Economie Monetara Note De Curs 2 Cig [625406]

1 TEMA 1

CONCEPTUL DE MONED Ă

Obiectivele temei: înțelegerea conceptelor fundamentale
de bani, monedă; cunoașterea funcțiilor banilor și a importanței
fiecăreia dintre ele; cunoașterea modului de evoluție a monedei
și formele sale.

Termeni cheie : bani, monedă, economie naturală, troc,
bani-marfă, bani -simbol, mijloc de schimb, măsură a valorii,
rezervă de valoare , putere de cumpărare.

Aspecte teoretice:
Definirea monedei se poate face atât într -o manieră
indirectă , evidențiidu -i funcțiile, cât și într -o manieră directă
relevându -i conținutul.
Într-o primă definiție, moneda este constituită de asamblul
mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plățile pe
piețele de bunuri și servicii ; moneda apare ca un activ ce poate fi
deținut, schimbat, î mprumutat, conservat.
Apariția și evoluția istorică a banilor
Folosirea banilor constituie un aspect esențial al vieții
economice moderne ; utilizarea lor este strâns legată de
dezvoltarea producției și a schimbului de mărfuri.
Din punct de vedere monetar evoluția istorică a producției
și schimbului de mărfuri poate fi impărțită în trei mari perioade:
 economia nemonetară.
 economia în care se utilizează banii -marfă.
 economia în care se utilizează banii simbol.
Economia nemonetară a existat la începuturile civilizației
umane, când omenirea nu a cunoscut b anii. Are două
subperioade:
– economia naturală – bunurile produse sunt destinate
necesităților de consum ale producătorului respectiv și nu
pentru schimb;

2 – schimbul în natură ( trocul sau trampa ) – când o anu mită
marfă era schimbată direct cu altă marfă fără a se recurge la
“bani”.
Economia în care se utilizează banii -marfă
Datorită dificultăților t rocului, oamenii au început de
timpuriu ca în loc să schimbe direct marfa pe care o aveau pe altă
marfă, să vân dă mai întâi această marfă pe “bani”, iar apoi să
folosească banii respectivi pentru a cumpăra alte mărfuri de care
aveau nevoie.
Banii simplifică foarte mult viața economică; totuși în
ceea ce privește societatea în ansamblul ei, simpla creștere a
cantită ții de bani pe care -i folosește nu -i permite acesteia să
consume mai multe bunuri decât cele susceptibile a fi create
tehnic cu ajutorul factorilor de producție de care aceasta dispune.
Reconstrucția pe baze logice a istoriei schimbului implică
așadar supo ziția că epoca trocului a fost urmată de epoca banilor –
marfă, presupunere confirmată de izvoarele istorice care relevă că
rolul de mijloc de schimb a fost jucat în diferite perioade și la
diferite popoare de mărfuri numeroase și variate (animale, piei,
ulei, tutun, argint, aur, diamante, etc.) Dintre toate mărfurile,
metalele zise prețioase (aur, argint) au îndeplinit cel mai bine
rolul de instrument de schimb. Ele au avut însă și dezavantaje din
punct de vedere monetar (de exemplu valoarea aurului fiind ma re,
datorită rarității acestui metal ar fi dus în practică la folosirea
pentru tranzacțiile curente a unor piese absurd de mici). Ca
urmare rolul monetar al metalelor prețioase se va reduce cu
timpul.
La început aurul și argintul au fost utilizate sub for mă de
podoabe, lingouri, ș.a.m.d. confec ționate de persoane particulare,
apoi autoritățile de diferite genuri au început să pună în circulație
lingouri transformate ulterior în simple discuri care erau marcate,
adică însemnate cu o siglă specială care să indice pe răspunderea
emitentului, titlul și greutatea pieselor respective. S-a trecut astfel
de la banii cântăriți la monedele bătute și număr ate.
Economia în care se utilizează banii simbol
Epoca “banilor -marfă” (tipic, a monedei metalice) a fost
urma tă în ordine logică și istorică de epoca banilor simbol (tipic,
a banilor de hârtie). În această epocă esența banilor este

3 simbolizată printr -o bucată de hârtie, iar banii sunt d oriți și
căutați pentru ceea ce reprezintă, adică pentru cantitatea de bunuri
și servicii care poate fi cumpărată cu ajutorul lor.
Epoca banilor de hârt ie se interfereaza și este urmată de
epoca banilor de cont (scripturali), constând în disponibilitați în
conturile deschise la bănci, asupra carora pot fi trase cecuri sau
alte inst rumente de plată. Tendința de evoluție a banilor continuă
încă apărând ceea ce unii autori numesc moneda electronică .
Cardurile au aparut pentru prima oara în SUA, iar
intenția a fost de a oferi clienților un instrument de plată cu
circulație la nivel naț ional. De atunci, cardurile în diferite
variante au început să fie utilizate tot mai mult în țarile cu
economie dezvoltată, devenind în scurt timp unul dintre cele mai
răspândite servicii bancare.
Din punct de vedere al circulației se disting:
 carduri int ernaționale – a caror circulație depășește
granițele țării unde este amplasată compania emite ntă ;
 carduri nationale – care sunt exprimate în moneda
națională a țării unde se află amplasată banca sau
compania emitentă, ele putând fi utilizate ca instrument e
de plată numai în țara respectiva.
Principalele tipuri de carduri sunt: credit cardul, store
cardul, debit cardul, cardurile multifuncționale, smart cardul.
Credit cardul (cartea de credit) – indică faptul că
deținatorului i -a fost deschisă o linie de cr edit, care îi permite să
achiziționeze bunuri și servicii sau numerar în limita unui plafon
stabilit în prealabil. Particularitat ea constă în faptul că permite
titularului să efectueze plăți, chiar dacă nu are disponibilități în
contul său. În contractul c are se încheie între client și bancă se
specifică plafonul limită (linia de credit) în cadrul căreia banca îl
va credita.
Store cardul – constituie un element important în
procesul de asigurare a loialității clienților pentru magazinul sau
rețeaua r espect ivă de magazine, determinând creșterea vânzărilor
prin fa cilitățile de plată oferite ; ele pot fi folosite numai în cadrul
aceluiași grup sa u rețea de magazine.
Debit cardul (cartea de debit) – permite ca deținătorului
său să -i fie debitată, în mod direct , contravaloarea bunurilor,

4 serviciilor achiziționate sau numerarului folosit pe s ema
fondurilor din contul său; este folosit asemănător numerarului, în
sensul că titularul poate efectua plăți în limita disponibilităților
sale bănești din cont, sau dacă a încheiat în prealabil o convenție
cu banca, un credit descoperit în cont (prin care banca să
autorizeze plăți și după ce proprile sale fonduri au fost cheltuite).
Cardul multifuncțional – pentru a se apropia cât mai mult
de nevoile clienților, tot mai mul te bănci emit carduri
multifuncționale. Cardul multifuncțional este orice debit card care
are și alte funcțiuni care -l pot face recunoscut ca mijloc de plată.
Smart cardul (cardul “inteligent”) – permite derularea
unor tranzacții mult mai sofisticate dec ât celelalte tipuri de
carduri, prezentând următoarele avantaje: acestor carduri le pot fi
asociate plăți mai mari în descoperit de cont, iar protecția
împotriva fraudelor și a riscului de credit al băncii este mult mai
mare.
Ca rezultat al îndelungatei ev oluții istorice a monedei,
practica monetară actuală se caracterizează în marea majoritate a
țărilor lumii prin utilizarea următoarelor categorii principale de
bani: bani divizionari, bani de hârtie, bani de cont (scripturali),
bani electronici.
Func țiile banilor
În economiile contemporane banii apar, independent de
forma lor, ca având două dimensiuni: una individuală și alta
socială.
Pentru agenții economici (întreprinderi, indivizi,
organisme de stat etc.) priviți în mod izolat banii sunt
esențialmente o putere de cumpărare și o rezervă de valoare.
Puterea de cumpărare întruchipată de bani are o dublă
caracteristică: este generală și imediată. În această calitate de
putere de cumpărare generală (nediferențiată) și imediată
(lichidă), banii îndeplinesc ma i multe funcții care le sunt proprii
și anume:
 mijloc de măsură a valorii , cu ajutorul căreia se exprimă
valoarea tuturor mărfurilor și serviciilor, precum și
valoarea tuturor tranzacțiilor imediate, viitoare sau
decalate în timp; de asemenea ca mijloc de măsură a

5 valorii, banii servesc ca etalon comun de evidență și ca
instrument de calcul, de analiză și de decizie economică.
 mijloc de schimb cu ajutorul căruia se realizează
tranzacțiile cu mărfuri generatoare de produs social, fără
a se recurge în acest s cop la procedeul ineficace al
trocului.
 mijloc de plată cu ajutorul căruia se sting datoriile
nelegate direct de schimbul de mărfuri (impozite, taxe,
etc) precum și obligațiile la termen (cele rezultate din
vânzarea -cumpărarea mărfurilor pe credit, operați uni
bancare etc.).
Banii sunt o rezervă de valoare (formă de păstrare a
averii) căci posesorul lor nu este obligat să -i utilizeze pentru a
achiziționa bunuri și servicii în perioada curentă.
În calitate de putere de cumpărare în așteptare, banii
îndeplines c funcția de păstrare a averii. Pentru ca banii să -și
îndeplinească în bune condiții această funcție este necesar ca
valoarea lor, adică puterea lor de cumpărare să fie constantă,
altfel spus ca prețurile practicate în economie să nu se modifice.
Banii au și o dimensiune socială, fiind un instrument de
politică guvernamentală . Pentru a satisface interesul general,
statul emite bani în cantități mai mari sau mai mici și procedând
în acest mod determină o modificare a valorii banilor în raport cu
valoarea alt or bunuri, adică modifică etalonul de măsură a
valoriilor și deci prețurile.
În economiile contemporane, banii exercită deci funcții
interdependente. Ei apar ca expresie a două nivele de deținere și
exercitare a puterii economice: puterea agenților economi ci
individuali și puterea statului.
Caracteristicile banilor
De regulă, se consideră că banii trebuie să îndeplinească
cel puțin următoarele caracteristici :
– portabilitate – banii să poată fi ușor de transportat
pentru efectuarea de plăți în diferite locur i;
– durabilitate – să poată face față, în timp, uzurii fizice
inerente circulației monetare, fără pierderea valorii și
să reziste o perioadă îndelungată, între momentul în
care sunt primiți și momentul în care sunt cheltuiți ;

6 – divizibilitate – să poată fi î mpărțiți cu ușurință pentru
a permite efectuarea unor plăți de mai mică valoare
sau pentru a da rest ;
– omogenitate (uniformitate) – în sensul că toți banii cu
aceeași valoare nominală sunt identici și au valoare
egală ;
– recunoaștere ușoară – presupusă de n ecesitatea unei
largi acceptări în tranzacții ;
– acceptabilitate – adică să fie general acceptați pentru
plată.
Dacă în trecut anumite forme de bani au îndeplinit mai
mult sau mai puțin aceste caracteristici, banii din zilele noastre le
întrunesc pe toate i ntegral.
Puterea de cump ărare a banilor
Definim puterea de cumpărare a banilor ca fiind cantitatea
de bunuri și servicii ce pot fi achiziționate cu o unitate monetară.
Puterea de cumpărare se poate exprima static – la un moment dat –
sau în dinamică – adică într-o anumită perioadă de timp. Se
exprimă de asemenea atât la nivel național cât și internațional.
Într-o economie , garantarea cu mărfuri a masei monetare
(cantitatea de monedă) întărește ideea că, de fapt moneda marfă
etalon devine valoarea de întrebuin țare care corespunde puterii de
cumpărare a unității bănești.
Teoretic banul marfă etalon putere de cumpărare, rezultă
din următoarea relație:

Pc =
PQ , unde:

Pc – banul marfă etalon sub forma valorii de întrebuințare
economică ce se poat e cumpăra cu o un itate monetară ; Q –
bunurile produse într -o economie și destinate schimbulu i
exprimate în unități naturale ; P – informația de preț exprimată
prin prețurile monetare ale produselor.
Valoarea monedei respectiv puterea de cumpărare decurge
din nivelul prețu lui; în acest fel puterea de cumpărare a unei
cantități de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor și
serviciilor (prețurilor) ce pot fi achiziționate cu această cantitate

7 nu este constantă, relația dintre cantitatea de bunuri și masă
monetară f iind evidențiată prin fluctuația prețurilor.
Pe plan național, valoarea unei monede, (puterea de
cumpărare), se determină pentru un anumit bun (cantitatea din
acest bun ce se poate cumpăra cu o unitate monetară) sau în
raport cu un anumit “coș” de bunuri reprezentative (calculându -se
prețul acestui coș prin însumarea rezultatelor înmulțirii prețului
fiecărui bun cu ponderea acestuia în toate tranzacțiile), prin
determinarea “cantității” din coșul de produse ce se poate
cumpăra cu o unitate monetară. În ace st caz puterea de cumpărare
se va calcula astfel:

, pa1P
i ic
unde:
ai=ponderea fiecărui produs din c oș în totalitatea tranzacțiilor ;
pi=prețul monetar al produselor.
Pe plan internațional, puterea de cumpărare a monedei
naționale este adesea utilizată pentru stab ilirea cursurilor de
schimb (prețul monedei) reale, cursuri urmărite de corporații
financiare și bancare internaționale, acest curs nefiind operativ în
tranzacțiile comerciale și valutar -financiare.
Calculul cursului de schimb real se realizează astfel:

i
r iS
R Ca C

,PPCi
Bi
A i
r
unde:
ai = ponderea produsului “i“ în volumul tranzacțiilor
internaționale al unei țări ; Cir = cursul de revenire realizat de
produsul “i“ în rela ția cu țara de referință “r” ; PiA, PiB = prețurile
de vânzare exprimate în moneda națională a țărilor lu ate în
analiză.
Dacă cursul de schimb nominal are relevanță pentru
analiza și rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de
echilibrare a piețelor și regimurile cursurilor flexibile, cursul real
se utilizează pentru analiza evoluției comerțului ex terior. Cursul

8 real se fundamentează pe teoria parității puterii de cumpărare în
varianta absolută (C R=p/p x, unde p=indicele pre țurilor în țară;
px=indicele prețurilor în străinătate), sau în varianta relativă
(luând în considerare modificările care interv in în nivelurile
relative ale prețurilor și ale cursurilor de schimb).
Determinarea puterii de cumpărare internă și externă se
confruntă cu o serie de dificultăți referitoare la corectitudinea
indicelui, prețului, perioada aleasă, coș etc.

Întrebări de ve rificare :

1. Cum poate fi definită moneda ?
2. Cum se împarte din punct de vedere monetar evoluția istorică
a producției și schimbului de mărfuri ?
3. Care a fost evoluția banilor de -a lungul timpului ?
4.Care sunt principalele categorii de bani ce car acterizează
practica monetară actuală în majoritatea țărilor lumii ?
5. Care sunt principalele funcții ale banilor ?
6. Ce reprezintă puterea de cumpărare a banilor ?

Întrebări grilă :

1. Banii în sens larg cuprind:
a) numerarul
b) depozitele la vedere
c) ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul
de bunuri și servicii sau în reglarea unei datorii.
R: a, b, c.

2. Funcțiile banilor sunt:
a) mijloc de schimb
b) mijloc de măsură a valorii
c) rezervă de valoare
d) unitate de cont
e) calcul economic.
R: a, b, c.

3. Funcția de mijloc de schimb a banilor presupune:

9 a) separarea în timp a cumpărării de vânzare
b) schimbul direct de bunuri fără utilizarea banilor
c) un mare consum de timp în comparație cu trocul
d) face posibilă realizarea tran zacției fără dubla coincidență a
nevoilor specifice trocului.
R: a, d.

4. Banii pot fi definiti :
a) într -o maniera directă, relevând conținutul acestora
b) într -o manieră indirectă, evidențiind funcțiile lor
c) atât în manieră directă, cât și în manieră indirectă.
R : a, b, c.

Bibliografie selectivă:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiil e
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “ Finanțe –
Monedă ”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Timișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991.

10 TEMA 2

SISTEMUL MONETAR NA ȚIONAL

Obiectivele temei: cunoașterea modului de evoluție, în
timp, în diverse țări, dar și pe plan internațional a formelor de
organizare monetară, a mecanismelor de funcționare a acestora
și a semnificației evoluțiilor generale în plan monetar;
înțelegerea unor concepte specifice (sistem monetar, etalon
monetar, et c); cunoașterea modului de organizare a circulației
monetare la nivel național în prezent

Termeni cheie : sistem b ănesc sau monetar, elemente ale
sistemului bănesc, sistem monetar internațional, succesiunea
sistemelor monetare, Uniunea Economică și Monetar ă
Europeană, EURO, precursorii leului, sistem monetar național

Aspecte teoretice:
Conceptul de sistem monetar și succesiunea sistemelor
monetare
Prin sistem bănesc (monetar) se înțelege ansamblul
normelor legale și instituțiilor care reglementează, org anizează,
respectiv supraveghează relațiile bănești dintr -un stat. Prin
sistemul bănesc (monetar ) sunt reglementate aspectele esențiale
ale utilizării banilor, cunoscute sub denumirea de “elemente ale
sistemului bănesc” (monetar). Acestea sunt:
a) denumirea unității monetare naționale, definirea acesteia și
stabilirea substanței din care este confecționată;
b) precizarea instrumentelor efective de circulație și de plată și
reglementarea emisiunii acestora;
c) organizarea plăților fără numerar;
d) organizarea și funcți onarea apratului instituțional care
supraveghează și sprijină aplicarea reglementărilor monetare;
e) reglementarea plăților cu străinătatea.

11 În funcție de modul concret în care au fost reglementate
aceste elemente, în cursul timpului s -au succedat mai multe
sisteme bănești (monetare):
– sistemul comercial sau cu etaloane paralele
– sistemul bimetalist aur -argint
– sistemul etalon aur -monede
– sistemul etalon aur -devize
– sistemul etalon aur -lingouri etc.
Acestea s -au deosebit între ele prin principiile
organizatorice și funcționale pe care s -au bazat. Aceste sisteme
bănești au fost până la sfârșitul celui de -al II-lea război mondial
creații eminamente naționale. După război, au fost întreprinși însă
pași importanți în direcția creerii unui Sistem Monetar
Internațional, b azat pe o monedă unică, emisă de un organism
internațional și cu circulație în întreaga lume.
Sistemul comercial (cu etaloane paralele) a existat din
antichitate și până la începutul secolului al XIX -lea. Principalele
trăsături ale acestui regim monetar a u fost:
– pluralitatea autorităților care băteau monedă;
– existența unor monede de calcul diferite de monedele
de piață;
– variabilitatea raportului de schimb între etaloanele
monetare;
– absența unei definiții stabile a monedei de calcul.
Sistemul bimetalist (aur-argint) – spre deosebire de
sistemul comercial, care a apărut în mod spontan, sistemul
bimetalist a rezultat dintr -o acțiune conștientă, menită să
instaureze “rațiunea” în sfera monetară. Odata creat, acest sistem
trebuia, în principiu să funcționeze auto mat, fără intervenția
puterii publice.
Trăsăturile propii ale acestui sistem au fost:
– circulația legală paralelă a pieselor din aur și din
argint;
– stabilirea unui raport legal de valoare între aur și
argint;
– transformarea monedei de calcul în monedă “efect ivă”.
Bimetalismul a fost introdus în Franța în 1803, iar după
exemplul acesteia în Italia, Elveția, Belgia, Grecia, Spania,

12 S.U.A., România (în 1867). În practică, bimetalismul s -a
confruntat și el cu numeroase dificultăți și c a urmare acest sistem
a fost complet abandonat.
Sistemul monometalist aur -monede (Gold Standard) –
principalele caracteristici ale sistemului monometalist adoptat de
majoritatea țărilor lumii spre sfârșitul secolului al XIX -lea, numit
“etalon aur -monede”, au fost:
– baterea liberă a mon ezilor din aur și circulația lor
efectivă în interiorul țării;
– circulația, paralel cu monezile din aur, a monezilor
divizionare și a bancnotelor convertibile nelimitat în
aur;
– circulația liberă a aurului dintr -o țară în alta.
Aurul era concomitent o monedă națională și o monedă
internațională, un instrument privilegiat de tezaurizare, precum și
etalonul de măsură a valorii celorlalte mărfuri. Rolul monetar al
aurului era așadar la apogeu. Triumful acestui sistem a fost însă
de scurtă durată, căci odată cu i zbucnirea primului război mondial
(1914), unele din principiile sale esențiale au încetat să mai fie
aplicate.
Sistemul etalon aur -devize (Gold Exchange Standard) .
După încheierea păcii, guvernele au preconizat stabilirea
monedelor naționale, în general pr in restabilirea legăturii dintre
bancnote și aur. S-a ajuns la încetarea creșterii inflaționiste a
prețurilor, la sporirea exporturilor și reducerea importurilor, la
diminuarea ieșirilor de capital și la echilibrarea balanțelor de plăți.
Pentru restabilire a legăturii dintre bancnote și aur a fost imaginat
sistemul monetar cunoscut sub d enumirea de “etalon aur -devize”,
ale cărui caracteristici principale au fost:
– definirea monedei naționale prin raportare la o
cantitate convențională de aur sau la o altă mo nedă
(mai puternică), definită ea însăși în aur;
– retragerea aurului din circulația bănească internă, care
rămâne să fie deservită exclusiv de bancnote, monede
divizionare și bani de cont;
– convertibilitatea bancnotelor, la alegerea băncii
emitente, în aur s au valute -aur respectiv în devize -aur,

13 adică în mijloace de plată ale altor țări în care moneda
națională era convertibilă în aur la un curs oficial fix;
– constituirea rezervei de mijloace de plată
internaționale în aur, valute și devize de rezervă
(forte) și în alte active;
– transferabilitatea liberă sau cu anumite restricții a
capitalurilor bănești dintr -o țară în alta.
Sistemul etalon aur -devize, s -a caracterizat în esență prin
excluderea aurului din circulația bănească internă și prin existența
unei legăt uri indirecte între bancnote și aur: deținătorii de
bancnote nu mai puteau cere aur băncii emitente, însă puteau
obține de la aceasta sau de pe piață valute și devize convertibile
în aur.
Aplicarea sistemului s -a confruntat în practică cu o serie
de dificu ltăți, provocate în principal de faptul că a permis
multiplicarea abuzivă a creditului și a masei bănești și a perturbat
totodată funcționarea unor mecanisme autoreglatoare.
Sistemul etalon aur -lingouri (Gold Bullion Standard) .
Spre sfârșitul anilor ’20 u nele țări au reușit să restabilească
convert ibilitatea în aur a bancnotelor, însă nu în monezi din aur,
ci în lingouri din aur, ceea ce înseamnă că sistemul etalon aur –
devize a fost înlocuit printr -un nou sistem, cunoscut sub
denumirea de “etalon aur -lingo uri”. Introdus în preajma izbucnirii
marii crize economice din anii ’29 – ’33, acest sistem nu a putut fi
însă menținut mult timp și, în a doua parte a deceniului al IV -lea,
a fost în general abandonat.
Sistemul Monetar Internațional de la Bretton Woods – A
fost creat prin Conferința Monetară Internațională din 1944 de la
Bretton Woods (S.U.A.), la care au participat reprezentanții
principalelor state din coaliția antihitleristă. Acest sistem a
funcționat relativ corespunzător până la începutul anilor ’70.
Acordurile semnate la 20 iulie 1944 la Bretton Woods au creat
două instituții noi și anume:
– Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (B.I.R.D.), cu sediul la Washington, având
ca scop facilitarea reconstrucției, dezvoltării și
restructurării economiei țărilor membre.

14 – Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), organizat pe
baze mondialiste, care a influențat și influențează
hotărâtor înteraga funcționare a SMI, impunând
statelor membre anumite reguli de conduită în
domeniul monetar și mobilizând d e la acestea resurse
cu ajutorul cărora își îndeplinește principala sarcină
care îi revine, și anume acordarea de împrumuturi
statelor membre cu balanțe de plăți temporar
deficitare.
Aderarea unui stat la FMI, presupune respectarea
anumitor reguli de condu ită monetară, reguli care constituie de
fapt, principiile SMI . Potrivit acordurilor de la Bretton Woods,
aceste principii au fost urmatoarele:
a) universalitatea sistemului – în sensul că este deschis oricărui
stat care recunoaște prevederile statutului FMI ș i, implicit,
principiile SMI;
b) fixitatea, dar ajustabilit atea cursurilor valutare;
c) convertibilitatea reciprocă a monedelor statelor participante ;
d) realizarea unui volum de rezerve și de lichidități
internaționale adecvat nevoilor de echilibrare a balanțelor de
plăți.
Principalele momente de criză ale sistemului de la Bretton
Woods au fost:
– instituirea cursului flotant al mărcii vest -germane la
10 mai 1971, ceea ce era în flagrantă contradicție cu
principiile convenite la Bretton Woods;
– desființarea convertibi lității în aur a dolarului
american, chiar și pentru băncile centrale ale altor
state, ceea ce a echivalat practic cu lichidarea SMI
creat în 1944.
Dezvoltarea relațiilor economice internaționale și
extinderea cooperarii între state au determinat reconsid erarea
locului mecanismelor financiare și valutare în deciziile
macroeconomice.
Fondul Monetar Internațional și Banca Internaționala
pentru Reconstrucție și Dezvoltare, create pe baza acordurilor
Conferinței de la Bretton Woods, funcționează pe baza unor
statute proprii care cuprind norme și principii privind promovarea

15 stabilității cursurilor de schimb, sprijinirea statelor în echilibrarea
balanțelor de plăți, în reconstrucția și dezvoltarea economică și în
cooperarea valutară și financiară.
Modificarea statutului Fondului Monetar Internațional din
anul 1978 a legiferat transformarile profunde ale mecanismelor
sistemului de la Bretton Woods.
Sistemul de la Bretton Woods după reformele realizate
În condițiile reformei graduale a sistemului valutar de la
Bretton Woods, realizată în perioada 1969 -1978, reflectată prin
modificarea statutului Fondului Monetar Internațional, s -au
conturat anumite trăsături :
 libertatea țărilor membre ale FMI în opți unea
pentru un anu mit regim de schimb al monedei în
funcț ie de nivelul de dezvoltare economică,
stabilitatea monetară, gradul de deschidere al
economiei naționale, valoarea schimburilor
comerciale cu strainatatea ;
 adâncirea cooperării țărilor membre ale FMI î n
aplicarea regulilor privind regimul de schimb al
monedei;
 intensificarea supravegherii țărilor membre ale
FMI în promovarea politicilor de schimb pentru a
identifica factorii care exercita influentă;
 sporirea rolului D repturilor Speciale de Tragere în
calitate de moneda de cont și de rezervă a
sistemului valutar ;
 amplificarea sprijinului acordat tuturor țărilor
membre ale FMI în reducerea și eliminarea
dezechilibrelor din balanțele de plăți prin
mecanisme specifice de finanțare ;
 racordarea mecanismelor și regulilor de
funcționare ale sisitemului de la Bretton Wo ods la
problemele lumii contemporane : globalizare,
săracie, populație, mediu.
Uniunea Economică și Monetară Europeană
Tratatul privind Uniunea Euro peană a stabilit
cadrul necesar cooperării și dezvoltării economice în
vederea realizării urmatoarelor obie ctive:

16  promovarea unui progres economic ș i social
echilibrat și durabil și a unui nivel înalt al ocupării
forței de muncă prin creearea unui spațiu fără
frontiere, prin întărirea coeziunii economice și
sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și
monetare și a unei monede unice ;
 afirmarea identitătii sale pe scena internațională,
mai ales prin implementarea unei politici externe
și de securitate comune, inclusiv prin definirea
progresivă a unei politici de apărare comune ;
 întărirea protecției drep turilor și intereselor
cetățenilor statelor membre prin instituirea unei
cetățenii a Uniunii ;
 menținerea și dezvoltarea Uniunii ca zonă a
libertății, securității și justiției în cadrul căreia
libertatea de mișcare a persoanelor să fie asigurată
împreună c u alte măsuri adecvate în domeniile
controlului granițelor externe, azilului, emigrării,
precum și în vederea prevenirii criminalității și a
luptei împotriva acestui fenomen.
Un moment deosebit în evoluția integrării monetare
europene îl reprezintă “Raport ul Werner” (1970), care prevedea
realizarea unei uniuni economice în care bunurile, serviciile și
capitalurile să circule liber, precum și o uniune monetară care să
asigure stabilitatea monetară, coordonarea politicilor economice
și amplificarea cooperarii băncilor centrale.
Pe baza unei rezoluții a Consiliului Guvernatorilor din
martie 1972 s -au instituit marje de fluctuație între monedele
țărilor Comunitații Economice Europene, cunoscute sub
denumirea de “șarpele monetar”. Băncile centrale din țările
mem bre se angajau să intervină pentru a susț ine încadrarea
evoluției cursurilor monedelor în marjele de fluctuație. Decizia de
instituire a unor marje de fluctuație între monedele CCE urmărea
limitarea fluctuației devizelor europene fața de dolarul SUA.
Fondu l European de Cooperare Monetara (FECOM) care
a început să se utilizeze din iunie 1973, a reprezentat un
instrument la dispoziția băncilor centrale ale țărilor CEE pentru a
susține flotarea concentrată a monedelor țărilor respective,

17 respectiv să facilitez e operațiunile de susținere între băncile
centrale.
Consiliul European a adoptat în 1978 o rezoluț ie care viza
crearea unui “Sistem M onetar European” ce reprezintă un
ansamblu de reguli cu privire la asigurarea stabilității cursurilor
între monedele țărilo r membre ale CE E, susținerea lor pe piețele
valutare, crearea unor mecanisme de intervenție și de cooperare
monetară.
Sistemul Monetar European , care a început să funcț ioneze
la 13 aprilie 1979, era așezat pe baza urmă toarelor fundamente :
 promovarea unor cursuri de schimb fluctuante între
monedele țărilor membre, cu o marjă de fluctuație față de
cursul pivot î n raport cu ECU de +/- 2,5% ;
 fiecare bancă centrală a ță rilor participante la sistem se
angajase să mențină rata de schimb în banda de fluctuație
de +/- 2,5% față de cursul pivot ;
 raportarea monedelor ță rilor participante la sistem la
moneda ECU (compozită) pentru a exprima cursul pivot ;
 ECU reprezenta o unitate monetară de cont , de rezervă și
un mijloc de plată între băncile centrale, a cărei emisi une
era garantată cu o parte din rezervele de aur și devize ale
țărilor CEE participante la sistem ;
 asigurarea unui cadru de cooperare monetar ă între țările
CEE participante la sistem, prin intermediul Fondului
European de Cooperare Monetară care administ ra o parte
din rezervele de aur și devize ale țărilor respective ;
 crearea unui mecanism de creditare pe termen scurt
pentru susținerea intervenției băncilor centrale ale țărilor
membre ale sistemului pe piețele valutare în vederea
susținerii cursului de s chimb ;
 stabilirea unui nivel al cursului de schimb (indicator de
divergență) care semnala apropierea de limitele de
fluctuație a monedei fața de ECU.
Evoluț ia Sist emului Monetar European a scos în evidență
unele disfuncționalități cum sunt : modificări a le cursurilor
monedelor țărilor membre peste limitele variaț iei, poli tici
monetare autonome menite să ajusteze influenț ele unor fenome ne
economice ș i financiare.

18 Tratatul privind Uniunea Europeană a prevăzut realizarea
obiectivelor menționate în următoare le etape:
Prima etapă de la 1 iulie 1990 – decembrie 1993 a cuprins
aplicarea unor măsuri și reforme preliminare pe urmă toarele
planuri :
 liberalizarea mișcărilor de capital între statele
membre ;
 pregătirea convergenței economiilor naționale prin
măsuri co respunzatoare ;
 lărgirea pieței unice europene ;
 cooperarea inter -europeană în domeniul economic,
monetar ș i fiscal.
Etapa a doua: de la 2 ianuarie 1994 – decembrie 1998 a
reprezentat faza pregatitoare monedei EURO, care a cuprins :
 înfiintarea Institutului Monetar European pentru a
pregati activitatea Băncii Centrale Europene ;
 asigurarea independenței progresive a băncilor
centrale naționale ;
 urmărirea convergenței pe plan economic (inflație,
dobânzi, deficitul și datoria publica) ;
 eliminarea barierelor din circulaț ia marfurilor.
Etapa a treia de introducere a monedei EURO – a început
la 1 ianuarie 1999 și s -a finalizat în 2002 – a inclus :
 intrarea în funcțiune a Băncii Centrale Europene;
 introducerea m onedei Uniunii Europene – EURO,
în calitate de monedă de cont și de rezervă ;
 fixarea irevocabilă a parităților între devizele
participante la EURO.
Principalele o biective ale Uniunii Economice și Monetare
sunt de natură să pună în evidență efectele ce se manifestă ca
expresie a integră rii monetare:
 formarea une i piețe unice, ca urmare a înlăturării
incertitudinilor și costurilor rezultate din
schimburi de monedă și asigurarea
comparabilității prețurilor și costurilor ;
 adâncirea gradului de integrare pe plan economic
și financiar ;

19  amplificarea competitivității spațiului european,
susținerea cresterii economice și a ocupării forței
de muncă.
Uniunea Economică și Monetară, în calitate de formă
superioară de integrare pe plan monetar, se individualizează prin
cei trei piloni pe care se bazează : moneda unică, banca centrală și
politica monetară unică .
EURO – pilonul Uniunii Monetare Europene
EURO, în calitate de moneda a țărilor participante la
Uniunea Economică și Monetară Europeană îndeplinește
urmatoarele funcții:
 Funcția de etalon monetar – prin care se asigură
măsurarea valorii tuturor bunurilor și serviciilor
din relațiile economice internationale;
 Funcț ia de mijloc de plat ă în relațiile comerciale
dintre țările Uniunii Europene precum și în
schimburile internaț ionale ;
 Funcția de mijloc de rezerva.
Moneda unică EURO este concepută să stimuleze
realizarea pieței unice europene ; să impulsionez e dezvoltarea
schimburilor economice internaționale î n cadrul Uniunii
Europene și în raporturile cu celelalte țări ; EURO în calitate de
monedă unică pentru spațiul european este chemată să stimuleze
cadrul concurențial între țările Uniunii Europene ; EURO
favorizează aplicarea unor inovatii în domeniul financiar și
ameliorarea serviciilor întreprinderilor; EURO stimulează
creșterea economică în cadrul Uniunii Europene . Mone da unică
susține afirmarea și întărirea poziției Uniunii Economice și
Monetare Europene de pol economic în cadrul economiei
mondiale.
Banca Centrală Europeană – al doilea pilon al Uniunii
Economice și Monetare Europene
Creată la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană are
drept obiectiv principal „menținerea stabilității prețurilor”.
Sistemul European al Băncilor Centrale, format din
Banca Centrală Europeană și din băncile centrale naționale ale
statelor din zona Euro, are drept misiuni fundamentale:

20  Definire a și implementarea politicii monetare
unice în zona EURO;
 Desfășurarea operațiilor de schimb valutar;
 Păstrarea și gestionarea rezervelor valutare oficiale
ale statelor membre;
 Asigurarea funcționării sistemelor de plăți;
 Autorizarea și urmarirea emisiunii monetare în
zona EURO;
 Promovarea controlului prudențial de catre
instituțiile de credit din țările membre.
Responsabilitățile între Banca Centrală Europeană și
băncile centrale naționale se repartizează pe baza indivizibilității
deciziei de politică mone tară și a complementarității..
Decizia de politică monetară este indivizibilă pentru a fi
coerentă și continuă. Elaborarea ș i aplicarea politicii monetare se
realizează de către Consiliul Guvernatorilor și Directorat la care
participă guvernatorii bă ncilor centrale.
Confo rm principiului complementarităț ii, Banca Centrală
Europeană nu intervine î n domenii care nu sunt de competența sa.
În afara deciziilor de politică monetară care revin Băncii Centrale
Europene, băncile centrale naționale au competenț e asupr a unor
activități, în măsura în care acestea nu interferează cu obiectivele
și mis iunile Sistemului European al Bă ncilor Centrale.
Din punct de vedere al po liticii monetare, Banca Centrală
Europeană urmărește oferta de monedă EURO, evoluț ia inf lației
țărilor din zona Euro și influențele unor factori asupra preț urilor.
Instrumentele de politică monetară ale Eurosistemu lui
sunt reprezentate de: operațiuni de open market, facilitățile de
împrumut, facilitățile de depozite ș i rezervele minime obligatorii.
Siste mul monetar național
Privit în sens larg, sistemul banesc național cuprinde și
reglementările cu privire la încasările și plățile cu străinătatea,
stabilirea cursurilor valutare ale leului, constituirea și utilizarea
rezervei de mijloace de plată internați onale a statului român etc,
deci și regimul valutar instituit în țara noastră.
Principalele elemente ale sistemului bănesc actual al
leului pot fi prezentate astfel:

21 1) Moneda națională a României se numește “leu”, având ca
diviziune banul. Moneda naționala e ste întruchipată de două
categorii de instrumente monetare: banii efectivi (numerar) și
banii de cont (scripturali), iar ca urmare masa bănească este
reprezentată de totalitatea acestor două forme de bani
existente în economie.
2) Banii efectivi (numerarul) e xistă sub forma bancnotelor și
monedelor metalice; ei sunt emiși de B.N.R. care deține
monopolul în acest sens.
3) Banii de cont (scripturali) constau în disponibilitățile
existente în conturi deschise la bănci de clienții acestora. Ei
sunt creați de toate bă ncile comerciale și anume prin
acordarea de credite unităților economice deservite. Odată
creați, ei pot fi utilizați de unitațile economice care îi dețin
prin decizii proprii, însă cu respectarea unor principii de
efectuare a plăților fără numerar comune pe economie și cu
ajutorul unor modalități și instrumente de decontare create și
puse la dispozițiede bănci în mod reglementat.
4) Din sistemul bănesc național în sens larg face parte și regimul
valutar al statului român.
5) În ceea ce priveste aurul (și alte me tale prețioase), acesta este
monopol de stat; singurul organism care poate defini,
cumpăra și vinde aur în țară și în străinatate este B.N.R.
Aceasta poate autoriza alte persoane juridice să dețina și să
folosească aur sau să se angajeze în tranzacții cu a cesta.
Persoanele fizice pot deține aur sub formă de bijuterii sau
obiecte cultural -artistice.
Suprastructura financiar -monetară a economiei naționale
cuprinde Banca Națională a României,care este banca centrală a
statului și băncile comerciale.
BNR stabil ește și coordonează politica monetară și de
credit a statului, având drept obiectiv menținerea stabilității
monedei naționale. Principalele atribuțiuni ale acestei bănci sunt:
– emite bancnote și monede metalice, în vederea satisfacerii
nevoilor de numerar a le țării și administreaza direct rezerva
de bancnote și monede;
– în cadrul politicii monetare, stabilește taxa oficială a
scontului, condițiile de efectuare a operațiilor de scont,

22 precum și regimul rezervelor obligatorii pe care societățile
bancare sunt ob ligate să le mențină în conturile special
deschise în evidențele BNR;
– răspunde în exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea
tuturor entităților care operează ca societăți bancare în
România;
– ține în evidențele sale contul curent al Trezoreriei stat ului și
acționează direct sau prin alte bănci în ce privește emisiunea
obligațiunilor și altor înscrisuri de stat, vânzarea și
răscumpărarea acestora, precum și plata dobânzilor și altor
speze aferente. Totodată poate acorda împrumuturi bugetului
administr ației centrale de stat pentru acoperirea decalajului
temporar dintre venituri și cheltuieli;
– stabilește și conduce politica valutară a statului, cooperând cu
celelalte organisme de stat abilitate în acest domeniu. În acest
cadru, BNR răspunde de emiterea r eglementărilor cu privire
la operațiunile cu aur și valută, de elaborarea balanței de plăți
externe și a balanței creanțelor și angajamentelor externe, de
păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale
statului, de stabilirea și publicarea cursur ilor de schimb. În
fine, autorizează persoanele juridice care pot efectua
tranzacții valutare, reglementând și supraveghind activitatea
acestora;
– participă, în numele statului, la tratative și negocieri externe
în probleme monetare și de credit, având comp etența
încheierii de împrumuturi pe termen scurt cu băncile centrale,
băncile comerciale și instituțiile monetare internaționale;
– cu împuternicirea Parlamentului, poate participa la activitatea
organizațiilor internaționale cu caracter financiar, bancar și
monetar și poate deveni membră a acestora.
Băncile comerciale desfășoară activități specifice în
domeniile creditului bancar, plăților efectuate de agenții
economici, economisirii, valutar, având în principal următoarele
atribuții:
– deschid conturi persoan elor juridice și fizice interesate și
efectuează operațiuni de depozite la vedere și la termen, în
cont, cu numerar și cu titluri, atrăgând resursele bănești ale
clienților în vederea păstrării și fructificării lor;

23 – acordă credite bancare pentru activități le curente de
exploatare, pentru investiții și alte necesități, solicitând
garanții materiale și personale, precum și dobânzi variabile;
– efectuează operațiuni valutare și cu metale prețioase, cu
obiecte confecționate din acestea și cu alte valori cu grad
mare de lichiditate;
– pot realiza operațiuni de plasament, subscriere, gestionare,
păstrare și de comerț cu titluri de valoare.

Întrebări de verificare:

1. Cum se definește un sistem bănesc sau monetar?
2. Care sunt elementele unui sistem monetar?
3. Care au fost sistemele monetare ce s -au succedat de -a lungul
timpului?
4. Care este sistemul monetar la care se aliniază România la ora
actuală?
5. Cum se definește sistemul monetar național actual al
României?

Întrebări grilă:

1. În urma acordurilor de la B retton Woods din iulie 1944:
a) s-au instituit cursurile valutare flotante
b) dolarul american era singura monedă convertibilă în aur
c) țările membre ale FMI aveau obligația să asigure menținerea
echilibrului balanțelor de plăți externe
d) s-a instituit e talonul devize
R: b, c

2. Legea monetară din 1867 va condu ce la instituirea în România
a) bimetalismului
b) monometalismului în argint
c) monometalismului în aur
d) etalonului aur -devize.
R: a, d

24 3. Sistemul monetar instituit în urma legii de la 1867 se identifică
cu cel:
a) englez
b) belgian
c) german
d) francez
R: c

4. Suprastructura financiar -monetară a economiei naționale
cuprinde
a) Banca Națională a României,care este banca centrală a statului
și băncile comerciale
b) numai BNR
c) numai băncile c omerciale
R : a

Bibliografie selectivă:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “ Finanțe –
Monedă ”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Gheorghe M Voinea “ Relații valutar – financiare
internaționale ”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2007;
George Soros “ Despre globalizare ”, Editura Polirom, Iași,
2002.

25
TEMA 3

ISTORIA SISTEMULUI BANCAR

Obiectivele temei: cunoașterea evoluției sistemului
bancar, de la î nceputul “negoțului cu bani” și pâna la ceea ce
înseamnă astăzi noțiunea de banca; cunoașterea evoluției
sistemului bancar românesc.

Termeni cheie : negoț cu bani, comercianți de bani,
plăcile de piatră de la Deusara, reforma bancară în România

Aspecte t eoretice:
Originile sistemului bancar
Istoria sistemului bancar î -și găsește o riginile în trecutul
îndepărtat. Primele dovezi ale unei activități bancare se regasesc
în Orientul Apropiat(Babilon) și Egiptul Antic. Detalii referitoare
la depozite, împrumut uri, dobânda percepută și rambursarea
creditelor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi, descoperit la
Susa, în anul 1901. Hammurabi a fost suveran al regatului
babilonean (secolul XVIII î.e.n.).
Perioada greacă și romană : în sec. VI î.e.n., orașele -stat
și templele din Grecia antică au început să emită monede proprii.
Fiecare oraș -stat își avea monedă proprie aparând necesitatea
schimbării unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele
schimburi valutare. În aceeași perioadă, preoții ofereau
împrum uturi țăranilor, iar unele persoane specializate în “negoțul
cu bani” ofereau aceleași servicii altor categorii sociale.
Evul mediu : mănăstirile ca și templele din Egiptul sau
Grecia antică, au continuat să joace un rol important în efectuarea
unor activ ități specifice bancare. La sfârșitul sec. al XI -lea,
activitățile în acest domeniu s -au restrâns datorită cruciadelor și
pătrunderii în spațiul european a popoarelor migratoare. Primele
institutii de tip bancar efectuau preponderent operațiuni de
transfer (ceea ce azi se cunoaște sub denumirea de “casă de
compensare”) astfel încât sistemul de plăți să devină mai eficient.

26 Secolele XVIII -XIX : activitatea bancară se dezvolta în
toate f ormațiunile statale din Europa. Banca din
Amsterdam(1609) și Banca Anglie i(1694) au devenit modelul pe
care s -au bazat structurile bancare create ulterior. Până în secolul
al XIX -lea, sistemul bancar s -a structurat pe trei domenii
specifice:
– băncile de emisiune, care dețineau monopolul emiterii de
bancnote naționale;
– băncile co merciale, care activau ca instituții de intermediere
financiară;
– institutii financiare specifice, ca de exemplu, casele de
economii și cooperativele de credit.
Momente din istoria sistemului bancar românesc
Deși în 1989 existau numai patru bănci în România
(BNR; BRCE; Banca de Investiții și BA), la care se adăuga CEC –
ul, sistemul bancar român datează totuși de mult timp. Primele
dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul
României au fost descoperite între anii 1786 și 1855 și reprezintă
55 de plăci de piatră găsite într -o zonă de mine aurifere. Aceste
mine datau din perioada Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plăci
păstrate până în prezent, a treisprăzecea conține detalii referitoare
la contractul privind înființarea unei instituții bancare . Contractul
era datat 28 martie 176 e.n. și fusese semnat la Deusara. Clauzele
principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în
numerar și percepeau dobânzi.
Sistemul bancar românesc în perioada modernă : deși au
existat și anterior preoc upări în acest sens, abia în 1856 a fost
creată Banca Națională a Moldovei, cu sediul la Iași, care a fost
astfel prima instituție bancară ce -și desfășura activitatea pe
teritoriul României. Cea mai importantă bancă înființată în
această perioadă a fost Ba nca Națională, care din punct de vedere
organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naționale a
Belgiei (aceasta, la rândul ei folosise Banca Angliei). Acesta a
fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern.
Înființarea BNR a creat pr emisele pentru apariția și a altor bănci
și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
Declinul sistemului bancar în perioada economiei
centralizate : la 28 decembrie 1946, BNR a fost etatizată devenind

27 Banca Republicii Populare România – bancă de stat. Odată cu
introducerea metodelor de conducere centralizată în economie, s –
a redus numărul băncilor . Începând cu 15 noiembrie 1948, toate
operațiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singur
instituții – Banca de Stat (fosta BNR), care funcționa că centru de
încasări și de control al numerarului.
Renașterea sistemului bancar odată cu trecerea României
la economia de piață : reforma sistemului bancar a început în
1990 -1991, prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații
bancare privind organizar ea și funcționarea Băncii Centrale și a
băncilor comerciale. Sistemul bancar din România este structurat
pe două nivele, respectiv o bancă centrală și instituțiile financiare,
cărora, prin lege, li s -a acordat statutul de bănci. BNR este banca
centrală a ț ării, instituția de emisiune a statului român. Aceasta
coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar,
de credit, valutar și de plăți, asigurând totodată, supravegherea
celorlalte instituții bancare. În România, băncile comerciale
funcțione ază conform legii privind societățile comerciale, legii
privind activitate bancară și pe baza autorizației acordate de
BNR.
România și -a îmbunătățit practica bancară cu noi tehnici și
instrumente, obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătățiri
fiind acela de a constitui o rețea de bănci comerciale, eficiente și
viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare
susținerii creșterii economice într -o economie de piață.

Intrebări de verifiicare :

1. Care au fost părerile exprimate cu priv ire la originea
băncilor ?
2. Unde se găsesc dovezile primelor acivități bancare ?
3. Care au fost principalele momente din istoria sistemului
bancar românesc ?

Întrebări grilă :

1. Primele dovezi ale unei activități bancare se regasesc în :
a) Orientul Apropiat(Babilon) și Egiptul Antic

28 b) Grecia Antică
c) Egipt
R : a

2. În perioada comunistă intervențiile directe ale statului în sfera
eonomică, monetară și bancară au constat în :
a) fixarea prin plan a prețurilor
b) subordonarea activității sectorului bancar față de planul
centralizat
c) instituirea mecanismului convertibilității monedei naționale
d) eliminarea bursei de valori
R : a, b, d.

3. În România, băncile comerciale funcționează conform :
a) legii privind societățile comerciale, legii privind activitate a
bancară și pe ba za autorizației acordate de BNR
b) legii privind societățile comerciale
c) legii privind activitatea bancară
d) autorizației acordate de BNR
R : a

Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concord ia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “Finanțe –
Monedă”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Timișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991.

29
TEMA 4

BANCA CENTRALĂ (DE EMISIUNE)

Obiectivele temei : înțelegerea conceptului de bancă de
emisiune ; perceperea funcțiilor băncilor de emisiune și a
principalelor operațiuni pe care le desfășoară ; formarea une i
viziuni asupra funcțiilor și operațiunilor desfășurate de BNR – ca
bancă centrală.

Termeni cheie : Bancă Centrală, Banca Națională a
României, obiectivele BNR, funcții ale băncii centrale,
operațiunile băncii centrale

Aspecte teoretice:
Banca centrală a re un rol major în cadrul sistemului
monetar, în particular, în cadrul sistemului bancar. Obiectivul
fundamental al acesteia este asigurarea stabilității monedei
naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor.
Banca de emisiune, ca bancă centrală este amplu
implicată în emisiunea monetară, în procesul de creditare și de
influențare a economiei prin monedă și credit, în operațunile cu
valute, în cele bursiere și în alte operațiuni importante din punct
de vedere monetar și al creditului.
Intr-o econ omie de piață, băncile de emisiune îndeplinesc
următoarele funcții :
 emisiunea de monedă necesară circulației ;
 creditarea băncilor comerciale și a altor bănci,
manifestându -se ca bancă a băncilor ;
 gestionarea execuției de casă a bugetului de stat ca
bănc i ale guvernelor;
 păstrarea rezervelor de aur și de valută ale țării și
influențarea formării cursului de schimb ale
monedei naționale.
Băncile de emisiune pun în circulație cantitatea de
monedă necesară. Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de

30 emisiu ne a fost reglementarea de către stat a sistemului de
emisiune și mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin
atribuirea acestui privelegiu unei singure bănci.
Băncile de emisiune acordă credite băncilor comerciale
și altor bănci, manifesându -se ca bănci ale băncilor . În procesul
scontării și al rescontării se creează o legătură între creditul
comercial, creditul bancar și emisiunea monetară. Relațiile de
credit ale băncii de emisiune cu celelalte bănci se manifestă și pe
linia creditului public în cadrul operațiunilor pe piața liberă,
cunoscute sub numele de „open market”. Banca de emisiune
apare în raporturile sale cu celelalte bănci în calitate de „for
monetar”, care adoptă măsuri obligatorii, de genul nivelului
minim al rezervelor pe care cele lalte bănci trebuie să le dețină la
banca centrală sau al unor coeficienți de lichiditate, nivelul
fondurilor proprii, coeficienți de dispersie a riscului etc.
Băncile de emisiune gestionează de regulă execuția de
casă a bugetului de stat și sunt bănci ale guvernului. Prin
unitățile de trezorerie sunt „casierul” statului, în conturile lor la
nivel central reflectându -se execuția bugetului de stat; totodată
statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii
beneficiari de credite. Titlurile de cred it emise de către stat în
postura sa de debitor (bonuri de tezaur, obligațiuni, titluri de
rentă) ocupă un loc important printre activele băncilor de
emisiune.
Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur și valută
ale țării și influențează formarea curs ului de schimb al monedei
naționale. Banca de emisiune, ca centru valutar al țării,
dobândește atribuțiunipe linia aplicării politicii valutatre a statului
sub forma unor restricții valutare (a contingentării importurilor și
controlului plăților în devize, a preluării unei părți din încasările
valutare din exporturi) sau aplicării unor stimulente la export de
genul primelor la eport, al subvenționării exporturilor etc. Pe de
altă parte banca de emisiune este depozitara aurului monetar și a
rezervelor valuta re ale statului, baza de susținere a stabilității
monetare la intern, ca și a cursului de schimb în raport cu alte
valute. Prin intervenția directă pe piață sau printr -o acțiune
indirectă, banca de emisiune influențează cererea și oferta de
valută în funcț ie de conjunctura și de exigențele politicii valutare.

31 În contextul evoluției actuale, spre o deplină libertate a
mișcării capitalurilor pe plan internațional ca și al tendinței
practicării sistemului de cursuri fixe, autonomia politicii
monetare a băncii de emisiune naționale este tot mai contestată și
se reclamă căderea progresivă a acestei prerogative în favoarea
unor organisme internaționale, de genul Băncii Centrale
Europene în cadrul Uniunii Europene.
În activitatea pe care o desfășoară, băncile de e misiune
efectuează două tipuri de operațiuni clasice: operațiuni pasive și
operațiuni active.
Operațiunile pasive ale băncii de emisiune constau în:
 constituirea capitalului propriu ;
 depuneri ;
 emisiune monetară.
Capitalul propriu constituit la dispoziția băncii de
emisiune are ca principală trăsătură faptul că înregistrează o
dimensiune mai redusă decât la băncile comerciale. Totuși,
reputația și rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului
statului și locului central ocupat de aceasta în ansamblul
sistemului bancar.
Depunerile în conturi la banca de emisiune sunt făcute de
către celelalte bănci și uneori de către marile întreprinderi. De
asemenea banca de emisiune este casierul statului și în conturile
acesteia statul își păstrează rezervele rezerve le financiare. Pe de
altă parte, băncile de emisiune ale țărilor dezvoltate sunt
puternice centre financiare internaționale și își atrag depuneri prin
participarea băncilor străine.
Cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o
constituie emisiu nea monetară. Însăși originea băncilor de
emisiune este strâns legată de apariția monedei fiduciare. In
prezent, când ne referim la emisiunea monetară ca operațiune
specifică a băncii centrale, avem în vedere punerea în circulație a
banilor de credit, prio ritar sub forma monedei scripturale (banilor
de cont) și, apoi asigurarea masei de numerar corespunzătoare
structurii monetare. Emisiunea monetară poate fi privită sub
dublu aspect : calitativ și cantitativ. Cele două atribute, în bună
măsură, delimitează funcția de emisiune a băncii centrale de
principala operațiune pasivă a acesteia.

32 În cadrul operațiunilor active desfășurate de către banca
de emisiune se disting :
 operațiuni de creditare ;
 decontări intra și interbancare ;
 operațiuni de vânzare -cumpărare de aur și
devize.
Principala grupă de operațiuni active ale băncii de
emisiune o reprezintă acordarea de credite atât celorlalte bănci
(în primul rând băncilor comerciale), prin rescontare sau
refinanțare, cât și statului, sub forma creditelor guvernament ale.
Creditarea de către banca de emisiune a băncilor
comerciale și a statului se realizează prin următoarele forme :
– rescontul de cambii ;
– creditul pe gaj de efecte comerciale ;
– creditul pe gaj de efecte publice ;
– creditul guvernamental.
Băncile de emis iune rescontează cambii prezentate de băncile
comerciale care provin din vânzarea pe credit a mărfurilor, adică
au o bază reală. De regulă sunt acceptate spre rescontare la banca
de emisiune acele titluri de credit care au trei semnături (ultima
fiind a bă ncii care prezintă cambia la rescont) și un termen scurt
(mai mic de 90 de zile).
De asemenea, pe lângă rescont, băncile de emisiune pot
acorda credite pe gaj de efecte comerciale . În acest caz titlurile de
credt rămân în proprietatea băncii comerciale, se rvind băncii de
emisiune drept garanție a rambursării împrumutului. Ca sumă,
acest credit se cuantifică aplicându -se de obicei un procent (mai
mic de 100%) asupra portofoliului de cambii. Creditul pe gaj de
efecte comerciale se practică în cazul unor împru muturi pe
perioade mai mici decât permite rescontul sau atunci când
rescontul nu este convenabil din cauza dobânzilor mai mari decât
la împrumuturile pe termen scurt.
În mod asemănător, banca de emisiune acordă împrumuturi
băncilor comerciale și prin inte rmediul creditului pe gaj de efecte
publice. Acesta se mai numește și credit de lombardare . La baza
acestui credit stau titlurile de împrumut ale statului (obligațiuni,
bonuri de tezaur, etc) cumpărate de către băncile comerciale și
care se bucură de o bun ă credibilitate.

33 Pe termene mai mici de un an, băncile de emisiune pot credita
statul sub forma creditelor guvernamentale. Aeste credite se
acordă de regulă pe baza bonurilor de tezaur.
Prin specificul activității sale de bancă centrală, banca de
emisiune efectuează și operațiuni de decontare inter și
intrabancare. Pe de o parte prin compensarea multilaterală a
plăților ce au loc între celelalte unități bancare, banca de emisiune
se găsește în postura de a gestiona fluxurile bănești interbancare.
Pe de alt ă parte, unitățile din rețeaua băncii de emisiune, ca sedii
bancare, sunt implicate în desfășurarea decontărilor intrabancare.
Banca de emisiune mai efectuează și operațiuni de vânzare –
cumpărare de aur și devize . Prin intermediul acestor operațiuni,
banca de emisiune își consolidează rezerva valutară și urmărește
influențarea cursului monedei naționale față de valutele de
referință, în funcție de condițiile și interesele existente, impuse de
o anumită politică monetar -valutară practicată de țara respectivă.
În sinteză, operațiunile pasive și active ale băncii de emisiune
se regăsesc ca posturi distincte în cadrul bilanțului și sunt
structurate de regulă pe două niveluri : active -pasive externe și
active – pasive interne, în funcție de originea resurselor și
destinația plasamentelor.
Banca Națională a României – Banca Centrală
În 1856 în Moldova s -a înființat o bancă particulară,
denumită Banca Națională a Moldovei, bancă ce a dat faliment
doi ani mai târziu. În 1880 se adopta Legea privind înființarea
Băncii N aționale a României, societate anonimă pe acțiuni (statul
1/3 din capital). În preajma anului 1900 apar o serie de bănci
mari, unele autohtone, altele cu capital străin (Banca Agricolă,
Banca Comercială din Craiova, Banca de Scont a României,
Banca Românea scă, Banca Generală Română, Banca de Credit
Român, Banca Marmoroch Blank, Banca Comercială Română, și
o serie de bănci mici și mijlocii, astfel că în 1913 existau în
România 196 bănci, iar în 1928 – 1122 bănci. După criza
economică din 1929 – 1933, numărul băncil or s-a redus, în 1942
ajungând l a 268 datorită, printre altele, efectelor legii
conversiunii datoriilor agricole . Etatizarea Băncii Naționale după
1946 a subordonat -o total statului, ea preluând mult timp toate
funcțiunile sistemului bancar.

34
După 1 989, Banca Națională a României și -a recăpătat o
autonomie relativă, funcțională, fiind unicul organ de emisiune și
de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar și de
plată. BNR refinanțează societățile bancare, asigurând lichiditatea
sistemulu i bancar și supraveghind activitatea băncilor.
Operațiunile BNR, în calitate de Bancă Centrală, vizează
emisiunea monetară, relațiile cu societățile bancare și instituțiile
de credit (scontare, rescontare, refinanțare), relații cu Trezoreria
statului, oper ațiuni cu aur și devize.
Conducerea și administrarea BNR este asigurată de un
Guvernator și de un Consiliu de Administrație, din care fac parte
și primul viceguvernator și cei doi viceguvernatori.

Întrebări de verificare :

1. Care sunt prinipalele funcți i ale băncii de emisiune ?
2. Care sunt operațiunile băncii de emisiune ?
3. Cum a evoluat BNR ca bancă centrală ?

Înrebări grilă :

1. Operațiunile pasive ale băncilor de emisiune constau în :
a) refinanțarea celorlalte bănci
b) emisiunea monetară
c) ope rațiuni de decontare inter și intrabancare
d) constituirea capitalului propriu
e) creditarea statului
R : b, d

2. Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bănci
în calitate de autoritate care adoptă măsuri obligatorii de genul :
a) nivelul minim al rezervelor obligatorii al băncilor comerciale
b) nivelul minim al rezervelor legale ale întreprinderilor
c) nivelul minim al unor coeficienți de lichiditate
d) coeficienți de dispersie a riscurilor
R : a, c, d.

35 3. Creditarea de către banca de em isiune a băncilor comerciale și
a statului se realizează prin următoarele forme :
a)rescontul de cambii
b)creditul pe gaj de efecte comerciale
c)creditul pe gaj de efecte publice
d)creditul guvernamental
R : a, b, c,d

Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “Finanțe –
Monedă”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Timișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991;
Gheorghe Manolescu „ Moneda și ipostazele ei ”, Editura
Economică, București, 1997.

36 TEMA 5

BĂNCILE COMERCIALE

Obiectivele temei : înțelegerea conceptului de b ancă ;
cunoașterea băncilor comerciale și a tipurilor de operațiuni pe
care acestea le prestează.

Termeni cheie : bancă, operațiuni bancare, funcționarea
unei bănci, lichiditate bancară, rentabilitate, monedă bancară,
instrumente bancare

Aspecte teoretic e :
Conceptul de bancă
Băncile sunt instituții de credit având misiunea de a
efectua următoarele operațiuni : primirea de depozite de la
subiecții economici (public); gestiunea mijloacelor de plată;
acordarea de credite pentru orice termen. Într-o accepțiu ne mai
profesionistă băncile sunt definite ca fiind organismele care
gestionează în pasivul lor conturile clienților, conturi care pot fi
utilizate prin cecuri sau virament în limitele resurselor
disponibile; în măsura în care aceste conturi constituie for ma de
monedă în circulație cea mai utilizată monedă scripturală,
băncile, în ansamblul lor, sunt deci antrenate, atunci când acordă
credite, în crearea simultană a celei mai mari părți din resursele
necesare finanțării acestor operațiuni de creditare. Acea stă
definiție evidențiază două aspecte ale băncilor:
– ele sunt în legătura strânsa cu clienții lor, prestându -le servicii
care le asigură reglarea și transferul fondurilor;
– ele se inserează în viața economică, distribuind credite și
creând monedă.
Băncile c omerciale pot funcționa numai pe baza
autorizației emise de BNR. Organizarea și conducerea băncilor se
stabilesc prin actele constitutive ale acestora, în conformitate cu
legislația comercială și cu respectarea dispozițiilor legii bancare.
În activitatea l or, băncile se supun reglementărior și ordinelor

37 emise de BNR, ținând cont de regulile unei practici bancare
prudente și sănătoase.La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca
solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la
scadență. În acest scop băncile cer solicitanților garantarea
creditelor în condițiile stabilite prin normele lor de creditare.
Băncile trebuie să respecte următoarele cerințe prudențiale atunci
când acestea sunt prevăzute de BNR:
– nivelul minim de solvabilitate,dete rminat ca raport între
nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și elementelor în
afara bilanțului,ponderate în funcție de gradul lor de risc;
– expunerea maximă față de un singur debitor, exprimată
procentual, ca raport între valoarea totală a aceste ia și nivelul
fondurilor proprii ale băncii;
– expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport
între valoarea totală a expunerilor mari și nivelul fondurilor
proprii;
– nivelul minim de lichiditate, determinat în funcție de
scadențele creanțelor și angajamentelor băncii;
– clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neîncasate
aferente acestora și constituirea provizioanelor specifice de
risc;
– poziția valutară, exprimată procentual în funcție de nivelul
fondurilor proprii;
– administrarea resurselor și plasamentelor băncii ș.a.m.d.
Băncile pot desfașura următoarele activități:
– acceptarea de depozite;
– contractarea de credite și scontarea efectelor de comerț;
– emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;
– plați și decontări;
– transferuri de fonduri;
– emiterea de garanții și asumarea de angajamente;
– tranzacții în cont propriu sau în contul clienților
cu:instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii,
certificate de depozit); valută; metale prețioase, obiecte
confecționate din acestea, pietre prețioase; valori mobiliare;
– intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de
servicii legate de acesta;

38 – adminisrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul
acestora;
– custodia și administrarea de valori mobiliare;
– închirierea de casete de siguranță;
– consultanță financiar -bancară etc.
Funționarea unei bănci
Caracteristica băncilor este aceea că au posibilitatea ca
prin desfășurarea și dezvoltarea activelor lor să -și dezvolte
simultan pasivele. În acest sens, o bancă poate începe să
funcționeze fără să posede un leu în depozit, fiind suficient să -și
crească activele prin distribuirea unui credit. Pentru a materializa
acest credit ea va credita contul pe care clientul său, beneficiarul
creditului, îl va deschide în mod sigur în car totecile băncii.
Clientul va utiliza împrumutul pentru a regla plățile cu furnizorii
care nu au cont în această bancă. Se poate accepta că cel care
solicită credit (clientul) nu deschide cont la bancă, iar banca îi
consimte creditul, caz în care moneda ies e din propriul circuit al
băncii (fuge), fiind necesară găsirea altor resurse, pe care banca le
poate împrumuta de la celelalte bănci sau de la Banca Centrală,
banca respectivă refinanțându -se. Dezvoltându -se, banca va
colecta depozite, putând la rândul ei să împrumute celelalte bănci.
Totodată, banca își va constitui capitalurile proprii necesare
finanțării imobilizărilor. Schematic, bilanțul unei bănci se
prezintă ca mai jos:
ACTIV PASIV
Casa Împrumuturi pe lângă Banca Centrală
Depozit la Banca Centrală Conturi corespondente (ale altor bănci)
Conturi corespondente (la alte bănci) Împrumuturi de la alte bănci
Credite acordate altor bănci Depozite la vedere
Credite acordate Trezoreriei Depozite la termen
Credite acordate clienților Valori mobiliare
Valori mobiliare Resurse pe termen lung
Imobilizări Fonduri proprii
Două principii ghidează funcționarea unor bănci:
lichiditatea – o bancă trebuie să fie capabilă de a asigura în orice
moment funcția sa primordială: conversia depozitelor în
bancnote, tra nsferul unei parți din depozite altor bănci pentru a fi
în măsură să onoreze datoriile clientelei sale. În acest sens,

39 existența și menținerea suficienței contului său Ia Banca Centrală
este esențială ; rentabilitatea dificil disociabilă de problema
lichid ității.
Principalele operațiuni ale băncii
Operațiuni de activ
a) operațiuni vizând lic hiditatea bancară, referitoare l a
depozitele la Banca Centrală, conturi la alte bănci
(corespondente);
b) împrumuturi la alte bănci, în alb sau cu garanție;
c) subscrierea sau a chiziționarea de bonuri de Tezaur;
d) achiziționarea de creanțe negociabile pe piață;
e) credite acordate clienților reprezentând operațiunile cele
mai importante:
– creanțe comerciale , constând în scontarea efectelor de
comerț ca materi alizare a creditului commer cial.
Generic, acestea sunt înscri suri prin care un creditor
(trăgător) dă ordin debitorului său (tras) să plătească o
sumă determinată unei persoane pe care el o
desemnează (beneficiar). Cedând băncii creanța sa
asupra unei alte întreprinderi o întreprin dere găsește
comod și rapid fonduri, banca la rândul său,
achiziționând această creanță (scontare), efectuează o
operațiune fără risc;
– credite pe termen mediu , a cărui scadență este
cuprinsă între 2 -5 ani. Armonizarea caracterului
esențialmente lichid al c elor mai mari părți din
resursele de care dispun băncile, cu nevoile de
finanțare, pe o anumită durată, a economiei se
realizează prin operațiunile de "transformare", prin
care este posibil ca o cerere de credit pe o perioadă de
peste un an să poată fi fin anțată prin creația monetară,
cu o garanție de refinanțare a Băncii Centrale. În acest
fel banca acordă credite pe termen mediu,
mobilizându -le din resurse cu o lichiditate mare;
– credite pe termen lung ; pot avea scadența mergând
până l a 20 -30 ani, luând ad esea forma creditelor
imobiliare;

40 – conturi ordinare debitori ale clienților , reprezentând
deschideri de credite, avansuri în cont curent, linii de
credit etc.
f) operațiuni de încasări; cuprind cecuri de acoperit (remise
bancar debitorului), efecte de acoperit primite de la
corespondenți, efecte de încasat primite de la clienți etc.
Aceste operațiuni sunt corelate cu cele din pasiv, conturi
clienți exigibili după încasare;
g) operațiuni de credit -bail, se referă la locații de
echipamente acceptate pentru o perioad ă, în general egală
cu durat de amortizare a bunului, cu opțiunea cumpărării,
la valoarea reziduală, la scadență;
h) operațiuni de împrumuturi participative sunt împrumuturi
pe termen lung, cu o amânare a amortizării sale de 3 -5
ani, cu o taxă fixă și o parti cipare, a cărei sumă este
corelată cu cifra de afaceri sau cu rezultatul întreprinderii
beneficiare.
Operațiuni pasive
Reprezintă operațiuni prin care se constituie resursele
băncii:
a) împrumuturi pe lângă Banca Centrală, când nu sunt gajate
de o cesiune sau nu este utilizată pensiunea creanțelor;
b) angajamente pe lângă alte instituții financiare (conturi la
vedere sau împrumuturi în alb);
c) împrumuturi gajate prin pensiunea creanțelor pe lângă alte
bănci sau Banca Centrală;
d) depozitele clienților sau moneda s cripturală:
– depozite la vedere, care constituie resurse "gratuite"
dar al căror cost de gestiune poate fi mare;
– depozite de economisire, care pot fi conturi la termen,
conturi pe librete, conturi pentru economisire în
vederea construcțiilor de locuințe, li brete de economii
ale populației, certificate de depozit, bonuri de casă
etc.;
– operațiuni privind fondurile proprii și resursele pe
termen lung (obligațiuni).
Structura pasivului cunoaște un proces de diversificare și
inovare, ca urmare a adaptării instrum entelor financiare nevoilor

41 și posibilităților clientelei, conducând, totodată, la diversificarea
operațiunilor bancare pasive.
Instrumentele bancare
a) Instrumente "înscrisuri" : cecul, efectul de comerț,
viramentul.
Cecul: este un înscris în care intervin e trăgătorul (clientul
băncii) care semnează cecul și dă ordin băncii să preleveze o
anumită sumă în contul său pentru a o vărsa în contul unei
persoane desemnate care reprezintă trăgătorul (o bancă un
beneficiar, care primește cecul).
Efectul comercial (s au scrisoarea de schimb) poate fi
considerat ca ordin de plata amânat, materializând ecartul plății
convenit de către subiecții economici.
Viramentul este operațiunea prin care o bancă, la ordinul
clientului său, prelevă o sumă în contul acestuia pentru a o
transfera fie într -un alt cont al clientului, fie în contul unui terț.
b) Instrumente "automate" : avizul de plată (prelevare),
extrasul scrisorii de schimb, titluri de plată, cartea de credit.
Avizul de plată permite acoperirea automată a creanțelor
care prezintă o regularitate a scadențelor.
Extrasul scrisorilor de schimb: este o transcriere
electronică (informatică) a unui efect comercial.
Titlul de plată este emis de către creditor pe un cec
operațional de acoperire, adresat debitorului care poate ale ge
modalitatea de efectuare a plății.
Cartea de credit: permite efectuarea cheltuielilor, a
retragerilor de bancnote (numerar) autohtone sau străine, permite
reglementarea creditelor personalizate sau automate.

Întrebări de verificare :

1. Cum se defineș te o bancă ?
2. Cum funcționează o bancă ?
3. Ce înseamnă lichiditate bancară ? Dar rentabilitate ?
4. Care sunt operațiunile de activ ale unei bănci ?
5. Care sunt operațiunile de pasiv ale băncii ?
6. Care sunt instrumentele bancare ?

42 Întrebări grilă :

1. Băncile sunt instituții de credit având misiunea de a efectua :
a) primirea de depozite de l a subiecții economici (public)
b) gestiunea mijloacelor de plată
c) acordarea de credite pentru orice termen
R : a, b, c

2. Instrumente "înscrisuri" sunt :
a) cecul, efectul de comerț, viramentul.
b) numai cecul și efectele de comerț
c) numai efectele de comerț
R : a

3. Instrumente "automate" sunt :
a) avizul de plată (prelevare)
b) extrasul scrisorii de schimb
c) titlurile de plată
d) cartea de credit
R : a, b, c, d

Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “ Finanțe –
Monedă ”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editu ra
Mirton, Timișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991.

43
TEMA 6

INSTRUMENTE DE PLATĂ

Obiectivele temei : cunoașterea celor mai importante
instrumente de plată utilizate la nivel național și internațional ;
înțelegerea importanței pe care aceste instrumente de plată fără
numerar o au în circuitul economic.

Termeni cheie : monedă, instrumente de plată, titluri de
credit, cambie, trăgător, tras, beneficiar, bilet la ordin, cec, cart e
de credit, girant, transfer, dezonoare prin neacceptare,
dezonoare prin neplată, valute, devize, DST, certificat de depozit,
bonuri de tezaur.

Aspecte teoretice :
Titlurile de credit sunt înscrisuri (documente scrise) având
formă și conținut consacrate prin acte normative, reprezentând o
obligație a debitorului de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă
de bani determinată și, eventual, o dobândă. Acestea nu au
valoare proprie, fiind concomitent un document (o dovadă),
exprimând relațiile de credit, și un simbol al banilor. Dezvoltarea
relațiilor de credit generează o mare varietate de titluri de credit,
fiecare formă a creditului caracterizându -se prin tipuri specifice
de titluri de credit:
 creditul comercial: cambia, biletul la ordin etc. ;
 creditul ba ncar: biletul de banca (bancnota), cecul etc;
 creditul ipotecar: ipoteca
 creditul obligatar: obligațiuni, certificate de depozit etc.
Plățile ce decurg din schimburile internaționale se pot efectua
și cu ajutorul titlurilor de credit pe termen scurt, cunos cute uneori
și cu sensul de devize .
Cambia
Cambia este un înscris, prin care creditorul (trăgătorul) dă
ordin debitorului (trasul) să plătească la o anumită dată (scadență)
sau la prezentare o anumită sumă de bani, unei a treia persoane
(beneficiarul) sau la ordinul acestuia. Creditorul remite cambia

44 mai întâi debitorului care înscrie pe trată acceptarea și semnează,
apoi beneficiarului indicat în cambie. Beneficiarul o va păstra
până la scadență, când o va prezenta trasului (debitorului care va
efectua pla ta). Acest instrument de plată pune așadar în legătură
trei persoane:
– trăgătorul este creditorul, persoana care emite trata;
– tasul este debitorul,care va trebui să plătească suma de bani
beneficiarului;
– beneficiarul este persoana care va primi banii
Pentru ca o cambie să fie validă din punct de vedere
juridic trebuie să conțină următoarele mențiuni obligatorii:
– denumirea de cambie înscrisă in textul acesteia;
– ordinul necondiționat de a plăti o sumă de bani (trecută în
cifre și litere, cu specificația monede i);
– numele sau denumirea trasului – cel care trebuie să plătească;
– scadența – data la care cambia devine exigibilă și trebuie
plătită;
– numele sau denumirea beneficiarului – persoana căreia (sau
la ordinul căreia) urmează să se plătească suma de bani;
– data și locul emiterii – ziua, luna, anul, precum și numele
localității unde cambia a fost emisă;
– semnătura autografă a trăgătorului, emitentul cambiei.
Cambia indeplinește funcția de instrument de plată deoarece
contribuie la încasarea unor creanțe din schimbu rile comerciale
naționale si internaționale.
Girarea : cambiile pot circula prin gir sau andosare. Prin gir,
posesorul cambiei transferă toate drepturile ce decurg din cambie
unei alte persoane. Orice giratar are la rândul său dreptul să
transmită cambia prin gir unei alte persoane. Toate operațiunile
de girare trebuie să fie necondiționate și semnate de către girant.
Girul presupune menționarea în scris, pe versoul cambiei, a
ordinului necondiționat “plătiți lui …” cu indicarea noului
posesor și semnătura celui ce transmite cambia mai departe.
Garantul constiutuie persoana care garanteaza plata unui
instrument indiferent daca a fost sau nu acceptat pentru întreaga
sumă sau numai pentru o parte a ei în contul unei părti sau al
trasului. Garanția se inscrie pe instrument sau pe o prelungire
atașata și se exprimă prin cuvintele „garantat”, „pentru aval”,

45 „bun ca aval” sau alte cuvinte cu sens similar însoțite de
semnatura garantului. Garanția se materializează printr -o
semnatură pe fața instrumentului.
Cambii le din relațiile economice internaționale pot
îmbraca forma cambiilor comerciale, cambiilor bancare si
cambiilor documentare.
Cambiile comerciale se completeaza la contractele
comerciale pe credit în vederea garantării îndeplinirii obligației
de plată de către importator. Cambiile bancare se utilizează în
cazul în care trasul este o bancă comercială. Cambiile
documentare prevăd să fie însoțite de documente comerciale.
Scontarea : în anumite condiții, posesorul cambiei va dori
să încaseze valoarea cambiei î nainte de scadență. Pentru a realiza
acest lucru, el poate sconta (vinde) cambia la o bancă comercială.
Prin scontare, posesorul cambiei obține valoarea nominală a
acesteia, mai puțin dobânda, respectiv scontul pentru suma
plătită, calculată din momentul s contării până la scadență. Taxa
scontului este, de fapt, dobânda percepută de bancă petru această
operațiune de creditare. Banca va deveni astfel beneficiarul
cambiei pentru întreaga sumă înscrisă în cambie, plătibilă la
scadență de către tras.
Biletul la ordin
Este o variantă a cambiei prin care o persoană denumită
emitent, se obligă să plătească unei alte persoane denumită
beneficiar, sau la ordinul aces teia o sumă de bani la data și locul
din instrument. Deci în cazul biletului la ordin intervin două pă rți:
– emitentul (debitorul), cel care este dator și se obligă la plată;
– beneficiarul (creditorul), cel ce urmează să încaseze suma.
Un billet la ordin internațional reprezintă un înscris care
specifică cel puțin două dintre următoarele locuri și indică fapt ul
că oricare două astfel de locuri specificate sunt situate în state
diferite, și anume: locul unde este întocmit biletul, locul indicat
lângă semnatura emitentului, locul indicat lângă numele
beneficiarului plății, locul plății, dacă este specificat pe b illet și
este situat într -un stat contractant.
Funcția de instrument de plată a biletului la ordin se
manifestă datorită faptului că emitentul se angajează să plătească
suma la scadență către beneficiar. Emitentul se obligă că va plăti

46 biletul la ordin, co nform termenilor săi, deținătorului sau oricărei
alte părți care preia biletul la ordin.
Cecul
Este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin
băncii sale(tras) de a plăti în favoarea unui terț (beneficiar) o
sumă de bani, de care trăgătorul dispu ne. Cecul constituie un
instrument de plată în relațiile economice internaționale prin
intermediul căruia titularul unui cont creditor sau beneficiarul
unui credit dă ordin unei bănci să achite suma înscrisă în
document.
În mod normal, în emiterea unui ce c sunt implicate trei
părți:
– trăgătorul este persoana care emite (scrie) cecul, fiind
titularul unui cont bancar ce va fi debitat când cecul va fi
plătit;
– beneficiarul este cel care va încasa cecul; acesta poate fi un
terț sau însuși trăgătorul, dacă are n evoie de numerar;
– trasul este întotdeauna banca unde trăgătorul î -și are deschis
contul; el va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul
are suficient disponibil în contul său.
Pentru ca un cec să fie valabil trebuie să cuprindă
următoarele mențiuni obligatorii:
– denumirea de cec trecută pe înscris; băncile pun la dispoziția
clienților formulare de cec tipizate;
– ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani,
înscrisă în cifre și litere cu indicarea monedei;
– numele trasului, respectiv banca la care trăgătorul are cont
deschis;
– locul plății, respectiv localitatea și adresa băncii unde
urmează să se facă plata;
– data și locul emiterii, respectiv ziua, luna, anul, precum și
numele localității;
– semnătura trăgătorului, autografă.
Tipuri de cecuri
Cecul nominativ indică expres beneficiarul, respectiv
persoana îndreptățită să încaseze suma prevazută în document.
Cecul la purtător este un document care nu indică numele
persoanei către care urmează să se efectueze plata, beneficiarul

47 fiind persoana care se afla în posesia documentului. Acest lucru
reprezintă un dezavantaj dacă beneficiarul de drept pierde cecul
sau este furat.
Cecul la ordin reprezintă un instrument de plată care
menționeaza beneficiarul, precum și dreptul acestuia de a
transmite benefici ul plății prin gir sau andosare.
După modul de încasare se pot emite si utiliza cecuri
nebarate, cecuri barate, cecul de virament, cecul documentar,
cecul certificat, cecul de voiaj si cecul circular.
Cecul nebarat sau cecul în alb se caracterizează prin
faptul că se plătește în numerar. Cecul barat reprezintă un
instrument la care suma se platește prin virarea din contul
emitentului în contul beneficiarului, respectiv prin înregistrarea
într-un cont bancar ; bararea se realizează prin doua linii paralele
trase pe fața documentului.
Cecul cu barare generală nu cuprinde nici o mențiune
scrisă între cele două linii paralele trasate în diagonala cecului si
poate circula prin girare. Cecul cu barare specială cuprinde între
liniile de pe document condițiile de p lată.
Cecul de virament este un instrument de plată ce cuprinde
ordinul de virare a sumei într -un cont deschis la o bancă.
Cecul documentar reprezintă un instrument de plată prin
care emitentul solicită efectuarea plății în favoarea beneficiarului
în schim bul prezentarii unor documente cu privire la expedierea
mărfurilor sau prestarea serviciilor.
Cecul certificat se deosebește prin faptul că presupune
existența expresă a proviziunii, ceea ce obligă trăgatorul să
prezinte cecul băncii la care are cont și di sponibil, iar banca
certifică în scris existența sumei de plată din document.
Cecul de calatorie reprezintă un instrument de plată ce se
folosește pentru achitarea cheltuielilor din cursul unei calatorii.
Girarea : transmiterea cecului se poate face prin gir.
Girarea se face prin completarea pe versoul cecului a numelui și a
semnăturii celui care transmite proprietatea cecului, a numelui
noului beneficiar, precum și a datei la care are loc această
operațiune. Noul beneficiar poate, la rândul lui, să transmit ă cecul
prin gir unei alte persoane, înlocuind astfel plată în numerar. Noul

48 beneficiar, în baza girului dat în favoare a sa, poate ridica banii la
prezentarea cecului.
Valabilitatea cecurilor : în general cecurile sunt plătibile
la vedere , ceea ce înseamna că banca îl achită la prezentare sau la
un termen scurt de la vedere. Prin această trăsătura se
individualizeaza funcția de instrument de plata a cecului deoarece
contribuie la compensarea unor obligații de plata din relațiile
economice internaționale.
Cartea de plata (cardul)
Extinderea depunerilor în conturi curente și a tehnicii
electronice de calcul a condus la utilizarea, pe scară tot mai largă,
a acestui instr ument de plată (vezi și tema 1 ).
Cardurile pot fi utilizate ca instrumente de plata și in
relațiile economice internaționale, prezentând următoarele
avantaje :
 diminueaza riscurile și greutățile în colectarea și
folosirea numerarului ;
 simplifică operațiile clientului la cumpărarea și
plata mărfurilor ;
 reduce perioada de efectuare a decontărilor ;
 stimulează clienții să cumpere mărfuri din anumite
rețele de magazine și implicit promovează
vânzările ;
 băncile percep comisioane mai mici datorită
cheltuielilor reduse de efectuare a decontărilor prin
intermediul cardurilor ;
 credit -cardurile oferă cl ienților dreptul de a obține
linii de credit de la bănci în vederea efectuării unor
cheltuieli.
Biletul de bancă (bancnota)
A apărut și s -a dezvoltat o dată cu relațiile de credit și a
funcțiilor banilor ca mijloc de plată, adică o dată cu răspândirea
cump ărării -vânzării mărfii contra unei promisiuni scrise de plată
la un anumit termen, precum și a avansurilor primite de
producători de la comercianți, și invers.
Biletele de bancă au suferit o evoluție marcată de trei
etape:

49 a. biletul de bancă drept reprezent ant al metalelor prețioase. La
origine acesta era un certificat de aur prin care se atesta
deținerea unei anumite cantități de aur într -o bancă, în acest
caz biletul fiind total acoperit de valoarea în aur a depozitului
din bancă;
b. biletul de bancă converti bil sau moneda fiduciară. Inventat de
suedezul Palmstruck, în 1656, prin combinația a două
operațiuni distincte până atunci: emisiunea de certificate de
aur și scontarea efectelor de comerț, acest instrument de plată
a oferit, la început, posibilitatea rem iterii de către banca ce
sconta cambia, nu numai a monedei lichide, ci și a biletelor,
care comportau angajamentul de a rambursa, purtătorului
biletului, suma înscrisă pe bilet. Prezentând avantajul că mulți
preferau deținerea unui efect de comerț, datorit ă valorii
invariabile, transmisibilității, posibilității plății la vedere,
anonimatului, băncile au fructificat dinsponibilitatea punerii
în circulație a unui volum de bilete superior lichidității
metalice, biletul de bancă devenind o monedă distictă de ce a
metalică, bazat pe încrederea acordată de purtătorului
biletului băncii (moneda fiduciară);
c. biletul de bancă neconvertibil sau moneda de hârtie. Pentru a
evita posibilitatea ca în cazul unor conjuncturi politice grave,
deținătorii de bilete de bancă să s olicite rambursarea
metalului prețios, în condițiile în care valoarea biletelor puse
în circulație era mult mai mare decât valoarea stocului de
metal, banca de emisiune (statul, prin aceasta), a decis cursul
forțat al biletelor, ceea ce înseamnă că băncile nu mai sunt
obligate să schimbe biletele în metal prețios, deținătorii fiind
obligați să accepte biletele de bancă având aceeași calitate ca
moneda metalică (curs legal).
În acest fel s -a ajuns ca biletul să nu -și fundamenteze
valoarea nici pe o contrapar te în metal, nici pe încrederea
acordată băncii în ceea ce privește posibilitatea convertibilității,
ci pe faptul că este acceptat de către toți subiecții economici ca
mijloc de plată, biletul de bancă devenind moneda de hârtie .
Valutele și drepturile spec iale de tragere
În sfera mijloacelor de plată internaționale, se încadrează
valutele, monedele internaționale, cambiile, biletele la ordin,

50 cecurile și cardurile. Despre unele dintre acestea am discutat
deja, despre celelalte vom sublinia în continuare anu mite aspecte.
Devizele se referă la titlurile de credit pe termen scurt care
se utilizează în calitate de instrument de credit și de plată
internaționale. În anumite concepții, în sfera devizelor se includ,
alături de metalele prețioase , titluiri pe terme n scurt și valutele.
Disponibilitățile în valută reprezintă principalul mijloc de
plată a obligațiilor în valută din schimburile economice
internaționale.
Valuta reprezintă moneda națională a unei țări, în măsura
în care îndeplinește funcțiile de instrume nt de plată și de rezervă
în relațiile economice internaționale. Valuta se prezintă sub forma
numerarului (bilete de bancă și monede metalice) și valuta în
cont, în cazul în care se află sub forma disponibilităților în conturi
bancare.
În funcție de condiț iile de preschimbare a unei valute în
altă valută se deoebesc valutele convertibile, monede
neconvertibile, valute transferabile și liber utilizabile.
Valuta convertibilă se caracterizează prin faptul că poate
fi preschimbată în mod liber în altă monedă la cursul pieței, fără
restricție din punct de vedere al deținătorului, al mărimii și al
destinației sumelor de preschimbat.
Transferabilitatea reprezintă dreptul deținătorului uniu
activ bancar exprimat în moneda unei țări de a cere transferarea
într-un act iv exprimat în altă monedă.
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei țări care se
atrage, păstrează și administrează de către autoritatea monetară a
altei țări în vederea acoperirii deficitului balanței de plăți, a
susținerii cursului de schimb și a garant ării solvabilității externe a
țării.
Eurovalutele reflectă depunerile în monedele unor țări în
conturi la bănci comerciale ce își au sediul în afara țării emitente
a monedei respective.
Dreptul Special deTtragere –DST (Special Drawing
Right) reprezintă o unitate monetară de cont și de rezervă emisă,
utilizată de Fondul Monetar Internațional în vederea susținerii
lichidității țărilor membre. DST -urile sunt active create de Fondul

51 Monetar Internațional pentru a suplimenta activele de rezervă
existente.
În statutul Fondului Monetar Internațional din anul 1969
era prevăzut că o unitate DST era echivalentă cu 0,888671 grame
aur fin, respectiv cu greutatea și finețea dolarului SUA de la 1
iulie 1944. Din 1974 Drepturile Speciale de Tragere s -au evaluat
pe baza u nui coș format din 16 valute ale țărilor a căror
participare la exportul mondial de bunuri și servicii era mai mare
de 1%. Din 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coș s -a redus
de la 16 la 5, și anume : dolarlul SUA, marca germană, francul
francez, lira sterlină si yenul japonez. Cursul de schimb s -a
calculat în funcție de cantitatea de monedă ce se includea în coșul
DST care se tranforma in dolari SUA pe baza cursurilor de
schimb de pe piață. Dolarii echivalenți se însumau și se obținea
valoarea unui DS T în dolari SUA. De la 1 ianuarie 1999, Fondul
Monetar Internațional a înlocuit cantitatea de mărci germane și
franci francezi din structura compozită a DST cu o cantitate
echivalentă de EURO pe baza ratelor de schimb dintre EURO,
marca germană și francul francez.
Certificatul de depozit
Document eliberat de o bancă pe un formular special,
dovedind primirea de la depunător a unei sume de bani pe o
perioadă de timp determinată și cu o anumită dobândă,
certificatul de depozit este transfe rabil prin andosare și negociabil
Bonurile de tezaur
Denumit și certificat de trezorerie, bon de trezorerie,
bonul de tezaur reprezintă o hârtie de valoare emisă de către stat,
de către Tezaur, purtătoare de dobândă, pusă în vânzare pentru a
obține fonduri pe termen scurt de la bănci sau particulari, cu care
se acoperă unele deficite de trezorerie.

Întrebări de verificare :

1. Ce sunt titlurile de credit ?
2. Ce este cambia ?
3. Ce este biletul la ordin ?
4. Ce este un cec ?
5. Care sunt principalele tipuri de cecuri ?

52 6. Ce este cardul ?
7. Ce este biletul de bancă ?
8. Ce desemnează devizele ?
9. Ce sunt eurovalutele ?
10. Ce este DST ?
11. Ce este certificatul de depozit ?
12. Ce reprezintă bonurile de tezaur ?

Întrebări grilă :

1. Printre limitele utilizării cambiilor ca instrumente de plată pot
fi menționate:
a) lipsa de siguranță a creditorului în debitor, în solvabilitatea și
buna sa credință
b) inadaptarea lor la cerințele efectuării unor plăți în sume
variabile
c) posibilitatea satisfacerii nevoilor de bani ale sta tului
d) imposibilitatea plății salariilor, impozitelor și a cumpărării
mărfurilor din comerț
R: a, b, d

2. Care din următoarele afirmații sunt adevărate cu privire la
DST:
a) reprezintă un instrument monetar destinat satisfacerii nevoilor
de lichidități intrernaționale ale statelor membre ale FMI
b) a fost instituit in anul 1959, în cadrul primului amendament la
statutul FMI
c) apariția sa este legată de crizele înregistrate de etalonul devize
d) reprezintă un instrument monetar mai puțin stabil în
compar ație cu monedele naționale
R: a

3. În sfera devizelor se includ :
a) alături de metalele prețioase, titluirile pe termen scurt și
valutele
b) numai valutele
c) metalele prețioase și valutele
R : a.

53

Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie m onetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “ Finanțe –
Monedă”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Timișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991;
Gheorghe M Voinea „ Relații valutar – financiare
internaționale ”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2007;
Silviu Cerna și colaboratorii „ Economie monetară și
financiară intern ațională ”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2005;
Daniel Dăianu, Radu Vrâncea „ România și Uniunea
Europeană ”, Editura Polirom, Iași, 2002.

54 TEMA 7

MODALITĂȚI DE PLATĂ

Obiectivele temei : cunoașterea principalelor modalități
de plată utilizate pe plan intern dar și în relațiile economice
internaționale ; înțelegerea deosebirii esențiale dintre instrument
și modalitate de plată.

Termeni cheie : modalitate de plată, acreditiv revocabil
și irevocabil, incasso simplu, incasso documentar, ordin de
încasare, ordin de plată, scrisoare de garanție bancară,
compensație.

Aspecte teoretice :
Acreditivul documentar
Termenul de modalitate de plată exprimă procedurile,
mecanismele și tehnicile bancare de efectuare a unei plăți între
părțile contra ctante.
Acreditivul documentar este un angajament scris prin care
o bancă se obligă să efectueze plata în favoarea unui terț sau la
ordinul acestuia, să plătească, să accepte sau să negocieze efecte
de comerț pe baza unor documente comerciale.
Participanți i la decontarea prin acreditiv documentar
sunt :
 ordonatorul care cere unei bănci să se angajeze în
efectuarea plății la un contract comercial ;
 banca emitentă , reprezentată de o bancă
comercială care se angajează să plătească în
anumite condiții contrava loarea mărfurilor livrate
conform contractului comercial ;
 beneficiarul acreditivului , respectiv societatea
comercială ce livrează mărfurile și este îndreptățită
să încaseze suma din acreditiv;

55  banca confirmatoare , care adaugă angajamentul
propriu la cel a l băncii emitente cu privire la plata
mărfurilor din contractul comercial ;
 banca avizatoare , ce se angajează să anunțe asupra
deschiderii unui acreditiv documentar ;
 banca negociatoare poate fi o altă bancă decât cea
emitentă, ce este autorizată să primea scă
documentele privind mărfurile livrate și să le
achite în numele băncii emitente ;
 banca trasă este acea bancă asupra căreia au fost
trase cambii și care urmează să achite sumele la
scadență.
Acreditivul documentar exprimă un angajament ferm al
băncilor în efectuarea plăților independent de contractul
comercial. Denumirea acestei modalități de plată se explică prin
faptul că banca este acreditată de către emitent să efectueze plata
pe baza documentelor ce dovedesc livrarea mărfurilor conform
contractulu i. Denumirea de acreditiv documentar se mai justifică
prin faptul că băncile pot acorda credite celor ce dovedesc
deschiderea de acreditive de către societăți comerciale în
folosirea lor.
Acreditivul documentar sau scrisoarea de credit stand -by
reprezintă orice angajament prin care o bancă (banca emitentă),
acționând la cererea și dupa instrucțiunile unui client
(ordonatorul) sau în nume propriu efectuează o plată, către, sau
la ordinul unei terțe părți (beneficiarul) sau acceptă și să
plătesccă efecte de c omerț trase de către beneficiar, sau
autorizează o altă bancă să efectueze plata, sau să accepte și să
plătească asemenea efecte, sau autorizează o altă bancă să
negocieze contra documentelor stipulate cu condiția ca termenii și
condițiile acreditivului să fie respectate. Esența unei scrisori de
credit constă în promisiunea unei bănci emitente de a plăti în
schimbul unor documente specifice.
Tipuri de acreditive
Din punct de vedere al caracterului pe care îl pot avea,
acreditivele sunt revocabile și irevoca bile. Acreditivul trebuie să
indice clar dacă este revocabil. În cazul în care lipsesc mențiunile
în această direcție, acreditivul este considerat irevocabil.

56 Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de
către banca emitentă în orice moment și fă ră o notificare
prealabilă a beneficiarului. Acreditivul irevocabil reprezină un
angajament ferm al băncii emitente de a plăti anumite sume dacă
documentele stipulate sunt prezentate băncii desemnate sau
băncii emitente, iar termenii și condițiile acrediti vului sunt
respectați.
Acreditivele trebuie să indice dacă sunt utilizabile prin
plată la vedere, la termen (plată diferată), prin acceptare sau prin
negociere.
Acreditivul transferabil se deosebește prin faptul că
beneficiarul (primul beneficiar) poate ce re băncii autorizate să
plătească, să -și asume un angajament de plată diferată, să accepte
trate sau să negocieze, să facă acreditivul utilizabil în totalitate
sau parțial către unul sau mai mulți beneficiari.
Acreditivul poate fi transferat dacă cuprinde în mod
expres denumirea de “transferabil” dată de către banca emitentă.
În principiu, un acreditiv poate fi transferat o singură dată dacă nu
sunt prevederi contrare în acreditiv. În spiritul acestei reguli,
acreditivul nu poate fi transferat la cererea ce lui de al doilea
beneficiar către un al treilea beneficiar.
Incasso documentar
Incasso -ul documentar reprezintă un mecanism de plată
prin care un agent economic trimite băncii sale documentele care
dovedesc expedierea mărfurilor conform contractului comerc ial,
iar banca respectivă remite spre încasare documentele unei alte
bănci, care se angajează să le prezinte altui agent economic și să
solicite achitarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate.
Mecanismul de plată prin incasso se poate utiliza în cazul
în care există încredere în bonitatea și corectitudinea agentului
economic. Incasso -ul presupune manipularea documentelor de
către bănci potrivit instrucțiunilor primite în vederea acceptării
plății sau eliberarea documentelor contra plății și/sau contra
acceptării sau eliberarea de documente în alte condiții. Expresia
de documente desemnează atât documentele comerciale (cambii,
bilete la ordin, cecuri, chitanțe de plată), cât și documente
financiare (facturi, documente de transport).

57 Funcția inca sso-ului documentar constă în mijlocirea
încasării contravalorii mărfurilor livrate și a serviciilor prestate de
către un agent economic de la partenerul de contract. Agentul
economic vânzător are încredere că agentul economic cumpărător
va achita contrava loarea mărfurilor pe măsură ce va fi avizat de o
bancă. Incaso -ul documentar nu îi garantează vânzătorului
încasarea contravalorii mărfurilor livrate deoarece se bazează pe
solvabilitatea, seriozitatea și bonitatea debitorului, respetiv a
cumpărătorului. D eși în unele cazuri vânzătorul poate să ceară
cumpărătorului să -i prezinte în prealabil o scrisoare de garanție
prin care să -i garanteze achitarea incasso -ului, nu se poate asigura
lichiditatea financiară rapidă a tranzacției dacă cumpărătorul nu
plătește la termenul stabilit în contractul comercial.
Părțile implcate în efectuarea plăților prin incasso
documentar sunt următoarele:
 ordonatorul (emitentul) sau trăgătorul care
încredințează ordinul de încasare a documentelor
dintr -un contract comercial unei bă nci;
 banca remitentă este acea bancă căreia
ordonatorul îi adresează ordinul de încasare a
documentelor, conform contractului comercial;
 banca ce asigură încasarea sumelor, respectiv
care primește documentele de la banca remitentă
și încasează contravaloar ea lor;
 banca prezentatoare are misiunea să prezinte
documentele în conformitate cu ordinul de
încasare;
 cumpărătorul sau trasul, căruia i se prezintă
documentele privind mărfurile cumpărate care
trebuie plătite în conformitate cu ordinul de
încasare.
Plata prin incasso documentar se face la domiciliul
cumpărătorului și din această cauză contravaloarea mărfurilor
livrate se poate încasa într -o perioadă mai mare de timp. Inițiativa
efectuării plăților prin incasso documentar revine vânzătorului
care ordonă b ăncii remitente documentele de expediție a
mărfurilor.

58 Operațiunile de incasso se pot grupa în funcție de
documentele prezentate în incasso simplu și incasso documentar.
Incasso -ul simplu constă în încasarea de către o bancă a
unei cambii la ordinul unui c lient. Deținătorul unei cambii o
remite băncii spre încasare; pe această cale se evită plata efectivă
și se creează un titlu de credit care poate circula prin negociere
pe piață. Incasso -ul documentar presupune ca, pe măsură ce
vânzătorul livrează mărfuri le și prezintă băncii documentele de
expediție, banca respectivă să remită băncii corespondente
documentele însoțite de o scrisoare. Pe baza documentelor
primite, banca corespondentă încasează de la cumpărător suma
corespunzătoare mărfurilor livrate sau se rviciilor prestate și
creditează contul vânzătorului.
Ordinul de plată
Ordinul de plată reprezintă un document prin care titularul unui
cont dă o dispoziție băncii sale comerciale să plătească o anumită
sumă unei persoane fizice sau juridice. Părțile impli cate în
efectuarea plății prin ordin de plată sunt:
 debitorul – ordonatorul;
 banca comercială la care își are deschis contul
debitorul;
 banca corespondentă care plătește suma înscrisă
în ordin;
 beneficiarul sumei din ordinul de plată.
Mecanismul de efectu are al plăților prin ordin de plată
cuprinde următoarele momente:
 ordonatorul , respectiv debitorul, cere băncii la
care are deschis contul să plătească o anumită
sumă unei persoane fizice sau juridice;
 ordonatorul comunică beneficiarului ordinul de
plată;
 banca ordonatorului debitează contul
ordonatorului cu suma înscrisă în ordinul de plată;
 banca ordonatorului dispune transferul sumei sau
creditează contul băncii corespondente;
 beneficiarul sumei remite băncii sale documentele
cerute prin ordinul de plată ;

59  banca beneficiarului înregistrează suma în contul
beneficiarului;
 banca beneficiarului reminte documentele primite
de la beneficiar băncii ordonatorului;
 beneficiarul confirmă ordonatorului încasarea
sumei în valută din ordinul de plată.
În cazul decontă rii unei sume prin ordin de plată simplu
nu se mai solicită prezentarea și/sau remiterea unui document.
Ordinul de plată poate fi necondiționat (simplu) dacă nu
conține explicații cu privire la scopul plății și condiționat
(documentar) în cazul în care se solicită prezentarea unui
document comercial sau de altă natură.
Ordinul de plată se caracterizează prin faptul că inițiativa
în efectuarea plăților revine debitorului, nu presupune un
angajament bancar față de debitor și poate fi revocabil până în
momentu l în care se virează suma beneficiarului. Caracterul
revocabil al ordinului de plată este o expresie a voinței
ordontorului și nu este însoțit de un angajament bancar privind
virarea sumei către beneficiar. Ordinul de plată se folosește dacă
raporturile co merciale între creditor și debitor se bazează pe
încrederea și pe respectarea obligațiilor reciproce.
Scrisoarea de garanție bancară
Părțile implicate în garanții sunt:
 beneficiarul , respectiv partea care emite o cerere
de ofertă sau organizează o licitați e și dorește să
primească o sumă de bani compensatorie în cazul
în care ofertantul nu își respectă obligațiile
rezultând din ofertă sau dacă ofertantul nu își
onorează oferta în teremen;
 ordonatorul sau partea care oferă sau care câștigă
licitația nu vrea să fie obligată să depună o sumă
de bani cu titlu de garanție pentru buna îndeplinire
a obligațiilor;
 garantul reprezentat de o bancă, companie de
asigurări sau de altă parte care să -și onoreze
angajamentul în termenii garanției fără a fi
amestecat în disp uta dintre beneficiari și
ordonatori.

60 Principalele tipuri de garanții sunt:
a) Garanția de participare exprimă un angajament asumat
de o bancă, o societate deasigurare sau de o altă persoană la
cererea unui ofertant (ordonatorul garanției) sau a unei bănci ,
societate de asigurare sau a unei alte persoane autorizate luată în
favoarea unei părți care a solicitat oferta, prin care garantul se
obligă ca în cazul în care ordonatorul nu își îndeplinește
obligațiile ce decurg din ofertă să plătească sume în limite le
stabilite către beneficiar.
b) Garanția de bună executare reprezintă un angajament
al unei bănci, societăți de asigurare sau al altei persoane
(garantul) la cererea unui furnizor de mărfuri sau servicii sau a
oricărui întreprinzător (ordonatorul) sau la instrucțiunile unei
bănci, societate de asigurare sau a unei alte persoane autorizate de
către ordonator luat în favoarea unui cumpărător sau antreprenor
prin care garantul se obligă ca, în cazul în care ordonatorul nu
execută corespunzător contractul înc heiat (între ordonator și
beneficiar), să plătească beneficiarului o sumă în limitele stabilite
sau dacă, garanția prevede la alegerea garantului, să asigure
executarea contractului.
c) Garanția de restituire exprimă angajamentul unei
bănci, societate de a sigurare sau al altei persoane, la cererea unui
furnizor de mărfuri și servicii sau a oricărui întreprinzător sau la
instrucțiunile unei bănci, societate de asigurare luată în favoarea
lui, prin care garantul se obligă ca, în cazul în care ordonatorul nu
restituie conform contractului încheiat între ordonator și
beneficiar sumele avansaten sau plătite, să efectueze plata în
limitele stabilite.
Garanțiile trebuie să stipuleze: ordonatorul, beneficiarul,
garantul, contractul în baza căruia a fost necesară ga ranția, suma
maximă de plată și moneda, data limită, condițiile de efectuare a
plății.
Scrisoarea de garanție bancară constituie un înscris prin
care o bancă garantă se angajează în mod irevocabil ca, în cazul
în care o anumită persoană fizică sau juridică denumită debitor
principal nu va plăti la un anumit termen suma stabilită în
scrisoare, să achite o sumă corespunzătoare beneficiarului.
Garanția se acordă de o bancă sub forma unei scrisori și cuprinde

61 următoarele mențiuni: denumirea și adresa băncii gar ante, numele
și adresa persoanei garantate, numele și adresa beneficiarului
garanției, obiectul garanției, valoarea garanției exprimată într -o
sumă determinată, termenul de plată al sumei, durata de
valabilitate și clauzele speciale.
Scrisoarea de garanție bancară este un instrument elaborat
pe baza contractului comercial și din această cauză condiția de
emitere și clauzele trebuie să fie în concordanță cu prevederile
din contract. Executarea garanției bancare se produce în
momentul în care debitorul princ ipal sau ordonatorul nu respectă
obligațiile din contractul comercial și beneficiarul se poate adresa
băncii garante pentru a -i achita suma din scrisoare.
Garanția bancară simplă se manifestă atunci când
beneficiarul poate să urmărească debitorul principal , iar în cazul
în care acesta nu achită suma datorată sau nu respectă altă
obligație conform contractului, banca se angajează să plătească
suma din scrisoarea beneficiarului.
Garanția bancară solidară reprezintă o formă a garanției
prin care beneficiarul p oare solicita executarea băncii fără ca în
prealabil să urmărească debitorul principal și fără ca banca
garantă să poată obiecta.
Scrisorile de garanție bancară se pot grupa din punct de
vedere al obiectului astfel:
 scrisoare de garanție prin care o bancă se
angajează să plătească contravaloarea
documentelor primite, să achite rate la vânzări pe
credit sau să accepte, avalizeze și să plătească
cambii;
 scrisoare de garanție prin care o bancă garantează
executarea contractului comercial de către
vânzător;
 scrisoare de garanție prin care o bancă garantează
cumpărătorului restituirea avansului acordat
vânzătorului în cazul în care acesta nu a livrat
mărfurile conform contractului comercial;
 scrisoare de garanție pentru participarea la licitații
în care se garant ează încheierea contractului

62 conform caietului de sarcini în cazul adjudecării
ofertei;
 scrisoare de garanție prin care banca garantează
restituirea mărfurilor primite în consignație sau
achitarea contravalorii lor.
Compensația
Compensația reprezintă opera țiunea de stingere a
obligațiilor din schimburile economice internaționale prin livrări
corespunzătoare de mărfuri și prestări de servicii, fără transfer de
bani (valută).
Compensația se utilizează în momentul în care se aplică
unele restricții în domeniul valutar și se obțin greu mijloacele de
plată, iar importatorii nu își pot achita obligațiile din schimburile
economice internaționale. Compensația comercială reprezintă
schimbul de marfă contra marfă și este cunoscută sub denumirea
de compensație particul ară.
Tranzacțiile prin compensație se mai grupează astfel:
barterul, tranzacțiile reciproc legate, tranzacțiile valutare prin
compensație.
Barterul reprezintă schimbul comercial nemijlocit dintre
partenerii de afaceri caracterizat prin lipsa transferului b ănesc,
deoarece mărfurile exportate se compensează valoric cu cele
importate.
Tranzacțiile reciproc legate presupun achiziționarea unor
mărfuri din strainătate în schimbul vânzării altor mărfuri către
partenerii străini. La aceste tranzacții se încheie dou ă contracte, și
anume, un contract de import și un contract de export.
Tranzacțiile valutare prin compensație se deosebesc prin
faptul că furnizorii de mașini și utilaje acceptă plata completă sau
parțială sub formă de mărfuri.
Operațiunile de compensații se mai grupează în
compensații la care nu se realizează transfer de valută si
compensații cu transfer de valută. În cazul compensațiilor fără
transfer de valută documentele de export -import se schimbă pe
baza prevederilor contractuale între parteneri fără să mai intervină
banca.

63 Întrebări de verificare:

1. Ce reprezintă modalitățile de plată?
2. Care este diferența dintre un acreditiv revocabil și unul
irevocabil?
3. Ce este incasso -ul?
4. Care este diferența între un incasso simplu și un incasso
documen tar?
5. Ce cuprinde un ordin de încasare? Dar un ordin de plată?
6. Ce este scrisoarea de garanție bancară?
7. Ce tipuri de garanții există?
8. Ce este compensația?
9. Ce înseamnă un barter?

Întrebări grilă:

1. Acreditivul documentar exprimă:
a) un ang ajament ferm al băncilor în efectuarea plăților
independent de contractul comercial
b) un angajament ferm al băncilor în efectuarea plăților
c) un angajament ferm al întreprinderilor în efectuarea plăților
R: a

2. Ordinul de plată se caracterizează pri n faptul că:
a) inițiativa în efectuarea plăților revine debitorului
b) inițiativa în efectuarea plăților revine creditorului
c) inițiativa în efectuarea plăților revine beneficiarului
R: a

3. Incasso documentar este:
a) un instrument de plată
b) un inst rument financiar
c) o modalitate de plată
R: c

4. Barterul se caracterizează prin:
a) transfer de bani
b) lipsa transferului bănesc

64 c) transfer de mărfuri ce se compensează
R: b,c

Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “ Finanțe –
Monedă ”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Timișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipo grafia Universității de Vest, Timișoara, 1991;
Gheorghe M Voinea „ Relații valutar – financiare
internaționale ”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2007;
Silviu Cerna și colaboratorii „ Economie monetară și
financiară internațională ”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2005;
Daniel Dăianu, Radu Vrâncea „ România și Uniunea
Europeană ”, Editura Polirom, Iași, 2002.

65 TEMA 8

CONCEPTUL DE CREDIT ȘI FORMELE
ACESTUIA

Obiectivele temei : însușirea noțiunilor generale despre
credit , cunoașterea principalelor tipuri de credite existente într -o
economie, precum și descrierea acestora.

Termeni cheie : credit, caracteristici ale creditului,
credit comercial, credit obligatar, credit ipotecar, credit de
consum, credit bancar, credit -bail, credite bancare pe termen
scurt, garantarea creditelor

Aspecte teoretice :
Conceptul și necesitatea creditului
Sub aspect economic creditul constă în cedarea unor
valori de întrebuințare prezente în schimbul unor valori de primit
în viitor. Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii
obligaților dintre diferiți agenți economici, proces căruia nu -i
poate face față mon eda lichidă. Depășind sfera de interese a
agentului intern, creditul se extinde și în relațiile cu partenerii
externi, chiar și la nivelul statului, putându -se afirma, odată cu
monetariștii, că astăzi omenirea trăiește prin credit. Într-un mod
simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de
mișcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu
trans ferare de monedă cu titlul de împrumut.
Creditul prezintă trei aspecte esen țiale:
– existența unei disponibilități la unii agenți economici și
acceptarea de către aceștia să le cedeze (împrumut) altor
agenți (debitori);
– pierderea temporară a unor drepturi d e către cel care acordă
împrumutul (împrumutant);
– obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un
termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de
dobândă.
Caracteristicile creditului sunt următoarele :

66 a) Subiectele relației de credit , creditorul și debitorul ;
b) Promisiunea de rambursare presupune riscur i care
necesită angajarea unor garanții. Riscul de nerambursare constă
în probabilitatea întâzierii plății sau a incapacității de plată
datorită conjuncturii, dificultăților sectoria le, deficiențelor
împrumutatului. Prevenirea riscului se poate realiza prin
diversificarea sa sau prin garantarea împrumutului. Riscul de
imobilizare survine la bancă sau la deținătorul de depozite, care
nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din
cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Prevenirea
unui asemenea risc se poate obține prin garanții personale și
garanții reale.
Garanția personală este angajamentul luat de o terță
persoană de a plăti, în cazul în care debit orul este în
incapacitate.Garanția poate fi simplă și solidară. Garanția reală
cuprinde dreptul de reținere, gajul, ipoteca și privilegiul.
Dreptul de reținere permite creditorilor să rețină un bun
corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el nu a fost
achitat integral. Gajarea este actul prin care debitorul remite
creditorului un bun în garanția creditului, gajul. Aceasta poate
avea loc cu sau fără deposedare. Ipoteca este actul prin care
debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără
deposedare și cu publicitate, conferindu -i creditorului dreptul de
preferință și dreptul de urmărire. Ipoteca poate fi legală,
convenită sau juridică. Privilegiul este dreptul conferit de lege
unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunc i când dispun
de o garanție asupra unei părți sau asupra totalității patrimoniului
debitorului. Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv
mobiliare și imobiliare.
O bună garanție nu reprezintă decât o precauție
suplimentară și nu un suport al un ui risc mai mic decât probabil.
În caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune
pentru creditor eforturi și cheltuieli suplimentare, implicând
imobilizari îndelungate ale fondurilor.
c) Termenul de rambursare , caracteristica esențială a
creditului, are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de
ore) se ajunge la termene de peste 30 de ani în cazul creditelor
imobiliare.

67 d) Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a
creditului. Poate fi fixa sau variabilă.
e) Acordarea cre ditului (Tranzacția) . Creditul poate fi
constituit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui
împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.
Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, fiind un
act de mare importanță, credit orul trebuie să -și asigure o bună
informare și documentare pentru evitarea riscului.
f) Consemnarea și transferabilitatea sunt caracteristici
necesare ale creditului. Acordurile de credit sunt cons emnate prin
înscrisuri . Prin intermediul transferului se r ealizează cesiunea
creanței, a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de
credit, precum și veniturile accesorii.
Formele creditului
Creditul comercial
Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a
creditului în economia de piață, constând în acordarea reciprocă a
unei amânări a plății, de către agenții economici activi, cu prilejul
vânzării mărfurilor. El apare din faptul că, în timp ce unii agenți
economici dispun de mărfuri deja fabricate, gata spre a fi
vândute, alți agenți care au nevoie de aceste mărfuri nu dispun “o
perioada de timp” de mijloa ce bănești pentru a le cumpăra. P rin
intermediul creditului comercial este favorizat procesul de
transformare a mărfii în bani, punând în evidență capacitatea
acestei forme de credit de a accelera circulația mărfurilor. În
economia de piață, instrumentul specific creditului comercial îl
constituie cambia.
Creditul obligatar
Această formă de credit exprimă relații între unități
economice și instituții în calitate de debitori, care emit
obligațiuni, pe de o parte, iar, pe de altă parte, subscriitorii de
obligațiuni, în calitate de creditori, care își avansează capitalul în
scopul obținerii unei dobânzi. Obligațiunea este un titlu de credit
(de valoare) ce atestă un împrumut pe termen mediu sau lung pe
care emitentul se angajează să -l ramburseze într -un interval de
timp determinat și care dă dreptul deținătorului său (creditorul
întreprinderii) la o dobândă anuală certă, pe toată durata,
indiferent de situația economico -financiară a emitentul ui.

68 Obligațiunile, în sine, reprezintă fondul material al unor ample
operațiuni bancare active și generează numeroase și diverse
operațiuni de credit bancar.
Creditul ipotecar
Creditul destinat activității imobiliare constituie una din
cele mai importan te forme de credit în cadrul unei economii care
cultivă, dezvoltă, sprijină și susține proprietatea individuală.
Creditul ipotecar presupune o convenție între
împrumutant și împrumutat, în care se prevede în general:
– obiectul (proprietatea) ca garanție a rambursării
împrumutului;
– condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;
– penalitățile în caz de rambursare anticipată, parțială sau
completă a împrumutului;
– circumstanțele în care, prin nerespectarea condițiilor de
împrumut, debitorul poate pierde p roprietatea.
Creditul de consum
Această formă de credit reprezintă un credit pe termen
mijlociu sau scurt, acordat persoanelor individuale și destinat
acoperirii costului bunurilor și serviciilor de care beneficiază,
prin rețeaua de comercializare și de servicii sau pentru
recreditarea creanțelor contractate în acest scop. Pe plan general,
așa cum experiența a evidențiat, creditul de consum a contribuit
direct la creșterea în ritmuri rapide a nivelului de trai al
populației, stimulând, totodată, producția de bunuri de consum de
nivel tehnic și oportunitate ridicate. Exacerbarea acestei forme de
credit poate conduce îns ă la expansiunea producției de mărfuri de
folosință îndelungată, fără a ține seama de cererea solvabilă a
populației și chiar dincolo de cap acitățile normale de plată ale
populației, în ansamblul lor, generând dezechilibre în economie,
oferind posibilitatea unor producții supradimensionate, actionând
ca un factor degenerator al economiei de consum.
Creditul bancar
Forma definitorie a credit ului, creditul bancar cuprinde o
sferă largă de relații, angajând modalități diferite, pe termen scurt
și pe termen mijlociu și lung, privind operații bazate sau nu pe
înscrisuri garantate sau negarantate etc. Participanții la angajarea
creditului bancar s unt, pe de o parte, băncile, care apar în calitate

69 de creditori, iar, pe de altă parte, diferiții agenți economici care
solicită credit, în calitate de debitori.
Creditul bancar pe termen mediu și lung : este un
împrumut obținut de la o bancă și care trebu ie rambursat într -o
perioadă mai mare de un an. Împrumutul pe termen lung are trei
mari avantaje oferite celor care recurg la el: rapiditate,
flexibilitate și costuri de obținere reduse.
Creditele pe termen scurt sunt de o mare diversitate,
acestea având drept scop să acopere insuficiența, trecatoare sau
permanentă, de fond de rulment a întreprinderilor, determinată de
decalajul între cheltuielile și veniturile lor
Tipuri de credite bancare pe termen scurt
a) Creditele de trezorerie sunt credite pe terme n scurt
având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a
întreprinderii. La acordarea acestor credite, singura preocupare a
băncii, în afara cunoașterii bonității debitorului, este de a se
asigura de solvabilitatea pe termen scurt a acestuia. Nevoile
acoperite prin creditele de trezorerie sunt cele legate de decalajele
existente între cheltuielile și încasările din exploatare determinate
de caracterul ciclului de exploatare (lungimea sa, sezonalitatea
activității etc.) și de unele “accidente” cu care se confruntă
întreprinderea (întârzieri în livrări, perturbări ale ciclului
numerarului etc.).
b) Linia de credit este o înțelegere între bancă și
întreprindere prin care aceasta din urmă poate să împrumute până
la o limită maximă stabilită pentru o p erioadă de timp specificată.
Pentru perioada de nefolosire integrală a sumei maxime,
corespunzător sumei neangajate, banca percepe o cotă
procentuală. Suma creditului se stabilește de regulă, pentru un an.
c) Linia de credit revolving implică utilizarea cu rentă a
sumei pusă la dispoziția acesteia deoarece rambursările efectuate
permit întreprinderii, în perioada următoare, obținerea de noi
credite, în limitele stabilite inițial (creditul se reînnoiește).
O serie de alte credite bancare puse la dispoziția
întreprinderilor necesită din partea acestora motivarea solicitării,
garantarea lor și condiționarea utilizării creditelor. Acest gen de
credite pot fi, în ansamblu, considerate drept credite pentru
stocuri .

70 d) Creditele de mobilizare presupun mobilizarea pe lângă
aparatul bancar a creditelor comerciale pe care întreprinderea le
deține asupra clienților, concretizate în hârtii de valoare. În fapt,
are loc transformarea creditelor pe termen în lichidități la vedere.
Creditele de mobilizare sunt garantate de întreprinderi cu active
financiare (comerciale): trate, bilete la ordin și se obțin prin
intermediul operațiunii de scontare.
e) Scontul este operațiunea de credit prin care banca pune
la dispoziția unui client o sumă de bani, în schimbul unui efect
comer cial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă la
scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse
și a unui comision. Suma dobânzii se stabilește în funcție de
valoarea tratei, rata dobânzii și timpul rămas între momentul
scontăr ii până la scadența efectului. Creditul de scont are
avantajul că este mai puțin scump, deoarece efectele scontate
reprezintă o garanție suficientă pentru bancă. Dezavantajul este că
apelarea la acest credit de către întreprindere nu este întotdeauna
posib ilă din cauză că nevoile de lichidități nu coincid întotdeauna
cu portofoliul de efecte deținut de întreprindere.
Garantarea creditelor bancare pe termen scurt
Pentru că unii furnizori de credite (bănci) solicită la
acordarea creditelor garanții sau pentru ca întreprinderile să
obțină o finanțare mai ieftină, adesea, acestea din urmă utilizează
stocurile și/sau clienții neîncasați la obținerea finanțării pe termen
scurt.
1.Finanțarea pe baza clienților neîncasați (a facturilor
neîncasate) presupune garantar ea cu clienții neîncasați sau
factoringul (adică vânzarea clienților neîncasați).
* Garantarea cu clienții neîncasați are la bază folosirea
de cel care solicită un împrumut a clienților neîncasați pentru
garantarea creditului. Această modalitate de finanța re se
caracterizează prin faptul că cel care oferă împrumutul, nu numai
că are un drept asupra clienților neîncasați, dar el se poate, de
asemenea, îndrepta asupra celui împrumutat în caz că nu își poate
recupera capitalul din încasarea clienților neîncasa ți primiți în
gaj. Finanțarea cu ajutorul clienților neîncasați este inițiată pe
baza unei înțelegeri obligatorii dintre vânzătorul de bunuri (și
solicitant al creditului) și instituția finanțatoare (banca).

71 Înțelegerea prezintă de la început, în detaliu, procedurile de urmat
și obligațiile legale ale ambelor părți. De aceea, vânzătorul,
periodic, prezintă finanțatorului stocul de facturi, pe care, acesta
din urmă le verifică și face evaluarea posibilităților de încasare a
clienților.
* Factoringul sau vânz area clienților neîncasați, de către
aderent presupune cumpărarea clienților neîncasați de către
creditor ( factor ), care, în general, nu poate să introducă acțiune în
regres împotriva celui care i -a cu împrumut (vânzătorul clienților
neîncasați). Aceasta î nseamnă că dacă clientul (clienții) nu
plătește bunurile cumpărate, factorul (creditorul) înregistrează
pierderea aferentă. Întreprinderea factoring este responsabilă atât
cu acordarea creditului, cât și cu încasarea clienților neîncasați.
Deci factorul, ( care poare fi o bancă sau o altă întreprindere
angajată în operațiunea de factoring) își asumă în întregime riscul
legat de acordarea creditului și cel rezultat din pierderi ca urmare
a neplății unor bunuri de către clienții neîncasați pe care i -a
cumpărat . În prealabil, clienților neîncasați li se notifică transferul
și cerința de a face plata direct factorului.
Factoringul acționează în două moduri de bază. În cazul
factoringului la scadență, factorul cumpără toți clienții neîncasați
și face plata vânzăto rului clienților neîncasați o dată pe lună.
Întreprinderile care folosesc factoringul la scadență sunt
principalii interesați în efectuarea analizei creditului (a clienților
neîncasați) și a regularității intrării fluxului de numerar din aceste
imobilizări . Cheltuiala aferentă factoringului la scadență este
comisionul plătit factorului pentru încasarea din cursul lunii a
clienților neîncasați. Astfel, la finele lunii factorul plătește
întreprinderii de la care a cumpărat clienții neîncasați, tot ce a
încasa t în cursul lunii respective și primește în schimb comisionul
convenit. Pentru acest comision, factorul își asumă toate
cheltuielile cu evidența contabilă și încasarea clienților.
În cazul factoringului în avans, factorul acordă un credit
în schimbul clien ților neîncasați. Astfel, la începutul lunii o
întreprindere poate primi un împrumut în schimbul vânzării
clienților neîncasați. Pentru această modalitate de finanțare,
costul constă atât în comisionul oferit factorului, cât și în dobânda
aferentă creditul ui.

72 Avantajele factoringului sunt următoarele: creditul și
operațiunea de încasare sunt suportate în întregime de factor
(aceasta poate constitui o economie sesizabilă pentru
întreprinderea vânzătoare); gestiunea numerarului poate să devină
mai eficientă ș i mai oportună; dacă este folosit factoringul în
avans, întreprinderile pot, de asemenea, să accelereze finanțarea
pe termen scurt. În plus, factorii (agenții) pot, adesea să fie
dispuși să împrumute (să i -a cu împrumut) banii de la
întreprinderile cu care lucrează atunci când acestea au exces de
numerar. Datorită acestor motive, factoringul continuă să devină
o modalitate tot mai obișnuită de finanțare pe termen scurt pentru
multe întreprinderi.
2. Finanțarea cu ajutorul stocurilor : Stocurile unei
întrepri nderi furnizează o a doua sursă de garanție pentru
creditele pe termen scurt. Metodele de finanțare având drept
garanție stocurile sunt asemănătoare cu finanțarea având la bază
clienții neîncasați.
* Garanții asigurate (acoperite) de stocuri : în acest caz
este dată instituției creditoare drept garanție gajarea stocurilor (în
totalitate) aparținând întreprinderii care solicită împrumutul.
Totuși, aceasta din urmă are controlul asupra stocurilor și, astfel,
valoarea garanției poate fi redusă sub nivelul exist ent atunci când
a fost garantat creditul. Din această cauză, banca are o protecție
redusă împotriva riscului nerambursării creditului.
* Primirea în gaj (în păstrare) : prin aceasta bunurile sunt
păstrate în gaj de creditor; în cazul acestei metode de obți nere a
împrumutului de către întreprindere, aceasta semnează și
înaintează creditorului un document de dare în gaj a bunurilor, ca
o condiție a primirii fondurilor de la creditori. Bunurile pot fi
păstrate (depozitate) într -un depozit public sau pot fi păs trate de
împrumutat (debitor). Modalitatea primirii în gaj stabilește că
bunurile sunt păstrate în gaj pentru creditor și că orice procedură
de vânzare a bunurilor, trebuie comunicată creditorului la finele
fiecărei zile.
* Waranturile și depozitele genera le: mărfurile pot fi
depozitate în clădiri speciale, de obicei antrepozite, numite și
depozite generale care sunt administrate de organisme publice sau
de societăți private. Administrația depozitelor generale eliberează

73 depozitelor un borderou de intrare s au un buletin de înmagazinare
sau primire în depozitare, care la cererea depozitarului poate fi
înlocuit cu recipisă de depozit la care este anexat titlul de gaj sau
warantul. Recipisa face proba existenței mărfii în depozit, pe
când warantul furnizează de ponentului mijlocul de a obține
împrumuturi pe valoarea mărfurilor rămase astfel în gaj în
favoarea furnizorului de fonduri (creditorul) prin andosarea
warantului.
Raporturile de credit se desfășoara în mod necesar pe
două planuri:
– procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, în situația
în care creditorul este deținatorul de disponibilități, iar
depozitar este banca, în acest caz raportuI de credit fiind
prealabil;
– procesul de redistribuire a capitalurilor disponibile, în care
utilizatorii, în cal itate de debitori, recurg în mod necesar la
bănci comerciale sau specializate.

Întrebări de verificare :

1. Care sunt caracteristicile creditului ?
2. Ce este creditul comercial ?
3. Ce este creditul obligatar ?
4. Ce este creditul de consum ?
5. Ce este creditul ipotecar ?
6. Ce este creditul bancar ?

Întrebări grilă :

1. În economia de piață instrumentul specific creditului comercial
îl constituie :
a) cambia
b) biletul la ordin
c) cecul
R : a

2. Caracterstica definitorie a creditului este :
a) term enul de plată

74 b) dobânda
c) consemnarea și transferabilitatea creditului
R : b

3. Creditele de trezorerie sunt :
a) credite pe termen lung
b) credite pe termen scurt
c) credite publice
R :b

Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică, București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “Finanțe –
Monedă” , Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Timișoara, 1996;
Gheorghe M Voinea „ Relații valutar – financiar e
internaționale ”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2007;
Silviu Cerna și colaboratorii „ Economie monetară și
financiară internațională ”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2005;
Daniel Dăianu, Radu Vrâncea „ România și Uniunea
Europeană ”, Editura Polirom, Iași, 2002;
Luminița Ioana Mazuru „ Finanțarea
întreprinderilor ”,Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Ioana Mazuru „ Relația întreprinderii cu piața
de capital ” , Editura Concordia, Arad, 2005.

75 TEMA 9

INTERMEDIARII FINANCIAR I ȘI
POTENȚIALUL DE CREDITE

Obiectivele temei : înțelegerea noțiunilor de intermediar
financiar și potențial de creditare ; diferențierea intermediarilor
bancari de cei nebancari ; diferența dintre potențialul de
creditare al unei bănci și potențialul d e creditare al întregului
sistem bancar.

Termeni cheie : intermediar financiar, intermediari
bancari și nebancari, potențial de creditare.

Aspecte teoretice :
Analiza simplificată a mecanismelor economice
evidențiază că anumiți agenți ec onomici dispu n de capacități de
finanțare, în timp ce alți agen ți au nevoie de finanțare. Echilibrul
între capacitățile de finanțare și nevoile de finanțare se realizează
printr -un ansamblu de operațiuni de intermediere financiară.
Intermediarii bancari și nebancari
În cadrul intermedierilor financiare se disting două
categorii, în funcție de aportul lor la creația monetară.
Intermediarii bancari pot crea monedă, mijloace de plată, în timp
ce intermediarii nebancari nu fac decât să ia cu împrumut și să
acorde împrum uturi, din moneda preexistentă, creată de celelalte
instituții financiare.
Intermediarii bancari transformă activele financiare în
active lichide, promovând preferințele pentru lichidități ale
clienților lor. Totodată, intermediarii bancari transformă,
economiile pe termen scurt în împrumuturi pe termen mediu și
lung. Se rezolvă astfel o contradicție fundamentală în fluxul
economii -investiții, anume aceea dintre preferința populației
pentru depozite pe termen scurt și dorința întreprinderilor de a

76 benefici a de împrumuturi pe termen lung, în măsură să asigure
finanțarea investițiilor.
Potențialul de creditare
Analiza potențialului de creditatre al băncilor vizează atât
formarea potențialului de creditare global al sistemului bancar ,
cât și formarea potenți alului de creditare al fiecarei bănci .
Potenți alul de creditare al unei banci – poate fi exprimat
static sau dinamic. Potențialul de creditare static reprezintă
volumul maxim de credit (plasamente) pe care banca îl poate
acorda la un moment dat, fară să p ericliteze lichiditatea.
Cantitativ, acest potențial reprezintă diferența dintre resursele sale
(total pasiv) și rezervele obligatorii păstrate în cont la Banca
Centrală. Acest potențial depinde de trei factori:
1. volumul resurselor de care aceasta dispune. Aceste resurse
trebuie considerate atât ca dimensiune, cât și ca structură
(depozitele la vedere, depozitele la termen, fondurile proprii,
împrumuturi de la Banca Centrală).
2. volumul rezervelor obligatorii (î n cazul creșterii
coeficientului acestor rezerve, o parte din resurse devin
indispensabile pentru credite iar în cazul scăderii, se
eliberează resurse );
3. volumul rezervelor lichide facultative, create de bancă pentru
consolidarea lichidității și prevenirea riscurilor.
Potentialul de creditare dinamic al unei bănci este
volumul maxim al creditelor pe care aceasta le poate acorda într -o
anumită perioadă de timp. Pe lângă factorii enumerați în cazul
potențialului static, în cazul potențialului dinamic vor fi luate în
considerare două aspecte:
– băncile nu deți n, de regulă, potențial de creditare nefolosit,
străduindu -se să -l utilizeze, deci să -și plaseze resursele. În
acest sens, se manifestă fenomenul de multiplicare a
creditelor la nivelul unei bănci ;
– apariția și dispariția resurselor băncii nu constituie
evenimente accidentale și izolate, ci fenomene care au loc în
permanență și concomitent.
Potențialul de credi tare global al sistemului bancar – este
determinat de factori identici, ca natură, cu cei care determină
potențialul de creditare al unei singure băn ci, însă valoarea

77 elementelor componente și variabilitatea lor sunt diferite,
diferențe determinate de creșterea la scara a fenomenului.
Dintre aceste diferențe, menționăm urmatoarele:
– transferurile de resurse dintre bănci se compensează la nivelul
întreg ului sistem bancar, ca urmare gradul de rămânere a
fondurilor împrumutate în cadrul sistemului bancar este foarte
mare;
– viteza de multiplicare a creditelor este foarte mică, deoarece
este necesar un interval mai mare pentru transferul resurselor
dintr -o bancă la alta;
– gradul de remanență a împrumuturilor și viteza de
multiplicare sunt mai stabile decât în cazul unei singure bănci,
tot datorită efectului de compensare.
Acțiunea Băncii Centrale asupra potențialului de
creditare
Modalitățile de acțiune a B ăncii Centrale sunt două:
1. crearea și desființarea de monedă primară reprezintă cel mai
important factor de care depinde potențialul de creditare
bancar. Aceasta modalitate se realizează pe urmatoarele căi:
– acordarea (rambursarea) de credite sistemului banc ar;
– acordarea (rambursarea) de credite altor subiecți, în
special statului;
– cumpararea (vânzarea) de hârtii de valoare (open –
market);
– cumpararea (vânzarea) altor valute și devize.
2. modificarea coeficientului rezervelor obligatorii acționeaza pe
două căi asu pra potențialului de creditare:
– cresterea sau scăderea volumului mijloacelor libere
pentru creditare, existente în conturile de la Banca
Centrală;
– modificarea multiplicatorului creditelor, în cadrul unei
relații de determinare inverse.
Banca Centrală are o influentă foarte puternică asupra
dimensiunii potențialului de creditare al băncilor, datorită faptului
că această bancă este unicul creator de monedă primară (exclusiv
monedă divizionară) . Faptul că Banca Centrală poate crea, dupa
dorință, moneda primară , face ca potențialul său de creditare să
fie nelimitat și, prin urmare, potențialul de creditare global al

78 sistemului bancar (cuprinzând și Banca Centrală) este tot
nelimitat. Aceasta este principala caracteristică a sistemelor
monetare contemporane, baza te pe circulația banilor simbol,
creșterea masei bănești neavând, în cadrul acestor sisteme, nici o
limită intrinsecă.

Întrebări de verificare:

1. Ce inseamnă intermediar financiar?
2. Care este rolul intermediarilor bancari și nebancari?
3. Ce inseamnă potențialul de creditare al unei bănci?
4. Ce este potențialul de creditare al întregului sistem bancar?
5. Cum influențează banca centrală potențialul de creditare?

Întrebări grilă:

1. Echilibrul între capacitățile de finanțare și nevoile de finanțare
se realizează prin :
a) operaț iuni de intermediere financiară
b) operațiuni bursiere
c) operațiuni bancare
R : a

2. Intermediarii bancari :
a) pot creea monedă, mijloace de plată
b) iau cu împrumut și acordă împrumuturi
c) emit monedă
R : a

3. Banca Cent rală:
a) are o influenț ă foarte puternică asupra dimensiunii
potențialului de creditare al băncilor
b) are o influență scăzută asupra potențialului de creditare al
băncilor
c) nu are nici o influență asupra potențialului de creditare al
băncilor
R: a

79
Bibliografie:

Luminița Mazuru “ Monedă și credit -note de curs ”,
Editura Concordia, Arad, 2005;
Luminița Mazuru “ Finanțe -Monedă ”, Editura
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2007;
Silviu Cerna “ Banii și creditul în economiile
contemporane ”, Editura Enciclopedică , București, 1994;
Silviu Cerna “ Monedă și teorie monetară ”, Editura
Mirton, Timișoara, 2000;
Marius Herbei, Dorel Mateș, Luminița Mazuru “ Finanțe –
Monedă ”, Editura Mirton, Timișoara, 2000;
Cosma Dorin, Liliana Donath „Monedă și credit ”, Editura
Mirton, Tim ișoara, 1996;
Cerna Silviu „ Monedă și credit, curs universitar ”,
Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1991;
Gheorghe M Voinea „ Relații valutar – financiare
internaționale ”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2007;
Silviu Cerna și col aboratorii „ Economie monetară și
financiară internațională ”, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2005.

80