul de capital, au fost trecute în proprietatea publicului. Cei 21 miliarde euro obținuți au constituit cea mai mare sumă de bani primită de un guvern european din privatizări în acea perioadă. Succesul înregistrat s-a datorat faptului că angajaților li s-a oferit prima șansă în a cumpăra acțiuni. O tranșă adițională de 5% din stocul de capital a fost vândută investitorilor instituționali în anul 2001, ceea ce a redus ponderea statului la doar 30%.

Privatizarea pachetului foarte diversificat al IRI nu a decurs însă atât de ușor. Multe din deținerile IRI acumulate în perioada tulbure a anilor 1970 erau puternic motivate politic, proces ce s-a continuat și în anii 1980. Cel puțin 12% din deficitul bugetar se datora acoperirii pierderilor IRI. Comisia Europeană a cerut Italiei în 1992 să retragă subvențiile de stat. Romano Prodi a fost cel care a prezidat dificilul proces de privatizare graduală a diferitelor întreprinderi. În cele din urmă, în luna iunie a anului 2000, IRI a fost lichidată.

Italia este o țară cu o structură industrială diversificată, divizată între nordul industrial dominat de companii private și sudul agricol mai puțin dezvoltat, dependent de măsuri de asistență socială și cu o rată ridicată a șomajului.

Economia italiană se bazează în mare parte pe producția unor bunuri de consum de înaltă calitate realizată de întreprinderi mici și mijlocii, multe dintre acestea fiind deținute de familii.

Italia are de asemenea o economie subterană considerabilă care, potrivit unor estimări, se ridică la 17% din PIB. Aceste activități se desfășoară în special în agricultură, construcții și sectorul serviciilor.

Deși reprezintă a treia economie ca mărime din zona euro, Italia este împovărată de o datorie publică extrem de înaltă, iar impedimentele structurale aflate în calea creșterii economice i-au creat vulnerabilitate pe piețele financiare. Datoria publică a crescut constant din 2007, ajungând la 120% din PIB în 2011, iar costurile împrumuturilor asociate datoriei guvernamentale au atins niveluri record.

În cea de a doua jumătate a anului 2011 guvernul a adoptat o serie de pachete de austeritate pentru echilibrarea bugetului pe anul 2013 și pentru scăderea poverii datoriei publice. Aceste măsuri au inclus o creștere a TVA, reforme ale sistemului de pensii și reduceri ale personalului din administrația publică.

Guvernul se confruntă de asemenea cu presiuni din partea investitorilor și a partenerilor europeni de a elimina barierele structurale de durată ce stau în calea creșterii economice, cum ar fi piața muncii inflexibilă și extinsa evaziune fiscală. Criza financiară internațională a înrăutățit condițiile pieței muncii italiene, șomajul urcând de la 6,2% în 2007 la 8,4% în 2011, iar pe termen lung ratele scăzute ale fertilității din Italia și politicile de imigrație vor constrânge din ce în ce mai mult economia.

Criza zonei euro, alături de măsurile de austeritate italiene au redus exporturile și cererea internă, întârziind redresarea economică. PIB-ul Italiei este încă cu 5% mai mic decât cel înregistrat înainte de criză.

Principalii indicatori macroeconomici ai Italiei sunt prezentați în Tabelul 3.3.1.

Tabel 3.3.1 Italia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Perioada 1945-1963

Situația economică a Italiei de după cel de al doilea război mondial a fost asemănătoare cu a Germaniei de Vest, prin faptul că rețeaua de distribuție și facilitățile producției de consum au fost puternic afectate de distrugerile de război și împovărate de întoarcerea refugiaților și a soldaților demobilizați. Drept rezultat, venitul per capita a ajuns la jumătate din cel de dinaintea războiului și, potrivit unor estimări, la fel de scăzut ca cel din anul 1900. Asemenea situației din Germania de Vest, facilitățile de producție a bunurilor de capital, în special produsele inginerești și echipamentul de transport, fuseseră în mare parte dezvoltate în timpul războiului de către regimul fascist. Chiar în condițiile bombardamentelor de război, stocul total de capital era doar cu aproximativ 8% mai scăzut decât în 1938, iar în sectorul ingineresc era cu 50% mai mare (Zamagni, 1993). Baza expansiunii industriale postbelice era deci similară celei vest-germane: un echipament industrial modern ce putea fi adaptat bunurilor de consum odată cu deschiderea piețelor. Dar spre deosebire de Germania de Vest, țara nu fusese împărțită între sferele de dominație ale puterilor aliate, deși unele divizări fizice de teritoriu apăruseră în ultimii doi ani de război. Reunificarea italiană a avut loc imediat și nu 45 de ani mai târziu, așa cum s-a întâmplat cu Germania. Ferruccio Pari, prim-ministru în 1945, a urmărit contopirea regiunilor nordice mai dezvoltate cu cele sudice mai rămase în urmă. Dar privind în retrospectivă, s-ar putea ca, pentru obiectivele creșterii pe termen lung, să fi fost mai indicată amânarea alipirii zonelor mai sărace, așa cum a procedat Germania.

O altă deosebire majoră față de Germania de Vest a fost faptul că în Italia nu a avut loc o reformă monetară. Moneda națională a rămas lira de dinainte de război, iar Italia s-a alăturat FMI cu un curs de schimb de 100 lire pentru un dolar. Aceasta reprezenta o substanțială devalorizare față de valoarea antebelică de 19 lire la un dolar, dar încă nu avea suficient în vedere enorma cantitate de monedă emisă în timpul războiului. Nu numai guvernul fascist al lui Mussolini din vremea participării active a Italiei la război, dar și guvernul revoluționar din timpul războiului civil ce a urmat după căderea lui Mussolini s-au bazat semnificativ pe seignorage (venitul din tipărirea de bani) pentru finanțarea cheltuielilor militare. Această practică a continuat și după război deoarece guvernele de pace s-au confruntat cu necesitatea de a restabili unitatea națională și de a crea legitimitate pentru noua republică. Unele estimări sugerează că oferta de bani italiană crescuse de 15 ori în cei 7 ani cuprinși în intervalul 1938-1945. Mare parte a acestei creșteri s-a manifestat sub forma bancnotelor, care au sporit de la 57% din total la peste 70% (Hildebrand, 1965). În următorii doi ani oferta de bani a crescut în ritmuri și mai alerte, odată cu liberalizarea prețurilor și expansiunea operațiunilor de creditare ale băncilor comerciale. Cursul oficial de schimb a fost crescut de la 100 la 225 lire pentru un dolar la sfârșitul anului 1946, aceasta reflectând instalarea unei inflații galopante.

În mai 1947 un nou guvern condus de creștin-democratul Alcide de Gasperi a venit la putere. De Gasperi l-a numit imediat pe Luigi Einaudi, guvernator al Banca d’Italia, vice-prim ministru și ministru al bugetului. În această poziție, Einaudi, a putut lua măsuri ce permiteau băncii centrale să exercite un control atât asupra emisiunii de bani noi cât și asupra capacității sectorului bancar de a extinde volumul depozitelor. Se dorea impunerea unor rezerve minime obligatorii ale băncilor pentru prima dată. În septembrie 1947 Einaudi crescuse aceste rezerve la 25% din totalul depozitelor. De acum înainte, guvernul putea lucra cu deficite (ceea ce a făcut neîncetat), dar în loc să le finanțeze prin emiterea de bancnote, o făcea prin emisiunea de datorii pe termen scurt. Acestea erau considerate de bănci ca parte a rezervelor lor și chiar preferau să dețină datorii guvernamentale în loc de bancnote întrucât câștigau astfel o dobândă și de obicei la un nivel ridicat. În acest mod, mare parte din noua datorie guvernamentală era vândută băncilor și nu publicului.

Băncile au continuat să își extindă liniile de creditare pe baza noilor lor rezerve sporite, dar acum la o rată mult mai redusă, având în vedere că 25% din orice depozite create trebuiau să aibă în spate rezerve legale, pe lângă rezervele cash ținute pentru fluctuațiile retragerilor de bani. Această aritmetică monetară italiană a permis guvernului să continue să lucreze cu deficite iar banca centrală și sectorul bancar și-au putut amplifica oferta de bani, menținând în același timp inflația la rate moderate și stabilizându-se cursul mde schimb al lirei. Lira fusese devalorizată de Einaudi în august 1947 la 35 lire pentru un dolar. În septembrie 1949, când a avut loc o devalorizare generală a monedelor europene, Einaudi a devalorizat iarăși lira la 625 lire pentru un dolar. Acest nivel s-a menținut până în anii 1960.

În privința dezvoltării comerțului, Italia și-a descoperit rapid un avantaj concurențial față de restul Europei Occidentale în produsele de inginerie, de echipament de transport, ca și în produse chimice și de îmbrăcăminte. În anul 1961 producția acestor articole crescuse într-un mod impresionant, generând pentru Italia un miracol al creșterii bazate pe exporturi. Exporturile se îndreptau în principal către Europa Occidentală (60%) și în special către țările din CEE după anul 1958 (30%). Câștigurile provenite din exporturi au contribuit la finanțarea importurilor, alcătuite mai întâi din alimente și materii prime, iar apoi combustibil, cu o importanță tot mai mare în timpul anilor 1960. În ciuda evidentei creșteri bazate pe exporturi, Italia a înregistrat un deficit în comerțul cu bunuri și servicii.

În raport cu țările din restul Europei Occidentale, în acești ani adevăratul avantaj comparativ a constat în turism și munca emigranților. Câștigurile rezultate din economia “invizibilă” au dus la o creștere remarcabilă a rezervelor valutare ale Italiei. De la numai 26 milioane dolari la sfârșitul anului 1947, când reformele lui Einaudi au început să fie simțite, aceste rezerve au ajuns la 4,6 miliarde dolari la sfârșitul anului 1961 (Hildebrand, 1965, p. 79).

Planul Marshall a jucat un rol important în concentrarea asupra unor ample programe de investiții și în întărirea liberalismului economic al guvernelor italiene postbelice. De Gasperi fusese dezamăgit la începutul anului 1947 când a mers personal în SUA pentru obținerea unui ajutor financiar în favoarea Italiei. Întorcându-se de acolo în luna mai, a realizat schimbări majore ale cabinetului său, înlocuindu-i pe miniștrii din partidele de stânga cu alții de tip mai conservator, aducându-l pe Einaudi ca ministru al bugetului și vice prim-ministru. În luna următoare avea să intre în funcțiune Planul Marshall, iar Italia a devenit un participant activ în Planul European de Redresare. Ca răspuns la solicitarea americană de planuri specifice de utilizare a granturilor, planul Saraceno a fost pus în aplicare în vara anilor 1947 și 1948. Acesta a vizat investițiile productive în industria grea și infrastructură, fiind asemănător cu Planul Monnet din Franța. Intenția era de a plasa Italia pe o poziție competitivă și eficientă pe piețele europene în curs de liberalizare.

Cu toate că planul italian avea în spate mai puțină forță decât Planul Monnet din Franța, o comparație între proiecțiile sale din 1952 și rezultatele efectiv obținute la data încheierii Planului Marshall indică faptul că obiectivele au fost îndeplinite cu succes.

O parte însemnată a fondurilor Planului Marshall s-a îndreptat către finanțarea proiectelor de capital ale uriașelor companii italiene de stat, IRI (Istituto per la Recostruzione Industriale) pentru producția de fier și oțel, ca și o arie largă de mașini, de la cele de uz gospodăresc până la echipamente ale industriei grele și ENI (Ente Nazionale Idrocarburi) pentru uzinele de energie hidroelectrică și rafinăriile de petrol. Atât IRI cât și ENI au fost privite cu circumspecție de experții americani ai vremii, dar fiecare din ele a devenit un conglomerat integrat vertical. Așa cum s-a arătat în Introducere, numai în anii 1990 s-au făcut primii pași pentru privatizarea acestora.

Avantajul comparativ al Italiei în furnizarea de muncă a emigranților pentru restul Europei Occidentale a fost coroborat cu un șomaj de proporții, în special în regiunile sudice. Aceasta a devenit o preocupare chiar a consilierilor americani, care au încurajat proiecte de lucrări publice în cadrul Tennessee Valley Authority pentru crearea de noi slujbe. O serie de revolte ale țăranilor au izbucnit din cauza excesului de forță de muncă în agricultură. Peste 40% din forța totală de muncă italiană se afla în sectorul agricol la sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Revoltele țăranilor au țintit în primul rând reforma agrară, desființarea marilor proprietăți ce prevalau în special în sudul Italiei. Cererile țăranilor au fost soluționate prin stabilirea “zonelor de reformă”, în cadrul cărora pământul cel mai puțin folosit putea fi confiscat și redistribuit țăranilor. Multe asemenea redistribuiri au avut loc în sud și, în ciuda naturii neatractive a pământului confiscat, ele au dus la creșterea numărului de proprietari țărani. Cealaltă soluție a sub-ocupării în Italia rurală și de sud a fost bineînțeles migrația către orașele din nordul Italiei, cu precădere în triunghiul format de Genova, Torino și Milano. Dar cu toată creșterea producției în sectoarele de export aflate în expansiune, puține locuri de muncă au fost create în sectorul industrial. Aceasta se explică în parte prin utilizarea intensivă a capitalului în multe firme de succes. O altă explicație rezidă în forța tot mai mare a sindicatelor în nord, care a împiedicat accesul la slujbele lor calificate și bine plătite. În sfârșit, fenomenul a avut drept cauză și restricțiile privind mobilitatea forței de muncă ce fuseseră impuse de regimul fascist înainte de război. Ultimul act de acest gen, datând din 1939, interzicea oricărei persoane de vârstă activă de a se muta din localitatea de origine fără un contract scris de ocupare în noua locație. Acesta nu a fost abrogat până în 1961, deși fusese tot mai mult ignorat în anii de după război.

Problema șomajului și a distribuirii pământului a fost încredințată instituției Cassa per il Mezzogiorno, înființată în august 1950. De la bun început, eforturile acesteia de a lichida decalajul dintre venitul per capita din sud și cel din nord au fost soldate cu eșecuri. Dar fiecare eșec a dus la mai multă finanțare, fie pe temeiul că proiectele inițiale nu fuseseră destul de largi pentru a genera dezvoltare durabilă, fie că fuseseră greșit direcționate și erau necesare proiecte diferite.

Primele proiecte au vizat îmbunătățiri ale pământului fără valoare distribuit țăranilor nemulțumiți. Aceasta presupunea lucrări de irigații, drumuri și contracte lucrative pentru firmele de producție și de construcții din nord. Reevaluând lipsa de progres în lichidarea diferenței de venituri, Cassa per il Mezzogiorno și-a mutat prioritățile către proiecte industriale de scară amplă. Din nou, acestea au avut un efect imediat asupra stimulării expansiunii sectorului de capital în nordul deja dinamic. Drept rezultat a avut loc încurajarea continuei migrații din sud, atât către nordul Italiei cât și în străinătate. În acest mod problema șomajului a fost treptat soluționată. În anul 1963 rata șomajului a coborât la cel mai scăzut nivel înregistrat în secolul XX (aproximativ 3%), nivel ce pare improbabil a mai fi atins.

În concluzie, primii 16 ani ai miracolului economic italian (1947-1963) pot fi explicați printr-un ansamblu neobișnuit de împrejurări care s-au combinat în acea perioadă. Înainte de toate a contat angajarea politică a guvernului italian către promovarea exporturilor și fermul atașament față de restul Europei Occidentale. Sub conducerea lui de Gasperi și apoi a lui Einaudi, guvernul italian a îmbrățișat Planul Marshall și s-a alăturat FMI în 1947, luând de asemenea măsuri pentru stabilizarea cursului de schimb al lirei și pentru a o face pe deplin convertibilă pentru comerțul exterior în cadrul Uniunii Europene de Plăți. Italia a fost și unul din membrii inițiali ai NATO, deși nu se afla chiar în vecinătatea Atlanticului, alăturându-se apoi rapid Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1953, deși a fost lăsată în afara negocierilor ce au configurat structura instituțională a acestei organizații. Aceste aranjamente au culminat cu Tratatul de al Roma, semnat în 1957 și punând bazele CEE.

O a doua circumstanță favorabilă a constituit-o enorma ofertă de forță de muncă din Italia rurală ce a furnizat muncă ieftină și rodnică sectoarelor de producție și de construcții din Italia, dar și din restul Europei Occidentale, în special din Franța și Germania.

Cel de al treilea factor a fost reprezentat de oferta de finanțare disponibilă industriei italiene din profiturile reinvestite sau din sectorul bancar coordonat de guvern. Ratele ridicate ale investiților atât în domeniul privat cât și în cel public concordau cu ratele înalte de economisire. Acestea au fost motivate, ca și în restul Europei distruse de război, de dorința indivizilor de a reclădi cât mai repede posibil un stoc sigur de active pentru înlocuirea a ceea ce fusese pierdut în timpul Marii Depresiuni, al războiului, al dezmembrărilor create de aranjamentele postbelice sau în cursul procesului migrației. Un mediu economic liberal, o ofertă de muncă elastică, rate ridicate de economisire și investire s-au combinat pentru a permite Italiei să atingă nivelurile de avans tehnic existente în SUA și în cele mai dezvoltate țări din Europa Occidentală.

Perioada 1963-1973

Evoluțiile macroeconomice nu au înregistrat schimbări majore după anul 1963. În sfera politică însă ele s-au produs, dând startul unor probleme tot mai mari pentru viitor. Coaliția de centru dreapta care scosese Italia din depresiunea postbelică, îndreptând-o către “epoca de aur” a creșterii economice a fost înlocuită de o coaliție de centru stânga – mai înclinată către rezolvarea problemelor sociale și ale îmbătrânirii populației. Noua republică italiană formată imediat după război urmărise limitarea birocrației guvernamentale și a controlului acesteia asupra economiei și societății, cu scopul de a evita o reîntoarcere a fascismului. Dar cu timpul politicienii aflați la guvernare au început să restabilească vechile practici, să acorde favoruri votanților și să construiască o bază de patronaj. Având în vedere că numărul de muncitori devenise insuficient pentru economia în expansiune a Italiei, sindicatele puteau exercita mai multe presiuni asupra salariilor și condițiilor de muncă. Răspunsul firmelor a fost sporirea investirii în echipamente ce economiseau factorul muncă și reducerea ratei angajărilor. Răspunsul guvernului a constat în sporirea investirii în proiecte de lucrări publice menite să crească volumul ocupării. Drept rezultat, creșterea economică a continuat, dar inflația a început să se facă simțită iar tensiunile sociale mocneau, în special din cauza emigranților din sud sau din străinătate.

Aceste tensiuni au condus la “toamna fierbinte” a anului 1969, o replică întârziată a evenimentelor din mai care zdruncinaseră sistemul economic și politic al Franței cu un an înainte. Grevele, care crescuseră ca număr și severitate în cursul anilor 1960, au devenit acum generale și au blocat economia italiană pentru o perioadă. Guvernul a răspuns prin întărirea rolului sindicatelor din industrie și din sectorul public. Salariile au fost mai îndeaproape indexate la nivelul indicelui costului de viață. Aceasta a contribuit la accelerarea inflației exact când primul șoc al petrolului a lovit economia italiană la sfârșitul anului 1973.

Schemele de pensii au fost de asemenea modificate în sensul lărgirii acoperirii lor și al corelării mai puțin cu câștigurile din ultimii ani ai pensionarului și mai mult cu creșterea generală a costului vieții și a salariului mediu. Aceasta a însemnat o povară sporită asupra resurselor financiare ale statului. Ca și în cazul Franței, s-a convenit asupra unei majorări generale a salariilor, iar sindicatelor li s-a atribuit mai multă putere asupra stabilirii regulilor de muncă. Nivelul ajutorului de șomaj a fost crescut la 100% din câștigurile anterioare ale muncitorilor iar durata șomajului a fost și ea mărită.

Această ultimă concesie a deschis o adevărată cutie a Pandorei. Nu numai că muncitorii concediați erau acum mai puțin motivați să își caute o nouă slujbă, atâta timp cât își puteau menține standardul de trai fără a trudi pentru obținerea unui venit, dar sindicatele puteau exercita presiuni pentru salarii mai mari știind că disponibilizările rezultate nu vor deteriora standardele de viață ale membrilor lor. Firmele doreau acum să fie confruntate cu cereri de salarii sporite, știind că puteau da afară mai mulți muncitori fără a întâmpina rezistența sindicatelor. Confruntate cu datoria de a plăti contribuții mai mari la asigurările de șomaj și în cele din urmă supuse restricțiilor stabilite de guvern în privința concedierii muncitorilor, firmele au devenit însă din ce în ce mai reticente în angajarea de noi muncitori. Astfel, atât firmele cât și sindicatele au conspirat în a determina guvernul să plătească ajutoare de șomaj mai ridicate unui număr tot mai mare de persoane fără loc de muncă.

Amplificarea economiei subterane în această perioadă a dus la divizarea de facto a Italiei în trei regiuni majore – nordul, sudul și centrul. Fiecare a început să se identifice distinct de restul Italiei, așa cum italienii se identificaseră mai întâi cu familia lor, apoi cu satul sau orașul lor și apoi cu restul lumii, aproape ignorând rolul statului-națiune italian în viețile lor. Coalițiile politice din guvern, în ciuda schimbărilor rapide de cabinete care au început în această perioadă, au fost foarte stabile ca structură. Ele au fost întotdeauna alcătuite din Partidul Creștin Democrat și liderul său în centrul coaliției și din alianțe temporare necesare pentru întrunirea majorității în Parlament. Aceasta însemna că orice partid mic putea trece în tabăra rivală și crea o modificare a cabinetului dacă considera că are astfel de câștigat. Consecința acestui sistem al reprezentării proporționale în Parlament a fost că până și partidele politice au găsit că era în interesul lor să conspire împotriva statului-națiune.

Stabilitatea generală a conducerii guvernului ce a rezultat din acest sistem a avut însă drept rezultat faptul că nu au apărut noi inițiative politice care să trateze rolul modificat al Italiei în lume și structura ei economică schimbată. Aceste circumstanțe nu au făcut altceva decât să întărească organizațiile existente – sindicatele, uriașele sectoare publice, Cassa per il Mezzogiorno și chiar Mafia. S-a creat astfel o structură tot mai rigidă, incapabilă să înfrunte șocurile ce au stat în fața întregii Europe în anii 1970.

Perioada 1974-1985

Slăbiciunile pe care guvernul le crease în mod deliberat în organizarea republicii l-au împiedicat să se apere în fața asaltului unit asupra resurselor sale, venit din partea muncitorilor, firmelor și politicienilor. Consecința a constat în deficite bugetare tot mai accentuate și o datorie publică cu dobânzi din ce în ce mai mari.

Primul șoc al petrolului a comutat la viteză accelerată mecanismul inflaționist ce fusese construit în anii 1960. Italia a înregistrat cele mai ridicate și mai persistente rate ale inflației din Europa Occidentală în anii 1970. Economiile aflate în depresiune din restul Europei au înregistrat și ele un șomaj sporit, astfel că mulți muncitori italieni au trebuit să se întoarcă acasă. Italia, ca și Franța, s-a confruntat cu fenomenul “stagflației”. Datoria guvernamentală, care se situase deja la nivelul de 30% din PIB la mijlocul anilor 1960, a urcat la peste 50% în 1982.

Indivizii au răspuns prin angajarea în economia subterană, ceea ce însemna nu numai eschivarea de la plata impozitelor (deja o tradiție italiană făcută posibilă prin slăbiciunea guvernelor), dar și neraportarea ocupării, putându-se astfel beneficia în continuare de ajutoarele de șomaj, pensii și alte transferuri sociale. În plus, firmele care angajau acești muncitori puteau evita plata contribuției pentru asigurările sociale, care adăuga 40% la costurile muncii oficiale și în felul acesta salariile directe primite erau mai mari. Deci atât pentru muncitori cât și pentru angajatori era benefic să conspire împotriva statului pentru extinderea ariei economiei informale.

În plină disfuncționalitate a instituțiilor statului, a fost însă făcut un pas ce promitea revenirea la normal. Acesta a fost reprezentat de decizia Băncii Italiei (Banca d’Italia) de a se alătura SME și de a angaja țara în menținerea unui curs de schimb fix în raport cu monedele puternice și stabile ale principalilor parteneri comerciali.

Într-un anumit sens, Banca d’Italia se implica în lupta împotriva guvernului slab, aliindu-se cu Bundesbank (o bancă puternică și independentă) în rezistența la presiunile exercitate de politicieni pentru creșterea ofertei de bani și accesul ușor la credite. Dar, într-un sens și mai important, se reafirma angajarea inițială a Italiei la procesul integrării europene. Chiar dacă Italia avea cele mai ridicate marje de fluctuație față de ECU, 6% în loc de procentul normal de 2,5%, ea se afla acum pe calea restaurării lirei stabile ce caracterizase anii miracolului economic. Mai mult, principalii parteneri comerciali erau asigurați că Italia nu se va angaja în devalorizări concurențiale și aducătoare de avantaje. Succesul evident al Germaniei de Vest în înfruntarea primului șoc al petrolului prin aprecierea monedei sale față de dolar a fost un stimulent pentru inițierea unei politici în favoarea unei monede puternice. Un stimulent încă și mai solid a fost refuzul Bundesbank de a continua să susțină lira fără un asemenea angajament din partea guvernului italian și al Băncii Italiei. Împrumuturile anterioare acordate Italiei pentru plata petrolului importat duseseră la întoarcerea unui flux masiv de mărci germane în conturile de afaceri din Germania de Vest, ceea ce a însemnat o pierdere temporară a controlului Bundesbank asupra ofertei de bani vest-germane. Totuși, intrarea Italiei în SME constituia un pas major ce trebuia realizat.

Mai mult decât oricare altă țară europeană, Italia era dependentă de petrolul importat ca sursă primară de energie pentru economia sa devenită industrială. Alături de tratativele bilaterale derulate de Germania de Vest cu Iranul și de Franța cu Irakul și Algeria, Italia s-a îndreptat către Libia ca sursă primară de furnizare a combustibilului vital. A făcut de asemenea o deschidere către Uniunea Sovietică pentru accesul la vastele sale rezerve de gaze naturale și petrol și a încercat o serie de aranjamente în contrapartidă – ca de exemplu fabricile Fiat pentru petrol la prețuri fixe. Amenințată de reluarea protestelor rurale, Italia a privit cu rezervă intrarea Greciei, a Spaniei și a Portugaliei în Politica Agricolă Comună, aceasta însemnând o concurență pentru fermierii săi din sud. Văzând oportunitățile de ocupare din restul Pieței Comune luate de turci și iugoslavi în Germania și de portughezi și spanioli în Franța, Italia nu s-a mai putut bizui pe partenerii săi din CEE pentru absorbția surplusului său de forță de muncă. Ținând seamă de toate aceste forțe ce reduceau pentru Italia suportul mutual din partea celorlalte state membre ale CEE, pare surprinzătoare angajarea sa de intrare în SME în anul 1979.

Această conjunctură a făcut Italia (ca și Franța de altfel) cu atât mai vulnerabilă în fața celui de al doilea șoc al petrolului din 1979 și a șocului Volcker care a urmat, având la dispoziție doar creșterea cheltuielilor guvernamentale și deficitele bugetare sporite. De la o pondere deja ridicată a datoriei guvernamentale în PIB (de 50% în 1982), aceasta a urcat rapid la peste 100% la sfârșitul anilor 1980. Cu toate acestea șomajul a crescut și mai pronunțat, rata inflației fiind coborâtă la nivelurile din CEE. Șomajul sporit și ratele crescânde ale pensionărilor au dus la cereri permanente adresate guvernului central pentru ajutoare de șomaj și pensii. La începutul anilor 1980 creșterea PIB real al Italiei a ajuns la cele mai scăzute rate din 1947. Se explică astfel de ce Italia a salutat inițiativa pieței unice europene, promițând extinderea piețelor de desfacere pentru bunurile italiene, care își dovediseră atractivitatea pentru restul lumii în decadele anterioare.

Perioada 1986-2006

Împreună cu restul țărilor din CEE, Italia s-a bucurat de ritmuri reînnoite de creștere la mijlocul anilor 1980 și a putut continua diminuarea ratei inflației. Numai câteva devalorizări au fost necesare pentru liră în cadrul SME. Ținând cont că toate monedele europene s-au devalorizat față de dolarul american la începutul anilor 1980, Italia a avut șansa de a-și crește exporturile în afara Europei Occidentale. În plus, prăbușirea prețului petrolului după 1985 a ajutat Italia mai mult decât celelalte țări din Europa Occidentală, având în vedere dependența sa mai accentuată de petrolul importat.

Șomajul a rămas totuși ridicat și chiar a început să crească din nou în 1986, iar deficitele guvernamentale s-au continuat . Cu toate acestea, datorită angajării în SME, guvernul italian și-a văzut piața datoriei publice mult lărgită. În condițiile în care obligațiunile italiene, cu înaltele lor rate ale dobânzii plătite în lire, puteau de asemenea plăti aceste rate în franci sau mărci germane, au devenit un activ atractiv pentru investitorii din restul Europei Occidentale. Aritmetica monetară italiană, pentru prima dată descoperită în contextul represiunii financiare impuse asupra băncilor italiene de către Einaudi în 1947 și amplificată apoi prin atracția pentru publicul italian a activelor financiare rentabile și foarte lichide, a primit acum un alt impuls prin intrarea într-un regim al cursului de schimb fix în raport cu partenerii comerciali mai bogați din Europa Occidentală.

Accesul la o piață mai largă pentru activele financiare italiene a fost favorizat și de suportul italian față de înlăturarea controalelor capitalului – în completarea măsurilor pieței unice europene. Una din cele patru libertăți de circulație era cea a capitalului. Inițial, aceasta a dus la un boom la bursa din Milano. Băncile italiene, pentru prima dată în istoria lor, au fost obligate să concureze pentru depozite cu bănci străine și cu fonduri mutuale. Fondurile mutuale au transformat rapid economiile gospodăriilor în dividende italiene, iar băncile străine și firmele de investiții și-au deschis sedii în Milano pentru a oferi acces clienților lor la aceste active cu câștiguri ridicate și fără risc de curs valutar. Italia a încurajat acest proces renunțând la bandele de fluctuație de 6% în anul 1989 și reducându-le la procentul de 2,5% utilizat de toți ceilalți. S-a produs imediat un influx de nou capital. Acest succes, mai mult decât orice, a convins mai întâi Spania și apoi chiar Marea Britanie să se alăture SME în 1990. Din nefericire însă, aceasta a încurajat și guvernul italian să continue să lucreze cu deficite și cu acumularea unei datorii sporite.

Drept consecință, Italia, angajată acum la o paritate strânsă cu marca germană pe piețele de schimb externe și lipsită de instrumentele anterioare de apărare (care se bazau pe controlul capitalului și o concurență limitată în cadrul sectorului financiar), a devenit mai vulnerabilă decât oricare altă țară europeană occidentală la șocul reunificării Germaniei de la sfârșitul anului 1990.

Capitalul străin care găsise atractive ratele înalte ale dobânzii asupra obligațiunilor italiene, s-a îndreptat acum către Germania, unde ratele dobânzii aflate în creștere deveniseră mai promițătoare. În plus, excesul de economii disponibile în restul Europei Occidentale pentru investirea în obligațiunile italiene se diminuase acum. Capitalul străin care penetrase în Italia atât de rapid s-a evaporat la fel de rapid. Presiunea crescândă asupra rezervelor valutare italiene a culminat în septembrie 1992, când Italia a fost obligată să se retragă din SME și să lase lira să floteze liber. Lira s-a prăbușit brusc și doar încetul cu încetul a început să se ridice la nivelurile anterioare.

În anul 1996 a fost negociată reintrarea în SME, cu noul curs al lirei față de ECU de 1906,48 față de cursul inițial de 1148,15. Aceasta a însemnat o devalorizare a monedei italiene cu 2/3 în perioada de 20 de ani ce a precedat adoptarea monedei euro în anul 1999.

Lira devalorizată a permis ratelor de creștere italiene să se revigoreze, susținute în principal de amplificarea exporturilor. Rata inflației a continuat să fie scăzută, în vreme ce șomajul a început să se diminueze iarăși după o creștere inițială.

Experiența pozitivă a Italiei cu retragerea din SME împreună cu Marea Britanie ar fi trebuit să zdruncine încrederea italienilor în continuarea urmării drumului creat de Franța și Germania către o integrare economică europeană tot mai profundă. Dar în final nu s-a întâmplat așa, în principal deoarece Italia era acum mai preocupată de reformarea sistemului său politic slab, corupt și disfuncțional creat la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Hotărârea procurorilor independenți de a dezrădăcina influența Mafiei în sud a dus la revelarea unor cazuri de corupție politică și în nord, iar în cele din urmă la o reacție împotriva întregului corp politic.

În intervalul 1986-2006, bugetul primar al Italiei (adică partea ce exclude plata dobânzii pentru stocul datoriei acumulate) a continuat să înregistreze un surplus. În același timp, ratele mereu scăzute ale inflației și reducerile deficitelor bugetare au dus la o diminuare a ratelor dobânzii asupra datoriei guvernamentale. Orice scădere a ratelor dobânzii reduce mai departe semnificativ cheltuielile cu „service”-ul datoriei, având în vedere că datoriile mai vechi emise la rate înalte ale dobânzii pot fi plătite prin emiterea unei noi datorii la ratele diminuate ale dobânzii.

Romano Prodi era încrezător că, dacă piețele valutare străine confereau o credibilitate sporită angajării italiene către Uniunea Monetară Europeană, ratele dobânzii vor continua să scadă. Efectele combinate ale reducerii „service”-ul datoriei și un surplus al bugetului primar puteau duce repede la un surplus general. Aceasta ar fi demarat o tendință descrescătoare a stocului datoriei guvernamentale, satisfăcând criteriul de la Maastricht (conform căruia datoria trebuia să fie sub 60% din PIB). Optimismul lui Prodi a fost justificat pe termen scurt, dar realitatea politică a obstrucționat progresul pe această linie din anul 2001.

Un alt factor ce putea accelera scăderea deficitului bugetar și a datoriei guvernamentale era continua creștere a nivelului PIB italian. Aici se impune luarea în considerare a doi factori. Primul, cel mai important inițial, este încercarea de a include în statisticile oficiale o oarecare estimare a mărimii sectorului informal, presupus a fi mai mare decât al oricărei alte țări membre a UE. În al doilea rând, cum reformele taxelor au fost realizate iar reglementările privind practicile de angajare și concediere au fost raționalizate, o mai amplă activitate economică trebuia să devină evidentă în sectorul formal. Dar aceasta depindea de promovarea continuă de către guvernele italiene a unor reforme economice de genul celor care s-au dovedit eficiente în SUA și Marea Britanie în anii 1980.

În perioada administrației Berlusconi (2001-2006) s-au înregistrat semnificative reduceri ale ratei șomajului, în timp ce au fost menținute rate scăzute ale inflației, ca și în celelalte țări din zona euro. Șomajul a rămas totuși ridicat, ca și în cazul Franței și al Germaniei, în linii mari din aceleași motive: ezitările politice în a implementa reforme structurale pe piața muncii care să încurajeze firmele în angajarea de noi muncitori. Exemplul britanic a fost urmat cu succes de unele țări mai mici ale UE (Benelux).

Perioada actuală

Economia Italiei a trecut de recesiunea adusă de criza economică globală și este acum angajată într-o redresare graduală. Forța acestei redresări este nesigură: nu se poate spera într-un ritm de creștere superior celui scăzut înregistrat înainte de declanșarea crizei. Ca prioritate rămân reformele structurale pentru sporirea potențialului de creștere economică, menținând în același timp un cadru fiscal stabil orientat spre consolidare, așa cum a fost urmărit pe perioada crizei. O asemenea politică poate susține încrederea în finanțele publice italiene în condițiile stocului considerabil al datoriei guvernamentale (împrumuturile nete ale guvernului sunt prezentate în Figura 3.3.1), oferind suport mai departe și sistemului financiar a cărui soliditate este crucială pentru redresarea economică.

În ciuda problemelor întâmpinate în ultimele două decenii, alăturarea Italiei la proiectul dezvoltării unei Europe integrate economic și cooperând pașnic din punct de vedere politic rămâne nealterată. Chiar dacă a optat pentru ieșirea din SME în anul 1992 și a rămas în afara acestuia până în 1996, Italia și-a afirmat dorința de a contribui la integrarea europeană numărându-se printre primele țări ale Uniunii Monetare Europene. Împreună cu țările vechi membre ale UE, Italia a semnat Acordul Schengen, care o obligă să impună la granițele sale aceleași controale asupra imigrării din Est ca și cele impuse de Germania sau ca și cele impuse de Franța asupra imigrării din Africa de Nord. Aceasta concordă cu dorința Italiei de a limita influxul de refugiați din Albania și din fosta Iugoslavie.

Italia are o dublă personalitate în identitatea sa europeană, exact așa cum în identitatea sa națională regăsim divizarea între nord și sud pe plan intern. În timp ce Germania și Franța insistă pentru promovarea, și în secolul XXI, a viziunii lor comune asupra Europei, formate în anii 1950 (iar Marea Britanie rămâne la fel de neîncrezătoare în această viziune ca și în anii 1950), Italia poate juca un rol decisiv în hotărârea viitorului Europei. Reexaminându-și propria structură constituțională și experimentând drumuri diferite în îndepărtarea rămășițelor instituțiilor economice fasciste, Italia poate elabora proceduri realiste și pragmatice pentru adâncirea procesului de integrare europeană.

Figura 3.3.1: Italia – Împrumuturi nete ale guvernului ca procent din PIB

Medie ponderată utilizând PIB-ul din 2008 exprimat la PPC.

Sursa: OECD, National Accounts și Economic Outlook database.

3.4 BENELUX

BELGIA

Belgia și-a căpătat independența față de Regatul Olandei în anul 1830. Creată aproape accidental prin înțelegerile marilor puteri în urma unei revolte împotriva regulilor olandeze, Belgia s-a aflat în centrul conflictelor și compromisurilor europene de după bătălia de la Waterloo. Ea a fost ocupată de Germania atât în timpul primului cât și al celui de al doilea război mondial. A fost devastată în ambele războaie, având în vedere că armatele germane și-au lansat ofensiva împotriva Franței de pe teritoriul belgian. În aceste condiții, belgienii au fost extrem de interesați în crearea unor instituții care să rezolve pe cale pașnică relațiile franco-germane. Continua construcție de noi clădiri ale UE în cartierul european al Bruxelles-ului reflectă angajarea Belgiei în sporirea capacității politice a UE.

Țara a prosperat în ultimii 50 de ani ca un stat european modern, avansat tehnologic și membru al NATO și al UE. Tensiunile apărute între flamanzii vorbitori de olandeză din nord și valonii vorbitori de franceză din sud au dus, în ultimii ani, la amendamente constituționale care au acordat acestor regiuni recunoaștere oficială și autonomie.

Economia belgiană modernă, deschisă, bazată pe inițiativa privată a avut de câștigat prin locația sa geografică centrală, rețeaua de transport foarte bine dezvoltată și prin structura comercială și industrială diversificată.

Industria este concentrată în principal în regiunea nordică mai dens populată a Flandrei. Dispunând de puține resurse naturale, Belgia importă cantități substanțiale de materii prime și exportă un volum mare de produse industriale, economia fiind astfel vulnerabilă la volatilitatea piețelor mondiale. Aproximativ ¾ din comerțul Belgiei se derulează cu alte țări din UE, țara profitând mult de pe urma vecinătății cu Germania.

Succesul portului Antwerp este o încununare a beneficiilor economice pe care Belgia le-a obținut de la UE. Acesta a prosperat din nou ca port major, alături de Rotterdam din Olanda, pentru comerțul maritim cu Europa de Nord. Până la criza energetică din anii 1970, zăcămintele belgiene de cărbune au asigurat baza industriei grele și a procesării metalelor. Metalele au fost importate din întreaga lume pentru a fi procesate în fabricile belgiene, incluzând cuprul, plumbul și zincul din fosta colonie africană Congo (cunoscută acum sub numele de Republica Democrată Congo iar înainte Zair), minereul de fier din Luxemburg și Lorena, precum și cositorul din Saxonia și Malaezia. Dar din 1960, Belgia, ca și țara vecină Luxemburg, a trebuit să își dezvolte sectorul serviciilor pentru a asigura ocuparea muncitorilor proveniți din restrângerea sectorului industrial. Dar spre deosebire de Luxemburg, Belgia nu a reușit să mențină scăzute ratele șomajului.

În plus, fiind divizată între vorbitorii de flamandă din nord și valonii vorbitori de franceză din sud, Belgia a avut mereu de administrat propriile conflicte interne. În tranziția la o economie a serviciilor după ce baza industrială a devenit necompetitivă în anii 1970, ambele regiuni s-au simțit afectate. Inițial, aceasta a dus la repetate puseuri inflaționiste – întrucât revendicările atât ale flamanzilor cât și ale valonilor erau soluționate prin creșterea ofertei de bani și amplificarea datoriei guvernamentale. În decursul anilor 1990 Belgia a avut cea mai mare datorie guvernamentală ca procent din PIB din întreaga UE, respectiv 134% în 1995.

După angajarea serioasă în SME în anul 1983, conflictele interne nu au mai putut însă fi soluționate prin intermediul finanțelor publice. Încă din 1975 au fost stabilite parlamente regionale, iar în 1993 atribuțiile fiscale au căzut cu precădere în sarcina acestora. În ciuda datoriei mari ca procent din PIB, încă printre cele mai ridicate din Europa Occidentală (aceasta era de 99,7% în 2005), Belgia s-a numărat printre primele țări care au adoptat moneda euro în anul 1999. Rolul Bruxelles-ului rămâne confuz – se pare că a devenit capitala propriei țări numai cu numele, în timp ce a devenit capitala UE în toate privințele în afară de nume. Dificultățile guvernării unei țări cu probleme interne pe fondul obligativității menținerii unei politici monetare și fiscale restrictive sunt majore, în special când principalii parteneri comerciali se află în stagnare economică. Deși eforturile de cooperare cu Franța și Germania sunt destul de mari, belgienii trebuie doar să ia aminte la numeroasele lor cimitire militare și memoriale de război ca să realizeze necesitatea de a persevera în acest sens.

Odată cu intrarea în zona euro, atât regiunea flamandă cât și cea valonă s-au concentrat asupra problemei ratelor șomajului permanent înalte și a slabei participări a populației de vârstă lucrătoare pe piața muncii. Numai 60% din populația belgiană cu vârste cuprinse între 15 și 64 de ani este ocupată sau în căutarea unui loc de muncă, comparativ cu media UE de 70%. Pentru rezolvarea acestei probleme, guvernul mai conservator ales în 2003 a încercat să crească numărul de locuri de muncă prin încurajarea firmelor de a angaja lucrători din diferite categorii. De exemplu, contribuțiile angajatorilor la fondurile de asigurări sociale au fost diminuate atât pentru cei mai tineri cât și pentru cei mai în vârstă apropiați de pensionare. Muncitorii au fost încurajați să lucreze și la peste 55 de ani prin ridicarea treptată a vârstei de pensionare. Cu toate acestea, ratele șomajului au rămas ridicate, în principal pentru că în Belgia angajatorii sunt încă constrânși în a disponibiliza muncitorii nedoriți odată ce acestora li s-a încheiat un contract de muncă. Experiența diferită a Olandei vecine în tratarea problemelor șomajului demonstrează că Belgia ar putea rezolva obiectivele ocupării dacă ar mobiliza voința politică de a aplica reforme de genul celor olandeze.

Principalii indicatori macroeconomici ai Belgiei sunt prezentați în Tabelul 3.4.1.

Tabel 3.4.1 Belgia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Belgia a trecut prin criza economică recentă cu o creștere relativ modestă a ratei șomajului. În consecință, economia s-a redresat mai rapid decât zona euro iar deficitul fiscal se diminuează rapid. Cu toate acestea, Belgia se confruntă cu o povară a datoriei publice de 97% din PIB (vezi Figura 3.4.1), fiind necesar de asemenea un efort reînnoit și susținut pentru înfruntarea fenomenului îmbătrânirii populației. Acesta din urmă și cheltuielile sociale tot mai mari reprezintă provocări pe termen mediu și lung la adresa finanțelor publice.

În ciuda relativei îmbunătățiri a deficitului bugetar al Belgiei, datoria publică îngrijorătoare a alimentat percepția investitorilor conform căreia țara este din ce în ce mai vulnerabilă la problemele derivate din criza zonei euro. De altfel, băncile belgiene au fost sever afectate de criza financiară în 2008, când trei bănci majore au primit de la guvern injecții de capital, iar ramura belgiană a Băncii Franco-Belgiene a fost naționalizată.

Figura 3.4.1 Belgia – Criza a crescut datoria publică ca procent din PIB
(definiția Maastricht )

Sursa: OECD, OECD Economic Outlook Database No. 89 și Belgian Stability Programme for 2008 -2011.

În anul 2011 PIB-ul belgian a crescut cu 2%, rata șomajului a scăzut ușor la 7,7% de la 8,3% în anul precedent, iar guvernul a redus deficitul bugetar de la 6% din PIB în 2009 la 4,2% în 2011.

Programul de Stabilitate 2011 intenționează o consolidare fiscală de cel puțin ¾% din PIB anual, asigurând un mic surplus în anul 2015. Acesta reprezintă un pas important către realizarea sustenabilității fiscale, dar necesită planuri bine concepute pentru restrângerea cheltuielilor guvernamentale și reforme ale sistemului de asigurări sociale.

Performanța relativ bună a pieței muncii nu a reușit să rezolve unele probleme structurale adânc înrădăcinate. În ciuda măsurilor care au sprijinit ocuparea, segmentarea pieței muncii s-a adâncit, având în vedere că șomajul i-a afectat cu predilecție pe muncitorii cu un slab atașament față de piața muncii. Piața muncii trebuie să devină mai inclusivă – printr-o combinare mai eficace a muncii cu studiul în cazul celor tineri și printr-o mai bună integrare a imigranților, realizată prin training-uri pentru limbă și adaptarea educației la nevoile lor. Creșterile salariale trebuie de asemenea corelate cu evoluția productivității interne.

OLANDA

Dacă pentru turiști Olanda este țara lalelelor, a morilor de vânt, a papucilor din lemn și a brânzeturilor, istoricii economiei o consideră prima economie modernă a lumii, demografii drept spațiul cu cea mai mare densitate a populației iar economiștii din zilele noastre drept una din cele mai dezvoltate țări europene.

Olanda este o națiune modernă, industrializată, dar în același timp o mare exportatoare de produse agricole. Țara este un membru fondator al NATO și al CEE și a participat la lansarea euro în 1999.

Provinciile unite olandeze și-au declarat independența față de Spania în anul 1579. În secolul al XVII-lea ele au devenit o forță comercială și de navigație maritimă, cu teritorii și colonii în lumea întreagă. După o ocupație franceză de douăzeci de ani, în 1815 se întemeiază Regatul Olandei. În 1830 Belgia se va separa și va forma un regat distinct. Olanda a rămas neutră în primul război mondial, dar a suferit invazia și ocupația germană în cel de al doilea război mondial.

La sfârșitul celui de al doilea război mondial marele port Rotterdam, prin care Olanda a controlat timp de secole intrarea mărfurilor de peste mări în interiorul întregii văi a Rinului, a fost complet distrus, cu excepția unei mori de vânt lăsate ca semn de recunoaștere pentru călăuzirea valurilor succesive de trupe ale aliaților. Beneficiind de pe urma Planului Marshall și a solicitărilor logistice ale forțelor aliate în Germania ocupată, Olanda a construit apoi un port mult extins și cu o structură îmbunătățită. Expansiunea economică germană ce a urmat de atunci a adus prosperitate olandezilor, nu numai datorită rolului lor ca antrepozit maritim, dar și prin dezvoltarea industriei chimice și a celei de înaltă tehnologie, cu acces de transport preferențial la piețele Europei și ale lumii.

Șocurile petrolului au avut atât un rol negativ cât și unul pozitiv pentru Olanda. Embargoul petrolier impus de țările arabe membre ale OPEC în octombrie 1973 a lovit sever rafinăriile și întreprinderile petrochimice olandeze. El a obligat în același timp guvernul să exploateze rezervele însemnate de gaze naturale ce se aflau în porțiunile ușor accesibile și puțin adânci ale ariei Mării Nordului aparținând Olandei. Această oportunitate, mult amânată de teama dispersării lucrătorilor din minele de cărbune, a fost pusă în acțiune atât de rapid încât salariile au crescut brusc în sectorul petrolier aflat acum în expansiune. Fiind o țară mică, cu o populație relativ omogenă și cu un guvern democratic angajat în asigurarea bunăstării sociale, Olanda nu a putut împiedica răspândirea creșterilor salariale și în restul economiei. Asemenea salarii ridicate în sectoare în care cererea nu creștea a făcut produsele și serviciile olandeze tot mai necompetitive. Astfel, pe termen scurt, politica salarială olandeză a erodat avantajele unei monede puternice pe care economia vest-germană le experimenta. Economiștii britanici au numit acest fenomen “boala olandeză”, în parte pentru a-l discredita înainte să infecteze economia Marii Britanii de la sfârșitul anilor 1970. Însă economiștii olandezi au remarcat că simptomele respectivei “boli” păreau mai evidente în Marea Britanie decât în Olanda.

De la cel de al doilea șoc al petrolului și până la reformele pieței muncii de la mijlocul anilor 1990 economia olandeză a urmat îndeaproape drumul experimentat de economia vest-germană. În special politica monetară de menținere a unui curs de schimb fix în raport cu marca germană a însemnat împărtășirea deplină a șocului reunificării germane de la începutul anilor 1990.

Adoptând moneda unică europeană în 1999, Olanda a acceptat politica monetară restrictivă a Băncii Centrale Europene și în același timp a realizat importante reforme ale pieței muncii – reforme ce au ajutat-o să se îndepărteze de ratele înalte ale șomajului ce persistau în Belgia, Italia, Franța și Germania.

Aceste reforme au condus nu numai la scăderea continuă, timp de câțiva ani (între 1994-2000) a ratei șomajului, dar și la creșterea ratei de ocupare a populației olandeze. Dacă în 1989 doar 2/3 din grupul de vârstă cuprins între 15-64 de ani făceau parte din forța de muncă, în anul 2005 rata ocupării ajunsese la 80%, deci peste media UE de 70%. Creșterea ratei ocupării a fost foarte însemnată în rândul femeilor, rată ce fusese anterior printre cele mai scăzute din UE.

Una dintre reforme limita accesul la ajutorul de șomaj prin reducerea perioadei de primire a ajutorului la niveluri legate de salariul anterior și necesitând căutări regulate ale unui loc de muncă de către beneficiari. Această politică restrictivă a fost însă completată și de una stimulativă care încuraja munca “part-time” a femeilor. Angajatorii puteau folosi muncitori temporari pentru un număr mai mic de ore de lucru, plătind pentru ei mai puțin decât taxele integrale de contribuții sociale. Creșterea ocupării temporare a influențat în mare măsură mărirea generală a ratei ocupării și în special a celei feminine.

Urcarea ratelor șomajului începută în anul 2002 a evidențiat însă limitele reformelor olandeze. Sporirea importanței muncitorilor temporari a dus la măsuri legislative de protejare a acestora, dar și a lucrătorilor permanenți, de desfacerea contractului de muncă de către angajatorii lor. În felul acesta nivelul de protecție a angajaților din Olanda era peste media OECD, deși mai scăzut decât în Belgia, Italia, Franța sau Germania. Restricționând numărul de ore lucrate de muncitorii temporari însemna de asemenea că numărul mediu de ore lucrate anual de forța de muncă, olandeză era cel mai mic din țările OECD. Drept consecință, recesiunea activității economice a întregii zone euro în anul 2002 a dus la o diminuare a productivității muncii și la o pierdere a competitivității exporturilor. Combinarea acestor efecte s-a tradus într-o creștere a ratei șomajului, care, încă o dată, s-a apropiat de cea înregistrată în Belgia vecină. Evident, reformele pieței muncii ce permit o realocare a muncii ca răspuns la șocurile economice necesită modificări de amploare ale instituțiilor UE – modificări ce iau timp pentru a fi acceptate de public și pentru a deveni eficace în reducerea de substanță a șomajului.

Nici una dintre micile economii dezvoltate (cazul Belgiei, Luxemburgului, Olandei, Austriei și Elveției) nu poate recurge la măsuri inflaționiste temporare pentru a trata problemele șomajului, iar Olanda cel mai puțin dintre toate, ținând cont și de angajarea sa de durată în menținerea unor cursuri de schimb fixe față de Germania. Chiar și Elveția, deși neconstrânsă de politica monetară a zonei euro, a continuat să înregistreze cele mai scăzute rate ale inflației din Europa Occidentală de la șocul reunificării germane. Alături de Luxemburg, această țară a menținut cele mai mici rate ale șomajului din Europa Occidentală. Cauza acestei excepționale performanțe rezidă însă în proporția foarte ridicată a muncitorilor străini, de obicei sezonieri, în ambele țări mici. Lucrătorii străini, în mare măsură spanioli în Elveția și portughezi în Luxemburg, preiau “greul” fluctuațiilor în oportunitățile de angajare, menținându-se astfel rate ridicate ale ocupării pentru forța de muncă internă.

În octombrie 2010 fostele Antile olandeze au fost dizolvate, cele mai mici trei insule (Bonaire, Sint Eustatius și Saba) devenind municipalități speciale în structura administrativă olandeză, iar insulele mai mari (Sint Maarten și Curacao) unindu-se cu Olanda și Aruba ca țări constituente ale Regatului Olandei.

În prezent, economia olandeză este a cincea ca mărime din zona euro și se remarcă prin structura industrială stabilă, un nivel moderat al șomajului și inflației, un surplus semnificativ al balanței comerciale și un rol important în sfera transportului european. Activitatea industrială este concentrată în următoarele domenii: procesare alimente, chimicale, rafinarea petrolului și mașini electrice. Un sector agricol înalt mecanizat utilizează doar 2% din totalul forței de muncă, dar furnizează surplusuri însemnate pentru industria procesării alimentelor și pentru exporturi. Principalii indicatori macroeconomici al Olandei sunt prezentați în Tabelul 3.4.2.

Tabel 3.4.2 OLANDA – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

După 26 de ani de creștere economică neîntreruptă, economia olandeză – puternic dependentă de sectorul financiar internațional și de comerțul internațional – s-a contractat cu 3,5% în 2009 ca rezultat al crizei financiare globale. Sectorul financiar olandez a avut de suferit, în parte datorită ridicatei expuneri a câtorva bănci olandeze față de titlurile financiare americane bazate pe ipoteci. În anul 2008 guvernul a naționalizat două bănci și a injectat miliarde de dolari în alte instituții financiare pentru a preveni deteriorarea în continuare a unui sector crucial. Guvernul a încercat de asemenea să impulsioneze economia prin accelerarea unor programe de infrastructură, prin oferirea de scutiri de taxe angajatorilor în schimbul nedisponibilizării muncitorilor și prin facilitarea creditelor de export.

Dar toate aceste programe de stimulare și “bailouts” acordate băncilor au determinat un deficit bugetar de 5,3% din PIB în anul 2010 care a contrastat izbitor cu surplusul de 0,7% înregistrat în 2008. Guvernul condus de primul ministru Mark Rutte a început să implementeze măsuri de consolidare fiscală la începutul anului 2011, operând în principal reduceri ale cheltuielilor, care au diminuat deficitul bugetar la 3,8% din PIB.

LUXEMBURG

Fondat în anul 963, Luxemburgul a devenit mare ducat în 1815. Țara a pierdut mai mult de jumătate din teritoriu în favoarea Belgiei în 1839, dar astfel și-a câștigat mai multă independență. Autonomia deplină a dobândit-o în 1867. Invadat de Germania în ambele războaie mondiale, Luxemburgul și-a încetat neutralitatea în 1948, când a intrat în Uniunea Vamală a Benelux, iar în anul următor s-a alăturat NATO. În 1957 se va număra printre cele șase țări fondatoare ale CEE.

Luxemburgul este o economie stabilă, de mici dimensiuni, cu un venit înalt, bucurându-se de vecinătatea cu Franța, Belgia și Germania și înregistrând de-a lungul istoriei o creștere solidă, o inflație scăzută și un șomaj redus. Principalii indicatori macroeconomici sunt prezentați în Tabelul 3.4.3.

Tabel 3.4.3 Luxemburg – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Relieful deluros și stâncos al Luxemburgului nu permite auto-suficiența în agricultură, aceasta reprezentând o pondere foarte mică din PIB – în jur de 1,7%.

Sectorul industrial a fost inițial dominat de oțel, dar a devenit tot mai diversificat, incluzând apoi chimicalele, cauciucul și alte produse. Când șocurile petroliere ale anilor 1970 au făcut industria oțelului necompetitivă, Luxemburgul a demarat dezvoltarea amplă a sectorului serviciilor, în special a serviciilor financiare. Sectorul financiar, care reprezintă acum aproximativ 28% din PIB, a suplinit cu succes declinul industriei oțelului. Tendința respectivă a continuat și în anii 1990, lucrătorii disponibilizați din industrie angajându-se în special în serviciile guvernamentale.

Luxemburgul a beneficiat de asemenea enorm de pe urma cheltuielilor UE cu facilitățile și personalul instituțiilor amplasate aici. Expansiunea activităților europene în Luxemburg a continuat prin extinderile UE din 2004 și 2007.

Aproximativ 40% din populația țării este însă reprezentată de străini, iar dintre aceștia 60% sunt portughezi. Integrarea numărului substanțial de emigranți permanenți în societatea luxemburgheză rămâne o provocare pentru guvern. A fost astfel permisă dubla naționalitate pentru a conferi populației străine un cuvânt de spus în politica economică.

Când șomajul a urcat, la începutul anilor 2000, la niveluri mai mari decât cele obișnuite, continuarea indexării salariilor a fost criticată. Belgia a rămas și ea, alături de Luxemburg, singura țară din UE care mai practică această formă de inflație automată. În ambele țări, restricția expansiunii monetare impusă de Banca Centrală Europeană înseamnă că indexarea salariilor duce inevitabil la rate sporite ale șomajului.

Majoritatea băncilor sunt în proprietate străină și au extinse relații externe. Dar avantajul de paradis fiscal al Luxemburgului a fost subminat atât de presiunile OECD cât și de cerința UE privind impozitarea conturilor de economii ale străinilor, majoritatea veniturilor revenind țării UE. Guvernul câștigă un anumit venit de pe urma acestei reglementări, venit care a sporit prin perceperea aceleiași taxe de 10% asupra economiilor cetățenilor luxemburghezi.

Luxemburg, ca toate statele membre ale UE, a avut de suferit de pe urma crizei economice globale declanșate la sfârșitul anului 2008, dar șomajul s-a situat sub media UE. După puternica expansiune înregistrată în intervalul 2004-2007, economia luxemburgheză s-a contractat cu 3,6% în 2009, dar s-a revigorat în anii 2010-2011. Țara continuă să se bucure de un standard de viață extrem de ridicat – PIB per capita este unul dintre cele mai înalte din lume și cel mai mare din zona euro.

Dezechilibrul de pe piețele financiare ale lumii și o cerere globală mai slabă în perioada 2008-2009 au determinat guvernul să injecteze capital în sectorul bancar și să implementeze măsuri de stimulare a economiei. Dar aceste măsuri de stimulare economică și de sprijinire a sectorului bancar au dus la un deficit bugetar de 5% în anul 2009. Deficitul a fost însă redus la 1,1% în 2011. Chiar și în timpul crizei și al redresării, Luxemburgul a înregistrat cel mai mare surplus al contului curent ca procent din PIB de la nivelul zonei euro, având în vedere forța serviciilor financiare ale țării. Datoria publică rămâne printre cele mai joase din regiune, deși ea a crescut mai mult decât dublu din 2007 (ca procent din PIB).

3.5 MAREA BRITANIE; IRLANDA; DANEMARCA

MAREA BRITANIE

Introducere

Marea Britanie reprezintă un lider mondial în domeniul comerțului și al finanțelor, a treia mare economie din Europa după Germania și Franța. În ultimele decade guvernul a redus masiv proprietatea de stat și a limitat programele de asistență socială. Agricultura este intensivă, înalt mecanizată și eficientă potrivit standardelor europene, producând aproximativ 60% din nevoile de alimente. Marea Britanie are resurse importante de cărbune, gaze naturale și petrol, dar rezervele de petrol și gaze sunt în scădere, astfel că în 2005 țara a devenit un importator net de energie. Serviciile, în special cele bancare, de asigurări și de afaceri au cea mai mare pondere în PIB, în timp ce industria continuă să scadă ca importanță. Tabelul 3.5.1 prezintă principalii indicatori macroeconomici pentru anul 2012.

Tabel 3.5.1 Marea Britanie – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

În decursul relațiilor sale cu continentul european de după cel de al doilea război mondial, Marea Britanie a îmbrățișat o perspectivă diferită față de opinia majoritară din UE. Deși un lider al replicii europene la inițiativa Planului Marshall din 1948, țara a fost o participantă ezitantă la Uniunea Europeană de Plăți în 1950 și s-a abținut total de la apartenența la CECO. La constituirea în 1958 a CEE, Marea Britanie a fost cea care a luat inițiativa formării unei organizații alternative, European Free Trade Association (EFTA). Aceasta a cuprins țări europene rămase în afara CEE și a fost văzută de bun augur pentru viitorul relațiilor comerciale europene în timpul anilor 1960.

Când Marea Britanie a părăsit în cele din urmă grupul EFTA și s-a alăturat CEE în 1973, sistemul Bretton Woods al cursurilor de schimb fixe se prăbușise, iar criza petrolului izbucnește în octombrie 1973.

Marea Britanie răspuns șocurilor petroliere succesive încercând să își dezvolte propriile resurse de petrol din Marea Nordului, în vreme ce țările de pe continent negociau contracte pe termen lung cu diferitele țări exportatoare din cartelul OPEC.

Scurta sa apartenență la SME, din octombrie 1990 până în septembrie 1992 a fost urmată de o politică a cursurilor de schimb flexibile față de restul lumii, inclusiv față de partenerii comerciali din UE.

De atunci, economia britanică a performat mult mai bine decât economia Germaniei și a Franței în termeni de creștere economică, inflație și șomaj. Din 1997, când Italia a reintrat în SME pentru a se putea alătura primului grup de țări cu moneda euro în 1999, Marea Britanie a depășit chiar și economia italiană.

Marea Britanie, cu extinsele sale conexiuni cu fostele colinii și ținând seamă de preocupările privind atacurile teroriste (începând cu IRA în anii 1970 și Al Quaeda în 2001), nu este inclusă în Acordul Schengen. Tot Marea Britanie a fost singurul membru al UE care nu a semnat Social Chapter la adoptarea acestuia în decembrie 1989. A opus de asemenea o permanentă rezistență la propunerile germanilor și ale francezilor de armonizare a nivelului taxelor în UE.

Natura sa insulară, izolată, a făcut-o mereu un membru distinct și cu opinii diverse al UE.

Perioada 1945-1957

Puternic unită cu SUA în victoria finală din cel de al doilea război mondial, Marea Britanie a realizat ulterior cât de scump era prețul acestei alianțe. Dacă se dorea menținerea egalității cu SUA din vremea războiului în configurarea strategiei globale, aceasta ar fi însemnat întreținerea unei uriașe forțe militare și pe timp de pace. Desigur, Marea Britanie trebuia să mențină o poziție egală cu SUA în ocupația și controlul Germaniei învinse. Pe de altă parte, interese britanice vitale se întindeau din Hong Kong în Orientul Îndepărtat și până la Newfoundland în Atlanticul de Nord, cu atenție specială asupra Indiei și a traiectoriilor maritime către India. O putere navală fără resurse interne de petrol avea nevoie de un acces permanent la rezervele de petrol din Orientul Mijlociu. Încercările de recâștigare a controlului colonial se izbeau pretutindeni de mișcările naționaliste de independență care luaseră amploare încă din perioada interbelică. Drept consecință, cheltuielile militare rămâneau extrem de înalte, în ciuda alegerii în 1945 a unui guvern laburist angajat în îmbunătățirea standardelor de viață.

Marea Britanie a insistat astfel ca SUA să își asume un rol mai mare în protejarea spațiilor maritime mediteraneene venind în ajutorul mișcărilor anticomuniste din Grecia. În plus, SUA au recunoscut importanța păstrării drepturilor de exploatare în teritoriile petroliere iraniene, drepturi ce păreau amenințate de avansarea trupelor rusești către nordul Iranului.
Problema cea mai mare o reprezenta însă mișcarea de independență din India, „bijuteria coroanei” Imperiului Britanic încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea și sursă a majorității forțelor de uscat ale Marii Britanii. Comerțul cu India era considerat, pe bună dreptate, ca principalul activ economic al zonei lirei sterline și era vorba nu doar de accesul privilegiat al exporturilor britanice de produse industriale pe uriașa piață indiană, dar și de câștigurile provenite din furnizarea transportului pe mare, a asigurărilor aferente, a brokerajului, a serviciilor financiare pentru susținerea comerțului, care toate reprezentau o valoroasă sursă de profit din activități externe. Surplusul de cont curent în relațiile cu India se dorea a contrabalansa deficitul cu SUA și cu Europa continentală.

Oferind naționaliștilor indieni independența politică pe fondul menținerii legăturilor economice construite de-a lungul a două secole însemna reducerea alocărilor de resurse militare (cerute de reafirmarea controlului colonial), crescând în același timp șansele restaurării surplusului asupra tranzacțiilor de peste mări.

Succesul acestei strategii stătea în menținerea neconvertibilității lirei sterline pe care administrația colonială a Indiei o practicase în timpul războiului. O diminuare treptată a datoriilor ar fi fost posibilă prin reluarea surplusului de export nu numai în relațiile cu India, dar și cu întreaga zonă a lirei sterline, incluzând Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Malaezia, Egipt și restul coloniilor britanice rămase în diferitele locuri de pe glob. Funcționarea acestei strategii necesita însă limitarea accesului consumatorilor britanici tradiționali la piața americană care acum era preferată. Modul cel mai eficient pentru a realiza acest lucru era neconvertibilitatea soldurilor de lire sterline, cu excepția unor tranzacții specifice cu Marea Britanie.

Această strategie a funcționat într-adevăr foarte bine pentru scopul său imediat. Marea Britanie și-a rezolvat rapid deficitul de import, care se continuase câțiva ani după război din cauza nevoii de reaprovizionare a sistemului industrial și de distribuție a bunurilor civile, dar la acest rezultat s-a ajuns în principal prin creșterea exporturilor către zona lirei sterline la sfârșitul anilor 1940. Dar surplusul exporturilor către zona lirei sterline a redus doar parțial povara soldurilor deficitare acumulate în timpul războiului și imediat după acesta. Nu s-a realizat nimic în privința creșterii rezervelor de aur sau de dolari. Fără asemenea rezerve, Marea Britanie nu se putea situa pe o poziție egală cu cea a SUA în cadrul FMI sau în finanțarea reconstrucției Europei Occidentale. Marea Britanie a câștigat sume limitate de dolari și de aur din puținele exporturi către zona dolarului american, primind în schimb sume uriașe de la Agenția de Ajutor și Reabilitare a Națiunilor Unite, apoi sub forma Împrumutului Anglo-American din 1946 și prin Planul Marshall (fiind cel mai mare beneficiar al ajutorului acordat de americani prin acest plan).

Toate acestea au fost însă înghițite de exporturile de capital. O parte din capital s-a îndreptat către reducerea deficitelor comerciale cu zona lirei sterline, o alta către construirea de baze militare britanice și o alta către investiții directe în străinătate. În loc să direcționeze ajutorul american spre reconstruirea capacității de export, așa cum au procedat Germania și Olanda, sau către refacerea industriilor de bază precum energia și oțelul, ca în cazul Franței și al Italiei, Marea Britanie a optat pentru un proces de tranziție către vremuri de pace mai gradual și mai puțin dur pentru poporul britanic.

Strategia lirei sterline (respectiv menținerea unor aranjamente preferențiale de comerț cu fostele colonii pe fondul neconvertibilității lirei în raport cu dolarul și cu aurul) a ajutat guvernul britanic să păstreze un anumit control asupra celor două procese concomitente: decolonizarea în exteriorul țării și trecerea la regim de pace în interior pe perioada critică a anilor imediat următori războiului. În felul acesta, atât procesul decolonizării cât și tranziția la pace s-au desfășurat mai degajat și cu mai puține traume politice. Lira sterlină a fost menținută neschimbată ca unitate de cont atât pentru economia britanică cât și pentru întreaga zonă a lirei sterline (pe perioada funcționării acesteia, adică până în anul 1958). Reforma monetară de tipul modelelor francez sau german a fost evitată, la fel și inflația în stilul italienilor. Într-adevăr, coloniile nu au putut fi păstrate, dar fără înregistrarea unor pierderi de ordinul celor din timpul războiului. În acești termeni, care au devenit supremi pentru politicienii britanici, strategia respectivă trebuie considerată un succes remarcabil.

Ea a avut însă consecințe nefaste pe termen lung, ținând cont de faptul că a separat Marea Britanie din punct de vedere economic și politic atât de SUA cât și de Europa. Liderii britanici se găseau constant în situația de a adopta poziții nesustenabile, fie împotriva inițiativelor americane fie împotriva celor europene, iar apoi de a fi nevoiți să cedeze – cu o recompensă limitată pentru concesiile făcute. Atunci când, de exemplu, în septembrie 1949, Marea Britanie a luat în sfârșit inițiativa devalorizării lirei față de dolar, a trebuit să scadă valoarea lirei cu consistentul procent de 30%, de la 4,03 $ la 2,80 $. Dar, cu peste o treime din importuri și aproape jumătate din exporturi derulate cu zona lirei sterline și ținând cont că majoritatea țărilor Europei Occidentale practicau devalorizări față de dolar, măsura respectivă a însemnat o devalorizare de doar 9% față de monedele partenerilor comerciali.

Alăturându-se Uniunii Europene de Plăți (UEP) la insistența americanilor, Marea Britanie a trebuit să renunțe la rețeaua sa de acorduri bilaterale cu fiecare țară europeană – în care deficitele comerciale peste anumite limite stabilite erau achitate în lire sterline.

Numai atunci când Marea Britanie a putut acționa într-adevăr ca bancher al întregii zone a lirei sterline în tratativele cu oricare țară europeană ea a fost mulțumită de aranjamentul UEP. Obsesia britanică de păstrare a relațiilor comerciale preferențiale cu zona lirei sterline însemna o continuă rezistență la planurile americane de liberalizare a comerțului mondial și de reintroducere a aranjamentelor multilaterale pentru reglarea dezechilibrelor financiare.

Aceasta însemna de asemenea rezistență la inițiativele europene de tratare a deficitelor în dolari. De exemplu, Franța și Germania au conceput Planul Schuman fără a se gândi nicicum la includerea Marii Britanii. Pierderea în consecință a intransigenței britanice a stat la baza propunerii americane a unei organizații comerciale internaționale care să supravegheze înlăturarea barierelor netarifare din calea comerțului și reducerea barierelor tarifare. Dar în locul acesteia a apărut în octombrie 1947 GATT (General Agreement on Tariffs and Trade), un aranjament care a continuat să furnizeze cadrul negocierilor pentru comerțul internațional până când, în cele din urmă, Organizația Mondială a Comerțului va intra în scenă în 1995. Marea Britanie avea să plătească mai târziu un preț înalt pentru această opinie inițială separată față de SUA și Europa.

Pe plan intern, strategia lirei sterline a permis guvernului laburist, ales în iulie 1945, să rămână la putere până în anul 1951. Pe acea vreme le reușise cu succes să-și ducă la îndeplinire mare parte din agenda de lucru inițială, care prevedea implementarea elementelor fundamentale ale socialismului democratic în societatea britanică. În acest scop, laburiștii au conceput mai întâi introducerea elementelor de bază ale statului bunăstării așa cum fuseseră formulate în Raportul Beveridge de dinainte de război. Raportul recomanda sprijin acordat de stat cetățenilor britanici “din leagăn și până în mormânt” (“cradle to grave“). Aceasta însemna în primul rând un sistem național de sănătate publică cu acces bazat pe nevoi și nu pe capacitatea de a plăti, iar apoi educație universală gratuită și ajutoare pentru șomaj, pensie și moarte. Sistemul public de sănătate a fost până la urmă singurul realizat prin cheltuieli guvernamentale în timpul mandatului laburiștilor. Cheltuielile cu sănătatea publică au fost depășite însă de subvențiile pentru agricultură și alimente pe care guvernul le-a continuat de pe vremea războiului, acestea constituindu-se într-o acțiune complementară pentru strategia lirei sterline.

Subvențiile agricole erau necesare pentru reducerea importurilor de alimente și pentru a ușura presiunea asupra balanței de plăți. Subvențiile pentru alimente erau necesare pentru a calma cererile salariale ale muncitorilor. În medie, salariile reale au scăzut de fapt în timpul guvernării laburiste. Explicația acestui paradox rezidă în faptul că munca organizată, reprezentată prin Congresul Sindicatelor (Trades Union Congress – TUC) a slăbit cererile pentru salarii mai mari în schimbul angajamentului către statul bunăstării și al recunoașterii puterii sale de a se organiza în fabrici la nivelul meseriilor individuale. Aceasta a creat o structură fragmentată și reciproc concurențială a sindicatelor, fiecare dintre ele putând organiza o grevă și obține condiții îmbunătățite de muncă sau câștiguri pentru membrii săi, aceștia limitându-se, de exemplu, doar la mașiniștii dintr-o anumită fabrică.

Structura fragmentată pe meserii a sindicatelor britanice contrasta cu sindicatele naționale sau la nivel de ramură industrială ce dominau Europa continentală. Dar în acești ani timpurii, sindicatele britanice, confruntate cu teribila sarcină de a reabsorbi aproximativ 7 milioane de persoane care lucraseră în forțele armate, erau satisfăcute să-și crească numărul de membri fără a insista asupra unor salarii mai ridicate. Din nefericire pentru progresul viitor al productivității muncii în marea Britanie, atât sindicatele cât și firmele erau mulțumite să extindă producția pe baza practicilor de muncă tradiționale. Mai târziu, aceste practici au devenit drepturi și au fost utilizate pentru a opune rezistență la avansurile tehnice care luau amploare rapid în Europa continentală.

Pe lângă realizarea statului bunăstării, liderii laburiști s-au gândit să naționalizeze industriile de bază ale țării. Au început cu Banca Angliei (Bank of England) în 1946 iar apoi au continuat rapid cu cărbunele, gazul și electricitatea în 1948, iar în 1951 au trecut la transporturile rutiere, telecomunicații, aviația civilă și oțel. Odată intrat în posesia oficială a acestor sectoare de bază, guvernul laburist nu a mai avut un alt obiectiv particular, în afară de acela de a oferi ample oportunități de ocupare și de a menține controlate prețurile producției ca parte componentă a strategiei generale de evitare a inflației. Nu au existat planuri de modificare a structurii economiei, așa cum s-a întâmplat în cazul Franței.

În linii mari, ceea ce guvernul laburist a reușit să facă a fost o creștere rapidă a producției și a ocupării, pe fondul menținerii unui nivel scăzut al consumului. Aceasta a permis sporirea investițiilor și a exporturilor, coborând șomajul substanțial și îndepărtând teama unui dezechilibru al balanței de plăți. Bugetul statului s-a îndreptat astfel spre surplusuri regulate, având în vedere că încasările din taxe creșteau iar costurile statului bunăstării se dovedeau a aparține generațiilor viitoare mai degrabă decât celor prezente. Miniștrii de finanțe care s-au succedat au început să vadă bugetul ca pe un mijloc de control al presiunilor inflaționiste – prin modificarea mărimii surplusului. Manipularea deliberată a surplusului sau a deficitului bugetar în scopul controlării stării economiei a fost inițiată de Hugh Gaitskell, ministru laburist al muncii în perioada 1949-1951. Politica sa a fost apoi continuată de R.A. Butler, care l-a urmat în 1951 din partea conservatorilor. Această “cârpăceală” fiscală ce excludea orice strategie majoră pentru direcția economică a țării a primit eticheta derizorie de “Butskellism“ în publicația The Economist.

Deznodământul Crizei Suez din 1956 a pus efectiv capăt strategiei lirei sterline. Criza Suez a fost determinată de încercarea eșuată de a recâștiga controlul franco-britanic asupra Canalului Suez din Egipt după naționalizarea acestuia de către președintele Nasser. Operațiunea militară a reunit forțe armate ale Marii Britanii, Franței și Israelului într-un exercițiu comun conceput de britanici și de francezi. Acesta s-a soldat cu un eșec și, în plus, a atras asupra francezilor și britanicilor oprobriul atât al americanilor cât și al rușilor, care nu fuseseră informați despre acele planuri militare și care și-au crezut forțele militare puse la încercare și chiar aduse într-un conflict nuclear.

Căzută în dizgrație militară și cu rezervele de aur și de dolari epuizându-se rapid pe măsură ce străinii își retrăgeau depozitele în lire sterline, Marea Britanie a trebuit să ajungă la înțelegere cu SUA pentru restaurarea convertibilității lirei, cel puțin în privința tranzacțiilor de cont curent, ca o condiție pentru a primi sprijin din partea FMI.

Francezii și-au continuat demersurile de integrare europeană fără a mai negocia cu britanicii, trecând de la CECO la faza următoare a integrării și anume CEE. Dar între timp șomajul în Marea Britanie a rămas scăzut și creșterea economică s-a menținut. Ultimul dintre controalele de raționalizare a alimentelor a fost eliminat în 1954. În anul 1959, pe vremea realegerii primului ministru conservator Harold Macmillan, Marea Britanie putea raporta o activitate economică încununată de succes.

Perioada 1958-1973

Următorii 15 ani au zdruncinat încrederea Marii Britanii în strategia sa postbelică. Economiile distruse de război ale Europei își începuseră grabnica redresare de la o bază mult mai scăzută decât Marea Britanie, așa încât s-a crezut că ritmul lor de creștere se va domoli când vor atinge valorile de producție și venit per capita de dinainte de război, ajungând probabil la nivelul ratelor britanice. Dar membrii CEE au continuat să crească rapid, bucurându-se până în 1973 de așa-numita „epocă de aur” a creșterii economice. În acest timp, creșterea britanică a urmat ritmul ei „așezat” din anii 1950.

În 1960 producția totală a Marii Britanii era deja sub cea a Germaniei, a scăzut apoi sub a Franței în 1970 și chiar sub cea a Italiei în 1979.

Declinul relativ a fost și mai dramatic în termeni per capita, dată fiind creșterea mai rapidă a populației Marii Britanii. Dacă în 1960 PIB per capita era doar în urma Germaniei, acesta a scăzut și sub cel al Italiei pentru prima dată în 1977, rămânând sub toate cele trei țări din 1979 și până în 1992.

Foarte multe analize au fost dedicate descoperirii cauzelor declinului relativ al Marii Britanii din perioada ce a precedat aderarea la UE. Prima dintre acestea a fost găsită în nivelul relativ scăzut al investițiilor în raport cu producția totală – față de țările de pe continent. Aceasta a dat o explicație satisfăcătoare a creșterii relativ scăzute a țării în decursul anilor 1950 și a continuat să fie cauza majoră și în anii 1960, chiar în condițiile în care relația strânsă dintre rata investițiilor raportate la producție și ritmul de creștere economică în țările OECD a început să se dilueze. Chiar și în anii 1970 s-a persistat cu această motivație, care la acea vreme dispăruse cu totul în rândul țărilor OECD.

Rezultatul celor mai recente cercetări (Neal, 2008) este că rata investițiilor din Marea Britanie nu este neapărat factorul ce trebuie blamat, cât productivitatea scăzută a investițiilor. Productivitatea joasă a noului capital a fost și ea atribuită proporției mari a capitalului venit din sectorul public, în special în domeniul locuințelor și al industriilor naționalizate, care au părut mai interesate în menținerea unui număr mare de angajați decât în creșterea eficienței productive. Dar chiar și în sectorul privat noile investiții s-au dovedit mai puțin productive decât în Germania de Vest sau în Franța. Explicația aici ar fi că structura fragmentată a sindicatelor britanice și abilitatea fiecărui grup de meserii de a proteja locurile de muncă ale membrilor sindicali prin menținerea unor reguli depășite au împiedicat o utilizare mai eficientă a noului capital. A devenit astfel dificil chiar și pentru firmele americane sau japoneze să realizeze, cu noile fabrici construite în Marea Britanie, aceleași niveluri de productivitate din țara de origine. Istoricii economiei (ca de exemplu Broadberry, 1994) au atras de asemenea atenția asupra probabilității ca investițiile în capitalul uman să fi fost greșit direcționate. Lipsindu-i programele de instruire intensive derulate de guvern și de mediul afacerilor – ca în Germania Occidentală și țările europene nordice – Marea Britanie nu putea atinge nivelul respectiv de productivitate în producția specializată de scară mică. Lipsindu-i de asemenea programele de training furnizate de manageri experimentați pentru corporațiile din SUA, Marea Britanie nu a putut ajunge la productivitatea înregistrată de firmele americane și japoneze în producția de masă.

Recunoscând forța creșterii bazate pe exporturi atât în cazul Germaniei cât și al Italiei, Marea Britanie a luat inițiativa constituirii EFTA în scopul lărgirii pieței europene pentru propriile sale industrii de export. În acest mod partenerii comerciali tradiționali (Irlanda, Portugalia, Danemarca, Norvegia și Suedia) au fost combinați cu țări neutre din Europa Centrală – Austria și Elveția. EFTA era un grup degajat, fără ambiții de integrare politică derivată din integrarea economică. Fiecare țară participantă a acceptat să elimine tarifele asupra importurilor industriale din oricare altă țară membră. Dar fiecare și-a menținut propriul tarif asupra importurilor din alte țări. Americanilor nu le-a convenit această evidentă ripostă la adresa relațiilor comerciale multilaterale venită din partea unor țări pe care le introduseseră în avantajele clearingului multilateral prin UEP, imediat după Planul Marshall. Ei au trebuit să se mulțumească cu restaurarea convertibilității monedei fiecărei țări pe baza unor cursuri de schimb fixe, care prin ea însăși permitea clearingul multilateral al deficitelor comerciale, indiferent de diferitele bariere comerciale. Printr-o altă rundă de negocieri asupra nivelului tarifelor în cadrul GATT, numită Dillon Round, SUA au reușit să obțină angajamentul fiecărui grup comercial că media noului lor tarif față de restul lumii nu va fi mai mare decât tariful mediu inițial. A rămas astfel speranța că reducerea unora din barierele tarifare în Europa va impulsiona comerțul și va duce în continuare la diminuări ale tarifelor pe măsură ce avantajele liberalizării comerțului deveneau mai evidente.

Dacă privim pe hartă, țările EFTA au format un inel exterior în jurul celor șase țări ale CEE aflate în interior. Dar toate aceste țări au continuat să fie membre ale Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) – ce administra fondurile Planului Marshall și apoi membre ale UEP.

În 1960 OCEE a fost oficial dizolvată și înlocuită cu OECD (Organisation for Economic Cooperation and Development), alcătuită din cei 16 membri europeni ai OCEE plus SUA și Canada. OECD rămâne principala organizație internațională de discutare a politicilor economice între națiunile industriale bogate ale lumii. Aceste discuții pot duce la un anumit grad de convergență a politicilor, având în vedere că sunt în mod regulat și sistematic comparate politici alternative de rezolvare a unor probleme similare. În acest context, britanicii se puteau informa îndeaproape asupra succesului tot mai evident al membrilor CEE, asupra performanței ceva mai scăzute a propriei lor economii, ca și a partenerilor din EFTA. Țările CEE nu numai că ajunseseră din urmă Marea Britanie, dar acum o depășiseră chiar.

Îngrijorarea privind ritmul relativ scăzut al creșterii britanice începuse deja să-i marcheze pe liderii Marii Britanii pe la sfârșitul anilor 1950, în special după Criza Canalului Suez. În afara managementului cererii pe termen scurt prin intermediul politicii fiscale, guvernul conservator a luat măsuri ferme și pentru îmbunătățirea laturii de ofertă pe termen lung a economiei. Însă până la începutul anilor 1960, aceste eforturi s-au limitat la acțiunea împotriva practicilor de marketing restrictive care deveniseră endemice în Marea Britanie din 1930, cu ocazia mișcărilor de raționalizare din industria britanică. Curtea Practicilor Restrictive (Restrictive Practices Court – RPC) înființată în 1956, a reușit să elimine aranjamentele publice de fixare a prețurilor din industria Marii Britanii. În loc să stimuleze concurența prețurilor ce ar fi dus la creșteri ale productivității, se pare că RPC doar a încurajat dezvoltarea altor metode de control al pieței. De pildă, asociațiile de comerț erau foarte eficiente în diseminarea informației privind acțiunile de piață ale firmelor, care putea fi utilizată pentru monitorizarea acordurilor informale.

Impresionați de evidentul succes al francezilor în stimularea industrializării rapide, conservatorii au inițiat versiunea britanică a „planificării indicative”, înființând National Economic Development Council (NEDC) în anul 1962. Lipsindu-i însă accesul la finanțele guvernamentale de care se bucura în Franța le Commissariat du Plan, NEDC nu avea forță în susținerea recomandărilor sale privitoare la modul de accelerare a creșterii economice. În fapt, primul “plan” propus de NEDC în 1963, care impunea o țintă de 4% ca ritm de creștere pe următorii trei ani, a fost rapid urmat de un buget deflaționist în 1964. Aceasta a demonstrat clar că politica economică conservatoare era încă mai preocupată de managementul cererii pentru a putea menține cursul de schimb fix al lirei sterline. În plus, cum realizarea acestui obiectiv cerea comprimarea presiunii salariilor crescânde asupra ratei inflației, eforturile de planificare indicativă ale NEDC au fost însoțite de solicitări pentru o „politică a veniturilor” mai puternică. Ideea era că creșterile salariale puteau fi ținute în frâu dar ponderea salariilor în venitul național putea să rămână aceeași admițând că veniturile nesalariale nu vor mai crește în mod rapid. Congresul Sindicatelor (TUC) a obiectat că, dacă prin contractele sindicale se putea lupta pentru salarii ca parte a politicii de venituri, nu exista un mecanism comparabil de a ține sub control alte venituri. Mai mult, sindicatele doreau creșterea ponderii salariilor, nu doar menținerea ei constantă.

În anul 1964 Partidul Laburist, în frunte cu Harold Wilson s-a întors la putere, hotărât să facă un succes din planificarea economică și, asemenea regimului gaullist în Franța, a crescut salariile reale ca parte componentă a dividendului social rezultat din ratele de creștere mai înalte. Dar laburiștii au eșuat pentru că ratele de creștere, deși pozitive, au scăzut iar șomajul s-a amplificat. Provocările cu care se confruntase guvernul conservator au rămas nerezolvate de guvernul laburist, cu toată vigoarea sporită a acestuia. La nivel macroeconomic, problema era un curs de schimb tot mai supraevaluat (din cauza cursului fix pentru lira sterlină) și a inflației mai ridicate în Marea Britanie față de țările partenerilor comerciali majori. Aceasta a dus la diminuarea volumului exporturilor britanice și a crescut în schimb importurile, astfel că balanța de plăți deficitară a devenit din nou preocuparea majoră.

La nivel microeconomic, negocierile salariale tensionate cu TUC trebuiau aplanate fie prin drepturi sporite fie printr-o putere crescută a sindicatelor individuale. Pe termen scurt, piețele financiare au anticipat inflație în viitor, provocând atacuri speculative asupra lirei sterline. În noiembrie 1967 lira a fost în final devalorizată față de dolar, de la 2,80 $ la 2,40 $.

Întârzierea devalorizării s-a datorat unei periculoase combinații de mândrie, neîncredere în politica monetară și pragmatism. Mândria a constat în menținerea rolului lirei sterline ca monedă de rezervă a țărilor care mai rămăseseră în zona lirei, acum împuținate prin retragerea Indiei și Argentinei, dar încă incluzând fostele colonii africane, Hong Kong, Malaezia și Australia. Atâta timp cât aceste țări și colonii își păstrau depozitele lor, Marea Britanie avea o motivație credibilă de a-și revendica un rol major în cadrul FMI, al doilea după cel deținut de SUA. Dacă posesorii oficiali de lire s-ar fi gândit la o devalorizare, atunci exista temerea că depozitele lor vor fi retrase rapid. O asemenea problemă a lirei sterline îi preocupa și pe americani, al căror stoc de aur era acum mai mic decât suma dolarilor deținuți de băncile centrale străine. Un atac speculativ asupra lirei s-ar fi extins și asupra dolarului și de aceea era de așteptat suportul SUA.

În plus, mulți economiști și politicieni britanici considerau că politica monetară nu avea nici un efect sau unul foarte mic asupra economiei, chiar în condițiile în care nu ar fi existat constrângerea unui curs de schimb fix. Comisia Radcliffe a fost fondată în 1959 pentru a examina sistemul financiar britanic și pentru a evalua beneficiile adoptării unei politici monetare de genul celei germane sau italiene. S-a ajuns la concluzia că sistemul britanic complex de bănci specializate, intermediari financiari diverși și piețe de capital sofisticate făceau imposibilă controlarea, de către Bank of England, a expansiunii creditului intern în modul în care o făceau Bundesbank sau Banca d’Italia.

În fine, pragmatismul a constat în conștientizarea faptului că devalorizarea va afecta imediat și celelalte balanțe de plăți ale zonei lirei sterline, în vreme ce orice avantaj în creșterea exporturilor sau scăderea importurilor ar fi fost simțit doar după un an sau doi.

Devalorizarea a readus într-adevăr competitivitatea exporturilor britanice foarte rapid, iar SUA și FMI au furnizat Marii Britanii linii ample de credit pentru susținerea lirei la noua ei paritate, astfel că nu au avut loc consecințe adverse pentru contul de capital. Pericolele izbucnirii inflației au fost prevenite cu succes mai întâi prin înghețarea prețurilor și a salariilor, iar apoi s-a permis relaxarea graduală pentru a putea racorda creșterile salariale la sporirea costului vieții și al productivității.

Decolonizarea a avansat pe măsură ce britanicii și-au retras forțele mai întâi din estul Canalului Suez iar apoi din Cipru și Malta (Gibraltar a rămas ultima bază britanică din Mediterana, spre nefericirea permanentă a spaniolilor). Aceasta a contribuit la aducerea cheltuielilor militare la niveluri mai sustenabile, ținând cont și de faptul că măsurile statului bunăstării creat imediat după război deveneau din ce în ce mai costisitoare.

Pentru a contrabalansa rolul diminuat al lirei sterline ca rezervă oficială a băncilor centrale străine s-a încurajat dezvoltarea pieței eurodolarilor în Londra. Aceasta a ajutat la recâștigarea rolului dominant al bancherilor londonezi în finanțarea comerțului internațional, chiar dacă marea parte a acestui comerț în lume se factura acum în dolari și nu în lire sterline. Eurodolarii erau depozite de dolari ținute în bănci non-americane și înregistrate în conturi ca dolari. Avantajul depunătorilor era că acele conturi erau libere de restricțiile impuse de autoritățile americane asupra practicilor bancare din SUA, cum ar fi praguri ale ratei dobânzii și taxe reținute asupra dobânzii. Piața eurodolarilor s-a dezvoltat cu repeziciune în Londra după 1964.

Un alt mod de a compensa rolul diminuat al lirei, practicat atât de laburiști în 1967 cât și de conservatori începând din 1971, a fost deschiderea pieței CEE exportatorilor britanici, supunând în același timp industria și sindicatele aferente concurenței sănătoase venite de pe continent.

Negocierile cu CEE s-au prelungit mult și uneori păreau sortite eșecului, având în vedere că Marea Britanie dorea să-și păstreze avantajele zonei lirei sterline în timp ce Franța era hotărâtă să mențină metodele de lucru ce fuseseră dezvoltate în cadrul CEE. În final s-a ajuns la un compromis, Marea Britanie obținând angajamentul CEE de a lărgi cerințele de eligibilitate pentru regiunile rămase în urmă, de a primi ajutorul comunitar, așa încât regiunile cu venituri per capita mici rezultate din pierderea competitivității unei industrii aflate în declin să fie eligibile pentru asistență alături de regiunile cu venituri per capita scăzute ca rezultat al lipsei industriei. S-a considerat că aceasta ar fi adus ajutorul CEE în regiunile industriale aflate în declin din nordul Angliei, în special Lancashire, și din sudul Scoției și al Țării Galilor. Se spera că subvențiile regionale ar fi compensat plățile excesive făcute restului Comunității pentru importurile de alimente. Alte state membre, având și ele regiuni eligibile potrivit noilor criterii, au acceptat propunerea britanicilor.

O altă concesie obținută de Marea Britanie a fost lărgirea calității de membru prin includerea țărilor africane și a celor din Caraibe și Pacific (ACP), astfel încât cele mai sărace state și colonii din zona lirei sterline să se poată bucura în continuare de accesul preferențial la piața britanică iar acum și de accesul la restul pieței europene. Noua Zeelandă nu s-a calificat însă ca o țară cu venituri scăzute, așa încât s-a acceptat doar permiterea continuării importurilor de unt și carne de miel din Noua Zeelandă pentru perioada de tranziție de 5 ani acordată pentru conformarea deplină la cerințele politicii agricole comune (PAC). Tariful extern comun trebuia însă impus pieței britanice în 4 ani. Așa cum s-a dovedit, angajarea resurselor CEE în sprijinirea prețurilor PAC s-a putut realiza în decada următoare, ceea ce a limitat posibilitatea acordării ajutorului regional, mult mai puțin ajutor străin, țărilor celor mai puțin dezvoltate incluse în grupul ACP. Toate aceste preocupări au fost însă lăsate în subsidiar în decada care a urmat, având în vedere că Marea Britanie și celelalte membre ale CEE au fost confruntate cu probleme mult mai presante decât distribuirea între ele a modestelor resurse ale CEE.

Perioada 1974-1985

Negocierile de intrare în Piața Comună au coincis cu încheierea regimului cursurilor fixe al erei Bretton Woods, marcată de președintele Richard Nixon, care, în august 1971 a impus Rezervei Federale să înceteze vânzarea aurului către băncile centrale străine, în special celor din Franța și Germania Occidentală. Pe plan intern, guvernul conservator condus de Edward Heath se confrunta cu permanenta provocare din partea sindicatelor, ale căror greve obligau mereu la o nouă majorare salarială.

Pe baza lecțiilor desprinse din devalorizarea efectuată în 1967, Marea Britanie a lăsat lira sterlină să floteze liber în 1972, asumând scăderea acesteia în raport cu dolarul și cu monedele europene și stimulându-se astfel exporturile. Lira a scăzut, dar exporturile nu au crescut, în vreme ce prețurile și salariile s-au majorat. Guvernul Heath a încercat aplicarea unei politici a veniturilor. Sindicatele au acceptat să mențină moderate cererile de salarii pentru a nu exercita o presiune în sus asupra prețurilor, dar numai cu condiția ca, dacă prețurile vor începe sp crească, ele să fie libere să ceară aducerea salariilor la nivelul respectiv. Pragul stabilit a fost de 7%. O creștere a indicelui prețurilor cu amănuntul mai mare de 7% ar fi declanșat un val de creșteri salariale mai mare de 7% cu o sumă egală cu scăderea salariilor sub nivelul prețurilor acumulată până la momentul respectiv.

Efectul a fost că Marea Britanie a intrat în Piața Comună în 1973 urmând aproape aceeași politică ca și Italia la vremea respectivă, adică finanțe oferite de banca centrală permițând salariilor nominale să crească la fel de mult ca și nivelul prețurilor. Ca și în cazul Italiei, această politică a făcut Marea Britanie foarte vulnerabilă în fața primului șoc al petrolului și a accentuat de asemenea șocul intrării în sistemul economic continental.

Ca și în celelalte țări în perioada respectivă, în Marea Britanie s-a manifestat o creștere bruscă și abruptă atât a șomajului cât și a inflației. În cazul britanic însă șocul inflaționist a fost exacerbat de politica veniturilor a guvernului Heath, având în vedere că pragul de 7% a fost rapid depășit. Guvernul laburist care a venit la putere în martie 1974 prin suportul oferit de sindicate a susținut bineînțeles creșteri salariale. Dată fiind permanenta indiferență atât a guvernelor laburiste cât și a celor conservatoare față de controlul creșterii ofertei de bani, aceste creșteri salariale au fost rapid finanțate de către sectorul bancar, susținut de politica Bank of England de menținere a unor rate ale dobânzii scăzute. Astfel, presiunile inflaționiste din Marea Britanie au depășit cu mult pe cele din restul Europei Occidentale, atingând 27% în anul 1975. Politica fiscală era de asemenea laxă, cum guvernul lui Heath iar apoi cel laburist după prima alegere din 1974 aveau poziții slabe în Parlament, astfel că au continuat cu cheltuieli mari și un nivel constant al taxelor. O politică monetară “acomodativă” combinată cu cea fiscală laxă în acest caz nu au ajutat cu nimic ratele șomajului, care de asemenea au crescut. Ratele excesive ale inflației au obligat lira sterlină flotantă să alunece și mai jos atât față de dolarul american cât și față de monedele europene. Aceasta a determinat atacuri speculative asupra lirei, forțând-o să coboare și mai mult în valoare. Asistența FMI a fost limitată la suma pe care acesta o putea oferi și chiar și atunci era condiționată de adoptarea de către Marea Britanie a unor politici anti-inflaționiste.

Chiar dacă Marea Britanie era deja în mod oficial un membru al CEE, condițiile de aderare acordau perioade de tranziție de 4-5 ani pentru încadrarea deplină în cerințele PAC sau ale tarifului extern comun. Șocurile de ajustare la modul continental de acțiune nu erau încă avute în vedere, dar era limpede că acestea vor deteriora condițiile economice pe termen scurt. Drept urmare, laburiștii au inițiat un referendum în 1975 care îi întreba pe votanții britanici dacă erau de acord cu rămânerea Marii Britanii în CEE în termenii negociați de guvernul conservator. Două treimi din electorat au fost de acord. Astfel, drumul care rămânea de urmat în fața guvernului laburist pentru ieșirea din criza petrolului era de a miza totul pentru punerea în valoare cât mai grabnică a potențialului petrolier din Marea Nordului. Pentru ca această inițiativă să renteze trebuia ca prețurile petrolului să rămână cel puțin la fel de înalte ca cele pe care cartelul OPEC tocmai le ridicase. Iar costurile exploatării puțurilor de petrol de pe țărmul uneia din cele mai furtunoase mări ale lumii erau enorme.

La sfârșitul anului 1976 costurile de import ale materialelor de construcții necesare exploatării petrolului din Marea Nordului presau asupra balanței de plăți și asupra valorii lirei sterline, așa încât a devenit necesară asistența FMI. Condițiile, deja anticipate de guvernul britanic, constau în impunerea unui buget anti-inflaționist și în eliminarea controalelor asupra tranzacțiilor contului de capital. Din fericire, în 1974 au apărut exporturile de petrol din Marea Nordului, iar în 1977 cele de gaz. Aceasta a contribuit la reducerea deficitului contului curent, deși deficitul continua să existe. Lira sterlină s-a stabilizat și chiar a început să se întărească, pe baza unor importuri puternice de capital.

Cauza acestor suișuri și coborâșuri ale cursului de schimb al lirei sterline rămâne un subiect de studiu interesant pentru economiști. O explicație favorită este aceea că investitorii au anticipat ratele dobânzii mai înalte și viitoarele câștiguri din exportul petrolului de la Marea Nordului, care într-adevăr au apărut în anii 1979-1981. Dar istoricii economiei (vezi Foreman-Peck, 1991) spun că motivele de bază ale acestor fenomene – cel de al doilea șoc al petrolului din 1979 și șocul Volcker din 1980 – puteau fi greu anticipate în 1977. O explicație mai plauzibilă este aceea că înlăturarea restricțiilor asupra depozitelor străinilor în sistemul financiar britanic a făcut piața de capital londoneză mult mai atractivă pentru țările OPEC de a-și depozita profiturile în exces. Piața eurodolarilor era un punct natural de interes pentru această activitate. Guvernul britanic a sprijinit fenomenul, punând o garanție în dolari pe noile obligațiuni emise. Deși denominate în lire sterline, ratele dobânzii mai înalte asupra acestor obligațiuni le-au făcut o alternativă atractivă față de obligațiunile guvernamentale americane. Oricare ar fi cauza, lira sterlină s-a întărit într-adevăr iar rezervele oficiale au început din nou să crească la sfârșitul anilor 1970.

Guvernul nemaiavând presiuni externe, sindicatele au solicitat acum creșteri salariale. Însă rezistența la aceste cereri a dus la căderea guvernului laburist și la alegerea, în mai 1979, a unui guvern conservator condus de Margaret Thatcher. Mandatul acesteia ca prim ministru a fost extins în două alegeri succesive, în 1983 și 1987, până la sfârșitul anilor 1990, când opoziția internă din Partidul Conservator față de dominația ei în luarea deciziilor a obligat-o să se retragă. Cei 11 ani și jumătate de activitate au făcut-o pe Margaret Thatcher premierul cu cel mai lung mandat din istoria britanică de la lordul Liverpool – de după războaiele napoleoniene. Dar locul ei în istorie este determinat mai puțin de durata mandatului, cât de profunzimea schimbărilor din societatea britanică produse de politicile ei economice. Obiectivul ei era eliminarea reglementărilor și a interferenței guvernului cât de mult posibil din modul de luare a deciziilor de către producătorii și consumatorii britanici, astfel încât piețele bunurilor și serviciilor, piața capitalului și cea a muncii să poată funcționa mai eficient. În acest scop, primul pas era punerea inflației sub control prin restricționarea creșterii ofertei de bani. Pașii ulteriori au vizat denaționalizarea industriilor de stat și introducerea privatizării și a stimulentelor de piață într-o arie cât mai extinsă a sectorului public.

Începuturile erei Thatcher au fost șocante și deloc favorabile pentru viitorul guvernului. Șomajul a crescut dramatic, atingând rapid enorma cifră de 2 milioane de persoane, care a ajuns apoi la 3 milioane. Rata de creștere economică a fost negativă doi ani la rând, în 1980 și 1981. Inflația a înregistrat și ea un nivel record în 1980. Chiar și lira a început din nou să scadă față de dolar în 1981. Toți indicatorii de performanță macroeconomică ce fuseseră ținta guvernelor începând din 1945 s-au deteriorat în primii doi ani ai erei Thatcher. Cu toate acestea, politica sa economică a rămas neclintită în reducerea inflației prin controlul ratei de creștere a ofertei de bani. Este adevărat că economiștii premierului Margaret Thatcher nu erau foarte fermi în modul de măsurare a ofertei de bani iar țintele anunțate erau frecvent depășite. Dar, așa cum erau, lucrurile nu mergeau mai rău decât în restul Europei Occidentale în acea perioadă. Petrolul din Marea Nordului era acum în exploatare la maxim și contribuia cu sume tot mai mari la echilibrarea contului curent.

În 1982 răul cel mai mare trecuse pentru Marea Britanie, iar redresarea a început să se arate în rate sporite de creștere economică, în timp ce inflația părea să stea sub control. Nu se înregistraseră progrese în atenuarea șomajului, care a continuat să crească, dar comparativ cu permanenta stagnare din restul Europei Occidentale, Marea Britanie nu mergea chiar rău și în mod cert nu atât de rău cum obișnuise în raport cu Franța și Germania de Vest.

Succesul forțelor britanice în Războiul Falklands/Malvinas din 1982 a reînnoit sentimentul mândriei naționale și fără îndoială a contribuit la realegerea guvernului conservator în 1983. Fără acest sprijin extra-economic pentru popularitatea ei, ar fi fost posibil ca Margaret Thatcher să fie înfrântă, chiar dacă amânase următoarele alegeri generale la finalul a 5 ani de mandat, în 1984. Chiar și atunci efectele reformelor sale nu ar fi avut timp să se materializeze în rate superioare de creștere economică sau productivitate. Tocmai acest interval lung de timp necesar pentru producerea unui efect al schimbărilor instituționale cuplat cu cerința de a desfășura alegeri cel puțin o dată la 5 ani îi împiedicase pe premierii conservatori din trecut să inițieze reforme fundamentale. Se explică astfel și de ce reformele inițiate de Margaret Thatcher nu au fost rapid imitate și de alte democrații industriale.

După realegerea premierului Margaret Thatcher este de menționat Trade Union Act din octombrie 1986, care intenționa să slăbească puterea liderilor sindicali, solicitându-le acestora să supună deciziile privind grevele sau contribuțiile politice votului direct al membrilor sindicatului. În anul 1984 a izbucnit greva lucrătorilor din minele de cărbune, care a testat fermitatea guvernului Thatcher, chemând și alte sindicate în sprijinul lor. În final greva minerilor a eșuat, deși lupta a durat un an întreg. Acest eșec al minerilor însemna că de acum înainte se pierduse mult din capacitatea sindicatelor britanice de a constrânge reorganizarea practicilor de muncă și utilizarea tehnologiilor ce economiseau factorul muncă.

Cum rata investițiilor a crescut în tot restul anilor 1980, la fel s-a întâmplat și cu productivitatea totală a factorilor în industria britanică. În linii generale, Marea Britanie a încetat să se situeze în urma Europei Occidentale, începând chiar să ajungă performanța Franței și a Germaniei de Vest.

Politica economică de “supply-side” a guvernului Thatcher a fost întărită de angajamentul acestuia de a privatiza cât mai mult industriile naționalizate și sectorul public începând cu 1984. Cu toate că acest lucru nu putea fi făcut sistematic sau cu rapiditate din cauza constrângerilor practicate de-a lungul a cel puțin 40 de ani, în cele din urmă au fost privatizate gazul și electricitatea, apoi companiile de apă, ca și cărbunele, oțelul, aviația și telecomunicațiile.

În multe cazuri, veniturile încasate din vânzarea întreprinderilor au fost folosite pentru reducerea datoriei guvernamentale sau a taxelor pe venituri, în timp ce cheltuielile în viitor nu au mai fost împovărate de nevoia de subvenționare a operațiunilor ineficiente și cu personal excesiv. Drept rezultat, șomajul a crescut, dar consumatorii și plătitorii de taxe au fost mulțumiți în ansamblu. Bineînțeles, au existat obiecții că s-a permis ca prețurile stabilite de furnizorii de utilități să crească prea mult în beneficiul noilor acționari și în dauna consumatorilor sau, invers, că prețurile erau menținute prea mici pentru a favoriza consumatorii în detrimentul acționarilor. Dar cum privatizarea se realiza acordând consumatorilor drepturi privilegiate de cumpărare a acțiunilor, consumatorii și acționarii deveneau până la urmă aceleași persoane. Drept consecință, pierderile suferite într-unul din roluri erau compensate în medie de câștigurile din celălalt rol. Îmbunătățirile aduse calității infrastructurii au încurajat de asemenea industria privată să crească în continuare productivitatea.

Politica premierului Margaret Thatcher față de CEE a fost foarte controversată. Ea a luptat asiduu pentru multe inițiative alături de ceilalți șefi de guverne la întâlnirile semi-anuale ale Consiliului European. În cele din urmă a obținut o semnificativă reducere a contribuției britanice la bugetul UE, ca o recunoaștere a plăților nete substanțiale ale Marii Britanii către Comunitatea Europeană în condițiile în care avusese un venit per capita mai mic decât unii din recipienții neți ai banilor europeni.

În schimb, Margaret Thatcher a fost de acord cu creșterea dimensiunilor Comisiei Europene prin dreptul acordat fiecărui nou membru de a avea cel puțin un comisar. Ea a fost de asemenea unul din cei mai entuziaști promotori ai pieței unice europene inițiate în 1985, având în vedere că aceasta concorda cu filosofia sa de reducere atât a numărului reglementărilor guvernamentale cât și a impunerii de costuri de tranzacție suplimentare asupra funcționării piețelor. Dar când avântul creat de inițiativa pieței unice a fost continuat prin Planul Delors, care a culminat cu Tratatul de la Maastricht din 1993, Margaret Thatcher a ridicat obiecții severe. Atât moneda unică europeană cât și responsabilitățile adiționale ce urmau a fi conferite autorității supranaționale a CEE în politica externă și cea socială erau o anatemă pentru viziunea sa de revitalizare a economiei britanice prin funcționarea liberă a piețelor și eliminarea amestecului excesiv al guvernului în economie.

Perioada 1986-2006

Vitalitatea reînnoită a economiei britanice de la începutul anilor 1980 a fost realizată cât Marea Britanie a rămas în afara SME. Inițial, aceasta a avut logică, deoarece Marea Britanie devenise un exportator net de petrol la sfârșitul anului 1978. Având în vedere că petrolul era facturat în dolari, era în avantajul Marii Britanii să vadă dolarul întărit în raport cu lira sterlină, câștigurile în dolari obținute din petrol având astfel mai multă putere de cumpărare pentru stingerea datoriilor britanice denominate în lire. Interesele Germaniei, ale Franței și ale Italiei ca importatori neți de petrol erau exact la polul opus. Combinația dintre cel de al doilea șoc al petrolului și șocul Volcker au îmbunătățit substanțial situația Marii Britanii din punct de vedere al balanței de plăți, rezervele acumulându-se rapid. Cursul de schimb, după o întărire în raport cu dolarul în 1978-1980 (așa cum era de așteptat după al doilea șoc petrolier), a slăbit apoi împreună cu restul monedelor Europei Occidentale în decursul șocului Volcker de la începutul anilor 1980, chiar dacă surplusurile de export continuau datorită petrolului din Marea Nordului. Dar când cel de al treilea șoc al petrolului s-a manifestat la începutul anului 1986, prețul petrolului a scăzut semnificativ iar ca rezultat balanța comercială britanică a început să dea semne de slăbiciune. Cu toate acestea, lira sterlină s-a întărit inițial în raport cu dolarul, chiar în condițiile în care devenise mai slabă decât marca germană și monedele restului țărilor din SME.

Ca parte a efortului american de stabilizare a cursurilor de schimb la sfârșitul anilor 1980, lira s-a stabilizat atât față de dolar cât și față de marca germană. În anii 1990, cum balanța comercială a început din nou să se echilibreze, Marea Britanie părea pregătită să recurgă la orice metodă pentru a ține în frâu inflația. Aceasta, în final, a determinat acceptarea angajării lirei într-o paritate fixă cu marca germană și cu restul monedelor participante la Mecanismul Ratei de Schimb (MRS) din cadrul SME. Dacă această acțiune îi convinsese pe investitorii străini că Italia prezenta un angajament credibil pentru prețuri stabile, în mod sigur i-ar fi convins și de angajamentul Marii Britanii. Din păcate însă, ca și Italia, Marea Britanie era acum foarte vulnerabilă la șocul economic cauzat de reunificarea germană.

Drept rezultat, ca și Italia, Marea Britanie a fost obligată să părăsească MRS și SME în septembrie 1992. Aspectul pozitiv însă (din nou ca și în cazul Italiei) era că puternica devalorizare a lirei sterline în raport cu monedele principalilor parteneri comerciali din UE au creat o redresare economică bazată pe exporturi și reluarea unor rate de creștere mai mari decât cele din Franța și Germania.

Ieșirea Marii Britanii din SME a avut loc în momentul în care discuțiile privind ratificarea Tratatului de la Maastricht constituiau o preocupare pentru Europa Occidentală. John Major, care adusese Marea Britanie în SME în octombrie 1990 în calitate de ministru de finanțe al guvernului Thatcher, era acum succesorul acesteia ca prim ministru. Nedorind să deterioreze relațiile cu UE în modul în care Thatcher o făcuse uneori, el a pledat în Parlamentul britanic pentru ratificarea Tratatului UE. Pentru ca Tratatul să fie acceptat de Partidul Conservator, Major negociase un acord prin care Marea Britanie putea opta să nu îmbrățișeze Capitolul Social al Tratatului. Acest Capitol ar fi impus Marii Britanii să își armonizeze legislația sindicală cu cea din restul UE. În plus, retrăgându-se din SME în 1992 înaintea ratificării Tratatului, Major păstra deschise opțiunile Marii Britanii privind dacă și când se va alătura din nou SME, pe măsura progresului către obiectivul Uniunii Monetare Europene.

Parlamentul a aprobat, aproape la limită, iar Major a câștigat din nou alegerile, și el cu un procent destul de strâns. Între șomajul a început să scadă din nou, pe fondul reluării avântului economic. Din punct de vedere economic, Marea Britanie era cea mai avantajată dintre țările membre ale UE: avea acces deplin la piețele celor 15 membri pentru exporturile sale, pentru investitori și pentru forța de muncă, dar, datorită cursului de schimb flexibil față de marca germană, a putut atenua costurile economice ale șocului reunificării germane. Pentru firmele străine ce căutau acces la piața unică lărgită și la posibila extindere a acesteia spre Europa Centrală și de Est în viitorul apropiat, Marea Britanie reprezenta locația preferată pentru instalarea centrelor de distribuție și de producție. Astfel, Marea Britanie a devenit fericitul recipient al unor sporite investiții străine directe, menținându-și în același timp atractivitatea pentru investițiile străine de portofoliu în titlurile financiare britanice. Având de asemenea în vedere că alegerile din 1997 se apropiau, ambele partide păreau mulțumite să continue această stare de lucruri cât mai mult posibil.

Reformele Thatcher ajutaseră economia britanică în anii 1980 să înceapă din nou atingerea nivelurilor economiilor majore ale UE până la șocul reunificării Germaniei. Aflându-se în SME exact când reunificarea germană a lovit din plin economiile europene, Marea Britanie a trebuit iar să reziste conjuncturii nefavorabile – exact așa cum se întâmplase la aderarea la CEE chiar înaintea primului șoc al petrolului. Privind însă în retrospectivă, umilitoarea părăsire a SME în septembrie 1992 s-a dovedit până la urmă în avantajul Marii Britanii. Imediat după aceea PIB britanic a crescut față de celelalte trei economii majore ale Europei Occidentale iar venitul per capita a devenit cel mai ridicat din cele patru economii în 2005. Chiar și guvernul laburist ce a venit la putere în 1997 nu a abrogat reformele Margaret Thatcher, de exemplu, prin renaționalizarea vreunei companii privatizate de aceasta. Mai mult, politica monetară urmată de Bank of England, cu noua sa independență față de factorii politici, a menținut inflația la același nivel cu ratele din zona euro. Performanța excepțională a economiei Marii Britanii în perioada 1992-2005 s-a răsfrânt și asupra pieței muncii. Celebra curbă Phillips care își datorează originea evidentului “trade-off” dintre inflație și șomaj în experiența istorică a Marii Britanii, nu s-a mai manifestat după ce s-au resimțit pe deplin efectele reformelor Thatcher. La început șomajul a fost foarte sensibil la reducerile ratei inflației în anii 1980 și a continuat să răspundă excesiv la cele mai mici scăderi ale ratelor inflației necesare la începutul anilor 1990 pentru a menține fix cursul de schimb al lirei sterline în raport cu marca germană aflată în proces de apreciere. Dar din 1993 Marea Britanie a reușit să aducă inflația internă la niveluri destul de stabile, reducând în același timp șomajul la rate mult mai mici decât în Germania sau Franța. Experiența britanică verifică opinia Băncii Centrale Europene potrivit căreia Germania și Franța au nevoie de reforme ale pieței muncii în scopul reducerii ratelor șomajului.

Din anul 2000 Marea Britanie a început să înregistreze deficite ale balanței comerciale mai mari decât ale economiilor majore ale UE. Dar datorită cursului de schimb flexibil cu zona euro, economia britanică s-a ajustat cu o devalorizare a lirei, dacă deficitele nu au putut fi altfel finanțate. Acestea pot fi însă ușor finanțate prin continue importuri de capital, așa cum s-a întâmplat în economia americană imediat după reformele lui Reagan în anii 1980. Drept rezultat, cursul de schimb liră sterlină/euro a fost menținut constant, chiar în condițiile deficitului de cont curent.

Perioada actuală

Recesiunea anilor 2008-2009 a adus Marii Britanii o datorie publică și privată înaltă și un șomaj crescut. Creșterea puternică și stabilitatea macroeconomică premergătoare crizei mascaseră instalarea unor dezechilibre semnificative, determinate de apelarea excesivă la finanțarea prin datorii și de boomul prețurilor activelor. Aceste dezechilibre trebuie avute în vedere pentru asigurarea unei redresări sustenabile. Guvernul derulează în prezent un necesar și cuprinzător program de consolidare fiscală și reforme structurale țintind către realizarea unei creșteri economice mai accentuate și o reechilibrare a economiei. Graficele din Figura 3.5.1 prezintă câțiva indicatori selectați pentru situația economică actuală a Marii Britanii.

Redresarea demarată la sfârșitul anului 2009 s-a confruntat cu piedici importante în 2011, ce pot fi îndepărtate cu suportul politicii monetare. Consolidarea fiscală planificată este necesară pentru asigurarea sustenabilității în timp a poziției fiscale, dar ea se adaugă piedicilor venite din creșterea veniturilor reale și slaba refacere a comerțului global. Politica monetară trebuie de aceea să rămână expansionistă, chiar dacă rata inflației se află peste cea țintită.

Sunt de asemenea necesare în prezent reforme ale politicii locuințelor pentru a atenua volatilitatea excesivă a prețurilor și pentru a încuraja oferta terenului disponibil. Unele din cauzele crizei economice izbucnite în 2008 au fost oferta rigidă a spațiului locativ și o cerere aflată în continuă creștere, acestea împingând în sus prețurile locuințelor și contribuind la instabilitatea macroeconomică și financiară. Sistemul actual de impozitare a spațiilor de locuit este unul regresiv, încurajând o cerere excesivă și trebuie de aceea modificat.

Producția rămâne cu aproximativ 3% sub nivelul maxim anterior crizei. Se anticipează o reluare treptată a creșterii către sfârșitul anului 2013, pe măsura reinstaurării încrederii în mediile de afaceri.

Figura 3.5.1 Marea Britanie – Indicatori economici selectați1

Aria colorată indică valoarea maximă și minimă înregistrată în grupul celor 7 economii majore ale OECD.

Sursa: OECD, OECD Economic Outlook database.

În zilele noastre, ca și în mare parte din istoria ei, Marea Britanie nu pare foarte sigură dacă este mai bine să fie parte a Europei sau să stea la distanță de aceasta. Evident, ea este în prezent mai integrată cu continentul european decât era în secolul al XVII-lea iar în acest mod situația sa economică a avut de câștigat. Dar Marea Britanie nu ar fi tocmai avantajată din punct de vedere politic dacă își oferă sprijinul pentru proiectul franco-german al Europei în secolul XXI. Această dilemă între susținerea obiectivelor economice și rezistența la ambițiile politice ale Franței și Germaniei s-au manifestat pregnant cu ocazia conflictului intern privind alăturarea la Uniunea Monetară Europeană. Aici câștigurile economice par clare dar minore, în vreme ce câștigurile (sau pierderile) politice nu sunt deloc clare dar în orice caz majore. Dacă specificul instituțiilor britanice va continua să funcționeze mai bine pentru economia sa, rămâne incertă participarea Marii Britanii la adâncirea procesului de integrare europeană.

IRLANDA

Triburile celtice au ajuns pe insulă între anii 600-150 î.e.n. Invaziile scandinave începute spre sfârșitul secolului al VIII-lea au încetat în cele din urmă, când regele Brian Boru i-a înfrânt pe danezi în anul 1014. Invaziile engleze apar în secolul al XII-lea și vor face să explodeze lupta anglo-irlandeză ce a durat mai bine de șapte veacuri, fiind marcată de revolte și represalii crunte. O revoltă reprimată în 1916 a fost urmată de câțiva ani de lupte de gherilă. În anul 1921 va fi obținută independența față de Marea Britanie pentru 26 de comitate sudice, alte 6 comitate nordice (Ulster) rămânând parte a Marii Britanii. Irlanda de Nord este parte componentă a Marii Britanii de la Actul de Unificare din 1800.

Separarea politică din anii 1920 nu a dus la un succes economic al Republicii – din cauza politicilor autarhice menite să taie legăturile comerciale cu Marea Britanie și să dezvolte industria proprie. Aceste politici au fost prima dată impuse de Marea Britanie în anii 1920 ca o compensație pentru proprietatea smulsă de noul stat irlandez. Dar naționaliștii irlandezi au îmbrățișat și ei aceleași politici în anii 1930 în scopul eliminării dependenței de industria britanică. Irlanda a rămas neutră în cel de al doilea război mondial, astfel că, deși a suferit puține pierderi materiale, a primit sume mici din Planul Marshall. În anul 1949 se va retrage din Commonwealth.

Irlanda s-a alăturat Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional în 1957, aceste două organizații constituind cei doi stâlpi ai sistemului de la Bretton Woods înființați de SUA și Marea Britanie. Au trebuit alți 10 ani pentru semnarea GATT, cel de al treilea stâlp al sistemului economic internațional postbelic. Pe acea vreme însă comerțul irlandez se dezvolta rapid, în special cu Marea Britanie, iar creșterea economică era în sfârșit realizată. Era astfel esențial pentru Irlanda să adere la CEE când cea de a treia aplicație a Marii Britanii a fost în cele din urmă acceptată în 1973.

Cum pe coastele irlandeze nu existau depozite de petrol sau gaze naturale, strategia britanică de soluționare a primului șoc petrolier nu putea fi avută în vedere. Tot în contrast cu Marea Britanie, Irlanda a beneficiat mult de pe urma apartenenței la CEE. Nivelurile susținerilor prețurilor produselor agricole au fost extraordinar de ridicate pentru fermierii irlandezi, acestea acordându-se pentru o parte mult mai însemnată a economiei irlandeze comparativ cu Marea Britanie. Ajutoarele de dezvoltare regională tot mai generoase au contribuit și ele la îmbunătățirea autostrăzilor neglijate și a altor proiecte de infrastructură pe teritoriul insulei. Nu era nepotrivit pentru Irlanda să se alăture SME în 1978, chiar dacă Marea Britanie a optat să rămână în afară. Pe termen lung, aceasta s-a dovedit o decizie înțeleaptă, dar pe termen scurt lira irlandeză s-a apreciat față de lira sterlină britanică împreună cu tot restul monedelor din SME. Aceasta a însemnat pierderea unei părți însemnate a pieței britanice pentru exporturile irlandeze, într-o vreme în care piața potențială de pe continent se afla în stagnare, ținând cont de adânca recesiune ce afecta Europa Occidentală. De aceea, Irlanda a fost puternic lovită de cel de al doilea șoc al petrolului. Politicile de stimulare a cererii urmate de guvernul irlandez nu au făcut decât să agraveze inflația, necesitând reajustări ale cursului de schimb irlandez în cadrul marjelor de fluctuație permise de SME. Datoria guvernamentală s-a amplificat iar ratele șomajului au ajuns printre cele mai ridicate din Europa Occidentală.

De la mijlocul anilor 1980, guvernele irlandeze au redus cheltuielile, menținându-și în același timp încrederea în SME și în politica monetară restrictivă a Bundesbank. Drept consecință, șomajul a rămas înalt, emigrația s-a intensificat iar guvernele se schimbau mult mai frecvent. Dar pe la mijlocul anilor 1980 efectele cumulative ale de-reglementării, ale ratelor scăzute ale dobânzii și ale încrederii investitorilor străini în stabilitatea lirei irlandeze față de marca germană au încurajat sporirea investițiilor. Aceasta a dus la reluarea creșterii economice, la venituri per capita tot mai mari și la o scădere rapidă atât a deficitelor cât și a datoriilor guvernamentale ca procent din PIB. Având în vedere nivelul ridicat al datoriei guvernamentale înregistrat în 1992, diminuarea accentuată a ratei dobânzii cerută de investitorii în obligațiuni irlandeze a însemnat și o scădere a cheltuielilor guvernamentale cu service-ul datoriei. Aceasta a coborât deficitul iar surplusurile înregistrate în decursul anilor 1990 au redus și stocul datoriei. În plus, cum investițiile private au sporit (majoritatea fiind străine), muncitorii irlandezi erau acum încurajați să rămână în țară în loc de a emigra. Chiar și cei care își căutaseră slujbe în alte țări din UE au fost determinați să se întoarcă acasă pentru a răspunde cererii de noi construcții și de servicii. Au sosit de asemenea emigranți din Europa Centrală și de Est. Dacă secole de-a rândul Irlanda crease o cultură propice emigrației nete, la începutul secolului XX a ajuns să se confrunte cu ajustările sociale și culturale aferente fenomenului imigrației nete.

Povestea de succes irlandeză a fost privită în anii 1990 ca un exemplu al modului în care politica fiscală restrictivă poate fi expansionistă, în esență printr-o „aglomerare” a investițiilor private pe măsura scăderii ratelor dobânzii odată cu reducerea datoriei guvernamentale. Aceasta însă ajută mult o țară mică cu o parte însemnată a datoriei sale deținută de străini în țări având cursuri de schimb flexibile, ca de exemplu Marea Britanie și SUA; dacă lucrurile merg bine, ajută de asemenea ca țara să aibă forță de muncă mobilă internațional. Dependența industriei irlandeze de firmele multinaționale ce explorează oportunități de investiții ridică și întrebarea: nu cumva boomul investițional irlandez s-a bazat prea mult pe generozitatea străinilor? Ce mai rămâne celtic din “tigrul celtic”? Investițiile pot într-adevăr înceta atunci când firmele multinaționale hotărăsc să se extindă în Europa Centrală și de Est sau în Asia. În aceste țări poate fi disponibilă muncă și mai ieftină, taxe și reglementări la fel de avantajoase, cel puțin în cazul noilor state membre ale UE.

Succesul irlandez s-a produs pe fondul unei creșteri impresionante a gradului de deschidere al economiei, care a înregistrat o restrângere în 2001, deși tendința nu fusese încă răsturnată la nivelul anului 2005. Este însă de remarcat că PNB nu a crescut în aceeași măsură ca PIB. Dată fiind importanța companiilor străine multinaționale în Irlanda, care au beneficiat de taxe foarte scăzute asupra profiturilor, o mare parte a venitului generat de producția internă s-a îndreptat în afara țării. De aceea, măsura deschiderii economiei ar fi și mai dramatică dacă s-ar lua ca bază PNB în loc de PIB. Stoparea creșterii deschiderii din anul 2001 a fost însă asociată cu o scădere a creșterii PIB la rate mai sustenabile (deși încă de invidiat pentru alte economii ale zonei euro).

Ratele inflației au fost mult mai înalte în Irlanda decât în zona euro în intervalul 2000-2003, dar au scăzut ulterior sub media acestei zone. Înainte de izbucnirea crizei financiare globale, rata șomajului din Irlanda a fost cea mai scăzută din UE, guvernul continuând să se bucure de surplusuri bugetare și de cea mai mică datorie guvernamentală ca procent din PIB din toată UE.

Dacă PIB a crescut în medie cu 6% în perioada 1995-2007, activitatea economică s-a prăbușit puternic odată cu criza globală, PIB scăzând cu peste 3% în 2008, aproape cu 7% în 2009 și aproximativ cu 1% în 2010.

Irlanda a intrat în recesiune în 2008 pentru prima dată după mai bine de o decadă, cu prăbușirea ulterioară a piețelor imobiliară și a construcțiilor. Prețurile locuințelor au crescut mai repede în decada de dinainte de 2007 decât în orice altă economie dezvoltată. De la apogeul înregistrat în 2007, prețurile medii ale caselor au scăzut cu 47%. În urma colapsului sectorului construcțiilor și a restrângerii cheltuielilor de consum și a investițiilor de afaceri, sectorul de export, dominat de companii multinaționale străine, a devenit o componentă cheie a economiei irlandeze. Agricultura, cândva sectorul cel mai important, este acum pusă în umbră de industrie și servicii. În anul 2008 guvernul Cowen a trecut la garantarea tuturor depozitelor bancare, la recapitalizarea sistemului bancar și la fonduri de capital parțial publice – ca răspuns la recesiunea economică. În anul 2009, prin prisma eforturilor continue de stabilizare a sectorului bancar, guvernul irlandez a înființat National Asset Management Acengy (NAMA) în scopul achiziționării proprietăților comerciale cu probleme și al realizării de împrumuturi de dezvoltare de la băncile irlandeze. Confruntat cu venituri tot mai reduse și un deficit bugetar exploziv, guvernul irlandez a introdus în 2009 primul dintr-o serie de bugete draconice, incluzând tăieri de salarii pentru toți lucrătorii publici. Aceste măsuri nu au fost însă suficiente. În 2010 deficitul bugetar a ajuns la 32,4% din PIB – cel mai mare deficit din lume ca procent din PIB, datorat în principal sprijinului guvernamental adițional acordat sectorului bancar. Spre sfârșitul anului 2010 fostul guvern Cowen a angajat un împrumut de 112 miliarde dolari de la UE și FMI pentru a putea spori în continuare capitalizarea sectorului bancar și a evita intrarea în incapacitate de plată pentru datoria suverană.

Din martie 2011 noul guvern Kenny a intensificat măsurile de austeritate pentru a putea îndeplini țintele de deficit cuprinse în programul cu UE și FMI. Irlanda a realizat o creștere moderată de 1,4% în 2011 și a adus deficitul bugetar la 9,1% din PIB. Cu toate că redresarea s-a încetinit în 2012 din cauza unei cereri mai slabe din partea UE pentru exporturile irlandeze, Dublinul a reușit să coboare deficitul la aproximativ 8,5% din PIB.

Indicatorii macroeconomici ai Irlandei pentru anul 2012 (valori estimate) sunt prezentați în Tabelul 3.5.2.

Tabel 3.5.2 Irlanda – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Guvernele irlandeze au căutat și o unificare pașnică cu nordul insulei și au cooperat cu Marea Britanie împotriva grupurilor teroriste. Un aranjament de pace pentru Irlanda de Nord este treptat implementat în ciuda unor dificultăți. În 2006 guvernele irlandez și britanic au inițiat și au început să implementeze Acordul „St. Andrews”, bazându-se pe Acordul „Good Friday” aprobat în 1998.

DANEMARCA

Avându-i ca strămoși pe cutezătorii vikingi și devenind o putere nordică majoră, danezii au evoluat ca o națiune modernă și prosperă ce participă la integrarea economică și politică europeană.

Prin poziția sa la intrarea în Marea Baltică, Danemarca are o tradiție istorică de antrepozit maritim – asemenea Olandei și Belgiei de nord. Strâmtoarea daneză a fost pentru conducătorii țării, secole de-a rândul, o sursă de bogăție provenită din taxele vamale, până când puterea navală britanică a impus libertatea mărilor în secolul al XIX-lea. Chiar și atunci, rolul de antrepozit a continuat până în momentul în care Imperiul German a luat mare parte din regiunea Schleswig-Holstein și a construit Kiel Canal pentru a lega Marea Nordului direct de Marea Baltică prin întreg teritoriul german.

Cu o populație agricolă prosperă și bine educată, Danemarca a devenit, la sfârșitul secolului al XIX-lea, o economie industrializată bazată pe procesarea alimentelor destinate exportului. Baza industrială a țării a început să fie clădită odată cu restricțiile comerciale din anii 1930, care i-au limitat accesul la produsele industriale de import și în același timp i-au redus piețele pentru exportul alimentelor procesate. Dar industrializarea în adevăratul sens al cuvântului nu a demarat până în anii 1960. Apoi modificările structurale rapide au determinat probleme de ordin social, care au fost soluționate prin extinderea serviciilor de bunăstare socială furnizate de către stat, cu prețul creșterii datoriei publice. Atunci când șocurile petrolului din anii 1970 au creat deficite substanțiale ale conturilor externe, îndatorarea externă s-a mărit și ea. Diferite politici de venit și scheme de control al prețurilor au fost implementate de guvernul social-democrat, iar în 1978 Danemarca s-a alăturat SME. Cel de al doilea șoc petrolier a demonstrat în final inutilitatea acestor abordări de management al cererii pentru probleme ținând de partea de ofertă a economiei. Șomajul și cheltuielile guvernamentale au crescut din nou concomitent pe fondul stagnării economiei.

Din septembrie 1982 un guvern conservator a redus progresiv cheltuielile guvernamentale, a mărit impozitele și a suspendat indexarea salariilor. Treptat, competitivitatea Danemarcei s-a îmbunătățit, ajungându-se chiar la un surplus al exporturilor în 1990. Un aspect interesant al noului “boom” al exporturilor a fost importanța crescândă a comerțului cu Germania și cea descrescândă cu Marea Britanie, cu toată prezența lor comună în valul de extindere din 1973. Astfel surplusul balanței comerciale din 1990 s-a datorat creșterii importurilor Germaniei de Est din Danemarca, ceea ce a reprezentat un beneficiu de pe urma reunificării germane.

În ciuda evidentelor avantaje derivate din participarea la piața unică europeană și din legarea coroanei de marca germană, poporul danez a respins Tratatul de la Maastricht în primul referendum ținut în mai 1992. În cele din urmă, după o intensă campanie publicitară și rezervele specifice care au scutit Danemarca de participarea la Uniunea Monetară Europeană și la anumite prevederi legate de cooperarea europeană în domeniul apărării, justiție și afaceri interne, Tratatul de la Maastricht a fost ratificat de Parlamentul danez.

Chiar în condițiile respingerii Tratatului UE și apoi a adoptării monedei euro în referendumul din septembrie 2000, guvernul danez și-a aliniat politica monetară la cea a Băncii Centrale Europene (BCE). Cursul de schimb al coroanei daneze cu moneda euro este menținut în marje chiar mai înguste decât ERM , iar ratele dobânzii sunt foarte apropiate de cele stabilite de BCE. Până la declanșarea crizei financiare globale, Danemarca, spre deosebire însă de țările zonei euro, a reușit să țină deficitul bugetar în limitele Tratatului de la Maastricht, înregistrând chiar și surplusuri. Și a realizat aceasta pe fondul reducerii ratei șomajului la unul dintre cele mai scăzute niveluri din UE.

Guvernul danez a atins performanțele amintite mai sus prin reforme standard ale pieței muncii, de genul celor aplicate de Olanda – și anume restricționarea generozității și duratei ajutorului de șomaj, în paralel cu sporirea posibilităților de ocupare temporară. Diminuarea impozitării veniturilor din muncă i-au încurajat de asemenea pe danezi să intre și să rămână mai mult în cadrul populației active. De la mijlocul anilor 1970 ratele de ocupare au început să crească, de la mai puțin de 75 % din populația aptă de muncă la peste 80% în 1990. Dacă agricultura și industria au continuat să piardă locuri de muncă, sectorul construcțiilor, finanțele și serviciile au continuat să ofere ocupare. Nivelul înalt al gradului de ocupare care a rezultat a permis danezilor să-și finanțeze programele lor generoase de asistență socială, îngrijire medicală și pensii. Succesul guvernului în a înregistra surplusuri bugetare moderate, în contrast izbitor cu experiența țărilor majore din zona euro, a permis de asemenea scăderea ratei dobânzii la obligațiunile guvernamentale sub cea din Germania în anul 2005.

În prezent, Danemarca este o economie de piață modernă, cu un sector agricol de înalt nivel tehnologic, o industrie avansată cu firme de renume mondial în domeniul produselor farmaceutice, al construcțiilor navale și energiei regenerabile și o dependență ridicată de comerțul exterior. Principalii indicatori macroeconomici ai Danemarcei sunt prezentați în Tabelul 3.5.3.

Tabel 3.5.3 Danemarca – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Danezii se bucură de unul din cele mai înalte standarde de viață din lume iar economia țării este caracterizată prin măsuri guvernamentale extinse de bunăstare socială și printr-o distribuție echitabilă a veniturilor.

Danemarca este un exportator net de alimente și energie și se bucură de un confortabil surplus al balanței de plăți, dar este dependentă de importurile de materii prime pentru sectorul industrial. În cadrul UE, se află printre cei mai puternici susținători ai liberalizării comerțului.

După a lungă creștere bazată pe consum, economia Danemarcei a început să își încetinească ritmul în 2007 odată cu sfârșitul unui boom imobiliar. Prețurile locuințelor au scăzut substanțial în anii 2008-2009 și, după o scurtă revenire în 2010, și-au continuat declinul în 2011, deși într-un ritm mai redus.

Criza financiară globală a exacerbat această scădere ciclică prin costuri sporite de împrumutare a banilor și prin diminuarea cererii de export, a încrederii consumatorilor și a investițiilor. Astfel, PIB real a scăzut cu 0,8% în 2008 și cu 5,8% în 2009. Danemarca a înregistrat o modestă redresare în anul 2010 prin creșterea PIB real cu 1,3%, în parte datorită creșterii cheltuielilor guvernamentale. Dar țara a experimentat o recesiune tehnică spre sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011.

Nivelul tradițional scăzut al șomajului a urcat brusc din cauza recesiunii și a rămas la aproximativ 6% în anii 2010 și 2011, reprezentând astfel cam 2/3 din media UE.

Un declin pronunțat al raportului dintre salariați și pensionari va constitui o provocare majoră pe termen lung. Danemarca a reușit să mențină un sănătos surplus bugetar ani de-a rândul până în 2008, dar acesta s-a transformat în deficit în anul 2009. În ciuda deficitelor, noua coaliție de guvernare a programat un modest stimul al economiei pentru 2012. Oricum, poziția fiscală a Danemarcei rămâne printre cele mai solide din UE.

Deși a îndeplinit anterior criteriile nominale de convergență, Danemarca a hotărât să nu treacă la moneda unică europeană. Coroana daneză a rămas totuși raportată la euro ca monedă ancoră.

Danemarca a deținut președinția UE în semestrul I al anului 2012, prioritățile sale incluzând promovarea unei Europe responsabile, dinamice, sigure și ecologice, pe fondul eforturilor de scoatere a acesteia din criza economică a zonei euro.

3.6 GRECIA

Istoria antică a Greciei, cultura unică și locația strategică la capătul estic al Mării Mediterane și la ieșirea sudică a Mării Negre au făcut viața sa politică extrem de turbulentă. La începutul secolului al XIX-lea Europa Occidentală a luat act de încercările Greciei de a se desprinde de dominația Imperiului Otoman și de aceea a susținut războiul său de independență început în 1821. Acesta este câștigat în anul 1830. De atunci, Grecia și-a extins treptat teritoriul, de obicei prin cuceriri ale insulelor învecinate (majoritatea cu populație vorbitoare de limba greacă), dar întotdeauna cu consimțământul marilor puteri din Europa.

În cel de al doilea război mondial, Grecia a fost mai întâi invadată de Italia (1940) iar apoi ocupată de Germania (1941-1944). La sfârșitul războiului, trupele britanice și forțele de rezistență grecești, conduse de comuniști (ELAS) au contribuit la îndepărtarea trupelor germane în octombrie 1944. A izbucnit apoi un conflict armat între trupele britanice și forțele ELAS, Marea Britanie învingând și restaurând monarhia constituțională de dinainte de război. Incapabilă să facă față cheltuielilor de apărare a Greciei în 1947, Marea Britanie a apelat la ajutorul SUA. S-a ajuns astfel la Doctrina Truman, care a inițiat strategia americană pe termen lung de acordare a sprijinului militar pentru contracararea încercării comuniștilor de a prelua puterea în Europa Occidentală. Din această perspectivă, ajutorul Planului Marshall a constituit suportul economic necesar pentru a permite legitimarea postbelică a guvernelor non-comuniste după exilul lor din timpul ocupației naziste. În anul 1952 Grecia a intrat în NATO.

Chiar și în condițiile rapidei reconstrucții a infrastructurii distruse, în special Canalul Corint și diferitele facilități portuare, sistemul politic al Greciei a rămas sub agitație. Monarhia s-a dovedit tot mai nepopulară în rândul populației, ceea ce a dus la ridicarea partidelor socialiste. Fie regele fie o „junta” militară încercau să demobilizeze guvernul ales, provocând opoziția și mai hotărâtă a populației. În vreme ce restul Europei se bucura de epoca de aur a anilor 1950-1973, Grecia era răvășită de dispute politice și de cheltuieli militare excesive. Între reglementările represive ale vieții economice impuse de dictatura militară sau de monarhie când se aflau la putere și cheltuielile exagerate pe subvenții sociale instituite de socialiști când le venea lor rândul la guvernare, Grecia a reușit să realizeze ritmuri rezonabile de creștere, dar însoțite de o inegalitate socială tot mai accentuată. În final, junta militară care condusese din 1967 până în 1973 a fost discreditată pentru eșecul său în a încorpora Ciprul în Grecia, eșec atât de crunt încât s-a ajuns la ocuparea turcă a părții nordice a insulei, din 1974 și până în prezent.

Din 1974, când au loc alegeri democratice, Grecia devine o democrație parlamentară. Politicile sale economice au fost similare cu cele ale Irlandei în privința încercării de a realiza o industrializare care să suplinească importurile și să asigure auto-suficiența, dar aceste politici au fost la fel de ineficiente. Având însă un guvern democratic, Grecia era acum eligibilă pentru a deveni un stat membru al CEE, ceea ce i-ar fi conferit accesul la resursele țărilor occidentale mult mai bogate. Din perspectiva CEE, motivația admiterii Greciei în 1981 a fost legată de acordarea suportului economic al Europei democratice pentru descurajarea oricărei încercări de revenire a dictaturii militare. Din nefericire pentru dezvoltarea economică a Greciei în următoarele două decade, elita politică a răspuns aproape în același mod ca Italia de Sud. Generoasele subvenții și protecția agricolă oferită de CEE au fost direcționate de guvernele socialiste ca favoruri politice și nu ca stimulente ale promovării creșterii economice și eficienței.

Dacă, de exemplu, performanța Irlandei a fost slabă pentru că nu a reușit să obțină rezultate mai bune decât țările mai bogate din UE până în anii 1990, performanța Greciei până în 2000 a fost de-a dreptul tristă pentru că ea nu a reușit nici sa țină pasul cu celelalte țări europene. Numai în 1996 a apărut promisiunea implementării unor politici economice mai sănătoase care să revigoreze creșterea economiei. În 2001 Grecia va deveni cea de a douăsprezecea membră a UEM.

Grecia a beneficiat de pe urma Fondurilor de Coeziune tot mai însemnate stabilite după aderarea Austriei, Finlandei și Suediei în 1995, dar sectorul său agricol s-a confruntat cu o nouă provocare la reforma PAC din 1992. Este adevărat că fermierii greci au prosperat din subvențiile acordate sub forma suportului prețurilor, iar specialitățile din măsline, fructe și legume mediteraneene au continuat să se bucure de o excelentă piață în UE. Dar Grecia nu a mai putut continua importul de produse animale ieftine din sursele sale tradiționale aparținând bazinului mediteranean din cauza restricțiilor cantitative ale UE asupra importurilor din țări terțe. Prețurile crescute ale cărnii și ale produselor alimentare importate acum din statele membre ale UE au contribuit la transformarea surplusului net al comerțului agricol al Greciei cu UE într-un deficit net. Grecii au continuat să înregistreze un deficit al comerțului agricol cu partenerii tradiționali, astfel că, de la avantajul comparativ în agricultură au ajuns acum la un dezavantaj comparativ relativ. Această anomalie era desigur rezultatul structurii de preț radical schimbate datorate intrării Greciei în UE. Mai rău, situația economică îmbunătățită a fermierilor greci prin mutarea producției în domeniul grânelor (mai puternic subvenționate) a întârziat modificările structurale din economia Greciei – foarte necesare pentru a genera creșteri de productivitate.

Politicile de orientare socialistă aprobate de electorat în guvernări de-a rândul au sprijinit însă ocuparea în industriile de stat sau subvenționate de stat. Grecia a ajuns, alături de Spania, o țară cu rate ale șomajului persistent înalte – rezultat combinat al restricțiilor impuse firmelor private în privința posibilității desfacerii contractului de muncă al angajaților (ducând în primul rând la reticența în a face noi angajări) și al generoaselor ajutoare de șomaj. Guvernul grec a finanțat aceste ajutoare printr-o politică monetară expansionistă a băncii centrale, aflate mult sub controlul guvernului. Drept consecință, inflația s-a situat mult peste nivelul din celelalte țări ale UE, ceea ce a menținut Grecia în afara ERM, chiar dacă drahma trebuia inclusă în ECU pentru contabilitatea distribuirii fondurilor UE.

În timpul șocurilor petrolului din anii 1970 rata inflației în Grecia a fost cea mai ridicată din rândul țărilor mai sărace viitoare membre ale UE. Numai Portugalia a mai înregistrat rate excesive ale inflației ca răspuns la șocurile ofertei ce au lovit țările europene în decada 1974-1984. Dar angajarea Portugaliei în SME în anul 1992 a coborât rata inflației aici la nivelul celorlalte țări din SME în 1996, în timp ce Grecia a rămas în afară până la sfârșitul lui 1999. Din anul 2000 inflația în Grecia a atins în cele din urmă ratele scăzute din restul Europei mediteraneene, în beneficiul economiei private și al guvernului – la plata dobânzii către deținătorii de obligațiuni.

Șomajul, așa cum s-a arătat mai sus, nu a răspuns pe deplin condițiilor climatului economic îmbunătățit pentru sectorul privat, date fiind restricțiile de pe piața muncii. În 2006, din cauza lipsei reformelor structurale ale pieței muncii, economia grecească nu a demonstrat un „trade-off” continuu între șomaj și inflație. Problema este că privatizarea întreprinderilor de stat duce la surplusuri de forță de muncă e alimentează rata șomajului. Sumele încasate de guvern nu pot fi utilizate pentru scăderea nivelului datoriei guvernamentale, ceea ce contribuie la scăderea “service”-ului datoriei mai mult decât declinul substanțial creat de diminuarea ratelor dobânzii asupra noii datorii guvernamentale create prin alăturarea la zona euro. Durata acestei scăderi a “service”-ului datoriei a depins însă de modul în care guvernul a putut reduce cheltuielile pentru ajutoarele crescânde de șomaj și pentru plata pensiei anticipate acordate muncitorilor disponibilizați prin privatizări. În această privință, este instructivă o comparație cu Portugalia, care a intrat în SME cu 8 ani mai devreme decât Grecia și a reușit acest lucru printr-o privatizare extensivă, dar fără reforme ale pieței muncii (foarte asemănător cu cazul Greciei). Rezultatul a fost așa cum era de așteptat, o creștere tot mai pronunțată a șomajului și permanenta presiune asupra finanțelor publice.

În prezent, Grecia are o economie capitalistă cu un sector public de aproximativ 40% din PIB și cu un PIB per capita reprezentând 2/3 din cel al economiilor celor mai dezvoltate din zona euro.

Turismul furnizează 15% din PIB. Imigranții alcătuiesc aproape 1/5 din forța de muncă, fiind ocupați în principal în agricultură sau deținând slujbe necalificate. Grecia este în continuare un beneficiar major al ajutoarelor UE, egale cu 3,3% din PIB-ul anual. Economia grecească a crescut într-un ritm de aproximativ 4% pe an între 2003 și 2007, datorită, pe de parte, cheltuielilor de infrastructură prilejuite de Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, iar pe de altă parte disponibilității crescânde a creditului, care a susținut niveluri record ale cheltuielilor de consum. Economia a intrat însă în recesiune ca urmare a crizei financiare globale, a înăspririi condițiilor de creditare și a eșecului Atenei în a rezolva deficitul bugetar din ce în ce mai mare. Economia s-a contractat cu 2,3% în 2009, cu 3,5% în 2010, cu 6,9% în 2011 și cu 6% în 2012. (vezi Tabelul 3.6.1, care prezintă principalii indicatori macroeconomici pe anul 2012 – valori estimate). Grecia a încălcat Pactul de Creștere și Stabilitate al UE în ceea ce privește criteriul deficitului bugetar (sub 3% din PIB) în toată perioada cuprinsă între 2001 și 2006, dar a reușit să respecte acest criteriu în anii 2007-2008. În 2009 însă deficitul a ajuns la 15% din PIB. Măsurile de austeritate au adus deficitul la aproximativ 8% din PIB în 2012.

Finanțele publice în proces de deteriorare, statisticile inexacte și incorect raportate, ca și reformele neperformante au determinat agențiile majore de rating să coboare poziția internațională a Greciei spre sfârșitul anului 2009, țara ajungând astfel în criză financiară.

Sub presiunea intensă exercitată de UE și de participanții la piața internațională, guvernul a adoptat un program de austeritate pe termen mediu ce include reducerea cheltuielilor guvernamentale, diminuarea evaziunii fiscale, revizuirea sistemelor de pensii și de sănătate, precum și reforma pieței muncii și a bunurilor. Atena se confruntă cu provocări pe termen lung din cauza reformelor nepopulare, care au generat puternice reacții din partea sindicatelor și a publicului larg. În aprilie 2010 o agenție majoră de rating al creditului a atribuit datoriei Greciei cea mai scăzută evaluare posibilă. Tot în anul 2010, perspectiva unei intrări a Greciei în incapacitate de plată a datoriei sale denominate în euro a creat tensiuni severe în cadrul zonei euro, punându-se problema dacă o țară poate în mod voluntar să renunțe la moneda unică sau să fie exclusă din uniunea monetară.

În mai 2010, FMI și guvernele din zona euro au acordat Greciei împrumuturi de urgență pe termen scurt și mediu în valoare de 147 miliarde dolari, așa încât țara să își poată rambursa datoria către creditori. Ca urmare a celui mai mare “bailout” operat vreodată, guvernul a anunțat restrângeri ale cheltuielilor și creșteri de taxe totalizând 40 miliarde dolari de-a lungul a 3 ani, pe lângă severele măsuri de austeritate deja luate. Grecia a luptat să îndeplinească sarcinile pe 2010 stabilite de UE și FMI, în special după ce Eurostat a revizuit în sus cifrele deficitului și datoriei pentru anii 2009 și 2010.

Liderii europeni și FMI au convenit în octombrie 2011 să ofere Atenei un al doilea pachet de “bailout” în sumă de 169 miliarde dolari. În schimbul acestui al doilea împrumut Grecia s-a angajat să introducă măsuri suplimentare de austeritate cumulând 7,8 miliarde dolari în perioada 2013-2015. Aceste extreme constrângeri prelungesc însă recesiunea economică în Grecia și reduc încasările din taxe.

Creditorii Greciei presează Atena să își îmbunătățească sistemul de colectare a taxelor, să privatizeze întreprinderile de stat și să țină în frâu cheltuielile sociale. Mulți investitori se îndoiesc că Grecia își va putea susține eforturile fiscale în fața unei perspective economice sumbre, a nemulțumirilor publice și a instabilității politice.

Tabel 3.6.1 Grecia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

3.7 SPANIA ȘI PORTUGALIA

SPANIA

Puternicul imperiu spaniol al secolelor XVI și XVII a cedat apoi Angliei controlul asupra mărilor. Eșecul ulterior în a îmbrățișa mercantilismul și revoluția industrială a determinat căderea țării în urma Marii Britanii, a Franței și a Germaniei în ceea ce privește puterea economică și politică. Spania a rămas neutră în cele două războaie mondiale, dar a avut de suferit din cauza unui devastator război civil (1936-1939). O tranziție pașnică spre democrație după moartea dictatorului Francisco Franco în 1975 și o rapidă modernizare economică (Spania a aderat la UE în 1986) au conferit Spaniei posibilitatea realizării unei economii dinamice și cu un ritm ascendent, făcând-o în același timp un campion global al libertății și drepturilor omului. Preocuparea principală a guvernului în viitorul imediat va fi soluționarea severei recesiuni economice declanșate la mijlocul anului 2008.

Spania, împreună cu cealaltă țară iberică, Portugalia, a fost marcată de dictatura fascistă timp de treizeci de ani după cel de al doilea război mondial. Deși ambele țări au fost neutre în timpul războiului, Portugalia a beneficiat de Planul Marshall iar Spania nu. Din rațiuni strategice (acces la Atlanticul de Sud din Azore către Brazilia) și considerații politice interne (relații mercantile de lungă durată cu Marea Britanie și SUA), Portugalia s-a înclinat către puterile aliate. Spania, pe de altă parte, se alăturase naziștilor. Generalul Franco și partidul său (Falange) au învins în războiul civil spaniol din anii 1930 numai datorită ajutorului militar și consilierii acordate de Germania și Italia, ambele de orientare fascistă. Dar ambele țări au urmat politici economice autarhice – ca un corespondent al izolării lor politice față de restul Europei adoptate după victoria aliaților din al doilea război mondial.

Politicile Portugaliei au fost mai pline de succes decât ale Spaniei, probabil pentru că sfera sa economică era mult mai largă. Portugalia și-a menținut controlul asupra coloniilor din Africa bogate în resurse (Angola în vest și Mozambicul în est) și asupra avanposturilor de antrepozite din India (Goa) și China (Macao) până pe la începutul anilor 1970, păstrând de asemenea relații comerciale intensive cu Brazilia. Spania însă pierduse ultimele colonii de peste mări în urma războiului spaniol-american din 1898, iar Mexicul și Argentina (parteneri comerciali naturali ai Spaniei) erau pe acea vreme la fel de angajate către realizarea unei economii auto-suficiente.

În primii ani si reconstrucției postbelice Spania a putut deschide comerțul cu restul țărilor occidentale, relațiile derulându-se prin Uniunea Europeană de Plăți. Deși ostracizată politic, Spania a reușit să restabilească relații economice cu Europa Occidentală, mai întâi prin dezvoltarea comerțului bilateral cu Franța, Italian și Marea Britanie iar apoi în mod indirect prin intensificarea comerțului cu SUA – toate acestea având loc în condițiile excluderii din Planul Marshall și mai târziu din Uniunea Europeană de Plăți. Izolarea de eforturile de reconstrucție din restul Europei au dus economia spaniolă la stagnare spre sfârșitul anilor 1940. S-au depus eforturi mari pentru asigurarea auto-suficienței în producția de grâu în scopul minimizării nevoii de importuri. Aranjamente din ce în ce mai complicate de cursuri multiple de schimb au fost impuse asupra importurilor ad-hoc și a cotelor de export. Acestea ținteau să acopere lipsa schimburilor externe și dificultatea de a le dobândi în contextul noului sistem internațional financiar și comercial care se clădea în Europa. Autarhia și izolarea politică a Spaniei au zădărnicit orice posibilitate de creștere economică. Dar, cu sprijinul SUA, Spania a început să-și schimbe politica din 1953, când a sosit ajutorul militar american.

Practic, partenerii comerciali majori erau țările membre ale OEEC. Chiar dacă toate aceste țări respingeau regimul lui Franco din punct de vedere politic, Franța, Italia și Marea Britanie au găsit avantajos să importe produse alimentare mediteraneene și materii prime strategice dintr-o țară învecinată care nu cerea dolari în schimb, ci participa la sistemul european de plăți. Cu toate că Argentina era o importantă furnizoare a importurilor Spaniei (în special de cereale și carne de vită), rolul său devenea tot mai neînsemnat, dispărând aproape cu totul prin 1950, chiar când apropierea dintre președintele argentinian Perón și Franco se afla la apogeu. Comerțul cu SUA s-a amplificat după acordul din 1953, când ajutorul militar american a început să vină în schimbul accesului la bazele aeriene și navale din Spania.

O anumită îmbunătățire s-a simțit în economia spaniolă pe la începutul anilor 1950, dar se pare că aceasta s-a datorat în principal ajutorului american. Ajutorului americanilor li se poate atribui posibilitatea continuării politicii autarhice a lui Franco, așa cum tot bazele militare americane din Grecia au oferit un suport prelungit acelei dictaturi. Dar, la fel ca și în Grecia, ajutorul american a ajuns la sfârșitul anilor 1950 la niveluri mai mici. Între timp, încercările spaniole de industrializare, sub stricta supraveghere a guvernului central, au dus la deficite comerciale tot mai mari. Aceasta a pus presiuni crescânde asupra rezervelor băncii centrale, ceea a afectat întreaga strategie economică a țării. Guvernul a reacționat printr-o răsucire impresionantă a politicii economice în 1959. Aceasta își propunea să deschidă economia către restul Europei prin reducerea barierelor aflate în calea comerțului, a migrației și a mișcărilor de capital, pe fondul întăririi puterii politice a regimului (prin menținerea unor controale stricte asupra sistemului de impozitare, a pieței muncii și a sectorului financiar).

Stabilitatea politică a Spaniei depindea de progresul economic, iar acesta trebuia realizat prin intensificarea relațiilor economice cu Europa Occidentală. Exclusă în mod deliberat atât din CEE cât și din EFTA la formarea acestora, Spania și-a formulat răspunsul particular: dezvoltarea politicii de deschidere (apertura) în 1959 și acceptarea în OECD în 1960, această organizație fiind succesoarea OEEC. Începând din 1960 Spania s-a încadrat în epoca de aur generală a creșterii economice experimentate de țările OECD, suportând în același timp tensiunile sociale și politice create de rapidele schimbări structurale. Industrializarea a dus la un declin pronunțat al forței de muncă utilizate în sectorul agricol și al populației rurale. Apoi, moartea lui Franco din 1975 a însemnat o importantă cotitură politică suprapusă exact peste primul șoc al petrolului ce a adus un adevărat dezastru economic în lumea industrializată.

Regimul politic de după moartea lui Franco a fost o monarhie constituțională combinată cu democrația parlamentară. Franco chiar lăsase planuri de restaurare după moartea sa a succesorului dinastiei de Bourbon, Juan Carlos I. Între timp, elita intelectuală și politică a Spaniei, aflată în exil după încheierea războiului civil din 1939, s-a întors pentru a instaura funcționarea unei democrații parlamentare. Relația pașnică și simbiotică dintre cele două forme de guvernământ (care există în atâtea alte state europene) a fost pecetluită prin acțiunea dramatică a regelui din februarie 1981. La televiziunea națională el a îmbrăcat uniforma, a mărșăluit de unul singur în Cortes (adunarea legislativă), unde soldații rebeli îl aveau în bătaia puștii pe ostaticul legislaturii, ordonând rebelilor să lase jos armele – un gest clasic al eroismului spaniol care a marcat simultan legitimitatea monarhiei și a parlamentului.

Șocurile petroliere și incertitudinea politică a perioadei de tranziție cuprinse între 1974 și 1981 devastase baza industrială creată în timpul etapei de miracol economic. Elementele sale cheie – fierul, oțelul, construcțiile navale și cimentul – erau toate mari consumatoare de energie, astfel că s-au aflat din plin afectate de criza petrolului. Nesiguranța politică a făcut dificilă luarea unor măsuri ferme de remediere a situației, cum ar fi liberalizarea prețurilor energiei în scopul realizării unei realocări a resurselor. Cu toate acestea, creșterea economică generală a fost susținută de prosperitatea agriculturii și de creșterea prețurilor bunurilor de consum, de dezvoltarea sectorului serviciilor, ca și de întoarcerea acasă atât a exilaților cât și a muncitorilor spanioli ce lucraseră în străinătate. Emigranții întorși în țară aduceau cu ei fluxuri însemnate de capital repatriat, atât financiar cât și uman. Aceasta a contribuit la finanțarea deficitelor de import create de șocurile petroliere. În mod ironic și neașteptat, șocurile petrolului și cele politice din anii 1970 au impulsionat într-o anumită măsură redresarea Spaniei.

Creșterea industrială a fost reluată în anii 1980 când situația politică s-a stabilizat sub un guvern socialist. Totuși rata ridicată a șomajului instalată în decada anterioară a rămas neclintită, înregistrând cel mai înalt nivel din țările Europei Occidentale.

Din cauza rezistenței politice a Franței și a Italiei, intrarea Spaniei în CEE s-a amânat până în 1986 și chiar termenii de aderare au fost neobișnuit de severi. Accesul deplin la Piața Comună urma să fie acordat numai după 7 ani iar participarea la politica agricolă comună pentru întreaga agricultură spaniolă a fost programată după o perioadă de 10 de ani. Numai treptat Spania a reușit să se desprindă de rețeaua de reglementări restrictive care funcționase în beneficiul dictaturii lui Franco. Privind în retrospectivă, țâșnirile intermitente de creștere și schimbare structurală demarate în 1960 se datoraseră mai mult inițiativelor controlate de stat decât îmbrățișării piețelor libere.

Dacă comparăm Spania cu Portugalia în toată perioada de creștere bazată pe exporturi cuprinsă între 1960 și 2005, se remarcă faptul că, la începutul secolului XXI, progresul continuu al Spaniei în ceea ce privește liberalizarea economică a plasat-o înaintea vecinei sale iberice.

Cea mai timpurie izbucnire de creștere a Spaniei, spre deosebire de Portugalia, a fost direcționată mai mult către sectorul de producție și cel al serviciilor. Ratele investițiilor au crescut odată cu expansiunea comerțului, dar o proporție mai mare din aceste investiții au mers către sectoarele de export aflate în expansiune și mai puțin către sectorul imobiliar. Noua tehnologie încorporată în formarea capitalului a însemnat că aproximativ 60% din creșterea producției a provenit din sporirea productivității mai degrabă decât din sporirea cantității de muncă și capital. Drept rezultat, transformarea structurală a economiei spaniole a fost foarte amplă. Ocuparea în agricultură a scăzut de la peste 40% din totalul forței de muncă la sub 25%. Două milioane de lucrători au părăsit agricultura în cei zece ani cuprinși între 1961 și 1970. Aceasta a furnizat o ofertă de muncă elastică pentru sectoarele serviciilor industriale, urbane și de construcții, ca și un flux constant de muncitori emigranți către Franța, Elveția și Belgia. Dar un procent relativ mic din forța de muncă s-a îndreptat către industrie, din cauza menținerii controalelor restrictive din acest domeniu.

Trimiterile de bani din străinătate s-au înmulțit, la fel și câștigurile din exporturi, ceea ce a impulsionat importurile (pe fondul menținerii balanței comerciale aproape în echilibru), deși deficitele soldului curent și-au făcut apariția mai frecvent către sfârșitul perioadei. Între timp, inflația a fost ținută relativ sub control, mai ales datorită condițiilor impuse de FMI în devalorizarea din 1967 a monedei naționale peseta. În acest moment, un dolar a fost schimbat cu 70 pesetas față de 60 pesetas în 1959, fiind eliminate acum și controalele asupra schimbului valutar și cursurile de schimb multiple. Bugetul guvernamental a ajuns cât de cât în echilibru față de situația deficitelor cronice înregistrate anterior. În 1973 progresele realizate în sectorul extern și cel al poziției fiscale a guvernului central erau atât de însemnate încât a fost acordată Băncii Spaniei, pentru prima dată, deplină autoritate în administrarea rezervelor valutare ale țării. Astfel, mult înainte de formarea SME de către țările UE cu scopul conferirii independenței de facto a băncilor lor centrale față de interferența guvernului, Spania își crease deja baza instituțională pentru o monedă stabilă.

Cauzele de fond ale ratelor șomajului extrem de înalte din anii 1980, care au ajuns la peste 17% în 1985, pot fi identificate de la încheierea regimului lui Franco, când s-au întreprins primele acțiuni pentru instalarea unui sistem social de bunăstare de factură corporatistă. Atunci când sindicatele au fost scoase în afara legii pe vremea lui Franco, angajatorii au fost obligați să asigure securitatea ocupării și beneficiile care altfel s-ar fi obținut prin negociere colectivă. În anii ce au urmat după moartea lui Franco, rigiditățile pe care Falange (partidul fascist) le crease pe piețele muncii au fost menținute, chiar dacă mișcările în stil european ale muncitorilor au fost treptat permise. În anul 1977 libertatea de asociere a fost recunoscută prin Decretul privind relațiile de muncă. Acest decret a acordat dreptul al grevă și la negociere colectivă, admițând în același timp desfacerea contractului de muncă al indivizilor și al grupurilor de angajați dacă întreprinderile aveau nevoie să își ajusteze condițiile economice. Sindicatele trebuiau să se organizeze la nivel național sau cel puțin regional, noile legi limitându-le eficacitatea la nivel de întreprindere. Astfel, orice ar fi dat mai multă flexibilitate pe piața muncii a fost împiedicat de către sindicate, acestea căutând să se organizeze după modelele europene. Drept rezultat, șomajul a urcat la cele mai înalte niveluri din Europa Occidentală.

În 1986, Spania și Portugalia au devenit în sfârșit membre ale UE. Ele au început să beneficieze de asistență pentru dezvoltare de la restul țărilor membre ale UE, toate mult mai bogate și mai avansate. Ponderea bugetului CEE alocată fondurilor structurale a sporit, chiar dacă ponderea subvențiilor pentru agricultură a scăzut, ca răspuns la presiunile bugetare generale ale CEE. Efectul net a fost schimbarea bazei sprijinului acordat membrilor cu un substanțial sector agricol – de la susținerea prețurilor la suplimente de venit și proiecte de dezvoltare.

Programul de industrializare din Spania a făcut ca agricultura să scadă în 1960 la mai puțin de 25% din producția totală, iar după aceea declinul a fost constant, ajungându-se la 10% în 1975 și puțin peste 6% în 1986 (la intrarea Spaniei în UE). Din cest moment sectorul agricol a continuat să scadă ca importanță relativă, atingând sub 4% în anul 2000. Ca răspuns la statutul de membru al CEE, agricultura spaniolă și-a schimbat structura producției către mai puține cereale și mai mult șeptel și de asemenea către produse alimentare de valoare mai mare cum ar fi vinul, fructele și legumele. Toate temerile concurenților italieni și francezi potrivit cărora Spania va exploata calitatea de membru în PAC în detrimentul lor nu s-au materializat, datorită lungii perioade de pregătire în decursul căreia avusese loc modernizarea agriculturii spaniole (încă din anii 1950).

Intrarea Spaniei în UE a însemnat și o continuă creștere a importanței comerțului exterior, ca și o modificare de fond a orientării către ceilalți membri ai uniunii vamale a UE. O analiză atentă a relațiilor comerciale ale Spaniei relevă că țara a avut constant un surplus al balanței comerciale cu restul UE, în vreme ce cu țările exportatoare de petrol s-au înregistrat deficite (așa cum s-a întâmplat în majoritatea țărilor Europei Occidentale). Per ansamblu însă Spania a avut un deficit comercial de proporții în primii ani după aderarea la UE, atribuit în parte importurilor de capital. Aceste importuri de capital necesare pentru finanțarea substanțialului deficit comercial au venit în principal din afara UE, mai ales din SUA și Japonia. Cu America Latină însă Spania a realizat treptat un surplus comercial.

Muncitorii spanioli au reprezentat o parte însemnată a forței de muncă străine din Franța și Elveția în decursul anilor 1960, dar mulți s-au întors acasă în timpul restricțiilor asupra programelor guest workers, devenite universale în Europa Occidentală după șocurile petroliere din decada 1970. Ratele spaniole ale fertilității au devenit cele mai scăzute din Europa occidentală în anii 1990, așa încât Spania devine o țară de imigrație netă la începutul secolului XXI. Cu toate acestea, trimiterile de bani acasă ale emigranților au rămas o parte importantă a câștigurilor din schimbul extern, acestea încă depășind trimiterile de bani în afara Spaniei de către muncitorii săi străini. Muncitorii spanioli din străinătate au câștigat venituri mai mari decât muncitorii străini lucrând în Spania.

Principala lecție din experiența Spaniei ca membră a UE, atât pentru UE cât și pentru țările aspirând la calitatea de membru, este că intrarea în uniunea vamală are un impact mult mai puternic decât intrarea în piața comună a muncii. În cazul Spaniei, comerțul a înlocuit mult migrația, probabil pentru că pe vremea când țara a aderat la UE ea realizase deja mutarea structurală majoră a populației din zonele rurale în cele urbane – care însoțește întotdeauna industrializarea și modernizarea. Dar cu această mutare au venit nu numai veniturile mai înalte în economia spaniolă, ci și rate ale fertilității mai mici și stimulente sporite de a sta în Spania, ținând cont de oportunitățile sale sporite de angajare.

Guvernul spaniol continuă să se confrunte cu probleme politice interne. Teroriștii ETA (naționaliștii basci) stârnesc tensiune politică internă care ar putea fi temperată în cele din urmă în contextul politic mai larg al UE. Spania beneficiază din turism, trimiterile de bani ale emigranților, o forță de muncă relativ ieftină și abilitatea de a atrage în continuare investiții străine directe – cu condiția să fie urmate politicile adecvate. Ea a fost însă întrucâtva îngrijorată de extinderea către est a UE, obținând un angajament din partea UE că fondurile sale regionale nu vor fi reduse până la sfârșitul anului 2006.

Un progres serios în privatizare și de-reglementare a început doar relativ recent, în timpul guvernării de centru-dreapta a lui José Aznar, între 1996 și 2004. Deși piețele gazului și electricității au fost pe deplin liberalizate în ianuarie 2003, prețurile s-au menținut destul de reglementate, anticipându-se o creștere a acestora (de aproximativ 2% anual) mai degrabă decât o scădere, în ciuda faptului că sunt printre cele mai ridicate din Europa. Înfrângerea electorală a guvernului de centru-dreapta în 2005 subliniază riscurile politice ale unor privatizări și de-reglementări rapide, mai ales atunci când sunt întreprinse în condiții adverse.

După aproape 15 ani de creștere a PIB peste media UE, economia spaniolă a început să își încetinească ritmul spre sfârșitul anului 2007 și a intrat în recesiune în trimestrul al II-lea al anului 2008. PIB-ul s-a contractat cu 3,7% în 2009, încheind un trend de creștere de 16 ani, înregistrând iarăși un ritm negativ de 0,3% în 2010, înainte de a crește moderat în 2011. Spania a fost astfel ultima economie europeană majoră ce și-a revenit după recesiunea globală. Dar economia a căzut încă o dată în recesiune, având în vedere că dezechilibrarea sectorului privat, consolidarea fiscală și permanentul șomaj ridicat afectează cererea internă și investițiile, chiar dacă exporturile au arătat semne de înviorare. Rata șomajului a crescut de la aproximativ 8% în 2007 la nu mai puțin de 25% în 2012. Criza economică a lovit și finanțele publice spaniole. Deficitul bugetar a ajuns la 11,2% din PIB în 2010 iar procesul de soluționare a acestui dezechilibru a fost lent, în ciuda eforturilor Madridului de a colecta noi venituri din taxe și de a tăia cheltuielile.

Spania a redus deficitul bugetar la 9,4% din PIB în 2011 și la aproximativ 7,4% din PIB în 2012 (vezi Tabelul 3.7.1, care prezintă principalii indicatori macroeconomici ai Spaniei), dar peste ținta de 6,3% negociată între Spania și UE. Deși acest deficit bugetar înalt și slabele perspective de creștere economică rămân un motiv de îngrijorare pentru investitorii străini, eforturile curente ale guvernului de a diminua cheltuielile și de a flexibiliza piața muncii țintesc către domolirea acestor îngrijorări. Guvernul ia de asemenea măsuri de sprijinire a sistemului bancar, și anume prin utilizarea de până la 130 miliarde dolari din fondurile UE pentru a recapitaliza băncile aflate în dificultate expuse sectoarelor prăbușite – imobiliar și al construcțiilor.

Tabel 3.7.1 Spania – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

PORTUGALIA

După perioada sa de glorie ca putere maritimă globală în secolele XV și XVI, Portugalia și-a pierdut mult din avuție și statut din cauza următoarelor evenimente: distrugerea Lisabonei de cutremurul din 1755, ocupația din timpul războaielor napoleoniene și câștigarea independenței celei mai bogate colonii, Brazilia, în 1822.

Portugalia, vecina iberică mai mică a Spaniei, etalează o istorie economică și politică foarte asemănătoare, de obicei anticipând evenimentele din Spania cu câțiva ani. Revoluția din anul 1910 a desființat monarhia; republica instaurată a fost înlăturată de o juntă militară în 1926, dar fără prea multe conflicte interne. În anul 1928 un profesor de economie, Antonio de Oliveira Salazar, și-a început cei patruzeci de ani de conducere autoritară. Departe de orice conexiune cu ideologiile europene dominante ale capitalismului, socialismului sau fascismului, Salazar a promulgat “integralismul lusitanian”, care, pentru restul lumii, a fost de fapt fascismul portughez. Orientarea generală a fost atlantică, nu europeană, dar s-a adoptat o politică autarhică cu o puternică reglementare a economiei și cu favoruri politice pentru suporterii regimului. Această politică a funcționat corespunzător pentru Portugalia în anii 1930 și 1940, dar deceniul 1950 a demonstrat dezavantajele cumulative ale autarhiei în comparație cu miracolul economic ce avea loc în restul Europei. Chiar și Spania se situa mai bine, în special datorită ajutorului american.

Portugalia, participantă de la bun început în OEEC și Planul Marshall, a fost de asemenea un membru fondator al NATO. Ea s-a alăturat EFTA, inițiată de britanici, în anul 1960. Comerțul s-a estins astfel rapid cu membrii EFTA, dar s-a diminuat cu posesiunile de peste mări. La începutul anilor 1960 revoltele din coloniile africane Angola, Mozambic și Guinea-Bissau au condus la cheltuieli sporite pentru Portugalia alocate dezvoltării resurselor africane, chiar dacă erau în creștere fluxurile de investiții străine directe venite din SUA și de la partenerii comerciali din EFTA. Au sporit de asemenea veniturile din turism, ca și remiterile de bani ale emigranților, care au contribuit la acoperirea unui deficit comercial ascendent. Emigrația a devenit atât de însemnată (stimulată fiind atât de salariile mari din nordul Europei cât și de amenințarea serviciului militar în Africa), încât Portugalia a pierdut din populație în timpul boom-ului economic cuprins între 1960 și 1973.

În 1968 Salazar a cedat puterea unui succesor ales, Marcello Caetano. Caetano a încercat să liberalizeze economia, dar a fost tot mai frustrat de rezistența politică și opiniile împărțite din rândul clasei conducătoare privind strategia adecvată pentru țară. În cele din urmă, în 1974 s-a produs o lovitură militară condusă de ofițeri tineri care l-au izgonit pe Caetano, au impus retragerea din coloniile africane și au inițiat o integrare mai strânsă a Portugaliei cu Europa Occidentală.

Pentru a realiza acest lucru în termenii CEE trebuia însă ca instituțiile democratice reprezentative să fie create și legitimate, ceea ce s-a întâmplat în 1977, când Portugalia a aplicat pentru calitatea de membru (înaintea Spaniei). Ca și Spania, Portugalia a beneficiat de întoarcerea unui număr foarte mare de muncitori emigranți, care au adus din străinătate economiile acumulate. În plus, aproape un milion de persoane au venit acasă din fostele colonii, împreună cu capitalul lor uman și financiar. Aceste infuzii de capital, alături de avantajul de a nu mai cheltui sume mari pentru menținerea controlului militar asupra coloniilor, au ajutat Portugalia să înfrunte destul de bine șocurile petroliere.

CEE a salutat favorabil aplicația Portugaliei, recunoscând importanța avansului economic în stabilizarea instituțiilor democratice incipiente. Tarifele practicate industriilor portugheze au fost rapid eliminate, în vreme ce Portugaliei i s-a permis reducerea treptată a tarifelor sale de-a lungul unei perioade de zece ani. Ajutorul financiar extensiv a fost de asemenea aplicat începând din octombrie 1975. Avantajele aranjamentelor comerciale au impulsionat investițiile străine directe, care au fost în continuare încurajate prin intrarea Portugaliei în CEE în anul 1986.

De la căderea dictaturii Salazar-Caetano a existat însă o piedică în calea creșterii economice rapide și anume naționalizarea extinsă a firmelor industriale și financiare din stadiile inițiale ale revoluției. Atunci când investițiile străine s-au împuținat (către sfârșitul anilor 1980) subvențiile necesitate de menținerea nivelurilor ocupării în întreprinderile de stat au condus la presiuni inflaționiste, la slăbirea încrederii investitorilor și la o încetinire evidentă a ritmurilor de creștere. În acest stadiu de evoluție economică Portugalia începe să ia lecții de la Spania, și nu invers, așa cum se întâmplase până atunci. De exemplu, Portugalia a intrat în Mecanismul Ratei de Schimb al SME doar în aprilie 1992, la mai bine de doi ani după Spania. A urmat apoi o convergență tot mai accentuată a performanței economice a celor două țări, rata inflației în Portugalia coborând la nivelul celei din Spania, în vreme ce rata șomajului a urcat către nivelul celei înregistrate în Spania.

La fel ca și în Spania, liberalizarea instituțiilor economice din timpul administrației lui Caetano a pregătit Portugalia să beneficieze de pe urma apartenenței la UE. Comerțul a înflorit imediat, în special cu țările UE, așa cum era de așteptat pentru un nou membru al uniunii vamale. Specifică pentru Portugalia a fost intensificarea comerțului cu Spania, cum tarifele reciproce și restricțiile comerciale între cele două țări iberice au fost eliminate ca rezultat al asimilării instituțiilor europene.

Ca și în cazul Irlandei și al Spaniei, au crescut investițiile străine directe, atrase de salariile scăzute din Portugalia și de procesul de privatizare al întreprinderilor de stat. Spre deosebire însă de Irlanda și de Spania, Portugalia nu a putut susține influxul investițiilor străine, în ciuda atracției exercitate de prețurile stabile și de forța de muncă ieftină. Trei factori au contribuit la acest rezultat: (a) continua protecție a muncitorilor față de desfacerea contractelor de muncă, în special în întreprinderile de stat (care dominau încă utilitățile publice și sectorul industrial); b) relativa înapoiere a nivelului educației populației portugheze, îndeosebi față de Irlanda și Spania și c) poziția geografică a țării, care a făcut piețele UE mai puțin accesibile.

Portugalia a profitat mult de fondurile structurale prin aderarea la UE, utilizându-le în principal pentru finanțarea infrastructurii. Sistemul de autostrăzi a crescut de la 240 kilometri în 1987 la peste 1000 kilometri în 2004, iar sistemul telefonic și-a sporit aria de acoperire cu 70% în anii 1990 față de media OECD de 25%.

Pentru a soluționa separarea geografică de piețele UE, Portugalia a inițiat de asemenea construirea unei rețele de cale ferată cu trenuri de înaltă viteză între Lisabona și Madrid. În plus, guvernul a demarat planuri de construcție a unui aeroport mult mai mare în Lisabona, ca și disponibilizarea aeroporturilor mai mici pentru liniile de transport aerian “low cost”.

Structura economiei portugheze s-a schimbat dramatic în urma combinării dintre subvențiile UE și inițiativele guvernului. În special sectorul serviciilor și cel al construcțiilor au crescut ca pondere în producția totală (de la 53,6% în 1980 la 65,4% în 2001). Ponderea agriculturii în structura ocupării, care coborâse de la 48,8% în 1953 la 19,2% în 1980, a ajuns la puțin peste 12% când țara s-a alăturat pe deplin PAC în anii 1990. Continua creștere a ponderii serviciilor care a urmat s-a datorat declinului industriei și construcțiilor în nivelul ocupării.

În mod firesc, o asemenea modificare structurală de proporții a economiei a creat tensiuni politice. Pentru a îndeplini cerințele SME în 1992, a fost ales un guvern mai conservator, care să susțină procesul privatizării și să aducă sub control finanțele publice. Continuarea eforturilor de mărire a taxelor prin creșterea TVA la 19%, mult peste media UE, și de îmbunătățire a colectării veniturilor din taxe a dus la nemulțumiri tot mai accentuate ale electoratului, astfel că, la începutul anului 2005 a fost ales un guvern de orientare socialistă fățișă. Dar chiar și noul guvern s-a aflat sub presiunea UE de a aduce sub control deficitul bugetar prin restrângerea cheltuielilor și sporirea taxelor. TVA a fost din nou mărită la 21%, s-a modificat vârsta de pensionare pentru angajații din sectorul public (de la 60 la 65 de ani), a fost diminuat ajutorul de șomaj și s-au stopat creșterile salariale pentru profesori și personalul medical.

Noul guvern a pierdut rapid susținerea publică, ajungându-se la alegerea ca președinte, în ianuarie 2006, a unui politician conservator, Anibal Cavaco Silva, având în vedere succesul acestuia în includerea Portugaliei în SME (pe vreme când fusese prim ministru – între 1985 și 1995). Între timp, interpretarea mai laxă de către UE a termenilor Pactului de Creștere și Stabilitate, care a început în 2005, a permis guvernului (având încă în frunte un prim ministru socialist) o perioadă de grație de trei ani în care să aducă deficitul bugetar înapoi sub pragul de 3% din PIB.

Țara a îndeplinit condițiile pentru Uniunea Economică și Monetară în 1998 și a pus în circulație moneda euro la 1 ianuarie 2002, alături de alte unsprezece state membre ale UE. Dacă economia a înregistrat ritmuri de creștere superioare mediei UE în anii 1990, creșterea s-a încetinit în intervalul 2001-2008.

Economia s-a contractat cu 2,5% în 2009, înainte de a avea o rată pozitivă de 1,4% în 2010, dar PIB a scăzut din nou în 2011 și 2012, în condițiile în care guvernul a început să reducă cheltuielile și să aplice majorări de impozite pentru a se conforma cerințelor unui acord de susținere UE-FMI încheiat în mai 2011.

PIB per capita reprezintă aproximativ 2/3 din media UE 27, Portugalia a fost tot mai mult pusă în umbră de producători cu costuri mai mici din Europa Centrală și din Asia ca destinații pentru investițiile străine directe, aceasta datorându-se în parte faptului că piața muncii rigidă a afectat productivitatea și creșterea.

Guvernul lui Pedro Passos Coelho a implementat însă câteva măsuri menite să introducă mai multă flexibilitate a pieței muncii, care, alături de pașii hotărâți pentru reducerea datoriei publice ridicate, ar putea face Portugalia mai atractivă pentru investitorii străini.

Guvernul a redus deficitul bugetar de la 10,1% din PIB în 2009 la 4,5% în 2011, o realizarea făcută posibilă numai prin veniturile extraordinare obținute din transferul fondurilor de pensii din bănci către sistemul de protecție socială. Deficitul bugetar s-a înrăutățit în 2012 (vezi Tabelul 3.7.2, care prezintă principalii indicatori macroeconomici din anul 2012) deoarece reducerea drastică a consumului intern a înghițit mult din veniturile TVA, iar ajutoarele de șomaj în creștere au amplificat cheltuielile mai mult decât s-a anticipat. Perspectivele slabe de creștere pentru anul viitor au alimentat îngrijorarea investitorilor privind abilitatea guvernului de a îndeplini țintele de deficit bugetar și de a recâștiga deplinul acces la finanțarea de pe piața obligațiunilor atunci când expiră programul de finanțare UE-FMI (în 2013).

Tabel 3.7.2 Portugalia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Experiența Portugaliei ca membră a UE relevă permanentele dificultăți ale realizării modificărilor structurale ale economiei pe fondul conformării la diferitele cerințe instituționale ale UE. În ianuarie 2011, Portugalia și-a asumat un loc non-permanent în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pentru intervalul 2011-2012.

3.8 AUSTRIA; SUEDIA; FINLANDA

AUSTRIA

Cândva un centru de putere pentru extinsul Imperiu Austro-Ungar, s-a văzut o mică republică după înfrângerea sa din primul război mondial. După anexarea de către Germania nazistă în 1938 și ocuparea ulterioară de aliații victorioși în 1945, statutul Austriei a rămas incert pentru o decadă. Un Tratat de Stat semnat în 1955 a pus capăt ocupației, a recunoscut independența Austriei și a interzis unificarea cu Germania. O lege constituțională din același an a declarat “neutralitatea perpetuă” a țării, drept o condiție pentru retragerea militară sovietică. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 și apoi apartenența la UE au alterat semnificativ semnificația neutralității austriece.

Austria a dorit de la bun început să se alăture UE, dar angajarea sa de a rămâne neutră din punct de vedere militar a împiedicat-o să aplice la calitatea de membru în anii 1960. Beneficiind de ajutorul prin Planul Marshall și de aranjamentele de “clearing” ale Uniunii Europene de Plăți, ca și de refacerea strânselor relații tradiționale atât cu Germania cât și cu Italia, Austria s-a numărat printre țările miracolului economic al anilor 1950. Creșterea s-a încetinit în anii 1960 din cauza dezavantajului de a fi exclusă din uniunea vamală ce îi includea pe cei doi mari parteneri comerciali ai săi. Dar, împreună cu ceilalți membri ai EFTA, s-a bucurat de eliminarea reciprocă a tarifelor asupra produselor industriale în relațiile cu CEE în 1972, ceea ce i-a revitalizat exporturile.

Încheierea erei Bretton Woods a obligat Austria, alături de toate țările europene occidentale, să ia o decizie strategică privind politica ratei de schimb valutar. Din fericire, așa cum s-a dovedit mai târziu, a hotărât să ancoreze șilingul austriac de marca germană, dar numai după ce marca se apreciase față de dolar și de celelalte monede europene cu 10% în 1969. Din acest moment marca germană și șilingul au fost inseparabile, astfel că Austria a adoptat imediat ERM (mecanismul ratei de schimb) al SME când a devenit membră a UE. Trebuie însă amintit că, după reforma monetară din 1948 a Germaniei de Vest, șilingul se depreciase puternic față de marca germană la începutul anilor 1950. În 1945 un șiling valora o marcă germană, dar din 1969 cursul a fost stabilit la 7 șilingi pentru o marcă.

Austria a înfruntat șocurile petroliere din anii 1970 mai întâi printr-o politică fiscală expansionistă, în ciuda deciziei de a-și ancora moneda de marca germană aflată în proces de apreciere. Așa cum era de așteptat, această combinație între o politică monetară restrictivă și o politică fiscală laxă a dus la severe deficite ale balanței de plăți. Docilitatea sindicatelor austriece, împreună cu angajarea industriilor naționalizate dea menține gradul de ocupare au contribuit la menținerea la niveluri scăzute atât a inflației cât și a șomajului – mai scăzute decât în majoritatea țărilor europene occidentale. La cel de al doilea șoc al petrolului din 1979, Austria a decis să își mențină ancorarea de marca germană și să renunțe la politica fiscală sau monetară expansionistă. În schimb, accentul a fost pus pe liberalizarea treptată a piețelor bunurilor și a pieței muncii și pe o privatizare parțială menită să crească eficiența întreprinderilor de stat. Dar modelul austriac de dezvoltare din 1979 și până în 1995, când țara a devenit membră a UE, a fost foarte asemănător cu cel german – datorită politicii cursului de schimb.

Din 1995 însă, atât venitul per capita al Austriei, cât și gradul de deschidere al economiei au crescut, spre deosebire de situația înregistrată în Germania unificată. Poziția geografică a Vienei, ca și legăturile sale istorice (datând de secole) cu Europa centrală și de est, au făcut-o un centru financiar pentru industria și comerțul din țările aspirând la calitatea de membre ale UE.

Exporturile de produse industriale sunt îndeaproape legate de industriile germane de bunuri de capital, așa încât exporturile au crescut odată cu redresarea exporturilor Germaniei. Apoi, un guvern mai conservator ales în anul 2000 a redus impozitele asupra venitului și obligațiile de pensii, inițiind în același timp mai multe privatizări ale întreprinderilor naționalizate. Chiar și serviciile poștale au intrat pe lista privatizărilor, având în vedere succesul măsurilor luate aici pentru diminuarea subvențiilor și pentru creșterea profitabilității. Astfel, beneficiind de pe urma intrării în uniunea vamală din 1995, succesul economic al Austriei s-a datorat în special politicilor sale economice interne vizând micșorarea impozitelor și a obligațiilor viitoare privind pensiile.

Ca țară prosperă, democratică, Austria s-a alăturat Uniunii Economice și Monetare a UE în anul 1999. Având o economie de piață bine dezvoltată, o forță de muncă superior calificată și înalte standarde de viață, ea se află în relații strânse cu celelalte economii ale UE, îndeosebi cu Germania.

Economia austriacă se bazează în prezent pe un solid sector al serviciilor, un sector industrial performant și un sector agricol de dimensiuni mici dar foarte dezvoltat. După câțiva ani de cerere externă amplă pentru exporturile austriece și o creștere record a ocupării, criza financiară internațională din 2008 și recesiunea economică ce a urmat au dus la contracția activității economice în Austria. PIB a înregistrat o rată negativă de 3,8% în 2009, dar și-a revenit la ritmuri pozitive de aproximativ 2% în 2010 și 2,7% în 2011. În 2012 însă creșterea a scăzut sub 1% (indicatorii macroeconomici ai Austriei pentru anul 2012 sunt prezentați în Tabelul 3.8.1). Șomajul nu a urcat în Austria la fel de abrupt ca în alte țări europene, în parte pentru că guvernul a subvenționat scheme de ore lucrătoare reduse pentru a permite companiilor să nu disponibilizeze angajații.

Măsurile de stabilizare, cheltuielile de stimulare și reforma impozitării veniturilor au împins deficitul bugetar la 4,5% în 2010 și 2,6% în 2011, de la numai 0,9% în 2008. În 2012 deficitul bugetar a atins 2,9% din PIB. Criza financiară internațională din 2008 a creat dificultăți marilor bănci austriece ale căror extinse operațiuni în Europa centrală, de est și de sud-est s-au soldat cu pierderi mari. Guvernul a furnizat sprijin băncilor (inclusiv naționalizarea în anumite situații) pentru a susține cererea globală și a stabiliza sistemul bancar.

Poziția fiscală a Austriei este mai solidă decât a altor țări din zona euro, dar există riscuri externe considerabile, determinate, pe de o parte, de expunerea băncilor austriece față de Europa centrală și de est, iar pe de altă parte de incertitudinile economice și politice create de criza datoriilor suverane în Europa. În 2011 guvernul a încercat să realizeze un amendament constituțional care să limiteze datoria publică la 60% din PIB până în 2020, dar nu a reușit să obțină un sprijin suficient în parlament și atunci măsura respectivă a trecut doar ca o simplă lege. În martie 2012 parlamentul austriac a aprobat un buget de austeritate care va aduce finanțele publice în echilibru până în 2016.

Tabel 3.8.1 Austria – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

SUEDIA

Deși o putere militară în secolul al XVII-lea, Suedia nu a participat la nici un război vreme de aproape două secole. Neutralitatea armată a fost păstrată în ambele războaie mondiale. Suedia a beneficiat de ajutorul american acordat prin Planul Marshall și de restaurarea tradiționalelor relații comerciale cu Germania de Vest după cel de al doilea război mondial.

Încurajată de succesul statului bunăstării creat în anii 1930 ca o cale de mijloc între capitalism și socialism, Suedia și-a perfectat mecanismele sociale redistributive pe fondul unor ridicate rate de creștere în anii 1950 și 1960. Ea și-a asigurat continuarea socialismului de tip suedez prin reforme politice aplicate în anii 1970, care au însemnat mandate mai scurte și un parlament cu o singură cameră ales prin reprezentare proporțională. Din nefericire, rigiditatea instituțiilor sistemului de redistribuire a împiedicat Suedia să găsească o soluție potrivită pentru șocurile succesive ale petrolului.

Ca și Austria, a încercat să își ancoreze moneda națională (coroana) de cea a partenerului comercial major. Dar din păcate a ales moneda coș europeană ECU și nu marca germană. În plus, guvernul suedez a furnizat oportunități sporite de ocupare în mod direct și nu prin întreprinderi de stat ca în cazul Austriei. Sindicatele puternice cu ample drepturi la grevă ale lucrătorilor publici au împiedicat apoi impunerea unor reforme de creștere a eficienței (care au fost posibile în Austria). Mai mult, au fost naționalizate companiile din sectoarele cele mai afectate, precum producția de oțel și construcțiile navale, sporind astfel pentru stat povara subvențiilor. O criză crescândă s-a manifestat pe măsură ce salariile au continuat să urce, ceea ce a instituționalizat efectiv „boala olandeză” în Suedia. La fel ca în Olanda anilor 1970, creșterile salariale obținute de lucrătorii cei mai productivi din Suedia, și anume din firmele multinaționale orientate către export, au devenit un standard pentru ajustările salariale din restul sectoarelor de muncă, în special din sectorul public aflat în ascensiune. Pe măsura acestor creșteri de salarii, productivitatea a sporit din ce în ce mai puțin, chiar mai încet decât în CEE, probabil din cauză că ratele mari ale dobânzii necesare în Suedia pentru a menține coroana în linie cu ECU au ridicat costul capitalului solicitat pentru modernizarea industriei suedeze. În 1991 venitul per capita în Suedia scăzuse de la locul 3 în rândul țărilor OECD la locul 14. În acel moment, Suedia avea cel mai larg sector public dintre toate țările Europei Occidentale, echivalent cu 60% din PIB și utilizând o treime din forța totală de muncă.

În anul 1992 guvernul conservator al lui Karl Bildt a demarat privatizarea și reforma fiscală și a redus drepturile de protecție socială, anunțând în același timp că moneda națională va fi din nou legată de ECU după câteva devalorizări efectuate în anii 1980.

Criza cursului valutar din 1992, care a scos Marea Britanie și Italia din Mecanismul Ratei de Schimb oficial, a scos de asemenea Suedia și Finlanda din angajarea lor neoficială în acest mecanism. În ciuda intrării în UE încă din anul 1995, Suedia nu a demarat procesul de alăturare la zona euro prin înghețarea fluctuațiilor cursului de schimb față de euro în ERM. Guvernul lui Bildt, care negociase inclusiv aderarea Suediei la UE, nu a mai fost votat de populație în 1994. Apartenența la UE a fost totuși aprobată, aproape la limită, de către electorat, dar ajustarea mecanismelor redistributive rigide ale sectorului de stat a fost lăsată în așteptare.

Noul prim ministru Goran Persson a continuat politica monetară și fiscală restrictivă inițiată de Karl Bildt. La sfârșitul anului 1996 Suedia și-a anunțat intenția de a se alătura ERM și de a trece la moneda unică europeană începând cu 1999, în ciuda nemulțumirilor crescânde create de slăbirea beneficiilor statului bunăstării. Când însă guvernul a început să reducă cheltuielile pentru sănătate, pensii și șomaj în scopul îndeplinirii criteriilor de la Maastricht privind deficitul bugetar și datoria publică, opinia publică s-a pronunțat împotriva Uniunii Economice și Monetare iar guvernul a dat înapoi, chiar în condițiile în care și-a proclamat suportul pentru UE și intrarea, în cele din urmă, în zona euro.

Având în vedere că șomajul începuse să scadă și rata de creștere economică se înviorase iarăși, guvernul Persson (reales cu un procent destul de mic în 2002) a reînnoit ideea trecerii la moneda unică și a organizat un referendum în acest sens în septembrie 2003. Dar votanții suedezi au respins propunerea – temându-se de impactul asupra economiei și asupra suveranității naționale, la fel ca și danezii cu trei ani mai devreme. Relativa prosperitate a economiei suedeze din acea vreme, cel puțin în raport cu Franța, Germania și Italia, a contribuit și ea la subminarea argumentelor guvernului în favoarea trecerii la euro. Dar odată cu scumpirea prețului petrolului ce a urmat imediat, creșterea s-a încetinit și șomajul iar a început să se facă simțit. Aceasta nu a determinat însă opinia publică să opteze pentru moneda europeană. Performanțele economice slabe au dus doar la pierderea încrederii în administrația Persson, care a pierdut alegerile generale din septembrie 2006.

Cu toate acestea, rezultatele economice au fost superioare în raport cu celelalte țări nordice și mai bune decât în cei zece ani anteriori, când economia suedeză înregistrase deficite mari, creștere înceată și șomaj.

Succesul relativ al economiei suedeze pe fondul unor condiții adverse arată că este posibil ca un stat al bunăstării sofisticat să răspundă cererilor politice ale electoratului într-o democrație solidă. Mixul adecvat de instituții într-o economie industrială avansată poate furniza plățile de transfer în socialismul de tip scandinav fără a periclita continua creștere economică (Lindert, 2004). Cheia performanței suedeze a constituit-o încurajarea unor rate de ocupare (atât pentru bărbați cât și pentru femei) mult mai înalte decât în restul Europei. În Suedia, ratele ocupării populației cuprinse între 15 și 64 de ani nu s-au situat niciodată sub 75% iar în 1990 au atins aproape 85% (îndeosebi ratele ocupării femeilor sunt ridicate în comparație cu restul Europei). Ratele mari de ocupare ceea sporesc contribuția la fondurile de pensii în raport cu suma plătită ca beneficii. Dar, așa cum se întâmplă în toate economiile industriale avansate, ratele crescute de participare a femeilor la forța activă de muncă, în special la vârste mai mici, duce la scăderea fertilității totale și în cele din urmă reduce rata de dependență din economie. Suedia are cea mai scăzută rată a natalității dintre toate țările nordice (conform Eurostat și Europop 2008).

Atunci când Suedia a deținut președinția UE în prima parte a anului 2003, ea a inițiat un studiu complex al modului în care putea fi crescută rata ocupării peste tot în restul UE, în special pentru femei și persoanele vârstnice. De atunci, multe dintre reformele structurale ale piețelor muncii europene au țintit către succesul suedez în această privință, ca și către micșorarea riscurilor firmelor în a angaja noi salariați cărora ulterior nu li se mai putea desface contractul de muncă. Prin reducerea impozitării salariilor și prin creșterea duratei perioadei de muncă necesare pentru îndreptățirea deplină la pensie, guvernul suedez a reușit să încurajeze atât bărbații cât și femeile să rămână mai mult activi. Aceasta a contribuit la reluarea creșterii economice și a solidității bugetului de stat pe la sfârșitul anilor 1990. Cu toate că administrația Persson a reușit să mai ajusteze cumva costurile statului bunăstării la finele anilor 1990, în 2005 a pierdut suportul public în a continua cu reforme structurale de genul celor dovedite de succes în Danemarca și Olanda. Se pare astfel că până și modelul suedez a avut limitele sale în câștigarea susținerii populare.

Suedia a participat activ la noua eră a tehnologiei informației și comunicațiilor, îndeosebi prin firma Ericsson. Pe piața muncii a realizat într-adevăr rate ale ocupării de invidiat pentru tot restul Europei, dar a întâmpinat totuși dificultăți în implementarea altor reforme menite să faciliteze mobilitatea ocupațională, ca în Danemarca sau Finlanda.

Disciplina fiscală a ultimilor ani a permis țării să înfrunte provocările recesiunii economice globale. Suedia se bucură de un sistem de distribuție modern, de excelente canale de comunicație interne și externe și de o forță de muncă superior calificată.

Economia are ca resurse de bază pădurile (cheresteaua), hidroenergia și minereurile de fier, fiind puternic orientată către comerțul exterior. Firmele în proprietate privată reprezintă marea majoritate a producției industriale, în cadrul căreia sectorul ingineresc deține aproximativ 50% din producție și exporturi. Ponderea agriculturii este doar puțin peste 1% din PIB și din structura pe sectoare a ocupării. Până în anul 2008, Suedia s-a aflat într-o susținută creștere economică, alimentată de o cerere internă consistentă și de exporturi puternice. Acest context și finanțele robuste ale țării au oferit guvernului de centru dreapta un teren propice pentru a-ți implementa programul de reformă vizând creșterea ocupării, reducerea dependenței de protecția socială și eficientizarea rolului statului în economie.

Pe fondul crizei economice globale, Suedia a alunecat totuși în recesiune în cel de al treilea trimestru al anului 2008, aceasta continuându-se în 2009 – din cauza deteriorării condițiilor globale care au diminuat cererea de export și consumul. Exporturile substanțiale de mărfuri și întoarcerea la profitabilitate a sectorului bancar suedez au dus la redresarea economică în 2010, care s-a menținut și în 2011, dar a alunecat la numai 1,2% în 2012. Guvernul a propus măsuri de stimulare în 2012 pentru a atenua efectele recesiunii economice globale și pentru a impulsiona ocuparea și creșterea economică.

Principalii indicatori macroeconomici ai Suediei sunt prezentați în tabelul de mai jos.

Tabel 3.8.2 : Suedia – Indicatori macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

FINLANDA

Finlanda a fost o provincie și apoi mare ducat al Suediei între secolele XII și XIX, iar după 1809 a devenit mare ducat autonom al Rusiei. Independența deplină și-a obținut-o în anul 1917. În timpul celui de al doilea război mondial a reușit să își apere libertatea și să reziste invaziilor Uniunii Sovietice, deși a suferit unele pierderi teritoriale. În următorii 50 de ani, finlandezii au realizat transformarea remarcabilă dintr-o economie a fermelor și pădurilor într-o economie industrială modernă, venitul per capita ajungând unul din cele mai ridicate din Europa Occidentală.

După cel de al doilea război mondial Finlanda a fost capabilă să mențină o independență stânjenitoare față de Uniunea Sovietică, în principal prin furnizarea către sovietici a tuturor materiilor prime pe care le doreau și prin oferirea accesului la apele finlandeze. În același timp, baza militară a țării a fost suficient întărită astfel că sovieticii ar fi plătit scump orice încercare de preluare sau dominație.

Finlandezii au reușit să-și plătească datoria de război față de SUA din primul război mondial (e adevărat, după mulți ani de la încheierea acestuia), dar și cererile sovieticilor de uriașe reparații de război de după cel de al doilea război mondial. Aceasta a contribuit la o industrializare în forță și a făcut din Uniunea Sovietică principala piață pentru comerțul finlandez, chiar dacă în anii 1960 a înflorit și comerțul cu Europa Occidentală. Importurile de combustibil din Uniunea Sovietică au devenit vitale pentru industria finlandeză, având în vedere faptul că 90% din petrol, 50% din electricitate și toate gazele naturale proveneau de aici.

Finlanda s-a alăturat OECD în anul 1972, dar, spre deosebire de restul țărilor aparținând acestei organizații, a înfruntat destul de bine șocurile petroliere – datorită avantajelor sale de barter cu Uniunea Sovietică.

Prăbușirea imperiului sovietic în anii 1989-1990 a dus la încheierea acestor avantaje economice ale Finlandei. Începând cu ianuarie 1991 sovieticii au impus prețuri de piață pentru energia livrată finlandezilor, ceea ce a creat un deficit major al balanței de plăți și a îngustat în același timp principala piață a exporturilor Finlandei. Rezultatul a fost o adâncă recesiune. Pe acea vreme, legarea intereselor economice de UE nu s-a dovedit de succes, Finlanda trebuind să își devalorizeze puternic moneda națională (markka) în anul 1992. Cu toate acestea, populația finlandeză a fost extrem de entuziastă la ideea apartenenței la UE, comerțul cu vecinii vestici (îndeosebi Suedia și Norvegia) amplificându-se într-un ritm rapid.

Membră a UE din anul 1995, Finlanda a fost singurul stat nordic ce s-a alăturat zonei euro încă de la înființarea acesteia în ianuarie 1999. Economia finlandeză a început să se redreseze pe măsura creșterii exporturilor către noile piețe din occident. Dar meritul principal al succesului finlandez revine dinamicii deosebite a firmei Nokia.

Pornită ca una din micile companii telefonice regionale la sfârșitul secolului al XIX-lea, Nokia a devenit un producător major de cabluri după primul război mondial. După cel de al doilea război mondial a beneficiat de o largă piață de desfacere în Uniunea Sovietică, aceasta permițându-i să devină una dintre cele mai puternice firme finlandeze. Odată cu șocurile petrolului din anii 1970 Nokia a început să-și diversifice gama de producție, furnizând echipament forestier, articole de telefonie și dispozitive de control electronice pentru industrie. Chiar înainte de colapsul final al pieței sovietice, Nokia se afla în căutarea unei industrii majore asupra căreia să se concentreze. Odată cu adoptarea tehnologiei GSM pentru telefoanele mobile în UE, Nokia a hotărât să își valorifice experiența de producție de scară largă pe această nouă piață. Aderarea la UE și încasarea majorității veniturilor din vânzări în moneda unică europeană a contribuit la succesul noii afaceri a producerii telefoanelor mobile. Dar cauza strategică esențială a reușitei firmei Nokia a constituit-o abilitatea de a lua decizii majore independent de politicile guvernamentale, ca și implementarea rapidă și eficientă a acestora în colaborare cu sectorul financiar privat.

Deși Finlanda și-a coborât treptat nivelurile ratei șomajului sub cele din restul țărilor zonei euro, ele rămân ceva mai ridicate decât ale vecinilor nordici. Chiar și rata ocupării populației apte de muncă rămâne relativ scăzută (72-74%) în comparație cu peste 80% în Danemarca, de exemplu.

Datoria guvernamentală a crescut abrupt ca răspuns la șocurile combinate ale reunificării germane și ale colapsului Uniunii Sovietice, ceea ce a făcut intrarea în zona euro mult mai atractivă pentru Finlanda în comparație cu celelalte state nordice. Ratele scăzute ale dobânzii asupra datoriei finlandeze practicate după trecerea la euro au ajutat guvernul să înregistreze surplusuri de-a lungul câtorva ani și să reducă ponderea datoriei publice în PIB mult sub pragul de 60%.

În secolul XXI, trăsăturile caracteristice ale statului modern al bunăstării finlandez sunt: un standard ridicat de educație, promovarea egalității și un sistem național de securitate socială bine dezvoltat – dar provocat recent de fenomenul îmbătrânirii populației și de orientarea economiei preponderent către exporturi.

În prezent, Finlanda are o economie puternic industrializată și în mare măsură bazată pe piața liberă, cu o producție per capita foarte apropiată de cea a Austriei, Belgiei, Olandei și Suediei.

Comerțul deține un rol important, exporturile reprezentând peste 1/3 din PIB în ultimii ani. Finlanda se bucură de competitivitate în sectorul industrial, în special în domeniul lemnului, al metalelor, ingineriei, telecomunicațiilor și produselor electronice. Țara excelează în exporturile de înaltă tehnologie. Cu excepția cherestelei și a câtorva minerale, Finlanda este dependentă de importuri în privința materiilor prime, a energiei și a unor componente necesare producției industriale.

Din cauza climei, dezvoltarea agricolă este limitată la menținerea auto-suficienței în produsele de bază. Silvicultura, a sursă importantă de câștiguri din export, furnizează o a doua ocupație pentru populația rurală.

În anii recenți, Finlanda a fost una din cele mai performante economii ale UE, băncile și piețele ei financiare suportând destul de bine provocările crizei economice globale. Cu toate acestea, recesiunea mondială i-a lovit puternic exporturile și cererea internă în 2009, Finlanda experimentând astfel una din cele mai adânci contracții ale zonei euro. O redresare a exporturilor, a comerțului interior și a consumului gospodăriilor au stimulat creșterea economică în 2010-2011. Principalii indicatori macroeconomici ai Finlandei în anul 2012 sunt prezentați în Tabelul 3.8.3.

Recesiunea a afectat finanțele generale ale guvernului și ponderea datoriei publice în PIB, transformând în deficite surplusurile bugetare consistente de dinaintea crizei. Finlanda a luat însă măsuri pentru a se conforma țintelor de deficit ale UE în 2013 și și-a păstrat ratingul de triplu A în zona de creditare.

Principalul obiectiv al Finlandei în anul 2013 va fi acela de a stimula creșterea în condițiile cererii slabe de pe piețele de export ale UE și ale măsurilor de austeritate ale guvernului menite să reducă deficitul bugetar. Pe termen lung, Finlanda are de soluționat problemele legate de îmbătrânirea populației și de diminuarea productivității care amenință competitivitatea, sustenabilitatea fiscală și creșterea economică.

Tabel 3.8.3 FINLANDA – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

3.9 MALTA ȘI CIPRU

MALTA

Marea Britanie a intrat oficial în posesia Maltei în anul 1814. Insula a suportat cu loialitate dominația britanică în ambele războaie mondiale, rămânând în Commonwealth când a devenit independentă în 1964. O decadă mai târziu Malta a devenit republică. De la mijlocul anilor 1980 ea s-a transformat într-un punct de transbordare a mărfurilor, centru financiar și destinație turistică.

Când îndelungata activitate a bazei navale britanice și-a încetat activitatea în 1979, Malta a demarat o politică de neutralitate, pe care a consfințit-o prin Constituția sa în anul 1987. Ca și Austria, Malta nu a simțit că statutul său neutru ar împiedica-o să adere la UE după colapsul Uniunii Sovietice. În iulie 1990 a aplicat pentru calitatea de membră a UE. Dar alegerile generale din 1996 au dus la retragerea aplicației sale, odată cu venirea la putere a partidului de opoziție, Partidul Muncii Maltez. Pe partea economică însă Malta a continuat să elimine tarifele și să se bucure de acces scutit de tarife pe piața UE. Comerțul său exterior, atât în privința exporturilor cât și a importurilor, constă în principal în mașini și echipamente de transport, ca și din produse prelucrate și semi-prelucrate. Exporturile și importurile se derulează în cea mai mare parte cu Italia, Germania și Marea Britanie.

Din 1989 banca centrală și-a ancorat moneda, lira malteză, de coșul de monede format din dolar, lira sterlină și ECU. Economia a cunoscut o creștere puternică de la mijlocul anilor 1980, care s-a continuat către mijlocul anilor 1990, în ciuda unei aprecieri a lirei malteze față de lira italiană.

Conformarea la cerințele acquis communautaire în anii ce au precedat apartenența la UE nu s-a dovedit atât de benefică pentru economia Maltei cât și a Ciprului. Spre deosebire de țările post-comuniste în tranziție, ambele insule erau deja economii mici deschise, dependente de comerțul extern și încheiaseră deja aranjamente comerciale speciale cu UE. Prin urmare, nici una dintre ele nu a avut de profitat din expansiunea comercială ce a ajutat atât de mult economiile în tranziție în anii de dinaintea aderării la UE. De asemenea, nici Malta și nici Cipru nu au fost eligibile pentru fondurile structurale, având în vedere nivelurile relativ înalte ale venitului per capita. În plus, venitul real al populației a avut de suferit prin acceptarea prețurilor ridicate ale bunurilor agricole practicate prin PAC. Prin supraevaluarea monedelor lor față de euro a putut fi însă redus costul importurilor de alimente din UE.

Malta este membră a UE din 2004 iar în mai 2005 a decis să se alăture ERM II în vederea pregătirii trecerii la moneda euro, care a fost adoptată de la 1 ianuarie 2008.

Malta – cea mai mică economie din zona euro – își produce doar aproximativ 20% din nevoile de alimente, posedă surse limitate de apă curentă și de asemenea puține surse interne de energie. Poziția sa geografică între Europa și Africa de Nord o face o țintă a emigrației ilegale, care i-a pus la încercare resursele economice și politice. Rata fertilității în Malta se situează submedia UE iar creșterea populației din ultimii ani se datorează în mare măsură imigrației, punând o presiune crescândă asupra sistemului de pensii. Fiind dependentă de comerțul exterior, de industrie și turism, Malta a resimțit din plin recesiunea economică globală.

Șomajul este scăzut în Malta comparativ cu alte țări europene, creșterea revenindu-și după recesiunea din 2009. Industria serviciilor financiare din Malta s-a dezvoltat în anii recenți și a evitat contagiunea crizei financiare europene, în mare parte pentru că datoria sa este ținută mai mult pe plan intern iar băncile sale au o expunere scăzută la datoria suverană a țărilor europene periferice. Malta și-a adus deficitul sub 3% din PIB, astfel că UE și-a retras procedura de deficit excesiv în anul 2012. Indicatorii macroeconomici de bază sunt prezentați în tabelul de mai jos.

Tabel 3.9.1 Malta – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

CIPRU

Fostă colonie britanică, Cipru și-a căpătat independența în 1960 după ani întregi de rezistență față de dominația Marii Britanii. Tensiunile dintre majoritatea cipriotă greacă și minoritatea cipriotă turcă au culminat în decembrie 1963, cu manifestări violente în capitala Nicosia. În ciuda prezenței forței Națiunilor Unite în 1964, conflictele sporadice intercomunale au continuat, obligându-i pe ciprioții turci să constituie enclave pe teritoriul insulei. În anul 1974, o încercare sponsorizată de guvernul grec de a prelua controlul asupra Ciprului a întâmpinat intervenția militară a Turciei, care în curând a preluat mai mult de o treime din insulă. În 1983 aria ocupată de turcii ciprioți s-a declarat ”Republica Turcă a Ciprului de Nord”, dar a fost recunoscută numai de Turcia.

Cipru a semnat Acordul de Asociere cu UE în 1973, acesta având ca obiectiv trecerea la uniunea vamală într-un interval de 10 ani. Dar diviziunea insulei între greci și turci a amânat îndeplinirea acestui obiectiv pe termen nelimitat. În mai 1987 a fost semnat un alt Acord pentru uniunea vamală, de această dată prevăzându-se ca uniunea să se realizeze în două etape, prima cu o durată de 10 ani, iar a doua de 4 sau 5 ani. În 1990, Republica Cipru a aplicat pentru calitatea de membru UE, a introdus TVA și a ancorat lira cipriotă de ECU. Comisia Europeană a aprobat intrarea Ciprului în UE, supusă doar preocupării pentru viitorul părții insulei ocupate de turci. În ciuda continuei divizări, Republica Cipru s-a alăturat UE în anul 2004.

De la mijlocul anilor 1980 economia cipriotă s-a bucurat de rate de creștere superioare mediei UE. Dar menținerea ancorării lirei cipriote de ECU (aflat în proces de apreciere) a încetinit treptat creșterea în anii 1990. Comerțul este puternic orientat către UE, care preia 40% din exporturi, în principal industrie ușoară și furnizează peste 50% din importuri, în cea mai mare parte input-uri intermediare pentru industrie, dar și capital și bunuri de consum. Țările arabe și Orientul Mijlociu reprezintă și ele o piață de import-export, dar cu numai 5% din importuri. În anii recenți Republica Cipru a încercat să înlocuiască Libanul ca centru financiar regional. În acest scop s-a de-reglementat tot mai mult sectorul financiar – așa încât să se permită variația ratelor dobânzii și să se asigure mișcările de capital înăuntrul și în afara țării. Întreprinzătorii din statele fostei Uniuni Sovietice s-au constituit în primul val de străini răspunzând acestei inițiative. În urma intrărilor de capital rezultate astfel, lira cipriotă a tins să se întărească chiar și în raport cu ECU. Aceasta a diminuat oarecum sursele tradiționale ale câștigurilor din export, în special turismul.

Odată cu aderarea la UE la 1 mai 2004, acquis-ul UE (corpul de drepturi și obligații comune) se aplică numai regiunilor aflate sub guvernământul internațional recunoscut, fiind suspendat în regiunile administrate de ciprioții turci. Cu toate acestea, indivizii turci ce își pot documenta eligibilitatea pentru cetățenia Republicii Cipru se bucură legal de aceleași drepturi acordate celorlalți cetățeni din statele UE.

Ambiția ciprioților greci de a se alătura UE a dus însă la adoptarea regulilor UE în reglementarea sectorului financiar, în special în raportarea câștigurilor din dobânzi de către investitorii din țările UE. După 11 septembrie 2011, UE a înăsprit și regulile de monitorizare a marilor transferuri de fonduri – în efortul de a atenua activitățile de spălare a banilor de către traficanții de droguri și organizațiile teroriste. De aceea, atât pentru Cipru, cât și pentru Malta, rațiunile politice de a adera la UE le-au depășit evident pe cele economice.

În cazul Ciprului, aderarea la UE a însemnat o poziție mai puternică a în negocierea termenilor reunificării insulei. Posibilitatea Ciprului de a bloca acum aderarea Turciei la UE a condus la o presiune din partea Turciei de a-i face pe ciprioții turci să agreeze o propunere a ONU privind termenii reunificării într-un referendum ținut în 2005. Ciprioții greci au votat împotriva propunerii, nutrind convingerea că ai aveau acum o poziție de negociere mult mai puternică și că puteau extrage concesii mai ample atât din partea Turciei cât și a Ciprului turcesc în viitor.

Atât Cipru cât și Malta s-au confruntat cu presiuni crescânde din partea imigranților ilegali și a refugiaților veniți din țări din afara UE, astfel că micile insule, prin apartenența lor la UE, au un cuvânt de spus în politica generală privind imigrația și refugiații, dar pe de altă parte refugiaților li se conferă acces la resursele UE.

Alegerea unui nou președinte cipriot în 2008 a însemnat un imbold pentru ONU să încurajeze atât comunitatea cipriotă greacă cât și pe cea turcă să redeschidă negocierile de unificare. În septembrie 2008 liderii celor două comunități au început negocieri sub auspiciile ONU menite să reunifice insula divizată. Acestea sunt încă în curs de desfășurare.

În prezent, partea Republicii Cipru aflată sub controlul guvernului are o economie de piață dominată de sectorul serviciilor, care reprezintă 4/5 din PIB. Turismul, serviciile financiare și sectorul imobiliar sunt cele mai importante activități economice. Ratele de creștere neregulate din ultimul deceniu reflectă sprijinirea economiei pe turism, a cărui profitabilitate poate fluctua în funcție de instabilitatea politică din regiune și de condițiile economice din Europa Occidentală. Cu toate acestea, în aria aflată sub controlul guvernului, economia a crescut într-un ritm mult mai mare decât media UE începând din anul 2000.

Cipru s-a alăturat ERM II în mai 2005 și a adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2008. Un program puternic de austeritate în anii precedenți, menit să asigure drumul către moneda unică, a ajutat la transformarea unui adânc deficit fiscal (6,3% din PIB în 2003) într-un surplus de 1,2% în 2008 și a redus inflația la 4,7%. Această prosperitate a ajuns sub presiune în 2009, construcțiile și turismul încetinindu-se în fața cererii externe diminuate datorate crizei financiare globale. Deși Cipru a arătat mai târziu decât partenerii săi europeni semne de stres asociate crizei, economia a căzut în recesiune în anul 2009, contractându-se cu 1,7% și dovedind slăbiciune în a se relansa, prin înregistrarea unei creșteri anemice în 2010-2011, înainte de a se contracta din nou cu 2,3% în 2012.

Probleme serioase au apărut în sectorul financiar cipriot la începutul anului 2011, pe măsura adâncirii crizei fiscale grecești și a crizei datoriei suverane din zona euro. Costurile împrumuturilor au crescut constant pentru Cipru din cauza expunerii sale la datoria grecească. Două dintre cele mai mari bănci din Cipru se numără printre cei mai mari deținători de obligațiuni grecești din Europa și au o prezență substanțială în Grecia prin filiale și sucursale bancare.

Cipru a experimentat numeroase degradări ale rating-ului său de credit în 2012, nemaiavând acces la piețele internaționale ale banilor. Economia cipriotă s-a contractat în 2012 ca urmarea a căderii într-o poziție nefavorabilă a obligațiunilor grecești. O presiune asupra lichidității zguduie sectorul financiar și economia reală – având în vedere că mulți investitori globali sunt nesiguri în privința abilității Ciprului de a înfrunta criza UE. Deficitul bugetar a urcat la 7,4% din PIB în 2011, ceea ce înseamnă o violare a criteriului de deficit al UE (sub 3% din PIB). Ca replică la deteriorarea finanțelor țării și la riscul serios de contagiune provenit din criza datoriei grecești, Nicosia a implementat măsuri de reducere a salariilor bugetarilor, de atenuare a evaziunii fiscale și de reconsiderare a beneficiilor sociale, deficitul ajungând astfel la 4,2% din PIB în 2012 (vezi Tabelul 3.9.2, care prezintă principalii indicatori macroeconomici ai Ciprului). În luna iulie 2012, Nicosia a devenit al cincilea guvern din zona euro solicitând un program de bailout economic din partea Comisiei Europene, a BCE și a FMI (denumite colectiv „Troika”).

Tabel 3.9.2 Cipru – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

3.10 EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST

BULGARIA

Bulgarii, un trib turcic din Asia Centrală, s-au combinat cu localnicii de origine slavă la sfârșitul secolului al VII-lea pentru a forma astfel primul stat bulgar. În veacurile următoare, Bulgaria a luptat cu Imperiul Bizantin pentru a-și afirma poziția în Balcani, dar spre sfârșitul secolului al XIV-lea țara a fost invadată de turcii otomani. Bulgaria de Nord și-a căpătat autonomia în 1878 iar întreaga Bulgarie și-a cucerit independența față de Imperiul Otoman în anul 1908. Luptând pe frontul perdanților în ambele războaie mondiale, Bulgaria a căzut sub sfera sovietică de influență și a devenit republică populară în 1946.

Comunismul s-a prăbușit în 1990, când Bulgaria a organizat primele alegeri multi-partite de după cel de al doilea război mondial, începând anevoiosul proces de trecere la democrația politică și la economia de piață. A avut astfel de combătut inflația, șomajul, corupția și crima organizată. Țara s-a alăturat NATO în 2004 și UE în 2007.

În perioada 2004-2008 Bulgaria a înregistrat o creștere medie anuală de 6%, stimulată de un volum semnificativ al împrumuturilor bancare, consum și investiții străine directe. Guvernele succesive și-au demonstrat angajarea în reformele economice și planificare fiscală responsabilă, dar criza economică globală a redus brusc cererea internă, exporturile, intrările de capital și producția industrială. PIB-ul s-a contractat cu 5,5% în 2009, a stagnat în 2010, în ciuda unei redresări semnificative a exporturilor, a crescut cu 1,7% în 2011 și aproximativ 1% în 2012. Chiar dacă țara are un regim investițional favorabil, cu cotă unică redusă de impozitare pe venitul firmelor, îi rămân în față o serie de provocări importante. Corupția din administrația publică, un sistem juridic slab și prezența crimei organizate continuă să afecteze climatul investițional al țării și perspectivele sale economice. Tabelul 3.10.1 prezintă valorile estimate ale principalilor indicatori macroeconomici pe anul 2012.

Tabel 3.10.1 Bulgaria – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

REPUBLICA CEHĂ

La finele primului război mondial. Cehii și slovacii din fostul Imperiu Austro-Ungar s-au unit pentru a forma Cehoslovacia. În perioada interbelică, respingându-se sistemul federal, liderii cehi majoritari ai noii țări se confruntau frecvent cu soluționarea nemulțumirilor tot mai mari ale minorităților etnice constituite din slovaci, germani sudeți și rutenieni (ucrainieni). În prejma celui de al doilea război mondial, Germania nazistă a ocupat partea cehă a țarii iar Slovacia a devenit un stat independent aliat cu Germania. După război, o Cehoslovacie reunită dar trunchiată (fără Rutenia) a căzut sub sfera de influență sovietică. În 1968, o invazie a trupelor Pactului de la Varșovia a pus capăt eforturilor liderilor țării de a liberaliza regulile comuniste și de a crea un „socialism cu fașă umană”. Perioada care a urmat a fost una de represiune, numită de sovietici „normalizare”. Pașnica „Revoluție de Catifea” a înlăturat de la putere partidul comunist la sfârșitul anului 1989 și a inaugurat o revenire la regulile democratice și la o economie de piață.

La data de 1 ianuarie 1993, Cehoslovacia a trecut printr-un „divorț de catifea”, care a însemnat separarea celor două componente naționale în Republica Cehă și Slovacia. Republica Cehă s-a alăturat NATO în 1999 și UE în 2004.

Republica Cehă este o economie de piață stabilă și prosperă puternic integrată în UE. În timp ce sistemul financiar ceh – conservator și cu o orientare internă – a rămas relativ sănătos, economia de mici dimensiuni, deschisă și bazată pe exporturi a Cehiei rămâne sensibilă la modificările de performanță economică ale principalelor piețe de export, îndeosebi Germania. Atunci când Europa Occidentală și Germania au căzut în recesiune al sfârșitul anului 2008, cererea pentru bunurile cehe a slăbit, ducând la scăderi substanțiale ale producției industriale și exporturilor. Drept consecință, PIB real s-a contractat cu 4,7% în 2009, cea mai mare parte a declinului petrecându-se în primul trimestru al anului. Însă PIB real s-a redresat treptat cu creșteri pozitive de la un trimestru la altul, începând din a doua jumătate a lui 2009 și continuându-se în 2011. Dar în anul 2012 economia a ajuns iar în recesiune (vezi Tabelul 3.10.2, care prezintă situația principalilor indicatori macroeconomici) din cauza diminuării accentuate a cererii externe.

Industria auto rămâne cea mai importantă ramură industrială care, împreună cu furnizorii aferenți, reprezintă aproximativ 24% din producția industrială cehă. Republica Cehă a produs peste un milion de mașini pentru prima dată în 2010, dintre care mai mult de 80% au fost exportate.

Atât firmele străine cât și cele naționale se plâng de fenomenul corupției, în special în achizițiile publice. Alte provocări pe termen lung includ un accelerat fenomen al îmbătrânirii populației, finanțarea unui sistem de pensii și de sănătate nesustenabil și trecerea de la producția propriu-zisă la o economie a cunoașterii bazată pe servicii și pe tehnologii de înalt nivel.

Tabel 3.10.2 Republica Cehă – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

ESTONIA

După secole de dominație daneză, suedeză, germană și rusă, și-a dobândit independența în 1918. Încorporată cu forța în URSS în anul 1940 (acțiune niciodată recunoscută de SUA), țara și-a recâștigat libertatea în 1991 odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Prin retragerea ultimelor trupe rusești în 1994, Estonia și-a putut promova legăturile economice și politice cu Occidentul.

În primăvara anului 2004 s-a alăturat atât NATO cât și UE. A devenit membră a OECD la sfârșitul anului 2010 și a adoptat moneda euro începând cu 1 ianuarie 2011.

Estonia are o economie de piață modernă și unul dintre cele mai ridicate niveluri ale venitului per capita din Europa Centrală și regiunea baltică. Guvernele estoniene au urmărit principiile pieței libere, o agendă economică orientată către promovarea afacerilor și nu au șovăit în implementarea reformelor tranziției.

Guvernul actual a aplicat politici fiscale sănătoase care s-au reflectat în bugete echilibrate și o datorie publică scăzută (vezi Tabelul 3.10.3, care prezintă principalii indicatori macroeconomici ai Estoniei). Economia are de beneficiat de pe urma sectoarelor puternice ale produselor electronice și telecomunicațiilor și legăturilor comerciale solide cu Finlanda, Suedia, Rusia și Germania. Prioritatea guvernului de la Talin a fost susținerea unor rate înalte de creștere – în medie 8% pe an în intervalul 2003-2007. La mijlocul anului 2008 economia Estoniei a intrat în recesiune, înregistrând o contracție de 14,3% în 2009. Acesta a fost rezultatul prăbușirii investițiilor și consumului după problemele pieței imobiliare și ale scăderii cererii de export din restul Europei. Estonia s-a redresat în 2011 cu un ritm pozitiv de 8%, economia sa având acum una din cele mai mari rate de creștere din Europa.

Tabel 3.10.3 Estonia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

LETONIA

Numele de Letonia (Latvia) provine de la vechii latgalieni, unul din cele patru triburi baltice estice care au format nucleul etnic al poporului leton (secolele VIII-XII e.n.). Regiunea a ajuns ulterior sub controlul germanilor, polonezilor, suedezilor și în final al rușilor. O republică letonă s-a constituit după primul război mondial, dar în 1940 ea a fost anexată URSS (o acțiune niciodată recunoscută de americani și multe alte state). Prin dezmembrarea Uniunii Sovietice, Letonia și-a recâștigat independența în 1991. Cu toate că ultimele trupe rusești au plecat în 1994, statutul minorității ruse (aproximativ 28% din populație) rămâne o preocupare pentru Moscova.

Țara a devenit membră a OMC în februarie 1999. Ea s-a lăturat atât NATO cât și UE în primăvara anului 2004.

Letonia este o economie mică și deschisă cu exporturi ce contribuie cu o treime la PIB. Datorită poziției sale geografice, serviciile de tranzit sunt puternic dezvoltate, alături de cherestea și procesarea lemnului, agricultură și producție alimentară, mașini și industrie electronică.

Corupția continuă să reprezinte un impediment în atragerea investițiilor străine directe, iar rata natalității scăzută și o populație în scădere constituie provocări majore pentru vitalitatea economică pe termen lung. Economia Letoniei a înregistrat o creștere a PIB de peste 10% pe an în perioada 2006-2007, dar a intrat într-o severă recesiune în 2008 ca urmare a unui deficit de cont curent nesustenabil și a unei expuneri la o înaltă datorie publică pe fondul încetinirii ritmului economiei mondiale. Din cauza prăbușirii celei de a doua mari bănci a țării, PIB s-a contractat cu 18% în 2009. Economia nu a putut reveni la nivelurile de dinainte de criză, în ciuda unei creșteri puternice, în special a sectorului exporturilor în anii 2011-2012.

FMI, UE și alte organisme internaționale aui furnizat Letoniei o însemnată asistență financiară în cadrul unui acord menit să susțină ancorarea monedei naționale de euro în schimbul angajării guvernului de a lua măsuri de austeritate stringente. Programul FMI/UE a fost încheiat cu succes în decembrie 2011. Guvernul primului ministru Valdis Dombrovskis a urmărit în continuare promovarea prudenței fiscale și reducerea deficitului bugetar de la 7,7% din PIB în 2010 la 2,7% din PIB în 2012 (vezi Tabelul 3.10.4, ce prezintă principalii indicatori ce definesc macroeconomia Estoniei).

Majoritatea companiilor, băncilor și sectorului imobiliar au fost privatizate, dar statul încă deține acțiuni de proporții în câteva întreprinderi mari, inclusiv în compania letonă de transport aerian. Letonia intenționează să treacă la moneda unică europeană în anul 2014.

Tabel 3.10.4 Letonia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

LITUANIA

Lituania și-a declarat independența după primul război mondial, ceea ce i-a sprijinit consolidarea națională. Însă părțile estice ale Lituaniei, inclusiv regiunea Vilnius, au fost anexate de Polonia, în vreme ce regiunea Klaipeda a fost cucerită de Germania nazistă în 1939. Lituania a fost apoi invadată și ocupată de URSS, fiind obligată să devină republică sovietică socialistă. Germanii și aliații lor au atacat URSS în iunie 1941, astfel că între 1941-1944 Lituania a fost ocupată de Germania. Germanii s-au retras în 1944, Lituania găsindu-se iarăși sub dominația sovietică. Independența a fost recâștigată în 1990 și recunoscută în anul 1991.

Țara devine membră a OMC și a UE în mai 2004. În ciuda aderării la UE, comerțul său cu vecinii central și est-europeni și cu Rusia ocupă o pondere însemnată în totalul relațiilor comerciale. Investițiile străine și sprijinirea afacerilor au ajutat tranziția de la vechea economie de comandă la o economie de piață.

Creșterea economică anuală în intervalul 2005-2008 s-a cifrat în medie la 8%, fiind stimulată de exporturi și cererea internă. Dar PIB s-a contractat cu aproape 15% în 2009, țările baltice numărându-se printre cele mai puternic afectate de criza financiară globală. Eforturile guvernului de a atrage investiții străine, de a dezvolta piețe de export și de a realiza reforme economice ample au stat la baza revenirii rapide a Lituaniei dintr-o adâncă recesiune – ritmul de creștere fiind printre cele mai înalte din UE. Cu toate acestea, șomajul de 15,8% în 2012 (vezi Tabelul 3.10.5, care prezintă indicatorii macroeconomici de bază ai Lituaniei) rămâne persistent ridicat.

Tabel 3.10.5 Lituania – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

POLONIA

Istoria Poloniei ca stat începe la mijlocul secolului al X-lea. În secolul XVI uniunea poloneză-lituaniană poseda o mare întindere de pământ în Europa Centrală și de Est. În decursul veacului al XVIII-lea dezordinile interne au slăbit națiunea, astfel că, într-o serie de acorduri încheiate între 1772 și 1795, Rusia, Prusia și Austria și-au împărțit între ele Polonia.

Polonia și-a recâștigat independența în 1918, dar după cel de al doilea război mondial a intrat sub sfera sovietică de influență, devenit un stat satelit al Moscovei; guvernul său a fost însă mult mai tolerant și progresiv.

Mișcările muncitorești din anii 1980 au dus la constituirea sindicatului independent “Solidaritatea”, care în timp a devenit o forță politică cu peste 10 milioane de membri. Prin alegerile libere din 1989 și 1990, “Solidaritatea” a câștigat controlul asupra Parlamentului și președinției, era comunistă ajungând astfel la final. Un program de “terapie de șoc” în anii 1990 a permis transformarea economiei într-una din cele mai robuste din Europa centrală. Polonia a intrat în NATO în anul 1999 iar în UE în 2004.

Urmând o politică de liberalizare economică începând din anii 1990, economia poloneză a fost singura din UE care a evitat recesiunea anilor 2008-2009. Deși aderarea la UE și accesul la fondurile structurale au impulsionat mult economia din 2004, PIB per capita rămâne mult sub media UE iar șomajul continuă să depășească media UE.

Guvernul primului ministru Donald Tusk a trecut economia poloneză prin perioada de recesiune administrând cu abilitate finanțele publice – fără afectarea creșterii economice. Tusk a adoptat reforme controversate ale sistemului de pensii și de impozitare pentru a pune în continuare la adăpost finanțele publice. Cu toate că economia poloneză a înregistrat rezultate bune în ultimii 5 ani, creșterea s-a încetinit în anul 2012, în parte datorită dificultăților curente din zona euro.

Provocarea majoră de politică este aceea de a oferi susținere economiei prin relaxare monetară, dar menținând în același timp ritmul consolidării fiscale. Performanța economică a Poloniei poate fi îmbunătățită pe termen lung dacă sunt soluționate deficiențele rămase în punerea la punct a infrastructurii rutiere și de cale ferată și a mediului de afaceri. Un sistem ineficient al legislației comerciale, un cod al muncii rigid, birocrația excesivă și un împovărător sistem de impozitare împiedică sectorul privat să funcționeze la potențialul său deplin.

Tabelul de mai jos prezintă situația indicatorilor macroeconomici recenți ai Poloniei.

Tabel 3.10.6 Polonia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

ROMÂNIA

Principatele Valahiei și Moldovei s-au aflat secole de-a rândul sub dominația Imperiului Otoman, dobândindu-și autonomia în 1856. Ele se unesc în 1859 sub numele de România. Independența față de turci este recunoscută din 1877. În primul război mondial țara s-a unit cu Puterile Aliate și a dobândit noi teritorii, în principal Transilvania, la încetarea conflictului. În 1940, România s-a aliat cu puterile Axei și a participat în 1941 la invadarea germană a URSS. Trei ani mai târziu, constrânsă de sovietici, România a semnat un armistițiu. Influența sovietică postbelică a dus la proclamarea republicii populare în 1947 și la abdicarea regelui. Îndelunga conducere a dictatorului Nicolae Ceaușescu, care a preluat puterea în 1965 și statul său polițienesc bazat pe Securitate au devenit tot mai opresive și draconice în decursul anilor 1980. Ceaușescu a fost înlăturat și executat în decembrie 1989.

România, care s-a alăturat NATO în 2004 și UE la 1 ianuarie 2007, a demarat tranziția la economia de piață în decembrie 1989 cu o bază industrială învechită și de mari dimensiuni și cu un model de producție necorespunzător nevoilor țării. Economia a început să se dezvolte din anul 2000, după trei ani consecutivi de recesiune, bazându-se pe o puternică cerere venită de pe piețele de export ale UE. Consumul intern și investițiile au alimentat creșterea susținută a PIB, dar au dus la un mare dezechilibru al soldului curent. Câștigurile rezultate din evoluțiile macroeconomice au impulsionat doar în anii din urmă crearea unei clase de mijloc și atenuarea gradului ridicat de sărăcie. Corupția și birocrația excesivă continuă să afecteze mediul de afaceri. Inflația s-a amplificat în anii 2007-2008, din cauza presiunilor exercitate de cererea de consum, creșterile înalte de salarii, costurile sporite ale energiei și o relaxare a disciplinei fiscale.

Ca rezultat al deficitelor tot mai mari (fiscal și al balanței comerciale) România a semnat un acord de asistență financiară cu FMI și UE în valoare de aproximativ 20 miliarde dolari. Înrăutățirea situației piețelor financiare internaționale, ca și o serie de măsuri drastice de austeritate luate pentru îndeplinirea acordului de bailout cu FMI au dus la contracția PIB cu 6,6% în 2009, urmată de o altă contracție cu 1,1% în 2010. Economia a revenit la creștere pozitivă în 2011 datorită exporturilor și unei recolte mult mai bune decât se anticipase. În 2012 însă creșterea s-a încetinit la mai puțin de 1%, aceasta datorându-se în parte slăbirii cererii de exporturi și unei secete de amploare ce a dat o recoltă scăzută. Principalii indicatori macroeconomici ai României pe anul 2012 sunt prezentați în Tabelul 3.10.7.

Tabel 3.10.7 România – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

SLOVACIA

Rădăcinile istorice ale Slovaciei pot fi identificate în statul Moravia din secolul al IX-lea. Ulterior slovacii au devenit parte a Regatului Ungar, de care au aparținut pentru următorii 1000 de ani. După formarea monarhiei duale austro-ungare în anul 1867, politicile educaționale ce favorizau utilizarea limbii maghiare („maghiarizarea”) au dus la o întărire a naționalismului slovac și la cultivarea legăturilor culturale cu vecinii cehi aflați sub dominația austriacă.

După disoluția Imperiului Austro-Ungar la finele primului război mondial, slovacii au luptat pentru autonomie în cadrul Cehoslovaciei, Slovacia devenind în 1939 un stat independent aliat cu Germania nazistă. După cel de al doilea război mondial, Cehoslovacia a fost reconstituită ca țară comunistă, intrând în sfera de influență sovietică din Europa de Est. „Revoluția de catifea” a înlăturat Partidul Comunist de la putere la sfârșitul anului 1989 și a inaugurat trecerea la democrație și la economia de piață. La data de 1 ianuarie 1993, prin așa-numitul „divorț de catifea”, Cehoslovacia s-a divizat în cele două componente naționale: Republica Cehă și Slovacia. Slovacia s-a alăturat NATO și UE în primăvara anului 2004 și a adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2009.

Slovacia a implementat reforme economice semnificative de la separarea sa de Republica Cehă în 1993. Ele au vizat sistemul de impozitare, de sănătate, pensii și bunăstare socială, ajutând Slovacia să-și consolideze bugetul și să adere la UE după o perioadă de stagnare în anii 1990. Marile privatizări sunt aproape finalizate, sectorul bancar se află majoritar în proprietate străină, iar guvernul a facilitat boom-ul investițiilor străine prin politici favorabile mediului de afaceri. Creșterea economică a Slovaciei a întrecut așteptările în intervalul 2001-2008, în ciuda unui trend general european în scădere. Investițiile străine directe (în special din sectorul automobilelor și cel al electronicii) au impulsionat mult creșterea economică până în 2008. O forță de muncă ieftină și bine instruită, taxe scăzute, dividende scutite de taxe, un cod al muncii relativ liberal și o poziție geografică avantajoasă reprezintă principalele atuuri ale Slovaciei.

Economia s-a contractat cu 5% în 2009 – în principal ca rezultat al scăderii fluxurilor de investiții străine directe și al cererii diminuate pentru exporturile Slovaciei. Creșterea și-a revenit în anii 2010-2011, pentru ca în 2012 să se încetinească din cauza slăbirii cererii externe. Guvernul primului ministru Robert Fico a aplicat în 2012 creșteri de taxe asupra veniturilor indivizilor cu câștiguri mari și asupra profiturilor corporațiilor, eliminând practic cota unică de impozitare a Slovaciei în scopul atingerii țintelor de deficit bugetar de 4,9% din PIB în 2012 (vezi Tabelul 3.10.8, care prezintă principalii indicatori macroeconomici ai țării pe anul 2012) și 3% din PIB în 2013.

Tabel 3.10.8 Slovacia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

SLOVENIA

Teritoriul Sloveniei a fost parte a Imperiului Austro-Ungar până la disoluția acestuia la finele primului război mondial. În 1918 slovenii s-au unit cu sârbii și croații formând un nou stat multinațional (numit Iugoslavia în 1929). După cel de al doilea război mondial, Slovenia a devenit o republică a noii Iugoslavii care, deși comunistă, s-a distanțat de regulile Moscovei. Nemulțumiți de exercitarea puterii de către sârbii majoritari, slovenii au reușit să își obțină independența în 1991 după un scurt război de 10 zile. Legăturile istorice cu Europa Occidentală, e economie puternică și o democrație stabilă au contribuit la transformarea Sloveniei într-un stat modern.

Slovenia s-a alăturat atât NATO cât și UE în primăvara anului 2004; a intrat de asemenea în zona euro în 2007, fiind prima țară ce a adoptat moneda unică din grupul celor care au aderat în 2004. Ea a experimentat una din cele mai stabile tranziții politice și economice din Europa Centrală și de Sud-Est. Cu cel mai ridicat PIB per capita din Europa Centrală, Slovenia posedă o excelentă infrastructură, o forță de muncă dine instruită și o locație strategică între Balcani și Europa Occidentală. Privatizarea a rămas în urmă din 2002 și economia are unul din cele mai ridicate controale ale statului din UE. Reformele structurale pentru îmbunătățirea mediului de afaceri au permis o participație străină întrucâtva mai bună în economia Sloveniei și au ajutat la diminuarea șomajului.

În anul 2007 Slovenia a fost invitată să demareze procesul de intrare în OECD, devenind membră a acestei organizații în 2012. În ciuda succesului său economic, investițiile străine directe din Slovenia se află sub media regiunii iar taxele rămân relativ înalte. În plus, piața muncii este uneori considerată ca inflexibilă iar industriile naționale pierd vânzări în fața firmelor mai competitive din China, India și alte țări. În 2009 recesiunea globală a dus la o contracție economică de 8% (prin scăderea exporturilor și a producției industriale) și la amplificarea șomajului. Deși creșterea a fost reluată în 2010, ea a înregistrat iarăși o rată negativă în 2012 (vezi Tabelul 3.10.9, care prezintă principalii indicatori macroeconomici ai Sloveniei pe anul 2012). Șomajul a continuat să crească, depășind 12% în 2012.

Tabel 3.10.9 Slovenia – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

UNGARIA

Ungaria a devenit un regat creștin în anul 1000 și multe secole a servit drept bastion împotriva expansiunii turcilor otomani în Europa. Regatul a ajuns în cele din urmă parte componentă a Imperiului Austro-Ungar, care s-a prăbușit în timpul primului război mondial. După cel de al doilea război mondial, țara a devenit comunistă. Revolta din anul 1956 însoțită de anunțarea retragerii din Pactul de la Varșovia a fost reprimată printr-o masivă intervenție militară a sovieticilor. Sub conducerea lui Janos Kadar în 1968, Ungaria a început să-și liberalizeze economia, introducând așa-numitul „Gulaș-comunism”.

Primele alegeri multi-partite au avut loc în Ungaria în 1990, tot acum fiind demarată și trecerea la economia de piață. Țara s-a alăturat NATO în 1999 și UE 5 ani mai târziu. În 2011 Ungaria și-a asumat pentru prima dată președinția rotativă de 6 luni a UE.

Ungaria a realizat tranziția de la o economie planificată centralizat la o economie de piață cu un venit per capita de aproape 2/3 din media UE 27. Sectorul privat reprezintă mai mult de 80% din PIB. Proprietatea străină și investițiile în firmele ungurești sunt larg răspândite, investițiile străine directe cumulate însemnând peste 70 miliarde dolari. Spre sfârșitul anului 2008, incapacitatea Ungariei de a-și plăti service-ul datoriei sale pe termen scurt (adusă de criza financiară globală) a determinat Budapesta să apeleze la un pachet de asistență financiară al FMI/UE/Banca Mondială în sumă de peste 25 miliarde dolari. Recesiunea economică globală, exporturile în declin și consumul intern scăzut, pe fondul măsurilor de austeritate ale guvernului, au dus la o contracție economică de 6,8% în anul 2009. În 2010, noul guvern a implementat o serie de măsuri incluzând reducerea impozitelor pe venitul personal și pe profit, dar a impus în schimb „impozitele de criză” pentru instituțiile financiare, companiile energetice și de telecomunicații și comerțul cu amănuntul. Programul de bailout al FMI/UE a fost întrerupt la sfârșitul anului, fiind înlocuit de „Post Program Monitoring”. Economia a început să se redreseze în 2010 cu un stimul puternic sin partea exporturilor, în special către Germania, înregistrându-se o creștere de aproximativ 1,7% în 2011. La sfârșitul anului 2011 guvernul s-a întors la UE și FMI pentru a obține susținere financiară necesară refinanțării datoriei în monedă străină și obligațiilor privind titlurile emise în 2012 și după aceea, dar reacția Budapestei de respingere a recomandărilor de politică economică ale UE și FMI a pus capăt negocierilor spre finele anului 2012.

De când s-a alăturat UE în 2004, Ungaria a fost supusă Procedurii de Deficit Excesiv a comisiei Europene, Bruxelles-ul solicitând guvernului măsuri de reducere durabilă a deficitului bugetar sub 3% din PIB. Slăbiciunea economică generală din Europa Occidentală, ca și lipsa de investiții interne și de cerere au determinat contracția PIB în 2012 (vezi Tabelul 3.10.10, care prezintă indicatorii macroeconomici de bază ai Ungariei). Șomajul a rămas și el la cote destul de ridicate.

Tabel 3.10.10 Ungaria – Indicatorii macroeconomici de bază în 2012 (valori estimate)

Sursa: Prelucrat de autor după Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Rezumatul capitolului

Acest capitol prezintă economiile tuturor celor 27 de state membre ale UE, reliefând atitudinile lor specifice asupra politicilor economice europene. Îndeosebi în cazul națiunilor mari și fondatoare ale Comunității Economice Europene (Germania, Franța Italia), ca și în cazul Marii Britanii, analiza economică este pusă într-o perspectivă istorică, care evidențiază răspunsurile factorilor naționali de decizie la șocuri externe majore precum războiul rece, criza petrolului, reunificarea germană și prăbușirea Uniunii Sovietice.

Principalii indicatori macroeconomici agregați au fost prelucrați după site-ul Central Intelligence Agency, care oferă datele cele mai actualizate posibil.

Economiile UE au fost înfățișate în ordinea valurilor succesive de aderare: țările fondatoare (Germania, Franța, Italia, Benelux), momentul 1973 (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca), 1981 (Grecia), 1986 (Spania și Portugalia), 1995 (Austria, Suedia, Finlanda), 2004 (Malta și Cipru, țările baltice, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia și Slovenia) și 2007 (Bulgaria și România).

În acest capitol s-a realizat și o evaluare a impactului crizei economice și financiare globale asupra statelor membre ale Uniunii Europene și a măsurilor de redresare luate de respectivele guverne.

Întrebări de verificare

Germania

Descrieți pe scurt situația Germaniei după înfrângerea completă și predarea necondiționată de după cel de al doilea război mondial.

Cum explicați miraculoasa redresare economică postbelică a Germaniei?

Care au fost efectele reformei monetare din anul 1948 din Germania Occidentală?

Cum caracterizați perioada 1958-1973 din istoria economică a Germaniei? Dar perioada 1974-1985?

Cum s-a revigorat economia germană în perioada 1986-1990?

Cum s-a manifestat șocul economic și politic al reunificării germane de după căderea Zidului Berlinului?

Comentați indicatorii macroeconomici recenți ai Germaniei.

Franța

Prezentați reformele din timpul administrației generalului Charles de Gaulle.

Cum a funcționat în Franța sistemul planificării centralizate și care era rolul instituției Le Commissariat du Plan?

Cum a fost afectată Franța de pierderea sferelor coloniale?

Prezentați relația Franței cu FMI din perioada postbelică.

Descrieți triumful celei de a cincea republici (1958-1969)

Cum a înfruntat Franța șocurile petroliere?

Care au fost politicile socialiste ale lui François Mitterand?

Prezentați măsurile anti-inflaționiste ale lui Raymond Barre.

Care a fost rolul lui Jacques Delors în calitate de ministru de finanțe al Franței?

Cum poate fi caracterizată perioada 1986-2006 în dezvoltarea economică a Franței?

Cum a fost afectată Franța de criza economică globală?

Italia

Prin ce se aseamănă cu Germania situația economică a Italiei de după cel de al doilea război mondial?

Care a fost contribuția lui Alcide de Gasperi la redresarea economică a Italiei și la procesul integrării europene?

Cum caracterizați uriașele companii italiene de stat IRI (Istituto per la Ricostruzione Industriale) și ENI (Ente Nazionale Idrocarburi)?

Care a fost rolul instituției Cassa per il Mezzogiorno?

Care este perioada miracolului economic italian?

Descrieți din punct de vedere economic intervalul 1963-1973.

Prin ce se remarcă perioada 1974-1985?

Care a fost relația Italiei cu SME?

Care au evoluțiile economice înregistrate între 1986-2006?

Analizați principalii indicatori macroeconomici agregați ai Italiei din prezent și explicați criza datoriei publice din această țară.

Belgia

Când apare Belgia ca țară independentă?

Cum a fost afectată economia belgiană de permanentele tensiuni etnice dintre valoni și flamanzi?

Cum interpretați problemele structurale din economia belgiană?

Arătați măsurile luate de guvernul Belgiei pentru contracararea efectelor crizei economice globale.

Olanda

Când a fost întemeiat Regatul Olandei?

Cum a fost afectată Olanda de criza petrolului?

În ce au constat reformele de pe piața muncii din perioada 1994-2000?

Cum explicați cei 26 de ani de creștere economică neîntreruptă din Olanda de dinaintea crizei economice globale?

Caracterizați performanța macroeconomică prezentă a Olandei.

Luxemburg

Explicați provocările reprezentate de prezența emigranților permanenți în Luxemburg.

Care este ponderea sectorului financiar în PIB?

Cum se prezintă situația macroeconomică din Luxemburg în contextul crizei economice și financiare globale?

Marea Britanie

Cum se explică aderarea Marii Britanii la CEE în cel de al doilea val din 1973?

Prezentați relația dintre Marea Britanie și SUA de după cel de al doilea război mondial.

Explicați importanța sferelor coloniale pentru Marea Britanie și etapele decolonizării.

Cum caracterizați “strategia lirei sterline” ?

Explicați structura fragmentată pe meserii a sindicatelor britanice din perioada postbelică.

Cum s-a încheiat “Criza Suez”?

Care sunt trăsăturile caracteristice ale perioadei 1958-1973?

Care a fost rolul Curții Practicilor Restrictive din Marea Britanie?

Care sunt rezultatele guvernului laburist al lui Harold Wilson?

La ce concluzii a ajuns Comisia Radcliffe?

Prezentați dificultățile economice ale intervalului 1974-1985.

Care este însemnătatea erei Thatcher pentru Marea Britanie?

Cum a fost ajutată Marea Britanie de petrolul din Marea Nordului?

Descrieți evoluțiile economice din intervalul 1986-2006.

Cum se prezintă situația macroeconomică britanică în contextul crizei economice și financiare globale?

Irlanda

Cum se explică aderarea Marii Britanii la CEE în cel de al doilea val din 1973?

Prezentați relația dintre Marea Britanie și SUA de după cel de al doilea război mondial.

Explicați relația “traumatică” ce a dominat secole de-a rândul relația Irlandei cu Marea Britanie.

Prin ce se diferențiază politica monetară din Irlanda față de cea din Marea Britanie?

Care sunt cauzele poveștii de succes irlandeze de până la actuala criză economică globală?

Prezentați câteva măsuri de redresare economică luate recent de guvernul irlandez.

Danemarca

Ce tip de economie conferă Danemarcei poziția sa geografică?

Care sunt relațiile Danemarcei cu Uniunea Europeană?

De ce nu au ratificat inițial danezii Tratatul de la Maastricht?

Care sunt avantajele economice ale danezilor în prezent?

Grecia

De ce grecii au fost acceptați în Comunitatea Europeană numai în anul 1981?

Legați modul de îndeplinire a condițiilor de aderare și a celor de trecere la euro de situația economică actuală din Grecia.

Întrevedeți o perspectivă de ieșire a Greciei din profunda criză a datoriei publice cu care se confruntă?

Spania

Cum se explică aderarea relativ târzie a Spaniei la CEE?

Prin ce s-a caracterizat politica autarhică a lui Franco?

Care a fost regimul politic de după moartea lui Franco?

Cum a contribuit intrarea în Comunitatea Europeană la dezvoltarea economică a Spaniei?

Arătați probleme economice cu care se confruntă Spania în prezent.

Portugalia

Precizați câteva asemănări și deosebiri între economia Portugaliei și cea a Spaniei.

Care au fost consecințele negative ale regimului dictatorial al lui Salazar?

Cum a beneficiat Portugalia de aderarea la Comunitatea Economică Europeană?

Care sunt dificultățile economice cu care se confruntă Portugalia în prezent?

Austria

Cum a înfruntat Austria criza petrolului din anii 1970?

Cu ce alt model economic se aseamănă cel austriac din perioada 1979-1995?

Care sunt factorii ce au influențat succesul economic al Austriei?

Interpretați valorile indicatorilor macroeconomici actuali ai Austriei.

Suedia

A beneficiat Suedia de ajutorul acordat prin Planul Marshall?

Va trece Suedia la moneda euro în viitorul apropiat?

Explicați, pe cazul Suediei, cum este posibil ca un stat al bunăstării sofisticat să răspundă cererilor politice ale electoratului într-o democrație avansată.

Comentați situația economică actuală din Suedia.

Finlanda

Caracterizați economia finlandeză a perioadei dinainte de aderarea la UE.

Cum se explică faptul că Finlanda este singurul stat nordic care a trecut la moneda unică europeană?

Care sunt problemele cu care se va confrunta pe termen lung economia Finlandei?

Malta

Cum este influențează economia malteză de poziția sa geografică între Europa și Africa de Nord?

Cum se regăsește îndelungata dominație britanică în trăsăturile prezente ale economiei Maltei?

Cipru

Explicați divizarea insulei Cipru între greci și turci.

Când a semnat Cipru Acordul de Asociere cu UE?

Descrieți problemele recente apărute în economia cipriotă și arătați cauzele lor.

Bulgaria

De ce Bulgaria a intrat în UE doar în cel de al doilea val al țărilor post-comuniste?

Care este creșterea medie anuală înregistrată de Bulgaria în perioada 2004-2008?

Cum caracterizați principalii indicatori macroeconomici ai Bulgariei din anul 2012?

Republica Cehă

Când a avut loc “divorțul de catifea al Cehoslovaciei” ?

În ce an s-a alăturat la NATO Republica Cehă?

Cum a fost afectată Republica Cehă de recesiunea de la sfârșitul anului 2008 din Europa Occidentală?

Estonia

În ce an a fost Estonia încorporată cu forța în URSS?

Care au fost avantajele desprinderii de URSS?

S-a redresat Estonia în urma crizei economice mondiale?

Letonia

A fost recunoscută de americani anexarea Letoniei la URSS din 1940?

În ce an s-a alăturat Letonia Organizației Mondiale a Comerțului?

Care a fost, în medie, creșterea PIB în Letonia în perioada 2006-2007?

În ce an intenționează Letonia să treacă la moneda euro?

Lituania

Când și-a recâștigat Lituania independența?

La cât s-a cifrat creșterea economică anuală în intervalul 2005-2008?

Cum a fost afectată Lituania de criza financiară globală?

Polonia

Explicați rolul sindicatului independent “Solidaritatea” în evoluțiile politice și economice din Polonia.

S-a confruntat Polonia cu recesiune în anii 2008-2009?

Prezentați măsurile economice recente luate de guvernul lui Donald Tusk.

România

În ce condiții a demarat România tranziția la economia de piață?

Cum a contribuit aderarea la UE la progresul economic al țării?

Care este perspectiva creșterii economice în viitorul apropiat?

Slovacia

Ce reforme economice a implementat Slovacia de la separarea sa de Republica Cehă în 1993?

Care sunt principalele atu-uri ale economiei Slovaciei?

Prezentați măsurile luate de guvernul primului ministru Robert Fico în scopul atingerii țintei de deficit bugetar.

Slovenia

Cum explicați faptul că Slovenia este singura țară din fosta Iugoslavie care s-a alăturat UE?

În ce an devine Slovenia membră a OECD?

A avut Slovenia creștere economică în anul 2012?

Ungaria

Ce înțelegeți prin “Gulaș-comunism” ?

În ce an s-a alăturat Ungaria la NATO?

La cât s-a cifrat pachetul de asistență financiară acordat Ungariei de FMI/UE/Banca Mondială în 2008?

A fost supusă Ungaria procedurii de deficit excesiv a Comisiei Europene? În ce condiții?

Bibliografie

Abelhauser, W. (1983), Wirtschaftsgeschichte der Bundesrepublik Deutschland 1945-1980, Frankfurt: Suhrkamp.

Adams, W. J (1989), Restructuring the French Economy, Washington, D.C.: Brookings Institution.

Annual Report of the Court of Justice of the European Communities (2006), http://curia.europa.eu.

Archick, K. (2013), “European Union Enlargement”, Congressional Research Service (CSR) Report for Congress 7-5700, 4 February.

Broadberry, S. (1994), “Technological leadership and productivity leadership in manufacturing since the industrial revolution: implications for the convergence thesis”, Economic Journal 104, pp. 291-302.

Carlin, W. (1996), “West German growth and institutions, 1945-90”, in Nicholas Crafts and Gianni Toniolo, eds., Growth in Europe since 1945, : Cambridge University Press.

Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Christiansen, T. (2006), “The Council of Ministers: Facilitating Interaction and Developing Actorness in the EU” in J. (ed.), European Union: Power and Policy-Making, 3rd edition, : Routledge.

Defarges, Ph. M. (1988), “Twelve Years of European Council History (1974-1986): The Crystallizing Forum”, in Jean-Marc Hoscheit and Wolfgang Wessels – eds., The European Council 1974-1986: Evaluation and Prospects, Maastricht, European Institute of Public Administration, pp. 38-39.

European Central Bank (2004), The monetary policy of the ECB.

Foreman-Peck, J. (1991), “Trade and the balance of payments”, in Nicholas Crafts and Nicholas Woodward, eds., The British Economy since 1945, : Clarendon Press, pp. 141-179.

Gheorghe. (2008), Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck, București.

Gilbert, M. (2003), Surpassing Realism: The Politics of European Integration since 1945, Lanham, MD: Rowman and Littlefield.

Hayes-Renshaw, F. and Wallace, H. (2006), The Council of Ministers, 2nd edition, : Palgrave Macmillan.

Hildebrand, G. (1965), Growth and Structure in the Economy of Modern Italy, Cambridge, MA: Harvard University Press.

Kramer, A. (1991), The West German Economy, 1945-1955, German Studies Series, : Berg.

Lindert, P. (2004), Growing Public: Social Spending and Economic Growth since the Eighteenth Century, : Press.

McCormick, J. (2008), The European Union – Politics and Policies, Westview Press, Perseus Books Group, fourth edition.

Monnet, J. (1978), Memoirs, Garden City, NY, Doubleday, pp. 502-503.

Morgan, A. (1976), From to Council: Evolution in the EEC, , House, p. 9.

Neal, L. (2008), The Economics of Europe and the European Union, Press.

Sherrington, Ph. (2000), The Council of Ministers: Political Authority in the European Union, : Pinter.

Spence, D. (2006), The European Commission, 3rd edition, London: John Harper, pp. 34-38.

Tache, I. și Marinescu, N. (2007), Istoria construcției europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Zamagni, V. (1993), The Economic History of Italy, 1860-1990: Recovery after Decline, Oxford: Clarendon Press.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

http://www.cvce.eu/obj/treaty_establishing_the_european_coal_and_steel_community_paris_18_april_1951-en-11a21305-941e-49d7-a171-ed5be548cd58.html

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_en.htm

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15.pdf

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_en.htm

Bibliografie

Abelhauser, W. (1983), Wirtschaftsgeschichte der Bundesrepublik Deutschland 1945-1980, Frankfurt: Suhrkamp.

Adams, W. J (1989), Restructuring the French Economy, Washington, D.C.: Brookings Institution.

Annual Report of the Court of Justice of the European Communities (2006), http://curia.europa.eu.

Archick, K. (2013), “European Union Enlargement”, Congressional Research Service (CSR) Report for Congress 7-5700, 4 February.

Broadberry, S. (1994), “Technological leadership and productivity leadership in manufacturing since the industrial revolution: implications for the convergence thesis”, Economic Journal 104, pp. 291-302.

Carlin, W. (1996), “West German growth and institutions, 1945-90”, in Nicholas Crafts and Gianni Toniolo, eds., Growth in Europe since 1945, : Cambridge University Press.

Central Intelligence Agency, World Factbook, 2011, disponibil la https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html

Christiansen, T. (2006), “The Council of Ministers: Facilitating Interaction and Developing Actorness in the EU” in J. (ed.), European Union: Power and Policy-Making, 3rd edition, : Routledge.

Defarges, Ph. M. (1988), “Twelve Years of European Council History (1974-1986): The Crystallizing Forum”, in Jean-Marc Hoscheit and Wolfgang Wessels – eds., The European Council 1974-1986: Evaluation and Prospects, Maastricht, European Institute of Public Administration, pp. 38-39.

European Central Bank (2004), The monetary policy of the ECB.

Foreman-Peck, J. (1991), “Trade and the balance of payments”, in Nicholas Crafts and Nicholas Woodward, eds., The British Economy since 1945, : Clarendon Press, pp. 141-179.

Gheorghe. (2008), Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck, București.

Gilbert, M. (2003), Surpassing Realism: The Politics of European Integration since 1945, Lanham, MD: Rowman and Littlefield.

Hayes-Renshaw, F. and Wallace, H. (2006), The Council of Ministers, 2nd edition, : Palgrave Macmillan.

Hildebrand, G. (1965), Growth and Structure in the Economy of Modern Italy, Cambridge, MA: Harvard University Press.

Kramer, A. (1991), The West German Economy, 1945-1955, German Studies Series, : Berg.

Lindert, P. (2004), Growing Public: Social Spending and Economic Growth since the Eighteenth Century, : Press.

McCormick, J. (2008), The European Union – Politics and Policies, Westview Press, Perseus Books Group, fourth edition.

Monnet, J. (1978), Memoirs, Garden City, NY, Doubleday, pp. 502-503.

Morgan, A. (1976), From to Council: Evolution in the EEC, , House, p. 9.

Neal, L. (2008), The Economics of Europe and the European Union, Press.

Sherrington, Ph. (2000), The Council of Ministers: Political Authority in the European Union, : Pinter.

Spence, D. (2006), The European Commission, 3rd edition, London: John Harper, pp. 34-38.

Tache, I. și Marinescu, N. (2007), Istoria construcției europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Zamagni, V. (1993), The Economic History of Italy, 1860-1990: Recovery after Decline, Oxford: Clarendon Press.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

http://www.cvce.eu/obj/treaty_establishing_the_european_coal_and_steel_community_paris_18_april_1951-en-11a21305-941e-49d7-a171-ed5be548cd58.html

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_en.htm

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15.pdf

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_en.htm