Economiile Sua, Japoniei și Ue în Secolul Xxi. Analiză Comparată

ECONOMIILE SUA, JAPONIEI ȘI UE ÎN SECOLUL XXI. ANALIZĂ COMPARATĂ

CUPRINS

Capitolul 1. Crizele în sistemele economice moderne

Ce este o criză Tipologia crizelor . Cauzele crizelor (diferitele școli de gândire: monetaristă, keynesistă, austriacă)

Efectele economice ale crizelor

Propagarea crizelor în plan internațional (efectul de contagiune)

Capitolul 2. Criza actuală și impactul său asupra economiei mondiale

Istoricul crizei actuale

Efectele crizei asupra economiei SUA

Efectele crizei actuale asupra economiei altor state

Efectele crizei actuale asupra economiei UE

Capitolul 3. Soluțiile propuse

TARP/EFSR.

Cumpărarea de active toxice de către FED

Quantitative easing

Reacțiile din ZONA EURO la criza economică

European Financial Stability Facility – EFSF .

Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE)

Politica monetară

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 1. CRIZELE ÎN SISTEMELE ECONOMICE MODERNE

Subcapitolul 1.1. Ce este o criză

Anul 2007 va rămâne în istoria economiei ca fiind momentul zero al declanșării unei crize fără precedent, considerată în acest moment ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial ca fiind o „criză a creditelor”, criza economică actuală s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii. În ciuda măsurilor luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească, urmând reacții în lanț cu efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii. Astfel, cea de-a patra bancă la nivel mondial (conform estimărilor Forbes), HSBC Holdings plc a anunțat rezultate mult sub așteptări, în februarie 2008 fiind naționalizată prima bancă britanică, Northern Rock.

Conform raportului publicității de Rezerva Federală (Fed) din Dallas, criza financiară declanșată în SUA în 2007 a cauzat economiei americane pierderi evaluate între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi de câteva ori mai mari în situația în care economia va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent. Oficialii americani susțin că, pe lângă sumele uriașe pierdute de economie, printre pagubele pe termen lung se pot enumera atât nivelul șomajului (care a atins cote alarmante) cât și numeroasele oportunități ratate, datorate alocării sectorului financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari.

O analiză a băncii centrale americane susține că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie. Același raport al Fed Dallas apreciază că intervenția statului american în economie a împiedicat prabușirea acesteia, dar toate ajutoarele acordate numeroaselor companii nu au făcut altceva decât să arunce povara financiară pe umerii contribuabililor.

Criza financiară mondială a afectat pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, efectele pe termen lung fiind nebănuite. Una dintre explicațiile oficiale ale crizei, ce a fost furnizată de instituții publice, vizează comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, ca și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare.

În realitate criza economică este rezultatul unor factori de o complexitate ridicată, printre aceștia enumerând doar politicile de reglementare financiar-bancare, erori de politică monetară și distorsionarea stimulentelor oferite unor agenti economici considerați privilegiați. Sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri. Fluxurile de capital au fost liberalizate rând pe rând, piețele financiare din diversele țări ale lumii au reușit treptat să se integreze în sistemul financiar mondial, creându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale țărilor în curs de dezvoltare.

Conceptul de criză

Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii. Criza poate fi definită ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”.

Studiile au demonstrat faptul că, de regulă, în orice situație de criză avem tendința să intrăm în panică, să ne comportăm atipic, să percepem fapte și situații în mod diferit. Ne creăm impresii și păreri ce uneori sunt departe de realitate, fiind deseori copleșiti de stări de neliniște și nesiguranță legate de viitorul apropiat și nu numai.

În opinia economistului american Nouriel Roubini, specialistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.

Crizele financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) au crescut mult și în mod artificial, iar piețele economice realizează toate supraevaluările și reacționează. În opinia economistului Frederic Stanley "Rick" Mishkin, membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008, criza reprezintă "situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, iar piețele nu mai sunt capabile să își canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții".

Opinia economistului este împărtășită și de colegul său de breaslă, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), care crede că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă. În opinia economistului, deponenții se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței și își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemul bancar. De altfel Friedman, considerat principalul reprezentant al economiei de dreapta din cadrul Universității din Chicago, a avut contribuții esențiale la dezvoltarea economiei, el punând bazele dezvoltării teoriilor privind economia de piață și a minimalizării rolului statului în coordonarea economiei.

Milton Friedman a rămas în istorie prin discursul său impecabil la adresa creșterii economice: “Dacă analizezi istoria vezi că oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește oamenii trăiesc mai mult și mai bine”. Sociologul  francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi asociată cu “ lipsa de condiții care să permită adoptarea unei decizii”. Iar americanul Ian I. Mitroff, autorul a peste 30 de cărți și 300 de articole în domeniul gestionării crizelor, politicii de afaceri și managementului de criză susține că o criză poate avea probabilitate scăzută de apariție, dar implicații majore pentru organizații, societăți sau persoane.

Teoreticienii nu au definit foarte exact noțiunile care stau la baza stabilirii caracteristicilor unei situații de criză, respectiv valoarea inflației, a șomajului ori a PIB-ului. În anul 1975, în celebrul New York Times, statisticianul economic Julius Shiskin a publicat un articol în care sugerează ideea că o țară/regiune întră în recesiune dacă PIB-ul acesteia scade pe perioada a două trimestre consecutive. Definiția a fost preluată de marea majoritate a economisților, puțini fiind cei care preferă conceptul recesiunii ca fiind o creștere a șomajului mai mare de 1,5%, pe parcursul a 12 luni. Definiția dată recesiunii de Shiskin este oarecum acceptată și de National Bureau of Economic Research (NBER), care consideră criza ca fiind “scăderea semnificativă a activității de tip economic pentru câteva luni, ce este reflectată în scăderea PIB-ului, în scăderea veniturilor individuale, în reducerea nivelului ocupării, dar și în diminuarea producției industriale și a consumului”.

O definiție diferită a crizei inflaționiste a fost dată în anul 1998 de către economiștii Băncii Mondiale, Michael Bruno și William Easterly, aceștia apreciind că o țară întră în recesiune timp de cel puțin doi ani rata anuală a inflației depășește 40%. Chiar dacă mulți sunt cei care consideră criza un factor generator de stres și de disconfort psihologic, există și autori care apreciază că aceasta ne conferă anumite oportunități. Astfel, în versiuna lui André Comte-Sponsville, citat de T. Libaert, criza reprezintă o “schimbare rapidă și involuntară care se poate dovedi favorabilă, dar este întotdeauna dificilă și aproape insuportabil de dureroasă”. 

Iar Gerald Meyers a reușit să identifice și oportunitățile aferente unei crize, respectiv apariția și evidențierea erorilor, accelerarea schimbărilor, descoperirea dificultăților latente, modificarea ideilor persoanelor, a motivațiilor și comportamentelor acestora și dezvoltarea de strategii inedite pentru depășirea crizei

În general, previzionarea crizelor poate fi făcută cu ușurință, și asta datorită faptului că acestea au cauze bine definite. Din păcate puțini sunt cei care țin cont de semnalele de alarmă ale specialiștilor, părerile acestora fiind luate în serios doar când se produce inevitabilul.

Un exemplu îl constituie prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods (1971), ce s-a produs în contexul emisiunilor suplimentare masive în dolari a SUA, suplimentat de efectul de expansiune monetară al unor bănci comerciale. Robert Triffin a anticipat căderea sistemului de la Bretton Woods cu câțiva ani înainte ca aceasta să aibă loc, dar nimeni nu a ținut cont de previziunile sale.

Și actuală criză economică mondială a fost previzionată de Nouriel Roubini, economistul ce este considerat acum ca fiind profetul sistemului financiar. Roubini a prezis dezintegrarea sistemului financiar cu câțiva ani înainte ca fenomenul să aibă loc, în anul 2008 el anticipând și prăbușirea imobiliară. În condițiile în care economia americană părea sigură și prosperă, profesorul New York University a fost ignorat, mare parte dintre bancherii și specialiștii vremii luând în derâdere avertismentele sale. Din păcate toate previziunile lui Roubini s-au adeverit, sistemul financiar dezintegrându-se la nivel mondial, Lehman Brothers Holdings Inc dând faliment, giganții Freddie Mac & Fannie Mae întrând în colaps, băncile de investiții fiind îngenuncheate de evenimentele ce s-au derulat cu repeziciune. Astăzi Nouriel Roubini este cel mai căutat economist la nivel mondial, el fiind supranumit “Dr. Doom”, pentru viziunile sumbre privind evoluțiile economiei mondiale.

Perioada de recesiune actuală, generată de criza economică la nivel global, nu este una singulară, în istoria economiei fiind semnalate și alte câteva perioade destul de dificile.

Spre deosebire de Marea criză interbelică (1929) ori de căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971), actuala criză mondială este localizată și la nivelul statelor puternic dezvoltate, ea afectând un număr foarte mare de state.

La nivel local, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:

Criza din Mexic (1994) – “Greșeala din Decembrie” – generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții. Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării. “Greșealiune actuală, generată de criza economică la nivel global, nu este una singulară, în istoria economiei fiind semnalate și alte câteva perioade destul de dificile.

Spre deosebire de Marea criză interbelică (1929) ori de căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971), actuala criză mondială este localizată și la nivelul statelor puternic dezvoltate, ea afectând un număr foarte mare de state.

La nivel local, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:

Criza din Mexic (1994) – “Greșeala din Decembrie” – generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții. Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării. “Greșeala din Decembrie” a fost urmată de “Efectul Tequilla”, criza mexicanilor generând alte crize în statele Americii Latine – Chile, Argentina, Uruguay, Brazilia.

Criza din Argentina (1999-2002) – generată de corupția din sistemul de guvernare. Sub pretextul demarării unor proiecte publice importante, sistemul guvernamental a contractat împrumuturi uriașe de pe piețele internaționale (așa-zisele proiecte s-au dovedit a fi doar niște mecanisme complexe de spălare a banilor). Demn de semnalat este faptul că Argentina practicase timp de 10 ani același curs de schimb fix, ceea ce a generat ieftinirea importurilor și implicit creșterea șomajului.

Criza din Camerun (1980-2001) – generată de diverse probleme în domeniul deficitului comercial și guvernamental, dar și al inflației

Criza din Asia (1997-1998) – a izbucnit în Tailanda, ulterior ea generalizându-se la nivelul altor state învecinate, precum Filipine, Malaezia, Coreea de Sud, Indonezia și Hong Kong. Criza a fost generată tot de expansiunea creditării, aceasta facilitând diverse proiecte antreprenoriale ce în condiții reale nu ar fi putut fi realizate.Urmările au fost catastrofale pentru toate țările din zonă, care încă fac eforturi să-și revină complet. În Coreea de Sud, PIB-ul anului 1998 a ajuns la 33% din PIB-ul anului anterior, în vreme ce raportul PIB/locuitor a scăzut cu 42% în Indonezia și cu 21% în Tailanda.

Criza din Rusia (1998) – în contextul crizei din Asia de Sud, exportul de gaze, petrol și alte materii prime s-a diminuat dramatic, în paralel fiind semnalate și restanțe semnificative la plata taxelor și a impozitelor, dar și o criză politică (războiul din Cecenia).

Criza mecanismului de schimb ERM din UE (1992-1993) – “Miercurea Neagră” – Într-o singură zi (16 septembrie 2002), urmare a atacurilor speculative, s-a retras lira sterlină din ERM 1, criza provocând Băncii Angliei o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.

Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor

Pentru identificarea strategiilor ideale vizând gestionarea situațiilor de criză, o atenție deosebită este acordată, în cadrul managementului crizelor, tipologiei crizelor. În opinia unor specialiști, crizele financiare se pot clasifica în:

Crize sociale – șomaj, sărăcie, creșterea accentuată a inflație

Crize financiare – căderea și revenirea spectaculoasă a burselor, volatilitate crescută pe piețele de capital

Crize politice, crize locale internaționale

Crize economice generalizate

Crize generate de dezastre naturale

Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, crizele pot fi:

Crize de mică amploare (conjuncturale) – se intîlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele sunt de regulă generate de diverse șocuri externe (de ex. conflicte la frontiere, calamități naturale ori creșterea prețului petrolului pe cotațiile internaționale), generând creșteri ale șomajului și scăderi de PIB. Efectele negative ale acestor tipuri de crize pot fi înlăturate prin diverse măsuri fiscale.

Crize structurale – induc probleme de balanță de plăți externe, pe fondul insuficientei adaptări ale ofertelor la cerințele piețelor aflate într-o continuă dezvoltare. Ele sunt generate de inadaptarea structurii producției interne la trendul internațional, au un impact pe termen lung și sunt mult mai nocive asupra economiei unei națiuni.

Crizele sistemice – (De ex. reformarea Sistemului Financiar Internațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei

Și Shintaro Ishihara, fostul guvernator al Tokyo, a identificat în anul 2005 câteva tipologii ale crizelor economico-financiare, politicianul remarcându-se prin impozitul pe profiturile brute impus băncilor din țara sa. Astfel, Ishihara face o altă clsificare a crizelo:

Criza de lichiditate în sectorul financiar-bancar – se întîlnește în cazul în care una sau mai multe bănci ce activează într-un stat se află în situația în care nu își mai poate/pot onora obligațiile de plată pe termen scurt ori când pasivele băncii devin mai mici decît activele acesteia, caz în care se ajunge la insolvență. De bază în această situație este indicatorul ce reflectă volumul depozitelor totale din sistemul bancar/totalul activelor băncilor din sistem.

Criza de balanță de plăți externe, criza valutară

Criza de datorie externă, criza financiară

Economistul și ziaristul Paul Robin Krugman, laureatul premiului Nobel pentru economie (2008), a definit pentru prima oară criza de balanță de plați externe (conceptul său fiind susținut și de economistul Maurice Obstfeld) ca fiind „acea situație în care rezerva internațională a unei țări se diminuează considerabil, pe fondul unor operațiuni masive de cumpărare de valută pe piața valutară, motivate de diverse așteptări ce privesc o posibilă depreciere legată de cursul de schimb într-o perioadă apropiată”.

Aceeași criză de balanță de plăți externe reprezintă, în opinia Gratielei L. Kaminsky și Carmen M. Reinhart, prăbușirea rapidă a rezervei internaționale, rezervă prin care balanța de plăți externe se echilibrează pe o anumită perioada de timp, bine determinată. Măsurarea crizei de balanță de plăți externe poate fi realizată luându-se în considerare ritmul variațiilor rezervelor internaționale ale statului respectiv, prăbușirea acestora nefiind doar rezoltatul unor speculații făcute pe piața valutară ci și dezechilibre serioase de cont curent, generate de importuri de volumuri mult mai mari comparativ cu cele ale exporturilor, realizate pe perioade lungi de timp.

Cei doi economiști ai Federal Reserve Bank din San Francisco, Michael Hutchison și Reuven Glick, au definit în anul 1999 conceptul de criză valutară ca fiind criza caracterizată printr-o depreciere masivă a cursului de schimb, generată de creșterea semnificativă de valută, sub presiunile inflaționist.

În opinia altor autori, criza valutară reprezintă starea în care cursul de schimb înregistrează o depreciere ce este mai mare de 25%, într-un an calendaristic ori o depreciere mai mare de 10% a cursului real.

Conceptul crizei de datorie externă a fost definit pentru prima oară în anul 1989 de economistul american, de origine germana, Rudiger Dornbusch. Specialistul consideră că această criza de datorie externă apare în situația în care un stat se găsește în incapacitatea de a-și onora datoriile externe și de rambursa ratele aferente.

După 12 ani de la elaborarea acestei definiții, economiștii Enrica Detragiache și Antonio Spilimbergo au stabilit că o criză a datoriei externe poate apărea în situația în care o datorie ce nu este rambursată depășește valoarea de 5 % din totalul datoriei externe, dar și în situația în care statul respectiv cere restructurarea datoriei/reeșalonarea plăților în contul datoriei externe creditorilor săi.

Crizele de datorie externă pot fi identificate după datoriile externe/PIB, datoriile externe/exporturi totale, datorii externe/rata serviciului datoriei externe. Crowther Ajayi și Yamar Mbodja au identificat criterii diferite de identificare a crizelor de datorie externe, cum ar fi: datorie externă/exporturi, datorie externă/PNB, serviciul datoriei externe/exporturi, rata dobânzilor/exporturi, rata dobânzilor/PNB.

Crizele financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine. Urmare a acestei miscări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).

Criza financiară reprezintă forma de manifestare a crizei economice, ce constă în neincrederea accentuată în sistemul financiar al statului respectiv, în dereglarea mecanismelor de piață și în diminuarea drastică a volumului de tranzacții la bursă.

Sistemul de referință al unei economii este reprezentat de bursă, locul în care sunt tranzacționate afaceri diferite ca dimensiune și domeniu de activitate. Astfel că orice dereglare a unor afaceri de pe diverse piețe ale economiei se va resimți în profitabilitatea pe bursă, efectul fiind resimțit și de prețul activelor financiare, indiferent că acestea sunt obligațiuni ori active.

Cauzele crizelor

Criza, indiferent de tipologia sa (criza datoriei externe, criza balanței de plăți externe, criza valutară ori criza de lichidități) este rezultatul mai multor factori, precum erori de politică monetară, distorsionarea stimulentelor ce le sunt acordate unor agenți economici, ca și al politicii de reglementare financiar-bancară.

Politica monetară

Cauza fundamentală a crizelor economice o reprezintă expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterrarea gravă a capitalului de piață.

Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au intâlnit deseori în crizele economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent actuala criză economică este aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30. Ea a fost generată atât de politica monetară și expansiunea prin credit, cât și de lichiditățile excesive infuzate în economie, la prețuri scăzute.

Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații.

Mecanismele amplificării acestei mase monetare generează factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.

Crizele economice moderne sunt cauzate de expansiunea creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară, ca și capital concurențial cu capitalul autentic. În societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care il poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.

În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politică, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic.

Atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.

Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:

Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tiparite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat

Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri

Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere

Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară

Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice

Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor ( prin folosirea dobânzilor de intervenție favorabile)

Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip TARP ori TARGET

Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – TARGET, TARP, EFSF

Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.

Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative

Criza mondială a fost generată și de “politica banilor ieftini”, promovată de băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a riscului de creditare.

Efectele economice ale crizelor

Efectele crizelor din sistemele economice contemporane pot fi sesizate cu ușurință, principala reacție fiind diminuarea consumului. Astfel, ca urmare a panicii ce se instalează aproape simultan cu știrile negative vizând evoluția cursului de schimb, a dobânzilor ori a inflației, populația reduce drastic consumul. Aceasta scădere provoacă micșorarea producției interne, ceea ce duce în timp la creșterea șomajului.

Pe piețele externe, pe fondul reducerii cererii se înregistrează scăderea accentuată a exporturilor. În plus, studiile au reliefat faptul că în perioadele de criză populația și investitorii devin mai panicați, au sentimente de frustrare, reacționează diferit la știrile și previziunile financiare. Investitorii ce supraviețuiesc impactului inițial al crizei se orientează către instrumente financiare mai sigure, printre acestea menționând tirlurile și obligațiunile de stat.Această reorientare se reflectă asupra costului capitalului, dar și asupra cursului de schimb valutar.

În momentul în care riscurile financiare cresc, iar cererea de instrumente financiare, lichiditatea pieței de capital și randamentul producțiilor sunt în scădere se ajunge la creșterea dobânzilor, fapt ce atrage după sine creșterea costului capitalului ce este atras prin instrumente specifice (pe termen lung) de pe piețele financiare. Aceasta poate fi explicația pentru care unele bănci centrale reduc dobânda de intervenție, oferind în acest fel sistemului bancar o lichiditate mărită, ideală pentru susținerea economiei. Printre efectele imediate ale crizei economice se mai numără și deprecierea accentuată a cursului de schimb valutar și creșterea galopantă a inflației.

Criza financiară generează falimente, restructurări de instituții și companii financiare, fuziuni și preluări, diminuarea sau pierderea credibilității financiare, reducerea drastică a volumului de tranzacții bursiere, volatilitatea prețurilor, creșterea riscului pe piața financiară.

Propagarea crizelor în plan internațional. Efectul de contagiune

Actuala criză economică, ce a avut și are efecte catastrofale asupra tuturor statelor lumii, a pornit din SUA, ea fiind generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent. Criza s-a propagat rapid la nivel global, efectul fiind cunoscut sub denumirea de “efect de contagiune”. Termenul este introdus de curând în literatura economică, el fiind împrumutat din domeniul medical. Efectul de contagiune a intrat în atenția specialiștilor în economie în ultimii ani, când s-au accemtuat efectele de propagare ale crizelor în diferite state de pe glob.

Efectul de contagiune a fost remarcat pentru prima oară în iulie 1997, pe piața valutară din Thailanda, guvernul luând decizia “să suspende ancora valutară pe dolar și să adopte flotare liberă pentru moneda națională – baht (respectiv menținerea pe o perioadă îndelungată de timp a unui curs de schimb fix ce a încurajat atât împrumutul din surse externe cât și atragerea investițiilor străine, acestea expunând economia destul de mult la un risc valutar)”.

Criza a fost resimtiță rapid și în țările învecinate (Coreea de Sud, Malaiezia, Singapore, Filipine), ajungând ulterior în Rusia și Brazilia. Efectul de “domino” a afectat mai multe state dezvoltate din America de Nord și Europa, efectele fiind resimțite o perioadă îndelungată de timp. Efectul de domino afectează un număr foarte mare de persoane atât din statul în care criza își are originea, cât și în statele învecinate, efectele fiind devastatoare și manifestate într-o perioada scurtă de timp.

Efectul de contagiune este principalul motiv pentru care o criză declanșată la nivelul unui singur sector al unei economii afectează rapid întreag sectorul economic al statului respectiv.

Contagiunea vizează și reacțiile emoționale ale consumatorilor și investitorilor, diferitele probleme semnalate pe piețele financiare internaționale fiind în măsură să genereze boom-uri diverse, de la prăbușirea burselor la atacuri speculative diverse, ce la rândul lor pot duce la dezechilibre majore în balanțele de plăți externe ori la nivelul indicatorilor macroeconomici de bază (șomaj, inflație, curs de schimb, dobândă),

La o abordare generală, contagiunea poate fi considerată un mecanism generator al efectului de domino, ce permite transmitea diferitelor șocuri între diverse state. Efectul poate fi resimțit atât în condiții de creștere economică, cât și în crizele propagate la nivel global. Privind restrictiv, efectul de contagiune reprezintă “o punte” prin care se transmit șocurile între state diferite, abordarea strictă evidențiind contagiunea ca fiind prezentă în situația în care legăturile dintre două sau mai multe țări cresc în intensitate în perioade de criză.

Efectul contagiunii vizează și reacțiile emoțiale ale consumatorilor și investitorilor la modificările radicale ale piețelor internaționale. Acestea sunt în măsură să genereze diverse atacuri speculative cu consecințe deosebite, să ducă la prăbușirea burselor, să genereze comportamente atipice, rezultatul final fiind apariția dezechilibrelor majore în balanțele plăților externe ori chiar la nivelul cursurilor de schimb, dobânzilor, șomajului sau inflației unor state ce erau recunoscute ca fiind stabile economic.

Adoptarea și definirea efectului de contagiune a implicat și identificarea unor legături ce se pot crea între diverse state, acestea având și menirea de a explica existența și valoarea contagiunii:

Legăturile financiare – sunt posibille datorită apartenenței diverselor economii la sistemul financiar internațional. Concret, dacă într-un stat apare o criză se remarcă aproape instantaneu retrageri masive de capital, pentru atragerea de lichidități apelându-se la emisiuni de titluri în terțe state, soluție ce duce implicit la propagarea șocului. Similar s-a remarcat că procedează băncile multinaționale, ce își retrag rapid excesul de lichidități infuzat în piețe cu potențial de creștere mare, în momentul în care apar primele semne ale unei crize. Acțiunea duce la dezechilibrul statului debitor, acesta fiind ulterior accentuat de retragerea parțială ori definitivă a băncilor de pe piața financiară a statului respectiv.

Legături economice – sunt datorate relațiilor comerciale dintre state. În cazul în care două state se află în competiție acerbă pe piața internațională sau când raportul de schimb dintre ele se deteriorează, există tentația deprecierii cursului de schimb, aceasta fiind o metoda de a obține un avantaj. Efectul de contagiune este susținut și de investițiile străine directe și de cele de portofoliu.

Legăturile politice – existente pe fondul relațiilor diplomatice și politice dintre diferitele state, se bazează pe așa-zisele cluburi economice comune, ce impun anumite conduite, chiar și în zona economicului (regimul valutar). În aceste situații dacă unul dintre state, ce face parte din entitatea economică respectivă intră în criză, automat și statele – colege de club îî urmează.

În opinia majorității specialiștilor, efectul de contagiune este definit strict ca fiind „creșterea rapidă a legăturilor dintre diferitele piețe financiare, în momentele de criză”. Sunt însă și economiști care consideră că „efectul de contagiune apare în situație în care o informație privind existența unei crize într-un alt stat crește semnificativ și probabilitatea producerii unei crize pe plan local”, .

Paul Masson a propus în anul 1998 clasificarea formelor de contagiune ale crizelor financiare, concepțiile sale fiind ulterior împărtășite de Ribobon și Forbes:

Efectul de contagiune de tip „muson”- este generat de existența unui dezechilibru la nivel global, el afectând mai multe state – de exemplu creșterea dobânzii în SUA după criza din Mexic (1994), creșterea dobânzii în Germania (1992), crizele petroliere (1973, 1979)

Efectul de contagiune de tip „spillover” – generat de apariția unei crize într-un anumit stat, aceasta propagându-se rapid în numeroase alte state (efectul „fundamentals based contagion” – definiție dată de economiștii Kaminsky și Reinhart). În această categorie intră criza „subprime” de pe piața creditului din SUA (2007), criza „dot.com” din Europa și SUA (2000), criza din Turcia (2000), criza din Mexic ce s-a propagat în numeroase țări ale Americii Latine (1994), criza din Asia de Sud-Est (1997) – declanșată ca urmare a deprecierii yen-ului japonez (1995) în fața dolarului american, cele mai afectate state fiind cele care avea relații comerciale foarte dezvoltate cu SUA și Japonia

Efectul de contagiune de tip „rezidual” – vizează modificările situațiilor economice din diferite state care depășesc previziunile operatorilor de piață, acestea reflectându-se în valoarea reziduală a modelelor test vizând corelațiile economice dintre state

Efectul de contagiune a volatilității – se manifestă în special pe piețele de capital și vizează propagarea riscului investițional de pe piața de capital pe alte piețe de capital, fenomenul fiind cel mai studiat în economie.

Cele mai multe modele teoretice asociază contagiunea cu conceptul echilibrului, efectul de contagiune fiind considerat o reacție a răspunsurilor raționale venite din partea investitorilor, în contextul fixe, cu realizarea și prelucrarea informațiilor referitoare la un anumit stat. Alte concepții pun în valoare ideea soluțiilor multiple, în cazul modelelor macroeconomice ce se bazează pe așteptări raționale. Concret, diversele ipoteze de lucru luate în considerare pot genera implicații diferite asupra numărului situațiilor de echilibru posibile. Astfel, dacă setul de date fundamentale ce vizează un stat generează echilibre multiple, atacurile speculative sunt de natură autodeterminantă, caz în care contagiunea poate fi și una neanticipată.

Conform teoriei lui Shiller (anul 2000), comportamentul investitorilor, la nivel global, în condiții de criză economică poate fi definit ca fiind un salt între echilibre distincte. Diferența dintre abordarea echilibrului unic și cea a echilibrelor multiple a dus la scindarea teoriilor vizând efectul de contagiune:

„Fundamentals based models” – prima generație de modelele teoretice, ce se bazează pe variabile fundamentale. Acționează pe considerentul crizelor definite ca fiind fenomene deterministe, fenomenul contagiunii regăsindu-se sporadic – economiștii Krugman (1979), Flood & Garber (1984) ori Obstfeld (1994, 1996) reușind să demonstreze că efectul contagiunii este inexistent în situația crizelor valutare, generate de epuizarea rezervelor internaționale bancare

„Beliefs – based models”- generația a doua de modele, ce se bazează pe aspectele comportamentale. Echilibrele multiple generează atât atacuri speculative, cât și modificări comportamentale în rândul investitorilor, în strânsă dependență cu noile echilibre ale piețelor. În acest caz efectul contagiunii joacă un rol determinant în declanșarea și ulterior extinderea diverselor crize economice

Cauzele aflate la originea efectului contagiunii crizelor la nivel mondial sunt diverse:

Finanțările de investiții neproductive, venite din partea statelor sursă, ce pot genera diverse probleme în sectoarele economice și financiare – Krugman (1998) și Summers (1999)

Efectele volatilității capitalurilor speculative, ce se reflectă în sistemul financiar global – Krugman (1999)

Modificarea portofoliilor financiare la nivel internațional, în încercarea de a reduce riscurile asociate – Calvo (1998)

Globalizarea diverselor piețe financiare, ce a generat o mobilitate inedită a capitalurilor la nivel internațional, ca și integrarea diverselor piețe

Informațiile asimetrice și comportamentul atipic al investitorilor, ce au ca efect prețul activelor (acesta nu mai este determinat de piață)

Concluzionând, efectul contagiunii poate fi:

Urmarea interdependențelor existente pe piața financiară înternațională

Generat de comportamente investiționale, pe fondul panicii, al fricii și lipsei de rațiune a investitorilor

Vulnerabilitatea unor state la efectul contagiunii poate fi determinată prin intermediul unor indicatori definiți de factorii generatori ai fenomenului de contagiune. Studiul crizei din Asia de Sud-Est le-a permis economiștilor M. Kawai, R. Newfarmer și S. Schmukler să definească, în totalul rezervelor internaționale:

Ponderea masei monetare M2 (depozitele bancare la vedere, numerarul și depozitele bancare la termen)

Ponderea datoriei pe termen scurt

Atât ponderea masei monetare cât și ponderea datoriei pe termen scurt reflectă modalitatea prin care sunt finanțate (pe termen scurt), deficitele interne și deficitele de cont curent, respectiv fie prin emisiuni monetare, fie prin îndatorări pe termen redus de pe piața internațională sau piața locală, la intrările valutare inițiale (ce sunt acumulate de banca centrală drept rezervă internațională). Multe state emergente sunt tentate să majoreze deficintul de cont curent, finanțat prin investitții pe termen redus ori credite. Cum piețele internaționale sunt deosebit de volatile, primele semne ale declanșării unor crize regionale sau mondiale generează efectul de contagiune.

În cadrul efectului de contagiune al crizelor financiare o atenție deosebită este acordată și canalelor de transmitere al acestuia:

Comerțul internațional de servicii și bunuri –deschiderea unui stat către piețele internaționale

Transferul de capital prin intermediul piețelor financiare – credite internaționale, investiții străine de portofoliu, investiții străine directe

Piețele monetare

Dependeța variabilelor financiare dintre economii – curs de schimb, rata dobânzii, cotațiile acțiunilor la bursă

CAPITOLUL 2. CRIZA ACTUALĂ ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA ECONOMIEI MONDIALE

Subcapitolul 2.1. Istoricul crizei actuale

Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent.

Și tot el a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.

Oficial, actuala criză economică mondială a debutat la începutul anului 2007, când oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc.

Totul a început în momentul în care fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, a luat decizia la începutul anilor 2000 să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Decizia, luată ca urmare a sfaturilor primite de la actualul guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (care la acea vreme era membru în consiliul guvernatorilor), a fost startul dat politicii inflaționiste americane.

Ca urmare a măsurii lui Greenspan, a început o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii ajungând de la un nivel de 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Scăderea a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, menținut constant o perioadă de 12 luni.

Și pe o perioadă de trei ani, timp în care prețurile au crescut constant, rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile văzându-se obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui.

Până în anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). Mai mult, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației.

În această perioadă s-a înregistrat o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției.

Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.

La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. Astfel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci.

În încercarea de a găsi o soluție, la data de 1 februarie 2007 Statele Unite ale Americii decid să adopte legea creșterii salariului minim pe economie, respectiv Fair Minimum Wage Act. Prin această lege s-a încercat blocarea investițiilor și a creditărilor, cu efecte imediate asupra companiilor americane ce se aflau în strânsă competiție cu cele de peste ocean.

În paralel, pentru a preveni o eventuală catastrofă economică la nivel global, Congresul american a adoptat cu doar câteva luni (13 februarie 2008) înainte de prăbușirea Lehman Brothers Economic Stimulus Act, ce prevedea atât susținerea diverselor investiții în mediul afacerilor, cât și susținerea sectorului creditelor de tip ipotecar. Inițial s-a luat decizia alocării sumei de 152 de miliarde de dolari pentru susținerea și salvarea cunoscutelor Fanny Mae și Freddie Mac (care însă în luna septembrie a aceluiași an vor fi puse sub supraveghere federală).

Sesizând pericolul financiar la nivel global, Parlamentul britanic a adoptat în data de 21 februarie 2008 cunoscutul Banking (Special Provisions) Act, care a facilitat naționalizarea băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior Marea Britanie a reușit să naționalizeze și filiala filialei britanică a băncii Heritable Bank, dar și filiala băncii Kaupthing Edge, depozitele acesteia fiind transferate direct ING.

Iar la mai puțin de două luni de la mărirea salariului minim pe economie importanta banca americană JP Morgan Chase & Co reușește, cu ajutorul băncii centrale a SUA (Federal Reserve) să achiziționeze la un preț derizoriu banca de investiții Bear Stearns.

În vara anului 2008 a fost adoptat și Housing and Economic Recovery Act, ce a permis garantarea portofoliilor creditelor ipotecare din instituții financiare diverse, de renumita Federal Housing Administration, pentru suma de 300 de miliarde de dolari. Această lege a creat și mediul legal pentru autorizarea Federal Housing Finance Agency de a prelua sub supraveghere cunoscutele Fanny Mae și pe Freddie Mac, a căror valoare reunită depășește jumătatea numărului de credite ipotecare acordate pe piața americană.

Evenimentele care au generat marea criză mondială au început să se precipite în luna septembrie a anului următor, când în doar câteva zile s-a produs inevitabilul.

Luna septembrie a anului 2008 a început prin punerea sub supraveghere federală a două dintre cele mai mari bănci de credite ipotecare americane, respectiv Freddie Mac și Fannie Mac, care în ciuda tuturor măsurilor luate până atunci, nu au reușit să se stabilizeze.

Iar în ziua de 9 septembrie 2008 se înregistrează o scădere semnificativă a prețului acțiunilor cunoscutei companii americane.Lehman Brothers. Astfel acestea scad într-o singură zi cu 45 %, în urma unui anunț care dădea ca posibilă retragerea de la masa negocierilor pentru preluarea a 50 % dintre acțiunile Lehman Brothers a Bănci coreene de investiții.

A doua zi, pe 10 septembrie 2008, banca coreeană confirmă retragerea de la masa negocierilor, în paralel cu anunțul făcut de Lehman Brothers privind o pierdere oficială de 3,9 miliarde de dolari pentru trimestrul al treilea.

În ziua de 11 septembrie acțiunile Lehman Brothers continuă trendul de prăbușire (încă 41,8%), în vreme ce costul creditului de asigurări ajunge la 805 puncte de bază, iar Bank of America și banca britanică Barclays, încep să ia în discuție o eventuală preluare a corporației financiare.

Soarta Lehman Brothers (și implicit a lumii) este decisă în zilele de 12 și 13 septembrie 2008, când mai marii de pe Wall Street își dau întălnire pentru a găsi soluții de îeșire din criză. În urma discuțiilor, atât Guvernul Federal cât și Trezoreria concluzionează că nu se vor folosi bani publici pentru se preluarea Lehman Brothers, în discuție fiind introdusă și posibilitatea salvării celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group (AIG), amenințat și el de faliment.

În ziua de 14 septembrie banca Marii Britanii, Barclays, renunță la ideea de a interveni în favoarea Lehman Brothers, exemplu fiind urmat și de Bank of America care decide să cumpere pentru 50 de miliarde de dolari Merryl Lynch, un alt gigant de pe Wall Street afectat de prabușirea pieței imobiliare americane.

În aceste condiții, în ziua de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers anunță oficial falimentul, iar acțiunile celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group AIG se prăbușesc. Pentru prevenirea crizei de lichidități și a prăbușirii creditelor, AIG obține permisiunea de a accesa din capitalul său suma de 20 de miliarde de dolari.

A doua zi se reușește salvarea prin naționalizare a grupului de asigurări American Internațional Group (AIG), amenințat de faliment, banca centrală americană Federal Reserve acordându-i acestuia un împrumut în valoare de 85 de miliarde de dolari.

La 1 decembrie 2008 SUA anunță oficial împlinirea unui an de la intrarea în recesiune.

Subcapitolul 2.2. Efectele crizei actuale în SUA

Criza financiară a avut efecte catastrofale pentru economia americană, care a înregistrat pierderi de cîteva mii de miliarde de dolari în ultimii ani. Conform raportului anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas, dat publicității la finele anului trecut: “dacă efectele crizei sunt permanente, trendul de consum observat începând din 2007 sugerează că pagubele produse ar putea fi de peste două ori mai mari față de estimarea de  6.000 – 14.000 de miliarde de dolari”.

Punctul zero al declanșării crizei economice în SUA este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari.

Criza economică declanșată în septembrie 2008, când s-a produs și prăbușirea consorțiului financiar Lehman Brothers, a avut asupra Statelor Unite ale Americii efecte nebănuite.

2.2. 1 Efectele crizei asupra instituțiilor financiare

Implicate direct în operațiunile de creditare ipotecară și de securitizare, instituțiile financiare americane au avut mult de suferit, mare parte dintre acestea intrând în faliment sau fiind preluate de grupuri financiare puternice sau susținute de guvernul american.

Prima care a intrat în colaps a fost Bear Stearns Companies, Inc. din New York, o puternică bancă de investiții și titluri de valoare, cu acțiuni numeroase pe piețele de capital. Înainte de începutul declinului Bear Stearns Companies s-a implicat activ în securitizare, emițând numeroase titluri de valoare garantate cu active.

În luna martie 2008, în încercarea de a evita o prăbușire a companiei, Federal Reserve Bank din New York i-a oferit acesteia un împrumut de urgență, dar din păcate nu s-a reușit redresarea. Astfel că Bear Stearns Companies a fost achiziționată de JP Morgan Chase, care la rândul ei a luat un împrumut în valoare de 29 miliarde de dolari de la Rezerva Federală.

În momentul vânzării JP Morgan Chase a plătit un preț de 10 dolari /acțiune, un preț derizoriu dacă e să luăm în considerare că doar cu 52 de săptămâni mai devreme acțiunea Bear Stearns Companies era cotată la un pret de 133,20 dolari.

Cu toate acestea, vânzarea poate fi considerată ca fiind una avantajoasă, ținând cont că în acordul inițial încheiat între Bear Stearns Companies și JP Morgan Chase a fost negociat un preț de doi dolari /acțiune.

Următoarea pe listă a fost Countrywide Financial Corporation, cel mai mare creditor ipotecar din Statele Unite ale Americii, care la finalul ultimului trimestru din 2007 a anunțat pierderi de peste 422 milioane de dolari. Grav afectată de numărul mare de credite neperformante, compania a intrat și în atenția FBI, care a cercetat câteva zeci de companii privind practicile din industria ipotecară.

Având pe rol sute de procese intentate de diverși investitori, Countrywide Financial Corporation a fost bănuită de fraude contabile în tranzacțiile cu credite ipotecare cu grad ridicat de risc, dar și că și-ar fi prezentat în mod incorect atât condiția financiară, cât și gradul de siguranță al creditelor.

În luna iunie a anului 2008 Banca Centrală a Americii a aprobat vânzarea Countrywide Financial Corporation către Bank of America, la un preț de patru miliarde de dolari, acționarii Countrywide primind pentru fiecare acțiune deținută doar 0,1822 dintr-o actiune Bank of America.

Nici cunoscuta bancă federală de economii IndyMac Federal Bank nu a scăpat în fața crizei, ea fiind declarată în stare de faliment și pusă sub supravegherea guvernului american în august 2008. Falimentul a fost solicitat de arbitrul pieței bancare americane, banca fiind cunoscută pentru acordarea de credite ipotecare cu foarte puține documente justificative.

În momentul declarării falimentului, IndyMac Federal Bank deținea active de 32 de miliarde de dolari, fondul de asigurare fiind estimat la 53 de miliarde de dolari. Costul falimentului a fost de 8 miliarde de dolari, prăbușirea IndyMac Federal Bank fiind considerată istorică pentru piața bancară americană, după colapsul din anul 1984 a băncii Continental Illinois National Bank (cu active de 40 mld. USD) și căderea băncii American Savings & Loan Association (1988).

Fannie Mae și Freddie Mac, cele două instituții financiare controlate de guvern, acopereau mai mult de jumătate din piața ipotecară din SUA (aproximativ 12 miliarde de USD) în anul 2008.

La baza funcționării acestora stătea legea președintelui democrat Jimmy Carter, “Community Reform Act”, conform căreia băncile erau obligate să crediteze și clienții din cartierele defavorizate (minorități). În cazul în care acest lucru nu se întâmpla și cineva făcea o reclamație, exista riscul ca banca respectivă să nu mai poată deschidă filiale, și nici achiziții ori fuziuni. Iar administrația Clinton a decis, prin Housing and Urban Developement (HUD), ca 21% din numărul creditelor să fie oferite zonelor defavorizate, în ciuda faptului că riscurile erau enorme.

Nici George W. Bush nu s-a lăsat mai prejos, iar în încercarea de a atrage voturile cetățenilor defavorizați a ridicat plafonul pentru 2008 la un procent de 39%, susținând că își dorește în America cât mai mulți proprietari de culoare. Din păcate mulți din cei care au fost creditați nu și-au mai putut achita datoriile.

Fannie Mae și Freddie Mac, care dețineau sau garantau aproape jumătate din creditele ipotecare acordate cetățenilor americani, nu ofereau împrumuturi directe, ci cumpărau ipotecile acordate creditorilor, pe care le transformau în valori imobiliare garantate. Astfel, în momentul în care au început problemele în plăți, Fannie Mae și Freddie Mac, în calitate de asiguratori de ipoteci, au fost nevoite să plătească ele.

Presimțind pericolul, candidatul republican la fotoliul de președinte, John McCain a solicitat Congresului SUA încă din anul 2006 luarea măsurilor de reglare a activităților desfășurate de cele două mari finanțatoare ale industriei imobiliare americane, Fannie Mae și Freddie Mac.

Măsurile, care poate ar fi putut poate preveni criza economică, trebuiau să le confere celor două colosuri cadrul legal de operare sigură, garantând protecția investitorului de rând, în situația în care unul dintre acestea s-ar fi prăbușit. Din păcate democrații au refuzat să intervină. iar în martie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au primit acceptul de a infuza pe piață 200 de miliarde de dolari, în acest fel obținându-se creșterea încrederii investitorilor în piața imobiliară ce începuse să fie serios afectată de criza creditelor.

Iar Biroul Federal de Monitorizare a Sectorului Imobiliar (Office of Federal Housing Enterprise Oversight -OFHEO) a permis reducerea pragului de la 30 la 20% în ceea ce privea nivelul capitalului propriu ce trebuia păstrat sub forma rezervei, pentru necesarul minim.

În luna septembrie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au fost puse sub supraveghere guvernamentală, lucru considerat de unii analiști ca fiind cea mai puternică intervenție publică pe piața din SUA.

Compania de servicii financiare globale, Merril Lynch, specializată în consultanță, investiții bancare, management financiar, servicii bancare și asigurări, a fost lovită puternică de prăbușirea sistemului de creditare din domeniul locuințelor (The meltdown of subprime mortgage).

În luna noiembrie a anului 2007 Merril Lynch a anunțat pierderi de peste 8 miliarde de dolari datorate crizei de pe piața ipotecară, la jumătatea anului următor fiind anunțate pierderi de aproape 5 miliarde de dolari pentru cel de-al patrulea trimestru consecutiv.

Primele semne ale pericolului au apărut la deschiderea bursei din New York din 12 septembrie 2008, după numai două zile banca primind o ofertă fermă de achiziționare din partea Bank of America. Tranzacția a fost încheiată în luna decembrie 2008, Bank of America cumpărând Merril Lynch pentru suma de 50 de miliarde de dolari, ceea ce echivala cu un preț de 29 dolari/acțiune.

În urma acestei fuziuni, care a putut fi posibilă ca urmare a sumelor oferite de către Trezoreria SUA, guvernul american a ajuns să dețină aproape două treimi din impotecile americane.

Și cea mai mare instituție de economii și credite din SUA, Washington Mutual (WaMu) nu a supraviețuit crizei, ea fiind vândută parțial, pentru aproape 2 miliarde de dolari, către JP Morgan Chase. Restul companiei a intrat în faliment, în ziua de 17 septembrie 2008 ea autolistându-se spre vânzare, după ce renumita Goldman Sachs începuse scoaterea la licitație a bunurilor WaMu cu câteva zile mai devreme.

Falimentul Washington Mutual este considerat cea mai mare cădere bancară din istoria financiară americană, acțiunile companiei fiind estimate la valoarea de 307 miliarde dolari. De pe urma falimentului au avut cel mai mult de suferit angajații băncii, aproape zece mii dintre aceștia fiind concediați de către JP Morgan Chase la scurt timp de la preluare.

În schimb mai marii Washington Mutual au știut să se pună la adăpost, directorul general Alan Fishman, alocându-și (cu doar câteva zile înainte de declararea falimentului) un salariu de 13,7 milioane de dolari pentru cele doar 18 zile de muncă, cât s-a aflat în fruntea instituției. Demn de menționat este faptul că Alan Fishman a încasat acest salariu după ce l-a înlocuit pe fostul director, Kerry Killinger, înlăturat (cu o recompensă de 98 de milioane de dolari, pentru cei 14 ani de activitate) la începutul lunii septembrie 2008, când a început declinul Washington Mutual.

Pe lângă instituțiile financiare direct implicate și care au avut de suferit enorm din cauza crizei, efectele acesteia au fost resimțite direct si de marile companii ce aveau afaceri în domeniul construirii de locuințe, printre acestea enumerând doar Cheshire Building Society, Scarborough Building Society, Derbyshire Building Society, Barnsley Building Society.

Nici firmele de renume din industrie nu au stat mai bine, cele mai afectate fiind compania Crysler si renumita GM. De altfel, atât compania GM cît și compania Crysler au fost salvate de guvernul american, prin intermediul Troubled Assets Relief Program care i-a permis Trezoreriei SUA să infuzeze în ele peste 13,4 miliarde de dolari,

La scurt timp de la declararea falimentului consorțiului financiar Lehman Brothers, în ciuda infuziei guvernului federal de 700 de miliarde de dolari, ce avea rolul de a salva economia americană de criză, au urmat prăbușiri în lanț pe piața financiară, falimente inevitable, restructurări masive de instituții financiare și de companii, fuziuni și preluări în forță.

Multe dintre instituțiile financiare care au avut probleme din cauza crizei economice fie au intrat în faliment, fie au fost inițial retrase de la tranzaționarea pe burse, pentru ca ulterior să fie preluate parțial sau total de către alte instituții bancare sau grupuri susținute puternic de către statul american.

Invocând dimensiunea unor instituții financiare, poziția acestora în sistemul financiar american, dar și susținerea politică de care acestea s-au bucurat, câteva bănci de renume au fost salvate de autoritățile americane, prin infuzii masive de capital.

Guvernul SUA a decis că trebuie să intervină doar în favoarea unor bănci considerate importante pentru sistemul financiar, alocând investiții masive, prin intermediul programului Troubled Assets Relief Program unor bănci ca Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, ori J.P. Morgan Chase & Co. Fără acești bani primiți din partea statului cu siguranță că alta ar fi fost soarta acestor instituții bancare, care au fost salvate cu ajutorul banilor americanilor de rând.

În tot acest timp sute de companii au fost lăsate să se prăbușească, ele intrând în faliment sau fiind preluate de coloșii ajutați financiar de statul american. Prin fuziuni și infuzii de urgență, cîțiva giganți economici au reușit să supraviețuiască, ei deținând acum marea majoritate a datoriilor și depozitelor americanilor.

În plus, aceștia au crescut taxele la diferite servicii, obligandu-le în acest fel pe micile bănci să facă reduceri semnificative, dacă vor să supraviețuiască. Profitul acestora este însă serios afectat, consecințele reflectându-se în riscul tot mai crescut de faliment.

În categoria instituțiilor financiare care au fost asistate de guvernul american poate fi încadrată și American International Group (AIG), una dintre cele mai importante companii de asigurări. Catalogată în anul 2000 de Forbes pe locul 18 din lume, AIG a reușit să devină în anul 2004 un component al Dow Jones Industrial Average.

Implicată în criza de lichidități, AIG a fost zguduită puternic în ziua de 16 septembrie 2008, după prăbușirea consorțiului Lehman Brothers Holdings Inc. Din fericire Federal Rezerve Bank a intervenit, anunțând crearea unui sistem de creditare în valoare de 85 de miliarde de dolari, în schimbul a 80% din valoarea bunurilor acesteia, incluzând și dreptul de suspendare a dividentelor și a stocurilor preferențiale.

Mare parte dintre companiile și instituțiile americane afectate de criză erau listate la bursă. Motiv pentru care prăbușirea lor a influențat masiv nu doar credibilitatea americană pe piața de capital, dar și volumul tranzacțiilor și a cotațiilor bursiere.

Un efect puternic al crizei s-a resimțit și la nivelul riscului (volatilității) și al randamentelor bursiere asociate cu instrumentele al căror venituri erau variabile, aceasta reflectându-se asupra opțiunilor aflate la îndemâna investitorilor.

Urmare a crizei au fost luate și numeroase măsuri privind controlul unor zone ce erau limitrofe comisiilor de supraveghere a piețelor de capital ori băncilor centrale, fiind modificate și criteriile privind modul de acordare a finanțărilor, dar și metodologia privind riscul și ratingul în procesul de finanțare.

2.2.2 Criza economică și piața de capital americană

Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare americane, ci și evoluția pieței de capital. După numeroasele falimente declarate ale unor unități bancare ce erau considerate puternice, după restructurările de răsunet și preluările la prețuri destul de avantajoase, câteva grupuri financiare privilegiate de guvernul SUA au avut serios de câștigat.

În tot acest timp modificările esențiale generate de criza financiară s-au reliefat și la nivelul PIB-ului economiei americane, cu efecte serioase atât la nivelul bursier, cât și la nivelul portofoliilor financiare existente în acel moment pe piața americană. Așa s-a ajuns la apariția unor fluctuații majore la nivelul cotațiilor de la bursă (indicii bursieri suferind mutații serioase) care au înregistrat scăderi fără precedent, în paralel cu creșterea volatilității pieței de capital.

Astfel, dacă la începutul anului 2007 indicele DJ Industrial era cotat la o valoare de 12.474 puncte, la finele anului următor (decembrie 2008) acesta a ajuns la 8.579 puncte, scăderea de 31.22% resimțindu-se destul de puternic.

Și National Association of Securities Dealers Automated Quotations (NASDAQ), bursa electronică cu cel mai mare număr de acțiuni zilnice, a înregistrat o scădere de 37.7% în aceeași perioadă. Indicele bursier S&P 500 a înregistrat și el același trend descendent, care a fost de 38.3 % în intervalul ianuarie 2007 – decembrie 2008.

Ca efect al scăderii valorii indicelui bursier s-a remarcat o creștere considerabilă a volatilității acestuia, tranzacțiile bursiere americane prezentând un risc fără precedent. Pe lângă acestea, un alt efect al crizei financiare care a destabilizat nu numai SUA ci și întreaga lume, s-a remarcat scăderea drastică a randamentelor ce erau asociate diverselor plasamente financiare, lucru ce se poate constata și într-un raport dat publicității de cunoscuta Towers Perrin, care scoate în evidență pierderile uriașe ale unor portofolii financiare de pe piața de capital din SUA. Astfel s-a ajuns în situația în care randamentele pozitive mai puteau fi obținute doar din obligațiunile de stat emise pe termen lung și din titlurile de stat.

Criza economică a lovit puternic piața de capital americană pe care predominau acțiunile, acestea fiind cele mai uzitate în procesul de finanțare al sectorului privat. Urmare a crizei economice americane, s-a remarcat o scădere a volumului de tranzacții, în paralel cu reducerea randamentelor plasamentelor financiare, plasamentele pe piața de capital din SUA devenind tot mai nesigure.

Piața de capital americană a reușit să înregistreze evoluții pozitive în ultimii ani, în anul 2013 indicele Dow Jones atingând pragul de 16.000 de puncte. Evoluția pozitivă este pusă de unii analiști pe seama politicilor monetare expansioniste fără precedent practicate de SUA, dar și pe evoluția favorabilă a unor companii internaționale puternice.

De asemenea, în primele zece luni ale anului 2013 indicele american S&P 500 a reușit să înregistreze o creștere de 23,2%, el fiind cotat la 1.756,54 puncte, indicele pan-european Dow Jones Stoxx 600 crescând cu doar 15,3% (322,37 puncte).

Pe fondul majorării costurilor de finanțare semnalate în economia americană (ca urmare a semnalelor transmise de Fed legate de momentul de inflexiune a politicii monetare), al volatilizării fluxurilor de capital orientate spre piețele emergente, de creșterea unor riscuri de natură geopolitică, dar și de intensificarea factorilor de risc, piața financiară din SUA a reușit să se stabilizeze, înregistrând creșteri.

2.2.3 Criza economică și populația americană

Statisticile au demonstrat că în anii 2007 și 2008 cetățenii SUA au resimțit cel mai puternic criza financiară, în urma atitudinii adoptate de guvernul federal de-a lungul anilor. Dacă în anul 2006 valoarea estimată a clădirilor și a caselor era de aproximativ 13 trilioane de dolari, în 2009 acestea mai valorau doar 7 trilioane de dolari.

Și averile personale ale americanilor au avut de suferit, marea majoritate a acestora scăzând cu peste 30 %. Economiile directe au înregistrat o scădere de 1,2 trilioane de dolari, în timp ce fondurile de pensii au scăzut și ele de la 11 trilioane de dolari, la opt trilioane de dolari. Pentru a atenua efectele devastatoare ale crizei, ce au fost resimțite cel mai puternic de către populație, Federal Reserve (Banca Centrală a SUA) a alocat 540 de miliarde de lei fondurilor diverse de pensii, pe lângă cele 700 de trilioane de dolari puse la dispozitia băncilor și companiilor de asigurări preferate, ce erau amenințate cu falimentul.

La începutul anului 2009 s-a remarcat că valoarea acțiunilor înregistrate la bursele din SUA scăzuseră la jumătate din valoarea avută cu doi ani mai devreme, americanii aflându-se într-o recesiune economică fără precedent.

Ultimul raport anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas evidențiază, drept efecte ale crizei financiare asupra SUA, pe lângă pagubele materiale ce ar putea ajunge la 30.000 de miliarde de dolari, și șomajul foarte ridicat în rîndul americanilor, dar și oportunitățile ratate, din cauza infuziei în sectorul financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari. În plus, în raportul sus menționat se mai apreciază: "criza din 2007-2008 a avut un impact negativ foarte puternic asupra activității economice, consumului și avuției financiare. Populația SUA a fost nevoită să suporte și alte costuri, precum cele determinate de consecințele psihologice, pierderea competențelor din cauza șomajului prelungit, oportunitățile economice reduse și intervenția tot mai puternică a statului în activitatea economică".

Un calcul simplu arată că pagubele economice înregistrate de economia americană au reprezentat între 50 -85 % din PIB-ul SUA, ceea ce înseamnă că fiecare familie de americani a fost împovărată gratuit cu sume cuprinse între 60.000 -130.000 de dolari. Și asta deoarece prin susținerea și ajutoarele acordate marilor companii pentru a scăpa de faliment, statul a aruncat povara pe umerii contribuabililor, prinși fără voia lor într-un joc al hazardului financiar.

Pe lângă acestea, marea majoritate a americanilor a fost direct afectată grav de criza financiară, care a generat un nivel al șomajului fără precedent în SUA. Falimentele pe bandă rulantă, vânzarile și preluările în forță, pe fondul instabilității economice au dus la concedieri masive, cei mai afectați fiind americanii care lucrau în sectoarele inter-dependente de finanțarea din surse externe (credite, obligațiuni, acțiuni). La scurt timp de la declanșarea crizei au început disponibilizările pe bandă rulantă, cei mai afectați fiind cei care lucrau în sectoarele intensive de capital, cu ciclu lung de producție și care produc bunuri de folosință îndelungată.

Astfel, în domeniul construcțiilor în perioada 2006-2008 numărul disponibilizărilor a ajuns la peste 700.000 de angajați, fapt ce s-a răsfrânt cu precădere asupra nivelului șomajului, care în primele 11 luni ale anului 2008 a ajuns la cifra de 50 de milioane. Și asta după ce pe parcursul anului 2007 se înregistrau aproximativ 42 de milioane de americani șomeri. Această rată a șomajului a fost similară cu cea înregistrată de Statele Unite ale Americii în perioada 1992 – 1993.

Din fericire, la finele anului 2014, rata șomajului în rândul americanilor era în scădere, ea ajungând la cel mai redus nivel din ultimii cinci ani, conform agenției Reuters. În condițiile în care s-au creat 169.000 de noi locuri de muncă, Departamentul american al Muncii a făcut public anunțul potrivit căruia la finele lunii august 2014 rata șomajului a ajuns la un procent de 7,3%, acesta fiind cel mai mic nivel înregistrat de la finele lunii decembrie 2008. Analiștii sunt de părere că rata șomajului a scăzut ca urmare a numărului mare de americani care au renunțat să-și mai găsească un loc de muncă, ei nemaifiind astfel înregistrați ca șomeri.

Pe lângă aceasta, Fed a pus presiune pe piețele emergente, anunțând că va diminua valoarea de lichidități de pe piață, ea achiziționând lunar obligațiuni de peste 85 de miliarde de dolari, cu scopul clar definit de stimularea creșterii economice.

În plus, Departamentul Comertului SUA, citat de aceeasi Reuters, a dat publicității un raport în care se menționează că PIB-ul americanilor a crescut în perioada lunilor aprilie – mai 2013, cu peste 2,5%, față 1,7% cât era prognozat. Și creșterea economică depășeste cu mult estimările specialiștilor, pe trimestul al doilea al anului 2013 ea fiind de două ori mai mare decăt cea înregistrată în primul trimestru (1,1% ).

În același timp s-a observat și o majorare a cheltuielile de consum (ce reprezintă cam 70% din economia SUA) acestea trecând pragul de 1,8% pentru trimestrul al doilea.

Subcapitolul 2.3. Efectele crizei actuale asupra altor țări

Criza financiară declanșată în SUA a cuprins rând pe rând toate țările dezvoltate ale lumii. Și asta deoarece nu doar americanii au fost adepții unei politicii inflaționiste, ci și alte state. Banca Japoniei (BoJ) le-a oferit băncilor din subordine sume importante doar la dobânda nominală zero, în vreme ce Banca Centrală Europeană (ECB) a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani.

Atât în Japonia, cât și în Marea Britanie și în zona euro, rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero până în anul 2006, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii.

Mai mult, cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional (FMI), băncile centrale au început emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, atrasa tot mai mult și de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, care erau acordate cu destul de multă ușurință. Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

Țările cele mai afectate de criza financiară au fost cele care au urmat exemplul SUA și au luat decizia de a crește salariul minim pe economie. Astfel, constatând că mare parte dintre americani nu-și mai pot achit creditele restante, autoritățile americane au emis la jumătatea anului 2007 cunoscutul Fair Minimum Wage Act, care prevedea creșterea salariului minim în trei etape, respectiv din 24 iulie 2007 se ajungea la 5,85 $ pe oră, anul următor acesta urma să fie de 6,55 $ pe oră, iar din 24 iulie 2009 salariul mimin ar fi trebuit să fie de 7,25 $ pe oră.

Cea mai afectată țară din Uniunea Europeană a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim. Astfel, dacă la 1 ianuarie 2006 salariul minim era de 128 Euro pe lună, în luna septembrie a aceluiași an acesta a ajuns la 170 Euro pe lună, iar la mijlocul lui 2007 valoarea înregistrată a fost de 227 Euro/lună. Pe fondul acestor creșteri s-a înregistrat ulterior o criză fără precedent a șomajului.

Nici în Irlanda lucrurile nu au stat mai bine, aceasta luând decizia să mărească salariul mimin de la 7,65 Euro / oră la 8,30 Euro / oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră. Astfel s-a ajuns la situația regretabilă în care rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %. Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008. Singura țară europeană ce se poate lăuda că a fost cel mai puțin afectată de criză este Suedia, țară care nu are salariu minim.

Primele efecte ale crizei financiare declanșate în SUA au fost resimțite de instituțiile financiare din întreaga lume, care fie au fost declarate în stare de faliment (sau la un pas de acesta) fie au fost retrase de la tranzacționarea pe bursă, ulterior fiind preluate parțial sau total de puternice grupuri financiare. Criza financiară a generat o serioasă neîncredere legată de stabilitatea și funcționalitatea instituțiilor financiare, cu consecințe atât asupra economiei diverselor state ale lumii, cât și la nivelul politic, social sau strategic.

În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.

Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Apoi a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING.

La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey, ce făcea parte din grupul spaniol Grupo Santander. Tot în aceeași perioadă a fost cumpărată și cunoscuta Glitnir, guvernul islandez plătind pentru ea 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority.

În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro. Suma finală a fost de 30 de miliarde de Euro, banca mai primind alte 20 de miliarde de Euro de la Bundesbank. Și banca Dexia a primit un ajutor substanțial, guvernul belgian, guvernul francez, dar și cel luxemburghez infuzând peste 20 de miliarde de Euro în aceasta. Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group.

Alte multe institutții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange. La începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander.

Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment a fost și el unui destul de ridicat, in această categorie putând fi menționate Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce avea ca domeniu de activitate vânzarea unor instrumente financiare), banca de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau banca britanică Kaupthing Singer & Friedlander (o parte din ea ajungând în ING Group). În încercarea de a atenua efectele crizei financiare, autoritățile au decis, pe lângă naționalizarea băncilor, și reducerea considerabilă a impozitelor, în acest fel încercându-se o stimulare a economiei.

În ciuda acestui aspect statisticile au demonstrat că economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a remarcat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante.

Germania a decis să investească 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci, alte 60 de miliarde fiind alocate doar pentru stimularea economiei germane.

Marea Britanie a fost și ea grav afectată, PIB-ul său prăbușindu-se în primele șase luni de la declanșarea crizei financiare. Și pentru a salva companiile mici, guvernul londonez a intervenit la începutul anului 2009, alocând peste 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii. O picătură într-un ocean, așa ar putea fi catalogată această măsură a britanicilor, dacă ținem cont că datoria internă a firmelor din Marea Britanie era de peste 500 de miliarde de lire sterline.

În ciuda faptului că a fost și ea serios afectată, marea Chină a reușit să supraviețuiască și ea crizei. Atât importurile, cât și exporturile au scăzut drastic în perioada imediat următoare crizei, dar balanța comercială a rămas pozitivă, înregistrând o valoare de peste 450 de miliarde de dolari. Salvarea Chinei a constat în capacitatea enormă de stimulare a consumului intern. dar și în rezervele valutare foarte mari, la care s-a adăugat un surplus comercial puternic.

Și Rusia a avut destul de mult de suferit de pe urma crizei, în principal prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol ale rușilor. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocand aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Studiile ulterioare au demonstrat că scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii.

Din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au ajuns să susțină compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux. 11,6 miliarde de dolari au fost alocați de guvernul rus pentru asigurarea lichidităților mai multor bănci, doar opt miliarde de dolari fiind destinați susținerii pieței muncii și economiei reale. Finanțarea totală destinată sistemului bancar a fost de aproape 100 de miliarde de dolari, respectv 7,7 % din PIB.

De suferit au avut și țările ale căror economii se bazau exclusiv pe exporturi, acestea fiind reduse aproape la jumătate în țări precum Coreea de Sud sau Taiwanul.

Efectele crizei au fost resimțite diferit de la un stat la altul, în funcție de reglementările în domeniul financiar, de gradul de dezvoltare, dar și de măsurile anticriză luate.

Statisticile referitoare la PIB-ul țărilor din Uniunea Europeană au confirmat că acesta a scăzut dramatic în perioada imediat declanșării crizei, respectiv de la 12.466 miliarde de euro cât era în anul 2008 la aproape 11.752 un an mai târziu. La nivel european scăderea medie a fost de aproape 6%.

Din păcate, în ciuda eforturilor depuse, țări precum Grecia, Spania, Belgia sau Portugalia nu se pot redresa încă economic, acestea acumulând datorii așa zise suverane ce depășesc 90 % din PIB. Pe lângă imposibilitatea suținerii deficitului bugetar, aceste state au dificultăți în găsirea surselor de finanțare pentru achitarea datoriilor publice.

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ – SOLUȚII PROPUSE ACTUALEI CRIZE

Criza economică declanșată în urmă cu aproape șapte ani este departe de a se încheia, dacă e să-i dăm crezare celebrului economist Nouriel Roubini, unul dintre puținii specialiști care au și prezis-o, atrăgându-și la vremea respectivă numeroase critici.

În anul 2014 mare parte din atenția generală a fost îndreptată fie spre datoriile SUA, fie spre potențiala prăbușire a zonei euro, dar și spre stagnarea pe care a înregistrat-o economia japoneză. În acest an însă, riscurile la nivel mondial s-au modificat, Nouriel Roubini reușind să le identifice într-un amplu raport.

Până recent, printre principalele riscuri economice și financiare ale lumii se numărau ieșirea din zona euro a grecilor, reducerea sau eliminarea accesului la principalele piețe de capital din Spania sau Italia, o nouă criză fiscală americană, criza datoriei publice japoneze, tensiunile acumulate între Israel și Iran (legate de proliferarea nucleară) ori deflația semnalată la nivelul multor economii dezvoltate.

În opinia lui Nouriel Roubini, economia mondială este amenințată de trendul descendent al economiei Chinei, stimulentele guvernamentale contribuind negativ la reechilibrarea economică din investiții fixe spre consumul intern, în paralel cu generarea mediului propice pentru apariția activelor și a creditelor neperformante, a investițiilor excesive în infrastructură și în domeniul imobiliar, dar și a volumului datoriilor publice și private.

De asemenea, Roubini consideră că americanii au făcut uriașe greșeli de strategie, relaxarea monetară vizată producându-se în paralel cu volatilitatea creată în piață de Rezerva Federală a SUA (numeroase incertitudini de calendarul și de viteza cu care Fed încearcă să normalizeze ratele dobânzilor), mulți fiind cei care se tem că aceasta ar putea crește prea rapid și brusc ratele, generând diverse probleme financiare și economice la nivel global.

Economistul Nouriel Roubini susține și că există riscul ca Rezerva Federală a SUA să iasă din programul de stimulare prea lent și prea târziu (indicele urmând să ajungă la 4% abia în anul 2018), în acest fel putându-se produce un boom al prețurilor la active. Roubini este de părere că datorită politicilor monetare practicate atât de SUA, cât și de alte state ale lumii, s-a ajuns la o creștere a prețurilor la active, existând riscul ca acestea să producă în timp noi bule pe piețele de capital, pe piața de creditare ori în sectorul imobiliar.

Un alt risc la adresa economiei mondiale îl reprezintă și agravarea crizelor în unele piețe emergente destul de fragile, afectate atât de probleme de natură externă (schimbările de politică monetară ale Fed, diminuarea prețurilor la materiile prime, riscurile asociate cu transformările structurale de la nivelul economiei chineze), cât și cu probleme de natură internă (lipsa sau ineficiența reformelor structurale, politicile macroeconomice neadecvate, diverse alte riscuri politice sau electorale).

Și conflictul ucrainian poate reprezenta, în opinia economistului, un serios risc pentru economia globală, escaladarea acestuia putând genera apariția celui de-al doilea Război Rece, cu consecințe uriașe, ce se vor rasfrânge atât asupra investițiilor și a domeniului energetic, cât și asupra oamenilor.

Specialistul care a prezis criza, Nouriel Roubini, susține că superficialitatea cu care sunt în acest moment tratate noile riscuri semnalate la adresa economiei globale ar putea conduce la apariția unor situații extreme nedorite, marea majoritate a investitorilor nefiind nici în acest moment apți să perceapă adevăratele riscuri la care se expun.

Subcapitolul 3.1 TARP/EFSF

Autoritățile monetare din SUA au luat primele măsuri ce vizau îmbunătățirea lichidităților principalelor instituții financiare începând cu vara anului 2007, iar când împrumuturile interbancare au intrat în colaps, odată cu prăbușirea celebrei Lehman Brothers, s-a trecut la infuzii masive de lichidități, băncile centrale preferând și să relaxeze condițiile pentru garanțiile operațiunilor de refinanțare. Pe lângă lipsa de lichidități de pe piață și o insuficiență masivă de capital, s-a declanșat și neîncrederea privind valoarea unor active ce au devenit „îndoielnice”.

În încercarea de a reface piața financiară, al cărui declin s-a resimțit rând pe rând și la nivelul marilor state ale lumii, administrația Bush a reacționat destul de repede, Congresul SUA adoptând în luna octombrie a anului 2008 Emergency Economic Stabilization Act – EESA (Legea privind stabilizarea economică de urgență). Prin adoptarea acestei legi a fost legiferată solicitarea Trezoreriei americane de a i se permite gestionarea unui fond guvernamental (în valoare de 700 de milioane USD) ce era destinat salvării sistenului financiar – bancar național, prin inițierea și derularea celebrului program TARP (Troubled Asset Relief Program) destinat eliminării activelor considerate nelichide de pe piață. În acest fel, legea îi oferea secretarului Trezoreriei americane, Henry Paulson, cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor prezidențiale, mijloace financiare deosebite și puterea de a decide în efortul de ajutorare a sectorului bancar.

Demn de menționat este faptul că inițial. Camera Reprezentanților a respins proiectul Emergency Economic Stabilization Act – EESA, (fapt ce a dus la prăbușirea indicelui Dow Jones, urmată de un declin al burselor de la nivel global), republicanii nefiind de acord cu intervenția masivă a statului american în cadrul sectorului privat, ce era posibilă doar pe cheltuiala contribuabililor. Cum în SUA își declaraseră falimentul numeroase instituții bancare de referință, prin programul TARP s-a încercat acordarea mijloacelor și autorității statului pentru preluarea activelor considerate neperformante, ca urmare a declanșării crizei împrumuturilor imobiliare.

Suma inițială prevăzută în planul de salvare a economiei americane (de 700 de milioane de dolari) trebuia folosită în două tranșe egale, prima urmând să fie utilizată imediat după adoptarea legii, iar restul banilor fiind folosiți numai cu autorizarea specială a Congresului SUA. Banii vizau atât surmontarea crizei declanșate în sistemul financiar – bancar american, cât și refacerea încrederii investitorilor și a deponenților în instituțiile financiare americane. Cu banii alocați programului TARP prin legea EESA trebuiau preluate în principal activele Collateralized Debt Obligatons (CDO), instrumente preferate de americani până în cursul anului 2007, când investițiile s-au dovedit din ce în ce mai neprofitabile, datorită numărului tot mai mare de neplăți ale împrumuturilor ipotecare aflate la baza acestora.

Pe lângă neachitarea datoriilor la bănci, SUA a constatat în scurt timp că așa numita criză financiară a devenit una economică, doi coloși ai industriei auto americane (Chrysler, Ford și Geneal Motors) fiind la un pas de a-și declara falimentul. Administrația Bush a susținut aceste companii la nivelul supraviețuirii, precedesorului său revenindu-i sarcina de a lua decizii radicale cu privire la industria auto. Ulterior, la inițiativa proapătului președinte, Barack Obama, care a subliniat importanța industriei automobilelor în ocuparea forței de muncă și în PIB, Congresul SUA a analizat ideea adoptării unui plan de urgență ce viza susținerea celor trei coloși ai industriei auto, propunerea fiind respinsă de republicanii care au refuzat să intervină și să ajute o industrie deja dovedită ca fiind inadaptată cerințelor pieței și având numeroase deficiențe

În scopul încurajării cheltuielilor, George Bush a luat și măsura de a reduce impozitele. Fără efecte însă, deoarece marea majoritate a beneficiarilor au preferat să facă economii. Din păcate nu s-a optat pentru accentuarea impozitării progresive, principalii beneficiari ai reducereii de impozite fiind tot americanii cu nivel crescut de trai. Și în ciuda faptului că principalul vinovat de criza financiară era modul de reglementare al pieței, administrația Bush nu a întreprins absolut nimic în acest domeniu. Planul secretarului Trezoreriei americane, Henry Paulson, s-a dovedit din păcate a fi un eșec, creditarea nefiind revigorată.

Câteva luni mai târziu, administrația Obama a anunțat un nou program anti-criză, Public Private Investment Program (PPIP). Prin PPIP atât Trezoreria SUA cât și Autoritatea Federală de Garantare a Depozitelor (FDIC) au încercat să rezolve problema activelor toxice ce se aflau în custodia instituțiilor bancare, prin scoaterea acestora la licitație, cumpărătorii urmând să primească din partea FDIC garanții totale în valoare de 1000 de miliarde de USD.

Suma a fost destul de mică, comparativ cu PIB-ul american (15 miliarde de USD), astfel că în anul 2009 pachetul de stimulare (care prevedea cheltuirea banilor pe o perioadă de doi ani) a fost aproape nul.

Inițial, prin aprobarea legii EESA și implicit a programului TARP, s-a dorit achiziționarea titlurilor ipotecare nelichide, dispariția acestora de pe piață putând genera redresarea sistemului financiar din punct de vedere funcțional. Din păcate însă, luând în considerare amplitudinea și gravitatea crizei, după adoptarea legii, Trezoreria SUA a renunțat la programul TARP, folosind fondurile pe care le avea la dispoziție pentru a ajuta băncile ce se aflau încă pe linia de plutire să-și mențină activitatea de finanțare a împrumuturilor pentru consum și afaceri, cu efecte în deblocarea pieței de credite, dar și în restabilirea sistemului bancar din SUA.

Prin noul program, denumit Capital Purchase Program (CPP), 250 de miliarde de dolari au fost destinați infuziei de capital în băncile care aveau o situație financiară bună, iar ulterior s-a luat și decizia extinderii CPP și la nivelul băncilor ce nu erau listate la bursele de valori, în acest fel încercându-se echilibrarea balanței pe piața împrumuturilor. Această măsură a avut efecte directe în redresarea economică a SUA, prin capitalizarea instituțiilor bancare reușindu-se sprijinirea capacității acestora în acordarea împrumuturilor, dar și a disponibilului necesar. Pe lângă intervenția Trezoreriei SUA în capitalizarea, cu fondurile TARP autorizate prin legea EESA, sistemului financiar bancar, stabilitatea acestuia este în strânsă dependență atât cu reabilitarea creditelor la nivelul normal de funcționabilitate, cât și cu redobândirea încrederii anterioare a investitorilor.

US Federal Reserve (FED) a luat numeroase măsuri de politică monetară, ce au avut ca scop mărirea disponibilului lichidităților de pe piață și implicit facilitatea accesului unui număr cât mai mare de persoane la credite. În plus, FED a trecut și la refacerea pieței destinate titlurilor comerciale, acestea fiind vitale pentru finanțarea pe termene reduse a activității curente a diverselor companii de tip financiar și nu numai. La finele lunii septembrie a anului 2008, de pe piața titlurilor comerciale au fost retrase peste 500 de miliarde de dolari, acțiunea deponenților reflectându-se în mod direct asupra fondurilor mutuale monetare.

Impactul principalelor instituții pentru garantarea și împrumutul titlurilor de tip comercial s-a răsfrânt în mod direct asupra pieței de titluri comerciale, care a intrat în cădere liberă, concomitent cu creșterea semnificativă a ratei dobânzilor la împrumuturile destinate acestora. Pentru susținerea pieței titlurilor financiare și readucerea pe făgașul normal al fondurilor monetare, Fed a luat decizia să acorde, prin intermediul a două programe speciale, facilități de împrumut de 400 de miliarde de dolari, ulterior fiind alocate alte 540 de miliarde de dolari pentru infuzia de lichidități special direcționate spre aceste fonduri. În plus, Congresul SUA a aprobat și extinderea perioadei de șomaj plătite efectiv din bugetul federal, aceasta ajungând la 73 de săptămâni. Administrația Obama a mai propus, în cadrul pachetului de stimulare a economiei, și suportarea unui procent de 65% din costul asigurărilor de sănătate, pentru toți americanii care au rămas fără un loc de muncă în perioada 1 septembrie 2008 -31 decembrie 2009.

Nu s-a luat însă nici o măsură pentru susținerea șomerilor care nu au mai fost în măsură să își achite ratele la creditele ipotecare contractate, după pierderea locului de muncă, motiv pentru care mulți americani au rămas și fără sursă de venit și fără locuință. În acest sens, cunoscutul Joseph Stiglitz, laureatul premiului Nobel pentru economie, a venit cu ideea ca autoritățile să fie în măsură să promoveze și ofere o „asigurare de risc", care îi oferă șomerului posibilitatea amânării ratelor creditului ipotecar până la găsirea unui nou job.

În ciuda faptului că a avut efecte, programul administrației Obama a avut și numeroase hibe, mare parte dintre fonduri fiind alocate reducerilor de impozite, un procent foarte mic revenindu-le celor ce aveau intr-adevăr nevoie de o susținere reală. Chiar dacă măsurile luate au fost oportune, ele s-au dovedit a fi insuficiente pentru a stopa criza financiară,

Declanșată în SUA, criza economică americană s-a transformat rapid într-o criză mondială, Europa și marile state ale lumii adoptând măsuri de urgență în urma șocurilor financiare resimțite, printre acestea numărându-se ridicarea prevenitivă a plafoanelor de garantarea depozitelor și interzicerea ori limitarea vânzărilor în lipsă. Lumea întreagă a urmărit și resimțit efectul respingerii inițiale a planului lui Henry Paulson privind „salvarea Wall-Street-ului”, presa de pe mapamond vorbind tot mai des despre faimoasele ipoteci „subprime”, dar și de așa numitele „active toxice”, instrumentele financiare ce prezentau un risc major.

Inițial, mulți au fost cei care nu au crezut că actuala criză se va resimți și pe plan european, considerând că băncile de pe continent sunt mai solide, că activele toxice sunt inexistente sau că normele bancare europene sunt mai bine reglementate. Cu toate acestea foarte repede mari instituții bancare din Marea Britanie, Franța ori Germania au început să se prăbușească, liderii marilor state ale lumii începând să se întâlnească tot mai des pentru a dezbate măsuri de intervenție la nivel de stat, dar și la nivelul Băncii Centrale Europene.

Irlanda nu a stat mult pe gânduri și a apelat la măsuri disperate (înființând un fond pentru garantarea depozitelor bancare), la limita concurenței neloiale, în vreme ce guvernul laburist din Anglia a decis să se întoarcă de la curentele „New Labour”, dar și cel denumit „a treia cale” (pe care îl preferase în ultimul deceniu), la programe de keynesian.

Liderii politici europeni, în frunte cu Angela Merkel, Jean Claude Trichet (Banca Centrală Europeană) și Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), cu sprijinul premierului britanic Gordon Brown, au provocat SUA la un summit desfășurat în 20, pe lângă cele șapte state puternic industrializate fiind invitate și țările din grupul BRIC (Rusia, China, Brazilia, India), dar și unele state din zona Golfului, ce avea capacitate de a pune la dispoziție din fondurile suverane (Sovereign Wealth Funds) resurse importante (peste două trilioane de USD).

Președintele Franței (care se afla la cârma europenilor în acea perioadă), Nicholas Sarkozy, susținea că prin cooptarea tuturor acestor state ale lumii se poate asigura stabilitatea financiară, în paralel cu adoptarea unor măsuri de reformare a sistemului financiar.

Președintele în exercițiu al UE, Sarkozy, a avut mai multe propuneri pentru prevenirea și contracararea crizei, dintre acestea enumerând doar adoptarea unor reacții la nivel global și desfășurarea unui summit la nivel mondial (cu participarea țărilor emergente – summit-ul G 20), acesta având loc la Washington în perioada 15-16 noiembrie 2008.

Și premierul britanic Gordon Brown a adoptat măsuri radicale de natură keynesiană, în ciuda faptului că ulterior fusese adeptul rețetelor ultraliberale. După intrarea în faliment a băncilor Glitnir, Kaupthing și Landsbank, Gordon Brown a invocat legislația anti-terorism pentru a îngheța activele acestora instituții bancare și a proteja depozitele cetățenilor britanici. Împreună cu guvernul și Parlamentul britanic, Gordon Brown a reușit să deblocheze piața interbancară (prin garantarea împrumuturilor), implementând și varianta infuziilor de capital și de lichidități, statul urmând să primească acțiuni preferențiale în urma participației sale.

Ambele propuneri ale britanicilor au fost preluate de marile state ale lumii (printre care si SUA), americanii luând decizia de a renunța la achiziționarea activelor toxice și de a infuza masiv capital în City Group. În luna octombrie a anului 2008 britanicii au trecut la injectarea de capital în mai multe instituții considerate eligibile (în principal bănci din Marea Britanie și subsidiarele altor bănci din străinătate), cu ajutorul acțiunilor preferențiale, care le ofereau șansa britanicilor să aibă câștiguri, în situația în care băncile asupra cărora se intervenise și-ar fi revenit.

Valoarea injecțiilor de capital a fost de peste 50 de miliarde de lire sterline, în paralel instituindu-se o strânsă interdependență între politicile de creditare, cele de dividend și schemele de compensație aparținând executivului. Mai mult, guvernul britanic a făcut investiții de capital de peste 35 de miliarde de lire în cunoscuta bancă RBS și după fuzionările HBOS și Lloyds TBS, iar prin schema de lichiditate a Băncii Angliei aproape 200 de miliarde de lire (bilete de trezorerie) au devenit disponibile bancar, folosindu-se operațiunile de tip swap. În plus, până la stabilizarea pieței, Banca Angliei a continuat procesul de organizarea licitațiilor vizând împrumuturi în lire sterline (pe o perioadă de 3 luni) sau în dolari (pentru o săptămână), Trezoreria garantând (contra unui comision), în limita a 250 de miliarde de lire sterline, fondurile nou obținute de bănci.

Pentru relansarea creditării bancare, s-a lansat pe piața un nou pachet de salvare, prin intermediul cărora creditorii aveau posibilitatea, contra unui comision, să identifice activele proprii considerate cu risc maxim, ce puteau fi asigurate de guvernul britanic. Mai mult, și Trezoreria a luat decizia de a extinde schema privind garantarea creditelor (fiind incluse și datoriile băncilor ce fuseseră capitalizate de guvernul britanic până la finele lui 2009), fiind generată și o nouă schemă de garantare a obligațiunilor ce aveau active colaterale.

În paralel cu Banca Angliei, și Banca Centrală Europeană, Fed și Banca chineză au luat măsuri pentru reducerea semnificativă a dobânzii politicii monetare, Fed derulând în același timp și diverse acorduri de tip swap valutar cu alte instituții similare. Inițiativa premierului britanic de reducerea TVA-ului de la 17,5% la doar 15% a avut efecte benefice asupra piețelor bursiere din Europa, indicii înregistrați de acestea crescând cu peste 10% într-o singură zi (24 noiembrie 2008).

Și cu toate că președintele Nicholas Sarkozy a propus adoptarea unei măsuri similare la nivel european, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a fost de acord, susținând că nu se dorește cheltuirea banilor publici în măsuri ce au ca scop finanțarea unor sectoare din alte state, și nici adoptarea unor măsuri ce ar putea avea influențe asupra stabilității monetare din zona europeană,

Și tot în ziua de 24 noiembrie, Obama a anunțat că și-l dorește pentru funcția de secretar al Trezoreriei pe fostul președinte al rezervei federale a New York-ului, Timmothy Geithner, unul dintre co-inițiatorii planului Henry Paulson de salvare a economiei americane. Iar pentru postul de consilier prezidențial pe probleme economice și de finanțe a fost preferat nimeni altul decât Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA (în perioada administrației Clinton), cel deseori denumit drept un artizan al măsurilor din anii ’90 ce au dus ulterior la dereglementarea piețelor financiare.

Președintele Franței a propus propriul plan vizând relansarea economică. ce consta în diverse măsuri pentru salvarea industriei auto franceze (ce asigura peste 10% din numărul total al locurilor de muncă), pentru relansarea construcției de locuințe (credite ipotecare cu dobânda nulă) și dezvoltarea construcțiilor destinate locuințelor sociale, dar și obligativitatea producerii pe teritoriul francez a motoarelor electrice destinate automobilelor nou fabricate.

Planul francez reprezenta 1,3 % din PIB (25 de miliarde de euro), el incluzând și măsuri sociale (alocații de 200 de euro destinate familiilor cu un nivel de trai scăzut), dar nu de relansare a consumului (cum ar fi reducerea TVA-ului), știut fiind faptul că mai mult de jumătate din produsele consumate de francezi proveneau din importuri.

Simultan cu anunțul președintelui francez privind relansarea economică, președintele Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet, a anunțat și el micșorarea ratei dobânzii politicii monetare (cu 75 de puncte procentuale), susținând că diminuarea prețurilor la materii prime și la energie generează diminuarea riscului de inflație.

Primele care s-au prăbușit au fost guvernele Islandei, Belgiei și Letoniei, state grav afectate de criză. În vreme ce Obama dispunea aprobarea unui pachet de stimulare economică (a cărui valoare depășea suma de 750 de miliarde de dolari), statele membre G20 au căzut de acord să susțină o acțiune complexă de stimulare a economiei (peste cinci mii de miliarde de dolari), anunțând și triplarea contribuțiilor alocate Fondului Monetar Internațional.

La jumătatea lunii octombrie a anului 2009, noul premier al Greciei, George Papandreou face publică starea dezastruoasă a țării, bugetul acesteia fiind de două ori mai afectat decât se anunțase inițial (deficitul bugetar reprezenta 12.7% din PIB). Cam în aceeași perioadă și colosul Dubai World solicită o amânare a plății datoriilor (în valoare de 26 de miliarde de dolari) pentru o perioadă de câteva luni.

La finele lunii aprilie a anului 2010 criza datoriilor statelor europene devine tot mai mare, iar Grecia este încadrată în categoria „junk“ de agenția de evaluări financiare Standard & Poor's, ea fiind prima țară retrogradată din zona euro (a doua zi a urmat și Spania). Statele europene au luat decizia să salveze Grecia, în data de 2 mai aceasta primind împrumuturi în valoare totală de 110 miliarde de euro (80 de miliarde provenind de la Uniunea Europeană și 30 de la FMI), salvarea fiind însoțită de numeroase măsuri de austeritate adoptate de guvernul elen și chiar de proteste violente în stradă.

În acest context FMI și UE i-au decizia să înființeze European Financial Stability Facility (EFSF), ce avea capacitatea de creditare de 750 de miliarde de euro, în paralel cu anunțul Băncii Centrale Europene care specifică achiziționarea obligațiunilor de tip guvernamental din statele ce au probleme grave economice (pentru diminuarea costurilor de împrumut). EFSF (sau Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) are rolul de a asigura și de a proteja stabilitatea financiară la nivel european, acordând, prin intermediul unui program de ajustare economică, asistență financiară statelor membre zonei euro.

Împreună cu FMI și cu Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF – mecanism permanent de salvare, înființat pe 8 octombrie 2012 ), EFSF (mecanism de salvare temporar) oferă asistență rapidă în materie de lichidități, emițând atât obligațiuni cât și titluri de creațe de pe piețele de capital. EFSF primește garanții din partea statelor care folosesc moneda unică, la o valoare ce este calculată ținându-se cont de participația la capitalul Băncii Centrale Europene a țării solicitante.

Catalogat de agențiile de rating cu calificativul AAA (maxim), EFSF poate oferi împrumuturi la prețuri mici, creditând statele cu dobânzi mult sub cele de pe piață, cele mai bune garanții ale sale fiind oferite de statele cu reputație specială pe piețele economice.

Ulterior majorat cu 1000 de miliarde de euro, EFSF este un fel de SPV ("Special Purpose Vehicle"), al cărui suport administrativ și gestiune sunt asigurate de către Banca Europeană de investiții. Pe lângă creditarea statelor ce au probleme financiare și recapitalizarea instituțiilor bancare ce au probleme (împrumuturi ce sunt acordate guvernelor naționale), EFSF poate să intervină pe piețele primare (direct de la țările implicate, ca urmare a angajării reformelor), dar și pe piețele secundare (achiționând obligațiuni de la deținătorii dornici să vândă), În situația în care un stat membru al zonei euro solicită EFSF acordarea unui împrumut, restul statelor îi oferă garanții (excepție făcând țările care au dificultăți majore și care nu pot face acest lucru – Grecia), iar dacă un alt stat are și el dificultăți, garanțiile pentru împrumutul contractat îi vor fi oferite de restul țărilor rămase.

În condițiile acestor garanții, statul are parte de credite mai ieftine (dobânzile fiind un pic mai mare decât cele plătite pe piața liberă de către EFSF și de “German Debt Office”). Toate împrumuturile sunt acordate, similar cu FMI, respectiv doar la cererea statului implicat, fondurile devenind disponibile numai dupa analizarea solicitării de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI.

Subcapitolul 3.2 Cumpărarea de active toxice de către FED

Măsura luată de Federal Reserve și Trezoreria americană, ce viza preluarea diverselor active toxice din bilanțul instituțiilor bancare considerate cu probleme și licitarea ulterioară a acestora pe piața liberă, în vederea descoperirii și a validării prețului real, dar și pentru construirea unei piețe special dedicate acestor active nu a avut succesul scontat. Astfel, cu toate că inițial s-a decis alocarea sumelor imense în cadrul planului de ajutorare, TARP a fost ulterior abandonat. Și asta din cauza cantității impresionante a activelor ce erau înregistrate în bilanțurile multor instituții bancare și financiare, acestea putând genera un risc crescut, cu efecte reflectate în principal asupra prețului de piață al acestora, care ar fi putut fi stabilit la un nivel foarte redus. În acestă situație exista un risc crescut ca instituțiile bancare și financiare să fie nevoite să opereze deprecieri ale activelor neperformante, dar și diverse operațiunii privind recapitalizarea, principalul dezavantaj al acestor măsuri constând în numeroasele dificultăți ce s-ar fi putut ivi în atragerea unor noi capitaluri de tip privat.

În plus, exista și posibilitatea apariției unor costuri publice destul de ridicate, datorate în principal numărului mare de active toxice. Mai mult, pe lângă toate aceastea, s-ar fi realizat și privilegierea acționarilor din instituțiile bancare respective, atât prin eliminarea unui eventual risc de faliment, cât și din câștigul suplimentar ce ar fi fost generat de aceste achiziții active toxice (valoarea acestora era una destul de crescută, comparativ cu cea a pieței).

Astfel, autoritățile americane au recunoscut că programul TARP propus de secretarul Trezoriei SUA, Henry Paulson, ce era destinat eliminării de pe piață a activelor considerate nelichide, s-a dovedit a fi un eșec, prin măsurile luate nereușindu-se revigorarea creditării.

O măsură alternativă a constat în recapitalizarea băncilor, în paralel cu preluarea de către stat a participațiunilor, măsură ce s-a reflectat puternic la nivelul acționariatului băncilor implicate. Și asta datorită faptului că, în urma recapitalizărilor, participațiunile au fost mult slăbite. Cu toate acestea, solvabilitatea băncilor reprezenta un avantaj pentru creditori, un aspect important pentru instituția financiară implicată constând în creșterea valorii de piață pentru creanțele deținute (în ciuda faptului că acestea nu erau corect fundamentate).

De asemenea, s-a luat în calcul și posibilitatea de a oferi garanții de stat pentru toate creanțele considerate de slabă calitate. În încercarea de a preveni eventualele abuzuri, măsura de oferire a garanțiilor implica și anumite costuri, ce se regăseau :

În anumite taxe speciale

În formula acceptării unor reglementări mult mai stricte

Într-o înțelegere conform căreia pierderile ar fi urmat să fie suportate de instituția financiară implicată, până la un nivel bine stabilit

Administrația noului președinte Obama a anunțat elaborarea unui nou program de către Trezoreria SUA, în colaborare cu Autoritatea Federală de Garantare a Depozitelor (FDIC), prin care se încerca rezolvarea problemelor generate de activele toxice aflate ce se aflau în custodia băncilor (programul PPIP – Public Private Investment Program). Planul PPIP viza, conform anunțului inițial al Trezoreriei americane, alocarea a peste o mie de miliarde de dolari pentru achiziția de active toxice, în vederea sprijinirii sistemului financiar ce se afla în cădere liberă.

Conform unui raport al Comisia de Supraveghere din Congres, dat publicității cu puțin timp înaintea lansării PPIP, instituțiile bancare din dimensiuni mici din SUA înregistrau pierderi de miliarde de dolari, ce erau datorate în principal împrumuturilor ce fuseseră acordate în perioada anterioare către sectorul imobiliar comercial.

Nu mai puțin de 719 banci, ce figurau cu active a căror valoare varia între 600 de milioane de dolari și 100 de miliarde dolari, aveau nevoie, conform unei analize a Comisiei de Supravegehere, pentru acoperirea pierderilor înregistrate în urma creditării, de injecții de capital în valoare de 21 de miliarde de dolari.

Același raport oficial atrăgea atenția asupra faptului că toate împrumurile și valorile mobiliare ce și-au dovedit neperformanța reprezentau o serioasă amenințare la adresa sistemului financiar american, cele mai afectate fiind băncile mici, ale căror pierderi suferite de pe urma creditelor ipotecare erau imense. Mai mult, oficialii Comisiei de Supraveghere din Congres făceau și recomandarea ca băncile cele mai afectate să fie supuse testelor de stres, măsura urmând să fie extinsă și la instituțiile bancare puternice, în cazul adâncirii recesiunii.

Raportul Comisiei arunca în derizoriu încrederea pe care unii analiști încercau să o insufle, afirmând că piața financiară este în revenire, specialiștii Congresului susținând în cadrul acestuia că incertitudinea generată de activele toxice va plana multă vreme, acestea având chiar capacitatea de a destabiliza din nou piețele financiare americane.

Comisi a de Supraveghere din Congres recomanda Trezoreriei SUA să ia în calcul varianta extinderii programelor ce vizau eliminarea tuturor activelor toxice din cadrul bilanțurilor contabile ale instituțiilor bancare, existând riscul ca situația economică a SUA să se degenereze rapid. Și asta după eșecul înregistrat de programul fostului secretar la Trezoreriei, Henry Paulson, datorată scăderii accentuate a încrederii în piețele financiare și a complexității acestuia. Astfel, la puțin timp de la aceste semnale de alarmă, noul secretar al Trezoreriei americane, cunoscutul Timothy Geithner, anunța cu mare tam-tam la vremea respectivă că programul PPIP va folosi din fondurile guvernamentale între 75 și 100 de miliarde de dolari, pe mai multe componente. De asemenea, Geithner a făcut public (cu acea ocazie) și faptul trezoreiei îi mai rămăseseră aproximativ 124 de miliarde de dolari din fondurile totale în valoare de 700 miliarde dolari, ce fuseseră alocate pentru TARP – Programul de Eliminare a Activelor Toxice.

Timothy Geithner avertiza sistemul privat asupra unor eventuale riscuri ce ar fi fost generate de acest program, în absența cărora planul vizând eliminarea activelor toxice risca să se transforme într-un alt eșec. Secretarul trezoreriei americane era convins că prin parteneriatele comune public-private se va reuși rezolvarea problemelor activelor toxice din bănci, în acest fel fiind prevenită o recesiune pe termen lung. Și tot prin intermediul PPIP, susținea Timothy Geithner, instituțiile bancare aveau șansa unui acces mult mai facil spre capitalurile private. Totul avea însă un preț, respectiv riscurile enorme implicate de derularea programului.

Optimismul secretatului Timothy Geithner a fost molipsitor, mulți investitori sperând într-o revigorare semnificativă a domeniului destinat împrumuturilor bancare. Iar administrația prezidențială și-a arătat la rândul său încrederea că prin intermediul PPIP se va reuși atragerea unui număr mare de investitori privați, dispuși să preia din bănci activele considerate neperformante. Aceștia urmau să se bucure de diverse împrumuturi cu dobânzi foarte mici, iar în situația în care respectivele active toxice ar fi continuat să se deprecieze, riscurile s-ar fi împărțit cu guvernul american.

Anunțul lui Timothy Geithner privind PPIP a înfluențat și bursa, ședința de tranzacționare de pe Wall Street înregistrând creșteri record în scurt timp. Astfel, indicele Dow Jones a înregistrat cea mai bună performanță din ultimele luni, crescând cu 6,84 %. Și Nasdaq a prins avânt, el crescând cu circa 6,76 procente, în vreme ce indicele Standard & Poor's 500 crescut cu un procent de 7,08 %.

Planul Trezoreriei SUA a fost bine primit și de contribuabilii americani, estimările inițiale ale Departamentului pentru Buget al Congresului (CBO) vizând costurile ce urmau să fie folosite pentru îndepartarea activelor neperfomante ajungând la suma de 700 miliarde dolari (din care 189 miliarde de dolari le reveneau contribuabililor).

Programul PPIP era destinat înlăturării activelor toxice, prin intermediul său guvernul american căpătând dreptul de a cumpăra astfel de active, în limita sumei de 500 de miliarde USD. Conducerea Trezoreriei SUA a fost foarte optimistă cu privire la efectele pe care programul PPIP le va avea asupra crizei, ea fiind de altfel convinsă că valoarea acestuia se va majora substanțial în timp, că băncile vor reuși să elimine treptat activele toxice din bilanțuri, iar guvernul le va achiziționa în mod direct. Programul PPIP anunțat cu mare fast de administrația prezindețială urma să se desfășoare pe trei componente, finanțarea acestuia fiind realizată prin Federal Reserve și Federal Deposit Incurance Corp (FDIC), instituție ce este garantul unei părți din depozitele bancare.

Prin intermediul PPIP se realiza scoaterea la licitație a activelor toxice din diferite instituții vancare, toți cei care erau interesați de acestea primind din partea FDIC garanții în valoare totală de 1000 de miliarde USD. În ciuda optimismului general, au fost și specialiști care au criticat inițiativa Trezoreriei SUA.

Fostul șef al Băncii Mondiale, laureatul premiului Nobel, Joseph Stiglitz, a susținut că suma prevăzută în pachetul vizând măsurile de stimulare a fost una foarte mică (respectiv 800 miliarde de USD ce trebuiau cheltuiți în doi ani), raportată la PIB-ul american (ce ajungea la aproximativ 14 – 15 miliarde de dolari americani), iar la nivelul anului 2009 rezultatul acestui pachet fiind aproape nul. Democrații americani au agreat ideea majorării substanțiale a plafonului privind garantarea depozitelor bancare, încercând în același timp să prevină și o reacție din partea deponenților, care ar fi pus în dificultate multe instituții financiare. Atât democrații cât și republicanii nu au agreat „the bail-out plan”, măsura de a interveni masiv pe piață fiind percepută de cei din urmă drept una de tip socialist. La rândul lor democrații au continuat să critice măsurile ce îi favorizau în principal pe cei mai bogați americani, dar și sistemul financiar catastrofal ale cărui excese au generat criza economică.

În ciuda tuturor rezistențelor, planul Trezoreriei – PPIP a fost adoptat, iar în paralel rezerva federală le-a oferit băncilor, dar și unor instituții de tip nebancare numeroase facilități a căror valoare era de câteva sute de miliarde de USD. Inițial, PPIP prevedea alocarea sumei de 700 miliarde de dolari pentru curățarea sistemului financiar, prin preluarea de către statul american a unui număr cât mai mare de active toxice (derivate imobiliare), avându-se în vedere un sistem de licitații inverse, ce era menit să impulsioneze celebrul mecanism „price discovery” și să atragă cât mai mulți investitori.

În planul PPIP al administrației Obama, una dintre principalele măsuri de stabilizarea economiei americane ce viza cumpărarea activelor toxice, au fost incluse, cu titlul de parteneri și numeroase societăți financiare de renume precum RLJ Western Asset Management LP, BlackRock Inc., Rialto Capital Management LLC, TCW Group, Angelo, Gordon & Co. LP, AllianceBernstein LP, Marathon Asset Management LP, Greenfield Partners LLC, Oaktree Capital Management LP, Invesco Ltd., GE Capital Real Estate și Wellington Management Co.

Toate aceste companii au fost selectate din peste 100 de firme care s-au arătat imediat interesate să ia parte la programul PPIP de preluare a activelor toxice. Au fost alese doar societățile care primiseră, de la cel puțin două agenții de evaluare, rating-ul AAA, iar obligațiunile fuseseră emise anterior anului 2009 (prăbușirea valorii acestora reflectându-se în bilanțurile băncilor drept pierderi de zeci de miliarde USD). Toate companiile care au fost selectate au avut la dispoziție un termen de trei luni pentru a strânge de la diverși investitori privați suma minimă de 500 de milioane de dolari, la care s-au adăugat alte cel puțin 20 de milioane de USD din capitalul propriu.

Conducerea trezoreriei americane intenționa să curețe din bănci, prin intermediul PPIP, active toxice în valoare totală de 40 de milioane USD, acestea fiind în principal obligațiunile care s-au depreciat în paralel cu valoarea locuințelor de pe piața imobiliară americană. Programul prevedea că Trezoreria SUA va investi aproximativ 30 de miliarde de USD, iar societățile partenere urmau să pună împreună suma de 10 miliarde de USD. Această sumă a fost cu mult mai mică decât cea prevăzută în planul inițial, care era de o mie de miliarde de dolari.

Economistul Joseph Stiglitz a criticat vehement planul administrației Obama, susținând că prin cumpărarea de pe piață a activelor toxice se va ajunge la o situație fără precedent, ce va fi resimțită și de generațiile următoare.Mai mult, el i-a reproșat administrației prezidențiale faptul că nu a luat nici o măsură concretă pentru a-i sprijini pe americanii de rând, care își pierduseră treptat locurile de muncă, să-și poată achita ratele la creditele ipotecare contractate, mulți dintre aceștia pierzându-și, după sursa de existență, și casa.

Laureatul Nobel, Joseph Stiglitz a avansat chiar ideea ca autoritățile americane să ia în calcul furnizarea unei asigurări considerate de risc, în urma căreia plățile restante la un credit ipotecar ar fi putut fi preluate, ele fiind amânate până când proprietarul ar fi reușit să-și găsească un loc de muncă, moment din care ar fi putut să reînceapă să-și onoreze clauzele contractuale.Stiglitz a criticat vehement măsurile în urma cărora americanii de rând au fost obligați să suporte cheltuielile revenite unor societăți private, responsabile de declanșarea crizei economice. președintele Obama fiind, în versiunea sa, cel care „vinde viitorul copiilor americani cu tiparnița”.

În ciuda faptului că au fost în parte corecte, măsurile implementate de administrația prezidențială s-au dovedit insuficiente pentru a echilibra șocul deja produs în economia americană de criza financiară, Stiglitz considerând că sectorul financiar avea propria variantă pentru rezolvarea problemelor economice, ce viza în principal profitul. Prin planul PPIP autoritățile americane au sperat în stabilizarea pe moment a economiei, nici un specialist neputând să garanteze că, după eliberarea activelor toxice, instituțiile bancare ar fi putut să deschidă din nou poarta creditării. Din păcate însă, peste 90% din fondul destinat programului Trezoriei SUA (PPIP) a fost pus la dispoziția unor companii private, iar americanii au fost obligați să plătească taxe mult mai mari.

Ulterior, administrația Obama a renunțat la planul de achiziție al activelor toxice, secretarul Trezoreriei SUA, Henry Paulson, anunțând că instituția pe care o reprezenta nu mai este interesată de acesta, ci de necesarul de capital semnalat la nivelul instituțiilor de tip non-bancar. Renunțarea la cumpărarea de active toxice s-a făcut în favoarea sprijinirii consumului în SUA, cu relansarea și susținerea accesului la creditare al consumatorilor americani (inclusiv creditele bancare și creditele auto), în special a celui provenit din exteriorul sistemului bancar.

Renunțarea la planul PPIP a stârnit, așa cum era de așteptat, panica pe piețele financiare mondiale, cea mai afectată fiind bursa de la Tokyo, care a căzut cu peste 5% în ziua anunțului făcut de autoritățile americane. Astfel, în doar trei ședinte, indicele Nikkey 225 a înregistrat o scădere cu 9,28% din valoare, în vreme ce indicele Topix extins a picat cu 4,26 %. Cumpărarea activelor toxice din bănci a fost considerată o necesitate de către administrația Obama, în acest fel sperându-se într-o deblocare a creditării, activele fiind considerate drept principala sursa de neîncredere la nivelul SUA.

După declanșarea crizei imobiliare americane și identificarea în bilanțurile instituțiilor financiare bancare și nebancare, ce erau cotate la bursă sau nu (private), a unui număr impresionant de active toxice, s-a semnalat și apariția fenomenului de încredere, creditul dispărând de pe piețele imobiliare, interbancare ori auto.

Fenomenul i-a luat prin surprindere pe oficialii americani, care și-au propus în regim de urgență să restabilească încrederea la nivelul piețelor financiare. Astfel, prin intermediul instrumentelor diverse, ce erau adresate atât băncilor (infuzii de capital, garantarea creditelor ce erau acordate reciproc), cât și investitorilor, altor participanți de pe piața financiară, dar și deponenților (prin majorarea plafoanelor depozitelor sau garantare integrală). Chiar dacă inițial autoritățile americane și-au exprimat încrederea și optimismul cu privire la eficacitatea programului PPIP privind cumpărarea activelor toxice (din care au făcut o prioritate), în timp entuziasmul le-a pierit, administrația Obama anunțând că renunță la plan și că va aloca sumele aferente PPIP pentru stimularea consumului.

Un important cumpărător al activelor toxice aflate în băncile din SUA a fost sistemul financiar european. Efectul acestor achiziții a fost imediat resimțit pe piața bancară europeană, prin reducerea semnificativă a valorii activelor (ori prin stoparea tranzacționării lor), fiind declanșate reacții în lanț la nivelul băncilor din Europa. Iar prăbușirea sistemului bancar european a afectat, rând pe rând, numeroase companii de renume, cu consecințe drastice reflectate în primul rând la nivelul populației.

Subcapitolul 3.3 Quantitative easing

Criza economică ce a dat peste cap economia mondială a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei.

În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime.

Este bine cunoscut faptul că toate măsurile de relaxarea politicii monetare se folosesc pentru stimularea creșterii economice, prima inițiativă adoptată de o bancă centrală în caz de recesiune fiind reducerea ratelor de referință, fapt ce va duce la stimularea creditării și încurajarea investițiilor și a consumului. În situația Federal Rezerve Bank, ce este responsabilă de stabilirea politicii monetare americane, măsura de reducere a ratei dobânzilor nu mai are eficiență, acestea fiind la minimul de 0%. Astfel FED a fost nevoită să găsească soluții alternative pentru creșterea economiei, măsurile neconvenționale de stimulare fiind denumite Quantitative Easing (QE).

Quantitative Easing, considerată a fi o măsură de stimulare financiară fără precedent, a pusă în aplicare de fostul șef al Federal Reserve (Fed), banca centrală a SUA. Ben Bernanke, economistul republicat numit în funcție în anul 2006 de către președintele George W. Bush, va intra cu siguranță în istoria economiei pentru deciziile neconvenționale pe care le-a adoptat în încercarea de a contracara criza economică și de a stabiliza și relansa economia SUA.

Înlocuit după opt ani de mandat (la data de 1 februarie 2014) de către Janet Yellen, fosta vicepreședintă Fed, Ben Bernanke a știut cum să acționeze în situația unei crize bancare, el fiind fost profesor la Princeton, unde era specializat în Great Depression. Bernanke a optat pentru mai multe variante ce vizau contracararea crizei și relansarea economică, mergând pe ideea că multe dintre acestea au șanse de reușită. După ce Fed a redus dobânda la 0%, epuizând astfel principala strategie de politică monetară, șeful instituției a luat decizia implementării Quantitative Easing, aceasta constând în achiziționarea de titluri de stat și de obligațiuni ipotecare în valoare totală de 3 trilioane de USD.

Experimentul monetar, ce a presupus cumpărarea activelor financiare și a obligațiunilor ipotecare de la diferite instituții bancare pe bani denumiți ca fiind "din aer" (respectiv sub forma soldurilor de numerar Fed), va putea fi cuantificat cu adevărat abia după stabilizarea politicii monetare a Fed. Este bine cunoscut faptul că băncile centrale pot să influențeze numai dobânzile pe termen scurt, prin acordarea de împumuturi (cu termene reduse – una sau două săptămâni) băncilor centrale, care uneori pot fi și împrumuturi de urgență (de tipul overnight). După izbucnirea crizei, în ciuda măsurilor luate de Fed, în luna decembrie a anului 2008 dobânda a ajuns la 0%, fără însă ca acest aspect să se evidențieze și asupra economiei.

În această situație șeful Fed, Ben Bernanke, s-a văzut obligat să adopte o serie întreagă de politici de tip neconvențional, una dintre acestea fiind QE, prin intermediul căreia, în schimbul obligațiunilor, în economia SUA au fost investite masiv lichidități. Prin intermediul Quantitative Easing, FED a reușit să achiziționeze de la diverse bănci comerciale și instituții financiare numeroase obligațiuni de stat (denumite Treasuries), dar și titluri finaniciare ce erau garantate cu portofolii de creanță ipotecară (respectiv Mortgage Backed Securities – MBS). În acest fel s-a reușit atât asigurarea de lichidități pentru diversele instituții de credit, cât și reducerea ratelor de dobândâ, pe termen lung.

Prin asigurarea unei lichidități sporite se obține reducerea semnificativă a costului de creditare, dar și încurajarea populației și a diverselor companii spre accesarea creditelor de investiții ori a celor de consum. Astfel se poate obține, pe lângă stimularea economiei, și reducerea ratei șomajului și presiunii inflaționiste.

În plus, prin adoptarea măsurilor ce au rolul de a încuraja creditarea, se poate evita și deflația (ce are efecte negative la nivel economic, reflectate în principal la nivelul șomajului, al creditării și al activităților de dezvoltare și cercetare), dar și reducerea prelungită a valorii prețurilor, reducere generată de scăderea cererii de pe piață a produselor, serviciilor ori bunurilor. Quantitative Easing este considerată de unii ca fiind un fel de armă fatală în posesia Rezervei Federale, care își întărește politica monetară ori de câte ori inflația începe să devină o amenințare, iar economia se dezvoltă prea repede și începe să genereze în diverse sectoare așa-numitele bule speculative.

FED reușește să înlăture amenințările deflației și ale recesiunii, mărind masa monetară, prin intermediul QE care presupune:

Diminuarea substanțială a dobânzii, pe termen scurt (la zero)

Menținerea dobânzii minine pe anumite perioade de timp

Cumpărarea, pe termen lung, a activelor (bonduri corporative, bonuri de tezaur, etc)

Avantajele QE sunt numeroase :

Reducerea dobânzilor pe termen scurt, prin diminuarea randamentelor ajunse la maturitate

Reducerea previziunilor de deflație prin promisiuni ce vizează dobânzi cât mai mici oferite pe termen lung sau chiar nelimitat

Mărirea bazei monetare, cu efecte asupra stimulării exporturilor

QE are și dezavantaje:

Moneda se devalorizează constant, fiecare ban nou lansat pe piață luând din valoarea celor deja existenți

Consumatorii riscă să devină victimele inflației, care este greu de controlat

Există riscul apariției unor așa numite bule speculative, banii tipăriți neajungând în economie ci ei fiind folosiți pentru impulsionarea speculațiilor

Quantitative Easing a avut trei faze, respectiv QE 1, QE 2 și QE 3, pe parcursul cărora s-au făcut achiziții masive de obligațiuni, în valoare totală de 3 trilioane USD, ceea ce a dus la majorarea de patru ori a valorii totale a bilanțului Fed.Primele măsuri de Quantitative Easing au fost implementate de către Rezerva Federală în luna noiembrie a anului 2008, după efectul resimțit la nivel mondial de accentuarea crizei financiare generate de falimentul cunoscutei Lehman Brothers.

A doua etapă a relaxarii economice, respectiv QE2, a fost demarată în luna august a anului 2010, președintele FED, Ben Bernanke anunțând, pe 13 septembrie 2012, declanșarea etapei QE3, ce consta în cumpărarea de active în valoare de 40 de miliarde de dolari lunar, până la scăderea considerabilă a șomajului. În ciuda faptului că pe piață au fost injectate aproximativ 2,2 trilioane de dolari, rundele de relaxare QE1 și QE2 s-au dovedit insuficinte pentru accelerarea procesului de creditare, principala cauză constând în lipsa de încredere atât a investitorilor, cât și a diverselor instituții financiare. Astfel s-a remarcat că investitorii au preferat să nu investească în active considerate riscante și nici să consume mai mult, ei rămânând prudenți și optând pentru economisirea surplusului de lichidități ce a fost injectat de FED pe piață.

Riscul s-a resimțit și la nivelul etapei QE3, încrederea în capacitatea de revenire a economiei americane fiind încă la un nivel destul de scăzut. Politica de achiziționare a titlurilor cu scadențe pe termen lung (zece ani) a avut efecte și asupra dobânzilor pe termen lung, în acest fel putând fi reduse atât costurile la creditele acordate companiilor, cât și cele ale creditelor ipotecare. Câțiva specialiști au făcut, prin cunoscuta metodă shadow rate, diverse calcule, încercând să stabilească echivalentul în rata dobânzii privind QE. Ulterior, ei au concluzionat că dobânzile de referință (pe termen lung) sunt diminuate cu aproape două procente (respectiv cu 1,98%).

Conform șefului Fed, Ben Bernanke, primele două faze ale Quantitative Easing au dus la scăderea dobânzii la titlurile trezoreriei americane (pe termen de 10 ani) cu o valoare cuprinsă între 0,55-1,55 puncte procentuale, dobânda fiind acum de aproximativ 3 %. La rândul ei, și Banca Centrală Europeană a adoptat, cu puțin timp înainte ca dobânda să ajungă la 0%, măsuri speciale (cunoscuta Outright Monetary Transactions), fără a achiziționa obligațiuni ipotecare (numai titluri de stat). S-a optat pentru această variantă întrucât multe state europene s-au aflat în pericolul falimentului, potențialul efect de contagiune putându-se reflecta și la nivelul sistemului financiar.

Pe parcursul celor trei runde de relaxare, Rezerva Federală a achiziționat titluri de valoare de câteva mii de miliarde de dolari, valoarea activelor totale depășind suma de 4.000 de miliarde de dolari. Și, în ciuda faptului că principalul obiectiv al QE constă în stimularea creșterii economice prin reducerea semnificativă a ratei dobânzilor pe termen lung, s-a remarcat o creștere spectaculoasă a indicilor bursieri, care au atins valori fără precedent de la izbucnirea crizei financiare.

În acest moment părerile despre eficiența Quantitative Easing sunt împărțite, mulți fiind cei care și-au exprimat frecvent îngrijorarea cu privire la faptul că extinderea monetară ar putea genera la un moment dat accelerarea inflației și chiar imposibilitatea de controlare a acesteia de către FED. Unii economiști susțin însă că FED a reușit, prin intervenția sa după falimentul lui Lehman Brothers, să liniștească piețele financiare la nivel global, evitând astfel amenințarea unei potențiale depresiuni generale.

Demn de semnalat este faptul că în cadrul QE1 Rezerva Federală a lansat pe piață nu mai puțin de 1.500 miliarde de USD, Bernanke susținând mereu că măsura nu este doar tipărirea unor bani, ci stimularea creșterii economice. În momentul în care FED achiționează de la bancă titluri de valoare, suma creditată în contul său nu duce la mărirea masei monetare ce se află pusă în circulație, în cadrul sistemului monetar actual banii nefiind creați de ea, ei reprezentând împrumuturi ale băncilor private. Prin tipărirea de monedă, FED se expune unor riscuri inflaționiste majore, banii ajunși pe piață nefiind acoperiți de bunuri sau servicii (produse, respectiv prestate).

Inflația poate genera diminuarea semnificativă a puterii de cumpărare a monedei americane, dar și erodarea economiilor ori reducerea randamentului real datorat investițiilor din activele aducătoare de venituri fixe, precum dividentele, ratele, dobânzi ori cupoane. Atât Fed cât și Banca Centrală Europeană au optat și pentru implementarea „forward guidance”, prin intermediul căruia investitorii au garanția că atât cumpărarea titlurilor de stat și a obligațiunilor, cât și nivelul dobânzilor vor fi menținute până la redresarea economiei și intrarea acesteia pe un trend ascendent.

Quantitative Easing a dus la restabilirea încrederii investitorilor, la diminuarea ratelor dobânzilor, în paralel cu stabilizarea economică și chiar o creștere a acesteia. Cu puțin timp înainte de a se retrage de la conducerea Fed, Bernanke a luat decizia retragerii graduale a stimulilor financiari, în luna decembrie a anului 2013 valoarea achizițiilor de obligațiuni, realizate la nivel lunar, fiind diminuată cu 10 miliarde USD, ea ajungând astfel la 75 de miliarde. Ulterior, Fed a redus din nou valoarea lunară cu încă 10 miliarde USD, măsura fiind primită cu interes de principalii responsabili ai economiei americane, pe fondul trendului ascendent al economiei și ținându-ce cont nivelul șomajului, care este în scădere.

În vreme ce Fed și Banca Marii Britanii (BOE) au optat pentru injectarea masivă a lichidităților, prin achiziționarea directă a activelor, Banca Japoniei și Banca Centrală Europeană s-au concentrat mult prea mult asupra băncilor comerciale din sistemul financiar, după care au trecut la achiziții de pe piață, în mod direct, cu efecte riscante la nivelul economiei (prin eliminarea excesivă de monedă).

Quantitative Easing nu a fost deloc pe placul Rusiei, care s-a grăbit să vândă foarte repede toate obligațiunile americane pe care le deținea, evitând astfel pierderi de sute de miliarde de USD. Premierul de la acea vreme al rușilor, Vladimir Putin, a condamnat public în special programul de lichidități QE 2, declarând că americanii nu acționează corect, uzând de bani proaspăt tipăriți (600 de miliarde USD au fost alocate titlurilor de trezorerie), în acest fel fiind lansați pe piața mondială o cantitate impresionantă de valută ieftină.

Quantitative Easing a reușit temporar să stimuleze consumul, dar nu și producția, întrucât banii alocați erau fără o prea mare valoare. În plus, prin Quantitative Easing nu s-a reușit creșterea competitivității SUA, în comparație cu China, ci chiar dimpotrivă. Despre propria politica Quantitative Easing, fostul șef Fed nu a putut preciza dacă aceasta va avea sau nu eventuale efecte secundare pe termen lung, el precizând însă ca QE a demonstrat că poate funcționa în practică, cu condiția să fie corect și constant implementată.

În ciuda măsurilor luate, în acest moment SUA se confruntă cu o datorie enormă, care crește mereu, ea fiind de peste 17 mii de miliarde de dolari. Pe lângă aceasta, zecile de miliarde de dolari ce au fost tipăriți lunar de către Rezervele Federale (în cadrul QE) și aruncați pe piețele interne și externe au dus la devalorizarea monedei americane, care s-a depreciat continuu. În plus, statul american se îndatorează și mai mult, Rezervele Federale lansând lunar pe piață aproximativ 64 de miliarde de USD, pentru cumpărarea de bonduri de la Trezoreria SUA.

Și în ciuda faptului că se vorbește de o stimulare economică, lucrurile nu stau chiar pe roze pentru americani. Tipărirea de bani, ce a început odată cu demararea programului QE le-a picat ca o mănușă cunoscuților speculanți de pe Wall Street, valoarea stocurilor ajungând deseori la valori istorice.

La celălalt pol se află Main Street, unde falimentele se înregistrează pe bandă rulantă, iar numărul americanilor ce nu au un loc de muncă este în continuă creștere. Prin tipărirea banilor în mod iresposabil și aruncarea acestora pe piețele interne și externe s-a reușit crearea și dezvoltarea unei economii americane de tip artificial, aceasta depinzând în mare măsură de împrumuturi. Dobânzile sunt și ele în creștere, împrumuturile fiind tot mai greu de returnat.

În ciuda optimismului afișat de autorități, SUA are o economie destul de instabilă, ce riscă să se prăbușească oricând. Economia americană se susține doar prin tipărirea lunară de bani, dar și prin dobânzile foarte mici practicate, în absența cărora s-ar declanșa o catastrofă cu efecte nebănuite. În plus, inflația pe care o afișează guvernul SUA (mai mică de 3%) include elemente pe care nici un alt stat nu le ia în considerare, respectiv diverse taxe și costuri aberante.

Nici indicatorii de pe Wall Street, care au fost în continuă creștere, atingând nivele record, nu reflectă o economie reală puternică, piața stocurilor nefiind mai valoroasă, ci doar banii americanilor mai devalorizați, dolarul fiind într-un proces de depreciere accelerată. Politica banilor ieftini poate duce la o prăbușire a dolarului pe piețele interne și internaționale, în paralel cu creșterea exponențială înregistrată la nivelul dobânzilor.

Considerată pe vremuri cea mai mare putere economică, America este acum un stat îndatorat adânc, totul în SUA depinzând de credite. Iar în eventualitatea unei creșteri a dobânzii, efectele asupra populației americane vor fi devastatoare.

Subcapitolul 3.4 Reacțiile din ZONA EURO la criza economică

Declanșată în SUA, criza economică americană s-a transformat rapid într-o criză mondială, Europa și marile state ale lumii adoptând măsuri de urgență în urma șocurilor financiare resimțite, printre acestea numărându-se ridicarea preventivă a plafoanelor de garantarea depozitelor și interzicerea ori limitarea vânzărilor în lipsă. Lumea întreagă a urmărit și resimțit efectul respingerii inițiale a planului lui Henry Paulson privind „salvarea Wall-Street-ului”, presa de pe mapamond vorbind tot mai des despre faimoasele ipoteci „subprime”, dar și de așa numitele „active toxice”, instrumentele financiare ce prezentau un risc major. Inițial, mulți au fost cei care nu au crezut că actuala criză se va resimți și pe plan european, considerând că băncile de pe continent sunt mai solide, că activele toxice sunt inexistente sau că normele bancare europene sunt mai bine reglementate.

Cu toate acestea, foarte repede mari instituții bancare din Marea Britanie, Franța ori Germania au început să se prăbușească, liderii marilor state ale lumii începând să se întâlnească tot mai des pentru a dezbate măsuri de intervenție la nivel de stat, dar și la nivelul Băncii Centrale Europene.

Irlanda nu a stat mult pe gânduri și a apelat la măsuri disperate (înființând un fond pentru garantarea depozitelor bancare), la limita concurenței neloiale, în vreme ce guvernul laburist din Anglia a decis să se întoarcă de la curentele „New Labour”, dar și cel denumit „a treia cale” (pe care îl preferase în ultimul deceniu), la programe de keynesian.

Liderii politici europeni, în frunte cu Angela Merkel, Jean Claude Trichet (Banca Centrală Europeană) și Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), cu sprijinul premierului britanic Gordon Brown, au provocat SUA la un summit desfășurat în 20, pe lângă cele șapte state puternic industrializate fiind invitate și țările din grupul BRIC (Rusia, China, Brazilia, India), dar și unele state din zona Golfului, ce avea capacitate de a pune la dispoziție din fondurile suverane (Sovereign Wealth Funds) resurse importante (peste două trilioane de USD).

Președintele Franței (care se afla la cârma europenilor în acea perioadă), Nicholas Sarkozy, susținea că prin cooptarea tuturor acestor state ale lumii se poate asigura stabilitatea financiară, în paralel cu adoptarea unor măsuri de reformare a sistemului financiar. Președintele în exercițiu al UE, Sarkozy, a avut mai multe propuneri pentru prevenirea și contracararea crizei, dintre acestea enumerând doar adoptarea unor reacții la nivel global și desfășurarea unui summit la nivel mondial (cu participarea țărilor emergente – summit-ul G 20), acesta având loc la Washington în perioada 15-16 noiembrie 2008.

Și premierul britanic Gordon Brown a adoptat măsuri radicale de natură keynesiană, în ciuda faptului că ulterior fusese adeptul rețetelor ultraliberale. După intrarea în faliment a băncilor Glitnir, Kaupthing și Landsbank, Gordon Brown a invocat legislația anti-terorism pentru a îngheța activele acestora instituții bancare și a proteja depozitele cetățenilor britanici.

Împreună cu guvernul și Parlamentul britanic, Gordon Brown a reușit să deblocheze piața interbancară (prin garantarea împrumuturilor), implementând și varianta infuziilor de capital și de lichidități, statul urmând să primească acțiuni preferențiale în urma participației sale. Ambele propuneri ale britanicilor au fost preluate de marile state ale lumii (printre care si SUA), americanii luând decizia de a renunța la achiziționarea activelor toxice și de a infuza masiv capital în City Group.

În luna octombrie a anului 2008 britanicii au trecut la injectarea de capital în mai multe instituții considerate eligibile (în principal bănci din Marea Britanie și subsidiarele altor bănci din străinătate), cu ajutorul acțiunilor preferențiale, care le ofereau șansa britanicilor să aibă câștiguri, în situația în care băncile asupra cărora se intervenise și-ar fi revenit.

Valoarea injecțiilor de capital a fost de peste 50 de miliarde de lire sterline, în paralel instituindu-se o strânsă interdependență între politicile de creditare, cele de dividend și schemele de compensație aparținând executivului. Mai mult, guvernul britanic a făcut investiții de capital de peste 35 de miliarde de lire în cunoscuta bancă RBS și după fuzionările HBOS și Lloyds TBS, iar prin schema de lichiditate a Băncii Angliei aproape 200 de miliarde de lire (bilete de trezorerie) au devenit disponibile bancar, folosindu-se operațiunile de tip swap.

În plus, până la stabilizarea pieței, Banca Angliei a continuat procesul de organizarea licitațiilor vizând împrumuturi în lire sterline (pe o perioadă de 3 luni) sau în dolari (pentru o săptămână), Trezoreria garantând (contra unui comision), în limita a 250 de miliarde de lire sterline, fondurile nou obținute de bănci. Pentru relansarea creditării bancare, s-a lansat pe piața un nou pachet de salvare, prin intermediul cărora creditorii aveau posibilitatea, contra unui comision, să identifice activele proprii considerate cu risc maxim, ce puteau fi asigurate de guvernul britanic. Mai mult, și Trezoreria a luat decizia de a extinde schema privind garantarea creditelor (fiind incluse și datoriile băncilor ce fuseseră capitalizate de guvernul britanic până la finele lui 2009), fiind generată și o nouă schemă de garantare a obligațiunilor ce aveau active colaterale.

În paralel cu Banca Angliei, și Banca Centrală Europeană, FED și Banca chineză au luat măsuri pentru reducerea semnificativă a dobânzii politicii monetare, FED derulând în același timp și diverse acorduri de tip swap valutar cu alte instituții similare.

Inițiativa premierului britanic de reducerea TVA-ului de la 17,5% la doar 15% a avut efecte benefice asupra piețelor bursiere din Europa, indicii înregistrați de acestea crescând cu peste 10% într-o singură zi (24 noiembrie 2008). Și cu toate că președintele Nicholas Sarkozy a propus adoptarea unei măsuri similare la nivel european, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a fost de acord, susținând că nu se dorește cheltuirea banilor publici în măsuri ce au ca scop finanțarea unor sectoare din alte state, și nici adoptarea unor măsuri ce ar putea avea influențe asupra stabilității monetare din zona europeană,

Președintele Franței a propus propriul plan vizând relansarea economică. ce consta în diverse măsuri pentru salvarea industriei auto franceze (ce asigura peste 10% din numărul total al locurilor de muncă), pentru relansarea construcției de locuințe (credite ipotecare cu dobânda nulă) și dezvoltarea construcțiilor destinate locuințelor sociale, dar și obligativitatea producerii pe teritoriul francez a motoarelor electrice destinate automobilelor nou fabricate. Planul francez reprezenta 1,3 % din PIB (25 de miliarde de euro), el incluzând și măsuri sociale (alocații de 200 de euro destinate familiilor cu un nivel de trai scăzut), dar nu de relansare a consumului (cum ar fi reducerea TVA-ului), știut fiind faptul că mai mult de jumătate din produsele consumate de francezi proveneau din importuri.

Simultan cu anunțul președintelui francez privind relansarea economică, președintele Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet, a anunțat și el micșorarea ratei dobânzii politicii monetare (cu 75 de puncte procentuale), susținând că diminuarea prețurilor la materii prime și la energie generează diminuarea riscului de inflație.

3.4.1. European Financial Stability Facility – EFSF

Grav afectate de criză, primele care s-au prăbușit au fost guvernele Islandei, Belgiei și Letoniei. În vreme ce Obama dispunea aprobarea unui pachet de stimulare economică (a cărui valoare depășea suma de 750 de miliarde de dolari), statele membre G20 au căzut de acord să susțină o acțiune complexă de stimulare a economiei (peste cinci mii de miliarde de dolari), anunțând și triplarea contribuțiilor alocate Fondului Monetar Internațional.

La jumătatea lunii octombrie a anului 2009, noul premier al Greciei, George Papandreou face publică starea dezastruoasă a țării, bugetul acesteia fiind de două ori mai afectat decât se anunțase inițial (deficitul bugetar reprezenta 12.7% din PIB).

Cam în aceeași perioadă și colosul Dubai World solicită o amânare a plății datoriilor (în valoare de 26 de miliarde de dolari) pentru o perioadă de câteva luni.

La finele lunii aprilie a anului 2010 criza datoriilor statelor europene a devenit tot mai mare, iar Grecia a fost încadrată în categoria „junk“ de agenția de evaluări financiare Standard & Poor's, ea fiind prima țară retrogradată din zona euro (a doua zi a urmat și Spania).

Statele europene au luat decizia să salveze Grecia, în data de 2 mai aceasta primind împrumuturi în valoare totală de 110 miliarde de euro (80 de miliarde provenind de la Uniunea Europeană și 30 de la FMI), salvarea fiind însoțită de numeroase măsuri de austeritate adoptate de guvernul elen și chiar de proteste violente în stradă. În acest context FMI și UE i-au decizia să înființeze European Financial Stability Facility (EFSF), ce avea capacitatea de creditare de 750 de miliarde de euro, în paralel cu anunțul Băncii Centrale Europene care specifică achiziționarea obligațiunilor de tip guvernamental din statele ce au probleme grave economice (pentru diminuarea costurilor de împrumut).

EFSF (sau Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) are rolul de a asigura și de a proteja stabilitatea financiară la nivel european, acordând, prin intermediul unui program de ajustare economică, asistență financiară statelor membre zonei euro. Împreună cu FMI și cu Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF – mecanism permanent de salvare, înființat pe 8 octombrie 2012 ), EFSF (mecanism de salvare temporar) oferă asistență rapidă în materie de lichidități, emițând atât obligațiuni cât și titluri de creațe de pe piețele de capital.

EFSF primește garanții din partea statelor care folosesc moneda unică, la o valoare ce este calculată ținându-se cont de participația la capitalul Băncii Centrale Europene a țării solicitante. Catalogat de agențiile de rating cu calificativul AAA (maxim), EFSF poate oferi împrumuturi la prețuri mici, creditând statele cu dobânzi mult sub cele de pe piață, cele mai bune garanții ale sale fiind oferite de statele cu reputație specială pe piețele economice.

Ulterior majorat cu 1000 de miliarde de euro, EFSF este un fel de SPV ("Special Purpose Vehicle"), al cărui suport administrativ și gestiune sunt asigurate de către Banca Europeană de investiții. Pe lângă creditarea statelor ce au probleme financiare și recapitalizarea instituțiilor bancare ce au probleme (împrumuturi ce sunt acordate guvernelor naționale), EFSF poate să intervină pe piețele primare (direct de la țările implicate, ca urmare a angajării reformelor), dar și pe piețele secundare (achiționând obligațiuni de la deținătorii dornici să vândă),

În situația în care un stat membru al zonei euro solicită EFSF acordarea unui împrumut, restul statelor îi oferă garanții (excepție făcând țările care au dificultăți majore și care nu pot face acest lucru – Grecia), iar dacă un alt stat are și el dificultăți, garanțiile pentru împrumutul contractat îi vor fi oferite de restul țărilor rămase. În condițiile acestor garanții, statul are parte de credite mai ieftine (dobânzile fiind un pic mai mare decât cele plătite pe piața liberă de către EFSF și de “German Debt Office”). Toate împrumuturile sunt acordate, similar cu FMI, respectiv doar la cererea statului implicat, fondurile devenind disponibile numai dupa analizarea solicitării de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI.

Subcapitolul 3.5. Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE)

Criza economică, ce a dat peste cap economia mondială, a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei.

În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime. Este bine cunoscut faptul că toate măsurile de relaxarea politicii monetare se folosesc pentru stimularea creșterii economice, prima inițiativă adoptată de o bancă centrală în caz de recesiune fiind reducerea ratelor de referință, fapt ce va duce la stimularea creditării și încurajarea investițiilor și a consumului.

La fel ca și FED și Banca Centrală Europeană a adoptat, cu puțin timp înainte ca dobânda să ajungă la 0%, măsuri speciale (cunoscuta Outright Monetary Transactions), fără a achiziționa obligațiuni ipotecare (numai titluri de stat). S-a optat pentru această variantă întrucât multe state europene s-au aflat în pericolul falimentului, potențialul efect de contagiune putându-se reflecta și la nivelul sistemului financiar.

Atât FED cât și Banca Centrală Europeană au optat și pentru implementarea „forward guidance”, prin intermediul căruia investitorii au garanția că atât cumpărarea titlurilor de stat și a obligațiunilor, cât și nivelul dobânzilor vor fi menținute până la redresarea economiei și intrarea acesteia pe un trend ascendent.

În vreme ce FED și Banca Marii Britanii (BOE) optau pentru injectarea masivă a lichidităților, prin achiziționarea directă a activelor, Banca Centrală Europeană și Banca Japoniei s-au concentrat mult prea mult asupra băncilor comerciale din sistemul financiar, după care au trecut la achiziții de pe piață, în mod direct, cu efecte riscante la nivelul economiei (prin eliminarea excesivă de monedă).

Iar cunoscuta Quantitative Easing (QE) adoptată de SUA nu a fost deloc pe placul Rusiei, care s-a grăbit să vândă foarte repede toate obligațiunile americane pe care le deținea, evitând astfel pierderi de sute de miliarde de USD. Premierul de la acea vreme al rușilor, Vladimir Putin, a condamnat public în special programul de lichidități QE 2, declarând că americanii nu acționează corect, uzând de bani proaspăt tipăriți (600 de miliarde USD au fost alocate titlurilor de trezorerie), în acest fel fiind lansați pe piața mondială o cantitate impresionantă de valută ieftină.

3.5.1 Politica monetară

Politica monetară a fost transferată, odată cu intrarea în vigoare de la 1 ianuarie 1999 a Uniunii Economice și Monetare și lansarea euro ca monedă unică a acesteia, de la băncile centrale ale statelor membre europene către Banca Centrală Europeană (BCE), entitate independentă special creată în acest scop.

Principalul obiectiv al Eurosistemului este reprezentat de stabilitatea prețurilor, în paralel cu creșterea economică și dezvoltarea pieței muncii. Performanța politicii monetare unice la nivel european a fost stabilită încă de la început de către Consiliul Guvernatorilor ai BCE, aceasta constând în menținerea inflației pe termen mediu sub (dar aproape) de 2%.

Prin politicile aplicate, Eurosistemul a reușit să se mențină în limitele propuse, credibilitatea monedei euro, cuantificată în funcție de capacitatea de menținere a puterii de cumpărare a populației din zona euro fiind la un nivel mult mai ridicat, comparativ cu cea a monedelor naționale anterioare, pentru o perioadă de 50 de ani.De-a lungul anilor, politica monetară unică a trecut prin numeroase transformări, multe fiind provocările la care BCE a trebuit să răspundă pe măsură. Economia din zona euro a suferit diverse șocuri, materializate în special la nivelul fluctuațiilor puternice ale prețurilor materiilor la nivel global, prețuri care nu se află sub controlul politicii monetare.

Politica monetară în zona euro, a doua zonă ca mărime la nivel global, este, din ianuarie 1999, responsabilitatea Băncii Centrale Europene, instituție care, datorită politicii monetare îndreptate în special spre menținerea stabilității prețurilor în zona euro, se bucură în acest moment de un înalt grad de credibilitate la nivel mondial. În politica monetară puternică practicată de BCE se pot regăsi experiențele numeroaselor bănci centrale ale statelor membre, încercările mai mult sau mai puțin reușite ale acestora de ajustarea economiei în perioadele dificile, dar și experimentele reușite, soldate cu reducerea inflației până la nivelul limitelor normale.

În ciuda faptului că permanent s-a avut în vedere stabilitatea prețurilor din zona euro și menținerea ratei inflației sub nivelul de 2%, turbulențele de pe piețele financiare americane au început repede să se resimtă și în Europa, după prăbușirea piețelor bursiere ca urmarea vânzărilor de acțiuni de către investitori și al transferurilor de fonduri în plasamente cu grad ridicat de siguranță, multe bănci europene anunțând public expunerile directe și indirecte la piața imobiliară din Statele Unite. În paralel, numeroase alte instituții financiare au devenit subiect de zvonuri, mass-media speculând că acestea ar înregistra pierderi considerabile, ce sunt generate de expuneri la titluri garantate cu ipoteci.

Pe acest fond, în zona euro a început să se instaleze treptat un mediu de neîncredere reciprocă între bănci, ce s-a reflectat și asupra domeniului creditării, dar și al funcționării pieței monetare. În acest context BCE a intervenit rapid, furnizând lichiditate overnight pe piețele monetare interbancare, în cadrul unei serii de operațiuni de reglaj fin și, de asemenea, lichiditate suplimentară în cadrul operațiunilor sale standard.

Toate operațiunile de piață monetară au fost realizate de către BCE fără modificarea orientării generale a politicii monetare, principalele scopuri urmărite fiind:

Asigurarea unor condiții prielnice pe piețele monetare interbancare

Reducerea volatilității ratelor dobânzilor pe termen scurt

Limitarea riscului propagării tensiunilor de pe piețele financiare, prin intermediul sistemului bancar

Ulterior, în colaborare cu Rezervele Federale americane, pentru acoperirea deficitelor de lichidități în dolari SUA, BCE a început să le furnizeze finanțări băncilor din zona euro,

După accentuarea turbulențelor pe piața financiară, legate de falimentul Lehman Brothers, și declanșarea crizei financiare mondiale, incertitudinile soliditatea financiară a marilor bănci din întreaga lume au crescut exponențial, colapsul activității financiare fiind semnalat în numeroase zone. Ca urmare a cvasi-prăbușirii pieței monetare ratelor dobânzilor pe termen scurt s-au majorat până la nivele anormal de ridicate, atât în interiorul, cât și în afara zonei euro. În această perioadă, ce a fost caracterizată de un grad ridicat de incertitudine, băncile au constituit rezerve semnificative de lichiditate, eliminând în același timp și riscurile din bilanțurile lor, dar și înăsprind condițiile de creditare. Treptat, criza a început să se propage și către economia reală, pe fondul unei deteriorări rapide și sincronizate a condițiilor economice, în majoritate a economiilor importante, dar și ca urmare a declinului pronunțat ce a fost înregistrat de către schimburile comerciale mondiale.

În aceste condiții BCE a reacționat prin adoptarea mai multor măsuri, cea mai importantă dintre acestea fiind reorientarea către o politică de alocare integrală și rate fixe ale dobânzilor. Astfel, băncile din zona euro au putut obține un volum nelimitat de lichiditate de la BCE la rata dobânzii aferentă operațiunilor principale de refinanțare, cu condiția furnizării de garanții adecvate, BCE luând efectiv locul pieței monetare.

Având în vedere și evoluția inflației în acea perioadă, băncile centrale au trecut la reducerea drastică a ratele dobânzilor, după cum este evidențiat în figura următoare (se are în vedere luna ianuarie a fiecărui an):

Sursa captură – site-ul oficial al Băncii Centrale Europene

Pe lângă reducerea considerabilă a ratelor dobânzilor, s-a trecut și la extinderea gamei de garanții eligibile și a scadențelor împrumuturilor acordate băncilor.

Unul dintre instrumentele de politică monetară ale BCE este cel dedicat special „operațiunilor structurale”, achiziția simplă de anumite active eligibile drept garanții fiind parte din acestea. Cum piața obligațiunilor garantate a fost puternic afectată, iar obligațiunile garantate reprezentau un instrument important de refinanțare pentru bănci, Consiliul guvernatorilor BCE a decis să inițieze un program privind achiziționarea obligațiunilor garantate, principalul scop al acestuia urmărind redresarea pieței obligațiunilor garantate.

Datorită faptului că în luna mai a anului 2010, pe piețele financiare (cu precădere pe cele ale obligațiunilor guvernamentale), s-au semnalat tensiuni acute ce au afectat buna funcționare a mecanismului de transmisie a politicii monetare, BCE a decis să introducă programul destinat piețelor titlurilor de valoare (finalizat în prezent), în cadrul căruia, în colaborare cu băncile centrale naționale din zona euro s-a putut interveni, în limitele stabilite de Consiliul guvernatorilor, pe anumite piețe ale titlurilor de credit, în special pe piețele obligațiunilor guvernamentale. În acest context, achizițiile au putut fi efectuate numai pe piața secundară (la prețurile pieței), în conformitate cu dispozițiile legale, care interzic achizițiile directe de la guverne. Valoarea totală a tuturor obligațiunilor achiziționate (care nu au ajuns încă la maturitate) este sterilizată săptămânal în acest fel situația lichidității generale pe piața monetară interbancară nefiind afectată.

Ulterior, în luna decembrie a anului 2011, ca o reacție la tensiunile ce se manifestau pe piețe, amenințând funcționabilitatea acestora, dar și fluxul creditelor acordate de bănci firmelor și consumatorilor, BCE a decis să treacă la implementarea a două operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, cu scadența la 36 de luni. Astfel, prima refinanțare a avut loc la data de 21 decembrie 2011, iar cea de-a doua la data 29 februarie 2012, rata dobânzii acestora fiind stabilită la nivelul ratei medii a dobânzii aferente operațiunilor principale de refinanțare pe durata desfășurării operațiunilor. În același timp BCE a luat decizia să mărească disponibilitatea garanțiilor, reducând pragul de rating pentru anumite titluri garantate cu active și permițând băncilor centrale naționale, ca soluție temporară, să accepte drept garanții creanțe suplimentare de natura creditelor (împrumuturi bancare) care îndeplinesc criterii specifice. În acest fel responsabilitatea care decurge din acceptarea unor astfel de creanțe le revine băncilor centrale naționale care autorizează utilizarea acestora. De asemenea, BCE a decis și să reducă rata rezervelor minime obligatorii la 1% (de la 2%), în acest fel fiind eliberate garanțiile și sprijinită activitatea pe piața monetară.

În luna septembrie a anului 2012, pentru a menține o politică monetară unică și pentru a asigura o transmisie adecvată a orientării politicii monetare către economia reală în întreaga zonă euro, BCE a anunțat posibilitatea derulării unor tranzacții monetare definitive, respectivTMD). TMD reprezintă intervențiile pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale ce abordează distorsiunile grave care afectează aceste piețe și care sunt generate, în special, de temerile nefondate ale investitorilor cu privire la reversibilitatea monedei euro. Sub rezerva respectării unor anumite cerințe, TMD asigură un instrument de asistență pe deplin eficient pentru evitarea unor scenarii distructive ce ar putea genera probleme grave la adresa stabilității prețurilor în zona euro.

Pentru menținerea supremației mandatului BCE privind stabilitatea prețurilor și pentru a se asigura că guvernele au în continuare stimulentele adecvate pentru implementarea ajustările fiscale și reformele structurale necesare, este esențială impunerea unei condiționalități stricte și eficiente pentru TMD, în asociere cu un program corespunzător derulat în cadrul EFSF/MES. Realizarea transmiterii politicii monetare reprezintă procesul prin care BCE poate să-și exercite influența asupra prețurilor din zona euro cu ajutorul ratelor dobânzilor, ea putând interveni ori de câte ori acest proces este afectat de anumite disfuncționalități de pe piață sau semnalul băncii este transmis neuniform în zona euro.

Eurosistemul poate funcționa cu instrumentele ce sunt compatibile cu legislația în vigoare, necesarea pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor propuse, mai ales în momente de tensiune ori instabilitate pe piețele financiare. Prin intermediul diferitelor măsuri neconvenționale adoptate, Eurosistemul poate facilita depășirea tuturor problemelor apărute, acestea vizând în special sectorul bancar, dată fiind dependența societăților din zona euro de finanțarea obținută de la bănci (și nu de finanțarea prin piețele de capital).

Eurosistemul are posibilitatea să adopte mai multe măsuri, respectiv:

Furnizarea de lichiditate la rată fixă și cu alocare integrală;

Extinderea listei activelor eligibile drept garanții;

Furnizarea de lichiditate pe termen mai lung;

Furnizarea de lichiditate în valută;

Modificări ale ratei rezervelor minime obligatorii;

Achiziții simple de titluri de credit specifice;

Tranzacțiile monetare definitive

1 Furnizarea de lichiditate la rată fixă și cu alocare integrală

În condiții normale de derularea operațiunilor sale de piață monetară, Eurosistemul evaluează necesarul total de lichiditate al sectorului bancar și alocă acest volum în urma unor licitații competitive. De obicei acestea au loc sub forma unor licitații cu rata dobânzii variabilă, respectiv băncile, la prezentarea ofertelor, plătesc și dobânda pe care o oferă. Eurosistemul apelează și la licitații cu rată fixă, în care rata dobânzii este anunțată în avans, iar băncile licitează pentru suma în bani pe care doresc să o tranzacționeze, la o rată fixă a dobânzii. BCE poate decide să aloce în avans volumul total de lichiditate pe care îl doresc băncile, de asemenea să acopere toate ofertele la o rată fixă a dobânzii în anumite cazuri excepționale, cum sunt de exemplu criza financiară sau criza datoriilor suverane.

2 Extinderea listei activelor eligibile drept garanții

În momentul în care băncile solicită credite de la Eurosistem, acesta are posibilitatea să adapteze cerințele minime pentru garanțiile ce trebuiesc oferite, măsură având capacitatea de a îmbunătăți accesul băncilor la operațiunile de furnizare de lichiditate derulate de către Eurosistem. Activele constituite drept garanții de către băncile comerciale pentru operațiunile de refinanțare rămân în bilanțul băncii respective și nu vor fi evidențiate în bilanțul băncii centrale. Cadrul de garantare are rolul de a proteja Eurosistemul împotriva unor pierderi rezultate în cadrul operațiunilor de politică monetară, el asigurând în același timp și accesul sistemului bancar, într-o măsură suficientă la refinanțare din partea băncii centrale.

În perioada crizei, au fost adoptate numeroase măsuri care au condus la extinderea cadrului de garantare în vederea facilitării procesului de transmisie a politicii monetare unice în întreaga zonă euro, acesta având la bază evaluări riguroase și fiind însoțite și de măsuri corespunzătoare privind controlul riscurilor. Măsurile sunt astfel calibrate încât ele pot egaliza gradul de risc pentru diverse tipuri de garanții, Eurosistemul monitorizând în mod constant adecvarea cadrului de garantare, dar și modul de utilizarea garanțiilor de către contrapartidele sale.

3 Furnizarea de lichiditate pe termen mai lung – În condiții obișnuite Eurosistemul desfășoară în fiecare lună câte o operațiune de refinanțare pe termen mai lung cu scadența la trei luni. În cazuri excepționale, însă se poate mări frecvența și scadența acestor operațiuni.

4 Furnizarea de lichiditate in valută – Eurosistemul poate furniza această lichiditate în cooperare cu alte bănci centrale în cazul în care accesul băncilor la lichiditatea în valută este limitat.

5 Modificări ale ratei rezervelor minime obligatorii – Rata rezervelor minime obligatorii pe care trebuie băncile să le dețină cu scopul de a influența necesarul de lichiditate al sistemului bancar poate fi modificat de către Eurosistem.

6 Achiziții simple de titluri de credit specifice – Eurosistemul poate să intervină pe piețele titlurilor de credit publice și private din zona euro prin achiziția simplă a unor active (ca alternativă la acceptarea acestora drept garanții), cu scopul de a asigura transmiterea corespunzătoare a impulsurilor de politică monetară la nivelul întregii economii, influențând, în ultimă instanță, nivelul general al prețurilor.

7 Tranzacțiile monetare definitive – Tranzacțiile monetare definitive au reprezentat instrumente de politică monetară ale BCE începând cu anul 1999, însă ele au rămas neutilizate până în luna iunie 2009, moment în care BCE a inițiat primul program de achiziționare de obligațiuni garantate (măsură neconvențională).

Astfel, BCE a decis să inițieze programul destinat piețelor titlurilor de valoare în mai 2010 cu scopul contracarării tensiunilor de pe anumite segmente ale pieței, care au afectat mecanismul de transmisie a politicii monetare (procesul care permite BCE să influențeze prețurile la nivelul întregii zone euro prin intermediul ratelor dobânzilor). În cadrul programului destinat piețelor titlurilor de valoare, dacă acest mecanism este afectat de disfuncționalitățile manifestate pe unele segmente ale pieței, iar semnalul BCE nu este transmis în mod uniform în întreaga zonă euro, BCE ar putea interveni prin achiziționarea, pe piața secundară (respectiv de la bănci și la preturile pieței), de titluri pe care le acceptă, în mod normal, drept garanție.

Ultimele achiziții în cadrul programului destinat piețelor titlurilor de valoare au avut loc în luna februarie 2012, iar programul s-a încheiat în luna septembrie a anului 2012.După anunțul din luna august 2012 privind posibilitatea derulării unor tranzacții monetare definitive (TMD) pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale, pentru asigurarea unei transmisii adecvate a politicii monetare și menținerea unei politici monetare unice, în luna septembrie 2012 BCE a anunțat și caracteristicile tehnice ale acesteia.Astfel, TMD are în vedere asigurarea unui mecanism adecvat de transmisie a politicii monetare și menținerea unei politici monetare unice în întreaga zonă euro, oferind un instrument de asistență pe deplin eficient, pentru evitarea unor scenarii distructive care ar putea genera probleme grave la adresa stabilității prețurilor în zona euro.

Spre deosebire de programul destinat piețelor titlurilor de valoare, este esențială impunerea unei condiționalități stricte și eficiente pentru TMD, asociate unui program corespunzător derulat în cadrul EFSF/MES, pentru menținerea supremației mandatului BCE privind stabilitatea prețurilor și pentru asigurarea că guvernele au în continuare stimulentele adecvate pentru a implementa ajustările fiscale și reformele structurale necesare.

O altă diferență comparativ cu programul destinat piețelor titlurilor de valoare constă în faptul că că TMD sunt, ex ante, nelimitate și urmează să se desfășoare pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale cu scadența între unu și trei ani.

BCE acceptă același tratament (pari passu) ca și cel aplicat creditorilor privați sau altor tipuri de creditori pentru toate titlurile TMD, ea încetând utilizarea TMD în momentul în care obiectivele acestora au fost atinse sau în cazul nerespectării unui program.La fel ca în cazul programului destinat piețelor titlurilor de valoare, lichiditatea creată prin intermediul TMD este sterilizată în totalitate, ceea ce presupune că lichiditatea suplimentară injectată prin intermediul TMD până într-o anumită săptămână este absorbită în întregime de pe piață în săptămâna următoare.

Sterilizarea lichidității poate avea loc, de exemplu, prin intermediul unei oferte de depozite la termen, pe care băncile le pot constitui la banca centrală. Efectul net al achizițiilor și sterilizării asupra lichidității totale de pe piața monetară interbancară este astfel neutru. Evaluarea eficacității măsurilor neconvenționale inițiate de BCE este foarte dificilă și asta din cauza faptului că în majoritatea cazurilor, folosirea acestora a avut loc ca urmare a unor acțiuni agresive de politică financiară.

Demn de semnalat este faptul că menținerea măsurilor neconvenționale a politicii monetare mai mult decât este necesar poate avea urmări nefavorabile, fiind afectată negativ performanța economică. Pe măsura trecerii timpului, măsurile neconvenționale pot afecta și alte segmente economice, altele decât cele pentru care au fost folosite.

Criza financiară și economică a determinat schimbări esențiale și dereglări în procesul de transmisie a politicii monetare, respectiv în vreme ce operatorii de pe piață se confruntau cu o incertitudine ridicată în legătură cu necesarul propriu de lichiditate, ratele dobânzilor de pe piața monetară au înregistrat creșteri foarte mari, comparativ cu ratele dobânzilor asociate activelor cu risc zero. Criza financiară declanșată în SUA s-a extins rapid pe piața financiară mondială, ea afectând economia la nivel global. Pe lângă numeroasele efecte negative reliefate la nivelul piețelor financiare, aceasta s-a făcut ulterior resimțită și asupra economiilor naționale. La scurt timp de la declanșarea crizei, în zona euro s-a remarcat o intensificare a fenomenele negative de genul creșterii șomajului (ca urmare a disponibilizărilor realizate de firmele care nu mai puteau supraviețui pe piață din cauza scăderii evidente a cererii pentru produsele realizate), diminuarea salariilor, scăderea considerabilă a consumului, diminuarea majoră a prețurilor anumitor produse (mai ales în domeniul imobiliar), adâncirea gradului de sărăcie și scăderea nivelului de trai, pierderea de către un număr mare de debitori a garanțiilor depuse în favoarea băncilor, cu care aceștia își garantaseră creditele contractate, creșterea tensiunilor sociale, etc.

Urmare a recesiunii severe generate de criza financiară, băncile centrale au reacționat și au redus treptat ratele dobânzii de politică monetară. Nu în puține cazuri, limitele acestei linii de acțiune au fost atinse la sfârșitul anului 2008, când ratele nominale ale dobânzilor de referință s-au apropiat destul de mult de zero, relaxarea în continuare a politicii monetare putând fi obținută doar prin recurgerea la diversele instrumente neconvenționale.

CONCLUZII

Criza economică fără precedent, declanșată în anul 2007 în SUA, este pe bună-dreptate considerată ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial drept o „criză a creditelor”, ea s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda numeroaselor măsuri luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală, dar și prin Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească rând pe rând, declanșându-se reacții în lanț ce au avut efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii financiare.

Un raport oficial al Rezervei Federale (FED) confirmă faptul că numai economia SUA a pierdut până acum din cauza crizei între 6.000 – 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi însă de câteva ori mai mari în situația în care economia la nivel mondial va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent.

Analiza băncii centrale americane reliefează faptul că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie.Pe lângă uriașele pierderi înregistrate în economie la nivel mondial, printre pagubele pe termen lung se evidențiază nivelul șomajului, care a atins cote alarmante în multe state ale lumii, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

Criza financiară mondială a afectat rând pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, consecințele acesteia pe termen lung fiind încă nebănuite.

În ciuda faptului că printre factorii declanșatori ai crizei au fost semnalați (de către autorități), comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, dar și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare, în realitate catrastrofa economică doar rezultatul politicilor de reglementare financiar-bancare, erorilor de politică monetară și distorsionării stimulentelor oferite unor agenți economici considerați privilegiați.

Înaintea declanșării crizei, sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri. Rând pe rând, fluxurile de capital au fost liberalizate, piețele financiare din diversele state ale lumii reușind treptat să se integreze în sistemul financiar mondial și formându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale statelor în curs de dezvoltare.

Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a fost cel care a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.

La începutul anului 2007 oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc, acesta fiind principalul efect al politicii practicate de către fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, care în 2000 a decis să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Acesta a fost momentul în care s-a dat startul politicii inflaționiste americane, declanșându-se o relaxare financiară fără precedent, cu rata dobânzii de la 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Trendul descendent a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, nivel ce s-a menținut constant o perioadă de 12 luni. Timp de de trei ani prețurile au crescut constant, dar rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile fiind obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui. În anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american).

În plus, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației. Atunci s-a înregistrat și o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției.

Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale. La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. În acest fel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci.

Punctul zero al declanșării crizei economice este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari

Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare din întreaga lume, ci și evoluția pieței de capital, fiind semnalate numeroase falimente declarate ale unor instituții financiare și bancare ce erau considerate puternice, restructurări de răsunet, preluări la prețuri derizorii și favorizarea unor grupuri financiare susținute politic. Generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent, criza s-a propagat rapid la nivel global, prin efectul de contagiune ea ajungând treptat în toate statele dezvoltate ale lumii (în special cele care au adoptat o politică inflaționistă) – Banca Centrală Europeană a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani.

Până în anul 2006 în multe state din lume rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii. Iar cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional băncile centrale au practicat emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, ce eraatrasă tot mai mult de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, erau acordate cu destul de multă ușurință. Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

La nivelul Uniunii Europeane, cea mai afectată țară a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim (1 ianuarie 2006 salariul minim = 128 Euro/lună, luna septembrie 2006 = 170 Euro/lună, iulie 2007 = 227 Euro/lună), pe fondul acestora înregistrându-se ulterior o criză fără precedent a șomajului. Irlanda a fost și ea destul de afectată, ea mărind salariul mimin de la 7,65 Euro/oră la 8,30 Euro/oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră (ulterior rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %).

Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008. Singura țară europeană cel mai puțin afectată de criză a fost Suedia, țară care nu are salariu minim. În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.

Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING. La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey. Tot atunci a fost cumpărată și Glitnir, guvernul islandez plătind pentru aceasta 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority.

În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro (suma finală – 30 de miliarde de Euro, 20 de miliarde de Euro fiind alocate de Bundesbank). Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group. Alte multe instituții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange.

La începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander. Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment în urma declanșării crizei a fost și el unul destul de ridicat, cele mai semnificative falimente fiind cele ale Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce se ocupa cu vânzarea unor instrumente financiare), ale băncii de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau cel al băncii britanice Kaupthing Singer & Friedlander.

Pentru atenuarea efectelor crizeli, pe lângă naționalizarea băncilor, autoritățile au decis și reducerea considerabilă a impozitelor, în încercarea de a se obține o stimulare a economiei.

Cu toate acestea economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a înregistrat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante.

Germania a investit 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci și 60 de miliarde au fost alocate pentru stimularea economiei germane.În Marea Britanie PIB-ul s-a prăbușit în primele șase luni de la declanșarea crizei, pentru salvarea companiilor mici, guvernul londonez intervenind la începutul anului 2009 prin alocarea a 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii (în condițiile în care datoria internă a firmelor din Marea Britanie depășea suma de 500 de miliarde de lire sterline).

Rusia a fost și ea grav afectată de criză, prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocând aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii, din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au susținut compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux.

Criza economică declanșată în anul 2007 în SUA este cea mai mare catasfrofă pentru economia mondială, din ultimii 100 de ani. Efectele acesteia au fost devastatoare, în ciuda numeroaselor măsuri luate de autorități. Mii de miliarde de dolari și euro, sute de falimente, milioane de locuri de muncă pierdute, sute de mii de persoane rămase fără un acoperiș deasupra capului, reducerea drastică a nivelului de trai, scăderea accentuată a puterii de cumpărare, diminuarea drastică a consumului, ca și a producției, sunt doar câteva dintre urmările crizei ce ar fi putut fi evitate, cu atât mai mult cu cât au existat și câțiva specialiști ce au tras în mod repetate diverse semnale de alarmă.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

D. Daianu, Când finanța subminează economia și corodeaza democrația, București, Editura Polirom, 2012

D. Daianu, Capitalismul incotro? Criza economică, mersul ideilor, instituții, București, Editura Polirom, 2009

M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011

Dobrotă, Niță – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Sava, Sorica – Economia de piață, Institutul Național de Cercetări Economice, Bucuresti, 1990

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

L. Voinea, Sfârșitul economiei iluziei. Criza și anticriza, Editura Publica, București, 2009

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Opriti aceasta depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Roubini N.., Mihm Stephen, „Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

D. Daianu, Când finanța subminează economia și corodeaza democrația, București, Editura Polirom, 2012

D. Daianu, Capitalismul incotro? Criza economică, mersul ideilor, instituții, București, Editura Polirom, 2009

M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011

Dobrotă, Niță – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Sava, Sorica – Economia de piață, Institutul Național de Cercetări Economice, Bucuresti, 1990

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

L. Voinea, Sfârșitul economiei iluziei. Criza și anticriza, Editura Publica, București, 2009

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Opriti aceasta depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Roubini N.., Mihm Stephen, „Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm