Economie Regionala

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ȘI STRUCTURA OCUPAȚIONALĂ ÎN ABORDARE SPAȚIALĂ.

STUDIU DE CAZ

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

Economia spațială sau regională reprezintă un domeniu care a cunoscut o creștere considerabilă a interesului din partea cercetătorilor în perioada contemporană. Chiar dacă este considerat un domeniu de graniță de către unii economiști, tendințele contemporane către globalizare au determinat reconsiderarea rolului statului în contextul socio-economic și totodată aducerea din ce în ce mai frecventă în discuție a rolului regiunilor în acest cadru.

Dinamica unei economii, indiferent de nivelul la care este analizată, nu poate face abstracție de structurile proprii unei societăți și variabilele motrice ale acestora: populația, tehnica și spațiul. În conținutul prezentei lucrări, corelația celor trei variabile este prezentă, privită din diferite unghiuri.

Este abordată pe parcursul lucrării ideea de „Europa statelor” versus „Europa regiunilor” subliniind avantajele acordării unor prerogative sporite regiunilor. Apropierea deciziei de indivizi, noi posibilități de participare la viața economică, politică și socială, sunt elemente care încurajează amplificarea studiului economiei regionale. Din această perspectivă problematica dezvoltării regionale apare ca o necesitate impusă de transformările recente suferite la nivel mondial și în special la nivel european, Uniunea Europeană fiind cel mai relevant exemplu al tendințelor de globalizare și regionalizare.

Elementul central al analizei din perspectivă spațială este regiunea, un termen care comportă o serie de abordări, controverse și ambiguității în ceea ce privește definirea lui, aspecte tratate pe parcursul prezentei lucrări.

În contextul contemporan, transformările din noua Europă implică nu numai schimbări de natură geopolitică, economică, socială, culturală dar și o reorientare a cercetării științifice. Sunt din ce în ce mai vehiculați la ora actuală termeni precum globalizare și regionalizare, aceasta subliniind tendința de reorganizare economico – administrativă a spațiului european și nu numai. Dacă până acum aveam mai multe țări împărțite în județe sau alte unități administrative, probabil că de acum înainte se va vorbi de Europa împărțită în regiuni și subregiuni.

Preocupări speciale se concentrează asupra dimensiunii regionale a proceselor de integrare europeană, implicând noi modele instituționale și de finanțare a dezvoltării regionale, adaptarea statisticii teritoriale la necesitățile sporite de analiză și de fundamentare a politicilor regionale, creșterea complexității în abordarea competiției și competitivității regionale, rețelelor teritoriale, cooperării transfrontaliere, factorilor hard-soft ai localizării, amenajării teritoriului etc.

În fiecare țară, structura teritorială a activităților economice și sociale este rezultatul evoluției istorice a populațiilor locale. Societățile modernă și postmodernă, prin diversificarea industriilor și serviciilor, au intensificat procesul de dezvoltare regională. Astfel, prin localizarea/ delocalizarea unor întreprinderi din industrie și servicii, prin dezvoltarea rapidă a unor activități și scăderea importanței altora, prin concentrarea activităților în zone urbane, diferite ca mărime, importanță și influență asupra localităților din jur, regiunile s-au dezvoltat tot mai inegal, manifestându-se deosebiri și disparități intra și interregionale semnificative.

Industrializarea din perioada socialistă a României a dimiuat decalajele dintre provinciile, regiunile și județele țării, astfel că tranziția la econommia de piață și societatea democratică a început cu un nivel relativ scăzut al disproporțiilor regionale. Acestea au inceput să crească. Mai ales, ca urmare a crizei de sistem din deceniul trecut, a restructurării industriilor și a evoluției economiei în ultimele două decenii.

La nivelul României, problematica dezvoltării regionale este un domeniu relativ nou, un domeniu căruia a început să i se acorde atenție abia în 1995 odată cu elaborarea strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, când a trebuit să se admită că luarea în considerare în mod explicit a problemelor regiunilor, a problemelor colectivităților locale reprezintă un element cheie pentru realismul și coerența acestei strategii, numai astfel fiind posibil să se depășească decalajul dintre vorbe și fapte în dezbaterile despre descentralizare, autonomie administrativă locală pe de o parte și cele despre integrarea europeană, cooperarea transfrontalieră, rețelele teritoriale etc., pe de altă parte.

Prezenta lucrare ne prezintă un laborios studiu teoretico-aplicativ asupra situației actuale a dezvoltării regionale la nivelul României în general și asupra structurii economice și ocupaționale a Regiunii de Vest în special, asigurând totodată elaborarea unor concluzii utile pentru decidenții politicilor economice la nivel regional.

Cap. 1. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE DEZVOLTĂRII SPAȚIALE A ECONOMIEI

1.1. Conceptul de economie spațială și economie regională

1.1.1. Aria de investigare a economiei spațiale

În teoria economică contemporană s-a manifestat în mod frecvent tendința studierii economiei la nivel micro și macroeconomic. Într-o asemenea viziune problemele comportamentului consumatorilor individuali sau al firmelor și interacțiunea lor pe piață au fost deseori tratate izolat de comportamentul agregatelor macroeconomice și de funcționarea economiei ca întreg. Totuși, în realitate există o gamă importantă de probleme situată între aceste două niveluri, care a solicitat o viziune integrată a celor două abordări: problemele regiunilor, inclusiv ale localităților, cu alte cuvinte abordarea la scară spațială a economiei. La această scară, relațiile dintre agregate și comportamentul lor, în termenii deciziilor economice ale firmelor și ale celorlalți agenți economici, sunt mult mai directe, ceea ce conduce la luarea în considerare a unor astfel de relații în mod explicit. S-a conturat astfel sfera de investigare a economiei spațiale (regionale), care are ca obiect abordarea din perspectivă economică a unor subiecte cum sunt:

localizarea (amplasarea) obiectivelor economice;

echilibrul spațial;

creșterea economică regională;

mobilitatea spațială a factorilor de producție;

eficiența structurilor spațiale;

substituirea spațială a factorilor de producție;

utilizarea metodelor și tehnicilor economico-matematice de analiză și decizie pentru încorporarea aspectelor spațiale în teoriile economice tradiționale;

• fundamentarea strategiilor și politicilor regionale ș.a. .

Studiind comportamentul agregatelor macroeconomice la scară regională, economia regională își propune să găsească răspunsuri la întrebări precum:

• ce factori determină rezultatele activității economice și gradul de ocupare într-o regiune?

• de ce nivelul de trai este mai ridicat în unele regiuni decât în altele ?

• din ce cauză unele regiuni înregistrează ritmuri mai accentuate de creștere economică decât altele ?

• care sunt factorii care determină migrația interregională ?

• de ce persistă în unele regiuni rate mai înalte ale șomajului decât în altele? ș.a.m.d.

Așadar, în timp ce micro și macroeconomia caută răspunsuri la întrebări vitale pentru știința și practica economică precum ce, cât, cum, când și pentru cine să se producă bunurile economice, la nivelul mezoeconomiei, al regiunilor, răspunsul la întrebarea unde, sub toate aspectele, este hotărâtor.

Modul de analiză și interpretare a aspectelor dezvoltării regionale derivă din teoriile, metodele și tehnicile elaborate inițial pentru înțelegerea comportamentului economiilor naționale. Se realizează în acest fel o extrapolare de la nivelul macroeconomic înspre nivelul mezoeconomic sau regional. Putem aplica metodele și procedeele utilizate în studiul economiei generale, deoarece economiile regiunilor se aseamănă în multe privințe cu economiile naționale. Este posibil, de exemplu, ca economiile regiunilor să fie tratate ca și economiile naționale în termenii analizei rezultatelor activității economice ca și ai veniturilor, ocupării etc. .

Cu toate acestea, există o serie de diferențe semnificative între regiuni și națiuni, diferențe ce nu pot fi ignorate:

• economiile regionale sunt, de departe, mult mai deschise decât economiile naționale în cadrul cărora sunt localizate; comerțul interregional, de exemplu, este scutit de tarife și alte bariere comerciale;

• toate regiunile din cadrul unei țări utilizează aceeași monedă;

• forța de muncă și capitalul au un grad mai mare de mobilitate între regiuni decât între țări;

• barierele în materie de legislație, politică, limbă etc. operează cu o forță mai mare în cazul migrației internaționale a factorilor de producție decât asupra celei interregionale;

• gradul ridicat de interdependență existent între regiunile din cadrul granițelor unui stat joacă, de asemenea, un rol important în analiza și proiecția regională.

Legat de acest din urmă aspect, trebuie menționat faptul că economia regională analizează atât raporturile interregionale cât și pe cele intraregionale, existente între economiile locale. De aici necesitatea distincției între economia regională, focalizată pe regiune ca entitate delimitată, cu luarea în considerare a raporturilor menționate, și economia localităților (urbane, rurale) care, așa cum rezultă din însăși denumirea sa, tratează problematica dezvoltării economico-sociale a localităților, prin prisma elementelor care compun localitatea ca sistem și a funcțiunilor specifice ale acestuia.

În concluzie, economia regională are, ca principală rațiune a existenței sale, nevoia de a furniza o bază teoretico-metodologică rațională, științifică pentru strategiile și politicile regionale, adică pentru stabilirea unui ansamblu coerent de obiective și căi de atenuare a dezechilibrelor regionale în condițiile dinamicii economico-sociale de ansamblu, ca și pentru identificarea măsurilor și instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite.

Din această perspectivă problematica dezvoltării regionale apare ca o necesitate impusă de transformările recente suferite la nivel mondial și în special la nivel european, Uniunea Europeană fiind cel mai relevant exemplu al tendințelor de globalizare și regionalizare.

Economia regională reprezintă, prin sfera de cuprindere a problematicii cât și prin nivelul de profunzime la care a ajuns, o disciplină fundamentală în cadrul științei regionale. Știința regională are drept obiect de studiu fenomene și procese în care spațiul, distanța, localizarea au un rol decisiv. Ținta, scopul său îl reprezintă formularea legităților de mișcare a acestora, precum și a metodelor și tehnicilor cu care acestea pot fi cercetate și anticipate în evoluția lor ulterioară.

1.1.2. Știința regională

Știința regională a început să se contureze ca o preocupare sistematică de luare în considerare a elementului spațiu în analizele economice în prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin cercetările întreprinse de Johann Heinrich von Thünen (1826, 1842), acestea fiind continuate în prima jumătate a secolului al XX-lea de alți iluștri regionaliști germani precum Alfred Weber (1909), Walter Christaller (1933), August Lösch (1940, 1944), care au constituit o adevărată școală germană a economiei spațiale. Lor li s-au adăugat, în special în perioada postbelică, regionaliști de marcă aparținând școlilor americană, olandeză, scandinavă, franceză, germană, rusă ș.a..

Începuturile studiilor regionale ca știință își au originea în cererea formulată de W. Isard în 1950, față de American Economic Association pentru constituirea unui Comitet pentru studii economice regionale. La întrunirea acestei prestigioase asociații din 29 decembrie 1950, propunerea a fost respinsă datorită caracterului interdisciplinar al studiilor regionale. După câțiva ani, în 1954, aceste studii interdisciplinare își ocupă locul printre celelalte științe, sub denumirea de „științe regionale. In 1951 sunt prezentate primele lucrări de dezvoltare regională cu ocazia întrunirii Asociației Americane de Economie, iar în 1952 aceeași temă este dezbătută de Asociația Americană a geografilor. În 1954 este înființată Asociația Științelor Regionale la Detroit, iar în 1955 apare prima revistă în domeniu, intitulată Papers and Proceedings, The Regional Science Association. în aprilie 1956 W. Isard anunță înființarea unui program doctoral în științe regionale la Universitatea din Pennsylvania și în iulie își publică prima sa carte Location and Space Economy, care a rămas până astăzi una din referințele în domeniu. Isard lansează în 1958 Journal of Regional Science și publică o a doua carte, Industrial Complex Analysis and Regional Development. Urmând exemplul american, în Europa, Asia și America de Sud sunt înființate institute de științe regionale și sunt lansate numeroase reviste, cum ar fi Indian Journal of Regional Science, London Papers in Regional Science, Regional Science and Urban Economics, International Regional Science Review, etc. Cele mai prestigioase Universități din lume și-au înființat catedre de studii regionale, care din anii 1960-70' au și creat specialiști mondiali în domeniu, remarcați prin numeroase publicații. Amintim aici catedrele de la Universitățile Harvard și cele din Pennsylvania și Chicago, din Montreal și Toronto, din Tokio sau Auckland, iar în Europa, Universitățile care s-au remarcat prin activitatea publicistică în domeniul științelor regionale sunt Universitățile din Geneva, Tiibingen, Mannheim, Hannover, Florența, Lund, Bruxelles și altele.

Acest domeniu a ajuns între timp foarte „la modă", iar interesul pentru dezvoltarea regională a mers în paralel cu creșterea nevoii unei administrații eficiente și a evoluțiilor mai recente din domeniile dezvoltării, prin prisma nevoii unei dezvoltări umane și durabile. Fiind un domeniu în care procesul este în derulare și într-o permanentă adaptare la schimbarea contextului în care regiunile evoluează, observăm că studiul regional se găsește la rândul său într-un permanent proces de ameliorare. Am vizat, de aceea, identificarea unor repere din analiza economică dedicată studiului dezvoltării regionale în contextul creat de accelerarea schimbărilor tehnologice și sociale ale secolului al XX-lea. Trebuie acordată atenția cuvenită procesului integrării europene, ca element care influențează, în mare măsură, fondul procesului de dezvoltare regională și ca urmare, forma organizatorică și chiar fizică a regiunilor. Politica regională europeană este și ea în plină evoluție, aderările succesive la UE și strategia de la Lisabona având fără îndoială un impact major asupra acestora.

Schimbările din economie sunt evidențiate prin creșterea importanței regiunilor la nivel european: „Sistemul regional, din ce în ce mai frecvent cercetat în perioada contemporană, aduce în câmpul dezbaterilor interogații demografice, economice și ideologice despre factorii naturali și tehnici. Studiul factorilor este important pentru trasarea concluziilor – chiar parțiale – pentru societățile europene (în perioade de crize unii factori au generat excese ideologice, politice, culturale) deoarece acești factori influențează dezvoltarea și creionează conceptul de spațiu european.

„Dezvoltarea, în timp ce desăvârșește un model cultural îl și descompune… Problema constă în fondarea acestui model atât pe realizarea unității generice a speciei cât și pe satisfacerea diversității. Diferențele de vârstă, sex, rasă, etnie, dar și cele de naționalitate, regiune, religie, spațiu natural, ar trebui luate în considerare când tratăm problema dezvoltării. Umanitatea începe să realizeze această largă paletă a diferențelor, începe să iasă dintr-o viziune uniformizatoare, reducătoare și puternic raționalizatoare, pentru a se defini ea însăși într-o manieră mai variată, multipolară, complexă, unde prezența contrariilor să reprezinte contraputerea la acea raționalitate simplificatoare".

J. Peron susține că dezvoltarea Europei de Vest a avut loc deoarece inițiativa a venit „de jos" și datorită descentralizării a fost acceptată și încurajată „de sus". Tot el afirmă că „puterea centralizată încearcă să protejeze economia tradițională de dinamismul și evoluția societății libere". Modernitatea a fost și în trecut, ca și acum în epoca globalizării, văzută sub două aspecte: unul benefic, deoarece ea aduce prosperitate, libertate și civilizație, iar altul critic, legat de dorința menținerii rânduielilor tradiționale, opuse schimbărilor și acceptării unor valori străine. Ea mai înseamnă o deschidere spre necunoscut, ceea ce dintotdeauna a provocat frică; decadența, corupția, poluarea și sărăcia sunt percepute deseori a fi consecințele negative ale modernității. Modernitatea, cu reușitele și eșecurile sale, cu realitățile sale de bogăție și mizerie, este prezentă peste tot, la fel precum ideile de transformare și progres sunt însoțite de cele de conservare a tradițiilor și de prezervare a identităților. Oricare ar fi datele problemei nu ne putem opune valului și va trebui să acceptăm evoluția, cu părțile sale bune și rele, însă trebuie să o tratăm totodată cu un sentiment de responsabilitate și cu multă raționalitate.

R.C. Barna susține că omul a atins un nivel de construcție socială care cuprinde totalitatea planetei și care trece peste diferențele culturale. Astăzi oamenii sunt uniți de către aceeași informație și de aceleași rețele de interdependență. Emoțiile, ideile, acțiunile, sunt realizate într-o rețea de influențe care traversează toată planeta. Ajunși la acest nivel de universalitate, suntem de asemenea martorii redeșteptării tuturor diversităților care caracterizează viața umană: identitare, etnice, religioase, socio-economice etc., care au provocat de-a lungul secolului al XX-lea numeroase conflicte. Acum, la începutul unui alt secol, în timp ce se dezvoltă o civilizație care aspiră la globalizare, s-ar părea că explozia inferențelor o pune la grea încercare. În acest sens, epoca în care trăim este, mai mult ca oricare alta, o epocă în care dilema între unitate și diversitate se pune cel mai intens.

Nevoia schimbărilor s-a accelerat și va continua să se accelereze datorită globalizării. Deoarece mediul în care evoluează societatea este într-o permanentă schimbare, este nevoie de restructurări continue atât pentru asamblarea optimală a resurselor cât și pentru adaptarea relațiilor dintre actorii economici. Mediul economic este din ce în ce mai complex și mai agresiv, mijloacele de control asupra lui tot mai slabe, iar legăturile între nivelul regional, național și internațional tot mai dinamice. Acest nou context internațional explică în mare parte tendințele integratoare prezente peste tot lume (MERCOSUR, NAFTA, ASEAN…), tendințe care însă nu depășesc realizarea unor interese economice comune. Ele explică în parte și procesul integrării europene, care merge însă mult mai departe: UE țintește nu doar spre bunăstare economică ci și înspre pace și democrație. N. Păun et al. evidențiază acest aspect, existent încă de la începuturile construcției europene: „…Brugmans, Wheare, Brugess sau Wistrich au căutat alternative la insularitatea statelor pe care au considerat-o ca fiind principala sursă de conflict, fiind convinși că disiparea puterii statului național și alocarea acestei puteri pe mai multe niveluri de autoritate ar fi cea mai bună cale de garantare a păcii…". Astfel, pe lângă asigurarea democrației și a păcii prin unitate, condiție esențială pentru dezvoltare, Uniunea Europeană, prin consolidarea unor puteri complementare statelor centrale, oferă și o soluție nevoii de exprimare a diversității. Ar trebui poate să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai construcția europeană ar putea reprezenta pericolul unui nou tip de imperialism, unul formulat pe ideea de pace și democrație și nu pe cea de război. Atâta timp însă, cât procesul de globalizare determină creșterea nivelului de trai, o mai bună satisfacere a trebuințelor indivizilor și ale societății, putem spune că scopurile principale ale activității economice sunt atinse acesta fiind interesul primordial.

Pe lângă importanța acestor idealuri și a necesității dezvoltării pentru orice societate, dezvoltarea regională a devenit o preocupare serioasă deoarece regiunea prezintă unele elemente incontestabile pentru regândirea viitorului și a democrației. În trecut, societatea era organizată în funcție de suveranitatea statului – națiune, în care toți cetățenii erau indivizi cu drepturi egale. Democrația liberală era baza sistemului politic. Astăzi, este pusă în evidență necesitatea ca drepturile individuale să fie completate cu drepturile colective ale grupurilor sociale, ale comunităților locale sau culturale, iar democrația liberală completată cu democrația socială. P. C. Schmitter susține că dezvoltarea regională ar avea nevoie de ambele aceste forme ale democrației, deoarece la nivel regional, persoanele votează în continuare în funcție de interesul lor individual, însă ei trebuie orientați și înspre realizarea interesului colectiv și invitați să ia în considerare termenul lung și eventualele externalități. O democrație adevărată permite învățarea colectivă, care îmbogățește capitalul social și permite dezvoltarea armonioasă a resurselor locale. Interesul colectiv este o construcție socială, care nu poate fi realizată decât de toți membrii societății împreună, de aceea referințele, identificarea și normele comune devin domenii de investiție regională prioritare.

„În comparație cu francezii, la polul opus, elvețienii sunt un popor deosebit de matur din punct de vedere politic. Este vorba de fapt de un cerc virtuos care s-a instalat între Stat și populație. Statul nu numai că îi reprezintă pe oameni dar este și reprezentantul dorințelor lor. El nu funcționează după modelul elitist francez în care păstorul știe mai bine ce îi este necesar turmei ci organizează dezbateri și campanii de informare pentru ca apoi prin referendum, adică modul cel mai democratic de luare al deciziei, oamenii să hotărască. De cealaltă parte, populația știind că are misiunea de a decide pentru țară și pentru sine, se informează mult mai temeinic decât în alte țări. De aceea elvețienii sunt departe de ignoranța francezilor, atât în ce privește afacerile interne cât și cele externe.” Așa cum R.C. Barna surprinde foarte bine în rândurile anterioare, este foarte importantă relația dintre stat și cetățeni. Trebuie să existe o apropiere între cele două entități, apropiere care să genereze un echilibru în luarea deciziei. Ierarhizarea prefigurată la nivelul teritoriului european ar trebui să reprezinte momentul în care deciziile vor fi luate cât mai aproape de cetățean prin acordarea unor prerogative sporite regiunilor.

Pentru tratarea subiectului numit dezvoltare regională, sunt necesare două remarci: prima privește noile condiții ale mediului extern în care evoluează regiunile și a doua privește factorii care au contribuit la crearea sa. Mediul extern reprezintă totalitatea transformărilor care au avut loc, și anume:

globalizarea și constituirea unor piețe continentale;

reorganizarea statelor naționale;

modernizarea tehnică și socială a întreprinderilor;

noua economie, care presupune investiții mai mari în cunoaștere și resursele umane.

Fiecare dintre acești factori trebuie luat în considerare în abordarea dezvoltării regionale. Ei sunt importanți datorită faptului că împreună formează sistemul în care regiunile evoluează și care determină condițiile lor de dezvoltare. Aceste condiții sunt noi: un nou sistem de producție, o nouă diviziune a muncii la nivel global, noi raporturi între global, național și regional, noi moduri de reglementare și noi raporturi între social și economic. Acest nou mediu extern este rezultatul raporturilor sociale și a diverselor decizii politice, care au eliminat vechiul sistem și au încercat să găsească soluții pentru cel nou. El s-a materializat în două perioade: prima a cuprins anii 1970-80', când vechiul sistem și-a demonstrat limitele. Perioada a fost caracterizată prin sfârșitul producției de masă, a ierarhiei private și publice, prin sfârșitul solidarității sociale ca expresie a statului și a creșterii nevoii de democrație la toate nivelele de guvernare. S-au intensificat delocalizările întreprinderilor, statele și-au redus deficitele bugetare și au integrat înțelegeri de cooperare continentale. A doua fază, care durează de la sfârșitul anilor 1980' până astăzi, este caracterizată prin experimentarea unor noi soluții, unele dintre ele puse în practică în societate. Tendințele majore ale schimbărilor nu sunt încă terminate, iar acestea pot în continuare să producă schimbări importante ale mediului care ne interesează. În acest sens, revenirea la vechiul model nu mai este posibilă, motiv pentru care nu vechile blocaje ne interesează în mod particular, ci mutațiile înspre un nou model. Este evident că aceste schimbări sunt o amenințare pentru vechile obiceiuri și practici, însă ele constituie și o oportunitate pentru regiuni, care au astfel ocazia să implementeze noi sisteme de intervenție și de dezvoltare.

În acest context, atunci când se vorbește despre dezvoltarea regională, trebuie să se țină seama de trei constatări. Prima este aceea că statele naționale și-au pierdut din puteri, a doua este că dezvoltarea regională devine mai importantă în noul mediu față de cel vechi în ciuda globalizării și a treia este faptul că regiunea de astăzi este o nouă regiune, nu doar din punctul de vedere al teritoriului dar în special din cel al legăturilor sociale. Dacă aceste trei constatări sunt corecte, dezvoltarea regională oferă oportunități interesante pentru regândirea raporturilor între diversele elemente fondatoare ale societății.

Ca o concluzie am putea spune că constituirea științei regionale ca un domeniu științific distinct s-a bazat pe încorporarea, din perspectivă spațială, a unor concepte și metode din economie, geografie, econometrie, matematică, sociologie, politologie ș.a., ceea ce îi conferă un pronunțat caracter interdisciplinar.

În același timp a avut loc lărgirea continuă a ariei de investigație a științei regionale. În cadrul său au apărut și s-au dezvoltat o serie de discipline ce conturează, alături de economia regională, caracterul complex al acestei științe: prognoza regională, planificarea regională, economia urbană, planificarea urbană, economia rurală, planificarea utilizării terenurilor, economia infrastructurii ș.a.

În prezent știința regională, în ansamblul său, se află într-un stadiu de reflecție și evaluare din diverse perspective. Progresul teoriei, al tehnicilor și instrumentelor de cercetare, modificările majore în “harta” economiei, apariția unor probleme specifice, noi pentru politica regională ș.a. constituie suportul creator pentru multe domenii de investigație (van Geenhuizen și Nijkamp, 1996).

1.1.3. Regiunea – celula de bază a economiei regionale

În contextul contemporan, transformările din noua Europă implică nu numai schimbări de natură geopolitică, economică, socială, culturală dar și o reorientare a cercetării științifice. Sunt din ce în ce mai vehiculați la ora actuală termeni precum globalizare și regionalizare, aceasta subliniind tendința de reorganizare economico – administrativă a spațiului european și nu numai. Dacă până acum aveam mai multe țări împărțite în județe sau alte unități administrative, probabil că de acum înainte se va vorbi de Europa împărțită în regiuni și subregiuni.

Preocupări speciale se concentrează asupra dimensiunii regionale a proceselor de integrare europeană, implicând noi modele instituționale și de finanțare a dezvoltării regionale, adaptarea statisticii teritoriale la necesitățile sporite de analiză și de fundamentare a politicilor regionale, creșterea complexității în abordarea competiției și competitivității regionale, rețelelor teritoriale, cooperării transfrontaliere, factorilor hard-soft ai localizării, amenajării teritoriului etc.

Noțiunea de dezvoltare presupune „o evoluție în faze progresive spre o treaptă superioară, a dobândi proporții însemnate, a evolua crescând”, ceea ce înseamnă, extrapolând la economie, că dezvoltarea este un proces deschis care presupune evoluția ascendentă a fenomenelor economico – sociale ca urmare a acțiunilor ce au loc în natură și societate. Dezvoltarea economică, prin care înțelegem progresul și prosperitatea este indisolubil legată de organizarea teritoriului național. Determinantă în cazul dezvoltării teritoriale este evoluția spațiului geografic denumit regiune, arie sau zonă. Atât în ansamblul său, cât și în cazul structurilor acesteia, regiunea trebuie să cunoască o creștere treptată, dezvoltarea teritorială presupunând mai multe etape și faze succesive.

„Regiunea" este un termen utilizat în numeroase discipline dar și în vocabularul curent ca ceva foarte clar. Noțiunea provine din latină (regio) unde înseamnă zonă, arie, domeniu. „Regiunea" este o unitate de măsură importantă pentru localizarea și analiza interacțiunilor economice și sociale din cadrul anumitor forme de organizare.

Regionalistul Stanislaw Czamanski a făcut o distincție clară între cei trei termeni mai sus menționați astfel (Czamanski, 1973):

• “aria” este termenul generic pentru orice parte a spațiului bidimensional, fiind util în analiza economico-socială spațială (exemplu: conceptul de arie de atracție a unei piețe, semnificând spațiul geografic în care este vândută producția unui anumit producător);

• “zona” a fost la început doar un termen tehnic, reprezentând o bandă transversală tăiată dintr-o sferă; în prezent acest termen este utilizat pentru a defini o suprafață cu caracteristici diferite în raport cu spațiul înconjurător (exemplu: zona administrativă și de afaceri, așa-numitul CBD – Central Business District, într-o mare metropolă);

• “regiunea” este un termen mult mai precis, implicând o suprafață în cadrul spațiului economic național suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcționa independent, deși, în realitate, ea are, desigur, strânse legături cu restul economiei.

Analizând însă felul în care este folosită realizăm că noțiunea de „regiune” acoperă o mulțime de înțelesuri: producția de produse regionale se referă în general la producția unui teritoriu a cărui categorie spațială nu este clar definită; în alte cazuri o regiune se distinge după anumite particularități fizice, culturale sau istorice, iar în altele poate fi vorba despre regiuni administrative.

Termenul de regiune comportă o anumită ambiguitate și din perspectiva definirii sale de către diverse instituții europene. Spre exemplu, Consiliul Europei desemnează regiunea ca fiind „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat omogen”. Pe de altă parte, Uniunea Europeană definește regiunea mai degrabă din punct de vedere administrativ ca fiind „eșalonul inferior celui al statului”. Conform Nomenclatorului unităților teritoriale statistice (NUTS) ce identifică unitățile administrativ – teritoriale în funcție de dimensiunea teritoriului există: nivelul localității, nivelul departamental sau județean și nivelul regional. Adunarea Regională a Europei (ARE) a definit regiunile ca fiind „entități politice de nivel inferior statului, care dispun de anumite competențe, exercitate de un guvern, care la rândul lui este responsabil în fața unei adunări alese în mod democratic”. Confruntată cu aceste definiții ale termenului de regiune, România se află într-o situație paradoxală: conform definiției date de ARE, județul este o regiune, în sensul că dispune de consilii județene (alese în mod democratic), în timp ce conform definiției date de Uniunea Europeană, județul este o unitate teritorială mai mică comparabilă cu NUTS 3, iar cele opt regiuni de dezvoltare, deși sunt compatibile potrivit acestei ultime definiții, nu sunt regiuni conform accepțiunii Consiliului Europei.

Trebuie să remarcăm de la început că deși interesul pentru dezvoltarea regională este mai recent, la fel ca și științele regionale apărute doar după cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea regională ține de evoluția istorică a regiunilor, iar interesul asupra acestora, deși diferit față de cel de astăzi, s-a manifestat în domeniul cercetării sub forma unor studii culturale asupra unor populații. În secolul al XVIII-lea, când au fost efectuate primele studii asupra noțiunii de „regiune", acestea au fost în special realizate în scopul delimitării teritoriului și ca urmare, efectuate în funcție de date geografice. În geografia clasică, A. von Humboldt considera lumea ca fiind formată din drumuri și locuri descoperite în urma explorărilor. Regiunea era asimilată unei țări, eventual dominată de o țară mai puternică. În 1822 Societatea Geografică din Paris promovează „studiul regiunilor naturale", regiunea fiind considerată „o porțiune de spațiu care se distinge de spațiul vecin".

Destul de rapid însă, geografii consideră insuficiente aceste criterii. În același timp, ca urmare a criticilor aduse din partea sociologilor (odată cu creșterea revendicărilor regionaliste), unii geografi de renume dezvoltă noi idei de organizare teritorială. „Astăzi, toate părțile unui teritoriu au raporturi unele cu celelalte; izolarea este o anomalie care pare o provocare, iar contactul nu mai există doar între regiuni vecine ci și între regiuni depărtate”. Sunt propuse alte modalități, printre care și cea a lui P. Vidal de la Blanche din 1910, care dorea ca regiunile să fie „concepute ca și spații organizate în jurul marilor orașe”. În plus, el introduce conceptul de „nodalitate” în ceea ce privește aglomerațiile urbane, această etapă reprezentând trecerea de la regiune ca „parte a unui spațiu" la regiunea „ca formă de organizare a spațiului", ceea ce are darul de a transforma o noțiune de peisaj într-o noțiune funcțională. În același timp, propunerile sale în vederea unei noi împărțiri administrative a Franței, prin introducerea unui nivel intermediar de administrație, fac din Vidal de la Blanche unul din teoreticienii de seamă ai Federației regionaliste. El vede în orașe elementele de bază ale unei dezvoltări regionale și concepe ideea conform căreia regiunile ar trebui să se dezvolte „în jurul marilor orașe din provincie, loc de concentrare economică și de căi de comunicație”. Motivele acestei reorientări înspre o nouă structurare a spațiului funcțional în jurul unor metropole regionale este foarte clar exprimat de către E. Juillard: „regiunea este un spațiu funcțional organizat în jurul unui oraș care dispune de gama aproape completă de servicii… unitatea sa este caracterizată de o anumită coerență, de un sistem deseori invizibil de fluxuri de toate felurile: oameni, bunuri, capital, mijloace de informare, care creează diverse solidarități între locuitorii săi și un sentiment de apartenență comună la același spațiu”. Orașele, al căror rol esențial în organizarea teritorială a fost recunoscut de către Vidal de la Blanche, se transformă și se extind pe măsură ce funcțiunile lor economice devin mai complexe. Gestiunea acestor evoluții și transformări dinamice a devenit de altfel un obiect de studiu deosebit de important pentru cercetătorii și oamenii politici implicați în aceste reflectări, care sunt determinante pentru viitor.

Dezvoltarea orașelor în secolele XIX și XX a mărit gradul de concentrare al oamenilor, bunurilor și serviciilor, concentrare care funcționează ca un catalizator pentru încurajarea schimburilor dintre orașe, între acestea și restul teritoriului, dar și cu alte societăți. Aceste relații între locuri și societăți se suprapun și duc la creșterea complexității studiului regiunilor, care în cazul regiunilor metropolitane, adică a sistemelor de aglomerații urbane, tinde să prefigureze conceptul de regiune așa cum apare el astăzi.

Datorită faptului că în literatura secolului ai XX-lea există numeroase definiții pentru noțiunea de „regiune”, J-P. Le Gleau extrage termenii cei mai des întâlniți și propune următoarea clasificare:

Regiuni de putere și gestiune instituțională care au ca scop gestiunea și controlul teritoriului și a persoanelor care îl locuiesc.

Regiunile de studiu, care au ca scop studiul și înțelegerea organizării teritoriale. În cadrul acestei categorii este distinsă regiunea „spațiu fizic" de regiunea „spațiu funcțional" și de regiunea „spațiu trăit".

Regiunile de putere și gestiune instituțională nu fac obiectul nici unei polemici, aceste regiuni administrative reprezentând „diviziunea spațiului pentru a conduce mai bine” oamenii, teritoriul, schimburile, pentru a acționa asupra lor, asupra instituțiilor și a sistemului politic și religios. Regiunile de studiu servesc la explicarea organizării teritoriale și la analiza teritoriului. Cele trei subansamble din cadrul acestei categorii ne arată evoluția noțiunii de regiune.

Regiunile „spațiu fizic” sunt cele care dau naștere regiunilor naturale, noțiunea de regiune fiind aici asociată necesității unui „spațiu de suport”.

Regiunile „spațiu trăit” sunt spații de viață, culturale, unde oamenii își au locul lor, obiceiurile lor, trecutul și memoria lor, care sunt fundamentele construcției unor astfel de regiuni. În același timp regiunea nu poate deveni subiect al istoriei decât dacă este asumată colectiv de către o populație. „Ea trebuie să fie capabilă să dialogheze cu populația, eventual să i se opună, să cristalizeze memoria unui teritoriu, să încarneze conștiința comună a celor care o locuiesc și să servească de cadru pentru reprezentarea lor în viitor”. Regiunea este determinată în acest caz de încrederea pe care i-o acordă populația și de relația populație – regiune; aceasta din urmă pleacă de la așteptările oamenilor față de regiune și ajunge până la ideea pe care locuitorii o au despre identitatea regională. Acest tip de concepție regională tinde înspre o împărțire socială a spațiului și face tranziția de la spațiul fizic la cel orientat înspre conceptul de teritoriu.

Tabelul 1.1

Clasificarea regiunilor

Sursa: J-P. Le Gleau, Les différentes catégories de zonages, In: Les zonages: enjeux et -rezhodes, "INSEE Méthodes", nr. 83,1998, pp. 37-42.

Regiunile „spațiu funcțional” au ca fundament factorii economici și își au originea în studiile efectuate de Vidal de la Blanches. Numele de regiuni „funcționale” a fost dat de către L. Gallois în 1908 datorită sensului pe care îl găsește orașelor, de exersare a puterii economice, politice și sociale asupra unor teritorii sau altor orașe, ceea ce permite definirea regiunii ca teritoriu dependent de un centru, sau ca regiune metropolitană. Această imagine corespunde definiției regiunii nodale dată de Wannop, adică „regiuni care au un punct central comun”. M. V. Ozouf-Marignier și M. C. Robie remarcă transformarea noțiunii de „regiune metropolitană”, care nu mai corespunde celei definite de Vidal de la Blanche, ea bazându-se pe conexitatea orașelor și fiind cunoscută sub numele de regiune urbană.

Modelele care au servit drept fundament dezvoltării studiului regional au fost în principal cele ale lui Von Thünen (1826), Weber (1909), Hotelling (1929), Christaller (1933), Lösch (1940), formalizarea concepției regiunii „funcționale” numită „regiune economică” fiind marcată de începutul studiilor regionale și dezvoltarea economiei spațiale ale lui Isard (1956) și Juillard (1962). Ei înlocuiesc conceptul de teritoriu cu cel de sistem, care posedă un grad de complexitate din ce în ce mai ridicat și care reprezintă atât teritoriul, cât și oamenii și relațiile dintre ei.

Diferitele calificative ale regiunii arată cât de variată este noțiunea de regiune: în Dictionnaire Critique de Geographie, R. Brunet, R. Ferras și H. Thery ne reamintesc că o regiune poate însemna atât cel ce conține cât și conținutul său, iar A. Fremont se întreabă pe bună dreptate dacă „regiunea poate fi definită într-un spațiu bine delimitat?”. La această întrebare, Vidal de la Blanche răspundea încă în 1917 astfel: „regiunea trebuie concepută ca un spațiu a cărei aureolă se întinde fără limite precise, care încercuiește și avansează”. Astfel, regiunea devine dinamică și frontierele sale mișcătoare, idee îmbrățișată de numeroși geografi sau economiști: Ponsard (1976), Tran Qui (1978), Rolland-May (1986), de Ruffray (2001). Cu toate acestea, alții ca de exemplu J. F. Thisse, nu agreează ideea fluidității regiunilor în special datorită ideii de operaționalitate a regiunii: „utilă pentru studiul regional al fenomenului, regiunea volatilă este puțin folositoare când trebuie structurat un spațiu determinat”.

Aceste definiții ale regiunii pot fi în opoziție una cu alta, iar o altă determinantă esențială a lor, relația cu statul, poate fi extrem de diferită. M. Keating face distincția între regiunile ancorate în sistemele politice, economice și sociale naționale, a căror relații sunt determinate de o perspectivă centru – periferie și regiunile care concurează cu statul atât pe plan extern cât și ca furnizor de identitate și bunăstare. Consecutiv acestor remarci, este interesant de analizat ceea ce distinge regiunea de celelalte unități spațiale; R. Ferras amintește că „geografia regională reflectează asupra unui spațiu dat pentru a înțelege organizarea și diferențierea acelui spațiu, subliniind specificitatea fiecărui ansamblu în coerența sa internă și în distanțele sale externe, dublă condiție pentru ca regiunea să existe. Aceste două condiții fără de care regiunea nu poate exista, privesc talia regiunii și coerența sa internă, rezultat al unei forme de organizare. În această privință, P. Claval situează regiunea între nivelul local și cel național, talia putând fi în consecință extrem de variabilă. A. Bailly întărește această observație și subliniază diviziunile regionale ca de exemplu în cadrul Națiunilor Unite, între „regiunea europeană”, „regiunea americană” etc., acestea putând atinge talii continentale sau chiar mai mari (exemplu: Asia – pacific). Coerența internă a regiunilor provoacă de asemenea incertitudini, N. Păun explicând unele din concepțiile diferite asupra „regiunii" prin faptul că „regionalizarea fusese exploatată în domeniul politic ca o consecință a pactului de la Locarno. Talia redusă, impusă de necesitatea omogenității, este din ce în ce mai dificil de găsit, iar caracteristicile necesare definirii regiunilor din ce în ce mai complexe. Există însă o caracteristică admisă de către toți și care este complementară atât taliei cât și coerenței, și anume contiguitatea, care consideră că nu poate exista o regiune compusă din două entități spațiale separate. Ca urmare a acestor polemici constructive, cu plecare din anii 1960', când se dezvoltă analiza sistemică, noțiunea de „regiune” tinde să se conceptualizeze.

Putem afirma că, conceptul de regiune a apărut ca rezultat al unei lungi reflexii, care încă se găsește într-o fază evolutivă. Este reflexia asupra unui nivel intermediar între puterea locală și cea centrală, care se efectuează pe baza regionalismului. Regiunea ca subiect de drept nu a fost analizată în profunzime deoarece nu au existat cazuri prea multe de aplicație concretă; doar începând cu anii 1960' „regiunile europene au devenit neliniștite”, iar micile teritorii încep să aibă o dimensiune afectivă particulară, după cum spunea J. Beaufays: „este un nou Ev Mediu, un particularism, o reînviere a ruralității, avem o viziune diferită a oamenilor din exterior, acești noi barbari; este o întoarcere la un nou control social…”. El mai adaugă: „europeanul se reinventează… Regiunea ar fi un tranchilizant instituțional”. Mai multe motive ar sta la baza acestor afirmații și a interesului pentru regiune:

statul național pare din ce în ce mai îndepărtat de cetățean, mărimea acestuia făcându-l să se miște prea încet pentru epoca modernă.

regionaliștii cred că problemele au o dimensiune regională, la fel ca și interesele umane și că pot găsi la acest nivel soluții mai bune decât la nivel național. Unii oameni politici împing ideea până la o putere mai apropiată de cetățean.

globalizarea informațiilor, care aduce la cunoștință toate mizeriile lumii și interdependența dintre zonele acesteia, fac ca omul să caute un refugiu, „un loc nou", pentru a se pune la adăpostul acelei realități.

noua cultură de întreprindere și dezvoltarea mijloacelor de comunicare duc la diferențierea accentuată a locului de muncă de casă. Importanța familiei se regăsește întărită, de unde și revitalizarea regiunii.

Nici unul din statele mari sau mijlocii nu este complet omogen. Ele coexistă în mai multe componente teritoriale care posedă combinații geografice, istorice, culturale, economice și organizaționale specifice. Geografia determină fundamentele sale fizice, cultura pune amprenta umană asupra lor, iar economia le modifică. La sfârșitul anilor 1990', M-C. Smouts afirma că „proprietatea specifică regiunii este că nu are nici definiție și nici contur”. Este o opinie contracarată de M. Spindler, care găsește anumite elemente specifice și spune că „prin regiune se înțeleg în primul rând zone ținute împreună de similitudini sau câmpuri de acțiune a unei anumite identități culturale, sociale, politice sau economice”. Văzută în general, regiunea este o unitate de spațiu, care „poate fi delimitat pe baza unor principii precise sau structuri particulare și datorită cărora regiunea poate fi demarcată de regiunile vecine”. D. Ipsen definește la rândul său regiunea ca fiind „un spațiu cu granițe ce pot fi măcar aproximativ delimitate”.

Este un început de definiție care se bazează pe existența a ceva comun, însă care nu reușește să delimiteze precis spațiul care înglobează acel comun: „Din punct de vedere mondial UE este un exemplu de integrare regională, din punct de vedere european, Irlanda sau Suedia sunt regiuni, iar din punctul de vedere al Italiei, Toscana sau Sardinia sunt regiuni. în toate aceste cazuri, regiunea este ceva intermediar, de aceea regiunile trebuie studiate în relație cu entitatea din care fac parte”. Deși aparent această caracterizare mărește flexibilitatea noțiunii, este deocamdată foarte important faptul că regiunea reprezintă un spațiu intermediar, caracterizat prin anumite funcții. Reprezentând o temă interdisciplinară ce poate fi analizată prin diferite metode și cu diferite concepte, regiunea deține în principal două funcții:

în primul rând, să distingă sistemul social din cadrul sistemului natural.

în al doilea rând, să pună bazele unui concept de regiune în științele sociale, care să permită apoi definiții operaționale pentru celelalte discipline.

Regiunile sunt mai întâi categorii analitice sau unități de observație metodică a unei porțiuni de spațiu, care au anumite atribuții. Datorită acestor atribuții pot lua naștere spații de planificare, care în anumite condiții specifice și în special în cazul regionalizării, pot să se transforme în spații de acțiune. Regiunea mai poate fi definită „prin caracteristici specifice ale unui spațiu coerent de talie intermediară din cadrul unui teritoriu comun”. Noțiunea desemnează aici atât o construcție de sine stătătoare cât și o parte a unui întreg mai mare. Aplicația acestei noțiuni nu se poate face însă fără ajutorul unor criterii culturale, economice etc., care la rândul lor trebuie să țină seama de factorul geografic. De aceea noțiunea este strâns legată de reprezentările spațiale uzuale, care în viziunea lui A. Lagendijk pot modela geografia. D. Läpple explică evoluția istorică a acestor reprezentări spațiale ajungând la „un concept de spațiu social” de unde a extras principalele caracteristici ale conceptului de spațiu și identifică, în corelație cu factorii fizici, două modele de regiune:

„regiunea-recipient”, care există independent de corpurile materiale și este umplută ca un recipient cu obiecte, aceasta fiind reprezentarea tradițională;

„regiunea-relațională”, caracterizată printr-o rețea de relații sociale care nu permit nicicum spațiului să fie gol. Acest model caracterizează gândirea și studiul regional actual.

Amândouă conceptele analizează de fapt condițiile în care anumite structuri regionale există, împreună cu elementele care caracterizează o societate și relațiile din interiorul acesteia. Pentru ca aceste „spații sociale” să poată fi: plasate în contextul lor politic, economic și social, Läpple a mai dezvoltat un concept spațial:

„regiunea-matrice”, în care comportamentul social, interacțiunile dintre structurile sociale dar și mecanismele de coordonare și caracteristicile identitare joacă un rol important. Acest ultim model se axează pe interacțiunile dintre actorii și activitățile din regiune și de aceea pe baza acestuia pot fi dezvoltate concepte de dezvoltare regională și strategii regionaliste.

Ca urmare a dezvoltării modelului de „regiune-matrice” regiunile devin pentru D. Läpple unități economice autonome care nu mai asistă pasiv la dezvoltarea economică în general. El ajunge astfel să definească regiunea ca „un câmp de acțiune socio-economică, de relații spațiale de cooperare și interacțiune economică, socială și politică în cadrul unor rețele politice și instituționale”. Definiția mai veche a regiunii, care vedea regiunea ca o simplă configurație locală a unor factori economici, este de acum încolo dezvoltată, prin implicarea relațiilor socio-umane și lărgită prin existența unor rețele complexe.

Cu toate că este vorba despre o construcție, ca în orice construcție, aceasta depinde de constructor, însă și de materialele utilizate. Planul construcției trebuie să țină seama de istorie, cultură, date topografice etc., în caz contrar, construcția putându-se dovedi efemeră. P. Schmitt – Egner, plecând de la aceste fundamente construiește conceptul de regiune în funcție de următoarele elemente:

forma: prin definirea a ceea ce este „în afară” și ce este „înăuntru”, în funcție de comportamentul regiunii și al mediului său. Delimitarea formei nu înseamnă că regiunea nu poate să aibă relații cu alte unități teritoriale.

conținutul: ce se găsește „în interior”, adică ce atribute și structuri îngrădește forma: determinante politice, juridice, socio-economice, culturale. Ele califică regiunea ca fiind un loc de acțiune.

scopul: construcția și implementarea unui program regional în care reproducerea formală, simbolică și materială a sistemului regional să fie asigurată. Cea formală descrie forma politico-juridică a regiunii în afară (gradul de autonomie) și reproducerea cadrului normativ și sistemic „înăuntru” (competențe formale, politici etc.). Cea materială se referă la reproducerea sistemului regional din punct de vedere socio-economic, iar cea simbolică la identitatea culturală.

mijloace: sunt resursele, instrumentele, instituțiile și experiențele, care împreună desemnează competența regională. Ea este deținută de actorii regionali, care îi asigură perpetuitatea.

actorii: sunt parte a programului regional. Actorul poate fi individual, social sau colectiv, acesta din urmă stabilind cadrul de desfășurare a activităților din regiune și fiind ambasadorul regiunii în exterior.

Încercând o sintetizare a ideilor enunțate în diverse studii regionale, am putea spune că pentru delimitarea și clasificarea regiunilor stau la dispoziție numeroase posibilități și criterii. O delimitare foarte exactă nu este însă posibilă deoarece în funcție de criteriile reținute vor apărea diferite granițe regionale, motiv pentru care trebuie avut în vedere ca alegerea criteriilor să se facă în funcție de scopul urmărit. Astfel din perspectivă națională în practica economico – socială regiunea este privită cel mai des ca o unitate administrativ-teritorială a unei țări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o porțiune din teritoriul unei țări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural, economic, social, iar pe de o alta, o determinare administrativă, implicând o sumă de competențe instituționale, ceea ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală (mai largă sau mai restrânsă, în funcție de opțiunile și orientările politice dominante în perioada respectivă).

În cazul când se urmărește stabilirea unui sistem clar de competențe pe plan administrativ-instituțional, când se are în vedere dezagregarea programelor economice naționale în programe la nivel regional, un criteriu foarte important este cel al vecinătății, care presupune ca regiunile sistemului național să acopere întreaga suprafață a țării, fără a exista suprapuneri. Există însă și cazuri în care acest criteriu nu este respectat, planurile de dezvoltare regională fiind elaborate la nivelul așa-numitelor “city-regions”, când multe zone ale spațiului național rămân în afara sferei lor de influență (un exemplu relevant în acest sens îl reprezintă regiunile metropolitane americane).

Termenul de “regiune” nu se aplică însă doar pentru spațiul național structurat regional. El se utilizează și la nivel internațional, pentru a defini regiuni constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor țări vecine.

Putem împărți prin urmare regiunile în trei categorii:

Regiuni sub-naționale: Silicon Valey, Bavaria, Rhone – Alpes, Regiunea V Vest etc.

Regiuni supra-naționale: Uniunea Europeană, MERCOSUR, Regiunea Mării Negre, țările scandinave: Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, țările din regiunea Pacific – Asia de Sud – Est (Coreea de Sud, Hong – Kong, Taiwan, Singapore).

Regiuni trans-naționale: EUREGIO, Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea DKMT, COTRAO.

1.2. Principalele curente și școli de gândire cu privire la teoria dezvoltării economice regionale

Fundamentele teoretice și conceptuale ale științei regionale își au originile în gândirea economică și socială clasică, neoclasică și keynesiană, dar, totuși, ea s-a constituit ca știință de sine stătătoare în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, bazându-se pe înglobarea de concepte și metode din economie, geografie, politologie, sociologie, matematică și econometrie.

În ultimii ani putem spune că s-a produs o divizare a științei regionale în mai multe subdiscipline, cum ar fi: economia urbană, economia infrastructurii, econometrie spațială, economia resurselor și mediului.

Diferitele concepții privind procesele de creștere regională sunt, în bună parte, apărute din știința economică generală, fără a exista un singur și acceptat curent de gândire economică regională, ci numeroase școli, acestea distingându-se prin ceea ce ignoră sau accentuează ca factori ai dezvoltării regionale. Fiecare școală sau teorie economică generală a influențat modul în care au fost concepute procesele de creștere regională, fie prin implicarea directă a teoriei generale în domeniul spațial, fie prin influența indirectă.

Pot fi identificate cinci școli de gândire economică relevante în ceea ce privește contribuțiile aduse la apariția și dezvoltarea științei regionale: concepția neoclasică, concepția competiției monopoliste, concepția keynesiană, concepția neomarxistă și concepția monetaristă.

1.2.1. Concepția neoclasică

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, gândirea economică generală a fost dominată de școala neoclasică. Cei mai importanți reprezentanți ai acestei școli sunt Alfred Marshall, Leon Walras, F. Kinght. Deși problemele regionale nu au fost revizate de această școală, ea a reușit să influențeze unii cercetători care au abordat problemele regionale, precum sunt G.H. Borts și J.L. Stein.

Concepția neoclasică este esențialmente microeconomică, având în centrul preocupării indivizii și firmele, respectiv comportamentul acestora. Comportamentul producătorilor, consumatorilor, vânzătorilor și cumpărătorilor este condiționat de acțiunile tuturor celorlalți actori microeconomici, acțiuni ce răspund la semnalele pieței, cum ar fi de exemplu prețurile. Se susține că, în mod normal, piețele se apropie de modelul economic al „competiției perfecte”, dacă economiile sunt în echilibru sau tind către o astfel de stare, în care forța de muncă trebuie complet folosită. Ca urmare problemele centrale le constituie:

• stabilirea și specificarea condițiilor necesare atingerii stării de echilibru;

• modul în care firmele și indivizii iau decizii de alocare a resurselor.

Deoarece prețurile sunt considerate "cheia" deciziilor, în concepția neoclasică teoria prețurilor a fost de o importanță crucială, considerându-se că fixarea prețului ar determina producția.

Factorii de producție pe care s-a fundamentat teoria economică neoclasică sunt: pământul, munca și capitalul. Reprezentanții acestei școli, cu puține excepții, au conceput cei trei factori de producție amintiți mai sus ca fiind omogeni, cu toate că în realitate sunt eterogeni.

Cea mai importantă contribuție a concepției neoclasice este cea conform căreia mecanismele pieței furnizează cea mai eficientă alocare a resurselor și că orice intervenție care distorsionează sistemul, îndepărtându-1 de optimul pe care-1 asigura piața, nu este binevenită și nici dorită. Dacă această concluzie se acceptă, atunci este de așteptat ca guvernele să nu intervină deloc, exceptând cheltuielile și impozitele care sunt necesare pentru bunuri și servicii publice (apărare, siguranță și ordine publică, justiție, administrație publică, etc.). În situația când piețele nu funcționează perfect, atunci guvernul trebuie să intervină pentru înlăturarea imperfecțiunilor, respectiv eliminarea apariției unor carteluri și monopoluri, controlul corupției, asigurarea fluxului informațional etc.

Din conținutul acestei scheme teoretice arătate rezultă că problemele regionale nu sunt evidențiate. În cazul apariției unor dezechilibre cronice, însoțite de rate înalte ale șomajului, ele sunt interpretate ca fiind o imposibilitate a capitalului și/sau a forței de muncă de a se adapta în mod adecvat. În acest caz problema "regională" este percepută ca fiind doar manifestarea spațială a unor ajustări neadecvate a factorilor de producție, fapt ce impune luarea unor măsuri pentru a favoriza ajustările necesare. În principiu, neoclasicii consideră că dezechilibrele cronice, însoțite de nivelele înalte ale șomajului, nu ar trebui să apară.

1.2.2. Concepția competiției monopoliste

Această concepție are ca inițiatori principali pe E.H. Chamberlaine și E.A.G. Robinson, care au atacat în lucrările lor doctrina neoclasică, motivând că aceasta imagina o lume a competiției perfecte. Ei au scos în evidență implicațiile spațiale ale competiției monopoliste și imperfecte, precum și problema costurilor necesare modificării ("învingerii") spațiului, toate acestea fiind un motiv important pentru care lumea reală nu putea funcționa după modelul competiției perfecte.

Economistul suedez G.B. Ohlin susținea existența costurilor de transfer ca fapte esențiale din comerț. Opiniile celor trei economiști menționați anterior au marcat un punct major de plecare în gândirea economică, deschizând calea preocupărilor pentru organizarea spațială.

Problema centrală pentru Chamberlaine și Robinson era de a determina valoarea, prețul și producția într-o lume, alta decât cea a competiției perfecte. Pentru realizarea acestui obiectiv au luat în considerare condițiile care ar fi putut permite realizarea echilibrului. Cu toate criticile pe care le aduce gândirii neoclasice, concepția competiției monopoliste rămâne un compus de idei încadrat în tradiția pe care o critica. Ambii autori au gândit echilibrul în termeni microeconomici, fiind totodată preocupați de a elabora o teorie care să semene cu lumea reală. Această teorie are un cadru de referință static deoarece consideră tehnologia ca ceva dat și neglijează problemele macroeconomice.

Existența competiției monopoliste implică faptul că, în sistemul economic va exista un element de incertitudine. În luarea deciziilor, antreprenorii trebuie să ia în considerare răspunsul prealabil al concurenților – răspunsuri care pot fi legate de localizare, pot antrena o diferențiere de produse, sau se pot raporta numai la preț. Dacă, și numai dacă, firmele sunt în stare să facă predicții corecte, exacte, asupra răspunsurilor concurenților lor, va fi posibil ca ele să conceapă un echilibru stabil pentru firmele în competiție.

Competiția monopolistă ce există într-un spațiu economic suscită întrebări legate de regulile care produc un model stabil al localizărilor, în condițiile unui duopol sau oligopol, dacă echilibrul firmelor poate fi generalizat la întreaga economie spațială sau în ce măsură teoria "locurilor centrale" poate fi riguros fructificată și valorificată. Din punct de vedere spațial se impune o reflectare asupra interdependenței localizărilor și activităților, legăturii dintre localizare și preț și la rolul costurilor de transport.

Abordarea prin prisma echilibrului general al economiei spațiale, permite examinarea eficienței structurilor spațiale, dată fiind activitatea totală de distribuit în spațiu, și restricțiile ce pot fi specificate. Aceste structuri vor influența mai departe, material, repartizarea creșterii sau descreșterii în economia spațială.

Aceste probleme – întrebări au constituit o preocupare pentru mulți economiști, dintre care cei mai reprezentativi sunt: Lösch, A. Weber, Hoover și W. Isard. Lösch, în lucrarea sa a anticipat răspunsul referitor la echilibrul localizărilor. A. Weber, în studiul său asupra localizărilor industriale, considera minimizarea costurilor de transport ca principiu dominant al organizării regionale. El afirma că un factor major îl reprezintă costurile cu forța de muncă. W. Isard, continuându-l pe Weber și Hoover, a abordat cu predilecție rolul și implicațiile economiilor de scară pentru organizarea spațială a activităților, a căror semnificație necesită cel puțin două precizări, astfel:

a) Economiile interne de scară tind să reducă numărul firmelor necesare pentru satisfacerea unei cereri date, micșorându-se numărul competitorilor. Economiile externe de scară vor determina ca firmele să se aglomereze mai mult și în alte condiții.

b) Dacă economiile de scară nu se realizează, sursa schimbărilor dinamice se află în economia spațială, care implică ajustări structurale. Acestea se vor manifesta local, ca o creștere sau descreștere, iar realizarea economiilor de scară va permite ca producția agregată să crească în întregul sistem, la un anumit nivel dat al utilizării resurselor. O ajustare de acest tip poate să se producă foarte repede, sau, dimpotrivă, în cazul existenței unor imperfecțiuni importante în sistem, aceste ajustări se vor realiza într-o perioadă mai mare de timp.

Unii dintre inițiatorii concepției competiției monopoliste, E.H. Chamberlaine, se referă și la problemele apărute din întrebarea – problemă, referitoare la siguranța ori nesiguranța firmelor în legătură cu viitorul lor, dar mai ales în legătură cu răspunsul altor firme, față de orice schimbare pe care ele o pot face în prețul produselor lor, sau cantitatea de mărfuri de pe piață.

Curentul de gândire al competiției monopoliste, a influențat în mod semnificativ analizele regionale între anii 1950 – 1960.

1.2.3. Concepția keynesiană

Dacă concepția neoclasică a fost adecvată secolului XIX și începutul secolului XX (potrivit căreia diminuarea producției naționale și, asociat acesteia, creșterea șomajului, sunt fenomene temporare, întrucât mecanismele de autocorectare prin salarii, prețuri și rate ale dobânzii scăzute, vor asigura refacerea economiei, până la utilizarea completă a forței de muncă, determinată de oferta de forță de muncă), odată cu declanșarea recesiunii mondiale din anii 1930, care a fost de durată și amploare ce a depășit orice experiență de până atunci, s-a demonstrat că mecanismele de autocorectare erau incapabile să aducă economiile la un nivel ridicat de activitate într-o perioadă relativ scurtă de timp.

J.M. Keynes, în scrierile sale economice care au culminat cu lucrarea sa majoră din anul 1936, oferea o concepție radical diferită pentru funcționarea economiilor moderne. Din lucrarea sa de căpătâi se desprinde concluzia că (în contextul anilor 1930) o reducere a salariilor, departe de a reduce șomajul, așa cum susținea teoria clasică, putea să ducă la creșterea lui prin reducerea cererii efective. El a arătat și scos în evidență dependența cheltuielilor de însăși capacitatea de producere a veniturilor. Totodată, mai afirmă că nu este necesar ca o economie să se miște spre un echilibru, în care resursele de forță de muncă să fie complet folosite, pe cât de importantă este intervenția guvernamentală în scopul stimulării cererii agregate, pentru a putea menține economia într-o stare de utilizare completă a forței de muncă.

Doctrinele de sorginte keynesiană au dominat gândirea economică a anilor '70. Elementele principale din acest sistem de gândire economic au fost preluate în lucrări privind economiile regionale ale unor economiști ca Inns, North, Andrews, Pfouts, Amstrong si Taylor. Chiar dacă oferta sistemului keynesian este redusă în ceea ce privește teoria dezvoltării regionale, unde cererea apare ca un factor exogen al regiunii, inclusiv cererea suplimentară injectată regiunii în cauză prin intervenția guvernului, aceasta din urmă fiind considerată tot o acțiune exogenă, sistemul a adus transformări considerabile în teoria și politica economică, conducând la fundamentarea a ceea ce azi e macroeconomia; la apariția și dezvoltarea contabilității naționale.

În viziunea concepției keynesiene, impactul modificării cererii poate fi analizat cu ajutorul multiplicărilor, pentru a estima modificările generale din forța de muncă și/sau venituri.

1.2.4. Concepția neomarxistă

În teoria competiției monopoliste se presupune că o firmă care deține monopolul poate să-și maximizeze profitul, manipulând prețurile și stabilind producția sub maximum posibil, întrucât interesele consumatorilor și producătorilor sunt divergente și cu cât este mai mare monopolul, cu atât este mai mare capacitatea firmelor de a avea avantaje. Din acest motiv sunt necesare reguli clare care să protejeze interesele consumatorilor.

Teoria neomarxistă merge mai departe cu critica, afirmând că relațiile tehnice de producție și consum pot fi înțelese numai prin referire la relațiile sociale, cele două categorii de relații constituind un mod de producție. Printre criticii neomarxiști pot fi amintiți: K. Cole, J. Cameron și C. Edwards. Se face o distincție clară între proprietarii de mijloace de producție (capitaliștii) și cei care-și vând numai forța de muncă (muncitorii). Pentru ca sistemul productiv să continue să existe de la o perioadă la alta, trebuie să se producă suficiente bunuri și servicii, astfel încât fiecare să poată trăi și reproduce; de aceea primul scop al activității economice este de a menține modul de producție. Peste producția necesară va exista un surplus, iar modul în care este distribuit surplusul între capitaliști și muncitori constituie preocuparea majoră. Împărțirea profitului este baza conflictului dintre clase. Karl Marx s-a axat pe lupta din interiorul unei națiuni, între muncă și capital, pentru însușirea surplusului de produse.

Extrapolând teoria la nivel mondoeconomic, se poate concepe însă și o luptă paralelă între națiuni, în care națiunile bogate devin și mai bogate pe seama celor sărace. Acest punct de vedere a fost exprimat și susținut de școala economică de analiză a subdezvoltării, dar el își are originile în lucrările lui Raul Prebisch în cadrul Comisiei Economice pentru America Latină. Școala de analiză a subdezvoltării ajunge până la negarea și respingerea concepției optimiste a creșterii economice, avansată de Walter Rostow în lucrarea sa publicată în 1960.

Acest curent de gândire susține că, fără nici o îndoială, prosperitatea țărilor bogate s-a realizat pe seama celor sărace. "Schimbul inegal" este mecanismul care explică transferul sistematic al resurselor de la țările sărace la cele bogate. Doctrina schimbului inegal include multe judecăți subiective și supoziții care nu pot fi acceptate ca fiind corecte. Calculele efectuate pentru a demonstra schimbul inegal nu sunt satisfăcătoare, cu toate că ideea în sine prezintă o anumită atracție prin faptul că sursa subdezvoltării este localizată în afara țării în cauză, în cadrul sistemului global capitalist.

Această doctrină s-a extins de la cadrul internațional la relațiile dintre regiuni, în interiorul țărilor. Regiunile periferice și orașele mici suferă o pierdere netă de resurse, în timp ce zona centrală – de regulă capitalele – este considerată a fi principala beneficiară a acestora.

1.2.5. Concepția monetaristă

Începând cu anul 1960, monetarismul a fost principalul oponent al keynesismului. Printre oponenții cei mai de seamă ai acestui curent de gândire economică este Milton Friedman. Contribuția sa principală constă în argumentarea faptului că determinantul principal al cererii agregate nominale este oferta de bani și nu categoriile keynesiene de cheltuieli (cheltuieli cu investițiile și cheltuielile guvernamentale pe care guvernele le-au utilizat în efortul lor de a controla economia).

Potrivit concepției lui M. Friedman, inflația rapidă este rezultatul unui surplus de bani în raport cu oferta disponibilă de bunuri și servicii. De aceea, pentru a controla inflația, trebuie limitată oferta de monedă. Rămâne un aspect ce trebuie lămurit, dacă problema prețurilor trebuie să fie abordată prin oferta de bani sau prin nivelul cererii de bani. Monetariștii au îndoieli cu privire la utilitatea măsurilor fiscale în a controla, cererea agregată și preferă să utilizeze ca principal instrument în acest scop rata dobânzii.

O altă preocupare importantă a lui M. Friedman o constituie procesul de negociere a salariilor. El susține că, în condiții inflaționiste, muncitorii vor învăța să negocieze creșterea salariilor reale și vor învăța să facă aceste negocieri, nu numai legat de inflația din trecutul apropiat, dar și cu referire la viitoarea inflație. Dacă există o rată naturală a șomajului, orice încercare a autorităților de a reduce șomajul sub acest nivel va servi la creșterea salariilor și a prețurilor, ca urmare, este zadarnic să se cumpere forța de muncă mai ieftină, cu o inflație mai mare, problema asupra căreia Friedman a atras atenția în 1967.

Doctrina monetaristă a avut o credibilitate crescândă până în anii "80, când experiența a arătat că sunt dificultăți foarte mari în a stabili, pe baze bine argumentate care ar trebui să fie rata naturala stabilă a șomajului.

În gândirea neoclasică se consideră că factorii de producție sunt complet mobili, iar rigiditățile sunt o excepție, gândirea monetaristă accentuează tocmai faptul că rigiditățile și imperfecțiunile factorului "piețe" sunt cele care inhibă o rată mai accelerată a creșterii generale. Forța de muncă, de exemplu, nu se vinde pe o piață națională, ci în intervalul unei zone locale unde sunt locuri de muncă cu posibilități limitate de migrație pe termen scurt. In situația când se manifestă ineficiență pe piața forței de munca, aceasta apare din cauza ineficienței numeroaselor piețe locale de forță de muncă. Cauza acestei ineficiențe se poate afla la fel de bine și în condițiile regionale ca și în cele naționale, dovada fiind faptul că remediul se afla fie în domeniul regional fie în cel național. Aceeași observație se poate face și pentru funcționarea pieței de capital, și a pământului. Toate aceste constatări dau valențe și dimensiuni noi gândirii economice privind procesele de creștere regională.

Din perspectiva regională, funcționarea factorului "piețe" și disponibilitatea ofertei pot avea influență asupra unuia sau tuturor următoarelor elemente:

• eficiența relativă a producției într-o linie dată de producție, rezultând de aici competiția cu alte regiuni;

• rapiditatea, sau dimpotrivă, greutatea cu care o economie regională se adaptează schimbărilor și anume, abordarea sectoarelor sau produselor mai puțin rentabile și promovarea acelora cu perspective mai bune;

• ușurința cu care o regiune poate să creeze întreprinderi complet noi, care să ofere produse noi, cu ușurința cu care o regiune poate să-și creeze propriile piețe.

Toate aceste trei elemente dau posibilitatea ca, la nivel regional, oferta să-și poată crea propria cerere prin „calitate”, „preț” sau prin „noutate”. Progresul tehnologic sau rămânerile în urma devin esențiale ca și talentul întreprinzătorului.

Aceste curente și școli de gândire economică constituie cadrul teoretic în care sunt abordate problemele dezvoltării regionale, conturând căile posibile prin care cererea poate fi stimulată sau controlată. Ele diferă prin accentul pus pe diferite variabile, considerate relevante în interpretarea prosperității sau sărăciei economiilor regionale oferind o paletă considerabilă de idei.

1.3. Modele ale dezvoltării economice regionale

1.3.1. Teoriile dezvoltării exogene

1.3.1.1. Modelele neoclasice

Abordarea macroeconomică a creșterii economice a fost dezvoltată pe baza contribuțiilor inițiale ale lui Solow (1956) și Swan (1956). Argumentele lor au fost aplicate ulterior cazului regiunilor (Armstrong și Taylor, 1993, 2000, Richardson, 1973, McCann, 2001), abordarea neoclasică a creșterii regionale având două componente majore.

Prima componentă se referă la problema alocării în plan regional a factorilor de producție și a migrației acestora, analiza bazându-se pe cadrul analitic oferit de modelul neoclasic unisectorial și bisectorial. Cea de-a doua componentă are în vedere relația dintre factorii de producție și schimbările tehnologice.

Această teorie este adaptată după una din teoriile centrale ale gândirii economice, în funcție de care economia politică urmărește egalizarea economică a teritoriului prin forțele pieței. Dacă la început unele regiuni au niveluri diferite de venit, migrația factorilor de producție va duce la egalizarea acestora.

Procesul creșterii economice se realizează după acest model doar prin acumulare de capital, care nu poate continua la infinit. Dacă investițiile nu mai sunt suficiente pentru înnoirea stocului productiv, procesul se oprește și nu poate redemara decât în prezența unor factori exogeni. Politica regională trebuie de aceea să se axeze pe un aport de capital în regiunile sărace, cu toate că teoria neo-clasică de bază spunea că pentru ca forțele pieței să poată funcționa optimal, statul nu trebuie să se amestece în alocarea resurselor. Creșterea economică se datorează astfel, următorilor factori:

– creșterii cantității de mână de lucru prin creșterea populației;

– ameliorării calității mâinii de lucru prin educație și formare;

– acumulării capitalului și ameliorării tehnologiei.

Ideea de bază în teoria neoclasică este că dacă la un moment dat un sector economic se găsește într-o situație de penurie, se vor manifesta diferențe de preț pe piața respectivă, care incită investitorii să intre pe acea piață.

Investițiile într-un sector economic înseamnă și creșterea utilizării materiilor prime necesare produselor respective; creșterea utilizării factorului de producție Capital va fi însoțită de creșterea utilizării celorlalți factori de producție.

Agenții economici reacționează întotdeauna la asemenea diferențe de preț, până când profitul obținut va fi egal cu cel de pe alte piețe. Pentru ca acest mecanism să funcționeze, trebuie ca anumite condiții de bază să fie îndeplinite și anume:

1. concurența de pe piață să fie perfectă, în sensul că, echilibrul între cerere și ofertă să se facă fără ca unul dintre agenții economici să poată influența condițiile de pe piață;

2. prețurile de pe diversele piețe să fie flexibile și să reflecte în mod real condițiile de producție și de schimb;

3. agenții economici fiind raționali, își maximizează utilitatea; în cazul întreprinderilor, acestea acționează după o logică de maximizare a profitului;

4. informația de pe piață trebuie să fie pertinentă și disponibilă tuturor, la un preț egal.

În acest context, subdezvoltarea este văzută ca fiind consecința utilizării ineficiente a resurselor de către stat, precum și a intervenției acestuia pe piață. Teoria neo-clasică susține că guvernul, prin acțiunile pe care le întreprinde, nu face altceva decât să descurajeze piața, să încurajeze corupția și să demotiveze întreprinzătorii.

Creșterea economică nu poate avea loc în aceste condiții; administrația regională trebuie să elibereze piața de constrângeri, pentru a ameliora oferta. Aceasta crescând, duce la dezvoltarea potențialului economic general.

A. Modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnic

Aceste modele au fost foarte bine surprinse și sintetizate în literatura de specialitate de către Constantin D.L., a cărei abordare o voi prezenta în rândurile ce vor urma.

La baza modelelor neoclasice ale creșterii economice stă o funcție de producție agregată. Într-o economie fără progres tehnic, outputul este determinat în întregime de inputurile de capital și forță de muncă . Această relație este exprimată prin funcția:

Yt = f(Kt, Lt), (1.3.1.1)

în care:

Yt = outputul

Kt = capitalul fix

Lt = forța de muncă

t = timpul

O formă particulară a acestei funcții de producție este funcția de producție Cobb-Douglas. În ipoteza unor randamente constante de scară, aceasta se prezintă astfel:

(1.3.1.2)

unde α și (1-α) reprezintă elasticitatea outputului în raport cu capitalul fix și, respectiv, forța de muncă (cu cât crește outputul dacă K, respectiv L cresc cu 1%). Astfel:

(1.3.1.3)

(1.3.1.4)

Într-o economie cu competiție perfectă, în care prețul factorilor este flexibil și resursele se situează la nivelul utilizării lor depline, creșterea outputului este dată de ecuația:

(1.3.1.5)

obținută prin logaritmarea ecuației (1.3.1.2) și diferențiere în raport cu timpul, în care:

yt = dinamica lui Y (pe scara logaritmică )

kt = dinamica lui K

lt = dinamica lui L

Ecuația (1.3.1.5) se mai poate scrie:

(1.3.1.6)

care arată că outputul pe lucrător poate crește doar dacă creșterea capitalului depășește creșterea populației ocupate. Cu alte cuvinte, outputul pe lucrător (persoana ocupată) poate crește doar dacă raportul K/L crește. Corelația pozitivă între raportul K/L și Y/L este prezentată în figura 1.1.

Fig. 1.1 – Relația dintre outputul pe lucrător și capitalul fix pe lucrător

Sursa: Constantin D.L., Elemente fundamentale de economie regională, Ed. ASE, București, 2004, p. 96.

Se observă că outputul pe lucrător crește când gradul de înzestrare tehnică a muncii (K/L) crește. Dar aceasta nu poate continua la nesfârșit în absența progresului tehnic, deoarece în asemenea condiții capitalul și forța de muncă vor înregistra randamente marginale descrescătoare, generând creșterea într-un ritm descrescător a outputului pe lucrător (așa cum evidențiază și figura 1.1).

Când produsul marginal al muncii ajunge la un nivel suficient de scăzut, investiția netă va tinde către zero, iar investiția brută va fi suficientă doar pentru menținerea la un nivel constant a capitalului fix. In aceste condiții raportul K/L se va situa la nivelul său de echilibru pe termen lung (K/L*). Lui i se asociază nivelul de echilibru pe termen lung al raportului Y/L (Y/L*). Odată ce acest echilibru a fost atins, nu va mai exista nici un stimulent pentru producători să crească în continuare gradul de înzestrare.

Cu un raport constant K/L ecuația (1.3.1.6) arată că outputul, capitalul fix și forța de muncă vor crește toate cu aceeași rată. Aceasta este situația de echilibru pe termen lung în modelul neoclasic monosectorial.

Primele concluzii ce se pot desprinde sunt:

outputul crește nelimitat datorită creșterii capitalului și forței de muncă ;

outputul pe lucrător crește dacă înzestrarea tehnică a muncii crește;

când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe termen lung nu va mai exista o creștere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.

B. Modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic

Modelul neoclasic poate deveni mai realist prin luarea în considerare în mod explicit, ca element separat, a influenței progresului tehnic asupra outputului regional.

Astfel, funcția Yt=F(Kt, Lt, t) poate fi exprimată de această dată prin:

(1.3.1.7)

unde g este rata progresului tehnic în perioada de timp [0, t].

În acest caz progresul tehnic apare ca un element independent de inputurile de capital și forță de muncă, crescând uniform în timp.

Totuși, acest mod de a lua în considerare influența progresului tehnic asupra outputului este ultra simplificat, deoarece ignoră posibilitatea ca progresul tehnic să fie încorporat în creșterile de capital fix ca urmare a investițiilor efectuate. În plus, aceasta poate conduce la creșterea gradului de calificare a forței de muncă, cu influență directă asupra creșterii productivității muncii, demonstrând că forța de muncă, la fel ca și capitalul, nu este omogenă.

În ciuda problemelor pe care le ridică modelarea felului în care progresul tehnic influențează creșterea outputului total și a outputului pe lucrător, nu există nici o îndoială în privința importanței sale pentru creșterea regională. Efectul progresului tehnic asupra outputului pe lucrător este prezentat în figura 1.2. Deplasarea în sus a funcției Y/L este determinată de rezultatele introducerii progresului tehnic la un nivel dat al raportului K/L.

Fig. 1.2 – Relația dintre outputul pe lucrător și capitalul fix pe lucrător cu influența progresului tehnic

Sursa: Constantin D.L., Elemente fundamentale de economie regională, Ed. ASE, București, 2004, p. 98.

Presupunând din nou randamente constante de scară și urmând același algoritm de liniarizare a funcției de producție ca și în cazul precedent, urmat de diferențierea în raport cu timpul, se obține următoarea ecuație a creșterii economice:

(1.3.1.8)

În continuare, dacă forța de muncă și capitalul fix se consideră constante (creștere zero), se ajunge la concluzia că o rată de 1% a progresului tehnic conduce la o creștere de 1% a outputului.

Relevanța modelului crește prin transformarea formulei astfel:

yt – lt = g + α∙(kt-lt), (1.3.1.9)

care arată că, chiar dacă forța de muncă și capitalul fix cresc în același ritm, outputul pe lucrător va crește dacă rata progresului tehnic este mai mare ca zero. În situația de echilibru pe termen lung se presupune că creșterea outputului va fi egală cu creșterea capitalului fix (y=k). Înlocuindu-l pe k prin y în ecuația (1.3.1.9) se obține rata de creștere a outputului pe lucrător care asigură echilibrul pe termen lung:

(1.3.1.10)

De exemplu, dacă g=2% și α=0,6, atunci outputul pe lucrător va crește anual cu 5%, asigurând echilibrul pe termen lung.

Din această prezentare a modelului neoclasic rezultă valoarea sa potențială pentru explicarea disparităților în creșterea regională. Astfel, considerând că relațiile prezentate se stabilesc la nivelul unor regiuni, rezultă următoarele cauze ale disparităților în creșterea regională :

variația influenței progresului tehnic de la o regiune la alta;

variația capitalului fix de la o regiune la alta;

variația forței de muncă de la o regiune la alta.

Renunțând la luarea în considerare a timpului în mod explicit, ecuația creșterii regionale poate fi scrisă astfel:

yr = gr + α∙kr + (1-α) ∙lr (1.3.1.11)

sau

yr – lr = gr + α∙ (kr-lr) (1.3.1.12)

Aceasta demonstrează că disparitățile în creșterea outputului pe lucrător se pot explica prin diferențele regionale în rata progresului tehnic și a gradului de înzestrare tehnică a muncii.

C. Modelul neoclasic bisectorial

Principalul neajuns al modelului unisectorial este ipoteza că fiecare regiune produce o singură marfă. În momentul în care se renunță la această ipoteză, se înmulțesc posibilitățile schimburilor dintre regiuni, apărând noi surse ale creșterii regionale. Într-o economie multisectorială, regiunile vor fi puternic stimulate să participe la schimburile interregionale, cu scopul de a valorifica avantajul comparativ.

Accentul se va muta pe importanța potențială a sectorului de export al unei regiuni în determinarea performanțelor sale privind creșterea economică. Introducerea în analiză a sectorului de export permite identificarea a două surse suplimentare de creștere a outputului. Astfel, într-un sistem de regiuni ale căror economii cuprind mai mult de un sector, creșterea outputului poate fi determinată și de:

o îmbunătățire a alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului și forței de muncă în interiorul unei regiuni;

o îmbunătățire a alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului și forței de muncă între regiuni.

Dacă se consideră o regiune cu două sectoare, unul cu o productivitate a muncii scăzută și celălalt cu o productivitate ridicată, creșterea outputului poate avea loc și ca urmare a deplasării forței de muncă de la locurile de muncă cu o productivitate scăzută către cele cu o productivitate a muncii ridicată. Un exemplu clasic îl reprezintă deplasarea forței de muncă din agricultură către industrie pe parcursul procesului de industrializare a economiei unei regiuni.

De asemenea, rata creșterii regionale este determinată într-o bună măsură de potențialul de export al regiunilor. Se presupune o regiune având un sector ale cărui produse sunt destinate în întregime vânzării către alte regiuni (sectorul de export) și un sector ce produce în totalitate mărfuri ce vor fi vândute rezidenților acelei regiuni (sectorul intern). Economia unei regiuni operând într-un mediu perfect competitiv va fi în echilibru atunci când toate firmele vor produce la un nivel al outputului care maximizează profitul, ceea ce conduce la următoarele relații de echilibru:

costul marginal al muncii = valoarea produsului marginal al muncii;

costul marginal al capitalului fix = valoarea produsului marginal al capitalului.

Se presupune în continuare că cererea pentru exporturile regiunii crește, rezultând creșterea prețului mărfurilor exportate. În aceste condiții atât valoarea produsului marginal al muncii cât și valoarea produsului marginal al capitalului vor crește, cu următoarele consecințe:

1. Stocul de capital în sectorul de export va crește ca rezultat al influxului de capital din alte regiuni, în prelungirea creșterii investițiilor endogene. Aceasta va continua până când costul marginal al capitalului va fi egal din nou cu valoarea produsului marginal al capitalului (pentru început acesta din urmă va scădea deoarece raportul K/L „împinge” în jos produsul marginal al capitalului).

2. Cererea de forță de muncă va crește din două motive: a) creșterea prețurilor la produsele exportate va conduce la creșterea produsului marginal al muncii; b) creșterea raportului K/L va întârzia creșterea produsului marginal al muncii.

3. Presupunând că salariile sunt identice inițial în cele două sectoare (pentru că forța de muncă este omogenă și liberă să se deplaseze între cele două sectoare ca răspuns la diferențele de salarii), când în sectorul de export salariile vor crește acest sector va atrage o parte din lucrătorii sectorului intern până când echilibrul salarial între cele două sectoare va fi restabilit.

4. Salariile mai ridicate plătite în regiune vor determina un influx net de forță de muncă din alte regiuni, acestea aliniindu-se în final structurii interregionale a salariilor.

5. Creșterea outputului și a ocupării în sectorul de export va avea urmări asupra sectorului intern, a cărui mărime va fi determinată de veniturile regionale. Cum acestea cresc, cererea pentru produsele sectorului intern va crește și ea, conducând la creșterea cererii de forță de muncă în acest sector.

În viziunea lui Constantin D.L., acest model neoclasic extins pune în evidență noi factori care contribuie la creșterea economică a unei regiuni. Astfel, stimulul inițial pentru creșterea regională rezultă din creșterea cererii pentru exporturile regiunii. Aceasta conduce la o creștere mai accentuată a capitalului în sectorul de export, ca rezultat al creșterii investițiilor endogene și al influxului net de capital din alte regiuni. În plus, outputul crește ca o consecință a deplasării lucrătorilor din sectorul intern, cu o productivitate mai ridicată, precum și datorită influxului de lucrători din alte regiuni.

Diferența esențială între modelul neoclasic unisectorial și modelul bisectorial constă în aceea că, în timp ce modelul neoclasic unisectorial prevede migrarea capitalului și a forței de muncă în direcții diferite (forța de muncă spre regiunile care oferă salarii mai ridicate, iar capitalul către regiunile cu forță de muncă ieftină), modelul bisectorial demonstrează că în anumite circumstanțe atât fluxurile de forță de muncă cât și fluxurile de capital pot fi orientate către regiunile cu salarii ridicate.

O altă deosebire se referă la faptul că existența unor sectoare de export cu caracteristici diferite de la o regiune la alta determină posibilitatea unor diferențieri privind progresul tehnic în plan regional, știut fiind că acesta prezintă particularități corespunzătoare structurii pe ramuri a fiecărei regiuni.

Așadar, în raport cu modelul neoclasic unisectorial, modelul bisectorial oferă explicații mai realiste pentru disparitățile în creșterea regională, punând în evidență, pe lângă creșterea populației ocupate și a capitalului, progresul tehnic și mobilitatea interregională a factorilor de producție, alte două surse potențial foarte importante pentru creșterea regională: mobilitatea intersectorială a factorilor de producție și impulsionarea creșterii economice prin sectorul de export al fiecărei regiuni.

Strategia de dezvoltare neo-clasică în general se bazează pe modelul neo-clasic și vede în mecanismul pieței un motor al dezvoltării regionale, capabil să producă chiar și egalitate. De aceea, rolul politicilor regionale s-ar limita la corectarea imperfecțiunilor pieței. între aceste acțiuni, putem aminti eliminarea monopolurilor sau oligopolurilor, asigurarea mobilității factorilor de producție, asigurarea infrastructurii necesare și a transferului informațiilor.

Totuși, abordarea neoclasică prezintă și unele neajunsuri, care se referă la:

ipoteza că investitorii și lucrătorii sunt foarte bine informați asupra prețului factorilor de producție în toate regiunile și răspund oricăror diferențieri regionale prin migrarea către regiunile care oferă condițiile cele mai atractive, ceea ce nu se întâmplă de multe ori în realitate;

ipoteza unei perfecte flexibilități a prețului factorilor de producție, astfel încât mobilitatea interregională a capitalului și forței de muncă va înlătura automat diferențele dintre regiuni în privința prețului factorilor; în practică însă prețul factorilor este departe de a fi perfect flexibil, ceea ce face ca mecanismul de reglare al modelului neoclasic să nu opereze corespunzător;

incapacitatea abordării neoclasice de a recunoaște importanța factorilor cererii pentru creșterea regională; regiunile care înregistrează o creștere rapidă a cererii pentru outputul lor vor prezenta localizări mult mai atractive pentru investitori, ceea ce va atrage un volum sporit de capital și de forță de muncă din alte regiuni. De aceea, dacă se acceptă ideea mobilității interregionale a capitalului și forței de muncă, unele regiuni nu vor putea face față oricăror restricții ale ofertei în privința creșterii lor economice.

Această strategie a fost practicată în SUA și Marea Britanie fără prea mult succes în anii 1980.

1.3.1.2. Teoria bazei exportatoare

Conform lui Ph. Aydalot dezvoltarea regională sau urbană este în mare parte condiționată de dezvoltarea activităților exportatoare. Ideea ce stă la baza acestei teorii este că doar marile națiuni sunt stăpâne pe dezvoltarea lor și că un spațiu restrâns depinde, vrând ne-vrând, de exteriorii. „Putem înțelege că dacă Statele Unite ale Americii sunt stăpâne pe dezvoltarea lor în mare măsură, Luxemburgul sau Monaco nu pot avea creștere economică decât dacă li se asigură mijloacele din exterior; ele sunt incapabile să-și dezvolte propriile tehnologii și nu pot genera autonom fluxuri din ce în ce mai mari de investiții. Pentru ca ele să progreseze le este necesară o conjunctură interspațială favorabilă. Acest lucru este valabil și pentru bucățile de spațiu incomplete care sunt regiunile. Această concepție a creșterii este orientată înspre cererea externă și ca urmare este dependentă de ea.

Teoria bazei exportatoare a fost dezvoltată în special pentru un context urban, fondatorul recunoscut al acesteia fiind H. Hoyt, care prezintă o formalizare matematică încă în 1936. În 1927-1929, R. M. Haig, într-un studiu asupra factorilor de creștere a economiei New-York-eze, pune accentul pe activitățile exportatoare și arată că importurile se fac în funcție de specializarea celorlalte orașe. Pentru a echilibra balanța comercială, orașul trebuie să producă ceea ce au nevoie alții și deci, să țină seama de mediul exterior. El mai remarcă faptul că activitățile care lucrează pentru piețele externe au devenit motorul economiei urbane.

Acest model se bazează pe teoriile comerțului internațional a lui Andrews (1953), Duesenberry (1950) și North (1955)434 și pleacă de la ideea că posibilitățile de creștere ale unei regiuni sunt determinate de capacitatea acesteia de a exporta bunuri și servicii, și sunt în consecință dependente de cererea externă. Economia regională va fi astfel împărțită în două domenii: sectorul bazic, care produce pentru export și sectorul non-bazic care satisface cererea internă. Exportul aduce un venit suplimentar regiunii, ceea ce face ca și cererea internă să crească. Acest efect multiplicator despre care am vorbit mai pe larg în subcapitolul 3.2, stimulează cererea internă și sectorul non-bazic, care cu timpul se dezvoltă mai mult decât celălalt. Exportul este singura determinantă a dezvoltării în acest model, iar impulsul pentru creștere vine exclusiv din afară, motiv pentru care regiunea trebuie să reacționeze prompt la schimbările cererii externe.

Motorul dezvoltării situându-se în afara regiunii, G. Maier, F. Todtling și M. Trippl, remarcă diferența evoluției în dezvoltare ce rezultă dintr-o creștere momentană sau permanentă a exporturilor.

Din punct de vedere istoric, rolul sectorului de export în creșterea regională s-a manifestat odată cu dezvoltarea economică a unor regiuni bazată în mod esențial pe resursele naturale. Capitalul și forța de muncă s-au îndreptat către aceste regiuni pentru a exploata baza lor bogată de resurse naturale. Cum cererea mondială pentru aceste resurse s-a extins din ce în ce mai mult, s-au constituit rețele tot mai dense de transport, care au contribuit la integrarea acestor regiuni în marile piețe ale lumii.

Ideea centrală în modelul bazat pe sectorul de export este că impulsul inițial pentru dezvoltarea economică regională este dat, cel puțin pentru unele regiuni, de exploatarea și exportul resurselor lor naturale. De aceea, repartiția geografică a resurselor naturale poate explica într-o anumită măsură de ce regiunile înregistrează rate diferite de creștere economică. Analiza nu se poate opri însă în acest punct: în continuare se urmărește explicarea specializării regionale și a cauzelor care susțin continuarea expansiunii economice a unei regiuni sau, după caz, declinul său.

Explicațiile specializării regionale în exportul de mărfuri ale sectorului primar trebuie căutate în teoriile avantajului comparativ, care încearcă să clarifice modelele regionale de producție și specializare în anumite exporturi.

De exemplu, potrivit teoriei lui Heckscher și Ohlin regiunile se vor specializa în producția și exportul mărfurilor primare care utilizează în mod intensiv factorii relativ abundenți în regiune. Astfel, regiunile cu resurse bogate de materii prime se vor specializa în producția de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a materiilor prime (bunuri primare și semiprelucrate: grâu, cafea, lână, bumbac etc.), regiunile cu resurse mari de forță de muncă se vor specializa în producția de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a forței de muncă, iar cele cu resurse mari de capital în producția de mărfuri cu o utilizare intensivă a capitalului.

Cum teoria lui Heckscher și Ohlin cu privire la specializarea regiunilor în anumite exporturi este prea simplificată, au apărut și s-au dezvoltat o serie de teorii menite să adâncească studiul cu privire la rolul sectorului de export în creșterea regională. O primă dezvoltare presupune că factorii de producție nu migrează între regiuni, abundența unui factor într-o regiune neavând nici o semnificație. Această ipoteză a imobilității este rezonabilă pentru materiile prime, dar mai puțin realistă în privința forței de muncă (în special pe termen lung) și foarte nerealistă în privința capitalului, care înregistrează o mobilitate interregională ridicată. Regiunile înzestrate cu materii prime din abundență se vor specializa în producția de materii prime pentru export pentru că acest factor este relativ ieftin. Aceasta va induce o migrare a capitalului, care se va îndrepta către regiunile menționate pentru a exploata bogata lor bază de resurse naturale.

Odată stabilită specializarea, cererea exterioară pentru outputul unei regiuni va avea un efect dominant asupra creșterii sale economice. Influența cererii exterioare asupra creșterii exporturilor unei regiuni depinde de mai mulți factori, și anume:

prețul exporturilor regiunii (Pe);

nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z);

prețul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe piețele externe (PS)

Astfel, Ed=f(Pe, Z, PS), în care Ed este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.

Această funcție ar trebui însă să încorporeze și factori cum ar fi: calitatea produselor, serviciile (asistența) oferite după vânzare etc. În acest mod competitivitatea exporturilor unei regiuni pe piețele externe va influența creșterea sectorului de export nu numai prin prețuri, ci și prin calitatea produselor exportate.

Din punctul de vedere al ofertei, toți factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de producție vor afecta competitivitatea unei regiuni. Acești factori includ: cheltuielile cu salariile (W), cu mijloacele de muncă (PK), cu materiile prime (R), costurile inputurilor intermediare (C) și nivelul tehnologic (T). Funcția care descrie oferta de export va descrie aceste influențe astfel:

XS=f(Pe, W, PK, R, C, T).

Dacă factorii cererii și ofertei sunt favorabili creșterii exporturilor, aceasta va conduce la creșterea cererii de factori de producție, al căror preț va deveni relativ mai ridicat în raport cu alte regiuni. Mai departe, creșterea prețului factorilor va determina fenomenul de imigrare din alte regiuni, conducând la creșterea disparităților interregionale.

În raport cu teoria neoclasică, abordarea bazată pe sectorul de export prezintă avantajul că accentuează rolul factorilor cererii fără a ignora latura ofertei în cadrul economiei unei regiuni. Teoria bazei exportatoare se bazează pe cerere, dar în care cererea din regiune și economia regională nu fac decât să reacționeze la schimbările cererii externe. Ea este de fapt o simplificare a teoriei clasice a debușeurilor externe, extrem de simplistă, dezvoltată în special în mediul urban, și ale cărei limite apar de îndată ce sunt analizate fenomenele mai ample ale dezvoltării regionale. De asemenea această teorie a fost criticată și pentru a se fi ocupat în special de descrierea dezvoltării regionale în legătură cu exportul de produse primare, fără a aborda condițiile cu un efect dominant asupra creșterii regionale. De exemplu, rolul unor factori interni cum ar fi activitatea întreprinzătorilor locali și programele de dezvoltare guvernamentale este ignorat complet. În altă ordine de idei ea nu explică parametrii cererii externe și nu explică faptul că aceasta depinde de tipologia regiunii. În plus, diferențierea între sectorul bazic și cel non-bazic este extrem de dificilă, modelul neglijând totodată impulsurile de creștere venite din partea sectorului non-bazic. Capacitatea de producție nu poate fi nemărginită, iar o creștere puternică a cererii externe ar putea provoca inflație dacă ea depășește capacitatea de producție.

Totuși, teoriile avansate oferă o serie de elemente utile referitoare la efectele induse ale investițiilor, influența factorilor ofertei, efectele economiilor exterioare de scară.

Totodată, teoria bazei exportatoare reușește să stabilească importanța legăturilor pe care regiunile le au între ele și ne arată relevanța unor sectoare „principale", care ar fi motoarele economiei regionale. Acestea pot avea o importanță deosebită în regiunile foarte specializate. Pe lângă aceste aspecte, teoria bazei exportatoare scoate în evidență legăturile strânse dintre diferitele sectoare ale economiei regionale. Teoria este totodată aplicată în practică, numeroase investiții având ca scop creșterea exporturilor. De asemenea, nu putem să nu remarcăm faptul că în Occident, un loc de muncă din patru depinde direct de export.

1.3.1.3. Teoriile dezvoltării inegale

Aici sunt cuprinse teorii care încearcă să analizeze determinismul dezvoltării dar și al non-dezvoltării.

A. Teoria cauzalității circulare și cumulative

Modelul cauzalității cumulative pornește de la modelul creșterii regionale bazate pe potențialul de export, propus inițial de Kaldor și dezvoltat ulterior de Dixon și Thirlwall.

Kaldor (1970) a argumentat ideea potrivit căreia creșterea outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară și să colecteze beneficiile ce rezultă dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcție de tipul activității productive în care este specializată regiunea, unele activități beneficiind de creșteri ale productivității mai mari decât altele. În particular, este posibil ca regiunile specializate în ramuri ale industriei prelucrătoare să beneficieze de creșteri mult mai mari ale productivității față de regiunile care se bazează într-o măsură însemnată pe agricultură și minerit.

Această teorie analizează relațiile dintre spații cu grade diferite de dezvoltare și ajunge, în opoziție cu teoria neoclasică, la concluzia că mobilitatea factorilor de producție nu este reechilibrantă. Mai întâi, factorul forță de muncă suferă o pierdere din cauza mobilității în țările sau regiunile subdezvoltate, specialiștii și tinerii dinamici găsindu-și locul altundeva.

Libertatea pieței muncii va contribui de aceea la agravarea problemelor regionale. La fel și în ceea ce privește mișcarea capitalurilor: „slăbiciunea inițiativelor capitaliste în Sud, absența piețelor financiare sau organizarea lor insuficientă, concentrarea sistemului bancar care orientează capitalul înspre centru, toate acestea privează regiunile sărace de capitalurile necesare dezvoltării lor”.

O diferență inițială a nivelurilor de productivitate generează un schimb inegal: factorii de producție, atrași de perspectiva unui venit mai mare se vor deplasa în zonele privilegiate provocând astfel un proces de cauzalitate „circulativă”. „Mobilitatea bunurilor nu are decât o utilitate limitată ca substitut al mișcării factorilor de producție pentru realizarea integrării economice”.

Mobilitatea factorilor devine în acest mod un element dezechilibrant, deoarece ei vor fi dirijați înspre tehnologiile cele mai avansate. Procesul devine cumulativ deoarece zonele bogate se îmbogățesc și mai mult, iar zonele sărace își pierd capacitatea de dezvoltare.

Acest proces a fost de asemenea descris și teoretizat de Myrdal începând cu anul 1957 a intrat de asemenea în atenția lui P. Krugman, care a subliniat importanța sa și impactul asupra dezvoltării.

Myrdal (1957) demonstrează că atât forțele economice, cât și cele sociale acționează în direcția accentuării dezechilibrelor inter-regionale, astfel încât ipotezele clasice potrivit cărora economia tinde spre o stare de echilibru general sunt false, cel puțin în abordare spațială.

Acest proces cumulativ și circular, care susține întărirea creșterii în zonele dinamice și perpetuarea sărăciei în zonele defavorizate, deține o semnificație deosebită în explicarea procesului de dezvoltare și al dinamicii unei regiuni, atât în ce privește întreprinderile, noua tehnologie și specializarea firmelor, cât și în ce privește educația, abilitățile manageriale și capacitatea instituțională.

B. Teoria centru-periferie

Este pusă, în acest caz, în evidență, structura ierarhizată a spațiilor economice în plan internațional, dar și în plan interregional. Autori ca F. Perroux sau a. R. Hirschmann au dezvoltat ideea că relația centru-periferie poate reprezenta motorul dezvoltării. Relația centru-periferie devine în acest fel doar o etapă în procesul de dezvoltare, înainte de dispersia activităților în zonele periferice. În timp, această evoluție va da naștere unei dezvoltări egalitare și unei structuri mai integrate. Conform acestei teorii, zonele economice la început complementare vor ajunge să fie integrate datorită complementarității lor.

Cei mai numeroși economiști însă, între care amintim pe J. Friedmann, D. Gerlowski, J. Silberman și Ph. Aydalot susțin că din contră, această relație este suport de inegalitate. Ei au dezvoltat teoria dependenței periferiei de centru, care ne avertizează că, conceptul clasic al teoriei integraționiste nu mai este valabil, și aceasta deoarece centrul se distinge de periferie prin mai multe caracteristici:

– dotare în factori diferiți;

– activități de vârf care se concentrează în centru;

– un mediu cultural mai favorabil centrului;

– centrul continuă să profite de randamente crescătoare;

– ocaziile de profit nu sunt suficient utilizate în periferie;

– cererea pentru exporturile centrului este crescătoare;

– periferia se adaptează mai greu datorită emigrației factorilor de producție.

Unul dintre primii care au dezvoltat această teorie în anii '50 a fost R. Prebisch care a plecat de la premisa că diferențele structurale între centru și periferie, ca de exemplu elasticitatea cererii sau avansul tehnic, duc la orientarea producției înspre centru.

Modelul centru-periferie a fost cercetat mai apoi de Friedman în perioada 1966-1973, reprezentând o versiune extinsă a cauzalității cumulative. Acesta a ameliorat teoria lui
Prebisch introducând în cadrul mecanismelor, pe lângă factorii economici, factori sociologici, politici și psihologici. Friedman consideră relația centru-periferie ca a doua etapă în secvența istorică a dezvoltării regionale, care cuprinde patru etape:

1. modelul localizărilor pre-industriale;

2. modelul centru-periferie;

3. dispersarea, fragmentarea periferiei;

4. dezvoltarea unui sistem spațial integrat de regiuni interdependente.

Punctul de plecare în dezvoltarea teoriei lui au fost inovațiile, care nu trebuie înțelese doar economic ci și ca stil de viață sau de organizare, oricare din acestea putând duce la creșterea eficienței. Aglomerațiile urbane reprezentând un mediu mai propice pentru inovații, se vor dezvolta ca centre, a căror atracție va crește în continuu. Datorită caracterului lor inovator, centrul exercită o autoritate asupra periferiei, autoritate care în opinia lui Friedmann conduce la existența unor efecte ce o autoîntrețin. Ele ar fi:

– efectul de dominație, prin care centrul își alocă resurse cu prioritate, iar luarea deciziei se face în favoarea sa;

– efectul de informație datorat concentrației interacțiunilor și actorilor la nivelul centrului;

– efectul psihologic datorat motivației pe care o dețin poveștile de succes;

– efectul de modernizare acționează asupra valorilor, atitudinilor și instituțiilor, care datorită dinamismului centrului se vor adapta mai repede schimbărilor;

– efectul de sinergie pe care inovațiile dintr-un domeniu îl exercită asupra altor domenii de activitate;

– scăderea costurilor datorită economiilor de scară și a celor externe.

În aceste condiții, doar centrele ar avea putere asupra propriei dezvoltări, periferiile trebuind să se supună deciziilor centrului. Pentru ca o regiune să atragă capital (uman și material) trebuie să se adapteze culturii centrului. Centrul este mult mai flexibil deoarece este mai diversificat, periferia având uneori dificultăți în adaptarea structurilor sale la schimbările structurale din economie. În principal modelul centru-periferie descrie constituirea legăturilor între două tipuri de regiune: centru și periferie, din cadrul unui același sistem. Acest sistem poate însă exista la diferite niveluri teritoriale: părți ale unei regiuni, regiuni ale unei țări sau chiar țări în sistemul global. Centrul este desemnat ca acea parte a sistemului care determină tendințele de dezvoltare ale întregului. „Fiecare societate are un centru, construit de către o elită care deține puterea în relațiile intranaționale și internaționale. Centrul interacționează însă cu periferia de o manieră inegală, resursele materiale și imateriale orientându-se înspre centru. Există astfel, grupuri marginalizate în societate.

Centrul și periferia pot exista la diferite nivele. Ele pot fi parte a unei regiuni, a unei țări, a unui continent sau pot fi centre globale. în același timp, zone care la un anumit nivel îndeplinesc funcția de centru pot, la un alt nivel, să fie periferii. De exemplu, orașul Cluj este centrul regiunii de Nord – Vest, dar la nivel național nu este decât o periferie. La nivel național, centrele sunt metropolele, care pot fi naționale sau regionale. La nivel internațional centrul sunt țările din Nord. La nivelul Europei, centrul este zona numită „banana albastră", care își are conul superior în Londra, acoperă țările Benelux, regiunea Ruhr, Rheinland Pfalz, Hessen, Saar, Baden-Württemberg, Elveția și Lombardia. Un nou centru, mai mic, se prefigurează, de asemenea, în zona Viena-Praga-Bratislava.

Procesul investițional și mișcarea migratorie din modelul lui Friedman sunt strâns legate de efectele de difuziune și cele de contracurent din modelele de dezvoltare dezechilibrată ale lui Myrdal (Myrdal, 1957) și Hirschman (Hirschman, 1958). Paradigma lui Myrdal oferă noi posibilități de analiză a problemelor spațiale în țările în curs de dezvoltare. De exemplu, teoria localizării ar trebui să ia în considerare și influențele non-economice sau indirect economice. Localizările în țările în curs de dezvoltare sunt explicate nu numai prin factorii accesului la piață, accentul pe contactele directe în afaceri, rețeaua de transport și telecomunicații slab dezvoltată, infrastructura superioară în regiunile centrale, metropolitane, ci și prin dorința managerilor de a câștiga un acces direct la centrele relevante ale puterii guvernamentale, de a beneficia de comenzi guvernamentale, de a exercita presiuni pentru o protecție de tip monopolist și de a fi capabili să ocolească controlul birocratic centralizat asupra licențelor și garanțiilor pentru împrumuturi. O altă manifestare este eșecul băncilor provinciale de a stimula dezvoltarea regională, legat de faptul că adesea ele sunt instrumente sub controlul proprietarilor de terenuri pentru transferul capitalului către regiunile centrale.

Pentru J. Friedmann, doar o revoluție culturală poate elibera periferia de dominația centrului, care ar trebui într-o primă fază să se recentreze asupra ei însăși. Aceasta ar însemna în primul rând transformarea regiunii într-un centru cultural care să o pună în valoare, și de asemenea includerea locuitorilor săi printre resursele rare ale regiunii. Adept al acestei teorii, M. Casteigts subliniază „capitalizarea simbolică a centrului față de periferie. Ierarhizarea diferitelor zone și a plasamentului lor față de centru, determină morfologia spațiului și statutul locuitorilor săi”. Construcția unui centru influențează atitudinea locuitorilor față de ceea ce îi înconjoară și mărește posibilitatea lor de identificare cu regiunea. Fiind o parte a centrului, ei vor fi capabili să își rezolve toate problemele pe loc, sinergia creată ducând și la o existență armonioasă a diferitelor activități în regiune.

Unul din aspectele cele mai interesante, dar și controversate ale analizei lui Friedman se referă la predicția că, în final, relația centru-periferie se va atenua substanțial, mergând până la dispariție. Acest aspect este argumentat prin faptul că o serie de forțe economice – extinderea piețelor, descoperirea de noi resurse, îmbunătățirea transporturilor, difuziunea spațială a inovațiilor, implementarea unor politici regionale eficace – vor transforma orașele de mărime medie din zone periferice în localizări tot mai atractive pentru noile afaceri. În același timp, schimbările în organizarea industrială fac posibilă separarea dintre deciziile managerilor la nivel central și producție, ceea ce permite dispersarea ramurilor diverselor firme, sediile centrale ale acestora rămânând în continuare în marile orașe.

C. Teoria polilor de creștere

Teoria polilor de creștere sau teoria polarizării este rezultatul criticilor aduse teoriei neoclasice, de aceea nu este o teorie de sine stătătoare ci mai degrabă o sumă de argumente puse pe o bază comună. Contrar teoriei neoclasice, în această teorie se crede că diferitele domenii ale economiei regionale nu au toate aceeași înclinație înspre creștere. Condițiile inițiale nu sunt aceleași pentru toate domeniile, iar cu timpul disparitățile devin și mai mari. Această diferențiere poate apărea între diferite regiuni sau între diferite sectoare economice și este justificată prin ipotezele cauzalității circulare a proceselor socio-economice cumulative ale lui Myrdal. Aceste ipoteze susțin că variabilele într-o economie regională sunt extrem de strâns legate, ceea ce face ca schimbarea pozitivă a uneia să aibă efecte pozitive și asupra celorlalte și invers, în cazul unor efecte negative.

Teoria polilor de creștere acreditează ideea unei unități motrice (o întreprindere, un grup de întreprinderi, o ramură industrială, o combinație de industrii), propulsoare, capabilă să inducă puternice efecte de antrenare asupra unităților ce se situează în amonte sau aval ca și asupra zonelor geografice aflate sub incidența lor. Din această perspectivă, creșterea economică apare polarizată atât în spațiul industrial cât și în cel geografic, ambele reprezentând forme de existență, de manifestare a spațiului economic, în sensul lui Perroux (Perroux, 1964, 1969) și Boudeville (Boudeville, 1961).

Spațiul economic, înțeles ca un ansamblu complex de activități economice, se prezintă ca un câmp de forțe, teritoriul național fiind privit fie ca spațiul de trecere a acestor forțe, fie ca un ansamblu de centre sau poli de unde emană și spre care se îndreaptă ele.

Un loc aparte în teoria polilor (centrelor) de creștere îl ocupă problema economiilor de scară. Dacă o ramură este subiectul unor economii de scară interioare, firmele cu o creștere susținută vor obține un avantaj în competiția cu rivalii lor și creșterea va deveni cumulativă. Economiile de scară interioare joacă totuși un rol minor în teoria polilor de creștere.

Mult mai importante în această teorie, după cum argumentează și Fr. Perroux, sunt economiile de scară exterioare. Economiile de scară exterioare apar ca un rezultat al proximității spațiale a unor activități interdependente. Se pot distinge astfel două tipuri de economii de scară exterioare: economii datorate localizării (economii de localizare) și economii datorate aglomerării (economii de aglomerare) (Richardson, 1973).

Economiile de localizare reprezintă rezultatul concentrării geografice a unor întreprinderi aparținând aceleiași ramuri. Ele includ și economiile de transfer (de legătură) care se manifestă ca urmare a proximității geografice a firmelor între care există legături de tip input-output. Aceste economii de legătură explică de ce punctele nodale ale rețelelor de transport sunt acele localizări în care costurile de distribuire și asamblare pentru anumite ramuri pot fi minimizate. Economiile de localizare au la bază o serie de motive. Cele mai importante avantaje rezultă din proximitatea firmelor aparținând aceleiași ramuri, care permite o mai mare specializare a acestora, având ca efect reducerea costurilor medii pe termen lung. Specializarea ridicată conduce la creșterea eficienței în producție și poate lua forme diferite. De exemplu, se pot stabili firme specializate în cadrul unui complex industrial sau grupuri de firme pot stabili anumite relații de cooperare, cum ar fi subcontractarea. De asemenea, economiile de localizare rezultă și din faptul că proximitatea geografică a unor firme aparținând aceleiași ramuri facilitează cercetarea, activitatea inovațională în acea industrie. Ea conduce la apariția unor resurse de forță de muncă cu calificare și experiența necesară ramurii în cauză.

Economiile de aglomerare apar ca rezultat al asocierii geografice a unui număr mare de activități economice care pot să nu aparțină aceleiași ramuri. Astfel, în multe cazuri se poate remarca concentrarea unor elemente ce se constituie în avantaje pentru firme din diverse ramuri: transportul urban și posibilitățile oferite pentru navetă; piețe ale muncii bine organizate, cu resurse de forță de muncă cu calificări variate; cheltuieli sociale de regie și servicii guvernamentale; o gamă largă de servicii de asistență comercială, financiară, contabilă, juridică etc. De asemenea, dotările de ordin social-cultural pot avea un efect puternic asupra deciziilor privind localizarea în rândul antreprenorilor, managerilor, al persoanelor ce își propun să emigreze și al familiilor acestora.

Atractivitatea în creștere a centrelor de creștere regională existente creează o serie de efecte de „contracurent”, care operează în detrimentul regiunilor mai puțin dezvoltate. Astfel, eficiența ridicată a activităților din aceste centre face din ele un „magnet” pentru investitori. În plus, ele tind să atragă cele mai valoroase elemente ale resurselor de forță de muncă din regiunile mai puțin dezvoltate. Si comerțul interregional are efecte perturbatoare asupra acestor regiuni. Este binecunoscut exemplul țărilor în curs de dezvoltare, care prezintă o parte a economiei cu o intensitate ridicată a capitalului, în timp ce restul cuprinde ramuri, activități cu o intensitate ridicată a forței de muncă. Centrele de creștere sunt dominate de ramuri bazate pe o intensitate ridicată a capitalului și tehnologii avansate. La început regiunile cu o creștere rapidă pot ocoli regiunile mai puțin dezvoltate și întreține relații comerciale în special cu regiunile în ascensiune. În timp însă, pe măsura dezvoltării schimburilor interregionale, regiunile mai puțin dezvoltate vor fi atrase mai puternic în relațiile de schimb, cu multe efecte pozitive asupra economiilor lor. Vor exista, desigur, și cazuri în care firme mai puțin eficiente, ce supraviețuiau numai în virtutea izolării lor, vor fi eliminate din competiție de firmele cu eficiență ridicată din celelalte centre de creștere odată ce schimbările interregionale vor căpăta amploare.

În discuțiile despre centrele de creștere se acordă o atenție specială efectelor de difuziune sau „de scurgere” care emană de la aceste centre. Pe măsură ce economia unei țări se dezvoltă, se creează posibilități de îmbunătățire a legăturilor de transport dintre regiuni, astfel încât firmele în expansiune vor căuta condiții favorabile de investiții în regiunile rămase în urmă. În același timp, departe de a fi un simplu spectator, guvernul va interveni pentru stimularea creșterii economice în regiunile mai puțin dezvoltate.

Pe de altă parte, economiile de scară (interioare și exterioare) din centrele de creștere vor genera și posibilitatea unor pierderi, a unor efecte negative, cauzate de congestia urbană, poluare, creșterea prețului terenurilor, creșterea însemnată a salariilor etc. De exemplu, construirea unei noi infrastructuri de transport (cale ferată, șosea) creează externalități pozitive pentru locuitorii zonei în cauză prin mărirea posibilităților de deplasare a acestora, dar și externalități negative prin creșterea poluării aerului, zgomot, deteriorarea peisajului natural, congestionarea traficului, accidente etc.

Dintre toate teoriile dezvoltării regionale după o dinamică exogenă, nici una nu apare ca fiind completă și adaptată noilor concepții ale dezvoltării: teoria bazei exportatoare nu este de fapt o teorie a dezvoltării regionale, chiar dacă orientarea înspre cerere este schimbată cu o orientare înspre ofertă, iar teoriile dezvoltării inegale sunt mai degrabă modele explicative ale determinismului prosperității zonelor centrale în raport cu cele periferice. Singura teorie care se situează parțial pe axa utilizării resurselor interne pentru dezvoltare este teoria dezvoltării polilor de creștere. Ea se situează între o dinamică exogenă și una endogenă, însă se bazează pe industrializare, ceea ce o face inutilizabilă regiunilor subdezvoltate. Este însă important de reținut ideea conform căreia teritoriul este format dintr-o mulțime de poli de rang echivalent, care posedă fiecare o arie de influență în jurul său. Aceasta poate servi modelului de dezvoltare descentralizat și endogen.

În concluzie, cu toate efectele adverse, procesul cauzalității cumulative este o realitate confirmată de diversele evoluții în plan regional, modelele construite pentru reliefarea acestui proces necesitând o serie de perfecționări, în vederea obținerii unei imagini și explicații cât mai convingătoare asupra cauzelor care determină disparitățile regionale.

1.3.2. Teoria dezvoltării endogene

Ca și celelalte teorii, cea a dezvoltării endogene derivă din teorii ale dezvoltării adaptate regiunilor și este mai mult o teorie a dezvoltării teritoriale decât una a creșterii economice. Pentru J. Friedmann, această teorie este „inscripția teritorială a nevoilor fundamentale” și are trei caractere esențiale: este teritorială, comunitară și democratică.

În teoriile clasice, întreprinderea este agentul major al dezvoltării, ea modelează spațiul după nevoile sale. Spațiul nu este decât reuniunea unor aspecte tehnice, niște „inputuri localizate”. Pentru teoria dezvoltării endogene, spațiul este însă mult mai mult; este un element care depășește suma componentelor sale: valorile comune, posibilități de interacțiune care creează efecte de sinergie, resurse umane etc. Dezvoltarea endogenă dă naștere în acest fel unei dezvoltări integrate, adică a controlului local asupra economiei, integrate la rândul ei în viața culturală, tehnică, socială și politică. Acest tip de dezvoltare nu se bazează pe întreprinderile mari ci pe cele mai mici și chiar pe sectorul informal, ceea ce suscită numeroase polemici. Timp îndelungat, majoritatea economiștilor au încurajat lupta împotriva activităților informale și considerau că cei care le acceptă, acceptă de fapt eșecul statelor. Tendința de astăzi fiind „cât mai puțin stat”, opiniile s-au schimbat, iar aceste activități apar ca o soluție bună pentru dezvoltare în țările sărace. Așadar, chiar dacă echilibrul economiei oficiale nu mai este respectat, economia informală fiind mai flexibilă și costurile de gestiune mai scăzute, tendința justifică de fapt ceea ce se dorește, adică „mai puțin stat”.

Comunitatea decide de utilizarea resurselor, iar eficiența este maximă deoarece fiecare membru al comunității profită de efortul depus. Modelul dezvoltării endogene poate fi schematizat conform figurii următoare:

Fig. 1.3 – Modelul dezvoltării endogene

Sursa: Barna R.C., Economie regională, Ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2008, p. 131; după Boisier S., La construccion social de las regiones. Una tarea para todos, In: Desarrolo Regional: tarea nacional, Ed. Universidad de la Frontera, Temuco, Chile, 1988, p. 63.

1.3.2.1. Modelul creșterii endogene

Modelele de creștere endogenă se disting de schema neo-clasică tradițională prin faptul că ele endogeneizează dinamica creșterii, până acum câțiva ani considerată exogenă. În modelul neo-clasic al lui R. M. Solow productivitatea descrescătoare a capitalului anulează pe termen lung creșterea pe cap de locuitor, cel puțin dacă nu există un progres tehnic exogen care să crească productivitatea factorilor de producție. Modelele de creștere endogenă fondează pe de o parte creșterea economică pe alegerea făcută de agenții economici, alegere relativă acumulării de factori ce pot stimula câștigul de productivitate și pe de altă parte, pe inexistența scăderii productivității datorită luării în considerare a externalităților. Aceste două părți ale creșterii, acumulare și schimbare, se traduc, prima prin caracterul cantitativ al acumulării de factori de producție, iar a doua prin caracterul calitativ al procesului de creștere ce trece prin ameliorarea eficacității combinației productive. Aceasta înseamnă de fapt analiza mecanismelor care creează un proces de creștere auto-întreținut, ținând cont în același timp de specificitățile spațiale ale procesului. Randamentul marginal descrescător al capitalului care determină anularea creșterii pe termen lung în modelul lui Solow, este compensat în modelele de creștere endogenă de existența unor externalități pozitive legate de acumularea unor factori cum ar fi capitalul uman, cercetarea sau infrastructura publică. Sursa randamentelor externe de scară, provine din activitatea colectivității, agenții economici acționând întotdeauna într-un univers cu randamente marginale descrescătoare. Particularitatea modelelor de creștere endogenă consistă deci, în explicarea creșterii prin specificarea unei funcții de producție cu randamente ce nu sunt descrescătoare, dar care sunt compatibile cu echilibrul concurențial al modelului neoclasic datorită introducerii externalităților.

Conceptul de externalitate utilizat de către teoriile creșterii endogene este a-spațial. Cu toate acestea, definiția externalității dată de A. Marshall ne indică cât de important este spațiul în evaluarea externalităților în termeni operaționali: „exploatarea economiilor externe de către unitățile de producție industrială depinde deseori de proximitatea lor spațială: ea este rezultatul concentrării într-o regiune a unor firme din aceeași ramură sau de o concentrare urbană”. Aceasta denotă că gândirea economică a luat în considerare existența unor spații privilegiate care pot duce la ameliorarea productivității și pot favoriza dezvoltarea. Externalitățile acestui model sunt de fapt supradotări în capital uman sau material, know-how, inovații, cercetare etc. Caracterul teritorial al modelului de creștere endogenă se poate deduce din teritorialitatea acestor externalități, a localizării unor factori de producție și a proximității actorilor economici față de aceștia. Dimensiunea calitativă a anumitor factori trebuie întotdeauna pusă lângă ceilalți factori de creștere economică regională, printre care nu trebuie uitată capacitatea teritoriului de a organiza utilizarea acestora.

1.3.2.2. Surse de creștere endogenă

Modelele de creștere endogenă iau în general în considerare efectele unui singur factor de creștere, clasificarea acestora făcându-se în funcție de factorul privilegiat cu ocazia analizei. B. Amable și D. Guellec disting astfel mai multe modele, care se bazează pe:

– capital fizic. Definiția capitalului fizic este aceeași ca și în modelul neo-clasic, la care se adaugă ca sursă de creștere endogenă, existența externalităților tehnologice pozitive care decurg din acumularea capitalului firmelor. Piața este concurențială, iar funcția de producție individuală are randamente descrescătoare, dar outputul fiecăruia depinde de nivelul capitalului global din economie datorită externalităților. La originea acestor externalități s-ar afla efectele de acumulare de experiență prin practică, datorate acumulării de capital. De asemenea, investițiile ce incorporează progrese tehnice în sectoarele intermediare din amonte în producție, pot avea efecte favorabile asupra productivității sectoarelor din aval.

– inovație tehnologică. Modelul se bazează pe inovația tehnologică care explică câștiguri ale productivității datorate introducerii în lanțul de producție a unei noi tehnologii datorate cercetării. Sau vor rezulta inputuri din ce în ce mai specializate ceea ce va duce la o mai mare diviziune a muncii, sau inputuri din ce în ce mai eficiente. Încorporarea inovației în producție este stimulată de către puterea de monopol care decurge, chiar dacă aceasta este de scurtă durată.

– capital uman. Dinamica acumulării capitalului uman urmează modelul următor: rata creșterii achiziției capitalului uman pentru un individ este proporțională timpului de formare și stocului de cunoștințe acumulat de individ (cu cât este mai bine format cu atât poate progresa mai rapid în formarea sa). Producția unei firme depinde atât de capitalul fizic cât și de cel uman de care dispune, dar și de capitalul uman general existent pe piață. Eficacitatea capitalului uman depinde de nivelul său general în teritoriu, deoarece un individ este mai eficient când nivelul general este ridicat, adică atunci când este înconjurat de eficiență. Oamenii calificați exersează efecte de antrenare unii asupra altora. Pentru R. Lucas, aglomerațiile urbane ar fi favorabile acumulării capitalului uman datorită difuziunii și schimbului de informații posibile pe care le oferă proximitatea.

– capital public. Mecanismul prin care capitalul public este introdus în mecanica creșterii endogene este simplu: actorii privați evoluează într-un mediu concurențial cu randamente descrescătoare, care însă pot deveni crescătoare datorită intervenției factorilor publici. Printre factorii publici care pot duce la creșterea randamentelor private se găsesc infrastructurile publice, cheltuielile de sănătate, educație și cercetare. Diferența față de modelele precedente constă în considerarea acestor factori ca bunuri publice, adică bunuri a căror producție nu ar fi rentabile pentru actorii privați. Pe de o parte, acumularea lor este diferită și pe de altă parte interacțiunea dintre acești factori este alta. Investiția în cercetarea fundamentală are efecte deosebit de pozitive asupra cercetării și dezvoltării în domeniul privat. Efectele școlarizării generale sunt benefice în general dar și în particular asupra capacității de inovație a agenților. Inovația este progresiv incorporată în capitalul fizic astfel, investiția în capitalul public conduce la noi efecte de învățare și la nașterea unor noi competențe.

Ameliorarea productivității factorilor de producție și a creșterii, depind în modelele de mai sus de decizia de investiție în factori de creștere endogenă și în producția de externalități pozitive. Astfel, sursa creșterii nu mai este exogenă. Ea este determinată în special de alegerea alocării factorilor de producție. Modelul neoclasic prevede convergența economiilor pe termen lung, ceea ce modelele endogene nu mai asigură. Randamentele marginale ale capitalului fizic anulându-se cu acumularea lor, ritmul creșterii nu va mai fi determinat numai de creșterea populației și a progresului tehnic, de aceea în modelele endogene care se bazează pe investiția în factori caracteristici, ritmul creșterii economice poate fi diferit de la o economie la alta.

Chiar înaintea efectuării unei alegeri pentru investiții, traiectoria creșterii poate fi determinată de dotarea inițială (în factori de producție, resurse umane, resurse organizaționale etc.) sau de moștenirea trecutului. Este posibil însă ca o economie să se găsească într-un cerc vicios al subdezvoltării și anume atunci când randamentul marginal al factorilor de creștere endogenă (capital uman etc.) este scăzut datorită slabei lor acumulări. în acest caz o economie săracă ar putea să nu poată ieși din această stare.

1.3.2.3. Spațializarea modelului de creștere endogenă

Numeroși autori s-au întrebat asupra mecanismelor care determină creșterea inegală în interiorul unei regiuni, polarizarea părând a fi „în mare parte, aspectul teritorial al procesului general de creștere economică”. Randamentele crescătoare și externalitățile sunt deseori mecanismele cele mai importante care pun în mișcare aceste concentrări. Interacțiunile între agenți sunt deseori impulsionate de proximitatea geografică a agenților sau de concentrarea unor activități. Astfel, externalitățile care influențează dinamica industrială explică coincidența între proximitatea geografică și performanțele întreprinderilor. Acumularea capitalului uman este atât sursa creșterii economice cât și consecința acesteia, deoarece aglomerațiile au un efect stimulator asupra acestui factor. Polii de creștere atrag o forță de muncă specializată și diversificată, ceea ce are efect de atracție pentru întreprinderi, aglomerația fiind susceptibilă să realizeze mai bine echilibrul între cerere și ofertă. Aceste mecanisme duc la un nou concept, cel de economie de aglomerație, pe care G. Ottaviano și J-F. Thisse o împart în două categorii:

– economiile de localizare, care sunt economii externe pentru firmă, dar interne pentru industria localizată într-o aglomerație. Ele pot fi economii legate de diferențierea activităților și de specializarea intra-industrială, de existenta forței de muncă adecvată sau a facilității transferului inovațiilor.

– economiile de urbanizare, care sunt economii externe atât firmei cât și ramurii industriale din care face parte. Aceste economii rezultă din talia aglomerației legată de concentrarea populației, a prezenței infrastructurii, a serviciilor etc.

Astfel, „totul ne face să credem că factorii identificați ca surse de externalități în modelele de creștere endogenă sunt în centrul a ceea ce știința regională a identificat drept economii de aglomerație, care sunt într-un fel externalități spațializate”. Pentru a identifica efectele economiei de aglomerație, V. Henderson, A. Kuncoro și M. Turner, au studiat prezența externalităților de localizare și de urbanizare prin separarea sectoarelor high-tech. Aceste studii arată că schimbul de informații este determinant pentru înțelegerea dezvoltării anumitor sectoare în sânul aglomerațiilor și că pe lângă acumularea factorilor mai este necesară și o alchimie constructivă care să îi determine pe acești factori să producă un surplus de creștere. Acest proces care face să intre în joc diferiți factori de creștere, surse de externalități, se derulează astfel: noii factori care sunt atrași determină diferențierea produselor datorită creșterii concurenței, care duce astfel la specializarea mâinii de lucru. Creșterea atrage deci creștere, la fel precum polarizarea atrage polarizare. Concentrarea firmelor atrage la rândul său noi firme și servicii specializate pentru întreprinderi (cercetare, consultanță), care sunt la rândul lor surse de externalități, atrag mâna de lucru calificată și noi firme și așa mai departe. Pentru emergența acestei alchimii constructive, factorii care se află în afara pieței sunt importanți deoarece favorizează producția de externalități, ca de exemplu contextul instituțional și organizațional care contribuie la coordonarea agenților.

Cap. 2. MODELE DE ORGANIZARE SPAȚIALĂ A ECONOMIEI

Teoria localizării este cea mai veche ramură a economiei regionale, datând din secolul XIX. Cu toate că analiza economică la nivel regional preia o serie de concepte macroeconomice, așa cum afirmă și D.L. Constantin, în particular, principiul maximizării profitului este dificil de menținut în teoria localizării, iar soluțiile la problemele echilibrului general devin aproape imposibile atunci când se introduc ajustări privind spațiul și localizarea.

2.1. Teoriile localizării bazate pe costuri

În teoria localizării, ideea centrală este că strategia de maximizare a profitului este strategia localizării care minimizează costurile totale de producție și transport. Dintre contribuțiile cele mai semnificative la conturarea conținutului teoriei localizării bazate pe costuri sunt cele ale lui von Thünen și Weber.

2.1.1. Modelul von Thünen

Se consideră că teoria elaborării modelelor spațiale a apărut odată cu cercetările privind localizarea culturilor agricole în funcție de distanța față de piața de desfacere a produselor respective. Această problemă a fost analizată de von Thünen (1826) pornind de la studiul agronomiei pe domeniul propriu de la Tellow și de la funcționarea concretă a pieței orașului Rostock, situat la 35 km, nord-vest de Tellow. El a urmărit de fapt prin construcția sa să redea un model geografic care să evidențieze rolul distanței și zonei.

Von Thünen, în lucrarea sa „Statul izolat” pornește de la ipoteza unui spațiu omogen și izotrop, pe care îl complică progresiv pentru o mai bună apropiere de realitate. Cererea pe piața respectivă este constituită din câteva bunuri de consum (produse alimentare proaspete, lemn folosit drept combustibil, făina, piei, materii prime care pot fi stocate ca cereale, etc.). Dacă se consideră o singură cultură, aceeași fertilitate în orice punct, aceeași tehnologie de producție și cu mâna de lucru disponibilă fără costuri de transport, atunci costul de producție este constant în fiecare punct.

În cazul în care vânzarea producției se realizează în totalitate pe piața determinată de centrul urban, atunci costul total variază doar în funcție de distanța de transport a producției. Astfel, renta funciară, a cărei mărime este dată de diferența dintre prețul de vânzare și costul de producție plus costul de transport, descrește liniar în funcție de depărtarea locului de producție față de punctul de vânzare (consum), ajungând zero acolo unde produsul dintre costul de transport și distanța de transport egalează ecartul dintre prețul de vânzare și prețul de producție.

Decizia privind localizarea este astfel determinată de diferențele între rentele funciare (de poziție) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenți ai diverselor produse. Astfel în cazul mai multor culturi, sau a unei singure culturi produsă după tehnologii diferite (culturi intensive sau extensive), are loc o ordonare a localizării acestora în funcție de rentele funciare unitare, în funcție de distanțe și de costuri unitare de transport. Modelul care decurge din aceste observații propune o organizare spațială în inele (zone circulare) concentrice de mărime inegală.

Pornind de la un model simplu în care avem implicate două culturi putem încerca să identificăm localizarea optimă în raport cu un centru urban.

Soluția problemei de alocare pentru două produse, de exemplu porumb și sfeclă, este ilustrată în figura 2.1.

Fig. 2.1 – Alocarea terenului agricol în teoria lui von Thünen

Sursa: Greenhut M.L., Norman G., The Economics of Imperfect Competition: a spatial approach, Cambridge University Press, 1987, p. 256

Se presupune că orașul este localizat în punctul O. Costurile unitare de producție pentru cele două produse sunt independente de localizare și sunt date de OW pentru porumb și OP pentru sfeclă. Costurile unitare de transport, proporționale cu distanța, sunt date de dreptele WN și WM pentru porumb și, respectiv, PT și PS pentru sfeclă. Deci, se remarcă faptul că porumbul este mai costisitor să fie produs, dar mai ieftin de transportat decât sfecla.

Se consideră în continuare un teren agricol la distanța OR1 față de oraș. Așa cum se poate observa din figura 2.1, costurile medii (de producție și de transport) sunt R1P1 pentru sfeclă și R1W1 pentru porumb, cu R1P1<R1W1. Într-o situație opusă se află terenul agricol situat la distanța OR2 față de oraș, unde costurile medii sunt R2P2>R2W2.

Să presupunem acum că atât porumbul cât și sfecla se vând la același preț în oraș. În aceste condiții, producătorii de sfeclă pot surclasa producătorii de porumb în cazul terenului R1, în timp ce producătorii de porumb vor surclasa producătorii de sfeclă în cazul terenului R2. În general, suprafețele OH și OL vor fi afectate producției de sfeclă, iar suprafețele HX și LX' producției de porumb.

Analiza lui von Thünen demonstrează că structura spațiului rural depinde de modul de articulare a acestuia cu mediul urban, mai exact, distanța față de cea mai apropiată piață urbană determină locul de localizare a culturilor și structurarea peisajului agricol. Regula generală pe care el a dezvoltat-o în carte este că locurile din apropierea pieței vor fi ocupate de culturile care sunt capabile de realizarea celor mai mici costuri unitare de producție ca rezultat al cultivării intensive și care produc, așadar, cele mai mari rente ale terenului în virtutea amplasării lor specifice în spațiu. Conducând analiza mai departe, prin plasarea ei într-o piață plană bidimensională mai degrabă decât într-o piață liniară, unidimensională, se poate observa că teoria lui von Thünen prevede un model de utilizare a terenurilor caracterizat printr-o serie de inele concentrice, fiecare destinat acelui tip de producție care conduce la cea mai ridicată rentă funciară.

Von Thünen, un bogat proprietar de pământ, a fost interesat în primul rând de terenurile pentru agricultură și de aceea s-ar putea crede că ideile sale ar avea o relevanță redusă pentru societatea industrială modernă. Cu toate acestea teoria lui von Thünen oferă un cadru interesant de analiză chiar și pentru economia urbană. De fapt, în prezent există o teorie orientată asupra cererii bine elaborată care se referă la localizarea gospodăriilor în cadrul zonelor metropolitane bazată pe conceptul de curbe ale rentei rezultate ca urmare a acțiunii de licitare (corespunzătoare rentei funciare remarcate mai înainte) și care prevede un model concentric determinat de dorința și abilitatea unei anumite gospodării de a licita pentru un teren într-o zonă urbană.( Alonso (1964), Muth (1967), Beckmann (1968), Mills (1972)). Suplimentar, există teorii care propun modele concentrice similare pentru localizări industriale și comerciale în cadrul zonelor metropolitane (exemple: Koopmans și Beckmann 1957), Mills(1972)).

2.1.2. Modelul Weber

Principalul domeniu de interes a lui Alfred Weber a fost alegerea localizării industriale. El a fost preocupat de analiza factorilor generali și ai localizării, aplicabili într-o măsură mai mare sau mai mică în fiecare ramură a industriei.

Weber a operat, în construirea modelului său, cu mai multe ipoteze, dintre care cele mai importante sunt:

• Firma care-și alege localizarea este subiectul unui coeficient fix, care corespunde unei tehnologii cu randamente constante de scară;

• Oferta de factori pentru producție (input-uri) este nelimitată, la prețuri fixe, independente de localizare;

• Input-urile sunt fie disponibile oriunde în aria pieței respective, fie puternic localizate la câteva surse cunoscute;

• Cererea este concentrată într-un număr de puncte cunoscute și este fixă în fiecare punct;

• Transportul este posibil în orice direcție, iar costurile de transport pentru fiecare marfă sunt direct proporționale cu greutatea și distanța pe care este transportată acea marfă.

După cum se poate observa din aceste ipoteze, Weber, la fel ca și von Thünen, își imaginează o câmpie uniformă, fără trăsături, cu rate de transport uniforme per tonă-milă în întreaga regiune. O diferență față de von Thünen este că în loc de un singur punct de consum, el presupune că există câteva puncte cunoscute de consum și câteva surse cunoscute de energie și materii prime. Forța de muncă este considerată în cantități nelimitate, cu un salariu constant, în anumite locuri date. Costurile de transport sunt considerate o funcție liniară a greutății și distanței, dar diferențele de topografie și transportabilitate țin seama de suplimentările artificiale la distanțele actuale. Uzinele industriale produc un singur produs prin intermediul coeficienților ficși ai intrărilor și ieșirilor și se pune problema de a determina locația lor optimă în spațiu, care este în totalitate o problemă de minimalizare a costurilor totale de transport ale intrărilor și ieșirilor.

Materiile prime sunt clasificate în patru categorii:

„omniprezente” – materii prime care se întâlnesc pretutindeni;

„materiale localizate” – materiale care se obțin numai într-un singur loc;

„materiale pure” – materiale localizate, cum ar fi țesăturile materializate în haine, care intră în produsul finit la deplina extindere a greutății lor;

„materii brute” – materiale ca minereul de fier care se topește pentru a deveni oțel, pierzându-și parțial greutatea în procesul de producție în decursul arderii sau eliminării deșeurilor.

Ideea face uz de doi coeficienți tehnici:

„indicatorul material” – raportul dintre greutatea materialelor localizate și greutatea produsului finit;

„greutatea locațională” – greutatea totală care trebuie transportată între toate punctele locaționale date exprimată per tonă de produs finit, având valoarea unu plus indicatorul materialului.

Dacă procesul productiv determină un câștig în greutate, indicatorul material este mai mic decât unu, iar greutatea locațională este mai mare decât unitatea, și, prin urmare, locația uzinei este îndreptată spre punctele de consum. Pe de altă parte, dacă procesul productiv conduce la pierderea greutății, indicatorul material este mai mare decât unitatea, greutatea locațională este mai mare decât doi, iar uzina este orientată către locațiile unde sunt depozitate materiile prime.

Acesta este cazul când cheltuielile de transport sunt variabile, iar cheltuielile cu forța de muncă sunt constante. Când cheltuielile cu forța de muncă variază, amplasarea uzinei deviază de la direcția de transport și devine o pierdere de bază în raport cu mărimea „coeficienților forței de muncă” – un alt termen weberian și anume raportul dintre cheltuielile cu forța de muncă per tonă de produs și greutatea totală atât a intrărilor cât și a ieșirilor transportate. În acest sens analiza lui Weber poate fi utilizată cu ușurință pentru a explica tendința recentă a unor corporații internaționale de a localiza o parte însemnată din producția lor, caracterizată printr-o rată înaltă a valorii adăugate și un grad înalt de intensivitate a forței de muncă, în Orientul Îndepărtat și în unele țări în curs de industrializare precum Brazilia și Venezuela. În plus, la cheltuielile de transport și cu forța de muncă se adaugă economiile acumulate sub forma economiilor interne, cheltuielile de marketing, ale apropierii de industriile auxiliare și forței de muncă mai ieftine, care creează tendința de grupare a uzinelor în centrele urbane. Tendința de centralizare este totuși compensată de lipsa de aglomerare a efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate.

Weber prezintă analiza sa ca o teorie „pură” a locației, adică independentă de factorii instituționali specifici, cum ar fi: diferențele între ratele dobânzii, ratele de asigurări, taxele, calitatea managementului etc., precum și de factorii generali cum sunt: clima și topografia. În acest sens el arată că ea este aplicabilă la orice tip de economie atâta timp cât concurența perfectă și comportamentul de maximizare a profitului domină.

Cele două modele de dezvoltare ce se fundamentează pe teoriile localizării bazate pe costuri, ale lui Weber și von Thünen, au limitele lor majore, dintre care una este cea referitoare la trasarea parametrică a cererii și prețului. Aceasta este justificată de unii regionaliști prin ipoteza că structura pieței pe care se bazează modelul este perfect competitivă, dar la fel de bine poate fi folosită și ipoteza că producătorul deține monopolul pe piața respectivă, cu un grad ridicat de control asupra prețului final. De asemenea Weber a fost acuzat că s-a concentrat asupra unui caz lipsit de interes, al producătorilor și comercianților concentrați într-un singur punct sau mai multe puncte de locație, în loc de a fi dispersați pe întreg spațiul economic, apoi de generalizarea analizei prin utilizarea unor „greutăți ideale” pur fictive, în care economiile din navlosirea pe termen lung sunt adaptate prin reducerea distanțelor reale și în general, de aruncarea întregii chestiuni a locației uzinei în domeniul ingineresc mai mult decât în cel economic. În fiecare din cazuri analiza are limite, dar al doilea stabilește cadrul pentru aplicații practice ale teoriei lui Weber, fapt care-i conferă modelului acestuia un „punct forte”, respectiv capacitatea de a fi operațional.

Modelul Weber a fost aplicat în studiile făcute și de alți economiști (Hoover în 1937 – 1938, în legătură cu localizarea industriei încălțămintei și pielăriei; Isard în 1956, legat de industria metalurgică).

Influențe apreciabile ale modelului Weber se întâlnesc și în analizele privind localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, stațiilor de pompieri și a altor obiective de interes, sau a unităților de producție ale unor companii multinaționale.

2.2. Modele ale teoriei interdependenței localizărilor și modele gravitaționale

2.2.1. Modelul Hötelling

O limită importantă a modelului lui Weber este modul în care acesta tratează competiția. El presupune că fiecare producător consideră localizările concurenților săi drept date, că acel producător deține monopolul pe piață.

Contribuția esențială pe care o aduce teoria interdependenței localizărilor este relaxarea acestei ipoteze, luând în considerare implicațiile spațiale ale oligopolurilor fără înțelegeri între participanți.

Prima lucrarea elaborată în această direcție aparține lui Hötelling (1929), teoria fiind extinsă de Lerner și Singer (1937), Smithies (1941), Greenhut (1956).

Hötelling a analizat modelul de localizare pentru doi vânzători ai unui produs omogen, în condițiile în care vânzătorii acelui produs sunt uniform distribuiți pe o piață liniară limitată. Se presupune că fiecare client va cumpăra o unitate de produs și va suporta costurile de transport.

Astfel, latura cererii este, în mod evident, ignorată. Relocalizarea producției se consideră a fi instantanee, fără a implica nici un fel de costuri.

Soluția fundamentală oferită de Hötelling acestei probleme, în care apare un duopol (doi vânzători de înghețată localizați pe o plajă – văzută ca o piață liniară, limitată – presupunându-se că fiecare consumator va cumpăra un cornet de înghețată de la cel mai apropiat vânzător), este ipoteza că fiecare dintre cei doi competitori nu intuiește reacțiile rivalului sau o schimbare a localizării sale. De exemplu, se consideră că inițial vânzătorii se află în punctele A și B (figura 2.2.a). Vânzătorul A presupune că B nu va reacționa la o schimbare a localizării sale și se mută către stânga lui B. Dar, atunci, B se va muta și el către A. Aceste relocalizări succesive vor continua până când A și B se vor găsi spate în spate chiar în centrul pieței (figura 2.2.b).

Se poate concluziona că problemele de localizare, în cazul unui duopol, tind să conducă la o localizare concentrată în centrul pieței, cu condiția ca cererea să fie complet inelastică. Aceasta poate fi o explicație pentru frecventa juxtapunere spațială a unor competitori în situația de oligopol sau duopol, cum este cazul, de exemplu, al concentrării birourilor diverselor linii aeriene pe un bulevard central al unui mare oraș.

Fig. 2.2 – Modelul Hötelling

Sursa: Daniela – Luminița Constantin, Elemente fundamentale de economie regională, Editura ASE, București, 2004.

Extinderile ulterioare ale modelului Hötelling au adus în discuție teoria motivării aglomerării. Economistul Smithies, în 1941, a demonstrat că o elasticitate a cererii diferită de zero va influența, în sensul reducerii, apropierea dintre cei doi competitori; prețurile diferite influențează comportamentul cumpărătorilor și, deci, mărimea pieței pentru fiecare vânzător.

În cazul în care analiza este extinsă la mai mult de doi competitori (Eaton si Lipsey – 1975 și Rotschiend – 1976) se poate demonstra că vânzătorii vor tinde să se disperseze pentru a nu fi prinși „la mijloc”. Dispersarea producției va rezulta ca și în cazul în care vânzătorii prevăd viitoarele planuri de localizare ale concurenților.

Modelul Hötelling a rămas ca un punct de pornire important in analiza oligopolului spațial și non-spațial, fiind aplicat chiar in știința politică (SUA și Marea Britanie).

2.2.2. Legea lui Reilly

Modelele gravitaționale ale fizicii newtoniene au inspirat elaborarea a două principii în teoria elaborării modelelor spațiale:

principiul distanței, potrivit căruia intensitatea interacțiunii care se exercită între două localități (în termeni de contracte sociale economice) este cu atât mai mare cu cât distanța care le separă este mai mică și invers;

principiul implicației spațiale, potrivit căruia implantarea unei activități într-un punct oarecare din spațiu modifică probabilitatea de apariție a unor altor implantări în zona din apropierea punctului respectiv.

Potrivit acestor abordări, așezările umane sunt asimilate unor „corpuri” dotate cu forță de atracție care se prelungește într-un câmp de inter-relații. În acest punct se stabilește un anumit echilibru de forțe.

Modelele de tip gravitațional au ca obiective determinarea ariei de influență dintre localități, precum și descrierea și proiectarea dimensiunii fluxurilor dintre acestea.

Una dintre primele aplicații a acestui tip de analiză o constituie „legea de atracție a comerțului cu amănuntul”, legea lui Reilly.

Legea lui Reilly poate fi formulată astfel: „în condiții normale două orașe atrag comerțul unui alt oraș sau târg intermediar mai mic direct proporțional cu o putere oarecare a dimensiunii populației celor două orașe și invers proporțional cu o putere oarecare a distanței de la orașul mai mic la fiecare dintre cele două orașe… Cel mai adesea, două orașe atrag comerțul unui alt oraș mai mic sau târg intermediar direct proporțional cu populația celor două orașe și invers proporțional cu pătratul distanței de la orașul intermediar la fiecare dintre cele două orașe mari”.

Legea lui Reilly asupra gravitației comerțului cu amănuntul mai poate fi formulată și sub următoarea formă: un centru tinde să atragă cumpărările unui consumator individual situat în zona sa de interes direct proporțional cu mărimea sa (măsurată, de regulă, prin numărul populației) și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ei.

Să presupunem spre exemplu existența a două centre X și Y aflate în competiție, iar Z – granița dintre cele două centre.

Z se va situa acolo unde atracția relativă dintre cele două centre este egală, adică:

=

Pentru a-l determina pe z (care se prezintă sub forma distanței până la X) se presupune că distanța dintre X și Y este r, iar raportul PX / PY = s .

Atunci, relația anterioară poate fi rescrisă sub forma:

s = ,

de unde rezultă :

z = r .

În cazul particular când s = 1 (adică X și Y au aceeași mărime), vom avea z = r (granița dintre cele două piețe se situează la mijlocul distanței dintre cele două centre).

Limitele Legii lui Reilly pornesc de la faptul că ea oferă soluții doar în cazul existenței a două centre și un punct intermediar, iar între aceste centre spațiul este presupus perfect omogen (populația este uniform repartizată, nu există orașe satelit etc.).

De asemenea, distanțele sunt măsurate după o metrică euclidiană (fără a se lua in calcul obstacolele datorate reliefului, existența unor frontiere naționale, etc.). Studii ulterioare au demonstrat ca exponenții formulei variază în funcție de tipul produselor, oraș, epocă și în funcție de veniturile clientelei.

2.3. Modele bazate pe teoria locurilor centrale

Teoria locurilor centrale este unul dintre cele mai elaborate modele de analiză a spațiului. Se afirmă că fără această teorie „nu ar fi fost posibil să se vorbească de o geografie teoretică independentă de alte științe”.

2.3.1. Modelul lui Christaller

Analiza ierarhică a spațiului a fost inițiată de Christaller în 1933. Principala problemă cercetată de Christaller a fost aceea a existenței unor principii generale care determină numărul, mărimea și distribuția așezărilor umane. „Localizarea orașelor mari sau mici reprezintă oare un rezultat întâmplător al istoriei, prin care ele erau repartizate într-un mod, aparent, fără vreo semnificație? Ar putea aceste localizări să fie explicația anumitor configurații geografice și topografice sau a densității populației? Există oare vreo explicație pentru aglomerația de sate și o alta pentru apariția de orășele, orașe mari și centre metropolitane? Sau trebuia găsit, dincolo de toate aceste forțe cauzale aparente, ceva fundamental și structural?” Christaller era convins că întregul proces era holistic, iar sarcina analizei era de a descoperi „modelul simbiotic de dependențe și interdependențe” ale diferitelor unități de organizare economico spațială.

Christaller consideră că în științele naturii „cristalizarea masei în jurul unui nucleu” este „o formă elementară a ordinii”, iar acest principiu central se poate aplica și la anumite „forme de viață ale comunității umane”.

El consideră că funcția principală a orașului este aceea de a distribui bunuri și servicii pentru spațiul din care face parte. Existența pieței antrenează afirmarea unui principiu care postulează că fiecare punct din teritoriul teoretic (rural, omogen și pe care populația este repartizată uniform) are acces la toate bunurile și serviciile posibile.

Adoptarea acestui principiu (al pieței) antrenează mai multe consecințe. Astfel, accesul în condiții egale la bunurile și serviciile oferite, nu poate fi realizat decât dacă pentru toate centrele competiția este aceeași; deci centrele urbane trebuie să fie echidistante și dispuse într-un asemenea mod încât oricare ar fi un punct din teritoriu acesta nu trebuie să se afle la o distanță de centru mai mare de 4 km (adică ore de mers). Atunci, din punct de vedere spațial, centrele se plasează în vârful unor triunghiuri echilaterale, care se regrupează în structuri hexagonale regulate (regiunea complementară fiecărui centru – aceea care să nu aibă prelungiri de interferență periferică – trebuie să fie hexagonală). Dacă ortocentrul triunghiului echilateral format de trei centre elementare este situat la 4 km de fiecare din acestea, lungimea laturii triunghiului (a distanței dintre centre) este de aproximativ 7 km. Punctele situate în centrul hexagoanelor regulate (constituind locuri centrale, de un nivel mai ridicat) sunt la o distanță unele de altele de aproximativ 12 km și controlează șase centre de un nivel intermediar inferior.

Termenul generic ales de Christaller pentru a desemna toate aglomerațiile urbane este acela de loc central, deoarece, după opinia sa, cuvântul loc este „esențialmente neutru, neavând nici o semnificație economică sau politică”. Însă, bunurile și serviciile oferite de către locul central nu au toate importanță egală, ci sunt ierarhizate, în funcție de cerințele consumatorilor (nevoi zilnice, săptămânale, lunare, ocazionale, etc.). Ierarhia lor antrenează ierarhia locurilor centrale ca și cea a ariilor de influență corespunzătoare.

Locurile centrale pot fi de mărimi diferite și îndeplinesc funcții diferite, de aceea trebuie clasificate sistematic. Pentru a realiza acest lucru, Christaller înțelege și tratează locurile centrale în perspectivă ierarhică. În opinia sa, există locuri centrale de ordin superior, care domină locurile centrale de ordin inferior. Mai departe, în jos, la baza ierarhiei se află locurile mai mici, care de obicei nu au o importanță centrală și pe care Christaller le numește „locuri auxiliare”. Cu toată suplețea acestei clasificări, Christaller recunoaște că funcțiile ierarhice nu se corelează în mod necesar, într-un mod determinist, cu mărimea locurilor centrale.

Drept urmare, mărimea și importanța locurilor centrale nu sunt sinonime. Aceasta presupune faptul că pot exista localități de mari dimensiuni, dar care să situeze pe un loc inferior din punct de vedere ierarhic, în condițiile în care nu îndeplinesc funcțiile esențiale ale unui loc central. Ariile de influență ierarhizate induc, așa cum s-a arătat, o structură hexagonală, oricare ar fi rangul lor.

În figura 2.3 este prezentată grafic ierarhia hexagonală gândită de Christaller. Locul central situat în vârful ierarhiei (P1) furnizează bunuri centrale de ordin superior pentru întreaga zonă delimitată de perimetrul P2 (Zona 1). Centrele P2 vor fi localizate în colțurile celor șase triunghiuri echilaterale care au un vârf în P1. Centrele P2 vor avea regiuni complementare mărginite de perimetrele P3 (Zona 2) și vor furniza bunuri centrale de ordin inferior. Continuând această regresie, locurile P3 vor fi centrele regiunilor (Zona 3) delimitate de locurile P4 și furnizează bunuri centrale de ordinul cel mai scăzut. Fiecare din centrele P4 vor avea zonele lor (mici) de piață corespunzătoare, în care se vor distribui bunuri dispersate.

Fig. 2.3 – Modelul locurilor centrale

Sursa: Adaptare după un grafic prezentat de Christaller, Die centralen Orte in Suddeutschland, Jena, 1933

2.3.2. Modelul Iui Lösch

O extindere imediată a analizei lui Christaller prevede flexibilitatea numărului de locuri centrale pe care le grupează un centru situat la un nivel imediat superior.

Lösch studiază toate combinațiile posibile, plecând de la o bază oarecare, aceasta deoarece nu toate centrele situate pe același nivel posedă aceleași funcții (structuri comerciale). Totodată, Lösch arată că pentru modelarea acestor procese este mai avantajos să se realizeze o „ordonare a ansamblurilor de rețele urbane într-un peisaj economic în care sectoarele bogate din orașe, implantate, de exemplu, de-a lungul axelor de comunicații, alternează cu sectoarele mai sărace din aglomerările urbane”.

De asemenea, Lösch explică dualitatea oraș – sat ca provenind din faptul că producția agricolă este consumatoare de spațiu, în timp ce producția industrială este cvasi-punctiformă (și consumată mai ales în oraș). Ca urmare, „…producția industrială vândută plecând de la acest punct este la originea unei pâlnii a prețului care crește pe măsura creșterii distanței până la suprafețele agricole, în timp ce cererea agricultorilor având ca bază zona de influență și drept centru – orașul”. Intersecția dintre pâlnie și con determină o arie circulară. Interferența dintre aceste zone circulare conduce la apariția unei structuri circulare de bază, doar că fiecare tip de industrie induce propria structură hexagonală.

În construcția modelului său, Lösch, a luat în considerare anumite obiective – ipoteze principale, cum sunt:

• localizarea unui producător trebuie să fie cât mai avantajoasă posibil, să-i maximizeze profitul;

• localizările trebuie să fie atât de numeroase încât să acopere întregul spațiu;

• în toate activitățile, deschise de către orice întreprinzător, profiturile anormale trebuie să dispară;

• suprafețele de aprovizionare, producție și desfacere trebuie să fie cât mai mici posibil;

• consumatorilor de la granițele zonelor economice trebuie să le fie indiferent cărora dintre localizările învecinate îi aparțin.

Lösch, spre deosebire de Christaller, a început analiza de la un nucleu de sate agricole distribuite triunghiular pe o suprafață agrară. Presupunând o repartizare continuă și egală a populației agricole și o organizare uniformă, se descriu trei tipuri de bază de areale de piață (hexagoane de mărimi crescânde formate din șase triunghiuri, când devin locuri centrale). Cel mai mic dintre hexagoane poate să fi avut o origine și mai mică. O singură fermă poate să fi produs unele bunuri industriale pe care le-a vândut celorlalte două ferme, creând astfel o zonă de piețe triunghiulare. Dacă prima fermă își extinde producția sa neagricolă, ar pute deveni un loc central sub forma unui hexagon constând în șase triunghiuri. Se poate obține mai mult spațiu de piață, fie prin invadarea zonelor învecinate, fie prin rotirea hexagonului, fie prin rotirea parțial și lărgirea, mai departe a configurației pieței.

Pentru Lösch nu exista în mod necesar o proiecție ierarhică a locurilor centrale. Ceea ce se realizează este „un echilibru al amplasamentelor”, cu condiția asigurării anumitor ipoteze. Lösch presupune că fiecare întreprinzător va căuta un amplasament, o localizare cât mai avantajoasă posibil, iar aceste localizări, care toate au în vedere distanța până la piață, vor fi suficient de numeroase, astfel încât să fie ocupat tot spațiul.

Se presupune că intrarea în activități productive este liberă, astfel încât vor dispare profiturile aberante iar prețurile vor aproxima costurile. Perspectiva liberului acces tinde să facă arealele de aprovizionare, producție și vânzare cât mai mici posibil, iar aceste zone de piață vor avea granițe acolo unde indivizilor le este indiferent căreia din cele două zone comerciale învecinate – de producție sau consum – aparțin.

Deoarece zona comercială trebuie să permită producătorului să obțină un profit minim, aceasta va fi diferită de la un produs la altul, rezultând o rețea complexă de areale de piață. Întrucât există avantaje de necontestat rezultate din „numere și asociații”, ca și din „locul și sursa aprovizionării” se pune în mișcare un proces empiric, echivalent cu rotația hexagoanelor de mărimi diferite astfel încât mediul economic să ia altă formă.

Localizările tind să se aglomereze în acele sectoare ale unui cerc de areale comerciale deosebit de bine servite de căi de transport si de alte facilități, astfel încât, o jumătate de cerc va avea mai multe așezări, iar cealaltă jumătate va avea mai puține. Pentru descrierea acestui aranjament sectorial al localizărilor, Lösch folosește expresia „mediu economic” ca termen tehnic. Dovada că acest termen tehnic se găsește în lumea reală îi este dată lui Lösch de studierea modului de distribuție a așezărilor umane pe o rază de 60 de mile în jurul localităților Indianapolis și Toledo.

Asemenea medii economice nu sunt în mod necesar regulat geometrice și nu au un singur centru metropolitan în centru. Ele pot avea mai multe centre principale, localizate excentric, iar Losch conchide că acest tip de entitate spațială mai mare ar putea fi cel mai bine considerată ca o „regiune economică” deoarece, în timp ce fiecare sistem regional are în centru un oraș mare, acesta nu este în mod necesar și centrul unui astfel de sistem. Structura spațială a lui Lösch este una care începe cu ceva mic și simplu, și care se dezvoltă într-o serie de etape în forme care sunt progresiv mai mari și mai complexe.

O limită majoră a modelului lui Lösch este prea simpla tratare a cererii. Într-un anume sens, modelul lui Lösch atinge extrema atunci când presupune inexistența variației costurilor în spațiu. Totuși, trebuie admis că eterogenitatea spațială a înzestrării cu factori de producție tinde să întărească tendința identificată de Lösch cu privire la ierarhia concentrărilor industriale, la existența deci a locurilor centrale.

Lösch, ca de altfel și Cristhaller au demonstrat că rețelele regionale au multiple dimensiuni. Totuși rețelele regionale sunt reductibile la funcțiile cererii și ofertei pentru produse de același fel sau de tipuri diferite. Când se ajunge la un „mediu economic” nu se mai pot face astfel de simplificări; aceasta deoarece, așa cum a exemplificat Lösch „un mediu economic” este un sistem de diferite piețe, este un organism și nu un organ.

2.3.3. Modelul lui Zipf

Adesea oamenii de știință observă o regulă sau o lege care nu are o demonstrație evidentă, dar este respectată în toate cazurile studiate. O astfel de lege este – legea lui Zipf. Acesta a fost un lingvist de la Harvard care, în 1930 a observat că distribuția cuvintelor respectă un tipar statistic. Cel mai folosit cuvânt din engleză, „the” apare de aproximativ doua ori mai des în utilizarea uzuală decât cuvântul aflat pe poziția a doua în lista celor mai folosite cuvinte din engleză, de trei ori mai des decât cuvântul aflat pe poziția a treia în aceeași listă, de zece ori mai des decât cuvântul de pe poziția a zecea etc.

Zipf a observat, de asemenea că dimensiunile orașelor respectă același tipar, care a devenit cunoscut sub numele de distribuția lui Zipf. Rotunjind puțin, dacă se clasifică orașele după numărul de locuitori, se observă că orașul de pe poziția zece va avea de zece ori mai puțin locuitori decât orașul de pe poziția 1, orașul de pe poziția o sută va avea de o sută de ori mai puțini locuitori decât orașul de pe poziția 1 și așa mai departe.

Alți oameni de știință au observat ulterior că legea lui Zipf este respectată și în alte domenii, de exemplu, corporațiile și firmele din economia modernă respectă distribuția lui Zipf. Natura este plină de astfel de relații misterioase denumite de oamenii de știință ca „legi de putere”, deoarece relația dintre mărime si poziție este exprimată printr-un exponent. Cutremurele, spre exemplu, respectă o astfel de lege a puterii, cele mari fiind rare, iar cele mici fiind dese. Mărimea fiecărui eveniment ridicată la puterea rangului său este o valoare constantă.

Respectarea acestui tip de legi este un lucru interesant, chiar remarcabil. Faptul că societățile umane pot respecta tipare similare este oarecum ciudat. Oamenii sunt ființe inteligente care acționează în urma unor decizii luate în cunoștință de cauză. Cu toate acestea, orașele lor se sortează într-o manieră regulată din punct de vedere matematic.

Legea lui Zipf (Legea Rang – Dimensiune) privită din perspectivă spațială stabilește așadar faptul că populația unui oraș dat tinde, în medie, să fie egală cu raportul dintre populația centrului cel mai important și numărul de ordine al rangului orașului respectiv, rang determinat pornind de la dimensiunea demografică.

Legea lui Zipf are la bază o formulă de calcul empirică, care poate fi exprimată din punct de vedere matematic astfel:

Pn=P1/rn-q

, unde:

• Pn – populația orașului (centrului) de rang n;

• P1 – populația orașului cel mai important;

• rn – rangul orașului;

• q – constanta.

Autorul și-a dedus legea din calculele empirice privind orașele americane, din care rezultă că, în realitate constanta q este apropiata de 1. În aceste condiții, cunoscând populația celui mai important oraș, se poate deduce atât populația tuturor celorlalte orașe (Pn=P1/n), cât și populația urbană totală (Pu).

În anii 1950 si 1998 lista primelor douăzeci și cinci de orașe din America era destul de diferită, cu toate acestea dimensiunile relative ale orașelor erau aproape la fel. Cel mai mare oraș (New York în ambii ani) era de patru ori mai mare decât al patrulea oraș din listă (Los Angeles în 1950, Houston în 1998), care era aproximativ de trei ori mai mare decât al șaisprezecelea oraș (New Orleans în 1950, Baltimore în 1998). Nu este o potrivire exactă, dar se apropie foarte mult de raționamentul lui Zipf.

Pe baza modelului Zipf, Jula D. a realizat o analiză a structurii urbane existentă în România (la nivelul lui 1996) și s-au conturat perspectivele de dezvoltare a acestei structuri, constatându-se că abaterile dintre model și valorile înregistrate sunt nesemnificative statistic pentru rangurile cuprinse între 4 și 200 (centre urbane cu o populație între 25 mii și 320 mii locuitori). La nivelul superior, municipiul București este suprapopulat în raport cu rețeaua urbană națională, iar la cealaltă extremă, localitățile urbane sunt de dimensiuni mai mici decât valorile teoretice.

Pornind de la rezultatele obținute, pentru a se realiza o structură urbană echilibrată în România, conform teoriei menționate, ar trebui, pe termen lung, să se urmeze următoarele scenarii:

a) dezvoltarea unei aglomerări urbane la cca. 1 milion de persoane și a unui centru urban de 500 – 600 mii persoane;

b) dezvoltarea a trei patru aglomerări urbane sau centre urbane de peste 500 – 600 mii persoane;

c) reducerea dimensiunii capitalei.

Dintre aceste scenarii, mai verosimil este cel de la litera b. având în vedere structura urbană existentă la noi în țară, unde există trei zone susceptibile a îndeplini condițiile de pol urban cu peste 500 mii locuitori (Galați – Brăila, Constanta – Mangalia, Timișoara -Arad).

Legea lui Zipf mai este denumită și legea avantajului maxim.

2.4. Considerații generale și noi tendințe în teoriile localizării

2.4.1. O privire retrospectivă

Principala critică cu care s-au confruntat teoriile clasice a fost lipsa caracterului lor operațional. Ele se bazează pe ideea concurenței perfecte, dar dacă firma concurează în spațiu prin stabilirea liberă a prețului, structura de piață este cea a concurenței monopoliste, nu perfecte. Din păcate, teoria concurenței monopoliste oferă puține implicații clare asupra comportamentului firmei și într-adevăr puțini au acceptat că este impusă de modelele concurenței monopoliste ale diferențierii spațiale.

Critici mai recente îndreptate asupra teoriei locației de către unii economiști subliniază faptul că nici o teorie comparativă a echilibrului static nu este satisfăcătoare. Date fiind aceste împrejurări, teoria clasică locațională a fost absorbită de știința regională, care înlocuiește orice teorie specială coerentă a locației spațiale cu un veritabil portofoliu de tehnici parțiale, dar operaționale care își trag rădăcinile din curentul principal al gândirii economice. Chiar economia modernă urbană și regională reprezintă macroeconomia în sens larg și oferă puțin spațiu microeconomiei teoriei clasice a locației agriculturii și industriei. Altfel spus, teoria clasică a locației, „în ciuda începuturilor sale promițătoare, a dovedit în timp că se află într-un impas teoretic, un muzeu de maxime generale despre rolul factorilor spațiali, dar nu ne spun ce trebuie să găsim acolo”.

Modelele analizate privind organizarea și dezvoltarea activităților umane în spațiu, au fost concepute cu un scop, în principal, descriptiv. Cu toate acestea, contribuția lor la dezvoltarea teoriei spațiale, în general, și a teoriei dezvoltării regionale, în special, este cu siguranță una foarte importantă.

Ca un argument în susținerea unei asemenea afirmații, poate fi citată, de exemplu, modificarea generată în teoria și analiza diferențierilor regionale odată cu apariția teoriei locurilor centrale a lui Christaller. În explicarea clasică a diferențierilor regionale erau luate în considerare două grupe mari de factori: fizici (natura și combinarea diferitelor elemente de mediu fizic, relief, roci, climat) și umani (populație, istorie, cultură, diferențe economice, sociale). Teoria locurilor centrale a demonstrat existența unui al treilea factor: structura ierarhizată a sistemelor spațiale.

Principalele limite în aplicarea practică a acestor modele constă în caracterul extrem de restrictiv al ipotezelor pe care se fundamentează. De cele mai multe ori, spațiul este conceput ca fiind un plan omogen, fără restricții de acces în orice direcție, iar costurile de transport depind liniar doar de distanță și volumul produselor transportate. Se presupune, de asemenea că în teritoriu există o densitate uniformă a populației, populație care are același obiceiuri de consum și aceleași venituri etc. De altfel, depășirea acestor limite restrictive reprezintă, așa cum s-a arătat, principalele direcții de dezvoltare a modelelor respective.

Ideea generală din teoria modelării potrivit căreia un model valorează atât cât valorează ipotezele pe care se fundamentează este fără îndoială, adevărată. Însă trebuie avut în vedere faptul că, prin natura sa, modelul este o imagine homomorfă (simplificată) a realității, imagine obținută prin combinarea inferenței analogice (în faza de elaborare) cu logica deductivă (în calculul efectiv) și raționamentul inductiv (în extinderea rezultatelor modelului asupra realității modelate). Or, așa cum s-a arătat, toate aceste procese sunt supuse atât unor limitări epistemologice cât și riscului de apariție a unor erori în aplicarea concretă (imprecizia datelor, a aparatului metodologic folosit etc.).

În aceste condiții fără a relua aprecierile privind valoarea fiecărui model dintre cele prezentate și limitele utilizării acestora, considerăm că analizele elaborate de autori precum și abordările ulterioare, au permis dezvoltarea teoriei economice spațiale cel puțin în câteva direcții:

(i) structurarea spațiului rural și a peisajului agricol depind de modul de articulare a acestora cu mediul urban, chiar dacă determinarea nu este suficient explicată doar prin analiza variației veniturilor în funcție de distanță;

(ii) minimizarea costurilor de transport, variația spațială a costului celorlalți factori de producție (în special, forța de muncă) și forța aglomerativă (în sensul lui Weber, reprezentând raportul dintre economiile de scară datorate concentrării activităților și dezeconomiile rezultate din creșterea costului, în special, ca urmare a rarității spațiale a factorilor de producție), determină, în mare măsură localizarea activităților industriale;

(iii) există o relație între poziția în spațiu, mărimea și funcția pe care o îndeplinește un centru urban; ierarhia dimensională a orașelor corespunde ierarhiei lor funcționale;

(iv) concurența perfectă nu poate exista într-un cadru spațial, simpla funcționare a unei structuri urbane determină apariția unor zone intens populate, în care se localizează majoritatea activităților non-agricole și căile de comunicații, zone separate de altele sărace, în parte abandonate de către populație;

(v) inegalitățile în dezvoltarea regională nu pot fi explicate doar prin cauze care țin de mediul fizic (existența unor zăcăminte naturale, terenuri cu fertilitate ridicată etc.) sau cauze istorice, ci trebuie analizată funcționarea însăți a ierarhiei piețelor urbane.

2.4.2. Clusterele industriale – o soluție de noutate în ceea ce privește organizarea spațială

În contextul actual al tendinței spre globalizare, tocmai „unitatea în diversitate”, acest slogan al Uniunii Europene dă naștere unor largi discuții și controverse asupra modalităților de urmat în scopul asigurării dezvoltării economice și sociale. Pentru păstrarea și chiar potențarea valențelor locale, regionale, naționale sau chiar continentale într-o lume în care avantajul competitiv se manifestă la toate nivelele, putem afirma că dezvoltarea regională nu este o modă, ci un mers al lucrurilor, o transformare impusă de o piață liberă, globală.

După anul 1970, accelerarea procesului de globalizare a pus în dificultate, în toate țările, politicile economico-sociale clasice, orientate spre dezvoltare nesustenabilă, spre managementul clasic, centrat pe organizație și spre teoria avantajului comparativ (introdusă de Adam Smith și dezvoltată apoi de David Ricardo).

În secolul XXI, se consideră perimată întemeierea strategiei afacerii pe baza deținerii unor avantaje comparative, deoarece concurența se manifestă mult mai dinamic. Afacerile se orientează acum către crearea și deținerea de avantaje concurențiale provenite prin utilizarea mai eficientă a cunoașterii (informației), a intrărilor, sporirea productivității, inovare continuă. Treptat, competiția specifică globalizării, a cerut și a impus inovări integrative în toate domeniile, definirea și aplicarea conceptului de cluster în economia țărilor avansate, dezvoltări ale managementului rețelelor de firme și clusterelor, orientări ferme ale politicilor spre competitivitate sustenabilă, alianțe ale partidelor politice centrate pe competitivitate regională, națională, federală, indiferent de doctrine politice. În acest context orientarea de la o industrie structurată sectorial către una bazată pe o organizare de tip cluster este tot mai evidentă, mai ales având în vedere experiența statelor dezvoltate.

„Clusterele reprezintă concentrări geografice de companii și instituții aflate în interconexiune și care se manifestă într-un anumit sector / domeniu de activitate. Acestea înglobează o gamă largă de industrii și de entități care joacă un rol în manifestarea competiției: furnizori specializați de intrări, de infrastructură, se extind și în aval cuprinzând canale de distribuție și clienți, dar și în lateral capacitând laolaltă și producătorii de bunuri complementare ori companiile din industrii care folosesc același tip de intrări, aceleași tehnologii ori aceleași abilități ale resurselor umane de care dispun. În interiorul clusterelor pot fi întâlnite organisme guvernamentale sau instituții de învățământ, de standardizare, centre de formare vocațională, asociații patronale care asigură instruire specializată, educație, informație, cercetare și suport tehnic”. Clusterele industriale pot fi localizate în zone urbane ori în regiuni. Detroit, Hollywood, Sillicon Valley, Londra, Cambridge, Catalonia, Paris, Lombardia, Emilia Romagna, Baden-Wuerttemberg, Tokyo sunt exemplele cele mai cunoscute de clustere ce operează intr-o varietate de industrii: IT, film, încălțăminte, confecții, moda, industria automobilului, chimie, bio-tech, servicii medicale.

Avantajele acestor aglomerări numite clustere, poli de competitivitate sau rețele de competențe sunt: • reduc costurile individuale ale fiecărei firme din rețea; • realizează economii externe; • firmele membre își pot crește cifra de afaceri prin ofertarea în comun a produselor lor, își pot apăra mai bine interesele în comun, pe principiul breslelor, fiind durabile și competitive atât pe piața națională cât și pe cea internațională; • se află atât în relații de concurență, cât și de cooperare internă / externă, devenind puternice centre de inovație; • determină colectarea unor sume mai mari la bugetul local/central generând evoluțiile sănătoase ale economiilor și competitivității naționale, regionale și locale; • contribuie hotărâtor la ridicarea standardului de viață al regiunilor și țărilor în care sunt localizate, determinând satisfacție atât în rândul persoanelor fizice cât și a celor juridice; • se creează o situație win – win atât pentru administrația publica locală / regională, cât și pentru clienții acestora, adică persoanele fizice / juridice ale zonei respective.

Uniunea Europeană formată în prezent din 27 de membri, are de eliminat importante decalaje în clusterizare și competitivitate, așa cum rezultă din Strategia Lisabona revizuită (2005) și din “The European Cluster Memorandum” (octombrie 2007).

2.4.3. Fenomenul de „clustering” în România

Cu siguranță că beneficiile economiei bazată pe inovare nu pot fi negate, însă implementarea unei „politici de clustere” în țara noastră ar putea ridica unele semne de întrebare dat fiind faptul că încă avem probleme în ceea ce privește funcționalitatea sistemului economiei de piață. Trebuie acordată o atenție sporită realității din economia românească pentru a nu exista riscul implementării unor forme din afară fără a avea un fond sănătos, adică a preluării unor modele incompatibile cu realitățile de pe piața internă.

Se poate afirma că după schimbarea din decembrie 1989 România se află în fața unei provocări majore: creșterea competitivității țării noastre într-un ritm rapid, care pe termen mediu și lung să-i asigure un nivel cât mai avansat de progres și bunăstare, cu atât mai mult cu cât ianuarie 2007 a marcat și aderarea la Uniunea Europeană. Aceasta presupune că va trebui să ne aliniem în primul rând din punct de vedere economic și legislativ cerințelor Uniunii Europene, iar apariția acestor aglomerări de tipul clusterelor este un pas important în acest sens.

În România, pe lângă caracterizarea cea mai fidelă a clusterului ca fiind „o aglomerare spațială” de companii (din cauza nivelului scăzut de cooperare între firme și între sectoarele public și privat), trebuie, de asemenea, să facem distincția între clusterele naturale și clusterele „publice”. În afara intervenției sectoriale neproductive, statul român a încercat să promoveze aglomerarea de firme prin politici publice. Aceste politici au dat naștere la ceea ce vom numi clustere „publice”, care, prin lege, au statut de parcuri industriale, parcuri științifice și tehnologice, etc.

Putem aminti două instrumente esențiale în ceea ce privește înființarea și dezvoltarea așa-numitelor clustere „publice” sau parcuri industriale și anume: Programul Operațional Regional 2007 – 2013 (POR 2007 – 2013) și Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013 (PND 2007 – 2013).

Axa prioritară 2 din cadrul Programului Operațional Regional 2007 – 2013 are ca obiectiv general creșterea competitivității economiilor locale și regionale și susținerea creșterii economice prin utilizarea potențialului endogen al regiunilor – resurse naturale, materii prime, resurse umane. Acest obiectiv vizează, în principal, crearea și/sau îmbunătățirea structurilor regionale și locale de afaceri, sprijinirea activităților antreprenoriale de interes regional și local, cu prioritate microîntreprinderile inovative și dezvoltarea serviciilor de sprijinire a afacerilor.

Sprijinirea structurilor de afaceri în cadrul fiecărei regiuni implică într-o primă fază cel puțin două categorii de măsuri:

extinderea și crearea de noi locații destinate dezvoltării întreprinderilor inovative, care desfășoară și activități de cercetare. În contextul în care acestea au nevoie de infrastructură specifică, acces la utilități, servicii, este esențial să se creeze locații noi și să se extindă cele deja operaționale, astfel încât întreprinderile inovative să beneficieze de sprijin logistic care să le accelereze dezvoltarea.

reabilitarea siturilor industriale. Localizarea vechilor industrii afectează mediul din zone nodale ale teritoriului, foarte multe zone industriale fiind create în cele mai favorabile areale geografice, în ceea ce privește apropierea de căi de comunicație și locuințe. Refacerea acestor areale industriale favorizează nu numai protecția mediului, dar reprezintă în același timp un avantaj pentru eficientizarea noilor investiții, deoarece dispun de o infrastructură care trebuie îmbunătățită și nu total reînnoită. Nu este lipsit de importanță faptul că aceste areale industriale, în care s-a stopat activitatea economică, sunt răspândite pe întreg teritoriul țării și creează o imagine care nu este de natură a atrage investitori, chiar dacă, avantajul localizării în aceste foste situri industriale este evident datorită în primul rând rețelelor de utilități publice (apă , gaze, canalizare, etc.).

Prin POR vor fi sprijinite financiar următoarele structuri de afaceri: parcuri industriale, științifice, tehnologice, de afaceri și platforme logistice. Pentru finanțarea acestor structuri prin POR vor fi elaborate scheme de ajutor de stat.

Al doilea instrument important în ceea ce privește problema parcurilor industriale este Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013 care încearcă să reflecte cât mai fidel prioritățile stringente de dezvoltare ale României la nivel național, regional și local și propune susținerea acestora prin investiții publice concentrate, alocate pe bază de programe și proiecte.

În conținutul PND 2007 – 2013, politica de sprijinire a constituirii și dezvoltării parcurilor industriale a fost promovată pentru a soluționa o parte din problemele cu care se confruntă societatea românească (restructurarea activității unor mari întreprinderi și șomaj ridicat, mai ales în zonele monoindustriale). Ca urmare, printre alte măsuri (ca de exemplu, sprijinirea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii) pentru atragerea de investiții și creșterea locurilor de muncă, a fost încurajată crearea de parcuri industriale.

Astfel, ideea constituirii și dezvoltării parcurilor industriale a avut ca premise valorificarea resurselor materiale existente (infrastructură, hale, utilități) pe platformele aferente marilor coloși industriali sau ale industriei de apărare („brownfield”), care se aflau în proprietatea centralizată a statului. În acest sens, a fost realizată o primă descentralizare, dreptul de proprietate al activelor disponibile fiind transferat autorităților publice locale/județene capabile să gestioneze interesele locale. Având în vedere calitatea scăzută a infrastructurii precum și dimensiunile platformelor, acestea nu erau de interes pentru o eventuală privatizare și parcurile industriale au fost o soluție pentru utilizarea acestora cu scopul folosirii spațiilor existente și evitarea degradării acestora, precum și al atragerii de investiții și creării de noi locuri de muncă.

Pornind de la această stare de fapt, s-a considerat oportună amplasarea unor locații în zone industriale strategice, în apropierea orașelor cu creștere economică, cu bună conexiune la infrastructura de transport, astfel încât să atragă industria din centru către periferie. Acest gen de locații, rezultate chiar pe „greenfield”, au putut fi realizate atât de autoritățile locale sau județene, de sectorul privat, cât și în parteneriat.

În perioada 2000 – 2002 a avut loc definitivarea cadrului legal în domeniul parcurilor industriale prin adoptarea OG nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată prin Legea nr. 490/2002 și au fost inițiate la nivel local primele proiecte de parc industrial (localizate în București și Regiunea 3 Sud Muntenia). Este important de subliniat că acest gen de afacere poate fi realizat sub orice formă legală de organizare. Statul susține financiar numai acele proiecte care respectă condițiile prevăzute de OG nr.65/2001 (deducere suplimentară din profitul impozabil, în cotă de 20% din valoarea investițiilor în construcții sau a reabilitărilor de construcții, infrastructură internă și de conexiune la rețeaua publică de utilități; scutirea de impozit pe clădirile sau construcțiile aferente; scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinației sau pentru scoaterea din circuitul agricol a terenului).

Organizarea liberă a afacerilor de tip parc industrial este preferată de investitori și în afara cadrului stabilit prin OG nr.65/2001, în condițiile în care nu au solicitat facilitățile fiscale prevăzute de lege. Până la data de 22 septembrie 2008 au fost constituite 41 de parcuri industriale, cărora li se aplică prevederile OG nr.65/2001, astfel:

– 38 de parcuri industriale pentru au fost acordate titluri de parc industrial prin ordin al ministrului, din care 31 au statut operațional, 6 au statut de „greenfield” și unul este în curs de amenajare;

– 5 parcuri industriale care au fost constituite prin Hotărâri ale Guvernului în situații specifice date de preexistența unor platforme industriale dispunând de infrastructură, dar neutilizate datorită proceselor de restructurare industrială de după 1989. Dintre acestea, 4 sunt operaționale și unul în curs de amenajare.

Principalul avantaj al acestor parcuri industriale este, așa cum am subliniat mai sus, cel legat de absența impozitelor pe clădiri și terenuri. Apoi, concentrarea investiției într-un singur loc și posibilitatea atragerii unor furnizori și clienți în același spațiu investițional generează o scădere de costuri și, implicit, profit. Pe de altă parte, legislația de mediu a devenit tot mai strictă în ceea ce privește activitățile industriale în zonele urbane, fapt ce forțează practic relocarea activităților de producție.

A doua categorie de concentrări industriale, și anume clusterele naturale pot fi identificate cu ajutorul mijloacelor statistice și a analizelor cantitative. În studiul „Către o politică industrială bazată pe aglomerări economice competitive – clustere” publicat de către Grupul de Economie Aplicată sunt evidențiate principalele analize efectuate la nivelul României în scopul determinării clusterelor emergente de pe teritoriul țării noastre.

Primul studiu referitor la aglomerările economice competitive de tip cluster din România la care se face referire a fost cel coordonat de Centrul Internațional pentru Studii Antreprenoriale (CISA), din București, în anul 1998. Cercetarea a fost comandată de Institutul pentru Dezvoltare Economică al Băncii Mondiale și s-a concentrat pe competitivitatea sectorului antreprenorial din România. Metodologia studiului a fost bazată pe teoria diamantului competitivității a lui Porter, ce se concentrează pe următoarele caracteristici ale unui cluster: • densitatea geografică a industriilor înrudite și a industriilor de sprijin (orizontal și vertical); • flexibilitatea întreprinderilor mici și mijlocii; • capacitatea de a furniza și de a se aproviziona cu resurse; • gradul de competitivitate regională.

Cercetarea a folosit un panel de întreprinderi de toate mărimile (IMM, dar și întreprinderi mari) și s-a concentrat pe datele de la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare din România (NUTS nivelul II). Studiul a identificat existența a trei forme „incipiente” de clustere în producția de software, în industria navală și în industria lemnului.

O a doua referință importantă în cercetarea în domeniul clusterelor din România este studiul publicat în 1999 de către Marco Riccardo Ferrari, asistent-cercetător la Departamentul de Economie al Universității Bocconi din Milano. Studiul a avut la bază metodologia italiană de identificare a districtelor industriale și s-a concentrat în principal pe următoarele aspecte: • identificarea sectoarelor industriale tradiționale (textile/confecții și industria prelucrării lemnului; • calcularea densității întreprinderilor într-un anumit spațiu geografic; • identificarea unui „district industrial”, în conformitate cu experiența italiană existentă.

Studiul realizat de Riccardo Ferrari pune accentual în special pe întreprinderile mici și, în ceea ce privește analiza datelor regionale, pornește de la nivelul județelor. Studiul identifică și trei așa-numite „proto-districte”, dar, de această dată, în industria lemnului, industria textilă și industria ceramicii.

A treia cercetare relevantă pe clustere o constituie studiul realizat de Valentin Ionescu, care și-a bazat documentația pe studiile anterioare și a testat ipotezele și rezultatele lor. În cercetarea sa, Valentin Ionescu notează diferența dintre criteriile metodologice aplicate de celelalte studii și subliniază neclaritatea definirii clusterelor. Autorul este de acord că în România nu există clustere funcționale, indiferent de definiția folosită. De asemenea, Valentin Ionescu argumentează existența "proto-clusterelor" sau a „clusterelor emergente” și reformulează opinia sa prin explicarea diferitelor niveluri de dezvoltare și cunoaștere din aglomerațiile industriale identificate. Pentru a-și susține rezultatele, autorul folosește o metodologie combinată, prin utilizarea chestionarelor și a interviurilor față–în–față. Chestionarele au foste structurate pe patru caracteristici distincte ale clusterelor: • identitatea, locația și granițele clusterului; • strategiile, dinamica și performanța individuale ale firmelor din cluster; • strategiile, dinamica și performanța clusterului, ca întreg; • rolul instituțiilor locale/regionale în funcționarea clusterului.

A patra sursă de date pentru clusterele din România o constituie Proiectul VICLI, dezvoltat în cadrul programului European INTERREG II C – CADSES. Proiectul a început în 1999 și a durat până în 2001 și a încercat să identifice și să sprijine dezvoltarea de clustere, printr-un schimb regional de know-how. România a fost țară parteneră în proiect și Grupul Transnațional de Experți a identificat județul Harghita ca fiind o zonă pilot potrivită pentru implementarea metodologiei proiectului. Metodologia folosită s-a bazat pe următoarele criterii: • dezvoltarea antreprenorială endogenă, bazată pe producția tradițională specific locală; • restructurarea și/sau privatizarea marilor întreprinderi; • analiza ISD (Institutul de Studii ale Dezvoltării) care a dus la dezvoltarea IMM cu caracteristici de cooperare inter-firme și de relații de sub-contractare într-o anumită zonă; • specializarea productivă a zonelor țintă alese în județe partenere, pentru o posibilă cooperare transnațională viitoare.

În afara acestor criterii generale, au fost luate în considerare și criterii statistice specifice pentru dezvoltarea potențială de clustere, cum ar fi: • cifra de afaceri sectorială din zonă în comparație cu cifra de afaceri din sector la nivel regional/național; • rata forței de muncă ocupate din sector din zona dată; • creșterea mai mare decât media din sector (date anuale, comparație sectorială); • identificarea unui număr mai mare de IMM nou înființate în zonă/sector; • concentrarea unui grup important de organisme/instituții cu competență în dezvoltarea infrastructurii economice și/sau care furnizează servicii/training companiilor locale, ce operează în zonă.

Raportul final VICLI pe România identifică patru potențiale clustere apărute în județul Harghita (Regiunea Centru) în prelucrarea lemnului, olărit, tipografie și industria de aparataj. Apariția acestor sectoare este în mod clar legată de resursele naturale ale zonei. De asemenea, Harghita este unul dintre puținele județe în care analiza input / output a relevat inter-conexiuni industriale importante (între prelucrarea lemnului, producția de celuloză și tipografie).

A cincia cercetare de referință pentru studierea clusterelor din România este proiectul INCLUD finanțat în cadrul programului Interreg III B CADSES, Inițiativa Europeană pentru Fondul European de Dezvoltare Regională, pentru perioada 2000-2006. Proiectul, desfășurat între 2003 și 2004, a avut ca scop realizarea unei analize a potențialelor clustere existente în țările partenere din Europa Centrală și de Est și apoi să asiste aceste țări în dezvoltarea de astfel de clustere, folosind experiența și know-how-ul din Italia și Austria.

Ca urmare, metodologia de identificare a fost bazată pe următoarele input-uri: • rapoarte internaționale și naționale; • colectarea de date la nivel național și regional – analiza Input/Output, folosită pentru identificarea legăturilor inter-industriale, abordarea similarității (calculând indici regionali); • colectarea de date la nivel local; • focus-grupuri cu paneluri locale și interviuri amănunțite în clusterele selectate.

Câteva clustere potențiale au fost astfel identificate în textile (Regiunea Nord – Est, în special, județul Bacău și Regiunea Vest, în special județul Timiș), software (Timiș, Cluj și București), prelucrarea lemnului (județul Mureș), componente din oțel și produse metalice (Regiunea Centru). Mai mult, județul Brașov pare să adune aglomerații tip cluster de firme în domeniul industriei chimice, a produselor din metal structural, mașini de uz general și motoare. Clusterele locale ar putea fi localizate și în domenii precum industria de pielărie și încălțăminte, industria de echipament electric și mașini și industria de echipamente TV, radio și de comunicații.

O altă referință pentru cercetarea în România este proiectul WEID (Procesul de localizare a Districtelor Industriale, finanțat de Comisia Europeană prin Programul Cadru 5 (FP5)). Proiectul WEID investighează prin studii de caz relațiile dintre clustere, la nivel european. Durata proiectului a fost de trei ani din septembrie 2001 până la sfârșitul anului 2004. Proiectul a adunat parteneri din 7 țări, trei din Europa de Vest (Germania, Italia și Marea Britanie) și patru din Europa Centrală și de Est (Republica Cehă, Polonia, Slovenia și România). Din totalul de 15 studii de caz, două sunt pe România, cercetând existența clusterelor potențiale în două zone – Banat-Crișana și Arad-Timișoara, în industria de echipament sportiv și, respectiv, în industria de încălțăminte.

Metodologia de identificare folosită pentru a selecta studiile de caz relevante s-a bazat pe trei mari componente, verificate simultan: • proximitatea fizică (concentrarea geografică); • dominanța IMM – nivel ridicat de concentrare a companiilor mici (numărul de IMM mai mare decât numărul companiilor mari); • rețele inter-firme în câteva dintre industriile interconectate.

Câteva dintre cercetările sus-menționate relevă faptul că există o aglomerare spațială mai intensă pentru firmele din vestul și nord-vestul țării. Această zonă, reprezentată în primul rând de județul Timiș, iar apoi de județul Arad, este posibil să găzduiască în viitor mai mult de un cluster, în domenii ca textilele, încălțămintea, software.

Este demn de menționat că specificitatea județelor Timiș și Arad este dată și de nivelul ridicat al investițiilor italiene în zonă, ce au adus principiul de "district industrial", modelul italian de cluster. Antonio Majocchi concluzionează că internaționalizarea firmelor italiene s-a bazat pe difuziunea de cunoștințe în rețeaua care a fost inițial creată în districtele originare din Italia.

Experiența internațională a primilor veniți în România și avantajele pe care le-au obținut în urma investițiilor lor au trecut apoi la întreaga constelație de firme din districtele originare. Ca urmare, în noile aglomerări economice din România, rețeaua de relații deja există, creând o premisă excelentă pentru dezvoltarea de tip cluster.

Ultima referință, dar nu cea din urmă, pentru analiza dezvoltării potențiale de clustere în România este programul CURAS (Clustering and Upgrading Romanian Automotive Suppliers) ce a fost înființat în cadrul Acordului de Cooperare dintre Guvernul Român și cel Flamand. Programul a fost implementat în perioada 2003 – 2004 de către Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație și de CKZ Limburg (ALLANTA) – promotorul flamand care conduce Centrul de Management și Sprijin pentru Sectorul Componentelor Auto, din Genk, Belgia. Proiectul are ca scop îmbunătățirea nivelului calității și utilizarea eficientă a resurselor IMM în sectorul componentelor auto. Rezultatul proiectului constă în realizarea de clustere a furnizorilor locali din domeniu, pentru a consolida poziția lor vis-à-vis de producătorii de mașini sau de principalul producător de cauciucuri și apoi de a reuși să devină furnizori și subcontractori internaționali. Este demn de menționat faptul că programul CURAS este singura inițiativă pentru dezvoltarea clusterelor naturale sprijinită de guvern.

Având în vedere cele descrise mai sus, în figura 2.4 se poate vedea o hartă a clusterelor emergente în România.

Fig. 2.4 – Clustere emergente în România

Sursa: Studiu GEA, 2005

În concluzie putem sublinia importanța organizării de tip cluster dovedită de exemplele de succes din țările dezvoltate și mai ales necesitatea susținerii apariției și dezvoltării clusterelor la nivelul țării noaste. Va trebui să existe o bună colaborare între sferele politicului, economicului și cea a cercetării științifice deoarece, atât din punct de vedere spațial cât și al activităților, componenții concentrărilor se bucură de beneficiile economice ale câtorva tipuri de factori externi pozitivi, specifici locațiilor între care: accesul la resurse umane specializate și la furnizori, existența unui flux de cunoștințe, presiunea competiției „față în față” și acumularea de cunoștințe în urma interacțiunii strânse cu clienții și furnizorii specializați, ei constituind un motor al dezvoltării regionale.

Cap.3. STRATEGII DE DEZVOLTARE ȘI OCUPARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1. Delimitări conceptuale

În sensul cel mai larg, strategia reprezintă "arta de a combina diferitele operații în vederea atingerii unui obiectiv" (Le dictionnaire de notre temps, 1988, p. 1170).

Elaborarea strategiei regionale comportă, ca și în cazul altor domenii ale dezvoltării economice, parcurgerea anumitor etape, și anume:

analiza – diagnostic a situației dezvoltării regionale în perioada de referință, ca punct de plecare în schițarea variantelor strategice de acțiune;

fixarea obiectivelor strategice;

construirea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strategice propuse;

selectarea uneia dintre aceste variante, pe baza comparării performanțelor și avantajelor pe care le prezintă.

La rândul lor, strategiile se reflectă în politicile regionale, considerate instrumente specifice, operaționale de realizare a obiectivelor strategice, respectiv modalități de a pune pârghiile de intervenție ale statului în serviciul soluționării problemelor dezvoltării economice regionale.

În practică se pot distinge trei mari imperative, obiective ale strategiilor și politicilor regionale, cu un grad de generalitate ridicat. Acestea sunt (Hansen et al., 1995, Wadley, 1987):

realizarea unei distribuții echilibrate a veniturilor și condițiilor de viață pe plan regional;

restrângerea în anumite limite a șomajului pe regiuni;

diminuarea riscului scăderii populației unei regiuni ca urmare a emigrării.

Politica regională se transpune în practica economico – socială cu ajutorul planificării regionale. Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale, se organizează obiectivele și mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.

Planificarea regională este definită de două componente principale:

componenta economico – socială, care se referă la obiectivele și măsurile de ordin economic și social menite să asigure o dezvoltare regională echilibrată, în măsură să amelioreze disparitățile existente în cadrul fiecărei regiuni pe de o parte și cele existente între regiunile sistemului național pe de altă parte. Prin urmare, această componentă se caracterizează, la rândul său, prin două dimensiuni:

dimensiunea microteritorială, care vizează regiunea (definită din punct de vedere economic, administrativ, teritorial sau geografic);

dimensiunea macroteritorială, orientată pe relațiile dintre regiuni la scară națională.

componenta fizică, ce se referă la problemele amplasării în teritoriu a edificiilor economice și social – culturale, rezultând din realizarea unei părți însemnate a măsurilor preconizate de prima componentă.

Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/programele de dezvoltare economico – socială regională la cele două niveluri:

nivelul național, incluzând profilul regional;

la nivelul fiecărei regiuni în parte.

Planurile regionale se circumscriu strategiilor economico – sociale naționale care, în țările cu economie de piață, au ca funcții principale, pe de o parte, să semnaleze agenților economici anumite disproporții, dezechilibre dintre cererea și oferta agregate (și, în măsura posibilului, să le înlăture), iar pe de altă parte, să releve tendințele și cerințele majore ale progresului economico – social, transpuse în limbajul unor indicatori cantitativi și calitativi, al priorităților, al posibilelor variante de soluționare. În aceste condiții, planificarea are, cu preponderență, un caracter indicativ (Zaman, 1990).

3.2. Tipologia politicilor regionale: măsuri, instrumente, evaluare. Politici de ocupare

Odată clarificată latura predominant teoretică, referitoare la conținutul, obiectivele, fundamentarea strategiei și politicii regionale, se poate trece la abordarea laturii predominant practice, de aplicare a politicii regionale, latură ce vizează, în principal, măsuri și instrumente pentru înfăptuirea politicii regionale.

Pentru ca factorii abilitați cu atribuții în domeniul dezvoltării regionale să poată alege căile cele mai potrivite de acțiune, este necesară, ca un prim pas, studierea tipologiei politicilor regionale (Armstrong și Taylor, 1993, Wadley, 1987), ce conduce la conturarea unor variante diverse de soluții și instrumente corespunzătoare. Plaja acestora poate deveni foarte largă, ele diferențiindu-se în funcție de amploarea intervenției puterilor publice, contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale, orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate, având un câmp de acțiune interregional sau inter și intraregional, accentul pe redistribuirea forței de muncă sau pe redistribuirea capitalului, atunci când se optează pentru măsuri de orientare microeconomică, accentul pe sursele exogene sau endogene ale dezvoltării regionale, nivelul de dezvoltare tehnologică ce urmează a fi introdus, gradul de extindere la sectorul terțiar a măsurilor sectoriale tradiționale ș.a.m.d..

Măsurile macroeconomice se referă la: politica bugetară, politica monetară și alte măsuri cum ar fi, de exemplu, contingentarea importurilor, asistența temporară acordată unor regiuni sau primele aplicate producției locale. Dacă măsurile macroeconomice urmăresc să acționeze asupra veniturilor și cheltuielilor globale, măsurile microeconomice vizează în mod esențial repartizarea resurselor, ele fiind capabile să influențeze comportamentul agenților economici. Scopul lor primordial este soluționarea aspectelor pe care le ridică șomajul structural.

Opțiunile în materie de politică microeconomică gravitează în jurul problemei redistribuirii – fie a forței de muncă, fie a capitalului, fie a celor doi factori în același timp. Legat de aceasta, ceea ce preocupă cel mai mult este modul de acțiune pentru a resorbi șomajul structural, care poate consta în deplasarea lucrătorilor către noi locuri de muncă (eventual în alte regiuni) sau, invers, în menținerea și crearea de locuri de muncă în zonele cu excedent de forță de muncă. Așadar, spre deosebire de măsurile macroeconomice, cu caracter generalizator și orientate către cerere, măsurile microeconomice își propun să regleze direct oferta de factori de producție, interesând deci, mai curând, elementele structurale (întreprinderi, gospodării, persoane) decât economia în general.

În raport cu opțiunea asupra modului de restructurare, vor rezulta politici și măsuri microeconomice corespunzătoare unei ajustări interne sau uneia externe întreprinderilor.

Ajustarea internă constă în introducerea de noi produse, noi tehnologii sau alte măsuri care să conducă la o mai bună utilizare a resurselor materiale și umane din punctul de vedere al intereselor statului, în general, sau al regiunilor, luate separat. Această soluție este cea mai puțin costisitoare, în special pentru că asigură continuitatea activității forței de muncă "pe loc" (în întreprinderile în care este angajată), fără deplasări ale acesteia. Cealaltă soluție, ajustarea externă, se traduce prin redistribuirea capitalului și a forței de muncă între întreprinderi sau chiar între sectoare de activitate. Natura și consecințele diferite ale celor două modalități de restructurare sunt prezentate în tabelul nr. 3.1.

Tabelul 3.1

Modalități de restructurare economică la nivel regional

Sursa: R.B. Mac Kersie, W . Sengenberger, Les suppressions d'emploi dans l'industrie; reponses possibles des politiques de main d'oeuvre; O.C.D.E., Paris, 1983, p. 46

Rezultă că, pe ansamblu, politica microeconomică prezintă patru posibilități: să fie axată pe forța de muncă sau pe capital și să se orienteze de preferință către ajustarea internă sau cea externă. Dacă aceste patru posibilități sunt introduse într-o matrice, pot fi explicitate tipurile de programe ce decurg din fiecare combinație în parte (tabelul nr. 3.2).

Tabelul nr. 3.2

Opțiuni ale politicii microeconomice și programele ce decurg din ele

Sursa: Ibidem, p.69

În continuare vor fi analizate opțiunile privind restructurarea forței de muncă și restructurarea capitalului.

Restructurarea forței de muncă este o soluție de ajustare aflată în legătură directă cu mecanismele pieței. Astfel, în perioadele de recesiune, în regiunile defavorizate se creează un excedent masiv de forță de muncă, în fața căruia se ridică diverse obstacole ce frânează mobilitatea teritorială. În condițiile în care lucrătorii excedentari nu se pot deplasa către regiuni oferind condiții mai bune de muncă și viață, intervenția este posibilă prin cele două modalități preconizate de măsurile microeconomice. Prima se referă la redistribuirea forței de muncă "pe loc", în cadrul întreprinderilor în care activează, prin lansarea unor programe de reciclare – publice sau private, a unor programe în domeniul educației sau a unora comportând diverse activități subvenționate. Dacă, din diferite motive, aceste măsuri rămân fără un efect semnificativ, se va apela la cea de-a doua soluție – redistribuirea geografică a forței de muncă, în scopul încurajării restructurării externe.

În ceea ce privește mobilitatea teritorială (geografică), ea este influențată în sens negativ de o serie de factori: diferențele interregionale în domeniul salarizării nu corespund diferențelor aferente produsului marginal al muncii; chiar dacă această situație este atenuată, este posibil ca forța de muncă să nu o perceapă corect; iar dacă o percepe, totuși, migrația rămâne o operație costisitoare pentru persoana care emigrează. Pentru a surmonta obstacolele induse de acești factori, s-ar putea interveni prin măsuri vizând creșterea eficacității piețelor muncii, ca: negocieri colective locale (mai curând decât naționale), care ar permite o exprimare mai clară a particularităților regionale; de asemenea, puterile publice ar putea să ofere o primă de instalare noilor salariați și să reducă impozitele pe veniturile acestor persoane (măsuri macroeconomice care pot avea, în unele regiuni, un efect mai direct).

Costurile financiare ale migrației antrenează totuși riscuri ridicate, chiar insurmontabile, dacă cei ce s-au hotărât să emigreze rămân mult timp șomeri. Totodată, sunt greu de suportat și costurile psihologice, care pot impieta puternic asupra unității familiei imigrantului. De asemenea, trebuie să se țină seama că, de regulă, o bună parte din persoanele asistate ar putea emigra în continuare, părăsind regiunile ce i-au primit inițial; la aceasta se adaugă, în continuare, și probleme privind funcționarea pieței locuințelor. Pe de altă parte, migrația poate accentua declinul unei regiuni, introducând multiplicatori negativi și accentuând stagnarea. Adesea, tocmai elementele cele mai competente, mai valoroase abandonează regiunea, lăsând în urma lor o structură demografică și economică dezechilibrată.

Toate aceste dificultăți potențiale pe care le prezintă migrația forței de muncă conduc la ideea adoptării unei asemenea măsuri numai după ce s-au epuizat cele care au în vedere mobilitatea capitalului.

Măsurile microeconomice referitoare la capital pot fi orientate spre restructurarea internă sau spre cea externă după cum scopul urmărit este menținerea viabilității întreprinderii („pe loc”) sau dezvoltarea regională (tabelul 3.3).

Tabelul 3.3

Măsuri de restructurare privind capitalul

Prima modalitate, apreciată drept mai puțin costisitoare recurge în principal la mijloacele de mai jos, de natură să faciliteze restructurarea (înainte ca statul să angajeze cheltuieli importante pentru dezvoltarea regională).

Mai întâi, se disting măsuri pentru modificarea structurii costurilor întreprinderii, cu scopul declarat de a menține viabilitatea acesteia. O practică la care se recurge tot mai des (în special în țările dezvoltate) este reducerea salariilor și a avantajelor complementare, în schimbul evitării reducerii efectivelor de angajați. S-a constatat, în general, că lucrătorii acceptă reducerile mai ușor decât închiderea întreprinderii.

Următoarea tehnică de ajustare internă vizează măsuri pentru ameliorarea competitivității în domeniul costurilor și al productivității muncii. Ele comportă revizuirea meseriilor, adoptarea progresivă a funcționării continue, renunțarea la prime și alte mijloace, urmărind realizarea unui echilibru mai avantajos între organizarea muncii, structura efectivelor de angajați și exigențele tehnice ale producției. Aceste soluții sunt eficace atâta timp cât concurența nu pune probleme insurmontabile.

Altă strategie constă în inițierea unor noi planuri/programe care să permită menținerea întreprinderii în activitate. Ele urmăresc prospectarea pieței în vederea găsirii unor noi activități comerciale rentabile și chiar operarea unei reconversii. În acest scop se poate conta pe un capital suplimentar rezultat din profituri redistribuite sau cei interesați se adresează instituțiilor financiare și de credit. Aceasta este totuși o soluție care se aplică mai rar acolo unde întreprinderile nu au obligații pe termen lung pentru asigurarea bunăstării salariaților lor (cum este, dimpotrivă, cazul Japoniei).

În fine, o altă modalitate importantă de ajustare internă se referă la reinstalarea de întreprinderi în același sector. Există numeroși factori care pot motiva decizia pe care o ia întreprinderea de a-și adapta sau moderniza instalațiile sale "pe loc", de a se reimplanta în proximitatea forței de muncă, după cum sunt și factori care justifică abandonarea pur și simplu a regiunii. Problema centrală este de a stabili dacă, într-un climat competitiv, întreprinderile au față de angajații lor sau o colectivitate anume obligația de a le asigura locul de muncă pe termen lung, așa cum, în timpul precedentelor perioade de expansiune, salariații aveau datoria față de întreprinderi să restrângă revendicările salariale.

Cealaltă formă importantă a politicii microeconomice referitoare la capital o reprezintă măsurile de ajustare externă a întreprinderilor. Ele sunt mijloacele prin care, în special, sectorul public se implică în soluționarea declinului localizat și a dezechilibrului regional.

Această politică se bazează pe ipoteza că o activitate anume se poate instala în diverse locuri sau că, ținând seama de costul instalării inițiale, acea activitate poate deveni rentabilă în mai multe variante de localizare.

Redistribuirea industriei (în primul rând) este o soluție tipic keynesiană la problema insuficienței cererii de forță de muncă în anumite regiuni.

Programele de redistribuire a capitalului îmbracă diferite forme: reglementări, impozite, crearea infrastructurilor, subvenții, indemnizații.

Reglementările sunt acele măsuri destinate în mod obișnuit descurajării investițiilor în unele regiuni, în vederea orientării lor către altele, în care se simte acut nevoia lor. Ele prezintă un dublu avantaj: costul lor direct pentru bugetul statului este practic nul și sunt foarte eficace în perioadele de avânt economic.

Impozitele aplicate la nivel microeconomic pot fi utilizate într-o manieră pozitivă (sub formă de exonerări) sau negativă (sub formă de restricții) pentru a influența implantarea industriilor. În timp ce exonerările funcționează în același mod ca o subvenție, aplicarea impozitelor ca restricție acționează în sensul frânării activităților nedorite.

Crearea infrastructurilor este o măsură de dezvoltare regională aplicată cu precădere în țările în care se urmărește limitarea interferenței statului în gestiunea întreprinderilor private. Această măsură poate îngloba formarea forței de muncă, asigurarea căilor de transport și a mijloacelor de telecomunicații. În alte țări crearea infrastructurilor este extinsă la amenajarea unor zone industriale publice sau a terenurilor, iar clădirile construite în acest cadru sunt oferite la prețuri avantajoase. Aplicând această formulă, statul joacă rolul de investitor al capitalului de risc; legat de aceasta, se va proceda la o selecție riguroasă a întreprinderilor beneficiare, astfel încât să existe garanția atingerii obiectivelor sectoriale propuse și a edificării unor complexe comerciale stabile.

Între măsurile microeconomice bazate pe redistribuirea capitalului se apreciază că sistemul ajutoarelor, caracterizat printr-o mare diversitate de forme și categorii, constituie un adevărat pilon al politicii regionale. În cadrul acestui sistem, măsurile cele mai populare, aplicate în cel mai mare număr de țări și reprezentând cea mai mare cheltuială publică, sunt împrumuturile în condiții avantajoase sau garanțiile pentru împrumuturile contractate, subvențiile și primele.

Împrumuturile în condiții avantajoase sau cu rate ale dobânzii ameliorate pot fi propuse direct de către stat sau prin intermediari financiari finanțați de stat sau cărora statul le este garant. Aceste împrumuturi sunt acordate în condiții favorabile prin reducerea taxei dobânzii sau prin acordarea unei amânări a amortizării capitalului. Ele pot finanța o proporție variabilă a costului proiectului de investiții, de regulă însă nu mai mult de 70%. Un avantaj al acestui tip de ajutor este acela că evaluarea costului proiectului se realizează de către o instituție de credit publică sau privată, ceea ce oferă autorităților regionale garanții mai solide în legătură cu utilizarea respectivelor împrumuturi de către agenții economici. De altfel, nici nu este necesar să se mobilizeze de la început o mare masă a capitalului. În schimb, unii specialiști apreciază că aceste împrumuturi nu au în toate cazurile transparență, iar avantajele lor nu sunt întotdeauna facile și nici rapid evaluate.

Subvențiile se aplică de regulă factorilor de producție sau producției însăși, fiind considerate instrumente apte să favorizeze și să susțină noile întreprinderi. Ele pot fi acordate o singură dată, cu titlu temporar sau permanent.

Primele pentru investiții sunt destinate finanțării unor investiții în totalitate sau în parte, într-o manieră automată sau discreționară. De obicei, ele au avantajul de a fi simple și explicite, de a fi plătite o singură dată mai curând decât în tranșe succesive și de a încuraja investițiile pentru construcții, instalații și mașini (care sunt mai ușor de controlat). Aceste prime completează stocul de capital al unei regiuni, întărind competitivitatea sa.

Totuși, în condițiile în care stocul de capital ar proveni într-o proporție însemnată din surse exterioare regiunii asistate, nu ar genera decât un efect limitat de difuziune interregională. De asemenea, întreprinderile bazate pe o puternică intensitate a capitalului au nevoie, de regulă, de efective de lucrători mai puțin numeroase. De aceea, soluția inversă la care s-ar putea recurge este subvenționarea locurilor de muncă existente sau a celor noi, în scopul încurajării unei redistribuiri a capitalului în favoarea întreprinderilor cu o intensitate puternică a forței de muncă; menirea ei ar fi și de a menține efectivele de lucrători și susține (temporar) întreprinderile nerentabile. De aici, ar rezulta un transfer al veniturilor din regiunile prospere către cele în declin, o diminuare a costurilor locale de producție; pentru aceasta însă trebuie să existe o legătură strânsă între politica regională și politica forței de muncă, autoritatea publică responsabilă cu problemele ocupării având mai multă experiență în acest domeniu decât partenerul însărcinat cu dezvoltarea regională. Problema de bază care se pune în cazul acestor subvenții este destinația lor, deoarece există riscul ca, sub presiunea revendicărilor sindicale, să se înregistreze doar o creștere a salariilor, fără să se creeze și noi locuri de muncă.

O altă opțiune în cadrul tipologic al politicii regionale, legată și de opțiunea asupra strategiei regionale, se referă la măsura în care dezvoltarea unei regiuni va fi susținută cu resurse în afara celor oferite de potențialul economic al regiunii respective sau, altfel spus, la gradul de control exogen (extraregional) al economiei unei regiuni. Vor rezulta de aici diverse versiuni de politici regionale vizând o dezvoltare exogenă (susținută prin diverse forme de intervenție a puterilor publice la nivel macro sau microeconomic) sau una endogenă (prin valorificarea de către economia unei regiuni în primul rând a resurselor proprii). În practică nu se pune problema unei dezvoltări exclusiv exogene sau endogene ci numai a accentului pe una sau alte din ele, exprimat prin gradul (mai înalt sau mai scăzut) al controlului exogen.

Strategiile și politicile corespunzătoare de dezvoltare exogenă urmăresc în special soluționarea problemei ocupării forței de muncă și pe cea a susținerii noilor întreprinderi, implantate în regiunile periferice. Având în vedere că măsurile asociate lor au fost comentate anterior, în continuare vor fi analizate particularitățile dezvoltării endogene, cu atât mai mult cu cât în viitor sursele de creștere endogene sunt chemate să joace un rol mai important decât cele exogene.

Potențialul de dezvoltare endogenă înglobează, în sensul cel mai larg, factorii care pot contribui la dezvoltarea economiei unei regiuni: resursele materiale, inclusiv cele oferite de mediul înconjurător, infrastructurile de transport și telecomunicațiile, structurile urbane, capitalul fizic și uman (înțelegând prin acesta din urmă nivelul de instruire, calificare, aptitudinea de a conduce o întreprindere, ingeniozitatea locuitorilor regiunii respective ș.a.). A favoriza dezvoltarea înseamnă a coordona acești factori și a-i pune în serviciul activității productive (Wadley, 1987).

De la început trebuie făcută distincție între dezvoltarea spontană și dezvoltarea stimulată de către puterile publice pe baza potențialului endogen, ca și cea între dezvoltarea endogenă și autodezvoltare. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că politicile de dezvoltare endogenă nu se limitează numai la sectorul secundar, putându-se extinde și la cel primar (în special la agricultură) și terțiar, în funcție de specificul regiunii.

În lucrările consacrate acestei probleme s-a întreprins și o tipologizare a regiunilor după potențialul lor de dezvoltare endogenă. Ea se referă, în special, la regiunile cu activitate tradițională, puternic urbanizate, dar aflate într-o perioadă de declin, la regiunile izolate ca urmare a situării lor geografice, la cele aflate într-o situație diferită din punct de vedere al posibilităților de asimilare a unor noi tehnologii, de cucerire a noi piețe, precum și la regiunile agricole lipsite de bază industrială, cărora li se propun drept domenii noi, cu șanse de reușită, turismul și activitățile industriale de transformare a producției alimentare locale. Fiecărei categorii de regiuni îi corespund, desigur, măsuri înglobate în politici regionale proprii, dar se disting și câteva direcții de acțiune cu caracter mai general.

O primă direcție relevă importanța inovării tehnologice în transformarea proceselor de producție precum și în crearea de noi produse și, deci, noi locuri de muncă, progresul tehnologic fiind considerat în viitor singura cale posibilă de a cuceri noi piețe, de a consolida pozițiile pe piețele dobândite, de a diminua costurile de producție. Ori, producția, difuzarea și utilizarea noilor tehnologii ca și capacitatea de inovare variază destul de mult și în funcție de regiune.

De aceea, măsurile privind dezvoltarea endogenă a regiunilor aflate în dificultate din acest punct de vedere ar trebui să vizeze, între altele, acordarea de subvenții destinate încurajării activităților de gestiune, cercetare și dezvoltare, de formare profesională corespunzătoare noilor tehnologii. Alături de subvenții, un rol important l-ar putea juca creditele și piața capitalului de risc, punându-se la punct un mecanism specific de finanțare a investițiilor în firmele mici, în cercetare-dezvoltare, la care ar trebui să contribuie și instituțiile de finanțare a investițiilor și credit de interes național. Pentru stimularea investițiilor firmele ar trebui să plătească impozite mai scăzute, atâta timp cât profiturile vor fi reinvestite către respectivele firme.

De asemenea, trebuie avută în vedere realizarea unei structuri instituționale moderne, care să contribuie la accelerarea difuzării noilor tehnologii în regiunile respective; un aport însemnat l-ar putea marca și cooperarea cu institutele de învățământ superior și de cercetări aflate în acele zone.

În planul strategiilor, din perspectiva acțiunilor de cercetare – dezvoltare ar putea rezulta următoarea grupare: programe de mare importanță în domeniul cercetării aplicate, în scopul accelerării difuzării inovației în industriile tradiționale; valorificarea experienței acumulate în regiune, în special în centrele sale universitare; înființarea de întreprinderi mici și mijlocii, ce pot deveni foarte competitive în acest domeniu; crearea de tehnopolisuri, care s-ar putea construi într-un loc privilegiat de parteneriat în cadrul unei dezvoltări concertate cu participarea întreprinderilor, a statului și a colectivităților teritoriale.

O altă direcție de acțiune în contextul dezvoltării endogene este legată de transformarea piețelor și de trecerea de la o economie bazată pe ciclul produsului și producția de serie la o economie pe care unii au numit-o "a varietății", altfel spus crearea continuă de noi produse, prin utilizarea tuturor posibilităților oferite de tehnologiile moderne și de crearea de activități în domenii adesea neglijate sau insuficient valorificate, legate de resursele climatice (turism, sănătate), resursele naturale (industria lemnului, a marmurei), resursele agricole și artizanale.

În sfârșit, fără să fie ultima ca importanță, este acea direcție care privește rolul jucat de întreprinderile mici și mijlocii (IMM) în menținerea și crearea de locuri de muncă, în difuzarea și utilizarea noilor tehnologii. Ele au apărut ca o pârghie de legătură între politica de ocupare a forței de muncă și politica de dezvoltare regională. În multe țari ale lumii cea mai mare parte a noilor întreprinderi sunt întreprinderi mici și au fost create în general de antreprenorii locali; capacitatea lor de adaptare la noile tehnologii și la variațiile cererii le-a conferit anumite atuuri. Deși marile întreprinderi rămân un factor determinant în restructurarea sistemului de producție, din punct de vedere regional activitatea IMM apare ca strategică pentru reconstrucția economiei lor, cu condiția ca ele să se înscrie într-un mediu organizat, într-o rețea teritorială de legături, relații, schimburi, atât între ele cât și cu agenți economici (institute de învățământ superior, bănci, centre de formare profesională etc.).

Rezultă de aici că rolul administrației economice este de a identifica nevoile și problemele IMM, de a contribui la crearea și diversificarea lor. Specialiștii apreciază că, mai mult decât prezența sau absența într-o regiune a sectoarelor industriale importante,calitatea și caracteristicile întreprinderilor par să influențeze viitorul economic al unei regiuni. Politica regională a încorporat așadar o "politică a întreprinderii" și în special a IMM. În multe țări ale lumii acesteia presupune existența unor fonduri și instituții speciale create pentru sprijinirea IMM. Autoritățile locale joacă, de asemenea, un rol important în politica de sprijinire a IMM, îngrijindu-se de educația de bază, de aprovizionarea cu energie, de funcționare rețelei locale de transport.

În conexiune directă cu crearea și dezvoltarea IMM se află o altă problemă, ce privește crearea unor locuri de muncă prin inițiative locale. Ea se bazează pe o diversitate de acțiuni, între care: inițiativele unor grupuri de persoane ce s-au hotărât să-și schimbe profesia sau să inițieze acțiuni pe cont propriu, transformarea unor întreprinderi, total sau parțial, în întreprinderi cooperatiste, declanșarea unor programe guvernamentale de sprijinire a inițiativei locale, asocierea unor grupuri de specialiști care propun soluții alternative în domeniul energetic, ecologic ș.a.m.d. Rezultatul acestor acțiuni se concretizează, de regulă, în apariția unor întreprinderi mici, având ca trăsătură specifică de bază faptul că nu urmăresc întotdeauna maximizarea profitului ci îmbinarea scopurilor economice cu cele sociale, iar forma de organizare cea mai frecventă este cea a societăților mixte cu participare publică sau privată.

Stimularea și sprijinirea inițiativelor locale se realizează prin intermediul agențiilor de consultanță, care au ca obiective: sesizarea populației și a autorităților locale asupra efectelor pozitive în plan economic și social ale creării de locuri de muncă prin inițiative locale; acordarea de consultații autorităților locale de dezvoltare; obținerea de surse de finanțare; mobilizarea resurselor și coordonarea utilizării lor.

Această incursiune în sfera tipologiei politicilor regionale, a măsurilor și instrumentelor pe care le implică acestea, nu poate fi încheiată fără a sublinia că programele de dezvoltare care izvorăsc din diferitele politici regionale trebuie să aibă la bază criterii economice și geografice clare și să recurgă la o selecție riguroasă a instrumentelor, în special a ajutoarelor potențiale.

Pornind de la imperativul esențial al politicii regionale – realizarea unui relativ echilibru între condițiile economice și sociale existente în diferitele regiuni ale țării – se poate aprecia că, între măsurile preconizate în cadrul tipologiei prezentate anterior, măsurilor de stimulare (incitative, de încurajare, ajutoare) le revine un rol deosebit în îndeplinirea acestui deziderat.

Pe plan internațional se manifestă tendința ca măsurile de încurajare să devină tot mai selective, în loc să fie aplicate de o manieră automată (așa cum ar susține concepția ajustării pozitive).

Potrivit studiilor asupra instrumentelor politicii regionale aplicate în țările cu experiență în domeniu, acestea derivă din instrumentele fiscale, bugetare și monetare ale politicii economice, putând fi grupate în două categorii: intervenții directe și măsuri de stimulare a localizării activităților și a dezvoltării locale, („Le rôle des stimulants”, 1979, Jula et al., 1999).

Intervențiile directe au în vedere participarea administrației publice centrale și/sau locale la dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică și socială și parteneriatul public – privat pentru realizarea unor investiții, destinate în special dezvoltării unor servicii de interes local.

Măsurile de stimulare se realizează prin acordarea unor stimulente financiare și prin adoptarea unor măsuri de compensare.

Stimulentele financiare cuprind: prime și subvenții pentru investiții, prime de transfer, acordarea unor împrumuturi în condiții avantajoase, acordarea unor facilități pentru achiziționarea sau închirierea terenurilor, scutirea de la plata taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe si impozite, acordarea de tratamente preferențiale în adjudecarea unor segmente ale pieței publice, acordarea unor autorizații speciale privind regimul de amortizare.

Măsurile de compensare se referă la eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare determinate de localizarea activităților într-un anumit spațiu. Din această grupă de măsuri fac parte: ajutoarele acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subvenții pentru cheltuielile cu mâna de lucru, acordarea unor îndemnizații suplimentare lucrătorilor din anumite zone, prime pentru fiecare loc de muncă direct creat, subvenții pentru susținerea unor măsuri de protecție socială, ajutore acordate pentru sprijinirea mobilității și a reinstalării forței de muncă, ajutoare pentru formarea profesională a lucrătorilor, subvenții pentru transport și alte servicii publice.

În continuare, este necesară precizarea aspectelor de ordin tehnico – economic care stau la baza conceperii mecanismului de acordare a ajutoarelor regionale. Aceste aspecte sunt legate de răspunsurile date la o serie întreagă de probleme.

Astfel, pentru început trebuie clarificat dacă ajutoarelor acordate li se asociază anumite plafoane. Toate țările răspund afirmativ acestei chestiuni; limitele variază însă în funcție de programul aplicat și zona geografică la care se referă. În general ele sunt stabilite în raport cu costurile investițiilor ce deschid dreptul la un ajutor. În unele cazuri poate fi vorba și de o sumă globală, fixă, stabilită dinainte sau de un plafon asociat costului ocupării forței de muncă . În alte țări există un plafon pentru totalul cheltuielilor publice legate de anume tipuri de ajutoare (prime investiții, împrumuturi cu dobânzi preferențiale etc.).

O altă problemă se referă la condițiile de care este legată acordarea ajutoarelor. În general, aceste condiții privesc verificarea conformității proiectelor întocmite în raport cu planurile aprobate la început.

În continuare trebuie stabilit organismul căruia îi revine sarcina de a lua decizia pentru acordarea ajutorului și stabilirea plafonului acestuia. În majoritatea țărilor aceste decizii aparțin unui minister sau serviciu guvernamental, la recomandarea unui consiliu consultativ sau a unei comisii interministeriale.

În ceea ce privește caracterul automat sau selectiv al acordării ajutoarelor, atunci când anumite condiții sunt îndeplinite, cea mai mare parte a stimulentelor pentru dezvoltarea regională îmbracă un caracter selectiv. În unele țări există anumite excepții, pentru tipuri precise de ajutoare, cazuri în care oferirea lor este automată, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute. Un caracter selectiv prezintă și plafoanele ajutoarelor oferite, cu unele excepții.

De asemenea, trebuie precizate căile ce se utilizează pentru urmărirea activității întreprinderilor beneficiare de ajutor, în vederea asigurării că ajutorul respectiv este utilizat în mod convenabil. În toate țările, reprezentanții puterilor publice se asigură că în proiectele de investiții sunt respectate condițiile în care este oferit ajutorul.

Controlul se exercită, pe de o parte, în timpul executării proiectului, iar pe de alta atunci când proiectul este terminat. Viabilitatea întreprinderii se urmărește pe toată durata acordării ajutorului.

Cea mai mare parte a țărilor urmăresc într-o manieră continuă activitățile întreprinderii cu titlul de proiecte de investiții, dar se pare că nici una nu are în vedere o verificare sistematică și după ce proiectul este terminat.

Din observațiile întreprinse, rezultă că în acordarea și urmărirea modului cum sunt utilizate ajutoarele regionale există o serie de coordonate cu un grad ridicat de generalitate menite să contureze un mecanism aplicabil în acest domeniu În fine, activitatea de concepere și aplicare a unei politici regionale nu poate fi încheiată fără inițierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor, care trebuie să se axeze asupra politicilor în ansamblul lor și nu asupra unui instrument sau altul (privite separat).

3.3. Politica Uniunii Europene din perspectiva dezvoltării regionale

3.3.1. Aspecte generale ale convergenței economico – sociale. „Europa regiunilor”

Procesul integrării europene are anumite efecte asupra statelor, politicile europene fiind în acest cadru, un răspuns la internaționalizarea unor probleme. Internaționalizarea problemelor necesită internaționalizarea soluțiilor și deci a politicilor, dar așa cum apariția unor noi probleme nu înseamnă dispariția celor vechi, nici apariția unui nivel decizional european nu înseamnă scăderea importanței statelor. Revitalizarea nivelului regional face parte din acest context, regiunile apărând în procesul regionalizării politice ca un al treilea nivel decizional. Regionalizarea spațiului european poate fi văzută ca formarea unei „Europe a Regiunilor”, reacție la construcția unui stat european prea centralizat, care în acest caz ar duce mai mult înspre descentralizare, sau ca o regionalizare a politicilor sale, prin atribuirea de competențe lărgite regiunilor în ce privește eficiența economică.

Discuția despre „Europa Regiunilor” constă în principal asupra felului în care regiunile pot fi legate instituțional de deciziile Uniunii Europene și în consecință, de statutul unor organizații precum Comitetul Regiunilor, sau de reformele politicilor structurale. Politicile europene sunt tot mai atente în ce privește criteriile de eficiență, de unde și importanța acordată fondurilor structurale și asocierea regiunilor în realizarea unor misiuni europene.

Deși în ultimii ani activitatea regională pe scena europeană s-a intensificat, regiunile există ca actori mai mult sau mai puțin independenți de mai multe decenii. Datorită activității lor susținute din ultima perioadă, regiunile au putut să-și facă mai bine auzit punctul de vedere și să se impună ca forțe active ale integrării europene. „Acțiunile regiunilor ca actori politici în contextul UE sunt extrem de variate și pot fi subsumate prin conceptul Europa Regiunilor”.

În anii 1980’ începe să se vorbească din ce în ce mai mult despre „Europa Regiunilor” ca strategie politică a regiunilor care doreau mai multe drepturi. În același timp, instituțiile europene îl folosesc pe cel de „Europa cetățenilor” însă, nici unul dintre termeni nu este o noutate în vocabularul politic. Ei apar deja în 1920 la Denis de Rougemonts care își expune ideile asupra unei Europe federale și la Guy Heraud care vorbește despre o „Europă a etniilor”.

Rădăcinile „Europei Regiunilor” nu trebuie însă căutate doar în mișcările federaliste ale secolului XX, deoarece ideile politice europene au fost mult mai bogate, iar ideile federaliste mult mai vechi. De la Althusius în secolul al XVII-lea și socialiștii timpurii ca Joseph Proudhon sau Charles Fourier, până la teoreticienii corporatismului și colectivismului, ideile federale au ajuns la publicul european sub o formă pozitivă. Ea a fost prezentată astfel și de Alexis de Tocqueville în 1835 în cartea sa „Asupra Democrației în America”. El arăta că în condițiile creării societății moderne, egalitatea și libertatea pot să fie satisfăcute dacă centralismul statal este înlocuit de autoadministrare și autodeterminare bazată pe principii de colaborare între unități descentralizate.

Europeniști ca Lavenir sau Delors vedeau însă în regiuni un instrument extrem de util al politicilor de planificare europene „un spațiu operațional pe măsura problemelor ce se pun astăzi în materie de subdezvoltare și de punere în valoare a teritoriului. Luarea în considerare a regiunilor la nivel european a mers împreună cu conștientizarea necesității unei Europe unite, acestea două fiind complementare în viziunea lui H. Lavenir. Odată cu realizarea pieței comune și creșterea concurenței, la nivel european se impunea introducerea unor politici regionale, acestea la rândul lor necesitând existența unor instituții regionale și a unei forme de reprezentare la nivel european.

Unii membrii ai instituțiilor europene precum Fernand Dehousse, Willi Birkelbach sau Nicolo Signorello, adepți ai unei regionalizări mai adânci, au cerut în 1965 crearea unui „Senat al Regiunilor” pe baza principiului subsidiarității. Necesitatea unui organ care să reprezinte comunitățile locale și regionale la nivel european a fost proclamată și de numeroase organizații, partide și oameni politici; „Regiunile și Consiliul Regiunilor Europene sunt locuri de înțelegere… Consiliul Regiunilor Europene va da naștere fără îndoială unui Senat al Regiunilor Europene!. ..”.

Regionalismul a fost înțeles de mulți intelectuali și oameni de știință, printre care și Denis de Rougemont și Henri Brugmans, ca o șansă de dezvoltare pentru regiunile sărace. Într-o scrisoare din 1968, Brugmans îi scria lui Rougemont: „Slogan pentru timpurile care vin: Europa regiunilor contra statelor”. De fapt scrisoarea nu reprezintă o noutate în gândirea celor doi deoarece amândoi erau convinși de faptul că statele reprezentau o piedică în calea unei Europe federale. Ei vedeau autonomia regională și federalismul european ca două lucruri complementare și în nici un caz contradictorii, federalismul european trebuind să se orienteze după modelul federal elvețian, cu componentele sale etnic, lingvistic și cultural și nu după modelul german de federalism regional sau după federalismul administrativ american.

Cu timpul s-a văzut că discursul asupra unei „Europe a Regiunilor” se răspândise deja în multe cercuri, iar Comisia Europeană încuraja ideea atât în plan instituțional (instaurarea FEDR sau a DG Regio), dar și prin acțiuni de susținere în mediul intelectual și științific cum ar fi congrese, publicare de cărți, centre de cercetare, sau încurajarea formării de rețele pe această temă. Numeroase alte organizații, precum ARE sau CRE au susținut intens răspândirea ideii, iar venirea lui Jacques Delors în fruntea Comisiei Europene a încurajat Landurile germane să își pună la punct strategia pentru „Europa Regiunilor” în vederea Tratatului de la Maastricht. Delors a sprijinit și a răspândit ideea necesității existenței regiunilor cu competențe autonome în Europa, precum și a principiului subsidiarității. Rezultatul acestor acțiuni, instituționalizarea Comitetului Regiunilor în Tratatul de la Maastricht, lărgirea competențelor sale mai târziu, și respectiv autonomia sa organizațională în Tratatul de la Amsterdam, arată că ofensiva Landurilor germane a fost încununată de succes. Un rol fundamental a fost deținut și de guvernul federal, care a susținut cererile Landurilor, ce e drept mai mult datorită amenințării lor cu veto-ul în ratificarea Tratatului de la Maastricht. Instituționalizarea Comitetului Regiunilor este cel mai vizibil semnal pentru succesul strategiei politice a Landurilor germane și a carierei politice a Europei Regiunilor. De aceea Comitetul Regiunilor poate fi considerat prima instituție a Europei Regiunilor, cu toate că dispune de competențe reduse care țin mai degrabă de nivelul politic simbolic. Tratatul de la Nisa nu a adus decât ameliorări mărunte pentru Comitetul Regiunilor însă landurile germane și-au schimbat tactica în lupta pentru „Europa Regiunilor”; în loc să constituie coaliții cât mai mari ale regiunilor sau comunelor europene și să exercite împreună presiuni (CR sau ARE), landurile și regiunile cum sunt Wallonia, Provence-Alpes Cote d’Azur sau Catalonia se orientează înspre colaborări exclusive cu alte regiuni.

La sfârșitul anilor 1970’ a avut loc schimbarea de paradigmă de la spațiile mari, centralizate, înspre diferențierea spațială ce deschide noi posibilități de participare la viața economică, politică și socială. „Europa Regiunilor” asociază, în acest nou context, rolul motor al regiunii cu construcția europeană, deschizând noi perspective pentru integrarea europeană. Însă, „printr-un straniu paradox, statul se simte astăzi amenințat de două dintre creaturile sale, Europa și regiunile, care cu toate acestea, nu există și nu se definesc decât prin el. Complicitatea lor aparentă exprimată prin formula-slogan „Europa Regiunilor” întărește aceasta teamă”. După R. Hrbek, conceptul de „Europa Regiunilor” trebuie considerat din trei direcții:

1. Înlocuirea statelor de către regiuni în procesul construcției europene. Deși conceptul se referă la creșterea importanței regiunilor în Europa, înțelesul său variază în funcție de concepții și idei. Pe de o parte statele naționale sunt prea mici pentru a rezolva problemele care au devenit transnaționale, iar pe de altă parte sunt prea mari pentru a asigura transparența proceselor politice. Dar, Europa cu 27 de state membre are 260 de regiuni la nivel NUTS II. Din acest punct de vedere conceptul este departe de realitate, deoarece statele domină instituțiile europene, iar „înlocuirea în procesul decizional a statelor prin sute de regiuni – care în plus au calități juridice și politice diferite – determină ca procesul decizional să devină foarte îndoielnic”.

2. Cooperare regională. Se referă la importanța cooperării între regiuni pentru realizarea anumitor proiecte și la rolul regiunilor transfrontaliere. În primul caz sunt puse în evidență aspecte practice pe termen scurt, iar în cazul cooperării transfrontaliere se creează o dinamică de cooperare transfrontalieră cu rol integrator pe termen lung.

3. Crearea unui cadru decizional pe trei nivele: cel european, cel al statelor membre și nivelul regional, care să acționeze independent. Nu este vorba despre o structură ierarhică, ci despre crearea unei structuri compuse din regiunile statelor membre care să reprezinte interesele acelui nivel. „Europa Regiunilor” desemnează o multitudine de forme regionale în Europa. O bună integrare și comunicare ar fi posibilă doar dacă aceste regiuni ar avea aceleași prerogative și competențe. Datorită inexistenței unui nivel regional comparabil în țările membre, acest proces este doar la început. „Europa Regiunilor” este cuvântul cheie când se vorbește despre luarea în considerare a regiunilor în procesul decizional al Uniunii Europene și ca urmare, a unei structuri pe trei nivele. Conceptul este utilizat deseori în contrast cu o Europă birocratică și centralizată. Ancorarea CR în Tratatul de la Maastricht ca instituție a UE a realizat primul pas înspre o asemenea structură.

În toate aceste trei interpretări date Europei regiunilor se manifestă creșterea conștiinței de sine a regiunilor, pe de o parte în interiorul statelor unde se urmărește întărirea unităților teritoriale descentralizate, iar pe de altă parte, în întărirea rolului regiunilor la nivel european. În Europa, diferențele dintre regiuni, dacă ținem cont de acești factori, sunt foarte mari, însă putem de asemenea remarca faptul că aspirațiile regiunilor converg înspre obținerea mai multor drepturi. În ultimii ani, ele au reușit să facă pasul înspre scena politică europeană, de multe ori după principiul „uniunea creează forța”. Un exemplu în acest sens este înființarea Consiliului Regiunilor Europene în 1985 devenită în 1987 Asociația Regiunilor Europene (ARE). Dovada importanței sale este numărul tot mai mare de membrii; de la 96 în 1987, organizația are în prezent peste 250. Schimbările produse în Europa de Est au contribuit la aceasta, dar și la creșterea calității, regiunile din fostele țări comuniste fiind dornice de cooperare cu alte regiuni dar și de emancipare față de statele extrem de centralizate. Organizația a jucat un rol important în reprezentarea intereselor regiunilor pe tot parcursul pregătirii Tratatului de la Maastricht și a înființării CR. În cadrul unor organizații precum ARE și altele, dar și independent, regiunile urmăresc construcția unei „Europe a Regiunilor” prin diferite activități:

1. În primul rând regiunile se străduiesc să-și mărească capacitatea decizională în cadrul statelor. Aici putem da exemplul Germaniei, unde Landurile au obținut ca deciziile guvernului federal să țină cont de votul lor (majoritate în Bundesrat). În acest fel, în Tratatul de la Maastricht a trebuit să se țină cont de dorințele nivelului regional. Cu toate acestea, Landurile germane sunt un model pentru celelalte țări, cum este de exemplu în Italia, unde regiunile sunt doar consultate.

2. În al doilea rând, regiunile sunt reprezentate independent in procesul decizional al Uniunii Europene, în parte aceste drepturi fiind ancorate în Tratate:

Art. 146 al TUE acordă dreptul ca un stat să fie reprezentat în Consiliul European de o persoană cu rang de Ministru ceea ce în cazul statelor federale înseamnă un membru al guvernului regional.

CR este o instituție ce reprezintă nivelul subnațional.

Ancorarea în Tratat a principiului subsidiarității, cu toate că acesta este prevăzut explicit doar în relația UE-state membre.

3. În al treilea rând, există contacte directe între regiuni și instituțiile de la Bruxelles, prin reprezentanțe ale regiunilor sau ale grupurilor de interese regionale. Din punct de vedere funcțional, aceste reprezentanțe pot fi asemănate cu activitățile de lobby ale celorlalte grupuri de interese, Landurile germane susținând însă că este vorba de reprezentanțe instituționalizate datorită ancorării regiunilor prin CR în Tratatul de la Maastricht. „În perioada de dinainte de Maastricht regiunile nu prea erau băgate în seamă în Europa, însă tocmai participarea regiunilor la procesul decizional poate aduce Europa mai aproape de cetățeni. Europa Regiunilor înseamnă o Europă construită pe principiul federalismului și al subsidiarității”.

Deși luarea în considerare a regiunilor și ancorarea lor solidă în structurile europene a cunoscut o traiectorie pozitivă, diferențele existente între regiunile europene îngreunează acest proces. Unele state nici măcar nu au un nivel regional instituționalizat, ceea ce face ca procesul construcției unei „Europe a Regiunilor” să fie la nivelul dezvoltării regionale substatale tot atât de important pe cât este și la nivel supranațional. Cuplul Europa-regiuni este deseori prezentat ca imaginea viitorului și ca principala forță de democratizare a instituțiilor europene. Dar statul național, care a fost factorul de solidaritate și integrare a societăților europene, rămâne componenta principală a Uniunii Europene.

Dreptul Comunităților Europene păstrează neutralitatea în raport cu Constituția diferitelor state membre în ceea ce privește forma centralistă, regională sau federală, din moment ce democrația, drepturile omului și întâietatea dreptului comunitar sunt respectate. Introducerea principiului subsidiarității în Tratatul de la Maastricht nu alterează această neutralitate, principiul referindu-se doar la relațiile dintre Comunitate și statele membre. Acest fapt nu împiedică însă, ca numeroase reguli ale dreptului primar european să aibă ca obiect regiunile. Tratatul de la Maastricht a introdus principiul subsidiarității (art. B și 3b.) ca bază a acțiunilor comunitare fără însă să specifice modalitățile de punere în aplicare: „în domenii care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea trebuie să acționeze în concordanță cu principiul subsidiarității, însă doar dacă obiectivele propuse nu pot fi suficient de bine realizate de statele membre și care datorită caracteristicilor acțiunii pot fi mai bine realizate de Comunitate. Nici o acțiune a comunității nu trebuie să meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Tratatelor”.

Acest text are menirea să atenționeze nivelele de putere asupra responsabilităților care le revin. Comunitatea acționează în cadrul puterilor exclusive conferite ei, dar poate acționa și în afara lor, dacă și numai dacă principiul subsidiarității este satisfăcut și obiectivele servesc Tratatului de la Maastricht. Logica principiului subsidiarității este asumarea responsabilităților la nivelul cel mai de jos posibil: „Tratatul marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei mai puternice Uniuni între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățean’’.

Prin acest principiu este introdusă și o mai mare flexibilitate a acțiunilor, nivelul de putere asumat prin acesta fiind restrâns duratei unei acțiuni. O acțiune trebuie să fie justificabilă prin principiul subsidiarității dar nu este subiectul unei noi proceduri și nici a unor mecanisme instituționale altele decât cele specificate în Tratate. De aceea principiul subsidiarității este un principiu activ, care garantează întâietatea Tratatelor față de o birocrație centralizată de la Bruxelles, sau împotriva unor forțe regionale secesioniste. Este un principiu activ, deoarece încurajează și legitimează unele acțiuni ale UE în vederea unirii popoarelor Europei. Principalele clauze regionale sunt:

– Preambulul TCE: „micșorarea diferențelor regionale și diminuarea rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate’”;

– Scopul PAC de a ajuta și restructura unele regiuni (art. 39 TCE);

– Deciziile asupra ajutoarelor naționale în ce privește dezvoltarea regională (art. 92,3,a,b. TCE);

– Hotărârile asupra coeziunii economice și sociale și ca urmare politica structurală (art. 130 a-c. TCE).

Toate aceste clauze se sprijină pe două constatări: în primul rând, în Europa se înregistrează disparități economice și diferențe foarte mari în dezvoltarea socială și în ocuparea forței de muncă și în al doilea rând, consecință a primei constatări, cu cât o comunitate este mai eterogenă, cu atât interesele oamenilor sunt mai divergente. Astfel, politicile de convergență devin imperative dacă se dorește construirea unei adevărate uniuni, iar integrarea europeană nu poate fi decât întărită prin astfel de politici. G. Stahl întrevede în evoluția din ultimii ani o dinamică în acest sens. Materializată prin:

– realizarea pieței unice, posibilă datorită creșterii substanțiale a fondurilor structurale prin „Pachetul Delors I” și a reformelor instituționale prin Actul Unic European.

– unificarea germană și lărgirea spre Est, care au necesitat reforme puse în aplicare prin Tratatul de la Maastricht, iar realizarea UEM a necesitat armonizarea în domeniul financiar.

Din aceste exemple se desprinde imaginea unui proces dinamic de integrare, care din punct de vedere european este un exemplu de înțelegere între statele membre, dar care din punctul de vedere al unor oameni politici conduce la un centralism european și la o birocrație dirijată de la Bruxelles. Pentru a contracara aceste tendințe, în anii 80’ au fost introduse în dezbaterea politică europeană cele două concepte, Subsidiaritatea și Europa Regiunilor. Parlamentul European a luat poziție în această direcție încă din 1983, când în raportul Spinelli a fost menționat ca mod de lucru al PE următorul text: „Uniunea trebuie să acționeze doar în acele domenii în care acțiunile sale pot fi mai eficiente decât ale statelor membre luate separat, sau a acelora a căror execuție necesită contribuția Uniunii, deoarece dimensiunile sau efectele depășesc granițele naționale”. Această formulă demonstrează că PE are o logică de integrare funcțională și nicidecum instituțională; în loc să stabilească un catalog de competențe între nivelul european și cel național, este urmărită în acest mod eficiența. În această direcție, PE a luat poziție în acordarea unui rol mai important regiunilor în politica europeană, în special prin Carta regionalizării din 1988. PE a stimulat Comisia să lucreze direct cu regiunile în cadrul diferitelor programe europene. Mai mult, Carta regionalizării a cerut statelor să-și regionalizeze structurile și să acorde regiunilor competențe suficiente pentru realizarea acestor programe. PE a acționat și în favoarea cooperării transfrontaliere a regiunilor prin atribuirea unui buget important acestor programe, de exemplu INTERREG, care a devenit unul din cele mai importante inițiative comunitare. PE a susținut dintotdeauna o reprezentare mai puternică a regiunilor pe lângă Instituțiile europene, ceea ce s-a realizat prin crearea Comitetului Regiunilor: „CR este un lobby al intereselor regionale și nu o treaptă în plus în crearea unui nou organ legislativ al UE”.

Noua politică regională a Uniunii Europene se bazează pe diversitatea, oportunitățile și provocările oferite de regiunile din Europa. Astăzi, 43% din venitul economic și 75% din investițiile în cercetare și inovare se concentrează pe doar 14% din teritoriul european, așa-numitul pentagon între Londra, Hamburg, München, Milan și Paris.

În urma recentelor aderări, decalajele între regiunile din Europa s-au accentuat semnificativ. Cel mai bogat stat membru, Luxemburg, este acum de aproximativ șapte ori mai bogat decât cele mai sărace, România și Bulgaria.

La nivel regional, diferența este și mai mare: cea mai bogată regiune este zona rezidențială a Londrei cu 290% din media produsului intern brut (PIB) al UE pe cap de locuitor, în timp ce cea mai săracă regiune este nord-estul României cu 23% din media UE. Cu toate că PIB nu reflectă tocmai fidel standardele de viață pentru că nu este un factor în costul relativ al vieții, el dă un indiciu asupra diferențelor care există.

Fiind mai mult decât o piață comună, Uniunea Europeană se bazează pe valori comune și pe politici agreate de către statele membre în beneficiul cetățenilor lor.

Politica regională europeană pune în practică solidaritatea între popoarele Europei. Întărirea coeziunii economice, sociale și teritoriale prin reducerea decalajelor de dezvoltare între regiunile sale este un obiectiv fundamental al UE, stipulat și în tratatul său. Mijloacele financiare alocate atingerii acestui obiectiv reprezintă mai mult de o treime din bugetul UE pe perioada 2007-2013.

Deși concentrată pe regiunile mai sărace în vederea asistării lor în procesul recuperării mai rapide a diferențelor, investițiile din cadrul politicii de coeziune au un impact semnificativ asupra competitivității tuturor regiunilor și asupra condițiilor de viață a locuitorilor lor. Globalizarea, schimbările climatice, îmbătrânirea populației, imigrația externă sau nevoia de surse de energie durabilă, sunt tot atâtea provocări pentru teritoriul european, care trec dincolo de granițele naționale, instituționale sau politice. Europa trebuie să găsească soluții comune acestor probleme, în parteneriat cu reprezentanții de la nivel național, regional și local. Ele au impact direct asupra comunităților regionale și locale și necesită colaborarea partenerilor publici și privați pentru găsirea unor soluții practice și integrate.

Valoarea adăugată a politicii depășește nivelul creșterii economice și al locurilor de muncă. Politica de coeziune se găsește într-o relație de interdependență cu celelalte politici comunitare – fie din domeniul ajutoarelor de stat, protecției mediului, transportului, sprijinirii inovației sau a societății informaționale. Și, nu în cele din urmă, îmbunătățește și modernizează administrațiile publice pentru a îmbunătăți transparența și a stimula o administrare eficientă.

Politica regională europeană are potențialul de a transforma provocările comune în oportunități. Acest lucru devine evident în cazul a zeci de mii de proiecte realizate împreună de UE, statele membre și regiunile acestora. Asemenea proiecte pot fi ușor accesibile..

Cu toate acestea, întregul teritoriu European face față unor noi provocări. Globalizarea, schimbările climatice sau îmbătrânirea populației nu se opresc la granițele naționale, instituționale sau politice. Din contră, ele au impact direct asupra comunităților regionale și locale, variind de asemenea în intensitate. Competitivitatea Europei nu poate fi realizată numai prin politici UE la nivelul fiecărui stat membru sau la nivel regional. Succesul economic este un proces social care necesită o strânsă cooperare. Politica regională europeană are potențialul să transforme provocările comune în oportunități. Aceasta este concepută astfel încât răspunsurile UE să implice indivizii în conceperea și implementarea strategiilor de dezvoltare regională și a proiectelor locale în beneficiul întregii Europe.

“Mai multă prosperitate și locuri de muncă pentru toate regiunile și orașele Uniunii Europene” – acesta este mesajul politicii de coeziune a Uniunii Europene și al instrumentelor sale pentru perioada 2007-2013.

Cu un buget total de aproximativ 347,4 miliarde de Euro (care 82% vor fi investiți în cele mai sărace regiuni ale UE), politica de coeziune a Uniunii Europene pentru 2007–2013 are ca scop consolidarea coeziunii economice și sociale a Uniunii lărgite, pentru a promova dezvoltarea armonioasă, echilibrată și durabilă a spațiului comunitar, concomitent cu reducerea decalajelor de dezvoltare economică și socială dintre țări și regiuni. Din

La nivel național și regional, acțiunile întreprinse vor ține seama de prioritățile Uniunii privind dezvoltarea durabilă prin consolidarea dezvoltării și a competitivității, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și a incluziunii sociale, dar și prin protejarea și îmbunătățirea calității mediului.

Noua politică de coeziune este concentrată pe trei obiective principale:

Convergență: accelerarea procesului de convergență economică a statelor membre și a regiunilor mai puțin dezvoltate, prin crearea premiselor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. ( 84 de regiuni – din 17 state membre – cu o populație de 154 milioane)

Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă: creșterea competitivității și atractivității regiunilor, precum și a gradului de ocupare a forței de muncă în regiunile Uniunii Europene cu excepția celor mai slab dezvoltate, care se încadrează în obiectivul ”Convergență”. (168 regiuni din 19 state membre sunt eligibile, reprezentând 314 milioane locuitori)

Cooperare teritorială europeană: întărirea cooperării transfrontaliere prin inițiative comune locale și regionale; întărirea cooperării transnaționale prin acțiuni ce conduc la dezvoltare teritorială integrată, în conformitate cu prioritățile Comunității; întărirea cooperării interregionale și a schimburilor de experiență la nivel teritorial adecvat. (regiunile transfrontaliere numără 181,7 milioane – 37,5 % din populația totală a UE),

Regiunile sunt eligibile pentru obiectivul „Convergență” pe baza unui PIB regional mai mic de 75 % din media UE, în timp ce toate celelalte regiuni au acces la obiectivul „Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă”. Eligibilitatea geografică a regiunilor sub obiectivul „Cooperare teritorială europeană” se referă fi e la regiunile transfrontaliere, fie la cele aparținând zonelor de cooperare transnaționale.

Din totalul fondurilor, 82% se va îndrepta spre regiunile de convergență – care adăpostesc 35% din populația Uniunii. În celelalte regiuni, aproximativ 55 miliarde de euro sunt alocate obiectivului „Competitivitate regională si ocuparea forței de muncă”. Alte 8,7 miliarde sunt disponibile pentru cooperare transfrontalieră, transnațională și interregională în cadrul obiectivului „Cooperare teritorială europeană”.

Finanțarea politicii de coeziune a UE este foarte strâns legată de ideea de Solidaritate între statele membre mai prospere si cele mai puțin prospere. Sprijinirea regiunilor europene mai sărace să recupereze decalajul înseamnă, desigur, că cele mai bogate trebuie să plătească mai mult la bugetul UE decât vor primi înapoi.

Cele trei obiective sunt finanțate de trei fonduri: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul de Coeziune și Fondul Social European (FSE).

FEDR va finanța programe de dezvoltare regională, schimbare economică, va spori competitivitatea și cooperarea teritorială pe tot cuprinsul UE, în timp ce Fondul de Coeziune se va concentra asupra infrastructurii de transport și de mediu, precum și asupra eficienței energetice și energiei regenerabile în statele membre cu un venit național brut (VNB) mai mic de 90% din media UE.

În cadrul obiectivului de convergență, acțiunile FEDR se vor axa pe întărirea infrastructurii, competitivității economice, cercetării, inovării și dezvoltării regionale durabile. În cadrul obiectivului de competitivitate, FEDR se va concentra pe trei priorități: economia bazată pe inovare și cunoaștere, mediul și prevenirea riscurilor și accesul – în afara centrelor urbane – la transport și telecomunicații.

Peste tot în UE, atât în cadrul obiectivului de convergență, cât și al obiectivelor de competitivitate regională și ocuparea forței de muncă, Fondul Social European va asigura sprijin pentru a anticipa și administra schimbări economice și sociale. Există patru domenii cheie de acțiune: creșterea adaptabilității muncitorilor și întreprinderilor; îmbunătățirea accesului la locuri de muncă și participarea pe piața muncii; sprijinirea inserției sociale prin combaterea discriminării și facilitarea accesului pe piața muncii pentru persoanele dezavantajate; promovarea reformei în domeniul ocupării forței de muncă și în cel al inserției sociale. În cadrul obiectivului de convergență, FSE va sprijini de asemenea eforturile de îmbunătățire a învățământului și formării profesionale și va ajuta la dezvoltarea capacității instituționale și eficienței administrațiilor publice.

În cazul tuturor programelor politicii de coeziune, principalele domenii de investiție și cotele alocate fiecăruia sunt:

Cunoaștere si inovare: aproape 83 miliarde euro (24%) vor fi cheltuite de exemplu, pentru centre de cercetare și infrastructură, transferul de tehnologie și inovație în firme, și dezvoltarea și difuzarea tehnologiei informației și comunicării.

Transport: în jur de 76 miliarde euro (22%) au fost alocate pentru îmbunătățirea accesibilității regiunilor, finanțarea rețelelor transeuropene de transport și prin investiții în facilități de transport mai durabile din punct de vedere ecologic, în special în perimetrele urbane.

Protecția mediului si prevenirea riscurilor: investiții de aproximativ 51 miliarde euro (19%) vor fi folosite pentru a finanța infrastructura pentru tratarea apei și a deșeurilor, decontaminarea pământului în vederea pregătirii lui pentru a primi o nouă utilizare economică și protecția împotriva riscurilor ecologice.

Resurse umane: 76 miliarde euro (22%) vor fi cheltuite pentru programe de educație, instruire, ocuparea forței de muncă și regimuri de reinserție socială finanțate de FSE. Alte intervenții se referă la promovarea spiritului întreprinzător, rețelele energetice și eficiență, reabilitare urbană și rurală, turism, cultură și întărirea capacității instituționale a administrațiilor publice.

Politica de coeziune a Uniunii Europene este implementată în fiecare stat membru al Uniunii Europene prin Programele Operaționale, create pentru a veni în întâmpinarea nevoilor fiecărei țări/regiuni.

Parteneriatele în toate regiunile Uniunii Europene, planificarea si buna guvernare sunt elementele cheie care oferă garanția că dezvoltarea regională rămâne cât se poate de dinamică si eficientă. Politica regională europeană, instrumentele și programele ei sunt, în mare parte, administrate într-o manieră descentralizată, de către guvernele naționale și regionale implicate.

În interiorul unui cadru comun instituit de UE, statele membre și regiunile își aleg obiectivele prioritare specifice care vor beneficia de fonduri ale UE. Cu toate acestea, fiecare program se derulează într-un proces colectiv care implică autoritățile la nivel european, regional și local, partenerii și organizațiile societății civile.

Procesul garantează dreptul de proprietate al fiecărui partener asupra programelor de dezvoltare și faptul că ele sunt cele mai potrivite fiecărei regiuni în parte. Comisiile formate de acești parteneri pentru conceperea, administrarea și monitorizarea fiecărui program însoțesc intervențiile UE.

Pentru perioada 2007-2013, statele membre și regiunile trebuiau să pregătească „cadre strategice naționale de referință” si „programe operaționale” naționale și regionale. Regulamentele UE și „Ghidul Strategic Comunitar pentru Coeziune” stabilesc reguli comune pentru administrarea fondurilor, ținând cont de prioritățile agendei UE privind creșterea economică și ocuparea forței de muncă pentru a deveni o zonă cu creștere economică ridicată, care creează locuri de muncă noi și totodată mai bune.

În total, vor exista 423 de programe operaționale și aproximativ 900 de proiecte majore. Selecția proiectelor la fața locului este făcută de autoritățile naționale și regionale, în colaborare cu Comisia Europeană pe teme precum adoptarea unei decizii privind proiecte majore și asigurarea controlului, publicității și standardelor de evaluare.

Fiecare program operațional are mai multe priorități, cu obiective corespunzătoare, în funcție de obiectivele de dezvoltare specifice fiecărui stat membru sau fiecărei regiuni. Aceste priorități grupează activități și definesc criterii de selecție a proiectelor.

Fondurile Structurale și de Coeziune UE „cofinanțează” programele operaționale. Fondurile pot asigura între 50% și 85% din totalul finanțării, în funcție de obiectivul politicii de coeziune care se aplică unui stat membru sau unei regiuni. Restul de finanțare poate veni din surse publice (naționale sau regionale) sau private. Regulile detaliate în ce privește eligibilitatea și cofinanțarea sunt stipulate în fiecare Program Operațional.

3.3.2. Extinderea UE și problema disparităților

Disparitățile regionale privind dezvoltarea și standardele de viață ale populației, disparități existente încă înainte de crearea Comunității, au constituit o preocupare pentru toate statele membre. Politica regională a Uniunii Europene este necesară încurajării dezvoltării armonioase a teritoriului, care să permită tuturor regiunilor Uniunii să beneficieze deplin de oportunitățile oferite de piața unică și să contribuie la succesul uniunii economice și monetare.

Articolele 2 și 3 ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană statuează că unul din obiectivele acesteia este „promovarea unei dezvoltări durabile, armonioase și echilibrate a activităților economice, un grad mare de angajare a forței de muncă și a protecției sociale, ridicarea standardului de viață și a calității vieții și a coeziunii economice și sociale și a solidarității statelor membre”.

Nevoia de dezvoltare echilibrată prin reducerea diferențelor dintre regiuni și ajutarea celor mai puțin dezvoltate a fost recunoscută în preambulul Tratatului de la Roma, la începutul lui 1957, ce prevedea totodată promovarea forței de muncă și creșterea mobilității lucrătorilor în cadrul Comunității.

Obiectivul Comunității este de a reduce disparitățile de dezvoltare între diferitele regiuni, ca și de reducere a gradului de înapoiere al regiunilor mai puțin favorizate (inclusiv rurale), al zonelor periferice sau al insulelor. Comunitatea va sprijini efortul de coeziune prin acțiunile întreprinse cu ajutorul fondurilor structurale. În 1986, Actul Unic European a introdus pentru prima dată conceptul de coeziune economică și socială, stabilind fundamentele unei politici regionale reale, bazate pe solidaritate.

Prin Tratatul de la Maastricht, din 1992, Uniunea Europeană a făcut din coeziunea economică și socială unul din obiectivele sale prioritare, alături de uniunea economică și monetară și de piața unică. Unul dintre scopurile centrale ale UE, fixate în Tratatul de la Maastricht, (articolul 2) este acela de a „promova progresul social și economic și un nivel înalt de ocupare profesională precum și de a atinge o dezvoltare echilibrată și durabilă, în special prin crearea unui spațiu interior fără frontiere, prin consolidarea coeziunii economice și sociale și prin crearea unei uniuni economice și monetare…”. Aceasta implică faptul că populația nu trebuie să fie dezavantajată, indiferent de locul unde locuiește sau muncește în spațiul Uniunii Europene.

Din acest motiv, în proiectul de Constituție a fost inclusă coeziunea teritorială (articolul 3) în vederea completării obiectivelor de coeziune economică și socială ale UE. Importanța acesteia este confirmată în articolul 16 (Principii) al Tratatului, care stipulează că cetățenii trebuie să aibă acces la serviciile esențiale, la infrastructura de bază și la învățământ, subliniind importanța serviciilor de interes economic general în vederea promovării coeziunii sociale și teritoriale.

În 1997, importanța strategică a coeziunii economice și sociale a fost confirmată prin Tratatul de la Amsterdam, ce a introdus un capitol specific asupra ocupării forței de muncă, subliniind nevoia de a acționa la nivel european pentru reducerea șomajului.

Principalul scop al politicii regionale a Uniunii Europene este realizarea coeziunii economice și sociale, bazată pe solidaritatea financiară, prin care mai mult de 35% din bugetul Uniunii este transferat regiunilor mai slab dezvoltate. Aceste regiuni mai puțin dezvoltate, care sunt în curs de restructurare sau se confruntă cu probleme economice și sociale din cauza poziției lor geografice periferice în raport cu nucleul continental al UE, vor avea posibilitatea să facă față acestor dificultăți și vor beneficia deplin de oportunitățile oferite de piața comună.

Conceptul de convergență se traduce prin diminuarea diferențelor dintre indicatorii economici ai diverselor țări membre ale unei zone geografice. Se înregistrează un proces de convergență economică reală dacă țările mai sărace înregistrează o rată de creștere economică superioară țărilor mai bogate, ceea ce generează reducerea diferențialului de venit dintre ele. Atunci când decalajul de creștere economică se mărește, se înregistrează un proces de divergență economică. Indicatorul clasic de măsurare a acestui concept este nivelul PIB pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumpărare.

Convergența înseamnă așadar evoluția către atingerea unei anumite ținte. Drumul parcurs de fiecare țară până la atingerea acesteia poate fi diferit, dar prin adoptarea acquis-ului comunitar, diferențele de percepție și implementare ale politicilor țărilor participante se reduc, iar „parcursul comun”, cu dificultățile și surprizele inerente, grăbește atenuarea diferențelor între state.

Dimensiunea dezechilibrelor regionale diferă de la o țară la țară, în funcție de modelul economic de dezvoltare adoptat (modelul economiei de comandă sau modelul economiei de piață), dar și de anumite conjuncturi istorice, externe ori interne, care pot influența distribuția în spațiu a activităților și dinamica dezechilibrelor.

Evoluția dezechilibrelor este influențată de o specializare ridicată, care conduce la o creștere a gradului de concentrare în anumite zone ce asigură condițiile favorabile, ocolind alte zone, care sunt închise, izolate ori greu accesibile. Se poate afirma că un nivel ridicat și o dinamică accentuată a activităților naționale tind să reducă gradul de concentrare, în timp ce specializarea și ceilalți factori sociologici și culturali favorizează repartizarea diferențiată a activităților în spațiu.

Referitor la procesul de extindere a Uniunii ce a avut loc, se poate spune că aceasta a reprezentat provocarea cea mai dificilă din punct de vedere a menținerii idealului coeziunii economice și sociale la nivel comunitar, datorită în principal a trei factori:

1. creșterea fără precedent a disparităților economice existente între regiunile UE, prin aderarea țărilor Europei Centrale și de Est;

2. modificarea modelului de distribuție a disparităților geografice, dat fiind că 25% din populația UE trăiește în regiuni cu PIB mai mic de 75% decât media comunitară, din care 60% este reprezentată de populația noilor state membre;

3. scăderea gradului de ocupare a forței de muncă în cadrul Uniunii extinse.

Aceste trei aspecte reprezintă provocări serioase la adresa menținerii gradului de coeziune economică și socială la nivel comunitar, însă acestea au șansa de a fi contracarate de constantul progres economic înregistrat de aceste țări la ora actuală și de existența, în cadrul acestora, a unei forțe de muncă tinere și bine educate. În mod particular, se evidențiază nevoia schimbării adresabilității Fondului de Coeziune – creat pentru a sprijini Grecia, Portugalia, Spania și Irlanda în procesul lor de integrare în cadrul UE, și prefigurat a sprijini integrarea noilor state membre.

Acest proces de adaptare a instrumentelor politicii regionale la noua situație comunitară face obiectul Declarației de la Leipzig (2003) și reprezintă deja soluții la adresa provocărilor amintite.

Conform celui de-al doilea Raport asupra Coeziunii, publicat în ianuarie 2001, din cele 105 milioane de locuitori ale acestui grup de țări, 98 trăiesc în regiuni în care PIB/ cap de locuitor este mai mic de 75% din media UE în variantă extinsă, venitul mediu al acestora fiind de 40% din media UE. În plus, diferențele (relevate prin același indicator) între regiunile cele mai bogate ale Uniunii și cele mai sărace s-au dublat și cu toate că datorită sprijinului comunitar s-au înregistrat progrese în multe domenii, rămân totuși unele disparități în ceea ce privește transporturile, calitatea mediului, managementul deșeurilor și proporția sectoarelor în economie.

Sunt evidențiate în plus, o serie de probleme care ar avea efect destabilizator într-o Uniune atât de mare. În Uniunea Europeană cu 27 de state, așa cum am amintit mai sus, aproape 100 de milioane de persoane (25% din totalul populației), trăiesc în regiuni cu un PIB/ cap de locuitor mai mic decât 75% din media UE, față de 18% în 2003. Acest proces de divergență a economiilor regionale contribuie nu doar la inversarea ierarhiilor tradiționale și la creșterea tensiunilor sociale, dar participă de asemenea la punerea sub semnul întrebării a coeziunii naționale și europene.

Pe de altă parte, extinderea Uniunii Europene a fost fără îndoială o oportunitate istorică, fiindcă este evident că o Uniune cu 27 de membri are un potențial economic mai mare. În general, noile țări membre au înregistrat o rată a creșterii economice superioară vechilor membri, iar în ceea ce privește resursele umane, lărgirea a dus la creșterea nivelului mediu de educație și a mobilității mâinii de lucru.

Fig. 3.1 – PIB / cap de locuitor în 2001 (PPC)

Sursa: R.C. Barna, Economie Regională, Ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2008, p. 193

Ultimele rapoarte asupra situației socio-economice a regiunilor din UE arată că Fondurile Structurale și cel de Coeziune au servit coeziunii însă, la o privire mai atentă, se poate observa o creștere a diferențelor regionale. În anii 1950-′60 diferențele regionale s-au mărit datorită în mare parte, migrației de la sat la oraș, care a dus și la creșterea disparităților intraregionale. Crizele anilor 1970 au amplificat aceste diferențe, numeroase regiuni cu tradiție industrială văzându-și periclitate acele ramuri economice care reprezentau motorul economiei regionale.

După o scurtă perioadă de stabilitate în anii 1980', anii 1990' au revigorat forțele divergențelor datorită creșterii sectorului serviciilor și aglomerării în centre.

Din raportul Comisiei putem deduce în primul rând că disparitățile din interiorul statelor au crescut dar și faptul că fondurile de coeziune au servit foarte mult doar Irlandei, în timp ce Grecia a evoluat de la 59% la 67% din media UE, iar Spania de la 72% la 83% între 1992 și 2002.

Dacă urmărim indicatorii de disparitate în țările beneficiare ale fondurilor de coeziune, putem observa creșterea disparităților regionale, în timp ce diferențele dintre state s-au redus:

Tabelul 3.4

Disparități în puncte de PIB/ cap de locuitor

Sursa: Primul raport de etapa asupra coeziunii economice si sociale http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/g24004.htm

Din punct de vedere teritorial, disparitățile din Europa puteau fi clasificate după modelul centru-periferie sau după orientarea Nord-Sud, odată cu lărgirea spre țările din Sud. Integrarea celor noi 10 membri a introdus o nouă axă de diferențiere, Est-Vest. Cu toate că extrem de intense la nivel continental, aceste discrepanțe există și la nivel național, cu o diferențiere Nord-Sud extrem de netă în Italia, una Est-Vest în Austria, iar după reunificarea germană una Est-Vest și în această țară.

PIB/ cap de locuitor nu este însă singurul indicator relevant al nivelului dezvoltării regionale. Un alt indicator ce relevă dinamica regională este rata șomajului. Șomajul rămâne o problemă serioasă în Europa. În anumite regiuni, rata acestuia a crescut, mai ales în rândul tinerilor și femeilor.

Cu toate că în general tot continentul este confruntat cu creșterea șomajului, diferențele sunt și aici semnificative:

Tabelul 3.5

Rata șomajului (procent din populația activă)

Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.cec.europa.eu

De asemenea, s-au înregistrat diferențe mari în materie de productivitate, aceasta fiind de 30% din media UE-25 în Polonia și în țările Baltice, în timp ce ea atinge 150% în Irlanda și Luxemburg. Pe lângă aceste aspecte, trebuie avută în vedere și dezvoltarea potențialului endogen, dezvoltare care nu poate fi observată decât pe termen lung, ca de exemplu reducerea șomajului sau creșterea produsului social. Aceste efecte, sunt rezultatul unor factori care se acumulează în timp, de genul educației sau a infrastructurii. De asemenea, cercetarea și dezvoltarea, cunoștințele și deprinderile în domeniul informaticii, oportunitățile de formare profesională și calitatea mediului relevă la rândul lor nivelul concurențial al regiunii. La aceștia mai putem adăuga și alți indicatori pertinenți, care pot fi utilizați pentru măsurarea dezvoltării regionale. Un bun exemplu ar fi parteneriatele realizate, atitudinile locuitorilor, schimburile de experiență și cooperările etc.

Cu toate că există pericolul discriminării sociale, Curtea Europeană de Justiție a încurajat transferul de competențe de la state înspre regiuni ca mijloc de facilitare a unor reglementări europene. Au fost luate astfel unele măsuri în domeniul sănătății, educației, formării profesionale, mobilității și siguranței muncii. Lupta contra sărăciei și excluderii sociale face și ea parte din eforturile de construcție europeană, sub o formă care lui M. Ferrera îi apare ca o „alunecare dinspre o suveranitate necoordonată înspre semi-suveranități coordonate".

Fiindcă UE este compusă din membrii eterogeni cu aspirații și interese diferite, și diferențele între regimurile de bunăstare sunt diferite. în general, cetățenii din țările Nordice au tendința să se opună europenizării politicilor sociale datorită nivelului lor ridicat în aceste țări, în timp ce locuitorii din țările Sudice sunt mai puțin atașați de politicile statale. Emergența solidarităților sub-statale și a unei forme de „solidarități competitive”, adică a contracției solidarității la nivelul teritoriului sub-statal, este însoțită de dezvoltarea unei solidarități transnaționale (anumite forme încurajate de asociații interregionale susținute de către politici europene). Dinamicile transnaționale, deși mai puțin pronunțate decât cele regionale, sunt susținute de către stabilirea unor directive europene ce stabilesc unele standarde minime sau care au armonizat legislațiile naționale. Tratatele de la Maastricht, Amsterdam sau Nisa, au întărit la rândul lor nivelul protecției sociale ca obiectiv fundamental al UE673. UE se îndreaptă înspre constituționalizarea unor drepturi sociale, adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale de către Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000 având ca rezultat încorporarea drepturilor sociale, pe lângă cele orientate înspre piață și concurență, în Tratatul Constituțional de la Dublin din 2004.

3.3.3. Reducerea decalajelor regionale – obiectiv esențial al politicii regionale europene

La nivel European, istoria politicii regionale s-a constituit în jurul conceptului de coeziune economică și socială. Alături de uniunea economică, monetară și politică, politica de coeziune este un obiectiv major al UE, ea semnificând reducerea decalajelor în nivelul de dezvoltare al regiunilor și ajutarea regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul care le separă de cele mai dezvoltate regiuni ale UE.

Politica regională europeană are ca obiectiv esențial reducerea disparităților economice și sociale în UE. Ea vine în completarea politicilor structurale și regionale naționale aplicate în regiunile cele mai sărace și pe piața muncii. Argumentele politicii regionale țin de riscurile de dezintegrare determinate de libera circulație și disparitățile existente într-un spațiu concurențial de mari dimensiuni, aflat într-un stadiu înaintat de integrare, dar în care se mențin diferențe importante din punct de vedere structural și al politicilor economice

În cadrul dezvoltării unor politici regionale naționale, diferențele socio-economice între regiuni au stat la originea preocupărilor pentru inițierea unor concepte și programe care să abordeze problema dezvoltării regionale. În Europa disparitățile regionale sunt considerabile. Primele programe regionale la nivel european au fost inițiate după intrarea unor țări care, datorită nivelului mai slab de dezvoltare, au determinat apariția unor disparități semnificative. Totuși, principala rațiune pentru care dimensiunea europeană a politicilor regionale a luat amploare este legată de formarea Pieței Unice, a cărei bună funcționare nu mai putea avea loc în condițiile unor diferențe prea mari între diversele zone ale spațiului integrat. Deschiderea piețelor poartă și riscul ca regiunile mai puternice și mai competitive să fie favorizate în detrimentul celor mai slabe cu mai puține întreprinderi competitive. Și la nivel național, există o serie de disparități semnificative în ceea ce privește de exemplu nivelul veniturilor și cheltuielilor, etc., disparități care pot fi combătute prin implementarea unor politici de dezvoltare regională.

Ca răspuns la problemele create de disparitățile regionale, se aplică la nivelul regiunilor politici de dezvoltare economică regională. Politicile de dezvoltare regională se înscriu în strategiile economice naționale pe termen mediu și lung și urmăresc ameliorarea pe termen mediu și lung a condițiilor economice regionale astfel încât să permită funcționarea normală a mecanismelor pieței și să conducă în acest fel la realizarea unui echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică și socială a diferitelor regiuni dintr-un teritoriu național sau la asigurarea unei anumite echități interregionale.

Domeniile ce pot fi vizate de politica regională sunt diverse, de ordin economic, social, cultural, etc., iar măsurile promovate pot avea drept scop impulsionarea și diversificarea activităților economice, reabilitarea infrastructurii, dezvoltarea forței de muncă, îmbunătățirea calității mediului înconjurător, stimularea investițiilor în diverse domenii. În esență, prin măsurile respective se urmărește să se atingă cele trei mari imperative ale politicilor regionale și anume:

– realizarea unei distribuții echilibrate a veniturilor și condițiilor de viață pe plan regional;

– diminuarea, în anumite limite, a șomajului pe regiuni;

– micșorarea riscului scăderii populației unei regiuni ca urmare a emigrării;

Printre cele mai semnificative politici naționale de dezvoltare regională aplicate, în prezent, în țările UE pot fi amintite:

granturi pentru investiții și stimulente financiare;

creșterea mobilității forței de muncă;

încurajarea inițiativelor tehnologice;

controlul dezvoltării și sprijin acordat micilor întreprinderi în scopul adaptării acestora la nivelul economic în condițiile creșterii globalizării ;

refacerea activităților prin stimulente indirecte și încurajarea dezvoltării rețelelor de cooperare.

Necesitatea politicilor de dezvoltare regională, derivă din faptul că acestea reprezintă unul din instrumentele importante care duc la reducerea inegalității la nivelul regiunilor. Scopul politicilor de dezvoltare regională este astfel asigurarea unei creșteri economice dinamice și durabile prin valorificarea eficientă a potențialului regional în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor. Politicile de dezvoltare regională urmăresc în principal realizarea unor obiective care să asigure o anumită echitate interregională, în condiții de eficiență și prin eliminarea unor efecte secundare nedorite dezvoltării. Cu alte cuvinte, politicile de dezvoltare regională nu presupun de obicei inițierea unor intervenții pe termen scurt ci, în primul rând ameliorarea pe termen lung a condițiilor economice regionale, pentru a permite mecanismelor de piață să funcționeze eficient. Sprijinul regional indus prin aplicarea acestor politici este destinat creării unor condiții favorabile pentru investițiile private și nu pot fi concepute ca o subvenție permanentă.

Obiectivele urmărite prin măsurile de politică de dezvoltare economică regională privesc evoluția unor variabile economice și sociale legate îndeosebi de creșterea economică, piața muncii, dezvoltarea socială, dotarea teritoriului, protecția mediului.

Concret, aceste măsuri urmăresc influențarea evoluției unor variabile economice, demo-economice și sociale, cum sunt: populația, resursele de muncă, șomajul, producția, investițiile, veniturile și distribuirea acestora, consumul, evoluția prețurilor, bugetul, infrastructura și alte utilități, consumul de energie, poluarea, utilizarea pământului.

În cadrul structurilor regionale, orașele și comunele pot coopera pe plan economic și social pentru a valorifica resursele locale și pentru a atrage resurse financiare. Astfel, spre deosebire de abordarea tradițională, potrivit căreia politica regională revine administrației publice naționale, în condițiile actuale realizarea obiectivelor politicii regionale se realizează prin colaborarea autorităților publice naționale cu autoritățile publice regionale, locale, cu întreprinderile sau chiar cu alte țări. Pe plan internațional, autoritățile locale și regionale au un rol cheie în promovarea politicilor regionale active.

În acest context, experiențele relativ recente pun în evidență existența următoarelor tipuri de politici de dezvoltare regională:

– politici inițiate la nivel central;

– politici ce susțin dezvoltarea întreprinderilor private;

– politici inițiate la nivel local sau regional;

Politicile de dezvoltare regională inițiate la nivel central au fost practicate într-un climat economic stabil, iar esența lor constă în redistribuirea centralizată a resurselor. Acest tip de politici au o serie de limite, care constau în următoarele:

– fragmentarea rezultatelor, ca urmare a repartizării sectoriale a resurselor;

– rigidizarea pieței;

– inadecvarea acestei politici la problemele regionale specifice regiunilor celor mai slabe, caracterizate de structuri organizaționale și tehnologice clasice.

Politica dezvoltării regionale ce susține dezvoltarea întreprinderilor private, bazându-se pe funcționarea mecanismelor pieței, permite întreprinzătorului să se poziționeze în mediul economic, social, politic, regional și local pentru a introduce inovația, a-și asuma riscul și a se adapta cu mai multă ușurință circumstanțelor.

Politici inițiate la nivel local sau regional sunt practicate în economiile regionale și locale slabe din punct de vedere structural, în cazul cărora practicarea celor două tipuri de politici discutate anterior nu dau rezultate. Rolul comunității locale în stimularea inițiativelor de dezvoltare locală și regională în cadrul acestui tip de politică este deosebit de important, în vederea atragerii resurselor exogene acestora. Ca urmare, dezvoltarea armonioasă a regiunilor presupune individualizarea politicilor de dezvoltare regională prin adoptarea politicilor de dezvoltare ce aplică principiul avantajului local, al complementarității dintre zonele urbane și cele rurale.

Concluzionând, obiectivul tradițional al politicilor de dezvoltare regională îl constituie, deci, reducerea disparităților în profil teritorial sau la nivelul regiunilor, realizarea unui relativ echilibru între nivelurile de dezvoltare economică și socială a diferitelor zone din teritoriul național sau regional.

În conformitate cu teoriile economice neoclasice, existența disparităților este temporară, iar eliminarea lor se realizează prin ajustarea bazată pe mecanismele pieței ale prețurilor și salariile precum și prin mișcările legate de piața muncii și cea a capitalului. La baza teoriilor economice neoclasice se află însă o serie de ipoteze simplificatoare, în care cea mai importantă este existența pieței cu concurența perfectă a factorilor de producție, o cerere și o ofertă atomizate. Practica dovedește însă că aceste condiții sunt extrem de restrictive, astfel că mecanismele pieței vor conduce în general la concentrarea activității economice, a prosperității și a gradului de angajare a forței de muncă în regiunile dezvoltate (care beneficiază de condițiile cele mai favorabile pentru agenții economici) dar și la încetinirea dezvoltării economice, creșterea șomajului, scăderea nivelului de trai în regiunile mai puțin dezvoltate. Ca urmare, este necesar ca instituțiile abilitate să orienteze actorii economici și sociali în direcția înfăptuirii obiectivelor dezvoltării regionale. În acest scop, instituțiile vor utiliza diferite instrumente de politică economică, între care se regăsesc alocările din bugetul instituțiilor publice, taxele locale, investițiile publice, subvențiile pentru investiții publice și private, etc.

Instrumentele politicii regionale sunt derivate din instrumentele de politică economică (fiscale, bugetare, monetare) și pot fi clasificate în două mari categorii:

– intervenții directe pentru localizarea și dezvoltarea anumitor activități sau pentru dotarea teritoriului cu anumite utilități;

– măsuri de stimulare a dezvoltării în categoria cărora se includ stimulentele financiare sau măsurile de compensare. Intervențiile directe au în vedere asocierea capitalului public cu capitalul privat în vederea realizării unor investiții, în special pentru dezvoltarea unor servicii de interes local, dar și participarea financiară a administrației publice în vederea construirii sau dezvoltării unor elemente de infrastructură.

Un alt instrument utilizat în aplicarea politicilor regionale este acela al stimulentelor financiare acordate regiunilor-problemă în scopul stimulării investițiilor productive sub forma împrumuturilor, subvențiilor acordate pentru investiții sau pentru dobânzile la creditele angajate în acest scop, reduceri și scutiri de impozite, facilități pentru amortizarea capitalului fix, subvenții pentru utilizarea și angajarea forței de muncă.

Alegerea tipului de stimulente are la bază un set de criterii, dintre care amintim:

identificarea sectorului în care se va aplica proiectul;

localizarea lui;

tipul proiectului ;

dimensiunea și viabilitatea proiectului și starea financiară a solicitantului;

necesitatea acordării asistenței;

impactul economic-social al proiectului ;

Cel mai important instrument al politicilor regionale este Fondul pentru Dezvoltarea Regională, creat pe baza principiului cofinanțării de la:

bugetul central;

bugetele locale ale municipalităților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni;

sectorul privat ;

agenții internaționale de finanțare;

Dezvoltarea teritorială trebuie să se bazeze în special pe resursele locale, dintre care cele financiare au un rol deosebit de important.

Fondurile financiare ale autorităților publice locale provin din următoarele surse importante:

– din impozite și taxe locale, precum și din venituri provenite din activități proprii;

– din sume provenite de la bugetul de stat;

– din împrumuturi ale autorităților administrației publice locale;

Impozitele și taxele, precum și veniturile provenite din activități proprii sunt direct proporționale cu volumul activității economice din teritoriul respectiv, astfel că modalitatea de creștere a acestor sume constă în dezvoltarea activităților economice din zona aflată sub jurisdicție. Acest fapt presupune atragerea unor întreprinderi noi în zonele slab dezvoltate, ceea ce se realizează de obicei prin crearea unor condiții favorabile pentru atragerea unor investiții private. Sprijinul financiar acordat regiunilor defavorizate ridică însa două probleme importante. În primul rând, realizarea în cadrul bugetului național a unui sistem de transferuri în beneficiul autorităților locale și regionale defavorizate trebuie să nu conducă la diminuarea autonomiei administrative în utilizarea fondurilor, ci chiar să conducă la creșterea ei. Pe de altă parte deși sunt necesare transferuri importante pentru a compensa deficitul de finanțare din impozitele locale, trebuie spus că transferurile excesive sunt periculoase, având un efect demobilizator pe plan local și regional și încurajând ineficacitatea.

Diferențele care există între regiunile Europei pot fi măsurate printr-o serie de indicatori, clasificați de către A. Cochrane în două categorii:

Indicatori din partea ofertei. Aceștia reprezintă condițiile pentru realizarea bunăstării și sunt: concentrarea infrastructurii, rata șomajului, nivelul de educație sau situația în cadrul pieței unice. Această clasă de indicatori poate fi în parte influențată de acțiunile oamenilor, iar în parte nu (situația geografică, resurse naturale, climă). Aplicarea lor nu este însă întotdeauna corelată cu bunăstarea economică deși reprezintă condiții ale acesteia (Portugalia și-a construit o rețea extrem de densă de autostrăzi, care însă nu a reușit să atragă alte investiții).

Indicatori care relevă rezultatul activității în regiune, ca de exemplu PIB/ cap de locuitor, sau numărul de gospodării aflate sub pragul sărăciei. Aplicarea acestor indicatori arată într-adevăr dacă o regiune este mai săracă decât alta, cu toate că în mod absolut, utilizarea unuia sau a altuia dintre indicatori poate schimba datele disparităților regionale.

Politicile regionale și de coeziune trebuie să țină seama de toți acești indicatori și să își schimbe modul de acțiune în cazul în care acestea nu ar servi scopului pentru care au fost create. Nivelul de viață al unui locuitor din Alentejo sau Azore (PIB/ cap de locuitor = 5000 euro) este net diferit de cel al unui locuitor din Hamburg (PIB/ cap de locuitor = 40.000 de euro) sau Inner London (43.000 de euro). Intrarea în 2004 a celor zece noi state membre în UE (dintre care toate aveau un PIB/ cap de locuitor sub 50% din media europeană) a dus la lărgirea discrepanțelor, diferența între cei 10% cei mai bogați și cei 10% cei mai săraci locuitori ai Uniunii dublându-se.

Luând în calcul cei 10 noi membri plus Bulgaria și România, posibilitatea corectării disparităților regionale poate mări atractivitatea Uniunii pentru unii, dar poate și crea nemulțumiri în regiunile mai bogate, datorită transferului de resurse înspre regiunile mai sărace. Extinderea Uniunii Europene reprezintă o oportunitate, dar și o mare provocare. Noile state membre din Estul Europei, Bulgaria și România, au un nivel de dezvoltare sub media Uniunii Europene. Dată fiind dimensiunea extinderii, acest fapt reprezintă una dintre problemele majore ale acestui proces.

O altă provocare a politicii regionale este reprezentată de creșterea accentuată a competiției dintre firme, ceea ce face ca din ce în ce mai multe companii să caute să își desfășoare activitatea în regiuni cu infrastructură eficientă, calitate ridicată a serviciilor și lucrători bine pregătiți (ceea ce trimite la avantajele comparative ce pot decurge din prezența unor noi State Membre). Astfel, fondurile de dezvoltare regională trebuie să fie eficient direcționate către regiunile cele mai puțin favorizate ale Uniunii, iar noile state membre trebuie sprijinite în dezvoltarea infrastructurii și serviciilor, în scopul atragerii unor astfel de companii și creșterii potențialului lor economic.

Nu în ultimul rând, revoluția tehnologică și dezvoltarea societății informaționale provoacă, la rândul lor, obiectivul politicii regionale (de a reduce disparitățile economice și sociale între regiunile UE) prin necesitatea adaptării cetățenilor, sectoarelor public și privat la utilizarea rețelelor de informații și telecomunicații. Regiunile și organizațiile bine conectate la aceste rețele și familiare cu utilizarea tehnologiilor informaționale beneficiază astfel de un avantaj consistent în eficientizarea economiilor lor datorită economiei de timp și costurilor de comunicare, reduse astfel prin accesul crescut la rețele informaționale.

3.4. Strategia și politica regională în România

În pofida importanței sale incontestabile pentru succesul complet al tranziției și restructurării economice în România, în primii ani după 1989 nu s-a acordat atenția corespunzătoare dimensiunii regionale a strategiei și reformei.

Abia în 1995, cu ocazia elaborării strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, a trebuit să se admită că luarea în considerare în mod explicit a problemelor regiunilor, a problemelor colectivităților locale reprezintă un element cheie pentru realismul și coerența acestei strategii, numai astfel fiind posibil să se depășească decalajul dintre vorbe și fapte în dezbaterile despre descentralizare, autonomie administrativă locală pe de o parte și cele despre integrarea europeană, cooperarea transfrontalieră, rețelele teritoriale etc. pe de altă parte. Ca urmare, două capitole ale strategiei menționate au fost consacrate problematicii dezvoltării teritoriale, ca suport pentru deciziile și acțiunile ulterioare, și anume: Strategia de dezvoltare a județelor și a municipiului București în perspectiva anilor 1999 și 2004 și Strategia de pregătire a aderării României la UE în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului și lucrărilor publice.

O altă etapă importantă a reprezentat-o derularea, în perioada 1996 – 1998, a unui program pentru politica de dezvoltare regională inițiat de UE și Guvernul României în cadrul PHARE. Implementarea programului a fost realizată prin Departamentul de Administrație Publică Locală al Guvernului României, cu asistență din partea unei echipe de experți locali și străini. Întreaga activitate a fost coordonată de un grup de lucru interministerial, compus din reprezentanți ai ministerelor cheie și ai autorităților regionale, precum și ai unor organizații nonguvernamentale.

Unul din scopurile esențiale ale acestui program a fost pregătirea unui set de principii fundamentale pentru elaborarea politicii regionale în România, prezentat în documentul “Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România” în anul 1997. Obiectivele propuse aveau în vedere:

a. pregătirea României pentru integrarea în UE și pentru a deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia;

b. reducerea disparităților între diferitele regiuni ale României;

c. integrarea activităților din sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor (Carta Verde, 1997)

Ca rezultat al acțiunilor întreprinse în cadrul programului, a fost elaborată și adoptată Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, prin care s-a conturat conținutul dezvoltării regionale, s-a creat suportul legal pentru constituirea regiunilor de dezvoltare și s-au stabilit structurile teritoriale și naționale pentru dezvoltarea regională.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii 151/1998, dezvoltarea regională este definită ca “ansamblul politicilor autorităților administrației publice centrale și locale, elaborate în scopul îmbunătățirii performanțelor economice ale unor arii geografice constituite în ‘regiuni de dezvoltare’ și care beneficiază de sprijinul Guvernului, al Uniunii Europene și al altor instituții și autorități naționale și internaționale interesate” (Norme metodologice (HG 634/1998), Legea 151/1998).

Regiunile de dezvoltare, în număr de opt sunt “zone ce corespund unor grupări de județe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de convenție semnată de reprezentanții consiliilor județene și, respectiv, ai Consiliului General al Municipiului București”. Ele constituie “cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de Eurostat pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială, NUTS 2, existent în Uniunea Europeană” (Legea 151/1998).

Inițial, structura instituțională pentru dezvoltarea regională s-a compus, la nivel național, din Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională (CNDR), ca organ deliberativ de coordonare și promovare a politicii naționale de dezvoltare regională și Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională (ANDR), ca organ executiv al consiliului național, iar la nivelul fiecărei regiuni, din consiliul regional, respectiv agenția regională. După alegerile din anul 2002, în locul ANDR a început să funcționeze, în cadrul Ministerului nou creat – Ministerul Dezvoltării și Prognozei (MDP), Direcția Generală pentru Dezvoltare Regională. O nouă modificare a survenit după restructurarea Guvernului din iunie 2003, când MDP a fost desființat iar atribuțiile sale au fost preluate după cum urmează : activitatea în domeniul prognozei a fost preluată de Comisia Națională de Prognoză, dezvoltarea regională a revenit Ministerului Integrării Europene, activitatea privind mediul de afaceri (aici au fost incluse și parcurile industriale) a trecut în portofoliul Ministerului Economiei și Comerțului, iar activitățile privind zonele defavorizate au fost preluate de Ministerul Administrației și Internelor. Toate aceste transformări au antrenat o serie de disfuncții în buna funcționare a cadrului instituțional pentru dezvoltarea regională (ca și în alte domenii ale administrației centrale), România fiind adeseori criticată pentru instabilitatea instituțională, ce a avut consecințe negative asupra procesului de aderare.

În martie 1999 CNDR a adoptat conceptul dezvoltării regionale, care stă la baza strategiei naționale de dezvoltare regională și a strategiilor regiunilor. Prin acest concept sunt promovate următoarele obiective:

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate;

preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

corelarea politicilor de dezvoltare regională cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare;

stimularea cooperării interregionale interne si internaționale care contribuie la dezvoltarea economică.

În conformitate cu aceste obiective, s-au conturat principiile strategice la nivel național și local.

La nivel național acestea au în vedere:

promovarea mecanismelor economiei de piață în toate regiunile țării, în vederea îmbunătățirii competitivității și realizării unei creșteri economice permanente;

promovarea unei dezvoltări armonioase a teritoriului și a rețelei de localități;

creșterea capacității regiunilor (din punct de vedere instituțional, financiar, decizional) de a-și susține propriul proces de dezvoltare;

promovarea principiilor dezvoltării durabile;

crearea șanselor egale în ce privește accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educație și formare continuă.

La nivel local accentul cade pe:

reducerea disparităților dintre regiuni, județe, mediu urban – mediu rural, zone centrale – zone periferice etc.;

preîntâmpinarea apariției unor zone – problemă;

coordonarea inițiativelor de dezvoltare regională cu prioritățile naționale și orientările UE;

promovarea unor politici diferențiate conform unor particularități zonale (zone monofuncționale – predominant agricole/miniere, aglomerări urbane, zone naturale și construite protejate, zone de graniță, zone cu probleme de mediu etc.).

Începând cu 1999 a fost elaborat și actualizat Planul național de dezvoltare (PND) pe perioadele 2000-2002, 2002-2005, 2004 – 2006 și 2007 – 2013 realizat în parteneriat cu agențiile regionale, ministerele, alte agenții și instituții guvernamentale și non-guvernamentale a căror activitate influențează dezvoltarea regională.

Potrivit legislației în vigoare PND se elaborează pe baza planurilor de dezvoltare regională (fiecare dintre cele 8 regiuni de dezvoltare are câte un plan de dezvoltare), fiind un instrument de coordonare, monitorizare și evaluare a implementării obiectivelor prioritare de dezvoltare, în conformitate cu necesitatea atingerii obiectivului complex al coeziunii economice și sociale. PND 2004 – 2006 a stabilit următoarele obiective prioritare naționale :

dezvoltarea și modernizarea infrastructurii;

protejarea și îmbunătățirea calității mediului;

creșterea ocupării, dezvoltarea resurselor umane și a serviciilor sociale;

modernizarea agriculturii și dezvoltarea rurală;

sprijinirea cercetării, inovării tehnologice și IT, crearea societății informaționale;

dezvoltarea sectorului productiv, creșterea competitivității în afaceri și promovarea sectorului privat.

Conținutul PND reflectă necesitatea corelării activităților sectoriale și regionale, obiectivele prioritare stabilite fiind realizate prin programe operaționale sectoriale și programul operațional regional.

Programul operațional regional conține priorități de dezvoltare și măsuri specifice regiunilor de dezvoltare, în concordanță cu prioritățile naționale de dezvoltare regională, identificate și agreate în cadrul celor 8 subprograme operaționale regionale elaborate de agențiile pentru dezvoltare regională.

PND este documentul de programare prin care se fundamentează accesul României la fondurile de tip structural, alocate României în perioada de pre-aderare, precum și la fondurile structurale, după aderare, răspunzând astfel atât „necesității interne” cât și „cerințelor externe”, ceea ce evidențiază filosofia sprijinului european prin intermediul fondurilor de tip structural, centrată pe două aspecte esențiale:

a. ajutorul financiar acordat țărilor candidate prin instrumentele structurale de pre-aderare este menit să reducă decalajele ce le despart de țările membre ale U.E.;

b. lucrul cu fondurile de tip structural, crearea structurilor instituționale pentru implementarea măsurilor, monitorizarea acțiunilor și evaluarea impactului permit autorităților din țările candidate să se familiarizeze cu procedurile Comisiei Europene, pregătindu-se astfel pentru administrarea fondurilor financiare mult mai consistente după ce vor deveni membre ale U.E (Nica, 2002).

În acest sens, este sugestivă prezentarea comparativă a unor elemente necesare fundamentării finanțărilor privind dezvoltarea regională în perioada de pre – aderare și cea de post – aderare (tabelul 3.6).

Tabelul 3.6

Fundamentarea finanțărilor privind dezvoltarea regională în perioada de pre-aderare și cea de post-aderare

Astfel, în perioada de pre-aderare fondurile comunitare (de tip structural) sunt mobilizate prin instrumentele PHARE (pentru coeziunea economică și socială), ISPA (instrument pentru politicile structurale de preaderare ce oferă ajutor financiar pentru îmbunătățirea infrastructurii de transport și de mediu) și SAPARD (suport pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale) .

În ansamblul său, politica de dezvoltare regională din România respectă principiile fundamentale care stau la baza implementării politicilor structurale și gestionării fondurilor structurale în Uniunea Europeană și anume: subsidiaritatea, programarea, parteneriatul, adiționalitatea (cofinanțarea), concentrarea (pe domenii de maxim interes, și/sau pe zone geografice), monitorizarea.

Tabelul 3.7

Liniile politicii de dezvoltare regională

Sursa: adaptare după Simion P., « Pregătirea României pentru gestionarea fondurilor structurale, în perspectiva dezvoltării regionale », în C. Pârlog, D.L. Constantin (coordonatori), Dezvoltare regională și integrare europeană. Lucrările celui de-al Doilea Simpozion Național al Asociației Române de Științe Regionale, Editura Oscar Print, București, 2003, p. 223-224.

Politica de dezvoltare regională constituie o componentă a procesului de aderare a României la UE, reprezentând un capitol de negocieri în cadrul acestuia și anume Capitolul 21, „Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale „.

Pentru perioada 2000 – 2006 fondurile structurale – FEDER (Fondul European pentru Dezvoltare Regională), FSE (Fondul Social European), FEOGA (Fondul European pentru Orientarea și Garantarea Agriculturii), IFOP (Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului) au în vedere trei obiective prioritare și anume (Reform of Structural Funds, 1999):

Obiectivul 1: promovarea dezvoltării și ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă (în această categorie sunt incluse, în general, regiunile al căror PIB/locuitor este cu cel puțin 25% sub media UE)

Obiectivul 2: sprijinirea reconversiei economice și sociale a zonelor confruntate cu dificultăți de ordin structural (zone industriale și de servicii, zone rurale, zone urbane, zone dependente de industria pescuitului)

Obiectivul 3: sprijinirea politicilor de adaptare și modernizare a educației, instruire si ocupare a forței de muncă. Expresie a continuității în politica UE, aceste obiective redefinesc cele șase obiective prioritare ale perioadei 1994 – 1999, în conformitate cu provocările cărora UE va trebui să le facă față în anii următori:

viitoarea lărgire a Uniunii, care va include țări totalizând aprox. 105 milioane locuitori, dar al căror venit mediu pe locuitor se situează la 1/3 din media celor 15 țări membre în prezent;

rigoarea bugetară necesară pentru a asigura succesul implementării uniunii economice și monetare;

competiția crescândă rezultând din globalizarea economiei, care va face necesară ajutorarea regiunilor defavorizate și a celor mai vulnerabile grupuri de pe piața muncii, astfel încât să poată beneficia de noile oportunități de dezvoltare.

Conform Documentului de poziție pentru Capitolul 21, „România și-a propus ca, în momentul aderării, toate regiunile sale de dezvoltare, respectiv întregul său teritoriu să fie eligibile pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale” (…) și „își declară interesul de a participa, de la data aderării la UE, în toate inițiativele comunitare”.

Într-un asemenea context va fi necesar să se acorde o atenție specială problemei evoluției disparităților regionale, nu numai la nivel național dar și internațional. In esență, statisticile țarilor central și est europene demonstrează că tranziția a adâncit disparitățile regionale : în general, regiunile cu avantaje în competitivitate și-au păstrat și consolidat aceste avantaje, crescând decalajele dintre ele și regiunile rămase în urmă. Dar problema fundamentală este dacă, după perioada inițială de adâncire a disparităților regionale, se va manifesta un proces de convergență economică spațială pe termen lung, cu alte cuvinte dacă și când va începe și cu ce viteză va avea loc procesul de reducere a disparităților regionale atât în interiorul fiecărei țări, dar și în raport cu media PIB/locuitor la nivelul UE.

Într-un sistem cu astfel de caracteristici competiția regională va înregistra în permanență învingători și învinși, dar va fi foarte important să se recunoască diferența dintre învingătorii și învinșii în termeni absoluți și în termeni relativi și să se acționeze în consecință (Nijkamp, 1997).

Strategia de dezvoltare regională elaborată în România va trebui să se încadrează în aceste orientări și tendințe. Aplicarea sa cu succes în viitorii ani va depinde nu numai de asigurarea sprijinului financiar necesar ci și de modul în care se va putea răspunde așa-numitelor “provocări comportamentale”: participarea, comunicarea, mentalitățile, atitudinile. O abordare a strategiei orientată pe nevoile cetățenilor („people-centred” approach) poate conduce la lărgirea bazei cunoașterii, înțelegerii și angajamentului grupurilor antrenate în dezvoltarea regională în îmbunătățirea legăturilor cu inițiativele locale promițătoare. În faza implementării strategiei pot fi identificați toți actorii implicați: administrația centrală și cea locală, sectorul de afaceri, organizațiile non-guvernamentale și, în sfârșit dar nu în cele din urmă, comunitățile locale, cetățenii. A gândi că participarea este în întregime o problemă non-guvernamentală ar fi o mare greșeală: guvernul, administrația centrală și cea locală sunt cele care trebuie să contribuie la asigurarea condițiilor necesare participării (Carrew – Reid et al., 1994).

Într-un sistem politic democratic administrația locală este un element cheie. Instituțiile sale furnizează o serie de servicii esențiale pentru bunăstarea economică și socială a locuitorilor, utilizează o proporție semnificativă din banii publici și constituie, direct și indirect, o sursă de locuri de muncă. Administrația locală reprezintă însă mai mult decât un furnizor de servicii. Ea este nivelul cel mai apropiat de cetățeni și are un rol important în reprezentarea preocupărilor și opiniilor conturate la nivelul localității. Administrația locală trebuie să construiască structurile, mediul capabil să sprijine în mod activ participarea.

Acțiunile care au avut loc în România în direcția reformei administrației publice locale nu pot fi considerate încheiate fără un angajament real în reînnoirea structurilor organizatorice corespunzătoare, astfel încât acestea să se transforme în mod fundamental din structuri de tip mecanicist în structuri organice, mai flexibile, mai eficiente și, cu siguranță, mai puțin birocratice (un sondaj întreprins de firma internațională KPMG relevă că principalele bariere percepute de investitorii străini în România sunt “birocrația sufocantă (71%), infrastructura săracă (60%) și corupția (55%)” (Constantin, 2002)).

Corespunzător, se manifestă necesitatea de a schimba statutul și comportamentul funcționarului public, dar și mentalitățile, comportamentul colectivităților locale, astfel încât să fie posibilă implicarea lor în promovarea unor proiecte de dezvoltare locală în concordanță cu interesele lor majore. Abordarea modernă în analiza participării administrației, a comunităților locale este una de tip comportamental: aceasta înseamnă ceea ce fac oamenii, în comparație cu ceea ce spun că fac sau ceea ce ar trebui să facă, în termeni legali și instituționali (Stayner, 1980).

3.5. Caracterizarea regiunilor de dezvoltare din România

A. Regiunea Nord – Est

Regiunea Nord-Est este cea mai întinsă regiune a României, având o suprafață de 36.850 km2 (15,46% din suprafața totală a țării). Regiunea se învecinează la Nord cu Ucraina, la Sud cu județele Galați și Vrancea (Regiunea Sud-Est), la Est cu Republica Moldova iar la Vest cu județele Maramureș și Bistrița-Năsăud (Regiunea Nord-Vest) și județele Mureș, Harghita și Covasna (Regiunea Centru).

Regiunea este caracterizată printr-o îmbinare armonioasă între toate formele de relief, 30% reprezentând-o munții, 30% relieful subcarpatic, iar 40% revine podișului. Această ultimă formă de relief ocupă peste 70% din suprafață în județele Botoșani, Vaslui și Iași.

Organizarea administrativ teritorială a regiunii Nor-Est poate fi observată în tabelul 3.8:

Tabelul 3.8

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Nord – Est

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Observăm din tabelul 3.8 faptul că în componența regiunii Nord – Est sunt 6 județe: Bacău, Botoșani, Neamț, Iași, Suceava și Vaslui, unități administrativ-teritoriale de nivel NUTS3. Regiunea Nord-Est are 46 orașe: 5 orașe mari (cu >100.000 locuitori), 9 orașe mijlocii (nr. locuitori între 50.000 si 100.000) și 32 orașe mici (cu mai puțin de 50.000 locuitori), 17 municipii și 506 comune.

Cele mai întinse județe din regiune sunt Suceava, cu o suprafață de 8.553 km2 , ce reprezintă 23% din suprafața regiunii si Bacău, cu o suprafață de 6.621 km2. (18%).

Dacă în celelalte județe ale Regiunii Nord – Est au apărut indicii ale unui început de reviriment economic, situația economică este precară și instabilă in judele Botoșani, Iași și Vaslui, deși aici activează numeroase întreprinderi textile care lucrează în sistem lohn; cele mai mici perturbări ale cererii internaționale duc la reduceri de salariu, trimitere în șomaj sau chiar închiderea întreprinderilor.

De asemenea, există zone de declin industrial și cu șomaj ridicat, în special în arealele din jurul localităților urbane: Roman, Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Vaslui, Negrești, Huși, Buhuși, Dărmănești, Moinești, Comănești, Pașcani, Hîrlău, Tîrgu Frumos, Tîrgu Neamț, Botoșani și Dorohoi, cu platformele industriale adiacente.

B. Regiunea Sud – Est

Regiunea Sud – Est este situată în partea de sud-est a României, acoperind 35.762 km² sau 15% din suprafața totală a țării, regiunea este a doua ca mărime din cele 8 ale României. Regiunea Sud – Est cuprinde aproape toate formele de relief: lunca Dunării, câmpia Bărăganului, podișul Dobrogei cu Munții Măcinului, iar partea de nord-vest a regiunii cuprinde o parte a Carpaților și Subcarpaților de Curbură.

Totodată regiunea este străbătută de fluviul Dunărea, cuprinde Delta Dunării și este mărginită la est de întreg litoralul românesc al Mării Negre. Preponderent este însă relieful de câmpie, cu specific climatic continental.

Organizarea administrativ – teritorială a regiunii Sud – Est se prezintă în tabelul următor (tabelul 3.9):

Tabelul 3.9

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Sud – Est

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Din tabelul 3.9 observăm că, regiunea cuprinde 6 județe: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea și Vrancea, suprafața totală a regiunii fiind de 35.762 km2, regiunea Sud – Est fiind a doua regiune ca mărime din cele 8 ale țării. În 2007, Regiunea avea o populație de 2.830.430 locuitori, reprezentând 13,1 % din populația țării; densitatea de 79,6 loc/ km2 este sub media pe țară (90,7 loc/ km2), cea mai mare densitate a populației fiind în județul Galați (138,9 loc/ km2), dominat de centrul industrial și comercial cu același nume, iar cea mai mică, în județul Tulcea (29,7 loc/ km2), unde condițiile naturale și economice sunt mai puțin propice. Orașele concentrează 55,5% din populație, cu tendințe de diminuare. Industrializarea forțată de după război a condus la concentrarea populației în orașele Galați, Brăila și Constanța. Rețeaua de localități a regiunii Sud – Est este alcătuită din 35 de orașe (dintre care 11 municipii) și 354 de comune. Cele mai întinse județe ale regiunii sunt Tulcea (8.499 km2 ) și Constanța (7.071 km2).

C. Regiunea Sud Muntenia

Cu o suprafață de 34.453 km2 reprezentând 14,45 % din suprafața României, regiunea Sud Muntenia este situată în partea de Sud–Sud-Est a țării, învecinându-se la Nord cu Regiunea Centru, la Est cu Regiunea Sud – Est, la Sud cu Bulgaria, limita fiind dată de granița naturală – fluviul Dunărea iar la Vest cu Regiunea Sud – Vest.

Prezența în sudul regiunii a fluviului Dunărea îi conferă acesteia posibilitatea de a avea comunicații cu cele 8 țări riverane, iar prin intermediul canalului Dunăre – Marea Neagră de a avea ieșire la Marea Neagră și deci acces la Portul Constanța – principala poartă maritimă a țării.

Nefiind o structură administrativă, Regiunea Sud-Muntenia este formată din: 7 județe (Argeș, Călărași, Dâmbovița, Ialomița, Giurgiu, Prahova și Teleorman), 48 orașe, din care 16 municipii și 519 comune.

Organizarea administrativ – teritorială a regiunii Sud – Est se prezintă în tabelul următor (tabelul 3.10):

Tabelul 3.10

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Sud Muntenia

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

D. Regiunea Sud – Vest Oltenia

Regiunea Sud – Vest Oltenia, cu o suprafață de 29.212 km2 cuprinde cinci județe: Dolj, Olt, Vâlcea, Mehedinți și Gorj și coincide, în mare, cu vechea regiune istorică Oltenia. Se învecinează cu Bulgaria, Serbia și cu regiunile Sud Muntenia, Centru și Vest.

Tabelul 3.11

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Sud – Vest Oltenia

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Din tabelul 3.11, observăm că, regiunea Sud – Vest Oltenia are o populație de 2.279.849 locuitori, ceea ce reprezintă 10,75% din populația totală a țării, cu densitatea sub media națională (79,79 locuitori/km2 față de 90,95 locuitori/km2 ). Rețeaua de localități este constituită din 40 orașe, dintre care 11 cu rang de municipiu și 408 comune ce cuprind 2070 de sate. Cele mai importante orașe sunt Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Drobeta Turnu – Severin, Târgu Jiu și Slatina. Dintre orașele mici (sub 20.000 locuitori), multe nu au o structură și dezvoltare corespunzătoare: Vânju Mare, Dăbuleni, Scornicești etc.

Relieful regiunii are o distribuție relativ echilibrată, cuprinzând munți, câmpii, dealuri și podișuri. În zona de nord a Olteniei, relieful este muntos și deluros (Carpații și zona subcarpatică), predominând pădurile și pășunile alpine. Zona de câmpie este specializată, în principal, în cultura de cereale. Rețeaua hidrologică, alcătuită în principal din Fluviul Dunărea, râurile Olt și Jiu, conferă regiunii rolul energetic principal în România (71,57% din totalul producției hidroelectrice).

E. Regiunea Vest

Regiunea de dezvoltare Vest este situată în partea de vest a României, la granița cu Ungaria și Serbia, fiind alcătuită din punct de vedere administrativ – teritorial din patru județe: Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș. Regiunea are o suprafață de 32.034 km2, reprezentând 13,4% din suprafața țării. Regiunea este comparabilă din punct de vedere al suprafeței cu țări precum Republica Moldova sau Belgia.

Poziția geografică acelor trei județe de frontieră (Arad, Caraș-Severin și Timiș) asigură Regiunii Vest un grad de deschidere determinant pentru viitorul său și constituie un atu major, iar prezența Dunării, care formează parțial frontiera cu Serbia, întărește această dimensiune de „zonă de trecere, zonă de contacte”.

Tabelul 3.12

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Vest

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

La 1 iulie 2007 Regiunea vest avea o populație totală de 1.924.442 locuitori și o densitate a populației de 60,3 locuitori/ km2, cu mult sub media națională de 90,7 locuitori/ km2.

Populația regiunii se caracterizează prin diversitate etnică, conviețuind în regiune, alături de români comunități de maghiari, slovaci, germani, sârbi, italieni. Grupul minorităților care trăiesc în Regiunea Vest reprezenta la recensământul din anul 2002, 11,7% din populația regiunii.

Cel mai mare număr de locuitori din Regiunea Vest îl are județul Timiș, fiind urmat de județele Hunedoara, Arad și Caraș-Severin. Orașele reprezintă poli de concentrare a populației, a activităților economice și cultural-artistice și a resurselor.

În regiunea Vest există 42 de unități administrativ-teritoriale de tip urban (orașe și municipii) din care 12 municipii și 30 orașe, repartizate relativ unitar în cele patru județe componente și 279 comune de care aparțineau un număr de 1.327 de sate.

Cu mici excepții localitățile urbane din Regiunea Vest sunt orașe relativ vechi care au cunoscut o dezvoltare constantă. Din păcate perioada industrializării și a economiei planificate din anii ’70 și ’80 și-a pus amprenta asupra orașelor din regiune, existând localități cu caracter monoindustrial, care s-au confruntat cu reale probleme de adaptare.

F. Regiunea Nord – Vest

Regiunea Nord – Vest are o poziție geografică strategică, fiind poarta de intrare în România dinspre Uniunea Europeană și Ucraina. Deși Regiunea este străbătută de 7 drumuri europene, are poziție periferică față de coridoarele de transport europene. Legătura cu polii importanți din vecinătate, cu alte regiuni se face greu.

Regiunea include 6 județe: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu – Mare, Sălaj (Tabelul 3.13). Suprafața regiunii este de 34.159 km2, reprezentând 14,32 % din suprafața țării, cu o populație totală de 2.725.563 locuitori.

Tabelul 3.13

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Nord – Vest

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Cele 6 județe ale regiunii sunt alcătuite din 43 de orașe și 401 de comune. Comparând ponderea numărului unităților administrative raportat la nivelul național cu ponderea suprafeței regiunii și a populației la nivel național se poate constata că, în medie, o unitate administrativă din regiune concentrează un număr mediu de locuitori mai mic pe o suprafață medie mai mică, în general structura administrativă fiind mai fragmentată (la nivelul județelor și comunelor).

Regiunea de Dezvoltare Nord – Vest este, după București-Ilfov, cea mai atractivă din punct de vedere economic, dintre regiunile de dezvoltare ale României. Faptul se datorează pieței muncii și salariilor, investițiilor străine, dar și mediului privat și concurenței de piață ca și intrărilor de tehnologii moderne.

G. Regiunea Centru

Regiunea Centru este așezată în zona centrală a României, în interiorul marii curburi a Munților Carpați, pe cursurile superioare și mijlocii ale Mureșului și Oltului, cu o suprafață de 34.100 km2, reprezentând 14,3 % din teritoriul României, Regiunea Centru ocupă poziția a 5-a între cele 8 regiuni de dezvoltare. Prin poziția sa geografică, realizează conexiuni cu 6 din celelalte 7 regiuni de dezvoltare, înregistrându-se distanțe aproximativ egale din zona ei centrală până la punctele de trecere a frontierelor.

Regiunea de dezvoltare Centru cuprinde județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu. Regiunea este caracterizată de o rată redusă a natalității și de un proces de îmbătrânire demografică, dar a reușit să integreze armonios imigranții din alte zone ale țării.

Numărul populației Regiunii Centru la 1 iulie 2007 era de 2.523.904 locuitori, reprezentând 11,7% din populația României. Densitatea populației înregistrată în regiune, de 74, 2 loc./ km2 , are o valoare sensibil mai mică decât cea de la nivelul întregii țări (90,5 loc. /km2). Cea mai mare densitate a populației fiind în județul Brașov (111,4 loc/ km2), iar sub media regională sunt județele Alba (60,7 loc/ km2), Covasna (60,3 loc/ km2), Harghita (49,2 loc/km2).

Tabelul 3.14

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii Centru

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Regiunea Centru se numără printre cele mai urbanizate regiuni ale României, după Regiunea București-Ilfov și Regiunea Vest. Majoritatea orașelor au un număr mai mic de 20.000 locuitori, un singur oraș – Brașovul – are populația de peste 200.000 locuitori, iar două – Sibiul și Târgu Mureș – au între 100.000 și 200.000 locuitori.

Economia Regiunii Centru are un vizibil profil industrial, evidențiat atât de contribuția ridicată a industriei la formarea produsului intern brut cât și de ponderea populației ocupate în sectorul secundar. Profilul industrial al regiunii este dat de industriile de construcții de mașini, prelucrarea metalelor, chimică, farmaceutică, materialelor de construcții, lemnului, extractivă, textilă și alimentară. Specificul industrial este mai pronunțat în județele Brașov și Sibiu, județe cu importante tradiții industriale. Bogatele resurse naturale existente în regiune, în special cele de gaze naturale și sare, au stat la baza dezvoltării industriei chimice.

H. Regiunea București-Ilfov

Regiunea București-Ilfov, constituită din municipiul București – capitala României – și județul Ilfov, este situată în sudul țării, în partea centrală a Câmpiei Române. Suprafața totală a Regiunii București-Ilfov este de 1.821 km2, din care 13,1% reprezintă teritoriul administrativ al Municipiului București și 86,9% al județului Ilfov. Cele două entități care alcătuiesc regiunea sunt totodată și cele mai mici unități teritorial administrative ale României din punct de vedere al întinderii.

Tabelul 3.15

Unitățile administrativ – teritoriale și structura demografică ale regiunii București – Ilfov

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Populația regiunii, de 2.225.932 locuitori în anul 2007, este distribuită invers proporțional cu dimensiunea celor două entități administrative. Municipiul București este cea mai mare aglomerare urbană din România, populația sa fiind de 1.931.838 locuitori reprezentând circa 87% populația regiunii, peste 16% din populația urbană a țării, respectiv circa 9% din populația totală a României și având o densitate de aproximativ 8.088,06 locuitori/km2.

Populația județului Ilfov de 294.094 locuitori reprezintă numai 13% din totalul regiunii, acesta fiind situat în categoria județelor mici ale țării cu o densitate de aproximativ 180 locuitori/km2.

Rețeaua de localități a Regiunii București-Ilfov era constituită în anul 2007 din 9 orașe, 32 comune și 91 sate. Dintre cele 9 orașe doar unul singur avea rang de municipiu (București). Ca număr de locuitori se detașează Bucureștiul, capitala țării, cu 1.931.838 locuitori, urmat de Buftea (circa 20.000) și Otopeni (circa 10.000). Existența oportunităților face însă ca numărul real al populației care locuiește în regiune să fie mai ridicat decât cel înregistrat oficial.

Regiunea București-Ilfov reprezintă cea mai mare aglomerare industrială a României, în care sunt prezente toate ramurile industriale. Declinul industrial treptat de după '90 a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă, iar închiderea accelerată a multor întreprinderi ineficiente a accentuat diminuarea forței de muncă din industrie și migrarea ei către sectorul terțiar. Mediul economic al regiunii este deosebit de atractiv datorită structurii instituționale existente, a forței de muncă calificate și a sistemului de comunicații mai dezvoltat decât în alte regiuni ale țării.

Prezența capitalei țării în centrul Regiunii este copleșitoare datorită mărimii populației, a forței economice și a concentrării activităților umane, a echipării fizice și instituționale. Puterea de polarizare a capitalei iradiază mult dincolo de granițele administrative ale sale. Densitatea mare a populației și concentrarea serviciilor și activităților economice fac din Municipiul București cea mai mare piață din România, precum și una dintre cele mai mari din Sud-Est-ul Europei.

Regiunea București-Ilfov este unică în contextul regiunilor de dezvoltare din România, datorită:

1. densei populări, peste 1.212 locuitori pe Km2;

2. ponderea nesemnificativă față de nivelul național a populației ocupate în agricultură, mai ales în contextul unei agriculturi slab performante, ce utilizează în exces forța de muncă.

3.6. Diferențe regionale în România

3.6.1. Problematica disparităților în creșterea și dezvoltarea economică

Problematica complexă a dinamicii rezultatelor macroeconomice, precum și a efectelor acestora pe plan social este surprinsă în teoria economică de o serie de noțiuni și categorii economice precum: reproducția, creșterea economică, expansiunea economică, dezvoltarea economică, progresul economic și progresul economico-social.

În legătură cu conținutul și obiectivele creșterii economice în literatura de specialitate sunt prezentate o serie de concepții precum: • aceea după care creșterea economică constă în capacitatea unei țări de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe folosirea tehnologiilor de vârf și pe adaptări instituționale și ideologice (economistul american S.K. Kuznets); • ea constă în creșterea venitului național pe total sau pe locuitor (H.W. Arndt); • creșterea economică este identificată cu sporirea dimensiunilor economiei naționale exprimată în totalul bunurilor și serviciilor obținute în decursul unei perioade de timp (inclusiv a amortismentului) ș.a.

Sintetizând, putem defini creșterea economică pe baza procesului de sporire a rezultatelor macroeconomice (PI, PN, VN, ș.a.) pe total și pe locuitor, în condițiile modernizării structurii economiei naționale și a utilizării cu maximă eficiență a factorilor de producție, combinați între ei în diverse variante (modele).

Dezvoltarea economică, ca etapă nouă, superioară și complexă, reflectă transformările cantitative și calitative în cadrul structurilor tehnico-științifice și economico-sociale, în mecanismul economic și modul de gândire și comportament al oamenilor.

Legătura dintre creșterea economică și dezvoltare poate fi considerată pe baza raportului parte-întreg; de obicei, dezvoltarea economică determinând creșterea; nu orice creștere determină dezvoltare economică, ci doar cea însoțită de modificări structural-calitative în economie și viața oamenilor.

Dezvoltarea economică reprezintă evoluția prezentului spre viitor; ea nereprezentând un concept pur economic, ci mai ales sub aspectul consecințelor reunește și elemente sociale, tehnice, ecologice, politice, etc.

Disparitățile pot fi măsurate prin intermediul a mai multor indicatori relevanți cum ar fi: șomajul, veniturile, investițiile, creșterea economică ș.a. Cu siguranță, asemenea indicatori nu sunt în totalitate independenți, după cum este ilustrat spre exemplu în legea lui Okun care realizează o corelație între creșterea economică și șomaj.

Convergența disparităților regionale este un fenomen complex care se referă la mecanismele prin care diferențele în bunăstare dintre regiuni ar putea dispărea. În discuțiile despre convergență putem observa că se acordă o atenție din ce în ce mai mare deschiderii sistemelor spațiale reflectată printre altele în mobilitatea forței de muncă, deplasarea persoanelor în general între regiuni ș.a.

Abordarea problemei disparităților în creșterea economică regională (pe scurt, creșterea regională) suscită în același timp vii discuții datorită modalităților variate de definire a creșterii regionale. Cele mai frecvent întâlnite sunt: creșterea outputului total al unei regiuni, creșterea outputului pe o persoană ocupată, creșterea outputului pe locuitor. La rândul său, outputul poate fi măsurat prin: producția totală (brută ) a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii ș.a.

Pe de altă parte este cunoscut faptul că într-o țară, potențialul dezvoltării poate varia de la o regiune la alta, atât din punctul de vedere al resurselor naturale cât și al celor umane și tehnologice, al nivelului de trai, al infrastructurii sociale și materiale. Aceste elemente contribuie intr-un fel sau altul la condiționarea modului de dezvoltare.

Modul în care este definită creșterea regională este deosebit de important datorită faptului că, în funcție de acesta, pot fi formulate concluzii diferite cu privire la situația reală a economiei unei regiuni. De exemplu, o regiune poate prezenta, în același timp, o creștere redusă a outputului total și o creștere rapidă a outputului per capita dacă procesul de emigrare din regiunea respectivă înregistrează cote semnificative în perioada studiată .

De aceea se ridică problema de a găsi cel mai adecvat mod de a măsura creșterea regională. Acesta depinde însăși de scopul pentru care urmează să se facă măsurarea. Astfel, creșterea outputului total este utilizată ca un indicator al creșterii capacității productive a unei regiuni, care depinde, în parte, și de măsura în care acea regiune atrage capital și forță de muncă din alte regiuni.

Creșterea outputului pe o persoană ocupată este adesea utilizată ca un indicator al modificărilor în competitivitatea regiunii (prin creșterea productivității), în timp ce creșterea outputului per capita indică schimbările în bunăstarea economică a regiunii. Deci, nu se poate afirma că una din aceste măsuri este “cea mai bună”, fiecare fiind utilă în felul său.

O altă problemă controversată legată de disparitățile în creșterea regională se referă la viziunea pe termen mediu-lung asupra consecințelor creșterii regionale. Astfel, potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul ofertei, creșterea regională conduce la convergență în dezvoltarea economico-socială a regiunilor, în timp ce în viziunea modelelor bazate pe abordările post-keynesiene ale cererii (modelul bazat pe potențialul de export, modelul cauzelor cumulative) creșterea regională accentuează divergența.

În raport cu cele două viziuni asupra consecințelor creșterii regionale, treptat s-a conturat tratarea complementară a acestora, în funcție de nivelul general al dezvoltării, opțiunile de politică economică ale unei țări și problemele specifice diferitelor regiuni ale sistemului teritorial (Nijkamp, 1997).

3.6.2. Cauzele decalajelor economice regionale în România

Dezechilibrele regionale în România reprezintă o moștenire a perioadei interbelice când, în contextul unei dezvoltări economice generale reduse, activitatea industrială a fost concentrată într-un număr mic de zone, dependente de accesul la resursele minerale și energetice, cu o localizare favorabilă din perspectiva căilor importante de transport (București, Valea Prahovei, Brașov, Hunedoara, Valea Jiului, Reșița, Brăila, Galați, Constanța).

În perioada postbelică, România, în scopul dezvoltării economice, a forțat o politică de industrializare. În acest cadru, în încercarea de a se asigura o dezvoltare echilibrată a tuturor regiunilor și o utilizare integrală a potențialului uman, au fost orientate, prin planificare centralizată, investiții în industrie și infrastructură către toate zonele țării, în special către cele mai puțin dezvoltate. Efectele acestei politici au fost:

dezvoltarea industriei în special în zonele sărace (situate în nord – estul și sud – estul țării);

redistribuirea pe criterii noi, economice, a unor resurse limitate de dezvoltare, redistribuire care a dus la încetinirea ritmului de creștere economică și ulterior la epuizarea factorilor interni care să susțină această creștere.

După 1989, disparitățile interregionale au crescut puternic în anii tranziției la economia de piață, pe măsură ce controlul politic asupra economiei a fost înlocuit treptat cu influența pieței. Restructurarea economică a avut un impact negativ semnificativ asupra zonelor monoindustriale care au cunoscut o dezvoltare industrială forțată artificial, acestea fiind primele afectate de procesele de restructurare economică. Pe fondul depresiunii economice globale, tendința de declin economic și în domeniul infrastructurii a fost mai redusă ca intensitate în județele relativ mai dezvoltate, decât în cele mai puțin dezvoltate. În consecință, disparitățile economice regionale au crescut, în special în ceea ce privește ocuparea și producția industrială, dar și în domeniul veniturilor și al resurselor financiare ale gospodăriilor. S-a înregistrat o creștere a disparităților și în domeniul unor indicatori sociali (educație, asistență medicală, servicii publice locale). Zonele cele mai puțin dezvoltate ale României se află în nordul Moldovei și sud-estul Câmpiei Române, iar zonele mai dezvoltate cuprind, pe lângă București și Constanța, regiuni din Transilvania și din Banat.

Se poate spune că în România, disparitățile în dezvoltarea regională s-au redus atunci când economia s-a dezvoltat și au crescut în perioada de declin economic, proces similar care s-a desfășurat și în țările din Uniunea Europeană.

După 1989, România a optat pentru modelul economiei de piață, iar tranziția despre care aminteam în paragrafele anterioare a parcurs mai multe etape:

perioada 1990 – 1992, a marcat colapsul economiei planificate; lipsa unei alternative intrasistemice, datorită concentrării întregii puteri politice și economice în interiorul unui grup restrâns de privilegiați ai regimului; s-au luat măsuri și de stabilizare a sistemului politic (primele alegeri libere, formarea cadrului constituțional și așezarea sistemului de partide);

perioada 1992 – 1996 s-a caracterizat prin dirijism, începuturi timide de restructurare și privatizare, politicile macroeconomice au vizat o abordare graduală a reformei structurale, principala preocupare fiind în direcția minimizării costurilor sociale ale transformării structurale;

perioada 1996 – 2000 s-a evidențiat printr-o reformă incompletă, ritm lent al privatizării și tergiversarea restructurării în economie, fapt ce a dus la pierderea relativelor echilibre macroeconomice, realizate până atunci. Începând cu 1998, când s-a instituit cadrul instituțional și juridic privind politica de dezvoltare regională în România, dezechilibrele regionale au constituit principalele obiective de abordare în planurile și strategiile de dezvoltare sectoriale și în profil teritorial, regional și local.

tendința s-a inversat în timpul perioadei de creștere economică ce a început în anul 2000, aducând noi oportunități de afaceri și reducând decalajele regionale de creștere.

În ciuda lipsei studiilor asupra dezvoltării regionale în România, nu există nici un dubiu că, odată cu reducerea sectorului de stat din economie, disparitățile interregionale s-au adâncit și agravat și tind să devină dominante în realitatea românească.

Între cauzele majore care au dus și duc la creșterea disparităților putem aminti:

localizarea și amploarea investițiilor străine în regiunile de dezvoltare;

pierderea capacității concurențiale a întreprinderilor atât pe piețele interne, cât și externe, din cauza uzurii morale și fizice accentuate a tehnologiilor (mai ales în regiunile situate în partea estică a țării) și acces limitat la finanțare a IMM-urilor;

factori speciali:

forța de muncă specializată

tradiția în meșteșuguri și comerț

potențialul infrastructural

influența migrației și emigrației

apropierea de surse de materii prime

apropiere de piețe de desfacere – interne

– externe

existența zonelor defavorizate sau areale care beneficiază de programe guvernamentale sau internaționale areale cu transfer de capital individual autohton, provenit din munca în străinătate

3.6.3. Dezvoltarea economică și dotări infrastructurale

3.6.3.1. Diferențe în dezvoltarea economică a regiunilor

Indicatorul elocvent pentru determinarea nivelului de dezvoltare economică îl reprezintă Produsul Intern Brut pe locuitor. Dinamica PIB pe locuitor în regiunile de dezvoltare din România se prezintă în tabelul 3.16. Din tabel se observă faptul că, în ceea ce privește PIB/ locuitor, Regiunea Vest se află pe locul 2 în țară, fiind devansată doar de regiunea București-Ilfov. Produsul Intern Brut / locuitor al regiunii Vest reprezintă în anul 2006, 116,8% din Produsul Intern Brut /locuitor la nivel național, rezultând un nivel ridicat de dezvoltare economică a regiunii. Regiunea Vest este singura regiune din țară în care indicele de disparitate al PIB/locuitor față de media națională a avut în permanență o evoluție pozitivă.

De-a lungul întregii perioade 1998-2008 Regiunea Centru a ocupat fie locul al doilea fie al treilea între cele opt regiuni de dezvoltare și s-a situat în fiecare an peste media națională. Produsul intern brut/ locuitor, de 118,6 milioane lei, este cu 5% superior mediei naționale (în anul 2006) și plasează Regiunea Centru pe a treia poziție, în urma Regiunii București-Ilfov și a Regiunii Vest. Regiunea Sud/Vest Oltenia aflându-se pe locul 6 între regiunile de dezvoltare ale României. Cea mai mare disparitate inter-regionala se înregistrează față de regiunea București-Ilfov, în timp ce regiunea Sud are o situație asemănătoare, urmată la mică distantă, de regiunea Nord – Est.

Tabelul 3.16

Dinamica PIB/locuitor din regiunile de dezvoltare din România față de media națională

Sursa: Anuarul Statistic al României 2008

Fig. 3.2 – Dinamica PIB/locuitor din regiunile de dezvoltare din România față de media națională

Se observă din analiza datelor prezentate în tabel că Regiunea Nord – Est, prezintă cel mai scăzut produs intern brut regional pe cap de locuitor, aspect ce denotă faptul că regiunea are cel mai înalt nivel de sărăcie. Regiunea Nord-Est se încadrează în grupul celor mai sărace regiuni de dezvoltare regională din care mai fac parte: Sud Est, Sud Muntenia, Sud Vest Oltenia și Nord Vest, acestea înregistrând valori sub media la nivel național ale indicatorului prezentat.

Evoluția din ultimii ani arată că putem vorbi de o menținere a diferențelor economice dintre regiuni. Raportul dintre valorile maxime (regiunea Vest) și minime (regiunea Nord – Est) ale produsului intern brut pe locuitor, se menține constant (din comparație s-a exclus regiunea București care are un PIB pe locuitor foarte ridicat). Faptul că diferențele nu se mai adâncesc, mai ales în perspectiva efectelor pozitive ale atragerii fondurilor structurale, creează premisele pentru reducerea discrepanțelor după 2008.

În ceea ce privește ierarhia indicelui de devansare a Produsului Intern Brut pe locuitor față de media națională, la orizontul anului 2008, aceasta va rămâne aceeași, în sensul că regiunile Vest, Centru și București-Ilfov vor devansa nivelul național (prima cu o ușoară tendință de scădere în 2008 față de 2004, iar regiunea Centru și București în creștere), iar regiunile Nord – Vest, Sud – Est, Sud – Vest, Sud și Nord_est, vor rămâne, în continuare, cu un PIB pe locuitor inferior celui pe total țară. Reducerea decalajelor dintre zonele dezvoltate și cele rămase în urmă este un fenomen de durată, la fel ca și reducerea decalajelor dintre țări deoarece și zonele/ țările dezvoltate avansează în timp, chiar dacă în ritmuri de creștere mai lente.

Dinamica PIB/ locuitor în perioada 1998 – 2006 în cele 8 regiuni de dezvoltare este prezentată în figura 3.3:

Fig. 3.3 – Evoluția PIB / locuitor în Regiunile de dezvoltare din România

Din figura 3.3 se observă faptul că PIB / locuitor, în perioada analizată (1998 – 2006) a cunoscut o creștere semnificativă în doar două din cele opt regiuni de dezvoltare din România: Regiunea Vest și Regiunea București-Ilfov. Acest indicator evidențiază o creștere de aprox. 40% pentru București-Ilfov, în timp ce pentru restul regiunilor, creșterile sunt de sub 10%, sau chiar stagnează (Regiunea Sud – Vest Oltenia, Nord – Vest). Creșterea economică a urmat o direcție vest-est, proximitatea piețelor vestice acționând ca factor de difuzare a creșterii. Deși datele statistice prezintă unele oscilații în timp, datorită unor factori locali, se poate observa cum creșterea economică a avut o componentă geografică semnificativă, zonele subdezvoltate fiind concentrate în Nord – Est, la granița cu Moldova și în Sud, de-a lungul Dunării. Subdezvoltarea apare ca fiind corelată în mare măsură cu șomajul și cu preponderența activităților rurale, precum și cu incapacitatea de atragere a investițiilor străine directe.

„Indicele de disparitate a produsului intern brut pe locuitor față de total țară, la orizontul anului 2010, va arata că ierarhia actuală se va păstra. Regiunea București va devansa, de peste 2 ori nivelul PIB – ului pe total economie”. Acest lucru poate fi observat în tabelul 3.17.

Tabelul 3.17

Indicele de disparitate al PIB/locuitor față de media națională ( =100)

Sursa : Comisia Națională de Prognoză, Institutul Național de Statistică, Articol din Financial Director România – Nr.1, www.insse.ro

Se observă că, Regiunea București va devansa, de peste 2 ori nivelul PIB-ului pe total economie. Totuși, în cazul unor regiuni se constată o ușoară îmbunătățire a indicelui (regiunea Nord – Est de la 0,678 în 2006 la 0,685% în 2010). După cum se poate observa, în anul 2006 indicele de disparitate s-a înrăutățit în aproape toate regiunile, dar la orizontul anului 2010 comparativ cu anul 2006 aceste decalaje vor înregistra reduceri ușoare. Contribuția fiecărei regiuni la formarea PIB național se prezintă în Tabelul 3.18.

Din analiza datelor înscrise în tabel rezultă câteva aspecte semnificative:

În perioada de referință (1998 – 2005), regiunile Sud – Vest Oltenia și Vest au avut cea mai redusă cotă de participare la realizarea PIB-ului național, la polul opus se situează regiunile Sud-Muntenia și București –Ilfov;

Proporția participării la constituirea PIB-ului național a avut o tendință de scădere în 3 din cele 8 regiuni de dezvoltare (Nord – Est, Sud – Est, Sud – Vest Oltenia), regiunile București –Ilfov și Vest au înregistrat o tendință de creștere, iar regiunile Sud-Muntenia, Nord – Vest și Centru au avut o evoluție relativ constantă.

Tabelul 3.18

Ponderea regiunilor de dezvoltare în PIB național

Sursa: Anuarul Statistic al României 2008;

Grafic, contribuția fiecărei regiuni la formarea PIB se observă în figura 3.4.

Fig. 3.4 – Contribuția regiunilor la formarea Produsului Intern Brut național

Din figura 3.4 se observă faptul că, cea mai mare contribuție la formarea PIB național o are regiunea București-Ilfov. Produsul intern brut al Regiunii Centru în anul 2004 totaliza 301101 miliarde lei, reprezentând 12,2% din produsul intern brut al României, ceea ce situează regiunea pe locul al 4-lea, la acest indicator, după regiunea Sud-Muntenia și Nord – Vest, regiuni care în 2004 ocupă locul 2 și respectiv 3. Șase din cele opt regiuni de dezvoltare ale României au înregistrat în prima parte a perioadei analizate o tendință de scădere a ponderii de participare la realizarea PIB-ului național, excepție făcând regiunea București-Ilfov și Regiunea Vest. Regiunea Vest este singura regiune din țară a cărei pondere de participare la realizarea PIB național a avut în permanență o evoluție pozitivă. Cu un PIB care reprezintă 11,9% (2004) din economia țării, Regiunea Sud – Est se situează pe locul 6, în timp ce, pe locuitor acest indicator se situează sub media națională (tab. Nr.10) Regiunea de Dezvoltare Sud – Est a participat la realizarea PIB-ului României într-o proporție cuprinsă între 13,55%, respectiv 11,3% la începutul perioadei analizate (1998 – 2002) ajungând în 2004 la 11,9%.

Regiunea Vest se află pe locul șapte între regiunile de dezvoltare din țară în ceea ce privește mărimea Produsului Intern Brut. Aceasta contribuie cu 10% la crearea PIB-lui României. Explicația valorii reduse a acestui indicator la nivelul Regiunii Vest constă în dimensiunile reduse ale Regiunii Vest comparativ cu celelalte regiuni din România.

PIB-ul regional al regiunii Sud – Vest Oltenia reprezintă aproximativ 9% din totalul național, plasând Oltenia pe ultimul loc în clasamentul inter-regional.

Regiunea Nord – Est, regiune clasată a cincia, în 2004, din punctul de vedere al contribuției la formarea PIB, se situează pe ultimul loc în ceea ce privește PIB pe locuitor. Din contră, Regiunea Vest, regiune clasată a șaptea din punctul de vedere al contribuției la formarea PIB, se situează pe locul 2 în ceea ce privește PIB pe locuitor, la fel ca și Regiunea Centru, ceea ce indică o mai bună productivitate a muncii.

La orizontul anului 2010, conform Comisiei Naționale de Prognoză, Bucureștiul va rămâne în continuare cu contribuția cea mai importantă (21%), regiunile Sud, Nord – Vest și Centru cu ponderi cuprinse între 12 si 12,5%, iar regiunile Nord – Est și Sud – Est vor furniza 11,9%, respectiv 11,4% din PIB-ul pe ansamblul economiei.

Produsul intern brut este indicatorul cel mai des folosit pentru a stabili la nivel macro-economic situația actuală și eficiența diferitelor sectoare. Unul din indicatorii care poate furniza informații cu privire la situația economică a regiunilor este participarea sectoarelor economice la constituirea produsului intern brut (PIB). Contribuția sectoarelor la formarea PIB regional, pentru perioada 2003-2007, în cele opt regiuni de dezvoltare din România se observă în tabelul 3.19.

Tabelul 3.19

Ponderea sectoarelor în PIB regional

Sursa: calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României 2008; Comisia Națională de Prognoză, Proiecția principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial până în 2010;

Analizând ponderea pe care sectoarele de activitate o dețin în PIB regional se evidențiază următoarele aspecte:

Sectorul servicii, în toate regiunile de dezvoltare aduce o contribuție de peste 40% la PIB regional; chiar dacă procentul reprezintă aproape jumătate din contribuția tuturor sectoarelor, defalcarea activităților relevă faptul că sub-sectorul turismului și al activităților cu valoare adăugată redusă predomină. În regiunea București –Ilfov sectorul servicii aduce o contribuție de peste 60 % din PIB regional, rezultând a fi astfel principala sursă de bunăstare pentru regiune. Contribuția acestui sector la PIB regional a cunoscut o creștere în toate regiunile țării în perioada analizată (2003-2007) ;

Agricultura contribuie într-o mai mică măsură la formarea PIB în toate regiunile, încadrându-se între valorile 0,59% în regiunea București-Ilfov, și 12,4 % din PIB în Regiunea Nord-Est, ponderea acestui sector în PIB-ul regional cunoscând o scădere în anul 2005 comparativ cu 2003, deși agricultura are o contribuție redusă la formarea PIB regional, în acest sector activează peste jumătate din populația ocupată regională, ceea ce arată gradul scăzut de productivitate în domeniu.

Industria are în continuare un aport ridicat la formarea PIB regional, peste 20% cu o singură excepție, regiunea București-Ilfov, regiune în care contribuția industriei a cunoscut o scădere în anul 2005 față de 2003 cu aproximativ 3%. Aportul acestui sector a crescut în regiunile : Sud-Muntenia , Vest și Centru. Prezentă în toată regiunea Sud-Muntenia, industria are o pondere ridicată în județele din Nord, aici aflându-se și importantele centre urbane ale acesteia: Ploiești, Pitești și Târgoviște-care au constituit și constituie în continuare poli de dezvoltare și centre de polarizare pentru noi activități industriale pe lângă cele tradiționale existente și pentru investițiile străine.

Comparând această structură cu cea a Produsului Intern Brut al României, rezultă că în cadrul regiunilor (cu excepția regiunii București – Ilfov) este mult mai bine reprezentată industria, agricultura are o pondere apropiată de cea înregistrată la nivel național, iar serviciile și construcțiile reprezintă încă diferențe în minus față de valorile naționale.

Contribuția serviciilor la PIB a depășit aportul industriei în PIB, ceea ce arată trendul pozitiv al dezvoltării sectorului terțiar, semn al unei economii moderne, tendință înregistrată și la nivel național. Putem vorbi totodată de o creștere „calitativă” a produsului intern brut al tuturor regiunilor. Ponderea agriculturii și a silviculturii s-a redus ,în timp ce ponderea serviciilor în PIB regional s-a mărit în aceeași perioadă.

Un indicator derivat deosebit de important pentru analiza economică este productivitatea muncii. Productivitatea muncii și indicii productivității în perioada 2001 – 2005 în cele opt regiuni de dezvoltare se prezintă în tabelul 3.20.

Tabelul 3.20

Productivitatea muncii (mii lei/pers. ocupată)

Sursa: calcule realizate pe baza Anuarului Statistic al României 2007;

Fig. 3.5 – Evoluția productivității muncii în perioada 2001 – 2005

Evoluția productivității muncii (PIB/persoană ocupată) a înregistrat un trend pozitiv, dar cu toate acestea, în anul 2004 productivitatea economiei românești reprezenta numai 35,3% din productivitatea înregistrată în UE, ceea ce demonstrează necesitatea găsirii pârghiilor adecvate pentru îmbunătățirea acestui indicator.

Obiectivul general al Priorității 1 din PND este creșterea productivității întreprinderilor românești pentru reducerea decalajelor față de productivitatea medie la nivelul Uniunii. Se urmărește generarea până în anul 2015 a unei creșteri medii a productivității de cca. 5,5% anual, permițând României să atingă un nivel de aproximativ 55% din media UE. Creșterea productivității muncii în perioada 2001 -2005 s-a datorat atât creșterii, în termeni reali, a PIB cât și reducerii numărului populației ocupate.

Creșterea productivității depinde nu numai de dezvoltarea tehnologică, dar și de creșterea calității produselor, a marketingului și a aplicării rezultatelor cercetării, dar și a altor surse care determină majorarea valorii adăugate pentru produsele realizate.

Motoarele creșterii economice în ultimii ani au fost reprezentate de export și investiții. Exportul României a avut o evoluție marcant pozitivă în perioada 2000-2004, dar s-a bazat în mare măsură pe produse cu valoare adăugată scăzută.

Structura exporturilor românești poate fi observată în figura următoare :

Fig. 3.6 – Structura exporturilor în România

Cel mai mare volum de exporturi s-a înregistrat în industria constructoare de mașini, a confecțiilor textile, în care predomină activitatea de perfecționare activă (lohn), urmată de industria metalurgică în care se realizează în special oțeluri inferioare și mai puțin oțeluri speciale.

Trebuie remarcat însă că exportul de produse ale industriei de echipamente, aparate radio, televiziune și comunicații, ale industriei de mașini și aparate electrice și industriei de mijloace de transport (în special automobile) deține cea mai mare pondere (25%) în exporturi, sectoare caracterizate de produse cu valoare adăugată crescută.

3.6.3.2. Deosebiri regionale în dotările infrastructurale

Una din cauzele principale ale disparităților de dezvoltare inter și intra-regionale este dată de accesul diferit al regiunilor la infrastructura de transport județeană, națională și internațională dar și de calitatea necorespunzătoare a acesteia.

Regiunile care beneficiază de un acces mai bun la infrastructura de transport sunt: București-Ilfov, Centru, Vest și Sud. Regiunea București-Ilfov concentrează aeroporturile cu cel mai intens trafic internațional și național. Regiunea Centru are câteva noduri importante de cale ferată (Teiuș, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș), prin care se realizează legătura României cu Europa Centrală și de Vest. Regiunea Sud cu o rețea de drumuri naționale în mare parte modernizată, este traversată de patru drumuri internaționale, având un acces bun la rețeaua națională și internațională de drumuri. Regiunea Vest asigură tranzitul feroviar și rutier spre vestul Europei și prin modernizarea aeroporturilor din Timișoara și Arad contribuie la diversificarea centrelor nodale de transport.

Printre regiunile cu acces limitat la infrastructura de transport este și Regiunea Nord-Est. În cadrul acestei regiuni, județul Botoșani are 16,8% drumuri din pământ, nepracticabile. Rețeaua de cale ferată a regiunii se situează sub nivelul mediu național din punct de vedere al lungimii tronsoanelor și al dotării tehnice.

Lipsa resurselor financiare destinate reabilitării și modernizării drumurilor publice, dar și insuficienta întreținere, a constituit una din multiplele cauze care au condus la slaba mobilitate a forței de muncă, la dificultăți în desfășurarea de noi activități economice, la o dezvoltare redusă a turismului, dar și a transportului internațional de tranzit, la un nivel scăzut de atragere a investițiilor străine.

Rețeaua de drumuri publice din România, pe principalele regiuni de dezvoltare se prezintă în tabelul nr. 3.21.

Tabel 3.21

Rețeaua de drumuri publice din România, pe regiuni, în decembrie 2007

Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2008;

Exceptând regiunea București-Ilfov, regiunea Sud – Vest înregistrează cel mai ridicat procent de drumuri publice modernizate (63,15%) în timp ce regiunea Sud – Est se situează pe ultimul loc în ceea ce privește media drumurilor publice modernizate (19,74%).

Resursele financiare au fost îndreptate spre reabilitarea rețelei de drumuri naționale, neglijându-se atât valoric cât și calitativ rețeaua de drumuri adiacente județene/comunale, fapt care adâncește discrepanțele regionale și împiedică dezvoltarea teritorială omogenă a țării. Este de remarcat faptul că regiunea Centru înregistrează un nivel scăzut de modernizare a rețelei secundare de drumuri (5,11%), iar Regiunea Sud – Est încheie clasamentul cu un procent de doar 2,53% de drumuri județene modernizate. Ponderea drumurilor modernizate în regiuni este scăzută, cu urmări negative în atragerea unor largi teritorii în activități economice productive, limitând atât desfacerea produselor agricole în centrele urbane, cât și posibilitatea ca zonele cu potențial agroturistic să fie atrase în circuitul economic național. (ex. zona subcarpatică a Munteniei și Olteniei, podișul Mehedinți, Munții Apuseni).

Din cauza fondurilor insuficiente alocate infrastructurii de drumuri, rețeaua de drumuri județene și locale nu a beneficiat de lucrări de modernizare semnificative, acest aspect contribuind la scăderea gradului de atractivitate a regiunilor de dezvoltare, dar a condus și la creșterea disparităților intra și interregionale. Rețeaua de drumuri publice este distribuită uniform, pe regiuni, dacă nu se ia în considerare Regiunea București–Ilfov, unde, datorită capitalei densitatea drumurilor publice este mult mai mare (48.9/100 km2).

Reabilitarea și dezvoltarea rețelei de drumuri publice a fost și este o prioritate a politicii economice din România, drumurile reprezentând cel mai utilizat mod de transport, contribuind la creșterea gradului de accesibilitate la nivel regional și local.

Dezvoltarea economică diferențiată la nivelul regiunilor, asociată cu mecanisme de politică fiscală, a condus la un fenomen de intensificare a subdezvoltării și la accentuarea disparităților. Investițiile de capital în zonele rămase în urmă au scăzut substanțial datorită unui declin masiv al cheltuielilor publice, generat de probleme fiscale. Acest lucru, la rândul său, a afectat investițiile în infrastructura publică, împiedicând modernizarea și întreținerea utilităților publice de bază. După cum se poate observa din tabelele de mai jos, numărul localităților cu acces la apă potabilă și la canalizare nu a înregistrat creșteri semnificative în ultimii ani. Dimpotrivă, există orașe mici și mijlocii care au dificultăți în asigurarea serviciilor de utilități publice de bază, ceea ce constituie un obstacol în elaborarea unei strategii de atragere a investițiilor și în stimularea micilor întreprinzători.

Dotarea orașelor cu infrastructură de bază reprezintă o importantă precondiție pentru dezvoltarea durabilă a acestora și are, de asemenea, implicații asupra gradului de atractivitate al acestora. Astfel, din totalul celor 319 de orașe cât înregistra rețeaua urbană a României în anul 2005, un număr de 217 localități urbane (68,02%) aveau sisteme de distribuție a gazelor naturale și doar în 129 de orașe (40,44%) se distribuia energie termică.

De notat este si trendul descrescător al procentului de orașe și municipii în care se distribuie energie termică. Astfel dacă în anul 2003 acest procent era de aproximativ 57%, el a scăzut la 40,44% în 2005 și apoi la 36,25% în 2007 la nivelul întregii țări. Explicația constă cel mai probabil în incapacitatea administrațiilor locale de a susține financiar centralele termice și randamentul slab al acestora datorat tehnologiilor învechite, ceea ce a dus la debranșarea majorității utilizatorilor și apoi la renunțarea în totalitate la sistem.

Dotarea orașelor cu utilități publice se prezintă în tabelul următor :

Tabel 3.22

Dotarea orașelor cu utilități publice

Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2006 și 2008;

Din tabel se remarcă faptul că, în Regiunea Centru 87,72% dintre locuințele urbane au acces la rețeaua de distribuție a gazelor naturale. Acest procent foarte ridicat se datorează numeroaselor exploatări de gaz metan existente pe teritoriul regiunii, care furnizează gaz metan chiar și în unele localități rurale.

Cele mai mici ponderi se înregistrează în regiunile Sud – Est și Sud – Vest, situate periferic față de resursele de gaz metan din centrul României. Deși orașele și municipiile românești sunt prevăzute cu utilități, multe dintre ele sunt nefuncționale sau caracterizate printr-o uzură fizică și morală avansată, principala cauză fiind reducerea drastică a investițiilor publice realizate de către autoritățile locale pentru întreținerea și modernizarea acestora. Un număr ridicat de orașe mici și mijlocii din România întâmpină dificultăți în asigurarea serviciilor publice urbane de utilități, lipsa acestora constituind un impediment în elaborarea unor strategii pentru atragerea investițiilor și stimularea micilor întreprinzători.

3.6.4. Diferențe în atragerea investițiilor străine directe în profil teritorial

Investițiile străine în România s-au orientat în funcție de accesibilitatea și potențialul zonelor, precum și de mentalitatea oamenilor de afaceri și de tradiția în domeniul respectiv.

Investițiile reprezintă o forță motrice importantă pentru dezvoltarea economiei. Investițiile străine directe pot aduce o creștere substanțială a productivității prin faptul că aduc nu numai tehnologia proprie, dar și cea mai bună practică. În ultima perioadă s-a manifestat o creștere a volumului de investiții străine directe (ISD) în România, ceea ce reprezintă o creștere cu peste 300% față de cifrele anului 2003. Astfel, după anul 2000, capitalul străin s-a concentrat mai mult în Regiunile București-Ilfov, Vest, Nord – Vest, Centru, fapt ce a avut un efect pozitiv asupra piețelor muncii din aceste regiuni, la crearea permanentă de forță de muncă calificată și la dezvoltarea serviciilor pentru afaceri (de exemplu: firmele de plasare a forței de muncă specializate).

Până în anul 2003 Regiunea București-Ilfov a atras 53,9% din totalul ISD realizate în România, întrucât capitala constituie principalul pol de atracție a investițiilor străine, fapt confirmat de numărul mare al firmelor cu participare străină la capital localizate aici. De asemenea, Portul Constanța acționează la rândul său ca un pol de atracție a investitorilor, majoritatea investițiilor străine din Regiunea Sud – Est concentrându-se în orașul Constanța. Gradul relativ ridicat de dezvoltare economică a regiunii București – Ilfov se reflectă și asupra ponderii (64,3%) însemnate a investițiilor străine directe în anul 2007. Pe locul următor se află regiunea Centru și Sud Muntenia, regiuni care au cunoscut creșteri semnificative între perioadele analizate. Regiunea Sud – Est care beneficiază de atractivitatea deosebită pe care o reprezintă portul Constanța și porturile de la Dunăre, Galați și Brăila, se situează de asemenea în partea de sus ca pondere (5,7%).

Tabel 3.23

Structura investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare

Sursa: Agenția Română pentru Investiții Străine, http://www.arisinvest.ro/

Celelalte șapte regiuni de dezvoltare au atras între 3,0% (Regiunea Nord – Est) și 10,9% (Regiunea Sud – Est) investiții străine în 2003. Cu toate acestea, zona vestică și nord-vestică a țării beneficiază de o pondere relativ ridicată a participării străine la capitalul firmelor, pe fondul continuării schimburilor tradiționale și al unui comportament zonal în continuă adaptare la mediul de afaceri internațional. Disponibilitatea forței de muncă înalt calificată este un important factor al localizării investițiilor. Pe măsură ce transferul activităților productive și creative către România se intensifică, cererea de forță de muncă înalt calificată va crește.

Informațiile economice de ultimă oră arată faptul că regiunile care au reușit să atragă un volum important de investiții, cum este Regiunea Vest, se confruntă deja cu dificultăți în a găsi pe piața muncii forță de muncă înalt calificată, în special în domeniile tehnic și administrativ. În cadrul întreprinderilor, IMM-urile ocupă, în fiecare an, un rol din ce în ce mai important în creșterea economică a tuturor regiunilor, prin crearea de noi locuri de muncă pentru cei disponibilizați în urma restructurării economice și îndeosebi industriale, de după 1990. Creșterea numărului salariaților în IMM este semnificativă în toate regiunile.

În 2003, 53,9%, iar în 2007 64,3% din totalul investițiilor directe din România au fost îndreptate către regiunea București-Ilfov.

Principalele sectoare receptoare sunt : tranzacțiile imobiliare – afaceri și locuințe – și intermedierile financiare (București) și industria alimentară (Ilfov). Totuși trebuie luat în considerare faptul că unele investiții directe înregistrate în București corespund investițiilor fizice localizate în alte regiuni din România. De exemplu, nu s-a găsit nici o legătură între rata de creștere a IMM- urilor și evoluția ISD.

3.6.5. Diferențe regionale în activitatea de cercetare – dezvoltare

Unul dintre factorii ce potențează competitivitatea este dezvoltarea sectorului de cercetare-dezvoltare. În România sectorul de cercetare-dezvoltare are încă slabe legături cu mediul economic, neavând o contribuție semnificativă la dezvoltarea economică regională. Odată cu dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere, a clusterelor industriale și a clusterelor bazate pe cercetare se va accelera procesul de transfer tehnologic. Întreg sectorul de cercetare-dezvoltare din România trece printr-un amplu proces de restructurare și reorganizare pe baze noi. Cercetarea din România este extrem de centralizată, 47,92% din numărul cercetătorilor și 57,6% din fondurile destinate domeniului fiind concentrate în capitală.

Numărul salariaților din activitatea de cercetare – dezvoltare la 10.000 persoane ocupate civile, în 2007, era în Regiunea București-Ilfov, de 168 în timp ce în celelalte regiuni acesta varia între 20,8 – Regiunea Sud – Est și 36 – Regiunea Sud.

În intervalul 2006 – 2007 se poate s-a înregistrat o reducere semnificativă a salariaților din activitatea de cercetare – dezvoltare la 10.000 persoane ocupate civile în special în Regiunea București – Ilfov – de la 194,1 în 2006 la 168 în 2007 și în Regiunea Centru – de la 28 în 2006 la 25,2 în 2007, scăderea la nivelul întregii țări fiind de mai mică amploare (de la 49,9 la 48,7, în aceeași perioadă).

Tabelul 3.24

Activitatea de cercetare – dezvoltare pe regiuni de dezvoltare

Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2008;

Un factor care poate determina creșterea competitivității activității este reprezentat de ponderea mare a cercetătorilor din domeniul științelor tehnice și inginerești. Din păcate, salariile reduse, resursele materiale puțin propice realizării de performanțe, ca și oportunitățile oferite de programele de cercetare din alte țări au condus treptat la reducerea numărului de cercetători.

Problemele principale cu care se confruntă domeniul sunt: finanțarea insuficientă din fonduri publice (0,54% din PIB în 2007); infrastructura de cercetare-dezvoltare depășită (decalajul dotărilor față de standardele actuale este de 5-10 ani); neadaptarea la condițiile concurențiale de piață, reducerea numărului și creșterea mediei de vârstă a cercetătorilor. O altă problemă majoră este legătura încă slabă dintre cercetare și economie și capacitatea relativ redusă de valorificare a rezultatelor cercetării.

Cheltuielile de cercetare-dezvoltare au avut o dinamică modestă în România până în prezent dar, odată cu intensificarea competiției, activitatea de cercetare-dezvoltare va fi cea care va permite firmelor să reziste pe piață.

Stimularea inovării este însă foarte importantă pentru creșterea valorii adăugate, pentru competitivitate pe termen lung și pentru accesul firmelor românești pe piețele internaționale, deci implicit pentru reducerea deficitului comercial. În acest sens, este necesară sprijinirea capacității inovative la nivelul firmelor, prin diferite activități de asistență, consultanță, sprijin pentru acces la finanțare, crearea condițiilor pentru dezvoltare.

Tabelul 3.25

Ponderea regiunilor în totalul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare la nivel național

Sursa: Planul de Dezvoltare al Regiunii Centru pentru perioada 2007 – 2013, București, 2008 ; Anuarul statistic al României, 2007 și 2008 ;

Grafic, ponderea regiunilor în totalul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare la nivel național în anul 2007 se prezintă astfel:

Fig. 3.7 – Ponderea regiunilor în totalul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare la nivel național

Sistemul de cercetare –dezvoltare și inovare din România a traversat o lungă perioadă de subfinanțare; între anii 1999-2004, ponderea în PIB a cheltuielilor publice destinate cercetării – dezvoltării a fost de aproximativ 0,38%, de peste trei ori mai mică decât media înregistrată de țările din UE – 25. În conformitate cu obiectivul de la Lisabona, începând cu anul 2005 cheltuielile publice pentru cercetare – dezvoltare, inovare s-au înscris pe o tendință ascendentă, având ca țintă atingerea a 1% în 2010. Cu toate acestea dinamica este încă una redusă, ele ajungând doar la 0,54% din PIB, după cum se poate observa din Tabelul nr. 25. Contribuția agenților economici la finanțarea cercetării –dezvoltării și inovării avea, potrivit statisticii oficiale, în perioada 1998-2004, o valoare apropiată de cea a fondurilor publice. Totodată, din punct de vedere al distribuției teritoriale, s-au constatat mari disparități pe regiuni de dezvoltare, peste 70% din totalul alocațiilor bugetare pentru cercetare-dezvoltare fiind concentrate în București și zona limitrofă.

La nivel european, 51% dintre întreprinderile productive sunt tehnologic inovatoare.

Aspecte semnificative privind situația inovării în firmele românești sunt reflectate în Studiul „Romania – An assessment of the Lisbon Scorecard”, elaborat de Societatea Română de Economie în 2004, astfel:

– Costurile scăzute rămân principala sursă de competitivitate și nu inovarea produselor și tehnologiilor;

– În marea majoritate, tehnologiile noi provin din import sau prin investiții străine directe și nu prin efort local;

– Majoritatea întreprinderilor sunt orientate spre activități de asamblare, în regim de subcontractare și nu avansează spre producerea unor mărci proprii.

Din ancheta de inovare efectuată în anul 2003 de INS, pentru perioada 2000-2002, în conformitate cu metodologia EUROSTAT (CIS III), la nivel de țară și pe regiuni de dezvoltare, a rezultat că:

– întreprinderile inovative reprezintă 17% din întreprinderile active din economie (cu cca. 40% din numărul total de salariați) (vezi tabelul 3.26);

– cifra de afaceri a întreprinderilor inovative are o pondere de 42% din cifra totală de afaceri a întreprinderile active.

Structura întreprinderilor inovative are următoarele caracteristici:

– din punct de vedere al dimensiunii: 83,4% sunt IMM-uri (53,7% întreprinderi mici și 29,7% mijlocii), iar 16,6% sunt întreprinderi mari;

– din punct de vedere al domeniului principal de activitate: 73% industrie și 27% servicii (12% comerț, 10% cercetare-dezvoltare, 4,7% transporturi și comunicații).

Tabelul 3.26

Situația întreprinderilor inovative la nivel național și pe regiuni

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Deși se constată o creștere a procentului întreprinderilor inovative, acesta ajungând la 21,1% în 2006, această creștere este încă nesemnificativă în raport cu media la nivelul Uniunii Europene. Dinamica numărului întreprinderilor inovative în perioada 2000 – 2006 este prezentată în Fig. 3.8.

Fig. 3.8 – Ponderea întreprinderilor inovative la nivelul României și a celor opt regiuni

La nivel regional pot fi observate diferențieri consistente în ceea ce privește ponderea întreprinderilor inovative, Regiunea Vest situându-se la cel mai scăzut nivel (vezi Fig. 3.8), iar Regiunea Sud – Est cunoscând o creștere care la nivelul anului 2006 o situează foarte aproape de media Uniunii Europene. Acest lucru se datorează implementării unor proiecte care încurajează inovarea la nivel regional cum ar fi proiectul ARISE care are ca scop promovarea complexului inovării la nivel regional cu ajutorul clusterelor sectorial-teritoriale și al centrelor virtuale de competență.

Politicile promovate de Agenția Națională pentru Cercetare Științifică (ANCS) urmăresc creșterea rolului cercetării în dezvoltarea și transferul în economie al tehnologiilor avansate, în vederea sporirii competitivității economice. Pentru a facilita procesul de creare în economie a unui climat inovativ favorabil pentru dezvoltarea activităților de cercetare –dezvoltare, inovare și absorbția noilor tehnologii, ANCS susține următoarele obiective:

• dezvoltarea activităților de cercetare – dezvoltare și inovare realizate prin cooperare între instituțiile cu profil de cercetare – dezvoltare și inovare, universități și întreprinderi, în special în domenii specifice tehnologiilor avansate;

• stimularea activităților de cercetare – dezvoltare, inovare la nivelul întreprinderilor, inclusiv prin sprijinirea înființării și dezvoltării firmelor inovative;

• creșterea capacității de difuzare și absorbție în economie a cunoștințelor științifice și tehnice, inclusiv a rezultatelor de cercetare și a noilor tehnologii;

• susținerea dezvoltării activităților și infrastructurii cercetării–dezvoltării și inovării la nivel regional.

Cea mai mare provocare pentru politica de cercetare–dezvoltare și inovare din România este stimularea investiției în cercetare–dezvoltare, inovare la nivelul întreprinderilor.

În acest sens ANCS, în cooperare cu ministerele economice, urmărește realizarea unor pachete corelate de măsuri de stimulare a activităților de cercetare–dezvoltare, inovare ale întreprinderilor, la nivelul următoarelor categorii de politici:

• politica fiscală: introducerea unor pachete de stimulente fiscale specifice pentru susținerea activităților de cercetare–dezvoltare, inovare ale agenților economici;

• politica în domeniul financiar: promovarea instrumentelor și serviciilor financiare adecvate pentru susținerea activităților de cercetare–dezvoltare, inovare ale agenților economici, în special a celor bazate pe capital risc;

• politica în domeniul concurenței: reorientarea ajutorului de stat spre susținerea activităților cercetare–dezvoltare ale agenților economici. Conform recomandărilor recente la nivelul UE procentul alocat pentru cercetare–dezvoltare și inovare din totalul ajutorului de stat ar trebui să atingă cca. 20%.

Principalele instrumente de implementare a politicilor în domeniul cercetării–dezvoltării și inovării sunt:

• Programul CEEX, care stimulează dezvoltarea colaborării între unitățile și instituțiile de cercetare–dezvoltare și inovare, universități și întreprinderi care să determine un impact în calitatea cercetării în România, creșterea capacității de aliniere la prioritățile și obiectivele științifice și tehnologice specifice ERA, creșterea calității, a nivelului de performanță și a competitivității activităților de cercetare–dezvoltare, inovare; formarea polilor de excelență în domenii specifice științei și tehnologiilor de vârf, susținerea integrării unităților și instituțiilor și a programelor de cercetare–dezvoltare, inovare din România în rețele și programe internaționale.

• Programul de grant-uri pentru cercetare științifică.

• Planul Național pentru cercetare–dezvoltare și inovare (PNCDI).

Finanțarea din fonduri publice (bugetare) a inovării este foarte redusă, numai 10% din întreprinderile inovative primind finanțare. Totodată și nivelul cheltuielilor de inovare este încă foarte redus, reprezentând cca. 3% din cifra totală de afaceri a întreprinderilor inovative.

Tabelul 3.27

Situația cheltuielilor de inovare pe elemente componente

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Situația privind structura cheltuielilor după sursele de inovare la nivelul anului 2006 este următoarea:

– activitatea de cercetare–dezvoltare – 22,68;

– achiziții de mașini, echipamente și software – cca. 74,92%;

– achiziții de alte cunoștințe externe – 2,39%.

În consecință, se constată că:

– principala sursă de inovare în întreprinderile inovative o reprezintă importul de tehnologie și de echipamente, și nu activitatea de cercetare–dezvoltare proprie. Se manifestă mai mult accentuarea acestei tendințe, procentul achizițiilor de mașini, echipamente și software crescând de la 63,14% în 2002 la 74,29% în 2006;

– la nivel regional, după regiunea București-Ilfov (care concentrează cel mai mare potențial de capacități și resurse pentru inovare), următoarea regiune cu activitate dezvoltată de inovare este Regiunea Sud, al cărei volum de cheltuieli pentru activitatea de inovare reprezintă aprox. 17,49% din totalul cheltuielilor la nivel de țară. La polul opus se situează Regiunea Vest care are cel mai redus volum al cheltuielilor de inovare (2,68%);

– se constată totodată o omogenizare a dispersiei cheltuielilor în intervalul 2002 – 2006. Dacă în 2002 Regiunea București – Ilfov înregistra un procent de 41,64% din totalul acestor cheltuieli, în 2006 procentul s-a redus la doar 24,83%, existând regiuni care au cunoscut o creștere a ponderii între 3% și 6%. Singurele regiuni a căror pondere a scăzut sunt Regiunea Nord – Est și Regiunea Vest.

– domeniile economice, care prezintă cea mai mare pondere a cheltuielilor de inovare sunt: transport și comunicații, energie electrică, termică, gaze și apă, industria alimentară și a băuturilor, producția de mobilier și alte activități industriale, metalurgie,industria extractivă, industria de mașini și echipamente, industria mijloacelor de transport rutier.

Chiar dacă asistăm la o creștere a cheltuielilor de cercetare – dezvoltare – inovare, există totuși o serie de aspecte nefavorabile care împiedică degajarea unor efecte pozitive de amploare la nivel macroeconomic. Între aceste aspecte putem aminti:

• Infrastructura de cercetare–dezvoltare depășită tehnologic;

• Legătura fragilă între cercetare și economie;

• Resurse insuficiente ale unităților de CD pentru transformarea rezultatelor cercetării în pachete de tehnologii „la cheie”;

• Implicarea scăzută a agenților economici în activități de CDI și capacitatea redusă de absorbție a rezultatelor de cercetare–dezvoltare;

• Infrastructura și serviciile de transfer tehnologic și inovare insuficient dezvoltate și puțin viabile;

• Finanțare insuficientă a domeniului CD din fonduri publice și private (ale agenților economici);

• Reducerea numărului de specialiști și creșterea mediei de vârstă, ca efect al scăderii atractivității domeniului CD (nivel scăzut de salarizare, lipsa de echipamente etc.);

• Capacitate redusă de colaborare științifică și integrare tehnologică pe plan european și internațional.

3.7. Diferențieri în evoluția demografică și ocupare

3.7.1. Indicatorii demografici în profil teritorial

Din punct de vedere demografic România se caracterizează prin diferențe regionale semnificative. Dinamica principalilor indicatori demografici în țara noastră se prezintă în tabelele următoare (Tabelul 3.28 și Tabelul 3.29):

Tabelul 3.28

Indicatori demografici în anul 2000

Sursa: Păuna Carmen – Beatrice, Ileana Dumitrescu, “Disparități interregionale în dezvoltarea economico-socială a României”, Academia Română, «Dezvoltarea economică a României«, Editura Academiei Române, București, 2003;

Tabelul 3.29

Indicatori demografici în anul 2005

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Din tabelul 3.29 se observă faptul că, în anul 2005, Regiunea Nord-Est are 1,8 milioane locuitori în plus față de regiunea Vest, cea mai puțin populată din cele opt regiuni (60,3 locuitori/ km2). Gradul de urbanizare și densitate a populației este mult superior mediei pe țară, în regiunea București-Ilfov, 90,5%, respectiv 1212,6 locuitori/ km2. Decalaje mari se constată între celelalte regiuni: pe de o parte se găsesc regiunile Vest (63,6%), Centru (59,9%), Sud-Est (55,5%), cu medii superioare nivelului național, iar pe de altă parte regiunile Nord-Est (43,4%), Sud-Muntenia (41,7%), Sud-Vest Oltenia (47,5%), mult inferioare acestui nivel și regiunea Nord-Vest cu un grad de urbanizare apropiat mediei naționale (53,1%).

De asemenea comparând datele din cele două tabele se remarcă faptul că a avut loc o scădere a numărului de locuitori, atât la nivel național cât și pe regiuni. Scăderea demografică din ultimii ani a fost determinată atât de sporul natural negativ, cât și de soldul negativ al migrației externe. Populația totală a scăzut de la 22,43 milioane în 2000 la 21,64 milioane în 2005. Comparativ cu anul 2000, în anul 2005 populația regională s-a modificat în proporții diferite astfel:

Nord –Est : – 80,5 mii persoane;

Sud-Est: – 81,3 mii persoane;

Sud Muntenia: – 76,5 mii persoane;

Sud-Vest Oltenia: – 83,8 mii persoane;

Vest: – 111,1 mii persoane;

Nord-Vest: – 116,1 mii persoane;

Centru: – 108,2 mii persoane;

București –Ilfov: – 86,7 mii persoane.

Fenomenele demografice specifice României care au caracterizat ultimul deceniu și mobilitatea populației au influențat distribuția spațială a acesteia. La nivelul regiunilor, densitatea populației prezintă variații însemnate. Fără a lua în considerare regiunea București-Ilfov, cea mai mare densitate a populației se înregistrează în regiunea Nord-Est (103,8 locuitori pe km2 în 2000, respectiv 101,3 locuitori pe km2 în 2005), regiunea cu cel mai mare dinamism demografic din țară, iar cea mai scăzută densitate este în regiunea Vest, regiunea cu cel mai mare declin al populației și cu relief muntos pe o mare parte din suprafață.

De asemenea se observă menținerea populației urbane a țării, deși după 1990 populația urbană a înregistrat o descreștere continuă în toate regiunile țării. Se asistă la o temporizare a procesului de urbanizare. Gradul de urbanizare a României este și el diferit în profil teritorial. Cu excepția regiunii București – Ilfov, cele mai urbanizate regiuni sunt: Regiunea Vest și Regiunea Centru, care au peste 60% populație urbană. În schimb, în partea de est a țării (Regiunea Nord – Est) și în toată partea de sud (Sud Muntenia, Sud – Vest Oltenia) predomină populația rurală, acestea fiind zone cu întinse suprafețe de câmpie, unde activitățile agricole sunt preponderente.

Principala cauză a descreșterii populației urbane a reprezentat-o migrația atât către mediul rural, cât și în afara țării. Aceasta a fost determinată de declinul economic, în urma căruia o parte din locuitori au părăsit orașele în care rămăseseră fără locuri de muncă. Deschiderea granițelor și accesul liber al populației peste hotare a afectat unele din orașele situate în Transilvania și Banat. Emigrarea masivă a acestora a fost mai puțin evidentă la nivelul marilor orașe din zonele respective, dar foarte pregnantă în cazul unor orașe mici și mijlocii.

Migrația interregională a prezentat particularități determinate de specificul evoluțiilor economice regionale. Mișcarea populației între regiuni se observă în tabelul 3.30.

Cea mai mare dinamică migratorie s-a înregistrat în Regiunea Nord-Est, regiunea cu cea mai numeroasă populație, Regiunea Sud-Vest Oltenia, în contextul atragerii forței de muncă disponibilizate din regiunea minieră din Valea Jiului, și în Regiunea București –Ilfov, a cărei dinamică este determinată de prezența capitalei, caracterizată de fluxuri migratorii accentuate.

Regiunea Vest este singura regiune, în afara de regiunea București-Ilfov, care a înregistrat un sold pozitiv al fluxului migratoriu. Fenomenul poate fi explicat prin atracția din ce în ce mai mare exercitată de această regiune ca urmare a vecinătății directe cu un stat membru al UE (Ungaria) și dezvoltării centrelor urbane sub influența europeană.

Regiunea Centru a înregistrat cea mai redusă dinamică migratorie, soldul în fiecare an fiind foarte redus, dar cu o tendință negativă. Se observă că Regiunea Sud Muntenia, după ce în anii 2005 și 2006 a înregistrat consistente solduri negative, în anul 2007 a înregistrat primul sold pozitiv de 497 persoane.

Tabelul 3.30

Schimbările de domiciliu, pe regiuni, în perioada 2005 – 2007

Sursa: INSSE, Statistici regionale; Anuarul statistic al României 2008;

Soldul majoritar negativ al fluxurilor migratorii în celelalte regiuni de dezvoltare demonstrează încă o dată creșterea migrației externe a populației. Cea mai mare creștere a soldului migratoriu a fost în regiunea București (10.269 persoane în 2006). De remarcat faptul că, în anul 2006 migrația inter-regională s-a accentuat față de anul precedent, rămânând în anul 2007 relativ constantă în aproximativ toate regiunile.

Lipsa locurilor de muncă adecvate au determinat plecări ale populației pentru munca necalificată în străinătate. Astfel, dacă în anii de după 1990 se pleca, în special, în Serbia, după criza din Iugoslavia, destinații privilegiate au devenit Italia și Spania. În ceea ce privește migrația externă Regiunea Sud – Vest Oltenia se remarcă printr-un nivel relativ scăzut în comparație cu alte regiuni, dar acest fenomen se intensifică în condițiile în care măsurile de reviriment economic întârzie și pauperizarea populației sporește.

Conform studiului „Fenomenul migrației din perspectiva integrării României în Uniunea Europeană” al Institutului European din România, numărul emigranților români a crescut ca urmare a oportunităților de carieră și a unei remunerări mai bune a slujbelor în străinătate. Pe de altă parte fenomenul de emigrare definitivă în Canada și SUA este constant de aproximativ 2000 – 3000 persoane pe an în timp ce emigrarea permanentă (ținând cont de datele oficiale) și temporară pentru a munci a atins proporții îngrijorătoare. Din date neoficiale reiese că există minim 2 milioane de români care lucrează în străinătate în țări ca Spania, Italia, Grecia, Germania.

Cel mai mare nivel al migrației se înregistrează în Regiunile București – Ilfov, Centru și Vest. Conform Institutului Național de Statistică, 62.3% din totalul emigranților români provin din 11 județe din 5 regiuni.

Un alt aspect demografic îl constituie structura pe categorii de vârstă a populației. Pentru simplificarea comparației interregionale vom analiza trei grupe mari de populație : 0-14 ani, 15-59 ani și peste 60 ani (tabelul 3.31).

Distribuția populației pe grupe de vârstă este relativ similară în cele opt regiuni de dezvoltare. Fac excepție:

regiunea Nord –Est, regiune în care datorită ratei natalității ridicate, populația tânără (între 0-14 ani) deține cea mai ridicată pondere comparativ cu celelalte regiuni (21,0 în 2000, respectiv 18,4 în 2005);

regiunea București – Ilfov, regiune cu cea mai ridicată pondere a grupei de vârstă 15 – 59 ani.

Regiunile Sud – Muntenia și Sud –Vest Oltenia se remarcă prin ponderi superioare mediei pe țară, a populației de peste 60 ani, în timp ce la celelalte grupe se situează în apropierea nivelului național.

Populația României în continuă scădere, este afectată de fenomenul de îmbătrânire, fenomen care se manifestă în cea mai mare parte a Statelor Membre ale Uniunii Europene. Din tabel se observă că, segmentul populației în vârsta de până la 14 ani a intrat în declin concomitent cu expansiunea segmentului de vârstă de peste 60 de ani.

Pe termen lung, aceste noi tendințe demografice vor afecta atât sistemul educațional, în sensul reducerii efectivelor de elevi și studenți, cât și expansiunea cererii pentru servicii de sănătate și de protecție socială.

Procesul de îmbătrânire a populației va exercita o influență negativă asupra întregii economii, pe măsură ce numărul populației inactive va dezechilibra, în sensul împovărării, sistemul asigurărilor sociale, și implicit la majorarea excesivă a taxelor în lipsa unor reforme pe fondul problemei. Regiunile Sud și Sud – Vest se confruntă cu un fenomen accentuat de îmbătrânire a populației, deținând cea mai mare parte a segmentul în vârstă de peste 60 de ani (21,34 %, respectiv 20,92% în 2005), așteptându-se o amplificare a acestui trend. Ponderea cea mai ridicată în segmentul populației tinere se înregistrează în Regiunea Nord – Est (18,4% în 2005, în ușor declin față de procentul de 21,0% din 2000), iar cea mai scăzută în Regiunea Vest (14,9% în 2005 versus 17,5% în 2000), totuși peste rata de 11,7% a Regiunii București – Ilfov.

Tabelul 3.31

Structura populației pe grupe de vârstă, la 1 iulie (în procente)

Sursa: Statistici regionale, www.insse.ro

Îmbătrânirea populației din zonele rurale ale României va amplifica disparitățile economice în ceea ce privește dezvoltarea regională, în sensul că populația aptă de muncă va prefera să migreze intern spre zonele urbane importante.

3.7.2. Nivelul de ocupare pe regiuni de dezvoltare

A. Tendințe pe ansamblul regiunilor

Forța de muncă, adică populația activă a unei țări este determinată de evoluția fenomenelor și proceselor economice, dar și de complexitatea evoluțiilor demografice. Ca nivel și structură aceasta acumulează efectele progresului tehnic și tehnologic și este determinată de resursele materiale, umane și financiare disponibile sau potențiale, de prețuri, salarii, de nivelul și tradițiile de consum și nu în ultimul rând de politica economică. Condiționarea demografică, deși puțin vizibilă, este extrem de importantă prin implicații. Mutațiile demografice structurale înregistrate la nivelul populației totale se regăsesc atât în oferta cât și în cererea de forță de muncă. Astfel schimbarea numerică și structurală a populației și îmbătrânirea demografică influențează nivelul și structura populației active și a componentelor acesteia: populația ocupată și șomajul.

În anii ’90, modelul ocupării populației s-a schimbat esențial față de perioada anterioară. Ocuparea forței de muncă – componentă de bază a dezvoltării umane – este una din zonele cele mai tensionate ale tranziției. În condițiile accelerării restructurării și sporirii insecurității locului de muncă, pe piața muncii se acumulează un număr mare de probleme sociale. Privatizarea și restructurarea economiei românești a avut un efect semnificativ asupra pieței muncii, determinând disponibilizări semnificative și apariția fenomenului de șomaj. Involuțiile din economie au restrâns posibilitățile de ocupare a forței de muncă: numărul populației ocupate, respectiv rata de ocupare s-au redus, iar șomajul s-a cronicizat. Ca urmare în România a scăzut continuu numărul persoanelor ocupate.

Populația ocupată în România și în principalele regiuni de dezvoltare în perioada 2000- 2007 se prezintă în tabelul 3.32. Se observă din tabel faptul că reducerea populației ocupate a fost un fenomen care s-a produs în toate regiunile țării și a avut ca principală cauză restructurarea sectorului industrial, prezent pe întreg teritoriul țării, diferențiat ca amploare și profunzime de la o regiune la alta, de la un județ la altul. Totuși, trebuie remarcat faptul că începând cu anul 2006 în cea mai mare parte a regiunilor se observă o schimbare a trendului în sensul creșterii numărului de persoane ocupate. Cel mai probabil statisticile pentru anul 2009 vor indica o nouă scădere a acestui indicator, scădere datorată crizei economice care în acest an și-a făcut simțită prezența și pe teritoriul țării noastre.

Tabelul 3.32

Populația ocupată în perioada 1998 – 2007 – mii persoane

Sursa: INSSE, Anuarul Statistic al României, 2008;

B. Structura ocupării pe principalele activități

Ca urmare a fenomenului de declin economic care s-a accentuat, multe din întreprinderile cu capital majoritar de stat, care mobilizau cel mai mare număr de salariați, au efectuat restructurări, ceea ce a însemnat, odată cu renunțarea la o serie de activități și disponibilizarea unui mare număr de personal.

Tabelul 3.33

Structura populației ocupate pe principalele activități ale economiei naționale

Sursa: Anuarul statistic al României 2007 și 2008 ;

Fig. 3.9 – Structura populației ocupate pe principalele activități ale economiei naționale

Regiunea București este singura regiune a țării în care serviciile, care la nivel național dețin 42,49% din totalul ocupării, generează cele mai importante locuri de muncă, ajungând la 67,35% din ocuparea totală a regiunii. Media înregistrată la nivel național a fost ușor depășită și de regiunea Centru cu o pondere a populației ocupate în sfera serviciilor de 42,54% respectiv 38,6%.

Regiunea de dezvoltare București–Ilfov are o structură a ocupării, în principalele sectoare economice, similară cu cea din State Membre UE, în sensul unei ponderi scăzute a ocupării în sectorul agricol (reprezentând 3,52% populație ocupată în agricultură în 2007) și a unei ponderi mai ridicate decât media pe țară în sectorul serviciilor. Totuși, trebuie avut în vedere faptul că în componența regiunii avem de-a face cu două entități complet diferite: municipiul București și județul Ilfov, fapt ce conferă regiunii o structură foarte neomogenă din punctul de vedere al ocupării în sectoarele mari de activitate.

Conform informațiilor cuprinse din Planul Regional de Dezvoltare 2007-2013, Municipiul București este o zonă urbană (cu o populație ocupată în agricultură aproximativ 1% și de 65% în servicii), în timp ce județul Ilfov are caracteristicile unui județ predominant rural (cu o populație ocupată în agricultură în proporție de 37% și în servicii de 30%. Se observă faptul că la nivelul județului Ilfov distribuția populației ocupate pe sectoare este oarecum similară cu cea de la nivel național în sensul că ocuparea în agricultura are o pondere de peste o treime din totalul ocupării forței de muncă.

În Județul Ilfov și Municipiul București a scăzut ponderea populației ocupate în agricultura si a crescut spectaculos cea ocupata in sectoarele comerț si servicii, excepție făcând doar zonele din sudul Bucureștiului, unde atât agricultura cât și industria, construcțiile, serviciile sunt în declin. Dacă localitățile din nordul Bucureștiului constituie o zonă ce tinde să se dezvolte tot mai mult, cele din sud înregistrează un declin tot mai accentuat.

Caracteristic forței de muncă ocupate în regiunea Sud-Muntenia este faptul ca un procent substanțial din aceasta lucrează în agricultură (49,2 % în anul 2000, respectiv 35,83% în 2007), diferența fiind împărțită aproape egal între sectoarele industrie și construcții până în 2006 (25,2% în 2000, 31,3% în 2006%) și servicii comerciale și sociale (25,6%, respectiv 30, 9%), din anul 2007 observându-se o creștere semnificativă a procentului populației ocupată în sectorul serviciilor (35,26%).

Se observă faptul că în perioada 2000 – 2007, populația ocupată în agricultură a avut tendință de scădere în toate regiunile țării, în același timp înregistrându-se o creștere a ponderii populației ocupate în sectorul servicii.

De-a lungul perioadei 2000 – 2007, populația ocupată din regiunea Nord–Vest a cunoscut o evoluție similară populației active, înscriindu-se pe un trend descrescător, de asemenea cu ritmuri mai lente comparativ cu nivelul național. Declinul din sectoarele grele ale regiunii, în care marea majoritate a salariaților erau din rândul bărbaților și reducerile de personal din industria ușoară sau textilă au dus la diminuarea numărului locurilor de muncă atât în rândul femeilor, cât și al bărbaților. Pe de altă parte însă, continua dezvoltare a domeniului construcțiilor și al serviciilor în regiune a dus la crearea de noi locuri de muncă pentru ambele sexe.

Începând cu anul 2000, populația ocupată pe sectoare de activitate a avut o tendință de creștere în toate sectoarele, mai puțin în agricultură, datorate atragerii unui număr mare de investitori și dezvoltării sectorului economic privat (în special a celui IMM în regiune).

Populația ocupată în activități industriale la nivelul regiunii Sud–Est se situează într-o poziție secundară. Sectorul servicii deține prima poziție (40,16% în 2007), în timp ce activitatea industrială reunește numai 28,23% din totalul populației ocupate în teritoriul economic analizat. Trebuie susținut, în continuare, efortul de dezvoltare al sectorului servicii, capabil să genereze noi locuri de muncă în contextul dezvoltării durabile, chiar dacă se constată o creștere a populației ocupate în sectorul servicii și o scădere accentuată a populației ocupate în agricultură.

În regiunea Vest, în anul 2007, populația ocupată reprezenta peste 40% din totalul populației regiunii cu ponderea cea mai însemnată în sectorul terțiar (41,59%), urmat de agricultură și industrie.

Populația ocupată în sectorul industrial a scăzut semnificativ, după 1990, în mod deosebit în județele puternic industrializate (Hunedoara și Caraș-Severin), în special ca urmare a disponibilizărilor masive de personal din minerit și siderurgie. Pe acest fond al restructurării și disponibilizării populației ocupate în sectorul industrial, populația s-a orientat cu preponderență spre sectorul serviciilor.

Principalele aspecte identificate la nivel regional sunt:

ponderea foarte ridicată a populației ocupate în agricultură. În perioada analizată 2000 – 2007 s-au înregistrat scăderi ale populației ocupate în agricultură, cea mai mare diminuare fiind înregistrată în Regiunea Sud – Vest (aprox. 20%).

ponderea crescătoare, dar totuși redusă, a populației ocupate în servicii ;

creșterea redusă a populației ocupate în industrie;

am introdus în analiză și anul 2006 pentru a evidenția o tendință pozitivă și anume aceea de accentuare semnificativă a reducerii procentului populației implicate în agricultură și a creșterii populației implicate în sectorul serviciilor. Astfel, deși nu putem generaliza, sunt unele regiuni în care ecartul înregistrat în perioada 2000 – 2006 este comparabil cu cel înregistrat în perioada 2006 – 2007 (vezi Regiunile Nord – Est și Sud – Vest în cazul populației ocupate în agricultură).

C. Structura populației ocupate, pe sexe și medii

O imagine elocventă asupra organizării și funcționării sistemului economic o redă dispersia populației pe sexe și medii. Am realizat în acest sens o analiză a populației active și ocupate, pe sexe și medii, la nivelul României și a celor opt regiuni de dezvoltare, analiză care subliniază în primul rând caracterul diferit al activizării și ocupării la nivel teritorial.

Din tabelul 3.34 se observă faptul că, în regiunea Nord–Est și Sud–Vest Oltenia, se înregistrează o rată de ocupare foarte ridicată (66% – 68%) în mediul rural, din care majoritatea se regăsește în agricultură și silvicultură. Această rată mare de ocupare în mediul rural este rezultatul prezenței agriculturii ca ramură economică predominantă, cu grad scăzut de tehnicizare.

Tabelul 3.34

Structura populației după participarea la activitatea economică, pe sexe și medii în anul 2007

Sursa: Anuarul statistic al României 2008;

Cu toate că, raportată la activitățile economice desfășurate în zona rurală, forța de muncă este suficientă din punct de vedere cantitativ, aceasta este necalificată. Acest fapt se datorează, în primul rând, sistemului de pregătire profesională și educațională deficitar, cât și faptului ca o mare parte a populației rurale nu urmează o asemenea școală.

Pe lângă Regiunile Nord – Est și Sud – Vest Oltenia, populația ocupată în mediul rural este majoritară și în Regiunea Sud – Muntenia, unde rata ocupării în mediul rural se situează la 64,3%.

Populația ocupată a regiunii Nord – Est reprezenta în anul 2007, 61,3%, a Regiunii București – Ilfov, 62,4% din totalul populației regiunii, iar a Regiunii Sud – Muntenia 60, 5%, aceste trei regiuni situându-se peste media națională de 58,8%. Cu puțin peste medie se situează Regiunea Vest (59,6%) și Regiunea Sud – Vest Oltenia (59,3%), pe când celelalte regiuni sunt sub media națională a ocupării forței de muncă, cel mai redus nivel de ocupare înregistrându-se în Regiunea Sud – Est (54,7%).

Situația este asemănătoare și în privința populației active, Regiunea cu cea mai ridicată rată de activizare fiind Regiunea Sud – Muntenia, urmată de București – Ilfov și Nord – Est, cea mai scăzută rată de activizare înregistrându-se în Regiunea Nord – Vest (59,6%) și Sud – Est (60,1%).

D. Rata ocupării în profil teritorial

Închiderea întreprinderilor și a exploatărilor miniere nerentabile a mărit numărul șomerilor, cu consecințe sociale și economice pentru zonele respective. De asemenea, lipsa locurilor de muncă în zonele urbane și creșterea costurilor de întreținere a locuințelor a determinat migrația populației șomere spre zonele rurale, unde practică o agricultură ineficientă.

Rata ocupării în cele opt regiuni de dezvoltare în perioada 2000-2007 se prezintă în tabelul 3.35. Analiza ratei de ocupare a populației evidențiază prezența semnificativă a fenomenului de subocupare pe ansamblul economiei. Conform tabelului 3.35, rata de ocupare a populației în România s-a menținut la un nivel relativ constant în perioada 2000-2007 (58%), marcând un ușor trend descendent, dar situându-se la un nivel scăzut comparativ cu media ratei de ocupare în UE-27 (63,4% în 2005). Această scădere a populației ocupate se corelează cu diminuarea locurilor de muncă disponibile, precum și cu fenomenul de migrație temporară pentru muncă în străinătate.

La nivel regional, rate ale ocupării peste media națională sunt înregistrate în Regiunile mai puțin dezvoltate: Nord – Est, Sud și Sud – Vest, cauzate de ratele de ocupare ridicate din agricultură. Regiunile București-Ilfov și Vest înregistrează de asemenea rate ale ocupării peste media națională, dar în acest caz datorită ofertei de muncă mult mai ridicate și diversificate.

Tabelul 3.35

Rata ocupării în regiunile de dezvoltare din România în perioada 2000-2007

Sursa: Anuarul statistic al României 2008;

Fig. 3.10 – Rata ocupării în regiunile de dezvoltare din România în perioada 2000-2007

E. Nivelul de pregătire a forței de muncă

La nivelul regiunilor există disparități și în ceea ce privește nivelul de pregătire a forței de muncă. Un factor important în localizarea investițiilor îl reprezintă existența calificărilor superioare. Pe măsura intensificării transferului de activități productive dar și creatoare, cerința pentru astfel de calificări va fi tot mai mare. Deja se constată greutăți în recrutarea forței de muncă având calificări corespunzătoare exigențelor pieței, în domenii tehnice, administrative, diferite meserii, în acele Regiuni care au atras investiții străine mai însemnate, cum sunt Regiunile Vest, Nord – Vest, București-Ilfov și Centru.

Există disparități evidente între regiunile mai dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate, regiunile preponderent rurale și anume, Nord – Est, Sud – Est, Sud și Sud – Vest înregistrează ponderi mari ale populației ocupate cu educație primară sau fără școală absolvită.

Structura populației ocupate pe regiuni de dezvoltare după nivelul de instruire se prezintă în tabelul 3.36.

Tabelul 3.36

Structura populației ocupate pe regiuni de dezvoltare după nivelul de instruire în 2007

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Fig. 3.11 – Structura populației ocupate pe regiuni de dezvoltare după nivelul de instruire (2007)

Regiunea București-Ilfov se detașează net prin ponderea superioară a personalului cu pregătire universitară (30,2%) și liceală (37%), fiind urmată de regiunile Vest și Centru. La polul opus se găsesc regiunile Nord – Est, Sud Muntenia și Sud – Vest Oltenia, unde nivelul de instruire al populației ocupate este mai scăzut.

3.7.3. Disparități privind șomajul

Șomajul a devenit un fenomen tot mai amplu, dar cifrele privind rata șomajului înregistrat (reprezentând persoanele înregistrate la agențiile de ocupare și formare profesională) nu reflectă fidel scăderea populației ocupate.

Șomerii BIM, conform criteriilor Biroului Internațional al Muncii (BIM) sunt persoanele de 15-64 ani, care în perioada de referință îndeplinesc simultan următoarele condiții:

nu au loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;

sunt în căutarea unui loc de muncă , utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode active pentru a-l găsi;

sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 2 săptămâni, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.

Șomerii înregistrați reprezintă persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile (Legea nr. 1/1991, cu completările ulterioare) și care s-au înscris la agențiile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă. Începând cu 1 martie 2002 este în vigoare Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.

După 1990, șomajul a crescut brusc în toate regiunile țării, dar cele mai mari rate ale șomajului au cunoscut regiunile cu economie fragilă, industrializate în anii ’60 –’70: Nord – Est, Sud – Est, iar cele mai mici, Regiunile București-Ilfov și Vest-România. În 2000, cea mai mare rată a șomajului o dețineau în continuare Regiunile Nord – Est și Sud – Est, dar în afara acestora a crescut șomajul aproape la același nivel în Regiunile Sud – Vest Oltenia, Vest-România și Centru, ca urmare a restructurării miniere și marii industrii grele, care a afectat marile întreprinderi din aceste regiuni. Evoluția ratei șomajului pe regiuni poate fi observată în tabelul următor:

Tabelul 3.37

Rata șomajului pe regiuni în perioada 1991- 2008

Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/statistici/Statistica teritoriala 2008/rom/19.htm

Evoluția grafică a șomajului în cele 8 regiuni se prezintă astfel :

Fig. 3.12 – Rata șomajului pe regiuni în perioada 1991- 2008

Din grafic se observă faptul că, după anul 1990 șomajul a cunoscut o evoluție ascendentă în toate regiunile țării, în special datorită șocului schimbării sistemului de organizare economică. Renunțarea la economia centralizată și trecerea treptată spre un sistem de piețe libere au determinat modificări semnificative pe piața forței de muncă.

O amploare mai mare a creșterii ratei șomajului s-a înregistrat în regiunile mai slab dezvoltate economic sau cu sectoare monocolore, creștere care s-a datorat restructurării miniere și marii industrii grele, care a afectat marile întreprinderi din asemenea regiuni.

Reducerea șomajului după 2000 poate fi explicată prin amploarea pensionărilor, plecărilor la muncă în străinătate, muncii în economia subterană, dar și prin faptul că cei mai mulți șomeri de lungă durată nu se mai înregistrează la oficiile forței de muncă.

Cel mai ridicat nivel al șomajului, în anul 2005, s-a înregistrat în regiunile Nord – Est, Sud – Est, Sud, Sud – Vest și Centru, cu rate ale șomajului peste media națională (5,9%) iar cel mai scăzut nivel a fost înregistrat în regiunea București (2,8%).

Este important de semnalat faptul ca regiunea București-Ilfov este regiunea cu cea mai mică rată a șomajului dintre toate regiunile din România. Rata șomajului calculată în perioada analizată 1991 – 2008 este cu mult inferioară celei la nivel național.

O consecință directă a procesului de restructurare industrială și a creșterii șomajului în regiunea Nord – Vest o reprezintă apariția unui fenomen unic în Europa, constând în migrația populației din zonele urbane în zonele rurale și creșterea ponderii populației rurale în toate județele regiunii. Un alt efect al restructurării economice și diminuării locurilor de muncă îl constituie și procesul de emigrare a populației, mai ales a celei tinere. Numeroase localități din mediul rural (în special Maramureș, Satu – Mare, Brașov), nu au practic tineret, dar prosperă prin construcțiile finanțate din bani externi.

Și în cazul regiunii București–Ilfov, declinul industrial treptat de după '90 a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă, iar închiderea accelerată a multor, întreprinderi ineficiente va accentua diminuarea forței de muncă din industrie și migrarea ei către sectorul terțiar-servicii. Comerțul, activitățile de depozitare, distribuție, administrație–gospodărie comunală, construcții au avut o evoluție rapidă, astfel încât, regiunea, în pofida poziției geografice nefavorabile, se distanțează ca nivel de dezvoltare de celelalte regiuni și marile lor orașe.

Șomajul în regiunea București-Ilfov este mic datorită creșterii rapide a serviciilor financiar bancare și dezvoltării sectorului telecomunicațiilor, care au a creat noi locuri de muncă, în special pentru populația cu calificări înalte, a cărei pondere este mai ridicată în această regiune.

Evoluțiile inegale din economia județelor și a marilor zone geo-economice ale țării s-au reflectat și în comportamentul teritorial al șomajului. Distribuția lui inegală pe teritoriul național face din neocuparea factorului muncă una din problemele cele mai tensionate social ale tranziției. Tensiunile sunt generate, pe de o parte, de numărul și rata înaltă a șomajului, iar pe de altă parte, de efortul material necesar asigurării protecției sociale a șomerilor.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, înființată în anul 1999, cu conducere tripartită (guvern, patronat, sindicat), prin preluarea serviciilor privind forța de muncă și șomajul din cadrul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei a cunoscut o evoluție pozitivă în sensul dezvoltării capacității instituționale de a oferi servicii pe piața muncii.

Începând din anul 2001, activitatea ANOFM și a unităților subordonate se desfășoară pe bază de programe anuale de ocupare, cu sarcini stabilite până la nivelul agențiilor locale și pe bază de indicatori de performanță care fac obiectul unor contracte încheiate cu MMSSF. Programele sunt finanțate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, dar și din surse atrase, cum ar fi: împrumuturi BIRD, fonduri PHARE.

În domeniul formării profesionale a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă a fost creată o rețea de 6 centre regionale de formare profesională a adulților și 13 centre proprii de formare profesională în cadrul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă, preocuparea în perioada imediat următoare fiind de a dezvolta centrele existente și de a înființa altele noi. ANOFM și-a constituit un sistem informatic care se utilizează în cadrul general al activităților la toate nivelurile ierarhice.

ANOFM are ca obiectiv înființarea unui centru propriu de formare profesională care să asigure pregătirea și perfecționarea personalului propriu. În vederea dezvoltării serviciilor oferite pe piața muncii, a fost modificată Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, prin care măsurile active au fost diversificate și nuanțate, extinzându-se, de asemenea, categoriile de beneficiari ai serviciilor gratuite de formare profesională, asistență și consultanță pentru afaceri, credite cu dobândă subvenționată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, mediere și consiliere profesională.

Serviciul Public de Ocupare (SPO) a implementat un proiect ce vizează dezvoltarea unui sistem național de informare și consiliere în domeniul carierei. Principalele obiective au fost: elaborarea de materiale specifice activității de informare și consiliere în carieră, de profil ocupațional, dezvoltarea unor metode moderne de testare și evaluare a intereselor și aptitudinilor profesionale, precum și formarea consilierilor de orientare profesională. În momentul de față, la nivelul structurilor teritoriale ale ANOFM, funcționează 173 de Centre de informare și consiliere profesională.

În anul 2003, prin aceste centre au fost consiliate 87.879 de persoane, ceea ce reprezintă însă numai 13,5% din totalul șomerilor. De asemenea, de serviciile de mediere și formare profesională subvenționate din bugetul asigurărilor pentru șomaj beneficiază și persoanele care desfășoară activități în mediul rural și nu realizează venituri lunare sau realizează venituri mai mici decât indemnizația de șomaj, persoanele care au reluat activitatea ca urmare a încetării concediului pentru creșterea copilului sau au reluat activitatea după satisfacerea stagiului militar, persoanele care au reluat activitatea ca urmare a recuperării capacității de muncă după pensionarea pentru invaliditate, persoanele aflate în detenție care mai au de executat cel mult 9 luni de pedeapsă, precum și cetățenii străini sau apatrizi care, pe perioada în care au domiciliul sau reședința în România, sunt încadrați în muncă, conform legii. Pentru punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii raporturilor de muncă sau de serviciu, ANOFM oferă servicii de mediere și organizează burse ale locurilor de muncă.

În august 2000 a fost lansat în 9 județe serviciul electronic de mediere a muncii (SEMM). În anii 2001-2002, el a fost extins la nivelul întregii țări și asigură o mediere electronică între cerere și ofertă, în conformitate cu un set de criterii standard și cu clasificările naționale și internaționale. Acest serviciu este gratuit și este accesibil prin Internet. Aplicarea politicilor active pe fondul creșterii capacității instituționale de a oferi servicii de calitate pe piața muncii a avut efecte imediate benefice reflectate în menținerea în limite rezonabile a ratei șomajului (în jurul valorii de 7%).

Pe termen lung, impactul politicilor de ocupare se va reflecta în creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, a calității forței de muncă în ceea ce privește pregătirea profesională, pentru asigurarea competențelor necesare pentru accesarea unei piețe a muncii libere europene. ANOFM a elaborat propria strategie de îmbunătățire a calității serviciilor pe care le prestează și a capacității administrative în vederea îndeplinirii obiectivelor și sarcinilor din domeniul său de activitate. În acest sens, anii 2003-2004 au însemnat proiectarea, implementarea și certificarea sistemului de management, pentru început, în 20 de agenții locale și sediul central al ANOFM, conform standardului internațional ISO 9001- 2000. Sursele demografice ale creșterii cantitative a resurselor de muncă vor fi limitate și în descreștere. Conform prognozelor realizate de Comisia Națională de Prognoză, pe baza metodologiei BIM (Biroul Internațional al Muncii) și a datelor din Ancheta asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO), se estimează că populația totală, după o scădere în anii 2003 și 2004 cu 0,3% anual, își va accentua declinul, vizibil mai ales pe termen mediu.

Corespunzător, chiar dacă nu la același nivel, s-au diminuat resursele de muncă, respectiv populația în vârstă de muncă (15-64 ani). În acest context, al resurselor de muncă limitate, este posibilă o îmbunătățire a gradului de ocupare a acestora.

Avantajele oferite de procesul de creștere economică, oglindite în creșterea populației ocupate în sectorul privat, vor atenua, în bună parte presiunile asupra ocupării generate de procesele de privatizare și restructurare, dar și de preocuparea întreprinzătorilor de a crește productivitatea muncii, ca principală condiție pentru îmbunătățirea competitivității. În plus, s-au amplificat modificările în structura ocupațională care deja s-au făcut vizibile în ultima perioadă de timp, respectiv reducerea populației ocupate în agricultură și creșterea celei din construcții și servicii. Aceste procese au ca efect:

– reducerea populației nesalariale din agricultură, mai ales a celei vârstnice (peste 64 de ani), inclusiv prin ieșirea de pe piața muncii;

– creșterea populației ocupate, dar mai ales a salariaților din servicii și cu deosebire din construcții.

3.8. Strategia națională de ocupare în contextul aderării la Uniunea Europeană

3.8.1. Politici europene și naționale

A. Strategia Europeană de Ocupare

Sistemele de educație și formare profesională sunt în mijlocul schimbărilor și tranziției către economia și societatea bazată pe cunoaștere și de aceea se impune adaptarea lor continuă.

Dezvoltarea sistemelor de educație și de formare profesională inițială și continuă, subsecvente obiectivelor din Uniunea Europeană, are în vedere în mod specific prioritățile stabilite prin Declarația miniștrilor europeni ai educației și formării profesionale și a Comisiei Europene, convenită în 29 și 30 noiembrie 2002, cu privire la consolidarea cooperării europene în formare profesională – „Declarația de la Copenhaga” și anume: dimensiunea europeană, transparență, informare și consiliere, recunoașterea competențelor și calificărilor, asigurarea calității în formare.

Strategia Europeană pentru Ocupare a fost gândită ca un instrument esențial, necesar orientării și asigurării coordonării priorităților din domeniul politicilor de ocupare la nivelul Uniunii Europene, însușit de toate Statele Membre ale UE. S-au stabilit ca obiective globale la nivel european, atingerea unei medii a ratei generale de ocupare de 70% și a ratei de ocupare în rândul femeilor de 60%, până în anul 2010.

Ca prioritate a Strategiei Europene pentru Ocupare, investiția mai mare în capitalul uman și în învățarea continuă presupune:

• elaborarea unor politici ambițioase pentru creșterea nivelului capitalului uman, pentru creșterea investițiilor în domeniul cercetării și dezvoltării și pentru promovarea atitudinii antreprenoriale și a abilităților prin intermediul educației la toate nivelurile.

• costuri și responsabilități împărțite între autoritățile publice, companii și persoane, precum și revizuirea stimulentelor pentru creșterea investițiilor în capitalul uman și în întreprinderi.

• reducerea abandonurilor școlare și îmbunătățirea ofertei de formare profesională cu scopul creșterii accesului la formarea profesională continuă, în special pentru cei care au cel mai mult nevoie, respectiv pentru persoanele sub-calificate și pentru muncitorii în vârstă, ținând cont de viitoarele nevoi ale pieței muncii.

• dezvoltarea unor metode inovative de învățare și formare profesională (cum ar fi cea prin intermediul computerului/electronică) și investirea în deprinderi legate de utilizarea tehnologiilor de informație și comunicare.

Strategia Europeană de Ocupare stabilește ca țintă în Uniunea Europeană o rată medie de participare la învățarea pe întreg parcursul vieții de cel puțin 12,5 % din populația adultă în vârstă de muncă (grupa de vârstă 24 – 64 ani).

B. Strategia națională pentru formare profesională continuă

România a adoptat Strategia Europeană pentru Ocupare, revizuită, politica în domeniul ocupării forței de muncă fiind în concordanță cu obiectivele și liniile directoare ale acestei strategii.

Situația actuală arată că România a făcut progrese în restructurarea sistemului de formare profesională continuă. Una din direcțiile de acțiune, pentru a asigura necesarul de forță de muncă calificată/competențe pentru companii, este elaborarea politicilor de învățare pe tot parcursul vieții în corelare cu evoluțiile pieței muncii, prin larga consultare a partenerilor sociali, a mediului de afaceri, a celorlalte instituții/organizații implicate în sistem.

În acest sens, Strategia pe termen scurt și mediu pentru formare profesională continuă 2005-2010, aprobată prin HG nr. 875/2005, urmărește dezvoltarea unui sistem structurat de formare profesională continuă, transparent și flexibil, cu un nivel adecvat de finanțare și o puternică implicare a partenerilor sociali, care să asigure creșterea ocupabilității, adaptabilității și mobilității forței de muncă și care să răspundă nevoilor companiilor de forță de muncă calificată, luând în considerare viitoarea restructurare economică și alinierea la piața europeană.

Strategia, realizată în concordanță cu Programul de guvernare 2005-2008, care prevede ca obiectiv major al politicii educaționale și de formare profesională investiția în capitalul uman ca fiind investiția cea mai profitabilă pe termen lung, a stabilit ca țintă pentru România un nivelul mediu de participare la procesul de învățare pe tot parcursul vieții de 7%, până în 2010, pentru populația adultă (grupa de vârstă 25-64 ani). Documentul are în vedere îndeplinirea obiectivului strategic Lisabona: Uniunea Europeană să devină până în 2010 „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune și mai multe și o mai mare coeziune socială”. În acest context, învățarea pe tot parcursul vieții trebuie abordată ca o necesitate obiectivă impusă de tranziția către o economie și o societate bazate pe cunoaștere.

Orientarea către o societate bazată pe cunoaștere presupune investiții în dezvoltarea resurselor umane cu scopul de a încuraja angajații să dobândească noi competențe și să accepte mobilitatea ocupațională. În același timp, este important să se promoveze calitatea ofertei de formare și să se asigure relevanța acesteia în raport cu abilitățile, cunoștințele și nevoile persoanei. Acumularea de cunoștințe și abilități permite îmbunătățirea poziției pe piața muncii, ducând în același timp și la creșterea productivității. Schimbările rapide în toate domeniile determină un spectru al nevoilor de noi competențe mult mai dinamic. Investiția în formare aduce beneficii atât persoanei cât și întregii societăți.

3.8.2. Evoluția ocupațiilor pe piața forței de muncă din România

Aderarea României la Uniunea Europeană constituie o provocare majoră pentru România în ceea ce privește adaptarea mediului economic și social românesc la cel european. Este evidentă necesitatea realizării unei economii de piață funcționale și competitive care să facă față concurenței de pe piața europeană și derularea unui proces de restructurare economică pentru modernizare economică și alinierea la piața europeană. În acest nou context, este important să cunoaștem dinamica schimbărilor tehnologice pentru asigurarea competitivității, care vor determina transformări majore în domeniul ocupării și formării profesionale a forței de muncă.

Dezvoltarea sistemului de formare profesională continuă, care să răspundă nevoilor pieței muncii și unei economii bazată pe cunoaștere, necesită informații relevante privind evoluția meseriilor și profesiilor, tendințele de evoluție a pieței muncii, nevoile de competențe și calificări ale companiilor, gradul de corelare între cererea și oferta de forță de muncă și identificarea lipsurilor, oferta de programe a furnizorilor de formare profesională și adecvarea acesteia la nevoile solicitanților. În acest sens, MMSSF a inițiat în anul 2007, prin Direcția Programe și Strategii Forță de Muncă, studiul „Evoluția ocupațiilor pe piața forței de muncă din România în perspectiva anului 2010”, care a fost realizat de către Institutul Național de Cercetare Științifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale, cu sprijinul Centrului de Sociologie Urbană și Regională – CURS SA. Lucrarea oferă informații consistente, necesare unei cât mai bune cunoașteri a realității de pe piața muncii din România, în special a cunoașterii schimbărilor prezente și viitoare ale structurii sistemului ocupațional.

În continuare sunt prezentate aspectele cele mai importante rezultate în urma analizei informațiilor relevate de acest studiu, referitoare la „Formarea profesională continuă în procesul dezvoltării tehnologice din economia românească”.

A. Schimbări semnificative privind tipul și conținutul ocupațiilor

Procesul de globalizare a determinat schimbări semnificative în structura ocupațională pe teritoriul României: au apărut ocupații noi, iar pe de altă parte, conținutul multor altora a suferit modificări. În anumite ramuri de activitate, unele ocupații au căpătat întâietate, iar altele au devenit învechite și au dispărut.

Cercetarea de tip monografic a unui eșantion de ocupații din câmpul ocupațional al economiei românești a urmărit să reliefeze principalele modificări de conținut și relaționare a unui număr de 105 ocupații de tip:

• „ocupații dominante”: ocupații formalizate, cristalizate, cu o anumită „tradiție” în structura câmpului ocupațional al economiei românești, care cuprind ponderi semnificative din totalul persoanelor ocupate și care prin dispariția lor periclitează existența altor ocupații poziționate în sectoarele din amonte și aval;

• „ocupații care și-au schimbat semnificativ conținutul”: ocupații al căror conținut a fost puternic afectat, în special datorită restructurărilor din economia românească din anii tranziției, dar și apoi, ca urmare a creșterii economice. Se regăsesc cu precădere în acele sectoare industriale, puternic afectate de schimbări tehnologice sau de natură organizațională, dar și în servicii, unde natura activităților s-a schimbat foarte mult, fiind mult mai orientate spre client/beneficiar;

• „ocupații de străpungere”: ocupații noi, care apar cu precădere în sectoare noi, cu valoare adăugată ridicată, și care au potențial crescut de evoluție.

Majoritatea ocupațiilor au înregistrat schimbări în conținutul muncii. Factorii cauzatori de schimbare în conținutul activităților sunt: adaptarea la nevoile clienților, creșterea competiției și retehnologizările.

A avut loc o creștere a populației ocupate în unele sectoare de activitate/activități economice/ocupații.

Principalele competențe asociate schimbărilor din conținutul muncii sunt: lucrul cu computerul și tehnologiile informaționale, rezolvarea problemelor apărute, managementul resurselor și comunicarea.

Se evidențiază ca și competențe trans-sectoriale: lucrul cu computerul și cunoașterea limbilor străine (în principal limba engleză).

În contextul situației actuale, studiul a relevat următoarele tendințe în evoluția structurii ocupaționale la nivelul țării noastre:

• Aderarea la Uniunea Europeană va determina noi modificări și noi restructurări ale sectoarelor economiei românești, și implicit ale ocupațiilor sub-sumate acestora;

• Dezvoltarea unor sectoare noi de activitate, pătrunderea pe noi piețe sau nișe de piață, dezvoltarea și extinderea sectorului privat, retehnologizările, adaptarea la nevoile clienților, creșterea competiției în domeniu, adaptarea cadrului legislativ cu cel european, vor determina schimbări în structura și conținutul ocupațiilor;

• Tendința de evoluție către o ocupare flexibilă, de calitate, cu precădere spre zona serviciilor, deoarece ocupațiile de străpungere se dezvoltă pe domeniile noi (pe nișe de piață) cu cerințe ridicate privind nivelul și calitatea competențelor necesare, acestea tind să fie practicate cu program de lucru parțial sau cu contract de muncă pe durată determinată. Cu cât crește valoarea adăugată a activității economice desfășurate, cu atât crește și posibilitatea de motivare a angajaților prin orar flexibil sau prin posibilități de reconciliere a vieții de familie cu munca.

• Există un nivel de conștientizare relativ redus cu privire la schimbările de conținut ale activității.

Dinamica schimbărilor suferite de piața forței de muncă determină pe de o parte apariția unor efecte pozitive, însă și a unora mai puțin dorite, efecte pentru care este necesară găsirea unor soluții adecvate și eficiente, soluții ce implică corelarea politicilor ocupaționale din perspectiva evoluției către o economie bazată pe cunoaștere. Pot apărea astfel deficite de forță de muncă calificată în sectoarele noi de activitate/ocupațiile noi, necorelări între oferta și cererea de forță de muncă și forță de muncă necompetitivă la nivel european.

Totodată apare necesarul de formare – nevoia de actualizare a competențelor forței de muncă prin formare continuă și există riscul de excludere de pe piața muncii a persoanelor fără posibilități financiare de a ține pasul cu schimbările și a persoanelor vârstnice, la care apare cel mai pregnant fenomenul de lipsă/deficit de competențe/calificări.

B. Evaluarea competențelor și aptitudinilor profesionale ale angajaților. Programe de formare oferite de angajatori

În ceea ce privește nivelul de pregătire, studiul a relevat următoarele deficiențe majore: nivel scăzut de cunoaștere și utilizare a limbilor străine, probleme referitoare la activitatea de management și organizare, precum și la utilizarea tehnologiilor informațiilor și comunicațiilor pentru personalul cu studii medii și postliceale, situație care nu se întâlnește la personalul cu studii superioare;

Din punct de vedere spațial nu se înregistrează diferențe semnificative între regiuni în ceea ce privește aprecierea nivelului de competențe ale salariaților cu studii medii, postliceale, superioare.

În eliminarea acestor minusuri un rol important îl au și angajatorii, care pot veni în sprijinul angajaților, oferindu-le posibilitatea accesării unor programe de specializare, formare sau reconversie profesională.

În anul 2005, doar o treime (respectiv 33%) dintre firmele investigate în cadrul studiului au organizat programe de formare pentru proprii lor angajați, pondere mai mare având firmele din domeniile: energie electrică, gaze, apă (59%), construcții (44%), transport, depozitare și comunicații (43%), agricultură, industrie extractivă și cea prelucrătoare (circa 40%), iar pondere mai redusă firmele din domeniile: comerț (19%), hoteluri și restaurante, tranzacții imobiliare și alte servicii furnizate îndeosebi întreprinderilor, cu ponderi de 26%, respectiv 33%;

Pe regiuni de dezvoltare, situația cea mai bună din acest punct de ere o întâlnim în București (44% dintre firmele investigate au organizat programe de pregătire pentru angajații proprii) și regiunea Vest (38%), iar ultima clasată este zona Sud, cu o pondere de 24%. În categoria întreprinderilor mari, cu peste 250 de salariați, ponderea firmelor care au organizat cursuri de pregătire profesională este 66%, în timp ce la nivelul firmelor cu 1-9 angajați ponderea este de numai 17%.

Studiul realizat a constatat că ponderea este mai mare în rândul firmelor private cu capital majoritar străin (61%), urmate de firmele din domeniul public cu o pondere de 51%. Ponderea pentru întreprinderile având alte forme de proprietate este cuprinsă între 23% și 33%. Aceasta se explică pe de o parte prin faptul că firmele străine vin cu o vastă experiență în ceea ce privește managementul resurselor umane, iar pe de altă parte prin potențialul financiar mai ridicat al acestora. Un aspect pozitiv este implicarea firmelor din domeniul public în activitatea de formare profesională, ceea ce constituie o dovadă a coerenței politicilor de ocupare cu strategia europeană.

Tipuri de cursuri de pregătire organizate de firme în anul 2005:

• 40 % au fost programe de însușire și perfecționare a cunoștințelor tehnice și tehnologice;

• 25% dintre cursurile de pregătire organizate au vizat însușirea și perfecționarea cunoștințelor de control al calității produselor;

• circa 20% din programe au fost destinate însușirii și perfecționării abilităților de lucru cu echipamente informatice.

Participanții la aceste programe de pregătire profesională au ca studii: 67% studii medii și postliceale, 23% au studii superioare, iar 10% au absolvit maxim școala generală.

Principalele motive pentru care, circa două treimi (respectiv 66%) dintre firmele investigate, nu au organizat programe de formare profesională pentru proprii lor angajați sunt:

• conducerea firmelor este mulțumită de nivelul de pregătire al angajaților – 48%;

• meseria se poate învăța direct la locul de muncă – 26 %;

• resurse insuficiente – 12%;

• nu se putea renunța la activitatea angajaților care ar fi trebuit să participe la cursuri – 7%;

• inexistența unor furnizori de formare profesională pe plan local – 5%;

• alte motive – 2%.

Analizând procentele mai sus menționate ne putem da seama că încă foarte multe firme nu au o viziune pe termen lung din perspectiva din ce în ce mai discutatei treceri dinspre o economie capitalistă înspre una bazată pe cunoaștere, acestea neînțelegând pe deplin importanța deosebită a capitalului uman, care va fi elementul activ și determinant al utilizării informației. România trebuie să fie pregătită pentru a participa la societatea bazată pe cunoaștere (obiectivul de la Lisabona), firmele românești având nevoie de forță de muncă calificată pentru a face față competiției dure pe piața europeană și pentru a fi capabile să se adapteze continuu schimbărilor. În aceeași ordine de idei, personalul angajat al firmelor românești trebuie să cunoască și să aplice acquis-ul comunitar pe sectorul specific de activitate.

Tendințele care se prefigurează ar putea fi punctate în următoarele idei:

• Perspective de creștere a ocupării pentru unele sectoare de activitate – 40% dintre firmele investigate estimează că va crește numărul angajaților lor, în special în domeniile transporturi și comunicații (45%), tranzacții imobiliare și alte servicii (44%), industria prelucrătoare (41%) și construcții (38%);

• Tendințe mai pronunțate de scădere a numărului de angajați sunt estimate de către firmele din sectoarele : energie electrică, apă și gaze (32%), industria extractivă (17%) și industria prelucrătoare (10%);

• Creșterea participării angajaților la formare profesională continuă, pentru atingerea țintei pe care România și-a stabilit-o pentru învățarea pe tot parcursul vieții.

Cu toate acestea se poate cu certitudine vorbi despre o insuficientă participare la formare profesională a angajaților, ceea ce va determina în timp un deficit de competențe și/sau personal calificat, mai ales în sectoarele cu dezvoltare rapidă. Fenomenul se va accentua dacă se suprapune cu migrația forței de muncă din România, după aderare, spre țările europene care oferă salarii mai mari.

C. Corelarea nevoii de pregătire a personalului cu schimbările tehnologice

Situația dinamicii firmelor din punct de vedere al schimbărilor tehnologice este percepută diferit în funcție de regiuni, domeniu de activitate și mărimea întreprinderilor:

• Pe total țară, 42% dintre reprezentanții firmelor cred că, la nivelul propriilor firme au avut loc importante schimbări în ultimii 5 ani în plan tehnologic;

• Cele mai multe schimbări care au avut loc în ultimii 5 ani în domeniile tehnologiei și organizării muncii sunt percepute de către reprezentanții firmelor din Centru și București, iar cele mai puține, de către reprezentanții firmelor din Sud –Vest Oltenia și Nord – Est;

• Cele mai frecvente schimbări tehnologice care au avut loc în ultimii 5 ani sunt prezentate de angajatorii din transport, depozitare și comunicații, din industria prelucrătoare și construcții;

• Cele mai puține schimbări tehnologice care au avut loc sunt prezentate de firmele din industria extractivă, din agricultură, silvicultură și pescuit;

• Cele mai semnificative schimbări tehnologice și de organizare a muncii s-au înregistrat în firmele mari (cu peste 50 angajați);

• Schimbările tehnologice au determinat ca în 67% dintre firme să fie necesară instruirea personalului existent (în special în industria extractivă și construcții);

• În 22% dintre firme au fost necesare noi angajări, pentru a face față exigențelor impuse de noile tehnologii, situație mai frecventă în domeniul transport, depozitare și comunicații.

Reflecția datelor studiului pentru următoarea perioadă sugerează următoarele tendințe:

• 42% dintre reprezentanții firmelor estimează că vor avea loc importante schimbări tehnologice în următorii 5 ani;

• Firmele din regiunile Nord – Est și Sud – Est (cele care la ora actuală sunt cele mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic) estimează într-o proporție mai mare că vor avea loc schimbări tehnologice importante în următorii 5 ani, care vor necesita instruirea forței de muncă;

• Reprezentanții firmelor cu peste 50 de angajați întrevăd în proporție mai mare schimbări tehnologice importante în următorii 5 ani;

• Pe tipuri de activități economice, accelerarea ritmului schimbărilor tehnologice se estimează pentru sectorul energie electrică, termică, gaze și apă, precum și pentru domeniul financiar-asigurări;

• Există o percepție cu privire la scăderile de ritm pentru industria extractivă, sănătate și asistență socială, precum și domeniul hoteluri și restaurante.

Se preconizează un impact semnificativ al schimbărilor tehnologice asupra nevoii de instruire (pregătire) a salariaților și în aceeași măsură, vor avea loc modificări în structura ocupațională și în conținutul ocupațiilor datorate introducerii de noi tehnologii.

În regiunile și sectoarele de activitate pentru care se estimează intensificări ale schimbărilor tehnologice, vor trebui organizate, prioritar, programe de pregătire în domeniul cunoștințelor tehnice/tehnologice.

Concluzionând, putem afirma că tendințele de schimbare ale sistemului ocupațional românesc, relevate de studiul “Evoluția ocupațiilor pe piața forței de muncă din România în perspectiva anului 2010”, vor conduce la o necesitate accentuată de adoptare a unor politici corespunzătoare de formare profesională continuă a forței de muncă, pentru a ține pasul cu schimbările tehnice/tehnologice și cu noile tehnologii de comunicare.

Problema formării profesionale continue este importantă pentru susținerea transformării forței de muncă, fiind principalul instrument prin care aceasta se poate adapta la noi cerințe, facilitând astfel mobilitatea între diferite sectoare de activitate. Elaborarea și aplicarea unor programe corespunzătoare de instruire permanentă a forței de muncă va contribui la prevenirea deficitelor de forță de muncă calificată/competențe pentru anumite domenii și ocupațiile aferente acestora. Este necesară o schimbare a mentalității în ceea ce privește formarea profesională, în sensul creșterii gradului de conștientizare cu privire la importanța învățării continue, a gradului de motivare pentru lărgirea cunoștințelor și dezvoltarea competențelor persoanelor.

Dezvoltarea sistemului de formare profesională continuă nu poate fi concepută în absența unor parteneriate construite cu contribuția tuturor factorilor care pot influența evoluția sistemului, în special a partenerilor sociali, dar și a statului și a autorităților sale de reglementare, a asociațiilor profesionale, a furnizorilor de formare, a societății civile etc.

Se impune creșterea implicării partenerilor sociali în stabilirea necesarului de competențe pe piața forței de muncă, astfel încât economia să dispună în timp util de resurse umane corespunzător calificate. În acest sens, este necesară adaptarea politicilor publice, pentru a asigura cadrul necesar mobilizării tuturor resurselor în favoarea formării profesionale continue la toate nivelurile. Acestea trebuie să încurajeze dialogul social, la nivel național, regional, local și sectorial, în vederea participării tuturor actorilor implicați la dezvoltarea unui sistem de formare profesională continuă, flexibil și transparent care să asigure tuturor șanse egale de acces și integrare socio-profesională.

În acest scop, se va continua adaptarea actualului cadru legislativ, astfel încât acesta să asigure:

• creșterea rolului și responsabilităților partenerilor sociali în formare profesională continuă;

• creșterea investițiilor publice și private în formarea profesională continuă;

• cultivarea unui climat favorabil participării la formarea profesională continuă și valorificării rezultatelor acesteia, indiferent de contextul formal, non formal sau informal în care au fost obținute;

• stimularea furnizorilor de formare, astfel încât oferta de formare profesională continuă să satisfacă cererile de formare atât la nivel individual, cât și de companie.

Cap.4. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A REGIUNII V VEST

4.1. Caracterizarea geografică Regiunii V Vest

A. Localizare

Regiunea este situată în partea de Vest a României la granița cu Ungaria și Serbia, fiind alcătuită din patru județe: Arad, Caraș – Severin, Hunedoara și Timiș. Regiunea Vest are următoarele puncte extreme: extremitatea sudică a regiunii se află în localitatea Berzasca, județul Caraș – Severin – 44°35'12" latitudine nordică, extremitatea nordică în localitatea Berechiu, județul Arad – 46°38' latitudine nordică, extremitatea vestică în localitatea Beba Veche, județul Timiș – 20°15' longitudine estică, iar extremitatea estică în apropiere de localitatea Uricani, județul Hunedoara – 23° longitudine estică.

Istoric vorbind, Regiunea cuprinde provincia Banatului, provincie istorică românească cu o dezvoltare economică timpurie și mai puternică în comparație cu alte provincii din țară. De asemenea, Regiunea Vest cuprinde ținutul vechii Dacii, cu capitala la Sarmizegetusa, în județul Hunedoara de astăzi.

Situați geografică a celor trei județe de frontieră (Arad, Caraș – Severin și Timiș furnizează Regiunii Vest un grad de deschidere determinant pentru viitorul său și constituie un atu major, iar prezența Dunării care formează frontiera cu Serbia întărește această dimensiune de „zonă de trecere, zonă de contacte”.

Regiunea Vest face parte din Euroregiunea Dunăre – Criș – Mureș – Tisa (DCMT), care implica inițial cele patru județe ale Regiunii Vest, patru comitate din Ungaria (Bács-Kiskun, Csongrád, Jász-Nagykun-Szolnok și Békés) și regiunea autonomă Voivodina din Serbia. Euroregiunea a fost înființată în 1997 pe baza unui protocol de colaborare semnat de către reprezentanții autorităților locale din cadrul regiunilor componente. Acel protocolul semnat în 1997 s-a dovedit un suport puternic pentru apariția primelor instituții frontaliere și dezvoltarea unor relații cât mai intense între administrațiile aflate de-o parte și de alta a granițelor. Pe de altă parte unele regiuni componente s-au retras de-a lungul timpului. Primul care a părăsit asociația a fost comitatul Jász-Nagykun-Szolnok, în noiembrie 2009 și județul Hunedoara și-a anunțat intenția de a renunța la asociere, urmând a se lua o decizie în acest sens peste șase luni în conformitate cu statutul DKTM. În prezent și comitatul Békés se află într-o situație delicată fiind pusă în discuție și retragerea acestuia.

B. Cadrul geografic

Regiunea Vest are un relief variat și armonios distribuit în zone de câmpie, deal și munte. Zonele de câmpie fac parte din Marea Câmpie de Vest și predomină în județul Timiș. În schimb, în județele Caraș – Severin și Hunedoara munții ocupă 65% din suprafață. Cele mai importante vârfuri muntoase ale regiunii sunt: Vf. Parâng 2519 m (M-ții Parâng), Vf. Peleaga 2509 m și Vf. Retezat 2482 m (M-ții Retezat).

Din punct de vedere hidrografic remarcăm existența unor rețele de suprafață importante ce aparțin bazinelor Mureșului, Crișului Alb, Crișului Negru, Begăi, Timișului, Carașului, Nerei, Cernei și Jiului. De asemenea, putem vorbi de afluenți importanți ai Mureșului: Aranca, Strei (cu Râul Mare) și Cerna sau ai Timișului: Bistra, Bârzava.

Este de remarcat că toate cursurile de apă ale regiunii sunt afluente fluviului Dunăre, care reprezintă cel mai mare curs de apă al Regiunii Vest, precum și faptul că râurile: Crișul Alb, Crișul Negru, Mureș, Bega, Timiș, Bârzava, Caraș și Nera au și caracter transfrontier, trecând în Ungaria și Serbia.

În urma unor lucrări hidrotehnice de mare anvergură a apărut un număr însemnat de lacuri de acumulare, pe aproape toate râurile importante ale regiunii. Astfel, putem enumera: Porțile de Fier pe Dunăre; Gozna, Breazova, Secu, pe râul Bârzava; Trei Ape, pe râul Timiș, Poiana Mărului, pe râul Bistra; Surduc, pe râul Bega; Herculane, pe râul Cerna; Cinciș pe râul Strei; Valea cu Pești pe râul Jiu și Gura Apelor pe Râul Mare.

Un aspect important este cel al existenței unui mare număr de lacuri naturale, situate în special în zonele montane ale regiunii. Se pot enumera, astfel lacurile: Lacul Dracului, lac carstic în Cheile Nerei; Ochiul Bei, în Munții Aninei; Iezerul Darcu, Pietrele Albe, lacuri glaciare în Munții Darcu; Tăul Mare, Tăul Mic, Tăul Porții, Bucura, Zănoaga, Tăul Negru, Judele, Slăveiul, Stănișoara, Țapului, Galeșul, lacuri glaciare în Munții Retezat; Gâlcescu, Roșiile, Zăvoaiele, Mândra, Deneș, lacuri glaciare în Munții Parâng; Iezerul Mare și Iezerul Mic, lacuri glaciare în Munții Durianu.

În Munții Banatului, se află cel mai întins masiv carstic din România, masa de calcar jurasic și cretacic având o largă dezvoltare de-a lungul unei fâșii ce se întinde din Reșița pană la Dunăre. Numărul fenomenelor carstice descoperite în acest areal este impresionant, fiind în jur de 1500, dintre care peșteri, avene, cursuri de apă și lacuri subterane.

Clima este continental-moderată cu influențe sub-mediteraneene, pe culoarul Dunării și Valea Cernei, cu temperaturi medii multianuale ce oscilează între 10-12°C. Media multianuală a precipitațiilor se situează între 560-580 l/m , sensibil mai ridicată în zonele montane.

C. Resurse naturale

Ca urmare a reliefului variat, regiunea posedă bogate și diverse resurse naturale: hidrocarburi lichide și gazoase în partea de câmpie (Pecica, Turnu, Șandra, Calacea, Dudeștii Vechi), minereuri metalifere (fier, mangan, molibden, cupru, uraniu, metale prețioase) în zonele de deal și montane. Aur și argint se găsesc la Chișnidia, Dud, Cladova, fier la Dezna, Moneasa, Ocna de Fier, Dognecea.

În județele Hunedoara și Caraș – Severin sunt concentrate zăcăminte de cărbuni la Lupac, Doman, Secu, Sinersig, Depresiunea Petroșani etc. În Valea Jiului cărbunele – huila se exploatează din anul 1840, perimetrul minier fiind recunoscut oficial la data de 5 martie 1859. La Anina se află cea mai veche mină de cărbune cocsificabil din România. Materiale de construcție se află de-a lungul Văii Mureșului (nisip, granit, granodiorit și diorit) și Crișului Alb (andezit, asbest), în Câmpia de Vest (argile refractare) la Cărpiniș, Biled, Jimbolia, marmură la Rușchița, țiței și gaze la Biled și Satchinez, nisip pentru sticlă la Tomești.

Izvoarele termale și minerale constituie, de asemenea, importante bogății naturale ale regiunii cunoscute și captate din cele mai vechi timpuri. Sunt valorificate potențialele balneare ale apelor termale de la Băile Herculane (județul Caraș – Severin), Geoagiu Băi (județul Hunedoara). Sunt valorificate intens apele minerale de la Lipova (județul Arad), Buziaș (județul Timiș precum și apa plată de la Băile Herculane (județul Caraș – Severin).

Importantele resurse forestiere ale regiunii (31% din totalul suprafeței) depășesc media națională (28%). În județele Hunedoara și Caraș – Severin, acest procent este mult mai mare (44%-46%).

4.2. Infrastructura și demografia. Caracteristici regionale

Regiunea Vest este un spațiu multicultural, plurietnic și multiconfesional, cu o suprafață de 32.034 km2, reprezentând 13,4 % din suprafața țării și având o populație de 1.924.442 de locuitori la 1 iulie 2007. Împărțită în patru județe, regiunea are un număr de 42 de orașe, din care 12 municipii (Tabelul 4.1).

Tabelul 4.1

Suprafața și numărul localităților în Regiunea Vest (2007)

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Regiunea dispune de un remarcabil potențial turistic, rețeaua de drumuri publice europene, naționale și județene care străbat regiunea totalizând în anul 2007, 10.311 km lungime, căile feroviare însumând o lungime totală de 2007 km lungime (din care electrificate 690 km) (Tabelele 4.2 și 4.3).

Regiunea este străbătută și se leagă de Ungaria și Serbia prin magistrale europene, stradale și feroviare. Regiunea Vest dispune de aeroporturi în fiecare județ, în orașele Timișoara, Arad, Caransebeș și Deva, acestea acoperind diferitele cerințe de transport aerian, în funcție de stare și dotări. Orașele Arad și Timișoara dispun de aeroporturi internaționale care preiau fluxurile de turiști din principalele capitale europene.

Dunărea, arteră fluvială europeană înlesnește legăturile acestei regiuni cu principalele orașe din bazinul său hidrografic. De asemenea, Dunărea are o importanță deosebită în ceea ce privește transportul de mărfuri către Europa Centrală și Marea Neagră.

Tabelul 4.2

Rețeaua de drumuri publice în Regiunea Vest la 31.12.2007

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Tabelul 4.3

Rețeaua de căi ferate în Regiunea Vest la 31.12.2007

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Populația regiunii a scăzut constant între cele două recensăminte ale populației, de la 2.111.947 locuitori, în anul 1992, pană la 1.958.648 de locuitori, în 2002. La recensământul din anul 2002 densitatea populației era de 61,1 loc/km2, considerabil mai mică față de densitatea populației la nivel național (90,9 loc/km2).

Populația Regiunii Vest este concentrată în 42 de orașe (din care 12 municipii) și 279 comune (321 unități administrativ teritoriale).

Tabelul 4.4.

Principalele caracteristici ale populației Regiunii Vest (1 iulie 2007)

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Populația se caracterizează prin diversitate culturală aici conviețuind comunități de maghiari, germani, romi, sârbi și ucrainieni. Grupul minorităților care trăiesc în Regiunea Vest reprezenta la recensământul din anul 2002, 11,7 % din populația regiunii.

Fenomenul de migrație intra-regională este prezent datorită forței de atracție pe care o exercită două dintre orașele regiunii, Timișoara, respectiv Arad, considerate veritabili poli de atracție atât pentru ansamblul județelor limitrofe, cât și pentru populațiile județelor din nordul și din nord-estul țării.

Regiunea Vest avea în anul 2007 un grad de urbanizare a populației (63,4% populație urbană mai mare decât media națională (55,1%), care se datorează faptului că județul Hunedoara are cea mai ridicată rată de urbanizare din țară după capitală respectiv 76,8% din populație locuiește în zone urbane.

În ceea ce privește spațiul rural, acesta se caracterizează printr-o densitate redusă a populației. Acest declin demografic are ca principale cauze: migrația și îmbătrânirea populației, rata mortalității relativ ridicată și o capacitate scăzută de reînnoire demografică.

Evoluția demografică din ultimii 15 ani și restructurarea economică la nivelul regiunii și a țării au avut implicații asupra forței de muncă.

Astfel, populația ocupată în sectorul industrial a scăzut semnificativ în perioada 1993-2003, în mod deosebit în județele puternic industrializate, Hunedoara și respectiv Caraș – Severin. Pe fondul restructurării și disponibilizării populației ocupate în sectorul industrial, la nivelul Regiunii Vest se observă creșterea populației active în sectorul serviciilor.

În perioada 1993 – 2007, cea mai mare rată a șomajului, la nivel de regiune s-a înregistrat în decursul anilor 1998-1999, când aceasta depășea rata medie a șomajului la nivel național. Este perioada când județul Hunedoara ocupa locul întâi la șomaj pe țară și avea o rată a șomajului de 21,3% ca urmare a disponibilizărilor masive de personal din domeniul mineritului.

Prăbușirea anumitor ramuri precum siderurgia sau sectorul minier în județele preponderent mono-industriale nu trebuie să mascheze dinamismul zonelor de activitate din jurul Timișoarei și Aradului, precum și de la nivelul altor orașe. Astfel, orașe precum Lugoj, Sânicolaul Mare în Timiș sau Chișineu – Criș și Pecica în Arad cunosc o dezvoltare accentuată în ultima perioadă. De altfel, rata șomajului în județele Arad și Timiș este net inferioară celei din județele Hunedoara și Caraș – Severin. Contextul național de restructurare și transformare a principalelor componente ale vechiului sistem economic afectează în mare măsură și Regiunea Vest, mai ales acei foști coloși industriali care se regăsesc încă, în principal în două dintre județele Regiunii, respectiv Caraș – Severin și Hunedoara. Astfel, efectele sociale și economice ale restructurării unor sectoare industriale precum cel minier, siderurgic, metalurgic și al construcțiilor de mașini sunt marcante și necesită măsuri sociale bine elaborate.

Profilul actual al Regiunii Vest confirmă faptul că aceasta se află în plină dezvoltare, creându-se astfel în cadrul mediului de afaceri un spirit economic de competiție care asigură perspective favorabile dezvoltării economiei de piață funcțională.

4.3. Structura economică sectorială a Regiunii V Vest

Principalii indicatori macroeconomici calculați la nivel regional sunt: Valoarea Adăugată Brută (VAB) și Produsul Intern Brut (PIB). Indicatorii sunt exprimați în prețurile curente ale fiecărui an. Valoarea adăugată brută regională a fost calculată în prețuri de bază iar produsul intern brut regional a fost calculat în prețuri de piață. Relația între PIBR (Produsul Intern Brut Regional) și VABR (Valoarea Adăugată Brută Regională) este:

PIBR = VABR + IP + TV – SP

unde:

IP = Impozite pe produse, inclusiv TVA;

TV = Taxe Vamale;

SP = Subvenții pe produse;

Regiunea Vest este considerată a fi o regiune în creștere, cu rezultate economice superioare mediei naționale, adesea pe locul doi, după Regiunea București – Ilfov.

În Regiunea Vest indicatorii economici au cunoscut evoluții semnificative, atât Produsul Intern Brut Total, cât și Produsul Intern Brut pe Locuitor crescând de la un an la altul, în concordanță cu tendința de pe plan național, însă într-un ritm mai susținut.

Tabelul 4.5

Produsul Intern Brut la nivel național și regional, 1998-2007 – milioane lei prețuri curente –

Sursa: INS, Conturi Naționale Regionale 1998 – 2004 și Anuarul Statistic al României 2008

Tabelul 4.6

Creșterea relativă a Produsului Intern Brut la nivel național și regional, 1998-2007

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Tabelul 4.5

Se poate observa din Figura 4.1 o creștere peste media națională a Produsului Intern Brut în perioada 1998 – 1999, după care creșterile de la an la an au urmat modelul modificărilor la nivel național, cu o ușoară tendință de situare peste media națională a județelor Timiș și Arad și sub media națională a județelor Caraș – Severin și Hunedoara. Aceasta nu face altceva decât să confirme încă odată că motoarele Regiunii Vest sunt Timișul și Aradul, două județe care cunosc o dezvoltare economică continuă, susținută atât de sectoarele economice preponderente cât și de poziționarea geografică a acestora, care le conferă un mare avantaj, fiind porțile de intrare dinspre Europa de Vest. Chiar dacă celelalte două județe au înregistrat creșteri sub media regională și națională, totuși diferențele nu sunt foarte mari, existând ani în care acestea au depășit creșterile înregistrate în Timiș sau Arad.

Problema județelor Caraș-Severin și Hunedoara se referă în principal la valorile absolute ale indicatorilor, valori substanțial mai mici in raport cu celelalte două județe. Totuși, faptul că creșterile relative sunt apropiate este un aspect pozitiv care arata ca decalajele existente nu se adâncesc și mai mult. Astfel, prin politici coerente de susținere a zonelor defavorizate și printr-un bun management al autorităților locale în ceea ce privește atragerea fondurilor structurale, disparitățile existente vor putea fi reduse într-un interval de timp nu foarte mare.

Regiunea Vest se află pe locul șapte între regiunile de dezvoltare în ceea ce privește dimensiunea Produsului Intern Brut. După cum se observă din Tabelul 3.18 – repartiția PIB la nivelul regiunilor de dezvoltare, Regiunea Vest contribuie cu 10,4% la crearea PIB-ului României. Explicația valorii reduse a acestui indicator la nivelul Regiunii Vest constă în dimensiunile reduse ale Regiunii Vest comparativ cu celelalte regiuni din România.

Fig. 4.1 – Creșterea anuală a Produsului Intern Brut la nivel național și regional, 1998 – 2007

Indicatorul elocvent pentru determinarea nivelului de dezvoltare economică îl reprezintă însă Produsul Intern Brut pe locuitor. Astfel, în ceea ce privește PIB-ul pe locuitor, Regiunea Vest se află pe locul doi pe țară fiind devansată doar de Regiunea București – Ilfov. Dacă Produsul Intern Brut/locuitor al Regiunii Vest reprezenta în anul 2000, 102,85% din Produsul Intern Brut/locuitor la nivel național, acesta a ajuns în 2007 să reprezinte 115,64% rezultând un nivel ridicat de dezvoltare economică a regiunii (vezi Tabelul 4.7).

În ciuda acestui fapt, PIB-ul pe locuitor al Regiunii Vest reprezenta în 2007 doar 48,2% din media Uniunii Europene, acest procent continuând să fie unul redus, chiar dacă se situează peste nivelul național de 41%.

Tabelul 4.7

Nivelul PIB pe locuitor în Regiunea Vest față de media națională, 2000 – 2007

Sursa: INS, www.insse.ro și Anuarul Statistic al României 2008

Fig. 4.2 – Evoluția PIB pe locuitor în Regiunea Vest față de media națională, 2000 – 2007

Evoluția PIB-ului pe locuitor în termeni reali (PIB exprimat în PPS – Power Purchase Standard) confirmă tendința de creștere a acestui indicator în prețuri curente.

Totodată Figura 4.3 este elocventă pentru sublinierea modului de evoluție a disparităților atât intra cât si inter regionale. Se observă ca dacă la nivelul anului 2000 graficele pornesc aproape din același punct, la nivelul anului 2007 dispersia acestora ajunge să fie una foarte mare. Dacă Județul Timiș a înregistrat o dezvoltare mult peste media națională și regională, Județul Arad a evoluat relativ identic cu Regiunea Vest, situându-se deasupra mediei naționale. Nivelul decalajelor intraregionale este semnalat de poziționarea celorlalte două județe ale regiunii semnificativ sub media națională.

De remarcat evoluțiile din perioada 2006 – 2007 care arată menținerea realtiv constantă a decalajelor în raport cu anii precedenți în care acestea s-au accentuat. Mai mult de atât Județul Hunedoara prezintă o tendință de apropiere de media națională în perioada 2006 – 2007, după ce a înregistrat un trend negativ în acest sens începând cu anul 2000.

Tabelul 4.8

PIB pe cap de locuitor la nivel național și al Regiunii Vest, 2000 – 2007 – lei prețuri curente –

Sursa: INS, www.insse.ro și Anuarul Statistic al României, 2008

Fig. 4.3 – Evoluția PIB pe cap de locuitor, 2000 – 2007

Creșterea relativă a PIB/locuitor a fost de 107,25% în perioada 2000 – 2002, înregistrându-se astfel cea mai dinamică evoluție din țară după Regiunea București-Ilfov, semnal că ritmul de dezvoltare al Regiunii Vest a fost unul foarte accentuat. După cum arată Tabelul 4.9 această creștere s-a menținut relativ peste nivelul mediu național cu mici excepții.

Tabel 4.9

Creșterea relativă a PIB pe locuitor la nivel național și regional, 2000-2007

Sursa: INS, www.insse.ro și Anuarul Statistic al României, 2008

Structura Valorii Adăugate Brute Regionale s-a modificat în favoarea creșterii contribuției sectorului serviciilor și industriei, diminuându-se contribuția agriculturii.

Tabelul 4.10

PIB-ul și VAB Regională Vest – milioane lei prețuri curente –

Sursa: http://www.timis.insse.ro/cmstimis/rw/pages/statReg.ro.do

Structura Valorii Adăugate Brute Regionale pe categorii de resurse arată că sectorul serviciilor a crescut în raport cu producția internă a Regiunii Vest, producția agricolă a scăzut, ceea ce, raportat la creșterea activelor agricole, este o mărturie a scăderii productivității din acest sector, iar industria are o pondere relativ constantă începând cu anul 2000.

Tabelul 4.11

Participarea principalelor sectoare economice la formarea VAB în Regiunea Vest

Sursa: calcule realizate pe baza datelor Direcției Regionale de Statistică Timiș

Fig. 4.4 – Evoluția structurii VABR în Regiunea Vest pe sectoare economice, 2002 – 2006

Analizând ponderea pe care sectoarele de activitate o dețin în Valoarea Adăugată Brută Regiunii Vest, se constată că cea mai ridicată contribuție la formarea VABR o are sectorul serviciilor (53,73% în anul 2006). În cadrul acestui sector, o pondere ridicată o deține domeniul tranzacțiilor imobiliare, remarcându-se o creștere importantă a ponderii acestui domeniu în VABR de la 14,23% în 2000 la 18,1% în 2006. Se observă o contribuție scăzută dar constantă a sectorului hotelier la formarea VABR. Comerțul a înregistrat o scădere continuă începând cu anul 1998 până în anul 2002, după care putem observa un reviriment, însă de mică amploare, ajungând în anul 2006 să aibă o contribuție de 10,6%.

Industria are în continuare un aport ridicat la formarea VABR (aprox. 35%). Deși se observă o ușoară tendință de scădere a ponderii acestui sector în VABR în anii 2003 și 2004, la nivelul anului 2006 ponderea industriei în formarea VABR a depășit procentul de 37%.

În ceea ce privește domeniul construcțiilor, contribuția acestuia la formarea VABR înregistrează o tendință generală de creștere, acesta deținând în anul 2006 7,54% din VABR.

Contribuția sectorului agricol la formarea VABR cunoaște oscilații destul de importante, astfel că în anul 2001 ponderea acestui sector în VABR a cunoscut o creștere importantă față de anul precedent, pentru ca în 2002 să scadă din nou la 15,04% din VABR, ajungând în 2006 la un procent de doar 9,15%.

Productivitatea muncii este un alt indicator al nivelului dezvoltării economice stând la baza bunăstării și creșterii economice pe termen lung. Acest indicator înregistrează un nivel scăzut în raport cu media europeană, datele raportate pentru anul 2008 indicând la nivel național atingerea procentului de 50,2% din media UE-27. Deși procentul este încă mult prea redus, plasând România în coada clasamentului UE-27.

La nivelul Regiunii Vest productivitatea muncii înregistrează un nivel cu puțin superior mediei naționale (+3,75%).

Tabelul 4.12

Productivitatea muncii la nivel național și al Regiunii Vest, 2002 – 2007

Sursa: calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 2008 și a datelor de la Direcția de Regională de Statistică Timiș

Dacă în cazul evoluției PIB pe locuitor se poate observa o diferențiere mai pronunțată, figura 4.5 indică o situație puțin diferită vis-á-vis de productivitatea muncii. Astfel Județul Timiș se situează și în acest caz peste media națională și regională, însă Județul Arad are o evoluție relativ asemănătoare celei de la nivel național, regiunea poziționându-se doar cu puțin peste media națională așa cum am precizat și mai sus. Aceste diferențieri se explică prin rata de ocupare mai mare care se înregistrează în Regiunea Vest și mai ales în județele Timiș și Arad și arată că eficiența utilizării factorului uman în Regiunea Vest nu depășește cu mult eficiența medie la nivel național. Se remarcă evoluția Județului Hunedoara, care după ce a înregistrat cea mai slabă productivitate a muncii începând cu anul 2003, a revenit în anul 2007, depășind Județul Caraș – Severin.

O altă cauză a nivelului redus al productivității o constituie întreprinderile inovative, a căror pondere la nivel național este de doar 21,1% față de media UE de 51%. Regiunea Vest înregistrează cea mai scăzută pondere a întreprinderilor inovative de doar 11,1% (vezi tabelul 3.26), aceasta fiind o frână serioasă în creșterea productivității muncii. Legat de întreprinderile inovative se poate constata și ponderea redusă a cheltuielilor de cercetare – dezvoltare, atât la nivel național, cât și la nivelul Regiunii Vest.

Avantajul Regiunii Vest este dat în primul rând de nivelul de pregătire al forței de muncă, din acest punct de vedere, regiunea situându-se pe locul doi după București – Ilfov cu 15,76% populație ocupată cu studii superioare și 65,92% populație ocupată având un nivel mediu de pregătire.

Fig. 4.5 – Evoluția productivității muncii la nivel național și al Regiunii Vest, 2002 – 2007

4.4. Structura ocupațională în Regiunea V Vest

4.4.1. Structura populației

La ultimul recensământ al populației desfășurat în anul 2002, Regiunea Vest avea în total o populație de 1958648 locuitori, ceea ce reprezintă 9% din populația României. Între ultimele două recensăminte ale populației (care au avut loc în anii 1992 și 2002), sub influența combinată a nivelului diferențiat al sporului natural, al fluxurilor migratorii interne și al intensificării migrației externe, populația Regiunii Vest a scăzut cu 153299 locuitori, ceea ce reprezintă o scădere procentuală de 7,3%. Această scădere procentuală este aproape dublă față de scăderea la nivel național și se datorează în principal, scăderii semnificative a populației județelor Caraș – Severin (-11,5%) și Hunedoara (-11,4%), aceste două județe având cele mai mari scăderi procentuale ale populației între ultimele două recensăminte dintre toate județele României.

Estimările pentru perioada 2002 – 2007 arată menținerea trendului descrescător cu excepția județului Timiș, care a înregistrat în ultimii doi ani analizați o ușoară creștere a populației. În cazul județului Timiș explicația constă în amploarea dezvoltării economice cunoscute de acesta în ultimii ani.

Densitatea populației din Regiunea Vest este net inferioară mediei naționale: 60,08 loc/km2 în 2007 față de o densitate națională de 90,67 loc/km2, situație care durează deja de câteva decenii. Această densitate, precum și numărul populației, au scăzut net, fiind de 65,9 loc/km2 în 1992 (cu importante diferențieri între județe: 38,45 loc/km2 în Caraș – Severin în 2007 față de 44,2 loc/km2 în 1992, în timp ce în Timiș ea este de 76,68 loc/km2 față de 80,5 loc/km2 în 1992).

Tabelul 4.13

Populația României și a Regiunii Vest, 2002 – 2007

Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/statistici/Statistica teritoriala 2008\rom\2.htm

Un fapt demn de remarcat este reducerea considerabilă a dinamicii negative a densității populației în intervalul 2007 – 2002 față de intervalul 2002 – 1992. Cu toate acestea chiar și relativ, indicatorii reducerii densității se mențin încă sub nivelul național (–0,25%).

Tabelul 4.14

Populația și densitatea populației Regiunii Vest

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor Direcției Regionale de Statistică Timiș

Diversitatea etnică ce rămâne o caracteristică puternică a cel puțin trei județe din patru ale Regiunii Vest, a intrat începând cu 1992 într-un proces de scădere la nivelul regiunii, proces la care au contribuit și următorii factori:

creșterea procentajului de cetățeni români de naționalitate română;

diminuarea netă a comunităților de maghiari (cu deosebire în Arad și Timiș) și germani (în special în Caraș – Severin și Timiș) care, deși au locuit în România timp de câteva generații, au plecat definitiv în țările lor de origine. Reamintim aici faptul că în
anii 1970 comunitatea germană a cunoscut deja o primă emigrare masivă prin politica de „răscumpărare" negociată între Bonn și București;

creșterea slabă în special în județele Arad, a comunităților de rromi. Această creștere poate să însemne și că au existat mai mulți romi care și-au revendicat această origine în 2002 față de precedentul recensământ.

Tabelul 4.15

Structura populației Regiunii Vest pe naționalități la recensămintele din 1992 și 2002

Sursa: Recensământul populației și locuințelor, INS, 2002

Mutațiile din structura socio-economică a României au determinat o intensă mobilitate teritorială a populației, cu consecințe directe în modificarea numărului și structurii socio-demografice a populației în profil teritorial. În cadrul migrației interne, fluxul rural-urban merită o mențiune deosebită fiind cel care deține cea mai mare pondere în cadrul acesteia. Referitor la segmentul de populație care este mai dispusă la modificarea domiciliului, se constată o migrare a populației tinere către oraș mai întâi la școală, iar mai apoi prin integrarea pe piața muncii.

În anul 2007, deși la nivel național soldul migratoriu este zero, Regiunea Vest, Regiunea București – Ilfov și Regiunea Sud – Muntenia și Regiunea Nord – Vest sunt regiunile cu un sold pozitiv al migrației, acest sold fiind net superior în cazul primelor două regiuni. Începând cu anul 1992, migrația intrajudețeană este în creștere, depășind semnificativ migrația interjudețeană. Reducerea migrației pe distanțe lungi în favoarea celei pe distanțe scurte duce la apariția unor zone cu o forță mai mare de reținere a populației născute pe teritoriile lor.

Alături de migrația internă un factor deosebit de important pentru structura populației este și migrația externă. Imediat după 1990, când oamenii au putut circula liber a avut loc un important flux migratoriu extern.

Schimbările din sistemul politico-social românesc a făcut ca populația din regiune să se poată îndrepta atât spre țările membre ale Uniunii Europene, cât și spre SUA și Canada. Emigrarea spre Ungaria, Germania sau spre alte țări occidentale mai îndepărtate a cunoscut o nouă creștere, după 1995, în special în cazul populației cu studii superioare, dar și a celei cu nivel ridicat de calificare.

Din statisticile de la nivel național, majoritatea emigranților legali au avut un nivel ridicat de instruire și calificare (25,8% au absolvit studii superioare, 46,3% studii liceale și postliceale). În structura de vârstă și gen, emigranții au fost tineri (între 20-39 ani), atât femei, cât și bărbați. Cea mai mare pondere din totalul emigranților au reprezentat-o persoanele căsătorite.

Tabelul 4.16

Sold migrator la nivel național și în Regiunea Vest în 2007

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 2008

Structura pe vârste a populației poartă amprenta caracteristică a unui proces de îmbătrânire demografică datorat în principal scăderii natalității care a determinat reducerea absolută și relativă a populației tinere (0-14 ani) și creșterea ponderii populației vârstnice (de 60 ani și peste).

Piramida vârstelor reflectă cel mai fidel cronica generațiilor evidențiind disproporțiile într-o populație, pe vârste și sexe. Reducerea numărului populației tinere a îngustat și mai mult baza piramidei vârstelor (vezi Tabelul 4.17).

Tabelul 4.17

Populația pe grupe de vârstă la 1 iulie 2007

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Fig. 4.6 – Structura populației Regiunii Vest pe grupe de vârstă la 1 iulie 2007

Efectele demografice și economice ale acestei evoluții se vor vedea în timp și vor atrage după sine schimbări la nivelul diferitelor subpopulații (populația școlară, populația de vârstă fertilă, populația în vârstă de muncă).

Efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfășurării vieții economice și sociale au început să se resimtă după anul 2005, când în populația aptă de muncă au intrat generațiile, reduse numeric, născute după 1990.

Rata de substituție, calculată prin raportarea totalului populației cu vârsta cuprinsă între 15 – 24 ani (posibili intrați pe piața muncii) la totalul populației cu vârsta cuprinsă între 55 – 64 ani (depinde de prevederile legii în legătură cu vârsta de pensionare) care este posibil să părăsească piața muncii, este supraunitară, fiind egală cu 1,3 la nivelul Regiunii Vest, fiind însă inferioară valorii la nivel național, care este de 1,36. Singurul județ cu o rată de substituție peste media națională este Timișul. Se poate totodată observa scăderea ratei de substituție între anii 2003 și 2007 la toate nivelele, dar și tendința de apropiere de nivelul național în același interval de timp.

Tabelul 4.18

Rata de substituție la 1 iulie – 2003 și 2007

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor Direcției Regionale de Statistică Timiș

4.4.2. Piața forței de muncă

A. Populația activă

Tranziția la economia de piață și-a pus amprenta asupra caracteristicilor pieței muncii, determinând modificări semnificative de volum și structură ale principalilor indicatori ai forței de muncă.

Populația activă în Regiunea Vest reprezenta la nivelul anului 2007, 63,2% din totalul populației. Se constată o puternică diferență între sexe, persoanele active de sex feminin reprezentând 55,3% din totalul populației de sex feminin, în timp ce persoanele active de sex masculin reprezintă 71,4% din totalul populației de sex masculin.

Tabelul 4.19

Structura populației Regiunii Vest după participarea la activitatea economică pe sexe și medii

Sursa: Direcția Regională de Statistică Timiș și Anuarul Statistic al României, 2008

În Regiunea Vest, populația activă și populația ocupată și-au menținut până în anii 2004 – 2005 tendința de reducere după care, datorită creșterii economice înregistrate atât la nivel național, cât și la nivelul Regiunii Vest, indicatorii menționați au început să aibă un trend crescător. Astfel, în anul 2007, regăsim la nivelul Regiunii Vest un procent de 63,2% persoane active și unul de 59,6% persoane ocupate, situându-se peste nivelul anului 2002 când se înregistrau 62,1% persoane active, respectiv 57,6% persoane ocupate.

B. Populația ocupată

În structura populației ocupate pe sectoare ale economie naționale, datorită mutațiilor care au avut loc după 1989 din punct de vedere macroeconomic, au intervenit următoarele schimbări:

restructurarea sectorului industriei grele, care a antrenat o scădere semnificativă a populației ocupate în cadrul acestui sector;

șomajul industrial, care a provocat un fenomen de întoarcere la țară și o creștere a activelor în agricultură;

dinamica sectorului de comerț și servicii, care a permis absorbția unei părți crescânde a populației active.

În ceea ce privește ponderea populației ocupate pe sectoare economice se poate observa că tendința este de scădere pentru agricultură și pentru industria extractivă, dar din motive diferite.

Agricultura reprezintă un sector neatractiv și cu o productivitate a muncii redusă existând încă un număr mare de persoane ocupate în acest sector. Un element care atrage atenția este ponderea foarte mare a populației în vârstă de peste 65 de ani implicată în agricultură (12,7%), ceea ce dovedește că agricultura se practică încă de o manieră tradițională, nemecanizată și fără rezultate remarcabile la nivelul eficienței.

În industrie analiza trebuie defalcată pe ramuri industriale și pe județe, existând ramuri în dezvoltare care atrag forță de muncă, iar altele în declin care generează șomaj. Dacă industria extractivă a înregistrat un declin semnificativ în județele Hunedoara și Caraș – Severin, unde aceasta era predominantă, industria prelucrătoare a cunoscut o dinamică favorabilă înregistrând o creștere de 25% în intervalul 2003 – 2007, mai ales ca urmare a evoluțiilor economice din județele Timiș și Arad.

Sectorul de construcții a manifestat în ultimii ani un boom în ceea ce privește ocuparea, numărul populației ocupate în acest sector dublându-se aproape, în intervalul 2003 – 2007. Sectorul serviciilor înregistrează o creștere rapidă dublată de apariția și dezvoltarea unor subramuri ale acestui sector. Aceste evoluții pozitive din sectorul serviciilor antrenează o creștere a populației ocupate.

Tabelul 4.20

Populația ocupată pe activități ale economiei naționale, în Regiunea Vest

Sursa: Anuarele Statistice ale României, INS, 2004 – 2008

Analizând structura populației ocupate civile pe activități ale economiei naționale în anul 2007 (Tabelul 4.21) se pot trage anumite concluzii referitoare la specificul Regiunii Vest în raport cu nivelul național cât și cu cel județean. În primul rând Regiunea Vest apare la fel ca în majoritatea situațiilor ca fiind una dintre cele mai dezvoltate regiuni ale țării, populația ocupată în agricultură înregistrând un procent de doar 23,69% față de media națională de 28,26%. Procentele diferență se regăsesc în cea mai mare măsură în situația inversă a ocupării în sectorul industrial unde Regiunea Vest înregistrează o pondere de 28,85% față de nivelul național de 22,44%. La nivelul celorlalte sectoare de activitate se poate observa o relativă linie comună între nivelul ocupării în regiune și cel național.

Structura ocupării în cele patru județe componente ale regiunii arată dezechilibrele existente la nivel intraregional. Se observă situația extremă a județului Caraș – Severin, unde un procent de 34,26% din populație e ocupat în agricultură și doar 22,35% în industrie, aceasta indicând slaba dezvoltare economică a județului. În Hunedoara sectorul extractiv cuprinde peste 6% din populația ocupată situându-se la un nivel mult mai ridicat în raport cu celelalte județe sau cu țara, unde procentul este sub 1%.

Județele Arad și Timiș se situează la celalalt pol, ele fiind așa cum afirmam și cu altă ocazie motoarele dezvoltării Regiunii Vest. Semnificative în acest sens sunt datele referitoare la populația ocupată în industrie (32,42% în Arad și 27,66% în Timiș) care contrabalansează în special situația din Caraș-Severin determinând un procent de ocupare care depășește media națională.

În anul 2007, în sectorul terțiar își desfășura activitatea 47,48% din populația ocupată, în industrie 28,85%, iar în agricultură 23,67% (vezi Tabelul.4.22). O pondere însemnată a populației județului Caraș – Severin este ocupată în agricultură 34,26%, celelalte trei județe situându-se mult sub acest nivel: 22,40% din populația ocupată a județului Arad, 21,20% din populația ocupată a județului Hunedoara și 22,06% din populația ocupată a județului Timiș.

Tabelul 4.21

Structura populației ocupate civile pe activități ale economiei naționale în anul 2007

Sursa: Calcule realizate pe baza Anuarului Statistic al României, INS, 2008

Tabelul 4.22 este relevant pentru reflectarea serioaselor disparități intraregionale existente în Regiunea Vest. Pe de o parte sunt județele Timiș și Arad care înregistrează cel mai mic procent al populației ocupate în agricultură și de asemenea o pondere ușor crescătoare a populației ocupate în industrie.

Pe de altă parte județele Hunedoara și Caraș – Severin prezintă o pondere mai ridicată a populației ocupate în agricultură (în special Caraș – Severin – 34,26%) pe când ponderea populației ocupate în industrie arată o scădere importantă în perioada 1998 – 2007.

Sectorul terțiar înregistrează creșteri în toate județele, situație absolut normală prin prisma faptului că evoluțiile contemporane la nivelul întregului sistem economic au determinat o creștere generală a acestui sector.

Tabelul 4.22

Structura și evoluția populației ocupate a Regiunii Vest pe principalele sectoare de activitate (procente din total populație ocupată)

Sursa: Anuarele Statistice ale României, INS, 1999 – 2008

De remarcat este și creșterea puternică a sectorului industrial la nivelul județului Arad, care depășește cu mult creșterile înregistrate la nivelul întregii regiuni și la nivelul județului Timiș. Acesta este un semnal pozitiv în sensul că Aradul dovedește că printr-un management eficient la nivelul administrației locale se pot anihila sau cel puțin reduce decalajele existente în momentul de față în primul rând la nivel intraregional, dar și cele de la nivel interregional.

Fig. 4.7 – Evoluția ponderii populației ocupate în agricultură în Regiunea Vest

Fig. 4.8 – Evoluția ponderii populației ocupate în industrie în Regiunea Vest

Analiza structurii populației ocupate pe nivele de pregătire relevă încă odată poziționarea Regiunii Vest imediat după București – Ilfov. Din tabelul 4.23 se poate observa că Ponderea populației ocupate având nivel de pregătire superior în Regiunea Vest în anul 2008 este de 15,67%, situându-se la cel mai înalt nivel dintre cele șapte regiuni ale țării dacă nu luăm în considerare Regiunea București – Ilfov, care are un caracter atipic, înregistrând un procent de 33,15% al populației ocupate cu studii superioare datorită concentrării socio-economice specifice capitalei.

Și în ceea ce privește nivelul mediu de pregătire Regiunea Vest se situează tot pe locul doi, după Regiunea Centru, cu un procent de 65,92%. Toate acestea indică un nivel ridicat de pregătire a populației implicate în câmpul muncii rezultând un procent de doar 18,32% a populației ocupate având nivel scăzut de educație, situație relevată și de Figura 4.9.

Tabelul 4.23

Distribuția populației ocupate după nivelul de educație în anul 2008

Sursa: Calcule realizate pe baza datelor din „Ancheta forței de muncă în gospodării” (AMIGO) 2008

Din punct de vedere al distribuției pe sexe a populației ocupate după nivelul de pregătire, se constată mici diferențieri între regiuni în cazul nivelelor de pregătire superioară și medie, în primul caz strctura fiind apropiată de 50% – 50%, iar în cel de-al doilea persoanele de sex masculin cu nivel mediu de pregătire având o pondere semnificativ mai mare. Diferențele sunt mai mari în ceea ce privește nivelul scăzut de pregătire unde în cazul Regiunii Centru persoanele de sex masculin reprezintă 58,91%, la polul opus situându-se Regiunile Sud – Vest Oltenia și Vest cu procente de 44,38%, respectiv 45,52%.

Fig. 4.9 – Structura populației ocupate pe regiuni și după nivelul de pregătire în anul 2008

În perspectivă, proiecția Institutului Național de Cercetare Științifică în domeniul Muncii și Protecției Sociale indică dezechilibre serioase pe piața muncii, de-a lungul perioadei 2005-2013, prognozându-se o ofertă superioară cererii atât la nivel regional, cât și la nivelul fiecărui județ component.

Județul cu cea mai mare diferență negativă dintre cerere și ofertă este județul Hunedoara, urmat îndeaproape la orizontul anului 2013 de județele Caraș – Severin și Timiș în schimb, județul Arad stă mult mai bine din acest punct de vedere, oferta de forță de muncă depășind doar cu puțin cererea.

Tabelul 4.24

Prognoza balanței cerere-ofertă (mii persoane) în Regiunea Vest, pe județe, 2005-2013

Sursa: Institutului Național de Cercetare Științifică în domeniul Muncii și Protecției Sociale, 2005

Un studiu recent asupra pieței muncii a fost realizat de compania Manpower intitulat „Romania employment outlook”. Compania americană realizează prognoze trimestriale asupra previziunilor angajatorilor legate de creșterea sau reducerea numărului de angajați la nivelul României și a celor opt regiuni de dezvoltare.

Sondajul realizat pentru primul trimestru al anului 2010 a vizat 754 de angajatori. Acești au răspuns la următoarea întrebare: „Cum anticipați că se va schimba nivelul angajării în firma dumneavoastră în primul trimestru al anului 2010 în raport cu trimestrul actual?”

Rezultatele sondajului prezentate în Tabelul 4.25 arată că pentru al doilea trimestru consecutiv angajatorii români întrevăd o evoluție sumbră a nivelului angajărilor, previziunile indicând că dacă doar 15% dintre angajatori se așteaptă la o creștere a nivelului ocupării, iar 26% dintre aceștia prevăd o reducere a numărului angajaților.

Tabelul 4.25

Previziunile evoluției nivelului ocupării în România

Sursa: Studiul „Romania employment outlook” efectuat de Manpower Romania, 2010

Se observă tendința de mărire a decalajului dintre previziunile de creștere și cele de scădere în sens negativ. Momentul în care criza economică s-a resimțit este marcat între primul și al doilea semestru al anului 2009 când de la o previziune a ocupării nete de +16% s-a ajuns la una de –4%.

La nivel regional se poate constata o situație interesantă, 6 din cele opt regiuni înregistrând previziuni negative și una situându-se la nivelul zero. Astfel singura regiune în care angajatorii prevăd într-o mai mare proporție o creștere a ocupării este Regiunea Vest cu o prognoză a ocupării nete de +2%. Iată că din acest punct de vedere regiunea noastră se situează pe o poziție fruntașă, diferențele față de celelalte regiuni fiind semnificative, după cum se poate observa si din figura 4.10 .

Dacă la nivelul anului 2008 previziunile angajatorilor se situau între +10% și +20%, anul 2009 a însemnat un declin major atingându-se procente de aproape – 30% în trimestrul II. Deși surprinzător, având în vedere mai ales evoluțiile din celelalte regiuni precum și cea de la nivel național, trimestrul I din 2010 a însemnat o previziune a ocupării nete pozitivă, semnal că deși se trece printr-o perioadă de depresiune economică, totuși Regiunea Vest nu resimte atât de puternic această fază a ciclului economic.

Evoluțiile în regiunea vest indică o creștere de 15 procente față de trimestrul anterior și de 2 procente față de trimestrul I al anului 2009, când prognoza ocupării nete se situa la zero.

Fig. 4.10 – Prognoza ocupării nete la nivelul trimestrului I 2010 conform Manpower

C. Șomajul

Șomajul, fenomen social cu influențe negative asupra dezvoltării societății este rezultatul direct al proceselor de restructurare și adaptare a economiei naționale la cerințele unei economii de piață deschise.

Măsura volumului șomajului în România, ca de altfel și în alte țări europene, se realizează prin doi indicatori: șomajul definit în accepțiunea BIM (Biroul Internațional al Muncii) și șomajul înregistrat.

a) Șomajul în sens BIM

Șomerii BIM conform criteriilor Biroului Internațional al Muncii sunt persoanele de 15 ani și peste, care îndeplinesc simultan următoarele condiții:

nu au loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;

sunt în căutarea unui loc de muncă realizând în ultimele 4 săptămâni demersuri pentru a-l găsi;

sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.

În anul 2007, ponderea șomerilor BIM a fost de 5,6%, cu o structură pe sexe după cum urmează: bărbați 6,2%, iar femei 4,8%.

Ponderea mai redusă a femeilor se datorează în primul rând, existenței în regiune a unei dezvoltate industrii textile în lohn, dar în care salariile sunt la limita salariului minim pe economie, și care în perspectivă, datorită evoluției pieței mondiale și a Acordurilor de la Doha, va cunoaște un regres semnificativ.

b) Șomajul înregistrat

În perioada 2000 – 2007, șomajul înregistrat în Regiunea Vest a avut un nivel maxim de 95674 persoane în anul 2000 și după o evoluție descendentă a atins un nivel minim de 29470 persoane în 2007. Anul 2003 a fost singurul din această perioadă în care s-a înregistrat o creștere a numărului de șomeri față de anul precedent. În ceea ce privește șomajul în rândul populației feminine a Regiunii Vest, acesta a urmat aceeași linie descendentă de la 45570 femei șomere în 2000 la 14612 femei șomere în 2007.

Evoluția ratei șomajului arată că Regiunea Vest a avut o rată mai scăzută decât rata națională, ca urmare este necesar să se analizeze dacă aceste tendințe se vor menține și în anii următori, având în vedere că noile structuri economice sunt mereu amenințate de mutații profunde. Prăbușirea anumitor ramuri precum siderurgia sau sectorul minier în județele monoindustriale (Hunedoara, Caraș – Severin) nu trebuie să mascheze dinamismul zonelor de activitate din jurul Timișoarei și Aradului. De altfel, rata șomajului în județele Arad și Timiș este inferioară celei din Hunedoara și Caraș – Severin.

Tabelul 4.26

Șomeri înregistrați și rata șomajului în Regiunea Vest, la 31 decembrie, în perioada 2000 – 2007

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008

Evoluția ratei șomajului arată că Regiunea Vest a avut în general o rată mai scăzută decât rata națională (Figura 4.11). Totodată se constată serioase disparități în ceea ce privește cele patru județe componente ale regiunii. Caraș – Severin și Hunedoara depășesc chiar semnificativ media națională și regională, pe când Timiș și Arad se situează considerabil sub media națională și chiar regională.

Șomajul constituie totuși una din principalele probleme cu care se confruntă regiunea, în special în rândul tinerilor (grupele de vârstă 15 -24 ani și 25 – 34 ani), chiar dacă trei din cele patru județe prezintă valori ale ratei șomajului situate sub media națională situația județului Hunedoara este însă diferită deoarece disponibilizările masive ale lucrătorilor din minerit nu au fost corelate cu acțiuni de reconversie și sprijin pentru absorbția forței de muncă prin stimularea inițiativei private. Drept urmare, județul Hunedoara înregistrează cea mai mare rată a șomajului în Regiunea Vest.

Tabelul 4.27

Rata șomajului în România și Regiunea Vest, la 31 decembrie, în perioada 2000 – 2009

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2008 și Direcția Regională de Statistică Timiș

Figura 4.11 – Evoluția ratei șomajului în Regiunea Vest în perioada 2000 – 2009

Se poate remarca cu ușurință trendul ascendent al ratei șomajului în perioada 2008 – 2009, semn că Regiunea Vest a fost afectată de criza economică de principiu în aceeași măsură în care a fost afectat teritoriul întregii țări. Singurul județ în care nivelul ratei șomajului nu este încă unul alarmant este Timișul, dar și în acest caz creșterea în ultimul an a fost de aproape 3 procente. Studiul Manpower Romania aminit în paginile anterioare este de natură a aduce o undă de speranță în ceea ce privește evoluția șomajului în anul 2010 în Regiunea Vest.

Șomajul în rândul tinerilor absolvenți este o importantă problemă socială (cel puțin după cum s-a observat în multe dintre țările din vestul Europei), datorită faptului că ei trebuie, în primul rând, să acumuleze experiență în muncă. Analizând situațiile din țările dezvoltate se observă că este posibil ca tinerii care devin șomeri pe termen lung să fie în pericol de a nu mai fi niciodată capabili să găsească un loc de muncă obișnuit pe piața muncii, deoarece își pierd încrederea în propriile forțe și ajung în situații problematice, cum ar fi prostituția sau consumul de alcool și droguri.

* *

*

În urma celor prezentate anterior putem concluziona că Regiunea Vest este cu siguranță caracterizată prin importante disparități intraregionale, disparități legate de dezvoltarea economică cât și de structura ocupațională. În sensul reducerii acestor dezechilibre, instituțiile decizionale vor trebui să formuleze un amplu plan de dezvoltare regională, dar mai ales să urmărească aplicarea măsurilor sintetizate la nivel teoretic.

Problemele din sectorul industrial în Hunedoara și Caraș-Severin vor putea fi remediate prin urmărirea unor obiective generale de dezvoltare precum:

revigorarea sectoarelor aflate în declin în situațiile in care mai este posibil acest lucru;

reorganizarea unor domenii care în momentul actual se află pe o linie de plutire

reorientarea spre alte activități economice care ar putea fi dezvoltate în aceste zone.

Aceste obiective pot fi atinse prin luarea unor seturi de măsuri concrete care să urmărească:

depoluarea, asigurarea protecției mediului și modernizarea echipamentelor de extracție în zonele exploatărilor miniere. Chiar daca s-au făcut pași pozitivi în acest sens, industria miniera din Valea Jiului rămâne unul din principalii poluatori prin activitățile conexe extracției huilei;

sprijin pentru înființarea și dezvoltarea de microîntreprinderi și pentru diversificarea activităților economice non agricole din gospodăriile agricole;

încurajarea activităților turistice; renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și punerea în valoare a moștenirii rurale; revitalizarea tradițiilor folclorice și meșteșugărești  ale locuitorilor din regiune;

– crearea unui sistem de educație și formare/reconversie profesională bazat pe un parteneriat universitar;

Aceste măsuri sunt de natură a crea noi locuri de muncă și a genera o dezvoltare economică durabilă.

Celelalte două județe, Timiș și Arad sunt încadrate pe un trend ascendent, însă procesele generatoare de creștere economică trebuie continuate și dezvoltate astfel încât să se asigure și aici durabilitatea celor realizate. Vor trebui luate măsuri având în vedere următoarele direcții:

menținerea atractivității pentru firmele multinaționale mai ales din sfera IT și automotive. Apariția și dezvoltarea clusterelor industriale este esențială pentru atingerea acestui deziderat;

susținerea celor două centre universitare din regiune (Timișoara și Arad). Din acest punct de vedere este foarte importantă corelarea specializărilor didactice cu necesitățile reale de pe piața forței de muncă;

subvenționarea activităților agricole, agricultura fiind un sector cu un potențial deosebit în regiune, mai ales în Timiș și Arad, datorită amplasării în Câmpia de Vest.

Concluzionând, am putea sintetiza toate obiectivele și măsurile mai sus amintite subliniind necesitatea susținerii următoarelor idei:

creșterea gradului de atractivitate a regiunii, în primul rând prin dezvoltarea infrastructurii (vezi autostrăzile: Nădlac – Arad – Timișoara – Lugoj – Deva și Timișoara – Belgrad);

potențialul turistic al regiunii trebuie exploatat de o manieră mult mai eficientă;

o mai bună corelare a ofertei cu cererea de forță de muncă prin implicarea tuturor actorilor regionali din acest domeniu (administrații publice, patronate, instituții de învățământ universitar și preuniversitar);

dezvoltarea și diversificarea activităților economice din regiune prin inovare, atragerea de investiții strategice și dezvoltarea mediului de afaceri;

îmbunătățirea și conservarea calității factorilor de mediu în vederea asigurării dezvoltării durabile.

BIBLIOGRAFIE

Adshead, M. – Developing European Regions, Ed. Ashgate, Aldershot, 2002;

Albu, L. – Tranziția economiei sau tranziția științei, Ed. IRLI – Expert, București, 1998;

Aldensi, J.; Boland, P. (eds.), Regional Development Strategies. An European Perspective, Ed. Jessica Langley, London, 1996;

Aprodu, C., I. – Decalaje agricole și dezvoltare economică regională în România, Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie Agroalimentară a Mediului, București, 2006;

Armstrong, H.; Taylor, J. – Regional Economics and Policy, Blackwell Publishers, Oxford, 2000;

Aydalot, Ph. – Economie régionale et urbaine, Ed. Economica, Paris, 1985;

Baechler, J. – Capitalismul, Ed. Institutul European, Iași, 2001;

Bailly, A. et al. – Les concepts de la géography humaine, Ed. Armand Colin, Paris, 4. ed., 1998;

Bailly, A. – The region: a basic concept for understanding local areas and global systems, www.cybergeo.presse.fr/paelinck/Bailly.htm;

Balogh, M.; Hosu, I.; Pop, F.; Pop, F. – Dezvoltarea regională, Fundația Civitas pentru Societatea Civilă, www.osf.ro;

Barna, R.C. – Economie regională, Ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj –Napoca, 2008;

Basarabă, A. – Human Resources – an Essential Factor for Regional Development. Case Study: V West Development Region, in: Globalism, Globality, Globalisation. Ten Years of European Studies in Cluj, Proceedings of the International Conference organized in Cluj-Napoca, 2nd edition, October 2004;

Băbăiță, I.; Duță, A. – Economie politică, volumul IV, Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1992;

Băbăiță, I.; Duță, A. – Introducere în microeconomie, Editura de Vest, Timișoara, 1996;

Băbăiță, I.; Silași, Gr.; Duță, A. – Macroeconomia, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999;

Băbăiță, I.; Duță A.; Imbrescu, I. – Macroeconomie, Editura de Vest, Timișoara, 2005;

Băbăiță, I.; Oțil, M.; Pipa, D. – Regional disparities regarding Gross Domestic Product in România, Caiete de drept internațional, Conferința Științifică Internațională „Economia României post-aderare. 2 ani în Uniunea Europeană”, Reșița, 2008;

Băcescu, M.; Băcescu – Cărbunaru, A – Macroeconomie și politici macroeconomice, Ed. All Educational, București, 1998;

Becker, G. – Capitalul uman, Ed. All, București, 1997;

Bergman, E.; Maier, G.; Tödtling, F. (eds.) – Regions Reconsidered. Economic Networks, Innovation and Local Development in Industrialized Countries, Ed. Mansel, London, 1991;

Blaug, M. – Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992;

Boisier, S. – La construcción social de las regiones. Una tarea para todos, in: Desarrollo Regional: tarea nacional, Ed. Universidad de la Frontera, Temuco, Chile, 1988;

Boyce, D. – A short history of the field of regional science, in: Papers in Regional Science, 83/2004, pp. 31-57;

Brian, J.; Berry, L.; Pred, A. – Central Place Studies: A Bibliography of Theory and Applications, rev. ed., 1965;

Casteigts, M. – L’amenagement de l’espace, Ed. LGDJ, Paris, 1999;

Céliméne, F.; Lacour, C. (eds.) – L’intégration regionale des espaces, Ed. Economica, Paris, 1997;

Ciceri, M.F.; Marchand, B.; Rimbert, S. – Introduction à l’analyse de l’espace, Masson, Paris, 1978;

Cilan, T.; Cioarna, Al. – Clusters – a Viable Solution to Regional Development, în Theoretical Developments in Contemporary Economics, Ed. Mirton, Timișoara, 2008;

Cilan, T. – Dezvoltarea regională în România între disparități și perspective, în Scientific and Technical Bulletin, Series: Economic Sciences and Sociology (Anul XIII, Nr. 14), 2007;

Cioarna, Al.; Cilan, T. – Unemployment in the Context of European Union Integration, în Theoretical Developments in Contemporary Economics, Ed. Mirton, Timișoara, 2008;

Cioarna, Al.; Cilan, T.; Isac, F. – Economie II (Teorie și practică), Editura Mirton, Timișoara, 2009;

Cioarna, Al.; Cilan, T.; Isac, F. – Economie I (Teorie și practică), Editura Mirton, Timișoara, 2007;

Cioarna, Al.; Cilan, T. – Economie generala, Editura Mirton, Timișoara, 2006;

Cojocaru, V.; Pîslaru, D. – Către o politică industrială bazată pe aglomerări economice competitive – clustere (I), GEA, București, 2005, 19p;

Constantin, D.L. – Elemente fundamentale de economie regională, Editura ASE, București, 2004;

Constantin, D.L. –Economie regională, Editura Oscar Print, București, 1998;

Constantin, D.L. (coordonator); Frentz, G.; Răducu, A.; Folescu, Al.; Voinea, M. – Coeziunea economico – socială și politica regională, Ed. ASE, București, 2007;

Constantin, D.L., Tobultoc, V. – Știința regională, în Tribuna Economică nr. 23/2003;

Constantinescu, M. – Urban development by the perspective of European Integration, în Pascaru M., Constantin D.L. (editori), The impact of Romania’s Accesion to the EU on Regional Structures, The 6th International Symposium of the RRSA, Alba Iulia 2007, Ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2007;

Constantinescu, M. – Aspecte ale dezvoltării economice regionale în Uniunea Europeană extinsă, Simpozion al Institutului de Prognoză Economică, București, în Jula D., Albu L. (editori), Economia dezvoltării durabile – analize și previziuni economice, Lucrările simpozionului internațional al Institutului de Prognoză Economică, Ed. Mustang, București, 2007;

Constantinescu, M. – Europa în schimbare: de la o Europa națională către o Europa Regională, în CD-ROM Collection, The 6th International Symposium of the RRSA, 2005;

Csorba, L.M. – Dinamica dezvoltării regionale, Tribuna economică, nr. 11, 2005;

Dawkins, C. – Regional Development Theory: Conceptual Foundations, Classic Works and Recent Developments, Journal of Planning Literature, Vol. 18, Nr. 2, noiembrie 2003;

Dăianu, D. – Capitalismul încotro?Criza economică, mersul ideilor, instituții, Ed. Polirom, București, 2009;

Dăianu, D.; Vrânceanu, R. – România și Uniunea Europeană. Inflație, balanță de plăți, creștere economică, Ed. Polirom, București, 2002;

Dăianu, D. – Transformarea ca proces real, Ed. IRLI – Expert, București, 1996;

Dobre, I.T. – Model de analiză și prognoză a dezvoltării economico – sociale în profil territorial, Ed. ASE, București, 1998;

Dobrotă, N. – Dicționar de economie, Ed. Economică, București, 1999;

Drăgan, G.; Atanasiu, I. – Compatibilități între cadrul românesc al politicii regionale și reglementările UE privind ajutorul de stat, Raport final, 2004;

Dun, E.S. – A statistical and Analitical Technique for Regional Analysis, Regional Science Association Paper,vol 6, 1960;

Duță Alexandrina – Macroeconomie Aprofundată, Editura Mirton, Timișoara, 2003;

Esteban, J. – Regional Convergence in Europe and the Industry Mix: a Shift – Share Analysis, Regional Science and Urban Economics, 2000;

Faur, Gh. – Dezvoltarea Regională și finanțele publice locale, Ed. Concordia, Arad, 2005;

Ferge, X. – Descentralizarea, Ed. Humanitas, București, 1991;

Ferrari, R.M. – Small Enterprise Clusters for Local Development in Transition Context: the Case of Romania, Bocconi University, Milan, 1999;

Frenț, G. – Dezvoltarea regională – teorie și practică, Teză de doctorat, București, 1998;

Frenț, G.; Constantinescu, M. – Stimularea inițiativelor locale din țara noastră în vederea realizării unei dezvoltări durabile, lucrare realizată în cadrul temei de cercetare din Institutul de Prognoză Economică, 1998;

Fujita, M; Krugman, P.; Venables, A.J. – The Spatial Economy (Cities, Regions and International Trade), MIT Press, Massachusetts, 2001;

Fujita, M; Thisse, J.F. – Economics of Agglomeration (Cities, Industrial Location and Regional Growth), Cambridge University Press, Cambridge, 2002;

Gaudemar, J.P. – Amenagement du teritoire, Enciclopedie Economique, Presses Universitaires de France, Paris, 1990;

Georgescu, G. – Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Ed. Economică, București, 2003;

Guyot, F. – Essai de economie urbaine, L.G.D.J. Paris, 1968;

Hudson, R. – European Integration and New Forms of Uneven Development, European Urban and Regional Studies, 10(1) p. 49 – 67, 2003;

Iancu, A. – Convergența reală și integrarea, Seria Working Papers, Nr. 3, Institutul Național de Cercetări Economice, București, 2007;

Iancu, A. – Problema convergenței economice, Seria Working Papers, Nr. 4, Institutul Național de Cercetări Economice, București, 2007;

Iancu, A. – Dezvoltarea intensivă și specializarea națiunilor, Ed. Economică, București, 2003;

Irimia, H. – Bogați și săraci în Europa.Problema disparităților, Ed. Mirton, Timișoara, 2006;

Ionescu, C., Toderaș, N. – Politica de dezvoltare regională, Ed. Tritonic, București, 2007;

Iuhas, V. – Dezvoltare economică regională – implicații economice și sociale, Ed. Emia, Deva, 2004;

Jula, D. – Economia regională, Editura Estafalia, București, 2002;

Jula, D. – Consecințe ale dezechilibrelor regionale asupra proceselor de integrare economică, în Analele Institutului Național de Cercetări Economice, Anul V, Vol. 15, Nr. 12, București, 1995;

Jula, D.; Jula, N. – Competitivitate regională în România, în Ailenei D., Constantin D.L., Jula D. (coordonatori), Avantajele competitive și dezvoltarea regională al III-lea simpozion al ARSR, Ed. Oscar Print, București, 2003;

Jula, D., Ailenei D., Jula, N., Gârbovean, A. – Economia dezvoltării, Editura Viitorul Românesc, București, 1999;

Keating, M. – The New Regionalism in Western Europe, Ed. Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 1988;

Keating, M.; Hugues, J. – The Regional Challenge in Central and Eastern Europe: Teritorial Restructuring and European Integration, Ed. Peter Lang, Bruxelles, 2003;

Krugman, P. – The Role of the Geography in Development, International Regional Science Review, 22, 2: 142 – 161, 1999;

Lajugie, I.; Delfaud, P.; Lacour, C. – Espace regional et aménagement du territoire, Paris, Ed. Dalloz, 1979;

Leonardi, R. – Cohesion Policy in the European Union – the Building of Europe, Palgrave Macmillan, 2005;

Lianu, C. – Managementul strategiilor de export la nivel național, sectorial și regional, Ed. Economică, București, 2008;

Majocchi A. – Developing a favourable business environment: lessons from the Experience of italian firms in the region of Timisoara, Romania, OECD, Paris, 2004;

Marin, D.; Socol, C.; Marinaș, M. – Economie europeană, Ed. Economică, București, 2004;

Marin, D.; Stancu, S.; Marinescu, D. – Teoria echilibrului general, Ed. ASE, București, 2004;

Mihăilescu, V. – Institutional “Transition” and “Post – Communist” Changes in Romania, in: Globalism, Globality, Globalisation. Ten Years of European Studies in Cluj, Proceedings of the International Conference organized in Cluj-Napoca, 2nd edition, October 2004;

Moșteanu, M. – Finanțarea dezvoltării regionale, Ed. Economică, București, 2003;

Negut, S. – Euroregiones, Revue Roumaine de Geographie, Tome 42, Ed. Academiei Române, 1998;

Patueli, R.; Reggiani, A.; Nijkamp, P.; Blien, U. – Spatial Economic Analisys, Vol. 1, Nr. 1, iunie 2006;

Păun N., Barna R., Sisteme Economice Contemporane, Vol I, Ed. Efes, Cluj – Napoca, 2004;

Păuna Carmen–Beatrice, Ileana Dumitrescu – Disparități interregionale în dezvoltarea economico-socială a României”, Academia Română, « Dezvoltarea economică a României«, Editura academiei Române, București, 2003;

Pecican, O. – România și Uniunea Europeană, Ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 2004;

Perroux, F. – Independence de l'Economie Nationale et Independence des Nations, Union Generale d'Editions, Paris, 1969;

Popescu, C.R. (coordonator) – Disparități regionale în dezvoltarea economico – socială a României, Ed. Meteor Press, București, 2003;

Popescu, Gh. – Dezvoltarea economică în profil teritorial a României, Ed. Sincron, Oradea, 1994;

Porter M.E. – The competitive Advantage of Nations, Free Press, New York, 1998;

Prelipcean, G. – Disparitățile dintre regiuni și politicile de dezvoltare regională, lucrările celui de-al patrulea Simpozion Internațional al ARSR, Ed. Oscar Print, București, 2004;

Prelipcean, G. – Restructurarea și dezvoltarea regională, Ed. Economică, București, 2001;

Richardson, H. – Regional and Urban Economics, Pitman Publishing Ltd., London, 1973;

Rostow, W.W. – The economic growth stades, University of Chicago Press, Chicago, 1976;

Silași, Gr.; Rollet Ph.; Trandafir, N.; Vădăsan, I. – Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?, Ed. De Vest, Timișoara, 2005;

Smith, A. – Regions, Spaces of Economic Practice and Diverse Economies in the ’New Europe’, European Urban and Regional Studies, 11(1): 9-25, Sage Publications, 2004;

Stancu, S. – Competiția pe piață și echilibrul economic, Ed. Economică, București, 2002;

Stănescu, V. – Știința globalizării, Ed. All Beck, București, 2005;

Ștefan, M. C. – Dezvoltare regională și locală, Ed. Economică, București, 2008;

Tașnadi, A.; Tașnadi, B. – Universul teoriilor economice, Vol. II, Ed. Economică, București, 2001;

Trăistaru-Liedschlag, I.; Wolff, G. – Regional Specialization and employment dynamics in transition countries, in working paper Zenter für Europäische Integrationsforshung, 2002;

Tsoukalis, L. – Noua economie europeană, Ed. Arc 2000, 1997;

Vanhove, N. – Regional Policy – an European Approach, Aldershot: Ashgate, 1999;

Vădăsan, I. – Instituțiile și economia Uniunii Europene. Mecanism și funcționare, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2008;

Vădăsan, I.; Oțil, M. – Romania in the European Union – An Analysis of Unemployment Rate, Economic Growth and Investments, Analele Universității Eftimie Murgu Reșița, supliment dedicat Conferinței Internaționale „Politici sociale și administrație publică în context european”, Reșița, 8-9 mai 2009;

Vârlan, Gh.; Goleț, I.; Vârlan, A. – Dezechilibre teritoriale în folosirea forței de muncă în Regiunea Vest, în Pârlog C, Ionescu V.R., Tușa E., Dezvoltarea regională și echilibrul structural al economiei naționale, Lucrările celui de-al patrulea Simpozion Internațional al ARSR, Galați, 2004, Ed. Oscar Print, București, 2004;

Vidal de La Blache, P. – Principes de géographie humaine, Ed. Armand Colin, Paris, 1975;

Wadley, D. – Restructuration regionale. Analyse, principe d’action et prospective, O.E.C.D., Paris, 1987;

Weber, S. – On Hierarchical Spatial Competition, The Review of Economic Studies: pag. 407 – 425, 1992;

Williamson, J. – Regional Inequality and the Process of National Development: a Descriptions of the Patterns, Economic Development and Cultural Change, Vol. 13, Nr. 4, part. 3, pag. 1-84, The University of Chicago Press, 1965;

Ziolkowski, I.; Janusz, A. – Probleme metodologice în sociologia dezvoltării regionale, CIDSP, București, 1971;

* * * – Al doilea raport privind coeziunea economică și socială, Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/reports/contentpdf_fr.htm;

* * * – Al treilea raport de etapă asupra coeziunii economice și sociale, Comisia Europeană, http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/g24236.htm;

* * * – Analiza produsului intern brut la nivelul Regiunii Centru în perioada 1998-2004, www.adrcentru.ro;

* * * – Anuarul Statistic al României 2002-2006, www.insse.ro;

* * * – Anuarul Statistic al României 2007;

* * * – Anuarul Statistic al României 2008;

* * * – Breviar statistic – Regiunea de Vest, 2001 – 2005, Direcția Regională de Statistică Timiș;

* * * – Carta albă a Guvernării Europene, Comisia Europeană;

* * * – Cercetare – Dezvoltare în România, serii statistice, ed. 2006, www.insse.ro;

* * * – Cercetare statistică asupra Investițiilor Străine Directe în România în 2007, Investiții străine directe în România ; BNR și INS;

* * * – Comisia Națională de Prognoză, Institutul Național de Statistică, articol din Financial Director România – Nr.1, www.insse.ro;

* * * – Conturi Naționale Regionale, 1998 – 2004, Institutul Național de Statistică, 2007;

* * * – Dezvoltarea regională – prezent și perspective, Comisia Națională de Prognoză, ianuarie 2007;

* * * – Disparități la orizontul anului 2008, Comisia Națională de Prognoză;

* * * – Disparități regionale în dezvoltarea economică, Planul Național de dezvoltare 2004-2006;

* * * – Elemente de strategie a pregătirii României pentru perioada post-aderare, Institutul European din România, 2006;

* * * – European Union Development Policy 2007 – 2013, European Commission, Brussels, 2005;

* * * – Formarea profesională continuă în procesul dezvoltării tehnologice din economia românească, Raport – Direcția Programe și Strategii Forță de Muncă, http://www.mmuncii.ro/pub/ imagemanager/ images/ file/ Rapoarte – Studii/ 120407 raport.pdf;

* * * – Forța de muncă în România, ocupare și șomaj în anul 2008, date obținute prin Ancheta forței de muncă în gospodării „AMIGO” desfășurată în anul 2008, 2009;

* * * – Fourth report on economic and social cohesion, European Commission, 2007;

* * * – INCLUDE – Industrial Cluster Development, Interreg III B CADSES Programme (Central Adriatic Danubian South Eastern European Space), Brussels, 2004, http://www.includ.net;

* * * – La cohesion au tournant de 2007, Comisia Europeană;

* * * – Legea nr. 151/ 1998 privind dezvoltarea regională în România, în Monitorul Oficial al României nr. 265/ 1998;

* * * – Legea nr. 251/ 2001 a administrației publice locale, în Monitorul Oficial al României nr. 204/ 2001;

* * * – Legea nr. 315/ 2004 privind dezvoltarea regională în România, în Monitorul Oficial al României nr. 577/ 2004;

* * * – Manpower Employment Outlook Survey Q1 2010, www.manpower.ro;

* * * – Planul de Dezvoltare al Regiunii Centru pentru perioada 2007 – 2013, București, 2008 ; www.adrcentru.ro;

* * * – Planul de Dezvoltare Regională București–Ilfov 2007 -2013, www.adrbi.ro;

* * * – Planul de Dezvoltare Regională 2007 – 2013, Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Est, www.adrse.ro;

* * * – Planul de Dezvoltare Regională Regiunea Vest 2007 -2013, www.adrvest.ro;

* * * – Planul Național de Dezvoltare 2004-2006;

* * * – Planul Național de dezvoltare 2007 – 2013;

* * * – Primul raport de etapă asupra coeziunii economice și sociale, Comisia Europeană, http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/g24004.htm;

* * * –Programul Operațional Regional 2007 – 2013, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, București, 2007;

* * * – Programul Operațional Regional 2007 -2013, Ministerul Integrării Europene, București, aprilie 2006;

* * * – Recensământul Populației și al locuințelor, 2002; www.insse.ro;

* * * – Regional GDP per inhabitant in the EU25, Eurostat, 2006;

* * * – Regional GDP per inhabitant in the EU27, Eurostat, 2007;

* * * – Regular Report On Romania’s Progress Towards Accession, European Commission, 2004;

* * * – Repere economice și sociale regionale: Statistică teritorială, Institutul Național de Statistică, 2007;

* * * – Statistici regionale, www.insse.ro;

* * * – Second progress report on economic and social cohesion, European Commission, Brussels, 2003;

*** – VICLI – Virtual Clustering Identification and Dissemination of Strategic Territorial Planning Best Practices for Certain Countries of Danubian and Southern Europe, INTERREG II C – CADSES, Brusseles, 2001, http://www.informest.it/vicli/;

*** – WEID – Industrial Districts’ Re-location Processes: Identifying Policies in the Perspective of EU Enlargement, 5th Framework Programme, HPSE CT 2001 00098, Brusseles, 2004, http://www.west-east-id.net.