. Economie DE Ramura

CUPRINS

CAPITOLUL I-ECONOMIA RAMURILOR,ȘTIINȚĂ ECONOMICĂ ȘI

DISCIPLINĂ UNIVERSITARĂ pag. 5

– CAPITOLULII-INDUSTRIA–RAMURĂ

A ECONOMIEI

2.1. SISTEMUL INDUSTRIAL ȘI

COMPONENTELE SALE. pag. 9

2.2. Sistemul diviziunii muncii pag. 12

2.3.DelimitareA industriei de

celelalte ramuri ale producției

materiale pag. 13

2.4 Industria României, o industrie disproporționată pag. 17

2.5-STRUCTURA SISTEMULUI INDUSTRIAL pag. 22

2.5.1. Subsistemului industrial.

Criterii de delimitare pag. 22

2.5.2. Factori de apariȚie a

subsistemelor industriale pag. 25

2.5.3. Mediul concurenȚial al

industriei. pag. 26

2.5.4. Clasificarea economicĂ a

industriilor. pag. 29

2.5.5. CorelaȚiile dintre industrii pag. 38

2.5.6. Metode de studiere a

corelațiilor dintre industrii pag. 40

2.5.7. Indicatorii structurii

industriale pag. 49

– CAPITOLULIII-CONSTRUCȚIILE–RAMURA

A ECONOMIEI

3.1. Construcțiile. Subsistemele construcțiilor. Noțiuni generale. pag. 53

3.2. Particularități ale producției de construcții și implicațiile economice. pag. 59

– CAPITOLUL IV-REPARTIZAREA TERITORIALĂ A INDUSTRIILOR CONSTRUCȚIILOR Șl TRANSPORTURILOR

4.1 Noțiuni generale, factori, premise și direcții de perfecționare a amplasării teritoriale a industriilor pag. 67

4.2 CALCULE ECONOMICE DE AMPLASARE

A INDUSTRIILOR pag. 73

– CAPITOLUL V-FORME DE ORGANIZARE SOCIALĂ A INDUSTRIEI CONSTRUCȚIILOR Șl TRANSPORTURILOR

5.1. SPECIALIZAREA PRODUCȚIEI. pag. 81

5.1.1. Noțiuni generale . pag. 81

5.1.2. Aprecierea nivelului de

specializare. pag. 84

5.1.3. EFECTELE SI LIMITELE SPECIALIZĂRII. pag. 89

5.2. DIVERSIFICAREA Șl INTEGRAREA

PRODUCȚIEI. pag. 90

5.2.1. DIVERSIFICAREA PRODUCȚIEI Șl

SERVICIILOR CU CARACTER PRODUCTIV. pag. 90

5.2.1.1. Noțiunea și factorii diversificării. pag. 90

5.2.1.2. Măsurarea diversificării. pag. 93

5.2.1.3. Diversificarea și concurența pag. 94

5.2.2.INTEGRAREAPRODUCȚIEI

(CONCENTRAREA) pag. 95

5.2.2.1. Noțiunea și factorii concentrării . pag. 95

5.2.2.2. Măsurarea gradului de integrare

(concentrare). pag. 98

5.2.2.3. Formele concentrării, (integrării) pag.102

5.2.2.4. Efectele concentrării (integrării) pag.109

5.2.2.5.Aspecte privind dimensiunea

economică a întreprinderii. pag.111

5.3. COOPERAREA ÎN PRODUCȚIE: NOȚIUNI GENERALE,FORMELE COOPERĂRII,

INDICATORII DE APRECIERE, EFECTELE

ECONOMICE ALE COOPERĂRII. pag.113

5.3.1.Noțiuni generale. pag.113

5.3.2. Formele cooperării pag.115

INDICATORI DE APRECIERE A

COOPERARII pag.121

Efectele economice ale

cooperării. pag.123

– CAPITOLUL VI-ECONOMIA CALITĂȚII PRODUSELOR SI SERVICIILOR

6.1. Conceptul de calitate pag.125

6.2. Caracteristici de calitate pag.127

6.3 Criterii de apreciere a nivelului

caliTĂȚii produselor industriale pag.131

6.4. Indicatori de apreciere a

nivelului calitativ al produselor pag.132

6.5. Fiabilitatea și mentenabilitatea produselor industriale pag.139

6.5.1. Fiabilitatea produselor

industriale pag.139

6.5.2. Mentenabilitatea produselor industriale pag.141

6.6. Căi de creștere a calității

produselor si serviciilor pag.143

6.7 Implicațiile economice ale

asigurării și ridicării nivelului

calitativ al produselor si serviciilor. pag.145

6.8. Particularități ale calității construcțiilor pag.148

CAPITOLUL VII – ECONOMIE DE RAMURĂ-STUDII DE CAZ

7.1 LUCRARE COMPLEXĂ,ADAPTAREA POTENȚIALULUI PRODUCTIV AL UNEI INDUSTRII LA SCHIMBĂRILE IMPUSE DE CEREREA

PIEȚEI pag.154

7.2 PROBLEME REZOLVATE pag.207

BIBLIOGRAFIE pag.228

CAPITOLUL I-ECONOMIA RAMURILOR,ȘTIINȚĂ ECONOMICĂ ȘI DISCIPLINĂ UNIVERSITARĂ

Cuvântul economie provine de la expresia grecească OIKONOMIA. Analiza conținutului expresiei oikonomia ne permite să identificăm originea ei: oikos, casă, gospodărie și nomos, regulă, ordine.

În mod simplist economia poate fi definită ca fiind o anumită regulă în administrarea unei case (patrimoniu). Sinonim cu noțiunea de aconomie în teoria și practica economică se folosesc și noțiunile de activitate economică sau viață economică.

Activitatea economică reprezintă ansamblul comportamentelor oamenilor și al deciziilor de a produce bunuri pentru a le schimba și repartiza în funcție de nevoile lor.

Legate între ele prin diviziunea socială a muncii, diferitele activități economice se constituie treptat în economia nțională, a cărei primă trăsătură este piața națională.

Economia națională se referă la patrimoniul cuprins între granițele unei țări. Ea se prezintă ca un sistem complex în cadrul căruia diferite subsisteme (ramuri, sectoare de activitate, etc.)se dezvoltă necondiționat, au un anumit loc și rol în procesul de ansamblu, dar ele au și o mișcare relativ independentă și o structură de organizare proprie.

Având o mișcare relativ independentă și o structură de organizare proprie, înseamnă că în fiecare subsistem, legile economice și legitățile de dezvoltare acționează în conformitate cu particularutățile și specificul acestora.

Economia ramurilor studiază relațiile de producție din subsistemele economiei naționale: industrie, construcții, transporturi, telecomunicații, agricultură, silvicultură, comerț, etc., în interdependență cu forțele de producție specifice: respectivului subsistem.

Economia ramurilor face parte din grupa științelor sociale, care studiază societatea , subgrupa științe economice, în care mai sunt cuprinse : economia politică, finanțe, contabilitate, statistică, etc. În cadrul disciplinei „economia ramurilor” sunt înglobate: economia industriei, economia transporturilor, economia construcțiilor, economia telecomunicațiilor, economia agriculturii, economia comerțului, etc.

Științele economice în totalitatea lor au rolul de a studia relațiile sociale dintre oamenii ce se stabilesc în procesul de producție, legile generale și particulare, legitățile după care se desfășoară producția, schimbul, repartiția și consumul. Ele au sarcina de a releva condițiile de folosire eficientă a resurselor, de a identifica metode de eficientizare a activității economice și de a exprima eficiența economică. De fapt, după unii autori, esența științelor economice constă în cercetarea eficienței producției socialr și a metodelor de creștere a acesteia.

Locul central în cadrul sistemului științelor economice este deținut de economia politică, care descoperă legile cele mai generale, comune întregii producții sociale, deci sunt valabile pentru fiecare subsistem al economiei naționale. Alături de ea, economia de ramură studiază modul specific de manifestare a legilor generale în diferite ramuri ale economiei. Ramurile economiei naționale se caracterizează prin importante particularități ca urmare a deosebirilor tehnico-productive și social economice, deosebiri care nu pot să nu-și pună amprenta asupra caracterului și formelor concrete de manifestare în aceste ramuri a legilor generale.

Având în vedere cele de mai sus, se poate face precizarea că domeniul economiei ramurilor ca știință economică îl constituie fenomenele și procesele economice ce au loc în cadrul subsistemelor economiei naționale din sfera productivă, iar obiectul acesteia îl constituie legile și legitățile de dezvoltatre a acestor subsisteme.

Economia ramurilor studiază acțiunea și mecanismuzl de aplicare a legilor economice în industrie, construcții,transporturi, telecomunicații cum ar fi de exemplu: legea cererii și ofertei, legea valorii, legea profitului, legea concurenței, legea economiei de muncă etc.

Studierea legilor și legităților economice reprezintă numai o latură a obiectului de studiu al economiei ramurilor. Studiind și cunoscând modul concret de manifestare a acțiunii lor. Economia de ramiră, ca știință, descoperă căile și metodele de folosire eficientă a resurselor, mecanismul de folosire a pârghiilor pentru creșterea eficienței activității ramurilor economice.

Economia ramurilor studiază în mod concret modul de realizare a unor legități economice cum sunt: legitatea schimbării structurii ramurilor și subsistemelor acestora; legitățile și principiile organizării ramurilor, legitățile de înfăptuire și dezvoltare a specializării și cooperării; legitățile creșterii eficienței economice etc. Economia ramurilor are ca obiect și tehnicile de calcul ale indicatorilor de nivel și dezvoltare, de folosire rațională a resurselor, metode de analiză a activității economice etc.

Studiul eficienței economice, parțiale și sintetice, al modalităților de alocare și folosire a resurselor, al condițiilor și factorilor care determină modificarea favorabilă a raportului dintre eforturi și efecte, a metodelor de calcul, măsurare și analiză a rezultatelor, reprezintă coordonatele principale care definesc sfera și obiectul de preocupare a economiei ramurilor.

În abordarea problemelor care constituie obiectul ei de studiu, economia ramurilor operează cu categorii economice și legi ale economiei de piață, folosind pe tot parcursul ei noțiuni asimilate de studenți la disciplinele de Contabilitate, Statistică, Matematică, Economie Politică, Tehnologie, Prelucrarea informațiilor economice etc.

Ca metodă de studiere a fenomenelor, economia de ramură folosește cu precădere metoda optimizării pe baza comparării unui număr cât mai mare de variante și alegerea celei mai eficiente din punct de vedere economic. În investigarea, analiza și cuantificarea fenomenelor, economia de ramură folosește un aparat de cercetare modern care se bazează pe metode și tehnici de calcul și analiză, puse la dispoziție de către disciplinele: matematică, statistică, analiză economică, informatică etc.

Economia ramurilor analizează și testează fenomenele economice în dinamica lor ținând cont de factoroikos, casă, gospodărie și nomos, regulă, ordine.

În mod simplist economia poate fi definită ca fiind o anumită regulă în administrarea unei case (patrimoniu). Sinonim cu noțiunea de aconomie în teoria și practica economică se folosesc și noțiunile de activitate economică sau viață economică.

Activitatea economică reprezintă ansamblul comportamentelor oamenilor și al deciziilor de a produce bunuri pentru a le schimba și repartiza în funcție de nevoile lor.

Legate între ele prin diviziunea socială a muncii, diferitele activități economice se constituie treptat în economia nțională, a cărei primă trăsătură este piața națională.

Economia națională se referă la patrimoniul cuprins între granițele unei țări. Ea se prezintă ca un sistem complex în cadrul căruia diferite subsisteme (ramuri, sectoare de activitate, etc.)se dezvoltă necondiționat, au un anumit loc și rol în procesul de ansamblu, dar ele au și o mișcare relativ independentă și o structură de organizare proprie.

Având o mișcare relativ independentă și o structură de organizare proprie, înseamnă că în fiecare subsistem, legile economice și legitățile de dezvoltare acționează în conformitate cu particularutățile și specificul acestora.

Economia ramurilor studiază relațiile de producție din subsistemele economiei naționale: industrie, construcții, transporturi, telecomunicații, agricultură, silvicultură, comerț, etc., în interdependență cu forțele de producție specifice: respectivului subsistem.

Economia ramurilor face parte din grupa științelor sociale, care studiază societatea , subgrupa științe economice, în care mai sunt cuprinse : economia politică, finanțe, contabilitate, statistică, etc. În cadrul disciplinei „economia ramurilor” sunt înglobate: economia industriei, economia transporturilor, economia construcțiilor, economia telecomunicațiilor, economia agriculturii, economia comerțului, etc.

Științele economice în totalitatea lor au rolul de a studia relațiile sociale dintre oamenii ce se stabilesc în procesul de producție, legile generale și particulare, legitățile după care se desfășoară producția, schimbul, repartiția și consumul. Ele au sarcina de a releva condițiile de folosire eficientă a resurselor, de a identifica metode de eficientizare a activității economice și de a exprima eficiența economică. De fapt, după unii autori, esența științelor economice constă în cercetarea eficienței producției socialr și a metodelor de creștere a acesteia.

Locul central în cadrul sistemului științelor economice este deținut de economia politică, care descoperă legile cele mai generale, comune întregii producții sociale, deci sunt valabile pentru fiecare subsistem al economiei naționale. Alături de ea, economia de ramură studiază modul specific de manifestare a legilor generale în diferite ramuri ale economiei. Ramurile economiei naționale se caracterizează prin importante particularități ca urmare a deosebirilor tehnico-productive și social economice, deosebiri care nu pot să nu-și pună amprenta asupra caracterului și formelor concrete de manifestare în aceste ramuri a legilor generale.

Având în vedere cele de mai sus, se poate face precizarea că domeniul economiei ramurilor ca știință economică îl constituie fenomenele și procesele economice ce au loc în cadrul subsistemelor economiei naționale din sfera productivă, iar obiectul acesteia îl constituie legile și legitățile de dezvoltatre a acestor subsisteme.

Economia ramurilor studiază acțiunea și mecanismuzl de aplicare a legilor economice în industrie, construcții,transporturi, telecomunicații cum ar fi de exemplu: legea cererii și ofertei, legea valorii, legea profitului, legea concurenței, legea economiei de muncă etc.

Studierea legilor și legităților economice reprezintă numai o latură a obiectului de studiu al economiei ramurilor. Studiind și cunoscând modul concret de manifestare a acțiunii lor. Economia de ramiră, ca știință, descoperă căile și metodele de folosire eficientă a resurselor, mecanismul de folosire a pârghiilor pentru creșterea eficienței activității ramurilor economice.

Economia ramurilor studiază în mod concret modul de realizare a unor legități economice cum sunt: legitatea schimbării structurii ramurilor și subsistemelor acestora; legitățile și principiile organizării ramurilor, legitățile de înfăptuire și dezvoltare a specializării și cooperării; legitățile creșterii eficienței economice etc. Economia ramurilor are ca obiect și tehnicile de calcul ale indicatorilor de nivel și dezvoltare, de folosire rațională a resurselor, metode de analiză a activității economice etc.

Studiul eficienței economice, parțiale și sintetice, al modalităților de alocare și folosire a resurselor, al condițiilor și factorilor care determină modificarea favorabilă a raportului dintre eforturi și efecte, a metodelor de calcul, măsurare și analiză a rezultatelor, reprezintă coordonatele principale care definesc sfera și obiectul de preocupare a economiei ramurilor.

În abordarea problemelor care constituie obiectul ei de studiu, economia ramurilor operează cu categorii economice și legi ale economiei de piață, folosind pe tot parcursul ei noțiuni asimilate de studenți la disciplinele de Contabilitate, Statistică, Matematică, Economie Politică, Tehnologie, Prelucrarea informațiilor economice etc.

Ca metodă de studiere a fenomenelor, economia de ramură folosește cu precădere metoda optimizării pe baza comparării unui număr cât mai mare de variante și alegerea celei mai eficiente din punct de vedere economic. În investigarea, analiza și cuantificarea fenomenelor, economia de ramură folosește un aparat de cercetare modern care se bazează pe metode și tehnici de calcul și analiză, puse la dispoziție de către disciplinele: matematică, statistică, analiză economică, informatică etc.

Economia ramurilor analizează și testează fenomenele economice în dinamica lor ținând cont de factorii care acționează și generează modificări în structura economiei și a ramurilor acestora. Pentru a răspunde necesităților domeniului de abordare al Economiei ramurilor se impune respectarea unor cerințe de bază între care reținem:

Problemele economice trebuie abordate prin prisma condițiilor concrete de loc și de timp și a perspectei, prin îmbinare rațională a condițiilor prezente cu cele viitoare. Practica a demonstrat că sacrificarea viitorului în favoarea prezentului se plătește foarte scump.

Având în vedere caracteristicile economiei de piață, în aprecierea eficienței se va considera determinant criteriul maximizării profitului însă, în condițiile asigurării unui anumit prag de protecție socială a populației, concretizat în produse și servicii de calitate la prețuri și tarife rezonabile.

Economia ramurilor nu se limitează la simple constatări sau analize, ci pune în evidență căi, metode, tehnici de perfecționare a activității subsistemelor respevtive sau de preîntâmpinare a unor fenomene negative;

Economia ramurilor caută să pună în evidență posibilitatea îmbinării cerințelor economice (maximizare profit) cu cele social-politice și strategice (șomaj, dezvoltare echilibrată; ritmuri alerte pentru industriile de vârf, apărare națională)

Cunoașterea proceselor economice ce se desfășoară în principalele ramuri ale economiei presupune nu numai cunoașterea legilor și legităților economice de dezvoltare ci și a legilor juridice. Deciziile privind desfășurarea vieții economice trebuie să fie fundamentate multilateral. Ele trebuie să corespundă cerințelor de ordin tehnic, economic, social etc. Dar în același timp trebuie să fie în concordanță cu reglamentările juridice din domeniul de activitate respectiv. Legalitatea este un principiu fundamental al unui stat de drept. De aceea sunt necesare studierea și cunoașterea de către studenții economiști a principalelor reglementări juridice a vieții economice.

Ca disciplină universitară, economia ramurilor are o sferă de cuprindere mai mică, întrucât problemele acestor științe sunt repartizate pe mai multe discipline de învățământ: managementul firmei, managementul aprovizionării și desfacerii, eficiența investițiilor, organizarea și strategia unităților de transporturi etc.

Această diviziune, are menirea de a adânci studiul proceselor economice care se desfășoară în aceste ramuri, pentru a oferi instrumente de calcul și analiză economică, precum și criterii de apreciere a eficienței activității agenților economici din aceste ramuri.

Ca urmare a acestei diviziuni realizate prin planul de învățământ, disciplina Economia ramurilor se axează pe problematica eficienței economice . În activitatea de alocare și folosire a resurselor, scoțând în evidență modalitățile de îmbunătățire a activității agenților economici, studiul rezervelor și al metodelor de măsurare a cheltuielilor și rezultatelor, al sistemului de indicatori economici utilizați în aprecierea proceselor economice din aceste ramuri economice.

CAPITOLULII-INDUSTRIA, CONSTRUCȚIILE, TRANSPORTURILE –

RAMURI ALE ECONOMIEI

2.1. SISTEMUL INDUSTRIAL ȘI COMPONENTELE SALE

Sistemul industrial este un ansamblu complex de subsisteme (industrii) reunite după anumite reguli în vederea extragerii din natură a unor resurse materiale, existente independent de voința omului, prelucrării materiilor prime minerale , vegetale, animale, sintetice și artificiale și menținerii în stare de funcționalitate a unor bunuri industriale. Paleta activităților industriale poate fi redusă la trei mari grupe de activități: activități de extracție, activități de prelucrare, servicii cu caracter industrial.

Activitățile de extracție constau în simpla desprindere din mediu natural a obiectelor muncii oferite de natură și a căror reproducere are loc fără intervenția omului. Aceste resurse materiale sunt transmise industriilor prelucrătoare în vederea transformării lor în bunuri industriale cerute de piață (extracție cărbuni, minereuri, exploatare forestieră). Procesul de extracție poate fi simplu, atunci când obiectele muncii desprinse din natură sunt livrate consumatorilor în starea în care se află, și complexe, când obiectele muncii sunt supuse unor procese de prelucrare primară înainte de a fi livrate spre prelucrare (pregătirea buștenilor, spălatul cărbunilor, sortarea minereurilor, concasarea materialelor etc.)

Activitățile de prelucrare constau în transformarea obiectelor muncii oferite de industriile extractive, precum și a resurselor materiale oferite de agricultură și silvicultură în bunuri industriale de consum individual, bunuri de capital și bunuri de consum productiv (industria alimentară, industria textilă, industria de mașini și echipamente etc.). În unele ramuri prelucrătoare au loc activități de extracție a unor substanțe utile, (a zahărului din sfecla de zahăr, a uleiului din floarea soarelui, fierului din minereu, etc.) activități care în mod convențional sunt incluse în categoria celor de prelucrare, pe considerentul că obiectele muncii din care are loc extracția substanțelor utile a trecut deja prin filtrul muncii omenești, devenind materii prime pentru respectivele industrii prelucrătoare. În urma activităților de prelucrare prin procese mecanice sau chimice se modifică forma, dimensiunea, structura sau compoziția obiectelor muncii supuse prelucrării, produsul finit având o valoare mai mare decât valoarea materialelor intrate în procesul de prelucrare.

În funcție de natura proceselor tehnologice folosite, activitățile de prelucrare pot fi grupate în două categorii: activități în care predomină tehnologiile chimice de prelucrare; activități în care predomină tehnologiile mecanice de prelucrare.

Se poate ușor constata din cele relatate până în prezent că, în concordanță cu activitatea economică, industriile se împart în două mari grupe: industrii extractive și industrii prelucrătoare, care la rândul lor, în funcție de obiectul concret al activității se împart în grupe și subgrupe.

Serviciile cu caracter industrial se concretizează în activități de întreținere, reparații, livrări de diverse utilități și forme de energie, lucrări de service etc, pe care diverși agenți economici industriali le efectuează pentru alți agenți economici sau pentru populație.

Sistemul industrial cuprinde totalitatea agenților economici , indiferent de denumirea lor (fabrică, mină, carieră, centrală electrică, etc) care extrag și prelucrează materii prime produse în cadrul lor sau provenite din agricultură și silvicultură, transformându-le în bunuri de consum individual, bunuri de capital sau de consum productiv.

Prin prisma concepției sistemice, sistemul industrial poate fi definit ca fiind mulțimi de agenți economici reuniți după anumite reguli, care preiau la un moment dat anumite elemente de intrare, (materii prime, energie, informații, inteligență, etc) le transformă în altele, de regulă diferite din punct de vedere calitativ și le redă la un moment sub formă de produse și servicii.

Controlul și reglarea sistemului industrial se efectuează prin integrarea în structura acestuia a unui factor de conducere, de autoreglare, de obicei de natură umană, care formează sistemul managerial.

Industriile, ca activități de sine stătătoare ale economiei, au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății omenești în procesul istoric de accentuare a deosebirilor social-economice dintre sectoarele producției materiale, s-au dezvoltat și perfecționat continuu pe baza evoluției și perfecționării elementelor procesului de producție .

În tabelul 2.1. se prezintă dinamica elementelor procesului de producție cu intenția de a reprezenta momente esențiale din istoria industriilor.

Tabelul 2.1

DINAMICA PARALELĂ A UNOR

ELEMENTE ALE PROCESULUI DE PRODUCȚIE

2.2. Sistemul diviziunii muncii

Diviziunea muncii este un proces de separare a diferitelor categorii de muncă în cadrul ansamblului muncii sociale și de repartizare a oamenilor pe diferite activități.Ea este strâns legată de nivelul dezvoltării forțelor și relațiilor de producție.Odată cu dezvoltarea și schimbarea lor apar noi forme ale acesteia.Rezultă că diviziunea socială a muncii este un proces dinamic, se dezvoltă continuu pe baza progresului tehnico-economic.

În cadrul sferei producției materiale se întâlnesc trei forme principale ale diviziunii a muncii: diviziunea muncii in general, care caracterizează împărțirea producției sociale în genurile ei mari, ca industrie, agricultură, construcții, transporturi; diviziunea muncii în particular, care se concretizează prin împărțirea fiecărei componente a producției sociale în ramuri și subramuri; diviziunea muncii în detaliu, care se caracterizează prin împărțirea muncii dintr-o întreprindere, indiferent din ce gen mare face parte, pe diferite locuri de muncă și activități.

Industria, ca de altfel și construcțiile , transporturile telecomunicațiile sunt rezultatul diviziunii muncii în general, iar împărțirea lor pe grupe și subgrupe de industrii, construcții, transporturi etc. de sine stătătoare este expresia diviziunii muncii în particular.

Diviziunea muncii în particular este sensibil influențată de diviziunea muncii în detaliu, care, influențând asupra specializării locurilor de muncă, atelierelor și secțiilor, duce la profilarea și specializarea întreprinderilor, ceea ce în anume condiții constituie premise pentru apariția și dezvoltarea unor industrii de sine stătătoare.

Diviziunea socială a muncii este strâns legată de specializarea profesională a oamenilor și de apariția de noi profesiuni, ceea ce conduce la dezvoltarea și adâncirea diviziunii profesionale a muncii. Diviziunea profesională a muncii s-a dezvoltat și s-a adâncit în paralel cu diviziunea socială a muncii. Diferența constă în faptul că diviziunea profesională se referă la repartizarea indivizilor pe diferite munci, în funcție de pregătirea, specializarea și calificarea fiecăruia, în timp ce diviziunea socială a muncii se referă la împărțirea muncii pe care trebuie să o presteze societatea pe diferite componente ale sferei producției materiale.

O altă formă de manifestare a diviziunii sociale a muncii o reprezintă diviziunea teritorială, care se concretizează prin aceea că diferitele industrii și deci și profesiunile specifice sunt repartizate pe anumite zone geografice ale unei țări, asigurându-se în acest fel atragerea în circuitul economic a resurselor naturale și folosirea eficientă a resurselor umane.

2.3. Delimitarea industriei de celelalte ramuri ale producției materiale

În scopul conturării precise a specificului industriei este necesară delimitarea acesteia de celelalte ramuri ale economiei, delimitare ce se va face în funcție de particularitățile tehnoco-materiale, de forma de manifestare a legilor economice în fiecare ramură.

Industria se deosebește de agricultură în primul rând prin faptul că, in timp ce în procesul reproducției agricole se întâlnesc aproape în exclusivitate procese natural biologice, în activitatea industrială astfel de procese se întâlnesc doar ca excepție. În agricultură procesele reproducției au la bază factori naturali: lumină, căldură, umiditate, substanțe nutritive etc. în timp ce în industrie predomină procesele fizice, mecanice și chimice.

Timpul de producție este format din două perioade, perioada proceselor de muncă, în care omul intervine efectiv în desfășurarea procesului de producție;perioada proceselor naturale. Aceste două perioade se întâlnesc atât în industrie, cât și în agricultură. Însă pe când în industrie perioada de muncă deține un loc preponderent în timpul de producție, procesele naturale întâlnindu-se numai în câteva industrii (industria farmaceutică, industria berii, vinului etc.), în agricultură ponderea cea mai mare în procesul de producție este deținută de perioada proceselor naturale.

Elementul de delimitare strictă dintre industrie și agricultură este întreruperea procesului natural biologic. Procesul industrial începe odată cu întreruperea procesului natural biologic. Astfel, secerișul este un proces agricol, întrucât boabele își păstrează puterea germinativă până la măcinare. Măcinarea întrerupe procesul biologic,de aceea este un proces industrial. La fel, creșterea animalelor în cadrul fermelor și gospodăriilor țărănești este o activitate agricolă, în timp ce sacrificarea în abatoare constituie o activitate industrială.

Din aceste trăsături distincte dintre industrie și agricultură decurg și alte particularități cum ar fi: ciclul de producție în agricultură pentru țările cu climă temperată se situează între 6 luni și 1 an calendaristic; în timp ce în industrie acesta poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de specificul acestora; succesiunea diferitelor faze ale procesului de producție în agricultură este impusă de succesiunea anotimpurilor, pe când în industrie anumite faze ale procesului de producție se pot desfășura paralel sau simultan; durata zilei de muncă , acțiunea factorilor atmosferici., spațiul de desfășurare a proceselor de producție etc. influențează cu intensități diferite, într-un sens sau altul asupra activităților ce se derulează în industrie și agricultură.

b) În ramura construcțiilor , ca și în industrie se produc bunuri materiale, perioadele de muncă ocupând în ambele ramuri locul preponderant în cadrul procesului de producție. Ceea ce delimitează însă industria de construcții este faptul că prima produce bunuri mobile, iar cea de-a doua bunuri immobile. Totodată trebuie subliniat faptul că montarea, imobilizarea bunurilor industriale mobile pe locul unde ele vor funcționa, este o activitate de construcții.

În prezent prefabricatele iau o extindere tot mai mare pe baza metodelor industriale. De aceea, o parte a lucrărilor altădată specifice construcțiilor (de zidărie, de instalații, de turnare a betonului), sunt înlocuite treptat cu elemente sau chiar cu ansamble întregi prefabricate. Deși montarea acestor elemente se efectuează numai de întreprinderi de construcții, totuși sfera factorilor care condiționează deosebirea dintre industrie și construcții se îngustează din ce în ce mai mult.

În afara elementelor esențiale care condiționează delimitarea industriei de construcții se mai folosesc și unele criterii convenționale. Astfel, în determinarea apartenenței de ramură a unităților auxiliare existente pe lângă întreprinderi de construcții se ține seama de independența administrativă a acestor unități. De exemplu dacă o unitate de construcții este servită de o unitate de construcții, atunci când această unitate auxiliară are bilanț propriu (este deci independentă administrativ) este considerată industrie, iar atunci când nu are bilanț propriu, activitatea ei, deși industrială prin natura sa , este înglobată în activitatea de construcții. Un alt exemplu îl poate constitui montarea de mașini, agregate, instalații, etc. la beneficiar de către lucrătorii întreprinderii furnizoare (când montajul este inclus în prețul de livrare). În acest caz , convenționalitatea este inversă, adică, deși prin natura lui, montajul este o activitate de construcții, el este inclus în activitatea generală industrială a întreprinderii producătoare.

c) Transporturile, ca și industria, fac parte din sfera producției materiale, dar spre deosebire de industrie, care produce valori de întrebuințare, transportul efectuează deplasarea în spațiu a produselor. Aceasta este o primă deosebire dintre industrie și transport. Rezultatul muncii în transport nu se concretizează într-un bun material independent de însuși procesul de producție. Transportul,continuând procesul de producție prin serviciile pe care le prestează, adaugă valoare produselor transportate.

O a doua deosebire dintre industrie și transport decurge din faptul că transportul, neproducând bunuri materiale, nu utilizează materii prime, în timp ce obiectul activității industriale este tocmai extragerea din natură a obiectelor muncii și prelucrarea acestora, precum și a altor categorii de materii prime.

În fine, a treia deosebire dintre industrie și transport constă în faptul că munca în cadrul transportului, formează procesul de producție al transportului, adică procesul de producție se poate confunda cu perioada de muncă, efectuându-se în același timp.

În industrie este posibil ca procesul de muncă să existe fără ca procesul de producție să fie terminat (producție neterminată) sau invers,este posibilă continuarea procesului de producție, în condițiile întreruperii procesului de muncă ( de exemplu, în industria vinului, procesul muncii se întrerupe în timpul fermentației).

În scopul asigurării unei delimitări mai precise dintre transporturi și industrie se utilizează unele criterii convenționale.Astfel, transportul buștenilor cu funicularul de la locul doborârii până la rampa de depozitare în vederea încărcării și livrării se consideră activitate industrială, întrucât ultima fază a procesului tăierii constituie depozitarea buștenilor. Transportul pe conductă a țițeiului de la sondă până la rezervorul situat în vecinătate care este magazia, se consideră industrie, însă transmiterea prin conductă a țițeiului de la rezervor la rafinărie este considerată transport, deoarece face legătura între două procese distincte: extracția și prelucrarea țițeiului. Transportul pe rețea a energiei de la centrala electrică la consumator este considerat industrie, întrucât energia electrică nu se poate transporta decât prin mijloace specifice ramurii și numai de către producător, iar procesul de producție este considerat terminat atunci când produsul finit a ajuns la consumator.Transportul intern de uzină este considerat activitate industrială,deoarece asigură legăturile inerente procesului de producție dintre secții, făcând parte integrantă din procesul industrial ce se desfășoară în întreprinderea respectivă.

d) Comerțul se deosebește de industrie prin aceea că nu creează bunuri materiale, ci contribuie la transmiterea produselor de la producători la consumatori. Deși nu creează bunuri materiale, comerțul, prin unele operații productive pe care le execută, adaugă valoare produselor care trec prin rețelele sale. Este vorba de o serie de operații care au ca scop conservarea valorii de întrebuințare a produselor (ambalare, sortare, depozitare etc.). Deși aceste operații sunt prin natura lor activități industriale, totuși, datorită unor criterii convenționale, ele sunt considerate activități comerciale, fiind executate în sfera circulației și înglobându-se în activitatea generală a rețelei comerciale. La fel se încadrează anumite unități industriale (laboratoare, fabrici de ambalaje etc.), care servesc rețeaua comercială.

Sfera deosebirilor dintre industrie și comerț se îngustează odată cu intrarea în producție a unor utilaje care permit ca bunuri de consum fabricate să fie livrate comerțului într-o formă ușor vandabilă, cum ar fi preambalarea, preîmbutelierea, porționarea unor produse etc.

Așa cum se poate observa din tabelul 2.1., activitățile industriale au apărut din cele mai vechi timpuri, dar rolul hotărâtor îm transformarea manufacturilor și apariția sistemului de fabrică revine capitalismului, care sub impulsul putenic al acțiunii legii profitului a realizat un salt imens în organizarea producției și a muncii, perfecționarea tehnicii și a tehnologiilor, creșterea productivității și îmbunătățirea calității produselor.

Progresul tehnic ca acumulări cantitative de-a lungul timpului și progresul economic, ca premisă a progresului tehnic, au imprimat procesului de dezvoltare a industriei un caracter complex și variat.

2.4 Industria României, o industrie disproporționată

O privire retrospectivă asupra industriei noastre de după anul 1945 arată limpede modul în care a evoluat ceea ce s-ar putea numi strategia de dezvoltare a acesteia în diferite etape.

Într-o primă etapă, cea a începutului, eforturile au fost concentrate în principal asupra asigurării echipamentelor necesare programului de interes național din anii 1949-1964, inițiate la puțin timp după naționalizarea principalelor mijloace de producție.Pentru mari procese au fost urmărite: electrificarea, mecanizarea agriculturii (legată direct de obiectivul politic al colectivizării); dezvoltarea transporturilor – rămase după război într-o stare jalnică; creșterea extracției de petrol, ca sursă principală de energie.

Aceste obiective considerate prioritare s-au reflectat direct în programe concrete de dezvoltare selectivă a industriilor producătoare de mijloace de producție. Astfel, a luat naștere , pornind de la câteva ateliere meșteșugărești o industrie de mașini și aparate electrice care în câțiva ani producea în întreprinderi noi sau reprofilate cum sunt “Electroputere” Craiova , I.M.E.B., fabricile din Turda, Arad, Săcele, etc., o gamă largă de produse electrotehnice cu care s-a acoperit o bună parte din cerințele de la aceea dată de echipare a rețelelor de distribuție a energiei electrice.

S-a organizat fabricația de tractoare în fosta fabrică de avioane de la Brașov,s-au creat capacități noi de producție pentru locomotive diesel, asimilate pe bază de licență; s-a modernizat producția de vagoane, s-a organizat fabricația de autocamioane prin reprofilarea unei fabrici de armament; s-a dezvoltat un mare șantier naval la Galați și a crescut producția de utilaj petrolier pentru foraj și extracție.

Toate aceste realizări au pornit de la o apreciere relativ concretă a resurselor și posibilităților de creștere sub toate aspectele: investiții, bază tehnologică, formarea personalului pornindu-se de la necesitatea crearii infrastructurii industriei.

În unele domenii s-au stabilit limite progresive de integrare națională.Astfel, turbogeneratoarele primelor centrale electrice de interes național au fost aduse din import, producția internă de asemenea echipamente de mare putere, începând mult mai târziu. La fel s-a procedat și cu echipamentul electric pentru tensiuni foarte înalte.

Începând cu anii 63-64 s-a trecut la o nouă etapă strategică dominată de ideea adâncirii specializării. Astfel s-au organizat grupuri de întreprinderi și centrale industriale ca organizații economice cu un oarecare grad de independență, legate direct de conducerea ministerelor și grupând întreprinderile cu un profil apropiat. Au fost elaborate studii de dezvoltare și specializare a producției în urma cărora au rezultat măsuri de concentrare a unor producții cu similitudini tehnologice și de creare a unor capacități pentr începerea fabricației în țară a unor grupe importante de produse: automobile, echipamente de automatizare, electronică industrială, echipamente energetice grele etc…

Această perioadă a marcat debuturile unei participări internaționale semnificative a industriei românești prin dezvoltarea exportului de produse cu un conținut mediu de cercetare – dezvoltare; fabrici de ciment; vagoane cale ferată; mașini electrice, nave maritime.

Acest contact în ambele sensuri al industriei românești cu piața internațională a avut efecte favorabile și asupra nivelului calitativ al producției (tractor, instalații foraj 4 M.D.H)

Mulți specialiști implicați în problemele de dezvoltare industrială își făceau iluzia că procesul descris avea să fie continuat în mod logic printr-o deschidere progresivă spre exterior și modernizare. Din nefericire, complexele obsesive ale conducătorilor de atunci au determinat încă din primii ani ai deceniului 7 un curs contrariu.

În loc ca deciziile de dezvoltare să fie luate pe baza unor analize aprofundate bazate pe cunoașterea pieței, a tendințelor progresului ethnic comparării diferitelor variante posibile, s-a instaurat un regim de improvizații, voluntarism și dictat. În loc de alocare treptată a investițiilor de capital pentru dezvoltarea capacității de producție corespunzătoare posibilității unor creșteri realiste și al formării profesionale a cadrelor, s-au generalizat demaraje brutale, cu investiții inițiale mari.

Falsa imagine despre cantitate, ca măsură exclusivă a mersului înainte a împins spre construirea unor obiective gigantice și costisitoare. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens: astfel spre sfârșitul anilor 60 a fost construită IMGB, având în profil fabricația de turboagregate mari pentru centrale termoelectrice – etapă importantă pentru dezvoltarea industriei românești de echipament energetic. După un demaraj destul de greu această întreprindere a început să producă echipament pemtru marile termocentrale pe cărbune inferior din Oltenia . Calitatea inferioară a cărbunelui extras, unele lipsuri în concepția sistemului de pregătire a cărbunelui și alimentare a cazanelor și a turbinelor precum și lipsa de pregătire a personalului de exploatare au făcut ca ani de zile aceste centrale să funcționeze la capacitate redusă ,aducând sistemul electro-energetic la situația de criză cunoscută.Cu toate că această situație ar fi trebuit să constituie un semnal pentru o anumită prudență în dezvoltarea de noi capacități de producție de utilaje grele , la numai câțiva ani de la punerea în funcțiune a I.M.G.B., se pornește simultan construirea a încă trei fabrici cu profil tehnologic similar: Iași, Craiova, Cluj. Studiile de prognoză sau analiză de piață internă sau externă nu justificau aceste investiții extrem de costisitoare a căror perspective de valorificare, în condițiile actuale rămân cel puțin incerte. Aceeași tendință de MEGA OBIECTIVE industriale s-a manifestat și în domeniul construcțiilor de nave. Cu șantierul naval de la Galați se făcuse un bun început în construcția de nave maritime. În același timp, funcționează și șantierele navale de la Brăila, Oltenița și Turnu Severin, care puteau acoperi cererile de nave fluviale. În special Șantierul Naval Galați prezenta posibilitatea de modernizare a tehnologiei de fabricație și organizare pentru producerea de nave de capacitate medie, până la 15000t.dw.

Și totuși în anii 70-71 se inițiează un program de dezvoltare accelerată a acestui sector. Se construiesc două mari Șantiere navale la Constanța și Mangalia pentru nave de capacitate de 15000t.dw.și respectiv 50000t.dw. și încă două șantiere mai mici la Tulcea și Hârșova. În paralel se dezvoltă și se modernizează și celelalte șantiere. Aceste dezvoltări costisitoare s-au făcut în condițiile în care pe plan mondial era previzibilă perspectiva stagnării și utilizării sub capacitatea navelor. La baza acestor decizii au stat marfurile importate și exportate de țara noastră, precum și premisa mai mult decât optimistă a efectuării acestor transporturi numai cu nave românești.

În fine, in al treilea exemplu se referă la fabricația de rulmenți. Producția românească de rulmenți are o oarecare tradiție și se ridică în 1984 la 117 milioane bucați din care și exporta aproximativ 50%.

Sub impresia acestui success se demarează în anul 1985 un MEGA PROGRAM de investiții pentru dublarea capacității prin construirea a două fabrici noi la Slatina și Suceava și dezvoltarea celei existente la Alexandria. Datorită demarajului simultan, pe 3 fronturi de lucru, durata construirii și echipării s-a prelungit extrem de mult. Până în prezent nu au fost atinși parametrii proiectați și este greu de precizat momentul în care ele vor începe să fie rentabile. Este demn de luat în considerare opinia conform căreia, dacă s-ar fi pus accentual nu pe cantitate ci pe calitatea rulmenților fabricați, s-ar fi putut realiza un spor de eficiență economică la export datorită obținerii unor prețuri mai mari, economisind în același timp atât capital investit cât și cheltuieli de producție.

Anul 1973 constituie anul blocării în defensivă a industriei românești ca urmare a regimului sever de reducere a importurilor. Pentru I.C.M. ca și pentru celelalte ramuri industriale prelucrătoare de materiale necesare acesteia, măsurile luate au avut o dublă consecință: pe de o parte, ele au fost în permanență lipsite de posibilitatea de a importa cantități relativ mici de elemente de completare, sau materii prime strict necesare pentru asigurarea unor niveluri corespunzătoare de performanță și calitate.

Aceste efecte negative ar fi putut fi diminuate dacă s-ar fi stability o ierarhizare a cerințelor de import și o corelare minimă între necesarul real și posibilități. În realitate bararea importului a funcționat fără discernământ, mai ales în așa zisa zonă “importuri de completare” a aparaturii mărunte și a materialelor cu caracteristici speciale și în cantități mici, dar cu dificultăți tehnologice crescânde, rezultând risipă de effort pentru rezolvarea lor.

Principalele “victime” ale acestei politici au fost industria de componente de uz general (armături, pompe, compresoare) precum și industria de aparate electrice de uz industrial, care în loc să fie îndemnate să-și lărgească piața de export, au fost obligate să fabrice serii neeconomice de aparatură de mare complexitate cerute de producția integrată de nave, de echipamente miniere,etc.

La presiuni sufocante au fost supuse întreprinderi chimice și metalurgice pentru a asimila o varietate mare de mase plastice și oțeluro și alte produse cerute în cantități mici pentru o gamă largă de produse cu pretenții tehnice ridicate: oțeluri pentru confecționarea echipamentelor nucleare; aliaje pentru construcții aeronautice, mase plastice cu caracteristici superioare, articole tehnice din cauciuc.

Desigur, ar fi fost mai eficient să fabricăm aceste produse în țară, dar în industriile respective toate dotările au fost făcute exclusiv pentru producția de masă a unor materiale de largă utilizare și performanțe medii, în timp ce pe plan mondial se simțea vădit tendința de a organiza fabricația în cantități relativ mici de produse însă cu performanțe ridicate și cu exigențe superioare de calitate.

Diversificarea producției de utilaje tehnice în întreprinderi cu grad redus de specializare a condus la creșterea sensibilă a fabricației de unicate, iar greutățile inerente acestei producții au fost amplificate de faptul că nivelul de tipizare a componentelor era cu totul insuficient.

Ceea ce într-o fabrică de utilaj tehnologic din vest se făceau prin achiziționarea acestor componente de la numeroși producători specializați, fabricile noastre erau puse în situația să le execute cu forțe proprii, recurgând de multe ori la improvizații tehnologice. Cea mai importantă condiție particulară a producției de unicate și anume calificarea aparatului tehnic și de execuție, care de obicei trebuie să fie cu 2-3 clase peste cel din producția de serie nu a fost și nici nu putea fi rezolvată. Ca urmare a acestor cauze, peste care se suprapuneau și deficiențele de aprovizionare devenite cronice, industria noastră (în general) deși obținuse unele rezultate apreciabile în exportul de echipamente industriale complete, nu a reușit să devină competitivă.

Acum, se poate spune, am intrat într-o eră nouă, ne trebuie o nouă strategie. Trenul reformei economice a pornit. Nu cunoaștem deocamdată viteza pe care o vom putea realiza, cunoaștem deocamdată viteza pe care o vom putea realiza, cunoaștem aproximativ itinerariul pe care-l va parcurge, dar cunoaștem cu certutudine punctul terminus avut în vedere: economia de piață, în cadrul căreia, pe bază de spirit întreprinzător, liberă inițiativă, concurență, muncă onestă și inteligență se asigură o valorificare a potențialului uman și material al țării și pe această bază, un nivel de calitate a vieții corespunzător standardelor europene.

Analizele bazate pe cunoașterea aprofundată a fenomenului din ultimele 2-3 decenii care au avut loc în toate colțurile lumii, inclusiv în țările din estul Europei, arată destul de clar că o astfel de trecere de la o economie supercentralizată la economia de piață, nu se poate realiza prin corecții ale sistemului actual ci nimai prin reconstruirea lui, pe baza unui program global de reforme financiare, juridice, instituționale etc.

2.5.STRUCTURA SISTEMULUI INDUSTRIAL

2.5.1. Subsistemului industrial.

Criterii de delimitare

Ca urmare a adâncirii diviziunii muncii în particular, sistemul industrial este împărțit în subsisteme de sine stătătoare, a căror totalitate caracterizează structura sistemului industrial. Una din trăsăturile specifice epocii contemporane o constituie faptul că s-a accentuat procesul de diversificare a activităților industriale, s-a lărgit și a devenit tot mai complexă varietatea produselor industriale. Această diversificare este influențată de potențialul de resurse naturale, financiare, umane ,etc existent la un moment dat. Între aceste activități industriale există unele deosebiri, unele asemănări și unele intercondiționări care fixează locul și rolul fiecărui subsistem în cadrul sistemului industrial. Pentru a evidenția locul și rolul fiecărui subsistem ,se apelează la o serie de criterii care să permită o strictă delimitare a fiecărei industrii. În teoria și practica economică s-au conturat următoarele criterii de delimitare a industriilor: destinația economică a produselor; natura resurselor materiale folosite în procesul de producție; specificul tehnologiei de fabricație utilizate; specializarea personalului lucrător.

Destinația economică a produselor este o noțiune complexă care poate fi explicată și concretizată prin trei elemente: funcțiunea economică generală pe care o îndeplinesc bunurile materiale în procesul de consum; funcțiunea economică specială a produselor în procesul de consum; cercul de consumatori a acestor produse.

Funcțiunea economică generală indică destinația unui produs de a deveni mijloc de producție ( bun de capital sau bun de consum productiv ) sau bun de consum individual. Această funcțiune conduce la apariția grupelor mari de industrii: industrii producătoare de bunuri de consum productiv; industrii producătoare de bunuri de consum individual.

Funcțiunea economică specială detaliază destinația economică a produselor.Astfel produsele destinate să fie mijloace de producție pot îndeplini în cadrul procesului de producție funcțiunea economică specială de mașini, instalații, utilaje, instrumente, materiale etc. În procesul de producție, materialele pot avea la rândul lor funcțiunea economică specială de materii prime de bază, materiale auxiliare, combustibil etc.Bunurile de consum îndeplinesc diferite funcțiuni speciale: alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, etc. Corespunzător acestor funcțiuni speciale se conturează anumite industrii

Cercul de consumatori concretizează și mai mult destinația economică a produselor, pornind de la realitatea că produse care îndeplinesc aceleași funcțiuni generale și speciale pot avea cercuri diferite de consumatori. De pilda, industria de masini §i echipamente produce utilaje care indeplinesc functjunea economica generala de mijloc de productie, funcțiunea economica specială "utilaje", utilaje care au cercuri de consumatori diferite, ceea ce face sa se desprinda din acest sector de activitate industrii specializate pe domeniile respective: utilaje pentru constructii; utilaje pentru metalurgie; utilaje pentru prelucrarea produselor alimentare, bauturi și tutun; utilaje pentru industria textila, îmbracaminte si pielarie etc.

Criteriul destinatja economica a produselor este foarte important pentru delimitarea industriilor, dar nu si suficient. Nu sunt rare cazurile cand produsele, desi au destinafie economica identica, au procese de fabricate atat de diferite încat încadrarea în aceesi industrie nu este posibila. Pentru a elimina acest neajuns al criteriului destinajie economica se folosesc și alte criterii:

Natura materiei prime folosita în procesul de productie imprima acestuia o serie de particularități care ne pun in situatia de a încadra în industrii diferite, produse ce au destinatie economica identica. Astfel nu putem încadra în aceeasi industrie productia de tamplarie din lemn si cea de tamplarie metalica numai pe considerentul ca au ca produse finale tamplarie. Materia prima folosita imprima asemenea particularitati procesului de productie, încat este iraționala încadrarea lor în aceeasi industrie. Productia de tamplarie din lemn se încadreaza în industria de prelucrare a lemnului, grupa, fabricatja de elemente de dulgherie și tamplarie, iar productja de tamplarie metalica se incadreaza in industria constructiilor si a produselor din metal, grupa, produse prelucrate din metal.

Specificul procesului tehnologic este de asemenea un criteriu de care trebuie sa se tina seama în delimitarea industriilor. Nu putem include în aceeasi industrie extracția de carbune și de țitei numai pe considerentul ca ambele realizeaza produse cu aceeași destinatie economica, adica de combustibili. Specificul proceselor tehnologice este atat de deosebit ceea ce face ca ele sa fie încadrate în industrii diferite, desi din punctul de vedere al destinatjei economice apartin aceleeasi grupa de ramuri – Industria extractiva de produse energetice.

De asemenea, incadram in industrii diferite, produse ca autovehicule, locomotive, nave etc. desi ele au aceeasi destinatje economică – mijioace de transport – dat fiind faptul ca tehnologiile de realizare a acestor produse sunt diferite.

Specializarea personalului lucrator completeaza seria de criterii care concura la conturarea unei industrii. Pe masura aparitiei și dezvoltarii industriilor fiecare dintre acestea isi formeaza o anumita structura profesionala impusa de meseriile și profesiunile. avute sau determinate de specificul tehnologiei. Astfel, numai in anumite industrii vom intalni meserii cum sunt: miner; otelar; morar; strungar etc. Aceste meserii și profesii contribuie alaturi de natura resurselor materiale și specificul tehnologiei de fabricate, la particularizarea activitatilor industriale și conturarea subsistemelot industriale.

Din cele prezentate rezulta ca prin subsistem industrial se intelege totalitatea unitatilor productive ale caror produse finale au aceeași destinație economica, sunt fabricate cu ajutorul unor procese de producție omogene din punct de vedere al caracterului materiei prime și al tehnologiei folosite și in care lucreaza salariații de o anumita structura profesionala.

2.5.2. Factori de apariȚie a subsistemelor industriale

Formarea industriilor, adica concentrarea productiei asemanatoare in unitati de sine statatoare a depins de conditiile concrete existente in fiecare perioada istorica, de existenta sau lipsa unor factori sau elemente favorizante, incepand cu resursele naturale și terminand cu disponibilul de resurse financiare.

Procesul de formare a industriilor a avut loc in mod treptat, pe masura dezvoltarii fortelor de producție și a diviziunii sociale a muncii, proces care are loc și in prezent.

Un prim factor care determina aparitia de noi industrii îl constituie infiintarea de intreprinderi noi profilate si specializate chiar de la început pe o producție omogena. În prezent acest factor actioneaza mai intens sau mai puțin intens în funcție de cerințele sociale și de potențialul financiar al întreprinzatorilor. In urma acțiunii acestui factor au aparut în economia romaneasca industrii cum sunt: masini-unelte; autoturisme; utilaj petrolier; fibre și fire sintetice etc.

Aplicarea in practica unitatilor existente a elementelor de progres tehnic constituie un al doilea factor important de apariție a unor noi industrii. De pilda, prin extinderea automatizarii producției, principala directie de introducere a progresului tehnic, a aparut industria producatoare de componente electronice și alte elemente necesare automatizarii, industria producatoare de aparatura de masura si control ( AMC ) etc. Prin introducerea în productie a unor tehnologii moderne cum sunt cele chimice, de exemplu au aparut si vor apare noi industrii: detergenti; mase plastice; sinteza fina etc.

Specializarea unor secții sau intreprinderi existente în realizarea unor produse omogene si separarea acestora în unitați independente poate constitui un factor de apariție a unor noi industrii, în condițiile în care mai exista deja întreprinderi cu profil asemanator. Acest factor este sustjnut de diviziunea muncii în detaliu. Industria rulmentilor din țara noastra a aparut ca urmare a acțiunii acestui factor, prin desprinderea secției specializate în fabricarea rulmenților din cadrul întreprinderii de tractoare Brasov și dobandirea statutului de persoana juridica. Alaturi de celelalte fabrici de rulmenti din Barlad, Alexandria, Ploiesti etc. a contribuit la formarea industriei rulmenților din Romania.

Diversificarea productiei industriale ca urmare a modificarii cerințelor sociale pentru diferite produse industriale, în special de consum industrial. Diversificarea cerințelor de consum ale populației determina largirea gamei de produse de uz casnic, de exemplu, mobilier, televizoare, aparate video, antene satelit, frigidere, aragaze etc. produse care sunt fabricate de tot mai mulți agenți economici si care au întrunit conditiile sau vor fi întrunite într-un viitor apropiat pentru determinarea aparitiei unei industrii cum ar fi cea de echipamente, aparate radio, televizoare, ceasuri etc.

Problema economica fundamentală care se pune in legatura cu diversificarea si aparitia de noi industrii o constituie limitele economice, rationale, in care se desfașoara acest proces. Intr-un asemenea caz, criteriul utilizat in stabilirea acestor limite este eficienta economica, intrucat, chiar daca sunt obiective in esența lor, diversificarea si aparitia de noi industrii nu pot avea loc in condiții de ineficienta, sa provoace dezechilibre și sa genereze greutați in activitatea economica de ansamblu.

2.5.3. Mediul concurenȚial al

industriei

Pentru un intreprinzator, este important mediul in care concureaza prin intermediul produselor sale. Structura industriala are o puternica influența in definirea regulilor jocului in competiția pe piața și in strategiile disponibile pentru intreprinzator. Mediul concurențial al industriei cuprinde:

a) Noii intrati in industria analizata

b) Rivalitatea intre firmele deja existente in industrie

c) Inlocuitori pentru produsele și serviciile oferite de industrie

d) Cumparatorii produselor industriei

e) Furnizorii industriei analizate

Cele cinci elemente determina in mod combinat intensitatea competiției in industrial.

Noi intrați intr-o industrie aduc noi capacitați de producție fie prin construirea initiala de obiective sau prin concentrarea producției industriale. Intensificarea competitiei intr-o industrie datorata noilor obiective este limitata de mai multi factori:

— reducerea costului unitar al unui produs pe masura creșteri volumului produsului respectiv. Noii intrati in competiție intr-o industrie sunt solicitați de mediul concurential sa ofere consumatorilor produse in sortimentatie, cantitate, calitate și cu costuri deosebite, in conditiile unei reactii prompte a firmelor existente. De exemplu, volumul de produse corelat cu tendința costului unitar reprezinta o bariera serioasa de intrare in mediul industriei de tehnica de calcul.

— existența unei sortimentații variate de produse în industria analizata. Aceasta obliga noii competitori sa investeasca suplimentar si cu rise sporit pentru a crea un tip (marca) de produs apreciat (a) de consumatori. De exemplu, sortimentația produselor industriale este un obstacol important pentru noiie obiective din industria farmaceutică, cosmetica, unele componente ale industriei alimentare (industria berii etc.).

— necesarul de investiții este apreciabil pentru a intra într-o industrie, nu numai pentru a construi noul obiectiv, dar și pentru desfasurarea procesului de producție (inclusiv constituirea stocurilor curente si de siguranța, acoperirea unor posibile pierderi etc.).

— accesul la rețeaua de distributie si comercializare a produselor.

Noile obiective industriale vor inregistra cheltuieli suplimentare care reduc profitul, pentru a cointeresa agenții economici sau a gasi modalitațile prin care sa se asigure desfacerea produselor. La aceasta se adauga fapul ca în mediul unei industrii există deja competitori care desfasoara active relatii de cooperare chiar cu caracter de parteneriat cu agenți economici de comercializare en gros sau en detail, a produselor. Aceasta ar putea determina noii competitori sa-si dezvolte propria rețea de desfacere a produselor, ceea ce semnifica cheltuieli apreciabile și chiar prohibitive pentru firmele mici si mijlocii.

— competitorii deja existenti ai industriei pot fi proprietarii unor invenții, patente, tehnici și secrete de fabricate sau pot sa dețină o experientă deosebita în utilizarea echipamentelor si a forței de munca, mai ales pentru cazul industriilor care presupun o forță de munca înalt calificata sau operațiuni complexe de asamblare (de exemplu, producția de nave si aeronave). O amplasare judicioasă a facilitaților productive, cu surse exclusive de materii prime si puncte de desfacere în apropiere, valorificarea de subsidii guvernamentale vor completa avantajul competitiv pentru agenții economici cu o oarecare vechime in mediul industrial analizat. In plus, relațiile de cooperare ale unitaților existente vor facilita transferul experienței între unitațile care coopereaza. — strategiile si politicile guvernamentale pentru a îngreuna intrarea de noi competitori într-o industrie prin limitarea accesului la unele materii prime, impunerea unor masuri de evitare a unele materii primer impunerea unor masuri de evitare a poluarii mediului înconjurator (care vor necesita capital suplimentar), controlul obligatoriu al calitații unor produse (de exemplu, produsele industriei alimentare).

Intensitatea competiției intre firmele deja existente depinde de o serie de factori structurali:

— numarul unitaților productive specializate în obtinerea unor produse industriale. În cazul unor industrii cu un grad de concentrare deosebit, mediul competițional este relativ determinat din punct de vedere al numarului, marimii, puterii competitorilor interni (autohtoni). În plus, în unele industrii, competitorii straini joaca un rol important prin intermediul importurilor catre industria autohtona sau prin investiții directe în industria respectiva.

— ritmul de dezvoltare a industriei. Pentru industrii cu un ritm rapid de dezvoltare corelat cu evoluția cererii la produsele industriei, unitațile producție își îmbunatațesc propriile rezultate în aceeasi masura cu evoluția ascendentă a industriei.

— marimea costurilor fixe si corelația între aceasta si valoarea adaugata poate slabi poziția unor competitori care înregistrează intrari de resurse cu costuri mari si valoare adaugata scazuta (industria aluminiului, industria hartiei) sau care presupun cheltuieli mari de stocare.

— posibilitatea existenței în industrie a unei supraproducții, deci un surplus de oferta fața de cerere la unele produse.

— diversitatea strategiilor si a relațiilor între competitorii existenți combinata cu dimensiunea și proveniența acestor competitori (întreprinderi mici, mijlocii și mari, autohtoni sau straini).

— obstacole în abandonarea activitații într-o industrie și continuarea activitații în alta industrie: echipamente specializate pentru o industrie parțial amortizate, contracte de munca în vigoare, stocuri importante de piese de schimb, relații de cooperare sub forma de parteneriat, restricții sociale și guvernamentale legate de dezvoltarea in teritoriu.

Agenții economici care functionează într-o industrie se afla in competitie cu industriile care produc inlocuitori pentru produse si servicii si în mod deosebit acei înlocuitori care prezinta avantaj net din punct de vedere al prețului/costului fața de produsul industrial pe care îl substituie nu sunt realizati de industrii care antreneaza profituri mari si costuri mai mici pentru intreprinzatori.

Cumparatorii produselor unei industrii determina o accentuare a competiției în industrie respectiv prin negocierile asupra prețurilor produselor, cerințe sporite în ceea ce priveste calitatea acestor produse. Un grup de consumatori/cumparatori devine cu atat mai puternic, cu cat deține o pondere mai importanta in achiziția de produse de la industria analizata; obține profituri relativ reduse si deci negociaza prețuri de achiziție scazute; deține capacitatea tehnică, tehnologica si profesională de a produce pe cont propriu sortimentele achiziționate, fapt utilizat ca argument credibil în negocieri; produsul realizat de industria analizata nu afecteaza hotarator calitatea produsului final al beneficiarului/cumparatorului.

Furnizorii unitaților productive dintr-o industrie pot exercita influențe asupra mediului concurențial al acesteia, în condițiile în care numarul acestor furnizori este redus, iar nivelul lor de concentrare este mai mare decat cel al industriei cumparatoare. Furnizorii devin puternici si cand nu exista înlocuitori pentru produsele lor, în industrie nu ocupa un loc important în relațiile cu furnizorii din punct de vedere al produselor cumparate.

Apariția si dezvoltarea unei industrii au provocat schimbari în sursele de competiție ale industriei. De exemplu, în mediul industriei de tehnica de calcul (calculatoare etc.), specializarea si cooperarea au determinat cresterea volumului de producție (de microcalculatoare etc.), dar și a capitalului necesar pentru a concura în aceasta industrie, ceea ce în schimb, au condus la apariția unor obstacole în infiintarea de noi unitati productive (competitori), dar si la dispariția altor competitori care nu au dispus de resursele necesare supraviețuirii în mediul concurential al industriei.

2.5.4. Clasificarea economicĂ a

industriilor.

Clasificarea industriilor este o problemă teoretica si practică de mare importanța deoarece ofera posibilitatea aprecierii potențiaiului fiecarui subsistem si pe aceasta baza posibilitatea caracterizarii legaturilor reciproce dintre ele. Clasificarea sistematica a industriilor face posibila cunoașterea structurii sistemului industrial si modificarile care au loc tn timp în această structura ca urmare a acțiunii diversilor factori si a tendinței de modernizare a acesteia. Evidența statistica, contabila si prognozarea dinamicii structurii sistemului industrial nu ar fi posibilă fara clasificarea sistematica a industriilor. In majoritatea țarilor se folosesc aceleasi criterii de delimitare a industriilor cu cele prezentate mai sus, criterii ce permit fiecarei țari sa-si constituie propriul sistem de industrii. În conditiile in care participarea la circuitul economic mondial de valori este o condiție esențiala pentru supraviețuirea unei economii, este interesul fiecarei țari, ca la alcatuirea sistemului de industrii, în scopuri de comparabilitate, să țina seama de clasificarea si gruparea industriilor care se practică pe plan international.

Este, de asemenea, foarte important ca gruparea și clasificarea industriilor sa fie în asa fel facute, încat modificarile ce vor surveni în timp sa nu duca la imposibilitatea comparabilitații cu anii anteriori.

Conform nomenclatorului oficial sistemul industrial romanesc structurat dupa cum urmeaza:

INDUSTRIA EXTRACTIVA

1.1. INDUSTRIA EXTRACTIVA DE PRODUSE ENERGETICE

1.1.1. INDUSTRIA EXTRACTIVA SI DE PREPARARE A CARBUNELUI

1.1.2. INDUSTRIA EXTRACTIVA A TITBULU | SI GAZELOR NATURALE

1.1.3. INDUSTRIA EXTRACTIVA SI DE PREPARARE A MINEREURILOR RADIOACTIVE

1.2. INDUSTRIA EXTRACT!VA DE PRODUSE NEENERGETICE

1.2.1. INDUSTRIA EXTRACTIEI SI PREPARARII MINEREURILOR METALIFERE

1.2.2. INDUSTRIA EXTRACTIEI SI PREPARARII MINEREURILOR NEMETALIFERE

1.2.3. EXPLOATARE FORESTIERA

2. INDUSTRIA PRELUCRATOARE

2.1. INDUSTRIA ALIMENTARA, A BAUTURILOR SI TUTUNULUI

2.2. INDUSTRIA TEXTILA SI A PRODUSELOR TEXTILE

2.3. INDUSTRIA CONFECTIILOR DIN TEXTILE, BLANURI SI PIELE

2.4. INDUSTRIA PIELARIEI SI INCALTAMINTEI

2.5. INDUSTRIA DE PRELUCRARE A LEMNULUI

2.6. INDUSTRIA CELULOZEI, HARTIEI SI CARTONULUI

2.7. INDUSTRIA DE PRELUCRARE A T'ITEIULUI|. COCSIFICAREA CARBUNELUI

2.8. INDUSTRIA CHIMICA SI A FIBRELOR SINTETICE SI ARTIFICIALE

2.9. INDUSTRIA DE PRELUCRARE A CAUCIUCULUI SI MASELOR PLASTICE

2.10.INDUSTRIA PRODUSELOR DIN MINERALE NEMETALICE

2.11 .INDUSTRIA METALURGICA

2.12.INDUSTRIA CONSTRUCTHLOR METALICE SI A PRODUSELOR DIN METAL

2.13.INDUSTRIA DE MASINI SI ECHIPAMENTE

2.14.INDUSTRIA DE ECHIPAMENTE ELECTRICE SI OPTICE

2.15.INDUSTRIA MIJLOACELOR DE TRANSPORT

2.16.INDUSTRIA POLIGRAFICA

2.17.INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE SI TERMICE

2.18.ALTE ACTIVITATI INDUSTRIALE

La randul ei fiecare industrie este formats din subsisteme industriale și grupe de activități sau numai grupe de activități, în funcție de complexitatea lor, dupa cum urmeaza:

== INDUSTRIA ALIMENTARA, A BAUTURILOR §1 TUTUNULUI == Industrii si grupe de activități:

== Industria alimentara

– productia, prelucrarea și conservarea carnii

– prelucrarea și conservarea peștelui și produselor din pește

– prelucrarea și conservarea fructelor și legumelor

– productia uleiurilor și grasimilor vegetale și animale

– fabricarea produselor lactate – produse lactate, branzeturi, înghețata (desert)

– fabricarea produselor de morarit, a amidonului și a produselor din amidon

– produse de panificație și patiserie

– fabricarea biscuiților, pișcoturilor și a altor produse similare (uscate)

– fabricarea zaharului

– fabricarea de cacao, ciocolata și produse zaharoase

– fabricarea pastelor fainoase alimentare

– prelucrarea ceaiului și a cafelei

– fabricarea condimentelor

– fabricarea preparatelor dietetice

– fabricarea altor produse alimentare (oua-praf, otet, supe concentrate, drojdie bere)

== Industria bauturilor

– fabricarea bauturilor alcoolice distilate (<80% – coniac, whiskey, lichior)

– fabricarea alcoolului etilic de fermentație (>=80%)

– fabricarea vinului din struguri

– fabricarea cidrului și a vinului din fructe

– fabricarea altor bauturi nedistilate obtinute prin fermentare (vermut, vinuri aromatizate)

– fabricarea berii

– fabricarea malțului

– productja de ape minerale (imbuteliate la surse)

– fabricarea bauturilor nealcoolice (racoritoare)

== Industria tutunului

– tutun fermentat

– fabricarea de țigarete

– fabricarea de țigari de foi

– fabricarea de tutun pentru pipa

== INDUSTRIA TEXTILĂ ȘI A PRODUSELOR TEXTILE ==

Grupe de activitati:

– pregatirea fibrelor în fire tip bumbac, lana cardata, lana pieptanata, in, iuta, canepa

– prelucrarea și rasucirea matasii naturale și artificiale și a firelor sintetice

– fabricarea aței

– producția de țesaturi tip bumbac, lana cardata, lana pieptanata matase, in, canepa, iuta

– producția de alte țesături (pluș, velur, panglici, voal)

– finisarea materialelor textile

– fabricarea de articole confecționate din textile (cu excepjia îmbracamintei și a lenjeriei de corp)

– fabricarea de covoare și mochete

– fabricarea de franghii, sfori și plase

– fabricarea de textile nețesute

– fabricarea altor textile (pasmanterii ornamentale – trese, ciucuri, pampoane, vata)

– fabricarea de metraje prin tricotare sau croșetare

– fabricarea de ciorapi, șosete și ciorapi pantalon

– fabricare de pulovere, veste și articole similare tricotate

– fabricarea de fmbracăminte tricotata (rochii, fuste, pantaloni)

– fabricarea de lenjerie de corp tricotata

== INDUSTRIA METALURGICA ==

Grupe de activitați:

– producția de metale feroase sub forme primare semifabricate

– turnarea fontei

– turnarea oțelului

– producția de lingouri, profile, sine c.f. etc.

– productia de tuburi (tevi) din fonta si oțel

– alte activitati metalurgice (laminare la rece, trageri la rece, trefilari etc.)

– producția de metale neferoase si metale prețioase

– producția si prelucrarea aluminiului

– producția plumbului, zincului si cositorului

– turnarea metalelor neferoase usoare

– producția si prelucrarea cuprului

– producția de metale pre{ioase (aur, argint, platina etc.)

– producția altor metale neferoase

=INDUSTRIA CONFECTIILOR DIN TEXTILE, BLANURI §1 PIELE=

Grupe de activități:

– fabricarea de articole de îmbracăminte din piele si înlocuitori

– fabricarea de articole de îmbracaminte pentru lucru

– fabricarea de confecții pentru femei, barbați si copii

– fabricarea de articole de lenjerie de corp

– fabricarea altor articole de îmbracaminte si accesorii (îmbracaminte sportiva, costume schi, baie, cravate)

– prepararea si vopsirea blanurilor

– confecționarea articolelor din blana (naturală, artificiala)

==INDUSTRIA PIELARIEI §1 INCALTAMINTEI==

Grupe de activitati:

– tabacirea si finisarea pieilor

– fabricarea de articole de voiaj, marochinarie si a articolelor de harnasament

– fabricarea încălțamintei din piele și înlocuitori

– fabricarea încaltămintei din cauciuc si mase plastice

==INDUSTRIA DE PRELUCRARE A LEMNULUI==

Grupe de activitați:

– prelucrarea bruta a lemnului și impregnarea lemnului (chimica, traverse etc.)

– fabricarea de produse stratificate din lemn (placaj, panel, furnir, PAL, PFL, etc.)

– fabricarea de elemente de dulgherie si tamplarie pentru constructii (uși, ferestre, parchete)

– productia de ambalaje din lemn (cutii, butoaie, tamburi din lemn pentru cablu)

– fabricarea altor produse din lemn (casete pentru bijuterii, rame pentru tablouri, rechizite scolare și de birou din lemn)

– fabricarea articolelor din pluta, împletituri din nuiele si alte materiale.

==INDUSTRIA PRODUSELOR DIN MINERALE NEMETALICE== Industrii si grupe de activitati:

==lndustria sticlei, porțelan și ceramica

– fabricarea sticlei si a produselor din sticla (sticla plata, fasonata, articole din sticla, fibre sticla etc)

– fabricarea sticlei tehnice

– fabricarea produselor din ceramica refractara si nerefractara

– fabricarea articolelor ceramice pentru uz gospodaresc și ornamental

– fabricarea de obiecte sanitare din ceramica

==lndustria materialelor de construcție

– fabricarea placilor și dalelor din ceramica

– fabricarea caramizilor, țiglelor și a altor produse pentru constructii

– fabricarea cimentului

– fabricarea varului

– fabricarea ipsosului

– fabricarea elementelor din beton, ciment și ipsos

– taierea, fasonarea și finisarea pietrei

== INDUSTRIA CONSTRUCTIILOR METALICE §1 A PRODUSELOR DIN METAL

Grupe de activitati:

– construcții metalice

– productia de rezervoare, cisterne și containere metalice

– productia generatoarelor de aburi

– fabricarea produselor metalice obținute prin deformare plastica; metalurgia pulberilor

– tratarea și acoperirea metalelor

– productja de scule și articole de fierarie

– fabricarea altor produse prelucrate din metal (ambalaje, șuruburi, lanturi, arcuri etc.)

== INDUSTRIA DE MASINI SI ECHIPAMENTE ==

Grupe de activitați: *

– fabricarea de echipamente pentru producere §i utilizarea energiei mecanice (motoare, turbine, pompe, compresoare, lagare, echipamente de ridicat, ventilatoare etc.)

– fabricarea de mașini agricole §i forestiere (tractoare etc.)

– fabricarea de masini-unelte

– fabricarea de utilaje pentru:

– metalurgie

– construcții

– prelucrarea produselor alimentare, bauturi si tutun

– industria textila, îmbracaminte si pielarie

– industria celuloza si hartie

– foraj si exploatare etc.

– fabricarea armamentului și muniției

– fabricarea masinllor si aparatelor casnice

==INDUSTRIA DE ECHIPAMENTE ELECTRICE §1 OPTICE==

Industrii si grupe de activitați:

==lndustria de mijloace ale tehnicii de calcul si birou (calculatoare, masini de scris electrice, aparate de casa etc.)

==lndustria de masini si aparate electrice

– producția de motoare, generatoare, transformatoare etc

– productia de aparate pentru distribute și comanda electrica

– productia de fire, cabluri electrice si optice izolate

– producția de baterii, acumulatori si pile electrice

– producția de lampi electrice si echipamente de iluminat

==lndustria de echipament, aparate radio, TV și comunicații;

– producția componentelor electronice

– producția de emijatori RTV

– producția de receptoare RTV

lndustria de aparatura si instrumente medicale, de precizie, optice și ceasornicarie

– producția de aparate si instrumente medicale

– producția de aparate de masura si control

– producția de aparatura si instrumente optice si fotografice

– producția de ceasuri

==INDUSTRIA MIJLOACELOR DE TRANSPORT

Industrii si grupe de activitați:

==lndustria mijloacelor de transport rutier

– productia de autovehicule

– producția de caroserii, remorci și semiremorci

– producția de piese și accesorii pentru autovehicule

==lndustria altor mijloace de transport

– constructii si reparații navale

– constructii si reparații de nave sportive si agrement

– producția si repararea mijloacelor de transport feroviar si a materialului rulant

– producția si repararea de aeronave

– productia de motociclete si biciclete

– producția altor mijloace de transport (cu tractiune animala, manuala)

Un criteriu larg utilizat de clasificare a industriilor îl constituie destinatia economica a produselor industriale. Conform acestui criteriu industriile pot fi grupate in: industrii producatoare de bunuri de capital (mașini unelte, masini de forta, echipamente etc); industrii producatoare de bunuri de consum productiv (combustibili, minereuri, materii prime etc.); industrii producatoare de bunuri de consum individual (confectii, alimente, bunuri electrocasnice etc).

Sunt frecvente situațiile cand unul și același produs poate avea destinații economice diferite. Este cazul combustibilului (care poate fi folosit atat pentru consum productiv cat si pentru consum individual), al tesaturilor, al motoarelor electrice etc.

In practica economica s-au conturat mai multe metode d« incadrare a productiei pe cele trei grupe de industrii: destinatii preponderenta a producției; destinatia preponderenta a produsului; destinatia efectiva a produsului. Primele doua metode sunt mai usor de aplicat dar în acelasi timp sunt inexacte, fapt pentru care, urmare a evolutiei tehnicii moderne de calcul se manifestă tendința de restrangere si renunțare la utilizarea lor în favoarea celei de a treia. Destinația efectiva a produsului necesita o evidentă stricta a consumurilor fiecarui produs industrial, creandu-se conditii pentru constituirea asa ziselor "industrii pure", adica omogene din punctul de vedere a produselor, care stau la baza elaborarii balanței input-output.

Un alt criteriu de clasificare îl reprezinta caracterul materiei prime conform careia avem doua mari grupe: industrii extractive, industrii prelucratoare.

Industriile extractive, care extrag obiecte ale muncii din natura si care la randu-i se grupeaza în doua categorii mari: industrii extractive de produse energetice; industrii extractive de produse neenergetice.

Industriile prelucratoare modifica forma, structura, dimensiunea.si compozitia diferitelor obiecte ale muncii si în funcție de proveniența acestora distingem: industrii care prelucreaza producția industriilor extractive; industrii care prelucreaza materii prime de proveniența agricola, silvica sau industrială.

Natura procesului tehnologic predominant în diversele industrii permite o alta grupare a acestora în: industrii ale caror procese de productie se bazeaza cu precadere pe tehnologii chimice; industrii ale caror procese de producție se bazeaza cu precadere pe procese mecanice.

Industriile în care predomina tehnologia chimica se caracterizeaza prin continuitatea procesului de producție, în timp ce specificul tehnologic mecanic (confectii, textila, prelucrare lemn etc.) se caracterizeaza prin lucru în unu, doua sau trei schimburi, în funcție de solicitari, de contractele încheiate si de resursele de potential uman etc. cu posibilitatea întreruperii acestuia pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

Industriile se pot clasifica si dupa specificul lor economic. Fiecare industrie are un anumit specific profesional, o anumita structura a capitalului fix, are o anumita structura a cheltuielilor de fabricate, un anumit grad de înzestrare electroenergetica a muncii, depind mai mult sau mai puțin de factorul natural etc. Toate aceste elemente sunt absolut indispensabile pentru efectuarea de analize si luarea de decizii privind dimensiunea optima a întreprinderilor, alegerea formei de organizare sociala a productiei, marimea capacitații de producție etc, într-un cuvant pentru organizarea activitatii pe criterii economice.

În vederea promovarii unor politici eficiente de marketing, pentru gasirea unor noi segmente de piața si intensificarea activitatii de asimilare în fabricate de noi modele sau tipodimensiuni de produse, în practica economică se utilizeaza și împartirea industriilor în industrii producatoare de bunuri de folosința îndelungata si industrii producatoare de bunuri de scurta durata de folosința.

Pentru a conlucra cu organismele internationale (ONU, UNESCO, ONUDI) în vederea crearii condițiilor de integrare europeana a Romaniei s-a adoptat împartirea producției materiale pe patru sectoare: primar, care cuprinde agricultura, silvicultura și industriile extractive; secundar, format din industriile prelucratoare si construcții montaj; terțier, format din transporturi; circulația marfurilor și rețeaua de învațamant si cuaternar care înglobează activitațile de cercetare stiințifica și proiectare.

2.5.5. CorelaȚiile dintre industrii

Structura industriala se caracterizeaza prin legaturile complexe și multiple care se stabilesc între acestea, între industriile producatoare de mijloace de producție și cele producatoare de bunuri de consum individual, dintre cele extractive și cele prelucratoare, etc.

Structura industriala reflectă modul cum se manifesta industria ca sistem economic, gradul diviziunii muncii sociale cat relațiile care se stabilesc între industrii cu privire la fabricarea produselor, în conformitate cu exigențele pieței, cu raportul cerere-oferta si posibilitațile cumparatorilor de a-si procura aceste produse. Deci, gradul de diviziune a muncii si raporturile dintre industrii, definesc structura industrială. Aceste raporturi apar și se dezvolta odata cu evoluția nevoilor societații, pe masura atragerii în circuitul economic a unor cantitați tot mai mari de resurse.

Pentru a produce, întreprinderile trebuie sa-si creeze condițiile tehnico-materiale si anume: sa dispuna de capacitate de producție-masini, utilaje, instalații; sa se aprovizioneze cu materiale, materie prima, energie elctrica, combustibil.

Importanța unei industrii este data de numarul, varietatea, diversitatea si complexitatea raporturilor care se stabilesc între ea și celelalte subsisteme industriale. Pentru exemplificare se prezinta sistemul ipotetic de legaturi care se stabilesc între industria de masini si echipamente si celelalte subsisteme industriale.

Legaturile care se stabilesc între industrii, cunosc urmatoarele forme, specifice domeniului în care se manifesta:

a) domenii extremale

– aprovizionarea cu resurse are ca scop crearea condițiilor tehnico-materiale si organizatorice pentru desfașurarea procesului de producție, constituind procesul de început al ciclului de producție.

– realizarea producției presupune activitatea de livrare (desfacere) a producției si colectarea echivalentului banesc al producției vandute în vederea creerii condițiilor pentru reluarea procesului ciclului de producție. Aceasta constituie punctul final al ciclului de producție.

b) domenii intermediare

– cooperarea reprezinta legatura de producție care se stabilește între unitați industriale din cadrul aceluiasi subsistem sau industrii din subsisteme diferite, fn scopul fabricarii fn comun a unui produs complex.

– integrarea constituie unirea într-o singura unitate industrială a unui ansamblu de cicluri de producție aparținand diferitelor subsisteme industriale, organizate ca trepte succesive de prelucrare a materiilor prime sau prelucreaza complex aceeasi materie prima.

Principalele grupe de legatura care se stabilesc intre diferitele industrii sunt:

1) Legaturi între industrii care produc bunuri de capital fix si cele care folosesc aceste bunuri. De exemplu, industria de masini si echipamente dezvolta relații cu toate celelalte industrii precum și cu ramurile economiei nationale, de unde, locul, rolul si importanta; acestui subsistem în cadrul sistemului industrial.

2) Legaturi între industriile care produc si cele care consuma materii prime, cele mai numeroase fiind cele care se stabilesc între industriile extractive, energetica si celelalte industrii..

3) Legaturi între elementele ce compun subsistemul industrial.

Legaturi între industriile producatoare de bunuri de consum individual si ramurile transporturi si comert care înlesnesc realizarea acestor bunuri si reluarea ciclului productiv.

2.5.6. Metode de studiere a

corelațiilor dintre industrii

In cadrul unei economii de piata, restructurarea este un proces obligatoriu, care se manifesta practic continuu, dar cu o intensitate ce îl face de multe ori, nesesizabil observatorului neavizat. Intensitatea acestui proces creste brusc, de multe ori imprevizibil în situatii de criza, atunci cand nu este controlata țarile industrializate au cunoscut acest proces.

Fostele țări "comuniste" si alte țari in curs de dezvoltare trebuie sa parcurga în prezent acest proces. În țarile industrializate procesul continua cu preluarea adecvata si eficienta a evoluțiilor tehnologice noi.

In aceste condiții se pune urmatoarea întrebare: restructurarea se poate desfasura haotic ? Raspunsul este evident nu. Experiența țarilor industrializate cu economie de piața stabilizata, arata ca acest proces complex nu a tost "lasat liber" în înțelesul gresit al cuvantului. Forțele politice, guvernamentale, legislative s-au implicat în gasirea si aplicarea soluțiilor celor mai.

Tabloul input-output descrie prin date statistice balanța economiei naționale, fluxurile sau relațiile care se stabilesc între ramuri. Analiza input-output este o descriere teoretica prin intermediul relațiilor liniare a balanței si a fluxurilor interramuri ai caror coeficienti sunt calculati pe baza datelor din tablou.

Schema de balanța simplificata a lui Leontiof este:

Elementele acestei balanțe sunt:

– liniile reprezinta ramurile producatoare cu producțiile care sunt distribuite celorlalte ramuri (outputurile);

– coloanele reprezinta ramurile consumatoare cu producțiile primite pentru consum (inputurile);

– qi= producția distribuita de ramura producatoare ramurei consumatoare in timp de un an. Se exprima in unitați fizice si valorice;

– fluxurile intersectoriale: totalitatea cantitatilor de produse livrate de ramura producatoare ramurilor consumatoare;

qi1 qi2 …………… qij………… qin

Daca qij = 0 înseamna ca nu se livreaza nimic ramurii.

– Yi – cantitatea de produse livrata ca producție finala pentru consum sau folosirea finala.

– Qi – productja finala a ramurii care se compune din ceea ce se livreaza celorlalte ramuri (qi1 , qi2 … qih , qij … qin), Consumul propriu (qii) și consumul final (Yi). Prin calcule s-a stabilit ca raportul dintre consumul. intermediar si consumul total este în medie 40-50% (variind de la 20% pentru produsele finite la 70% pentru materii prime).

Un tablou complet input-output se prezinta astfel:

Schema de balanța simplificata este completata cu linia valorii adaugate (VA) sau a consumurilor primare (primars inputs).

Valoarea adaugata reprezinta consumurile primare, adica amortizarile, salariile si venitul net.

Formal, tabloul input – output cuprinde patru cadrane:

Descrierea cadranelor

Elementele din tablou sunt exprimate valoric dandu-se posibilitatea însumarii pe verticala si orizontala, ajungandu-se la relațiile fundamentale de balanța:

a/ ecuatii de alocare a producției (pe orizontala)

Sau

Q1 = q11 + q12 …….….… + q1n + Y1

Q2 = q21 + q22 …….….… + q2n + Y2

Qn = qn1 + qn2 …….….… + qnk + Yn

Ecuația de repartiție sau alocație a producției (alocational equation) se formeaza pe baza datelor cuprinse în cadranele I si II. Ele exprima modul de repartizare a producției si exprima faptul că outputul total al unei ramuri este egal cu suma cererii intermediare și a cererii finale.

b/ ecuații de costuri (pe verticala);

Activitatea economica a unei ramuri presupune consumuri de inputuri din alte ramuri ale sferei productiei materiale, folosirea unor inputuri primare. Totalitatea plaților facute de fiecare ramura pentru a-si asigura inputurile intermediare si primare alcatuiesc costurile totale ale acelei ramuri. Cheltuielile corespunzatoare inputurilor primare reprezinta valoarea adaugata bruta:

Se obtjne un sistem de ecuații care permite calcularea cheltuielilor cu materii prime la toate industriile (inclusiv consumul propriuzis si amortizarile mijloacelor fixe), cheltuieli cu salariile și venitul net al ramurii cuprinse în valoarea adaugata (VA):

Q1 = q11 + q12 …….….… + q1n + VA1

Q2 = q21 + q22 …….….… + q2n + VA2

Qn = qn1 + qn2 …….….… + qnn + VAn

Totalul unei coloane reprezinta valoarea producției (outputului) a ramurii respective, iar elementele înscrise în coloana structura valorica a producției.

c/ Ecuațiile echilibrului fluxurilor

Insumarea producției totale pe ramuri permite obținerea produsului total. Acesta atat prin insumarea ecuațiilor de alocare, cat și prin insumarea ecuațiilor de costuri:

Rezulta ca producția destinata consumului final este ega cu totalul valorii adaugate:

Analiza input-output, din punct de vedere practic, presupune luarea în considerare a urmatoarelor probleme:

a/ formularea ipotezelor de construcție și utilizarea sistemului input-output clasic.

b/ stabilirea coeficienjilor de consum direct:

– coeficienți tehnici de consum (exprimati în unitați naturale) ;

– coeficienti ai cheltuielilor materiale (ai).

– Coeficientul aij, ne arata cat se consuma din produsul industriei i pentru producția unei unitați valorice a productiei industriei "j”.

Aceștia se trec în matricea structurii economiei care conține n2 (n∙n) coeficienti de tip aij.

in care aii – reprezinta consumul propriu

aij – reprezinta consumul intermediar

qij = aij Qi (ecuații de structura)

c/formarea ecuațiilor de echilibru a ramurilor si coeficienților consumurilor complete.

Q = AQ + Y in care A = coeficientul cheltuielilor totale

Sau

Q =

Sau

Matricial, relația de mai sus poate fi exprimata conform relației: X = AX – Y

Pe baza proprietatii matricilor EX = XE = X putem inmulți matricea vector X cu matricea unitate E, pastrandu-se egalitatea din relatia anterioara.

EX = AX + Y

Rezulta ca : Y = (E – A) X

Deci cunoscandu-se matricea consumurilor materiale directe si matricea cantitatilor de produse ce trebuie realizate de fiecare ramura se poate calcula produsul final.

Apeland la o alta proprietate a matricilor AA' = A1 A = E și inmulțind de o parte si de alta a egalitații de mai sus cu (E – A)' obtinem:

(E – A)-1 Y = (E – A) X

Rezulta ca:

(E∙A)-1= EX /X

X = (E – A)-1 Y

d) Interpretarea economică a matricei inverse a. consumurilor si efectelor propagate (modul venitului al lui Keynes). i

Ințelegerea intregii analize imput-output ca și aplicarea corecta a raționamentelor ce decurg din aceasta in analiza eficienței economice depinde tn mare masura de cunoasterea esenței economice a matricei inverse. Un element al matricei inverse numit coeficient total, de ex. Aij reprezinta cantitatea de producție a ramurei ceruta direct și indirect pentru a putea satisface o cantitate de unitati de produs final in ramura j.

Sa presupunem ca ramura i este reprezentata de productia de oțel, iar ramura j de productia de tractoare. Daca vom spori productia de tractoare Y, cu o cantitate, atunci productia totală a I ramurii de oțel va trebui sa creasca cu Aij

Acest coeficient are acelasi conținut si rol ca multiplicatorul; lui Keynes. Keynes a vrut sa demonstreze repercursiuni pe care le are o anumita creștere a productiei bunurilor de consum sau de investiții in utilizarea forței de munca folosind asa numitul multiplicator al investitiilor.

In acest scop el construiește modelul venitului: ΛV = ΛC + Λl

C΄ =

ΛV = = K = Λl

unde: ΛV = creșterea venitului

ΛC = creșterea consumului

Λl = creșterea investițiilor

C΄ = înclinația marginala spre consum

K = multiplicatorul investițiilor

Keynes noteaza marimea cu K și o numește multiplicatorul investițiilor. Aceștia exprima efectele directe și indirecte pe care le are în economie o creștere a investițiilor, ca parte de venit cheltuita pentru formarea capitalului, adica pentru creșterea volumului capitalului fix și creșterea volumului stocurilor. Multiplicatorul investițiilor arata ca atunci cand are loc o sporire a investițiilor fața de situația inițiala, venitul va crește cu o marime de K ori mai mare decat sporul investițiilor, reprezentand formula progresiei geometrice în care 0 < c' 1 §i asigurand convergența seriei:

1 + a + a2 + a3 +……+ an..

Modelul lui Keynes poate fi folosit ca un model input-output al unei economii luate ca un singur sector agregat în care :

— producția total (Q) înlocuiește cresterea venitului (ΛV)

— producția finala (Y) înlocuieste creșterea investițiilor (Λl)

— înclinația marginala spre consum este înlocuita de coeficientul de cheltuieli directe din analiza input-output.

Q = q +Y

Coeficientul de consum este :

a =

în care q este o funcție de Q : q = aQ

Înlocuind valoarea lui q în formula Q = q + Y obținem:

Q = aQ + Y

Q – aQ = Y

(1 – a) Q = Y;

Q = (1 – a)-1 Y

Se ajunge la o formula asemanatoare celei lui Keynes, putandu-se determina producția totala. Coeficientul cheltuielilor totale din modelul input-output (Aij) are aceeasi esența cu multiplicatorul de investitii

= Aij ; Q= Aij Y ; Aij =

Multiplicatorul este o marime proportională cu consumurile intermediare. Cu cat consumurile intermediare sunt mai mici cu atat marimea multiplicatorului este mai mica, influența asupra creșterii producției totale fiind mica.

Daca coeficientul ,,a" tinde catre zero (a 0) nu exista consum intermediar, atunci:

Cresterea cu o unitate a producției finale atrage dupa sine cresterea cu o unitate a productiei totale.

Cu cat ,,a" este mai mare cu atat consumul intermediar este mai ridicat, determinand o creștere mai mare a multiplicatorului, iar influența producției fiind asupra producției totale este tot mai mare.

Daca ,,a" tinde catre 1, producția destinata consumului intermediar, tinde sa se apropie ca marime de volumul producției totale, multiplicatorul tinzand catre valori mari (Aij oo). Astfel, sporirea cu o unitate a producției finale se poate realiza numai în condițiile unui efort foarte mare de creștere a producției totale. În acest caz, matricea lui Keynes:

trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) sau

b) Cel puțin o coloană (sau o linie) să aibă suma coeficienților mai mică decât 1.

O structură a economiei naționale a cărei matrice nu satisface cele două condiții, este ineficientă, deoarece rezultatele activității economice (output-urile) sunt mai mici decât cholturetile (inputurile).

O < I sau Flux ieșiri < Flux intrări

Cu cât suma coeficienților pe linie () sau pe coloană a matrici structurii economiei naționale este mai mică, cu atât eficiența economică va fi mai ridicată.

2.5.7. Indicatorii structurii industriale

Structura industrială reprezintă modul de repartizare a producției industriale pe diverse subsisteme industriale și exprimă ponderea participării fiecărei componente la formarea întregului, fiind în fond un sistem de corelații cantitative între industrii.

Structura industrială reflectă nivelul de dezvoltare industrială a unei țări. Se consideră mai dezvoltate din punct de vedere economic acele țări în care predomină industriile de vârf, care valorifică complex, la un nivel superior resursele naturale.

Formarea și dezvoltarea structurii industriale sunt determinate și influențate de nivelul de dezvoltare a tehnicii, de modul de aplicare în practică a creativității autohtone sau din import,de formele de organizare a producției, de structura populației, de nivelul de instruire, de structura și volumul resurselor naturale, de potențialul financiar etc.

Caracterizarea structurii industriale se face cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care cei mai importanți sunt:

– ponderea grupei de industrii producătoare de bunuri de capital și bunuri de consum productiv în total producție industrială, respectiv ponderea grupei de industrii producătoare de bunuri de consum individual în total producție industrială.

– ponderea producției diferitelor industrii în volumul total al producției industriale.

– ponderea producției unei industrii în producția grupei din care face parte.

– numărul de industrii etc.

Structura industrială nu este statică. Ea se modifică de la o perioadă la alta în funcție de intensitatea cu care acționează factorii enunțați anterior. Unele industrii se dezvoltă mai rapid, altele înregistrează stagnări sau chiar regrese. De aceea, alături de modificarea ponderii fiecărei industrii se utilizează și așa zisul "indice de devansare al ritmului unei industrii față de ritmul de dezvoltare al întregii producții industriale (Id)

unde:

iQc = indicele de creștere al producției unei industrii într-o anumită perioadă

iQind = indicele de creștere al întregii producții industriale în aceeași perioadă.

Pentru calculul indicelui de devansare poate fi utilizat și ritmul mediu anual de creștere a producției și atunci formuli prezentată anterior devine:

n = numărul de ani ai perioadei analizate.

Rc ind = ritmul mediu al dezvoltării subsistemului industrial considerat.

R ind = ritmul mediu al dezvoltării industriei în ansamblu.

În tabelul 2.1 se prezintă structura industrială a României în anii 2001 și 2002

Tab. 2.1

Anuarul statistic al României, 2002, pagina 406-407, și 2003 pagina 490-491.

Structura industrială prezentată în tabelul 21 a fost introdusă în teoria și practica economică românească în anul 1991 având la bază clasificarea activităților din economia națională (C.A.E.N.) folosită în țările comunității europene.

Pentru a ilustra modificarea în timp a structurii industriale în tabelul 2.2 se prezintă evoluția ponderii producției câtorva industrii, folosindu-se, pentru comparabilitate clasificarea industriilor utilizată înainte de anul 1991.

Modificarea structurii unor industrii

Tab. 2.2.

Modificările care intervin în cadrul unei industrii privind nivelul producției, consumurile etc. determină schimbări cantitative și calitative în alte industrii cu care ea este legată. Această interdependență este privită ca o sursă de numeroase și importante efecte economice propagate.

Cercetările economice care vizează adaptarea industriei românești la noile condiții generate de economia de piață, de revoluția tehnico-științifică contemporană, de starea resurselor alimentare, minerale și energetice, urmăresc conturarea unor structuri industriale moderne care să permită maximizarea producției și profitului cu consumuri minime de resurse pe unitatea de produs.

Sistemele industriale se pot realiza în structuri diferite, adică în interiorul sistemului se poate schimba modul de aranjare a elementelor și respectiv a conexiunilor dintre ele, fără să se schimbe funcțiile fundamentale ale sistemului. Ceea ce se schimbă ca urmarea modificărilor structurale este eficiența cu care funcționează sistemul industrial

CAPITOLUL III-Sistemul construcțiilor și componentele sale

3.1. Construcțiile. Subsistemele construcțiilor. Noțiuni generale.

Construcțiile apar în urma procesului diviziunii muncii în general și se definesc ca fiind acea ramură a economiei în care au loc activități de punere în operă a unor bunuri materiale în vederea obținerii de noi capacități productive sau obiective social-culturaie, precum și activități de fixare de sol a unor mașini, echipamente și instalații tehnologice, inclusiv lucrările și serviciile de întreținere și reparații de profil.

Activitatea din construcții se caracterizează într-un bun imobil, independent din punct de vedere al utilizării sale și bine delimitat din punct de vedere spațial. în teoria și practica economică, acest bun imobil este cunoscut sub denumirea dejobieet de construcții (hală industrială; pod; siloz; baraj; etc).

Realizarea obiectelor de construcții presupune executarea unei game largi de lucrări și de activități de montaj, unele cu un grad ridicat de complexitate, lucrări și activități ce pot fi grupate după specificul lor în următoarele categorii: lucrări de construcții și instalații; lucrări de montaj a echipamentelor tehnologice; lucrări de reparații capitale ale obiectelor de construcții; lucrări de întreținere, reparații și prestări de servicii în onstrucții.

Aceste lucrări pot fi executate fie de agenți economici care sunt profilați pe asemenea lucrări, cunoscuți sub denumirea de antreprenori, iar lucrările sub denumirea de "lucrări în antrepriză", fie de întreprinderi care au altă activitate de bază decât cea de construcții, lucrări ce sunt cunoscute sub denumirea de "lucrări în regie".

Totalitatea lucrărilor efectuate de agenții economici pentru realizarea de obiecte de construcții reprezintă producția de construcții.

In tabelul 3.1 se prezintă structura producției de construcții pe tipuri de lucrări în anul 2002 care relevă ponderea ridicată a construcțiilor noi și reparațiilor capitale.

Structura producției de construcții montaj pe grupele de obiecte de construcții scoate în evidență ponderea ridicată a construcțiilor industriale și tendința de creștere a ponderii acestora în ultimii trei ani. în tabelul 272 se prezintă structura producției de construcții pe grupele de obiecte, executate din fondurile de stat, in anii 2001,2002 și 2003

Lucrările de infrastructură, grupele 9…15, înregistrează o creștere constantă: 24,4 în 2000, 27,4 în2001și 30,6 în 2002.

Tab. 3.1

STRUCTURA PRODUCȚIEI DE CONSTRUCȚII PE TIPURI DE LUCRĂRI

– în anul2002.-

Tab. 3.2 Structura producțjei de construcții pe grupe principale de obiecte (executate din fondurile de stat)

Procente din total în dinamica ultimilor trei ani –

2000 2001 2002

Total general 100 100 100

1. Hale, clădiri și construcții speciale industriale 13,0 20,1 19,2

2. Hale, clădiri și construcții speciale hidrotehnice

și energetice 18,0 16,1 18,3

3. Hale, clădiri și construcții speciale ptr.

depozitare 1,5 1,3 1,4

4. Hale, clădiri și construcții speciale

agrozootehnice 6,0 2,2 1,4

5. Hale, clădiri și construcții speciale pt. circulația

mărfurilor 1,0 1,2 1,1

6. Clădiri pt. activități social culturale 3,0 4,0 4,4

7. Construcții pentru transport, poștă și

telecomunicații 0,6 0,6 0,9

8. Clădiri de locuit 16,0 16,3 10,6

9. Linii pentru transport energie electrică și

telecomunicații 5,0 7,7 6,8

10. Drumuri, piste, platforme 5,0 4,5 5,2

11. Linii de căi ferate 4,0 5,6 5,1

12. Poduri, tunele, construcții speciale ptr.

susținerea și consolidarea terasamentelor 4,0 2,8 3,2

13. Conducte petroliere, gaze, aer, fluide,

tehnologice 4,4 3,0 3,8

14. Construcții speciale ptr. apă și canalizare 2,0 3,4 3,8

15. Lucrări de foraj – 2,4 1,4

16. Construcții speciale pentru îmbunătățiri

funciare 0,7 1,4 1,8

17. Clădiri și construcții speciale cu alte

destinații 5,8 8,0 7,9

18. Lucrări de organizare de șantier – 1,7 2,0

Ca urmare a diviziunii muncii în particular, agenții economic din construcții se specializează în realizarea unor anumite obiecte de construcții, dispunând în acest scop de echipamente și de forță de muncă specifice.

Totalitatea agenților economici care realizează obiecte de construcții ce au aceeași destinație funcțională și sunt asemănătoare din punct de vedere constructiv și al tehnologiei de lucru și care utilizează salariați de o anumită structură profesionia, formează un subsistem al construcțiilor, ca de exemplu: construcții industriale; construcții agricole; construcții zootehnice; construcții civile; construcții de drumuri, poduri viaducte, travaluri; construcții de căi ferate; construcții rețele transport energie electrică; lucrări de pregătire și amenajare a minelor; montaj utilaj tehnologic etc.

4.2. Particularități ale producției de construcții și implicațiile economice.

Prin esența ei, activitatea de construcții prezintă unele particularități care îi atestă caracterul de subsistem al economiei. Aceste particularități generează o serie de implicații economice care I trebuie cunoscute șl soluționate la momentul oportun. În tabelul 273 se prezintă o sinteză a particularităților construcțiilor, implicațiilor K. economice și modalitățtlor de soluționare.

Tab. 3.3. Particularitățile producției de construcții-montaj și implicațiile lor tehnico-economice

Direcții de acțiune pentru restructurarea construcțiilor, în România

În vederea adaptării construcțiilor la cerințele economiei de piață și atingerii obiectivelor macroeconomice naționale și departamentale stabilite prin programul de reformă se conturează unele direcții de acțiune; așa cum sunt prezentate în tabelul 23.4.

Tab. 3.4. Direcții de acțiune și obiective strategice ale restucturării construcțiilor

Legendă

Creșterea Produsului Național Brut (P.N.B.).

Rata Produsului Național Brut.

Ocuparea forței de muncă

IV. Stabilitatea economico-socială.

V Echilibrul balanței financiare interne.

VI. Echilibrul balanței financiare externe.

În prezent se constată o diminuare a activității de construcții pe ansamblul economiei, datorită influenței sectoarelor public și cooperatist care predomină. Unitățile cu capital privat înregistrează o creștere a volumului de producție și prestări în construcții și estimează aceeași tendință de creștere în viitorul apropiat, în special în domeniul lucrărilor de construcții noi și reparații curente.

Principalele cauze care afectează activitatea de construcții sunt: întârzieri în efectuarea plăților de către beneficiari; lipsa fondurilor de investiții pentru dotări proprii; dobânzi ridicate la creditele bancare; capacitatea redusă de absorbție a pieței.

În aceste condiții, numărul de salariați, în special din unitățile publice se va reduce substanțial.

În Programul de guvernare 1993-1996 în domeniile Amenajării teritoriului, Urbanismului, Lucrărilor publice și Construcțiilor s-au avut în vedere necesitățile de echipare a teritoriului național și localităților, din care a rezultat:

– construcția de autostrăzi, 357 Km în 1996.

– rețele de alimentare cu apă – 1060 Km/an până în 1996.

– rețele de canalizare – 1000 Km/an până în 1996.

– dublarea căilor ferate de la 2950 Km existenți la 3200 Km în 1996.

– construcția de locuințe – 219000 noi locuințe cu credite de la bugetul de stat și bugetele locale, din care 64000 prin finalizarea locuințelor aflate în diferite faze de execuție etc.

CAPITOLUL IV-REPARTIZAREA TERITORIALA A INDUSTRIILOR CONSTRUCȚIILOR ȘI TRANSPORTURILOR

Noțiuni generale, factori, premise și direcții de perfecționare a amplasării teritoriale a industriilor

Practica a dovedit că repartizarea teritorială a industriilor influențează sensibil asupra dezvoltării și modernizării diferitelor subsisteme industriale și implicit asupra eficienței cu care acestea funcționează.

Scopul general al amplasării teritoriale a industriilor îl constituie cererea de noi locuri de muncă și valorificarea resurselor materiale locale în vederea satisfacerii în condiții de eficiență a cererii pieței cu bunuri de capital, bunuri de consum productiv, bunuri de consum individual sau servicii.

Amplasarea teritorială a industriilor constă în implantarea și dezvoltarea acestora în subdiviziunile administrative ale unei țări (regiuni geografice): județe; municipii; orașe; comune.

Ca orice acțiune care se desfășoară pe bază de criterii economice, amplasarea teritorială trebuie să se caracterizeze în primul rând prin raționalitate. Amplasarea teritorială rațională nu este identică cu o amplasare uniformă, deoarece resursele naturale și de forță de muncă, a căror folosire rațională este asigurată de amplasarea teritorială, nu sunt distribuite uniform în teritoriu.

La amplasarea teritorială a industriilor trebuie să se țină seama de faptul că, în general, pentru a putea fi consumate bunurile industriale trebuie să fie transportate. Din acest motiv, problema amplasării teritoriale este o problemă a distanțelor dintre diferite, elemente ale procesului de producție, dintre unitățile economice și centrele de consum a produselor acestora. în felul acesta, amplasarea rațională a industriilor apare ca o acțiune prin care se urmărește obținerea unui efect maxim cu o cheltuiala minimă de muncă socială.

În procesul amplasării industriilor s-au conturat o serie de principii generale: dezvoltarea economico-socială a unor zone geografice; valorificarea resurselor materiale din zonă; creșterea gradului de urbanizare; protejarea mediului înconjurător; reducerea cheltuielilor de producție etc. Toate aceste principii generale trebuie să aibă la bază criteriul eficienței. De exemplu, dezvoltarea economico-socială a unor zone geografice (județe) trebuie să aibă prioritate numai în condiții de eficiență egală cu alte variante de implantare a industriilor în zone deja industrializate.

Resursele financiare care ar trebui alocate pentru crearea infrastructurilor necesare în zonele geografice respective (rețele de transport, canalizări, rețele comunicații, locuințe etc) pot fi utilizate cu eficiență sporită pentru reutilări, modernizări și retehnologizări ale unităților existente deja în zone industrializate.

Rolul infrastructurilor nu trebuie neglijat, dar nici exagerat, întrucât, în zonele geografice respective se pot dezvolta la început industriicare nu reclamă cheltuieli prea mari (confecții, alimentară, pielărie) și apoi o a doua etapă, industrii legate de infrastructuri mai importante (textilă, lemn etc.) după care se pot aborda industrii cu infrastructuri foarte costisitoare (mașini și echipamente). Comisii specializate ale ONU recomandă varianta unor investiții "pionier", adevărați "poli locali" care să asigure o eficiență ridicată în vederea creării treptate a infrastructurii industriale în aceste regiuni.

Ulterior, infrastructurile create și existente ar avea un rol propulsator în amplasarea și dezvoltarea diferitelor industrii.

Procesul amplasării teritoriale este influențat de un complex de factori, care acționează deseori contradictoriu, fapt pentru care se impune cunoașterea lor în detaliu și la momentul oportun. între aceștia reținem:

Factorii economici determină în mod obiectiv amplasarea unităților economice în acele zone, centre, localități în care se obțin cele mai mari efecte economice sau se realizează cel mai mic consum de resurse totale, respectiv, asigură cel mai înalt nivel al eficienței economice reflectat de rentabilitate, productivitate, costuri la 1000 lei cifră de afaceri etc. Factorii economici nu pot fi analizați și apreciați independent ci în corelație cu ceilalți.

Factori naturali pot influența mai intens sau mai puțin intens asupra amplasamentului industriilor. Cea mai puternică influență a factorilor naturali se exercită asupra industriilor | extractive sau de prelucrare primară a materiilor prime și materiale, a căror apropiere de aceste resurse este determinată de volumul și structura zăcământului.Industriile de prelucrare primară a minereurilor, materialelor de construcții, sfeclei de zahăr, lemnului | etc. vor fi amplasate lângă sursa de materii prime, întrucât cheltuielile cu transportul acestora sunt mult mai mari decât cheltuielile cu transportul produselor finite. Tot prin prisma factorilor naturali trebuie privită și amplasarea acelor industrii mari consumatoare de apă industrială (textile, îngrășăminte chimice, celuloză, etc.) sau potabilă (bere, conserve legume, oțet, etc.) precum și asigurarea unor condiții climatice adecvate (mecanică fină, optică, etc).

Progresul tehnico-științific este un factor care permite amplasarea mai liberă a industriilor în teritoriu, mai ales prin prisma perfecționărilor aduse infrastructurii și suprastructurii transporturilor și a tehnologiilor de fabricație. Urmare a acțiunii acestui factor este posibilă amplasarea industriilor în aproprierea zăcămintelor cu conținut scăzut în util, precum și folosirea unor mijloace speciale de transport a materiilor prime și produselor finite care dezvoltă viteze mari și foarte mari de deplasare.

Formele sociale de organizare a producției influențează contradictoriu asupra variantelor de amplasare a industriilor. Astfel, în timp ce specializarea și cooperarea oferă mai multe variante de amplasare în spațiu a industriilor, concentrarea și combinarea reduc substanțial numărul variantelor de amplasare, ca urmare a faptului că acestea determină un grad ridicat de integrare a fabricației și implicit creșterea considerabilă a dimensiunilor întreprinderilor. Alegerea uneia sau alteia dintre cele două posibilități se face în funcție de limitele optime ale acestor forme de organizare și de necesitatea îmbinării eficiente a specializării-cooperării cu concentrarea-combinarea producției.

Populația constituie un factor de amplasare care trebuie abordat prin prisma a două ipostaze: populația în calitate de forță de muncă disponibilă; populația în calitate de consumator al produselor industriale.

în situația în care populația este abordată în calitate de forță de muncă disponibilă, industriile se vor amplasa în apropierea acestor zone, în așa fel încât timpul pentru transportul muncitorilor până la sau de la întreprindere să nu fie prea mare (45 minute maximum) fapt ce conduce la reducerea costului transportului salariaților, la diminuarea oboselii (stressului) cu implicații directe asupra productivității și cafității produselor, iar problema locuințelor (habitatului) se rezolvă mult mai ușor. Similar cu această situație trebuie privită și apropierea de centrele cu tradiție în unele domenii de activitate industrială cum ar fi: covoare, stofe, sticlărie, brânzeturi, preparate din carne.etc, întrucât experiența transmisă din generație în generație asigură o calitate și productivitate net superioare.

În calitate de consumator de produse industriale, populația joacă un rol foarte important pentru industriile la care cheltuielile cu transportul produselor finite sunt mai mari decât cele cu transportul materiilor prime, precum și în cazul produselor industriale perisabile (mobilă, prefabricate, produse de panificație, produse lactate, bere, etc), Este de reținut faptul că urmare a progreselor realizate în domeniul conservării și ambalării produselor industriale, orientarea amplasării industriilor după locul de consum (vânzare) a produselor finale, poate fi mai mult sau mai puțin atenuată.

Factorii social-politici cum sunt: politica generală de dezvoltare economico-socială a țării; urbanizarea; infrastructura; ocrotirea sanitară a populației contra poluării mediului; apărarea națională etc, pot influența amplasarea industriilor, dar trebuie reținut faptul că este necesar ca aceste aspecte să nu contravină criteriului general al eficienței economice, de care se va ține seama obligatoriu, indiferent de factorul preponderent, la un moment dat sau în perspectivă.

Din punct de vedere al ponderii pe care trebuie să o dețină fiecare grupă de factori în deciziile de amplasare teritorială a industriilor, nu există o unitate de vederi în literatura economică. Astfel, în unele țări cu industrie dezvoltată se manifestă tendința de creștere a importanței factorului natural în general, și în special a resurselor de apă industrială și potabilă, tendință justificată, având în vedere cadrul normativ privind protecția mediului ambiant din aceste țâri.

în analiza posibilităților de amplasare a industriilor, este important de avut în vedere pe lângă acești factori și unele premise, (acțiuni premergătoare): existența unui cadru administrativ aHecvăT; existența unor orașe, localități, teritorii în care au loc activități industriale; descoperirea și atragerea în circuitul economic a unor resurse materile locale.

Împărțirea administrativ-teritorială actuală a României este rezultatul unor acțiuni care au modificat structura administrativă teritorială existentă între cele două războaie mondiale, eliminând unele județe de renume (Trei Scaune; Romanați; Râmnicu Sărat etc) ceea ce a condus la formarea unor unități administrative de dimensiuni relativ mari și la concentrarea preferențială a unor industrii în capitale de județ creându-se dificultăți, în special de natură financiară, în amplasare rațională a industriilor care nu solicită eforturi mari în infrastructură și valorificări în condiții de eficiență resursele locale.

Existența unor localități, orașe, teritorii în care au loc activități industriale mai mult sau mai puțin dezvoltate, nu exclude posibilitatea amplasării în apropierea acestora a unor noi industrii, care, fie că pot constitui verigi inteimediare în prelucrarea complexă a unor materii prime, sau produse intermediare, fie că folosesc sau i prelucrează în condiții de eficiență resurse recuperabile rezultate | de la unitățile economice existente. Chiar dacă între unită economice existente și cele noi nu se pot stabili legături pe productivă, amplasarea acestora în localități industrializate prezintă I o serie de avantaje economice ca urmare a posibilității folosirii [ (închirierii) unor servicii oferite de unitățile auxiliare,(energie termică, apă caldă, oxigen etc) sau de servire, (depozite transporturi etc) a dotărilor edilitare sau infrastructurii transporturile

Nu trebuie omis nici avantajul existenței unei piețe a forței de muncă și a posibilităților de recrutare rapidă a lucrătorilor din aceste zone.

Descoperirea și atragerea în circuitul economic a unor resurse materiale locale sunt acțiuni permanente determinate de necesitatea valorificării resurselor interne și reducerea dependenței de sursele de materiale procurate din alte zone sau din import, concomitent cu dezvoltarea zonelor respective, în raport cu resursele de care dispun.

Având în vedere acest complex de factori și premise care influențează amplasarea teritorială a industriilor.se pot contura două direcții principale de acțiune în vederea perfecționării acestui domeniu: îmbinarea dezvoltării complexe cu specializarea județelor și localităților; concentrarea teritorială a industriilor în platforme industriale.

Prin îmbinarea dezvoltării complexe cu specializarea județelor și localităților se urmărește dezvoltarea preponderentă a

2-3 industrii care valorifică resursele și tradiția, în paralel cu dezvoltarea altor industrii care satisfac în condiții de eficiență cererea pieții locale sau uneori chiar ale altor piețe interne sau externe. De exemplu, în județul Brașov s-.au dezvoltat cu precădere industria mijloacelor de transport (autovehicule, material rulant, motociclete, biciclete, caroserii etc) care deține circa 18% din total industrie, industria cosmetică, 23% din total industrie și industria celulozei, hârtiei și cartonului 12% din total industrie. în județul Prahova s-au dezvoltat cu precădere industria extractivă de produse energetice, aproximativ 30% din total industrie, industria celulozei, hârtiei și cartonului, cu 9% din total industrie și industria sticlei, 8% din total industrie sticlă. Paralel cu aceste industrii în județele respective s-au dezvoltat și funcționează și alte industrii, dar care au o pondere mai mică în activitatea de ansamblu a acestora.

Concentrarea teritorială a industriilor în platforme industriale asigură importante economii de investiții colaterale (infrastructură transporturi, rețele de telecomunicații, canalizări etc.) precum și condiții de punere rapidă în funcțiune a întreprinderilor.

Platforma industrială este o parte a unui oraș care este amenajată cu elemente de infrastructură atât pentru întreprinderile existente cât și pentru cele ce urme^ază a fi implementate. Ele dispun de terenuri amenajate pentru extinderi viitoare, fapt pentru care duratele de execuție și punere în funcțiune sunt reduse substanțial. Astfel, fabrici de bere amp'iasate în asemenea platforme au fost puse în funcțiune în 6 luni; fabrici de televizoare și aparate video în 4-5 luni etc.

Platforma industrială oferă unele avantaje economice: cooperare în producție; folosirea rațională a terenului; folosirea eficientă a infrastructurii și suprastructurii transporturilor; capacitate sporită de protejare a mediului (.stații de epurare a apelor reziduale, electrofiltre, etc.) în funcție de specificul industriilor ce sunt concentrate în platforma industrială, acestea pot fi amenajate în exteriorul orașului, la marginea acestuia sau în interiorul lui.

Amplasarea platformelor industriale în exteriorul orașului se face atunci când:

– industriile se caracterizează prin procese tehnologice complexe care solicită suprafețe mari de teren (siderurgie, chimie, materiale de construcții etc); întreprinderile concentrate în platformă necesită suprafețe de teren special amenajate pentru depozitarea temporară sau definitivă a produselor secundare rezultate din procesele de producție/ (halde de zgură, rezervoare de deversări ape industriale, etc.)

– necesită o infrastructură de transport complexă și de mari dimensiuni perftru transportul materiilor prime și produseloi finite; vehiculează cantități mari de materile; necesită condiți geografice și atmofsferice deosebite: căderi de apă; o anumită direcție predominantă a vânturilor, etc; când normele de protecție a mediului impun necesitatea unei zone de protecție de cel puțini Km de centrul orașului.

La marginea orașului pot fi amplasate platformele industriale atunci când: se vehiculează cantități mai mari de resurse materiale; capacitatea de producție a întreprinderilor este stabilizată la un anumit nivel, nu se prevăd extinderi viitoare; zona de protecție nu solicită spații prea mari (industriile textilă, alimentară, construcții de mașini și echipamente, etc).

Platformele industriale pot fi amenajate în interiorul orașului atunci când: întreprinderile nu degajă noxe; cantitățile de resurse materiale vehiculate sunt mici; vehicularea resurselor materiale se face în general cu mijloace auto; procesul de producție poate fi organizat pe verticală (confecții din textile, blănuri și piele; mecanică fină, electronică etc).

În orașele mari există mai multe platforme industriale. Trecerea la mai multe platforme industriale este determinată de acțiunea mai multor factori care limitează extinderea platformei sub aspectul eficienței economice. Printre acești factori amintim: terenuri improprii care solicită lucrări costisitoare de desecări, consolidări, îndiguiri etc; epuizarea resurselor disponibile; creșterea gradului de poluare peste limita admisă; insuficiența infrastructurilor existente ca și necesitatea trecerii la noi infrastructuri etc.

Amplasarea teritorială a industriilor constituie finalmente o problemă de minimizare a cheltuielilorde transport, a investițiilor, a costurilor de exploatare, etc. aspecte ce pot fi rezolvate cu ajutorul programării liniare, a unor algoritmi de cercetare operațională, teoria grafurilor, metoda ELECTRE, relațiile lui Stewart etc.

4.2 CALCULE ECONOMICE DE AMPLASARE A INDUSTRIILOR

Preocupările de optimizare a amplasării industriilor continuă de fapt niște căutări mai vechi din domeniul calculelor simple. Pusă cu peste două secole în urmă de către A. Smith, problema amplasării raționale a fost transpusă în calcule simple de către S. Launhard, care a imaginat un triunghi devenit " clasic" cu timpul. Teoria și calculul simplu urmărind reducerea unor costuri sunt fundamentate pe baza mai multor criterii: costul transportului, costul mâinii de lucru, costul investițiilor, costul apei industriale și potabile, costul aglomerării industriilor etc. Până în prezent însă nu s-au găsit rezolvări satisfăcătoare pentru amplasarea în funcție de mai mult de trei criterii macroeconomice, considerate împreună.

Metodologia de calcul de amplasare a industriilor prevede elaborarea unor studii în care se întocmesc două-trei variante pentru o întreprindere nouă sau pentru retehnologizarea sau modernizarea celor existente, alegându-se varianta cea mai bună atât după principiul economic al cheltuielilor minime, cât și după celelalte principii și criterii. în acest sens se organizează licitații. Câștigătorul care prezintă varianta cea mai bună din două-trei variante nu înseamnă că a găsit varianta optimă, deoarece aceasta din urmă prin natura sa, presupune a fi cea mai bună din toate variantele posibile ce ar putea fi elaborate de un număr foarte mare de licitații. în calcul intră trei categorii de cheltuieli, care se apreciază separat: cheltuieli de transport; cheltuieli de exploatare curentă (fără transport); investiții în capital fix sau circulant. Determinarea acestor cheltuieli are loc pentru o capacitate de producție dată. Sunt însă frecvente cazurile când amplasarea într-o localitate sau alta presupune o modificare a capacității de producție, iar durata de construcție este sensibil influențată de locul de amplasare. De exemplu amplasarea unei întreprinderi într-un oraș care are amenajat un teritoriu pentru platformă industrială are marele avantaj, printre altele, al unei durate scurte de construcție și punere în funcțiune.

Alegerea variantelor de amplasament a industriilor, se face pe baza unor calcule simple sau complexe. De regulă aceste calcule nu se reflectă într-un indicator sintetic în care să fie cuprinse toate cele trei categorii de cheltuieli menționate.

În teoria și practica economică s-a conturat un ansamblu de indicatori orientativi și de calcule, simple sau complexe de amplasare, după principiul eficienței, cum sunt:

Distanța medie de transport pentru materia primă și produsul finit, ca medie care ține seama de toate sursele de aprovizionare și piețele de vânzare ponderată cu cantitățile corespunzătoare. Relația de calcul este:

= unde

q = cantități de materie primă, produse finite ce se transportă

d = distanța pe care se transportă

i = indice de identificare a furnizorului de materii prime sau a consumatorului de produse finite.

Indicatorul prezintă unele neajunsuri: nu ține seama de tariful diferit de transport al materiilor prime și produselor finite; nu reflectă volumul diferit al investițiilor aferente fiecărei variante de amplasament; nu reflectă cheltuielile diferite de la locul de funcționare; nu poate fi folosit atunci când celelalte criterii economice dau indicații contrare.

b) Coeficientul de greutate. (Kg) Este raportul dintre greutatea materiei prime () și a produsului finit: ()

Kg =

Mărimea sa supraunitară înseamnă că este neeconomic să se transporte materia primă, astfel că întreprinderea va fi situată în apropierea acesteia. Indicatorul are aceleași neajunsuri ca distaița medie, la care se adaugă dificultatea că produsul poate fi exprimat nu numai în greutate, ci și în alte unități de măsură decât cele folosite pentru materia primă: bucăți, metri etc, astfel că în acest din urmă caz nu se poate aplica.

c) Coeficientul a două costuri totale de transport. Este un raport între costul total al transportului materiei prime și costul total al transportului produsului finit:

Kc =

Cm, Cf – reprezintă costul transportului materiei prime și al produsului finit

Gm, Gf – greutatea materiei prime (în t) și a produsului finit (la acesta, în locul greutății pot fi alte unități de măsură),

dm, df – distanța de transport pentru materia primă și produsul finit,

trm, trf – tariful unitar pe t de materie primă sau produs finit.

Mărimea indicatorului, supra- sau subunitară, orientează amplasarea spre una dintre ele două arii: de aprovizionare sau de desfacere. Uneori nu se face raportul între cele două costuri, ci numai diferența lor. Deși prin omogenizare în baza costului se înlătură ultimul neajuns al indicatorului precedent, rămân valabile celelalte neajunsuri.

d) Cheltuieli echivalente (recalculate). (Cr) Pentru a ține seama nu numai de cheltuielile de transport, ci și de investițiile și de cheltuielile de prelucrare de la locul amplasării, este mai potrivit indicatorul cheltuieli echivalente sau recalculate, de o structură specială, care să reflecte separat cheltuielile de transport. Cheltuielile echivalente apar ca sumă între cheltuielile de transport și cele de la locul de implantare a întreprinderii, conform relației:

Cr = +

cheltuieli pentru de prelucrare

echivalente de materiale

transport

cheltuieli echivalente aferente locului

de amplasare

în care:

G = greutatea materialelor sau a produselor transportate, numărul de lucrători, cantitatea de energie,

d = distanțe de transport pentru fiecare resursă vehiculată,

ît = investițiile specifice aferente lărgirii mijloacelor și căilor de transport,

q = coeficient de pierdere anuală din imobilizarea investițiilor,

tr = tariful de transport neechivalat pe unitatea de volum de transport (V,) pentru materiale, produse și lucrători,

cm = costul unitar al materialelor (inclusiv combustibil și energie), fără cheltuieli de transport, M = cantitatea materialelor transportate,

îg = investițiile specifice globale (directe și colaterale) pe unitatea j de produs la locul de amplasare,

cpr = cheltuieli de prelucrare pe produs la locul de amplasare.

Calculul investițiilor specifice fie de transport, fie de la locul I exploatare se face ținând seama de mai multe cheltuieli. Astfel, | investiții specifice echivalente vor fi:

în care

i reprezintă investiții specifice,

ld – investiții totale directe fn mijloace fixe și mijloace circulante, fără

investiții în locuințe muncitorești și în achiziționarea terenului,

lfc – investiții în locuințe muncitorești făcute de întreprindere,

lm – valoarea investițiilor imobilizate în perioada construcției,

Iag – costul asimilat al terenului agricol, stabilit în baza pierderilor de

produse agricole (venit net anual pe 20 de ani) ca urmare a dezafectării terenului din circuitul agricol,

Ior – investiții comunale-orășenești aferente construirii obiectivului,

Ch – chiria anuală încasată de la locuințele muncitorești.

Calcul simplificat

Acesta are la bază triunghiul clasic. El presupune amplasarea într-unui din vârfurile triunghiului reprezentând: A centrul de greutate al ariei de aprovizionare cu materie primă, B centrul de greutate al ariei combustibilului și C centrul de greutate al ariei de desfacere, În figura 41 se dau elementele unui exemplu în baza triunghiului.

Fig. 4.1 Triunghiul clasic în domeniul amplasării industriilor

Să presupunem următorul exemplu:

A – B = 15Km; A – C = 30Km; B – C = 35Km;

– materiale: 15000t, tarif echivalent 60 lei/t.km;

– combustibil: 5000t, tarif echivalent 80 lei/t. km;

– produs finit: 10000t, tarif echivalent 120 lei/t.km.

Costul total echivalent al transportului va fi pe an:

a)în cazul amplasării în A (se transportă combustibil și produse finite):

Ci = (50000*15*80) + (10000*30*120) = 42 mii. de lei;

b)în cazul amplasării în B (se transportă materiale și produse finite):

Cr = (15000*15*60) + (10000*35*120) = 55,5 mii. de lei;

c)în cazul amplasării în C (se transportă materiale și combustibil):

Cr = (15000*30*60) + (5000*35*80) =41 mii. de lei.

Se poate vedea că amplasarea în C, care este centrul de greutate al consumului, este mai economică, întrucât asigură cheltuieli echivalente de transport mai mici. Dacă s-ar fi luat în calcul numai volumul de transport în t.km, atunci ar fi apărut mai avantajoasă amplasarea în A. Un asemenea calcul simplu are neajunsul că asigură locul de amplasare cu cheltuielile de transport mai mici din cele trei variante de așezare într-unui din vârfurile triunghiului, însă nu indică locul optim care să asigure cele mai mici cheltuieli echivalente din toate variantele posibile. Judecata elementară ne arată că acest punct trebuie să fie în interiorul triunghiului. Pentru determinarea sa sunt necesare calcule noi și complexe.

Calcule complexe de amplasare

Amplasare în centrul de greutate al triunghiului după distanța optimă. Acest calcul presupune găsirea centrului de greutate al triunghiului pe baza medianelor sale.Se determină mai întâi cele trei mediane după relațiile lui Stewart, apoi se află distanțele din vârfurile triunghiului până la acest centru de greutate egale cu 2/3 din mediane. Distanțele aflate se înmulțesc în continuare cu produsul dintre greutatea de transport și tariful corespunzător, produs care reprezintă costurile totale de transport pe 1 Km (C). Medianele triunghiului sunt reprezentate în figura 42.

Relațiile primare ale lui Stewart sunt:

AB2 * A'C + AC2 * BA'- AA'2 * BC = BA'* A'C * BC ,

BC2 * AB'+ BA2 * BC- BB12 * AC = AB'* B'C * AC ,

AC2 * BC+ BC2 * AC – CC2 * AB = AC* BC* AB.

în baza fiecăreia dintre acestea se află medianele căutate AA', BB' și CC΄ astfel:

AA΄ =

= = 15,3 Km

BB΄ = = 22,3 Km

CC΄ = = 31,3 Km

Distanțele din vârfurile triunghiului fn centrul de greutate reprezintă 2/3 din mărimea medianelor:

AM = 2/3 * AA' = 0,666 * 153 = 10,1 Km

BM = 2/3 * BB' > 0,666 * 221 = 14,7 Km

CM = 2/3 * CC΄ = 0,666 * 313 = 20,8 Km.

Ca urmare, indicatorul cheltuieli echivalente totale în funcție de volumul de transport și de tarifele corespunzătoare este:

CT = (15000 t * 60 lei * 10,1 Km)+(5000 t * 80 lei * 14,7 Km) + (10000 t * 120 lei * 20,8 Km) = 9090000 + 5880000 + 24960000 = 39,93 mii. de lei.

Localizarea în punctul M din interiorul triunghiului în raport cu cea din vârful C, care avea cheltuieli mai mici, asigură o economie anuală la cheltuielile echivalente de transport de 41 mii. – 39,93 mii. = 1,07 mii. de lei.

Fig. 42. Triunghiul clasic cu mediane

CAPITOLUL V-FORME DE ORGANIZARE SOCIALĂ A INDUSTRIEI CONSTRUCȚIILOR ȘI TRANSPORTURILOR

Specializarea, diversificarea, cooperarea și integrarea reprezintă forme de organizare socială a producției și serviciilor și în același timp direcții de manifestare în cadrul dezvoltării economiei naționale în condițiile existenței acțiunii legilor specifice economiei de piață.

Manifestarea acestor forme diferă de la o perioadă la alta în cadrul aceleași țări și de la o țară la alta fiind influențată de o serie de factori tehnico-economici, social-politici și juridici.

În cadrul acestor factori pot fi menționați următorii:

– nivelul de dezvoltare a forțelor de producție;

– gradul de dezvoltare și tipul de mecanism economic adoptat sau predominant în țara respectivă;

– configurația industriei, construcțiilor și transporturilor la un moment dat;

– gradul de adâncire a diviziunii muncii;

– modul de repartizare a resurselor naturale;

– gradul de participare a țării la circuitul economic mondial;

– sistemul de nevoi al economiei naționale;

– sistemul politic și juridic al țării;

– situația repartizării factorilor de producție pe teritoriul țării.

În cadrul acestui capitol sunt prezentate sintetic formele de

organizare socială a producției menționate

5.1. SPECIALIZAREA PRODUCȚIEI

5.1.1. Noțiuni generale

Specializarea trebuie văzută în dublu sens:

– la nivel de subsistem industrial;

– la nivel de întreprindere.

La nivelul subsistemului industrial este un proces obiectiv prin care se dezvoltă subsistemele industriale existente și apar noi subsisteme care produc anumite bunuri economice, lucrări sau servicii cu ajutorul anumitor factori de producție și anumitor forme de combinare a acestora.

La nivelul întreprinderii specializarea reprezintă un proces de respingere a gamei de produse, lucrări sau servicii realizate, uneori până la un singur fel, în condițiile unei serii mari de fabricație folosindu-se factori de producție specializați și într-o structură, adecvată.

Între specializare și celelalte forme de organizare a producției există legături multiple așa cum reiese din figura nr.61

Fig. 5.1. Legăturile dintre forma de organizare socială a producției și serviciilor

Factorii care influențează specializarea sunt următorii:

a) Factorii tehnici.

Necesitatea folosirii cât mai raționale a capacităților de producție și a forței de muncă reprezintă un element important al specializării. în condițiile unei economii de piață cu o anumită stabilitate, este efcientâ realizarea unor produse omogene care să permită folosirea rațională a capitalului fix, a forței de muncă și a anumitor procese tehnologice.

Având în vedere aceste aspecte, cât mai multe întreprinderi (agenți economici) își profilează activitatea pentru a realiza anumite produse care au succes pe piață și pe care le realizează în condiții de competitivitate.

Menținerea profilului existent de către unii agenți economici are efecte economice pozitive dacă aceștia au reușit să se impună pe piață cu produsele, lucrările și serviciile respective.

Schimbările repetate în profilul întreprinderilor fac să apară

anumite dificultăți în conducerea, organizarea, programarea activităților și în folosirea factorilor de producție.

În economia de piață pot să apară modificări neașteptate și atunci întreprinderile trebuie să fie pregătite să răspundă acestora și să stabilească o nomenclatură care să aibă o anumită stabilitate dar să poată deveni elastică atunci când piața impune acest lucru.

b) Factorii economico-sociali.

În cadrul economiei naționale sunt cerute anumite produse și lucrări de mare complexitate.

Realizarea integrală a acestora de un agent economic este practic imposibilă deoarece în asemenea produse, lucrări, sunt încoporate multe piese, subansamble, echipamente și pentru realizarea lor se folosesc tehnologii diverse.

Apare astfel necesitatea realizării componentelor respective de diferiți agenți ceea ce determină o anumită specializare; fenomen ce capătă un caracter obiectiv.

Pe de altă parte, cât mai puține întreprinderi (agenți economici) pot să realizeze produsele și lucrările conform unor standarde stabilite și astfel se realizează restrângerea în limite raționale a diversității constructive a diferitelor componente ale produselor și lucrărilor complexe.

Apar astfel o serie de avantaje economice la nivelul agenților economici care pot răspunde cerințelor standardelor impuse de economie.

Adâncirea specializării este determinată și de necesitatea adoptării unui grad rațional de integrare a întreprinderilor.

De exemplu în industria constructoare de mașini, este necesară concentrarea unor subansamble, piese și organe de uz general în unități specializate.

Este mai rentabil de exemplu să se producă roți dințate, SDV-uri, piese turnate și altele de întreprinderi specializate, față de situația când acestea sunt realizate de întreprinderea care execută produsul sau lucrarea ce reprezintă obiectul de activitate al acesteia, altul decât cele menționate.

c) Factorii financiari.

Obținerea de profit reprezintă obiectul principal al oricărui agent economic. Pentru aceasta se caută eliminarea anumitor riscuri și astfel fiecare agent încearcă să realizeze și alte produse, lucrări, servicii în afara celor care constituie obiectul său de activitate. Apare astfel o contradicție între tendința de specializare și cea de diversificare.

Formele de specializare prezentate în figura nr.5.2 sunt mai mult sau mai puțin detaliate în funcție de specificul ramurii.

în industria constructoare de mașini toate formele prezentate se întâlnesc cu detaliere mai mare.

Pot apare în această ramură situații ca:

– întreprinderi profilate și specializate pe un singur produs care este destinat unei singure ramuri a economiei naționale (ex.: producția de combine agricole – S.A.Semănătoarea);

– întreprinderi specializate pe un singur produs care satisface nevoile mai multor ramuri (ex.producția de autocamioane);

– întreprinderi specializate pe mai multe tipuri de mașini necesare unei singure ramuri (ex. utilaje pentru construcții, macarale mici ș.a.).

În industriile extractive și producătoare de energie electrică întreprinderile sunt specializate întotdeauna pe produse finite.

În industriile prelucrătoare de petrol există întreprinderi specializate pe un produs deoarece din prelucrare rezultă o gamă variată de produse.

în industria chimică pot apare întreprinderi specializate pe un anumit produs (ex.fire sintetice, superfosfat, etc.) și întreprinderi specializate pe o anumită structură de sortimente (ex. vopsele, produse farmaceutice, mase plastice, ș.a.).

în industria alimentară apar întreprinderi specializate pe produs finit (ex. conserve) și întreprinderi specializate tehnologic (ex. morăritul).

În construcții specializarea întreprinderilor se face în funcție de lucrările executate de acestea așa cum rezultă de la clasificarea ramurilor în construcții.

5.1.3. Aprecierea nivelului de specializare.

Stabilirea nivelului de specializare are importanță pentru procesul de management la nivel de ramură deoarece asigură o

serie de informații și indicatori cu ajutorul cărora se urmărește atingerea unor obiective cum sunt:

– realizarea unei baze de date necesară în scopul elaborării unor comparații în timp și în spațiu a efectelor economice ale procesului de specializare;

– asigurarea unor informații reprezentative în legătură cu situația reală dintr-o ramură, trust, întreprindere, etc. din punctul de vedere al gamei sortimentale, specializării etc;

– documentarea agenților economici care au în componenta lor mai multe unități de producție și a anumitor organisme de sinteză, în legătură cu anumite aspecte negative care apar ca urmare a specializării.

Oteluri

speciale(Targoviste)

Piese turnate

Piese forjate

Montajul unor

produse

finale

Fig. 5.2. Formele specializării

Pe baza acestei documentări se pot elabora recomandări, analize care să orienteze specializarea într-o ramură sau alta în condițiile asigurării liberei inițiative ca fundament al activității întreprinderilor în economia de piață.

Pentru aprecierea nivelului de specializare se folosesc indicatori adecvați în funcție de nivelul la care se elaborează

a) La nivelul industriei, construcțiilor și transporturilor in ansamblu aprecierea se face cu ajutorul unor indicatori generali cum sunt:

– numărul de subsisteme industriale, de construcții sau transporturi;

– numărul de grupe de activități.

Pentru aceasta calculele statistice trebuie să fie mai sensibile la modificările care apar la acest nivel și să posede astfel un sistem informațional adecvat pentru a surprinde mutațiile care au loc.

b) La nivelul trustului, corporației, companiei, întreprinderii se folosesc indicatori adecvați.

– Indicatorul specializării calculat în funcție de numărul de sortimente (S1)

in care:

N reprezintă numărul de sortimente din fabricația curentă

Nij reprezintă suma sortimentelor fabricate la nivel de trust, etc.

(i = numărul de întreprinderi;

j = numărul de sortimente din fiecare întreprindere)

Indicatorul are utilitate deoarece oferă organelor de decizie informații cu ajutorul cărora poate fi optimizată repartizarea producției pe diferite unități componente și subordonate care fabrică același produs.

Se urmărește ca valoarea indicatorului să fie cât mai aproape de 100%.

Pentru restrângerea sortimentului la nivelul unităților în condiții de reducere a costului se urmărește în același timp și funcția costurilor:

în care:

Xij = cantitățile realizate de întreprinderea i din sortimentul j

Cij = costurile unitare ale sortimentelor j la întreprinderile i

Pentru optimizare se poate utiliza o metodă matematică adecvată care să asigure o specializare optimă (metoda coltului de N-V, metoda costului minim ș.a.), pornindu-se de la situația existentă prezentată într-un tabel de forma:

– Greutatea specifică a producției care face obiectul de activitate al întreprinderii în totalul producției realizate (S2)

în care:

Qb = valoarea producției de bază

Qt = valoarea producției totale

în funcție de valoarea acestor indicatori apar următoarele categorii de întreprinderi:

* întreprinderi cu specializare înaltă S2>85%

* întreprinderi cu specialializare medie S2 65%-85%

* întreprinderi în curs de specializare S2<65%

– Greutatea specifică a pieselor și subansamblelor tipizate față de întreaga producție (S3)

în care:

P = piese și subansamblele tipizate

Qtp = întreaga producție realizată din subansamblele respective.

– Ponderea pieselor și subansamblelor tipizate, standardizate (P) în totalul pieselor utilizate într-un produs complex (Qp)

Ponderea utilajelor, mașinilor și instalaților specializate față de totalul acestora într-o întreprindere.

în care:

Us = utilaje specializate

UT = totalul utilajelor

De menționat că indicatorii prezentați trebuie analizați și interpretați în legătură cu alți indicatori, cum sunt:

– gradul de folosire a potențialului tehnic;

– nivelul costurilor de producție;

– nivelul productivității.

Nivelul de specializare trebuie studiat în principal în legătură cu evoluția costurilor.

În general diversificarea producției duce la o creștere a costului pe unitatea de produs.

Deci, reiese că ar fi necesară o specializare mai mare.

Pe de altă parte piața impune ca întreprinderile să-și diversifice producția. Rezolvarea acestei probleme presupune găsirea unui optim în specializarea producției, așa cum s-a arătat.

La nivelul unui subsistem industrial, funcția obiectiv care corespunde minimizării costurilor este:

în care:

Qj = cantitate fabricată din produsele j

Xjk = arată variantele k în care se fabrică produsele j

cjk = costul produsului j calculat la sortimentul k în funcție de

cheltuielile variabile și de cheltuielile fixe și modificarea lor are loc

atunci când se modifică nomenclatorul de fabricație.

Modele de optimizare a specializării reprezintă mai ales în condițiile economiei de piață, instrumente de studiu și analiză fără a deveni pârghii de conducere deoarece libera inițiativă . îngreunează acest lucru.

Ele pot fi însă elemente importante în orientarea agenților economici și a organelor de decizie la nivel microeconomic.

5.1.3. EFECTELE SI LIMITELE SPECIALIZĂRII

Specializarea are o serie de efecte economice așa cum rezultă din fig.nr.5.3

Cu toate efectele economice pozitive prezentate în fig.5.3, specilizarea este limitată de o serie de factori între care:

– modificările cerințelor consumatorilor și în general modificările mediului în care acționează întreprinderile.

În economia de piață modificările pot fi mai rapide uneori brusce ceea ce obligă unele întreprinderi la reprofilări, la lărgirea |profilului de fabricație pentru a face față pe piață. Apare astfel necesitatea ca întreprinderile să devină foarte flexibile și uneori stricta specializare nu permite acest lucru;

––-Crește mai repede volulmul producției

––-Crește productivitatea factorilor de producție

––-Se îmbunătățește calitatea produselor

––-Se reduc costurile de producție

––-Crează condiții pentru introducerea mai rapidă

a progresului tehnic

––-Asigură folosirea mai bună a factorilor de

producție (utilaje, instalații, forța de muncă) |

elementelor de progres t

––-Crează posibilitatea îmbunătățirii

organizării producției și a muncii, a folosirii

unor metode moderne în acest sens

––-Simplifică procesul de conducere și de

adoptare a deciziilor

––-Asigură creșterea prestigiului întreprinderii în

relațiile cu clienții

––-Crește gradul de stabilitate dacă produsele au

vânzare asigurată

Fig. 5.3. Efectele economice ale specializării

– factorii care duc la mărirea costurilor de producție ca urmare a amplasării la distanțe relativ mari a unor întreprinderi specializate și care participă la realizarea unui produs complex.

În aceste condiții cresc cheltuielile de transport, se lărgesc relațiile de cooperare și se reduce gradul de integrare a producției.

Deoarece fiecare întreprindere dorește cât mai mult profit (fenomen prezent în economia noastră) rezultă în final produsul complex foarte scump-fiind încărcat (uneori artificial) cu cheltuielile de pe fieliera realizării sale.

necesitatea valorificării mai bune a resurselor materiale.

În condițiile integrării producției există posibilități mai mari pentru valorificarea unor resurse secundare, etc.

– factorii juridici. Există legislația care limitează specializarea întreprinderilor în anumite domenii.

Reiese că specializarea trebuie tratată în legătură cu celelalte forme de organizare socială și în condițiile economiei de piață cu toate particularitățile ei.

5.2. DIVERSIFICAREA Șl INTEGRAREA PRODUCȚIEI

5.2.1. DIVERSIFICAREA PRODUCȚIEI Șl SERVICIILOR CU CARACTER PRODUCTIV.

5.2.1.1. Noțiunea și factorii diversificării.

Diversificarea este un proces complex prin care se asigură producerea de bunuri, luCrări și servicii într-o gamă variată, deci are loc lărgirea nomenclaturii de fabricație.

Factorii care influențează necesitatea diversificării sunt:

a) factorii tehnico-organizatorici. Aceștia acționează deoarece o întreprindere este un sistem productiv care din punct de vedere tehnic reprezintă un ansamblu de resurse materiale și umane ce pot fi utilizate într-un număr diferit de activități.

În rândul factorilor tehnici pot fi menționați următorii:

1. Existența unui excedent de capacitate de producție care permite temporar realizarea unor produse, lucrări și servicii diferite de cele care fac obiectul de activitate al întreprinderii.

Aceste posibilități se găsesc în majoritatea întreprinderilor din industrie, construcții și transporturi.

2. Factorii legați de piață. O întreprindere care dispune de o imagine bună pe piață și în public datorită activității sale desfășurată în diferite domenii, poate să exploateze acest avantaj pentru noi piețe.

Este tentată astfel să-și diversifice producția.

3. Capacitatea de organizare și gestiune a conducătorilor de întreprinderi.

În cazul unor manageri cu capacitate mare de analiză, orientare și previziune, creșterea întreprinderii nu se poate face pe o singură piață ci pe mai multe.

Apare astfel necesitatea diversificării pentru a folosi noi debușee pe plan național și internațional.

b) Factori financiari

Diversificarea reprezintă un mijloc important de reducere a riscurilor. Astfel, un grup de activități comportă mai puține riscuri deoarece rezultatele negative înregistrate într-un domeniu sunt compensate de cele pozitive din alte domenii și se asigură echilibrul întreprinderii.

În înlăturarea riscului prin diversificare sunt interesați mai mulți factori:

– acționarii, care vor să obțină o su,mă cât mai mare pentru fiecare acțiune;

– conducătorii de întreprinderi care sunt interesați să asigure performanțe pentru întreprindere deoarece salariul și poziția lor sunt legate de acestea;

– băncile și alte instituții financiare care asigură împrumuturi întreprinderilor, deoarece au încredere mai mare în întreprinderile care sunt diversificate și dau mai multă siguranță în legătură cu restituirea fondurilor împrumutate.

Din studiile făcute reiese că rata profitului obținută în întreprinderile cu activitate diversificată reduce riscul.

Astfel dacă presupunem o întreprindere cu două activități de aceași importanță și cu același randament planificat, rezultă că rata profitului (ri) pentru fiecare activitate este:

în care:

Pi = profitul obținut în fiecare activitate

K = mărimea capitalului avansat în fiecare activitate

La nivelul întreprinderii rata profitului este:

Dacă presupunem că ri este o mărime aleatoare și că între P1 și P2 există o corelație (l) se poate stabili ecartul ratei profitului (αr) la nivelul întreprinderii:

în care: α = ecartul ratei profitului la nivelul activității

Dacă cele două activități ale întreprinderii sunt independente atunci l=0 și

;

Dacă l = 1, atunci ratele profitului sunt perfect și pozitiv corelate:

Dacă I = -1, atunci

Reiese că variația ratei profitului la nivelul întreprinderii scade odată cu reducerea coeficientului de corelație între r1 și r2 de la 1 la -1

Din cele prezentate (prin generalizarea relației) reiese ideea că diversificarea contribuie la reducerea riscului, respectiv la stabilirea ratei profitului deoarece valoarea corelației (I) va fi situată între 0 și 1 interval în care se atenuează riscul.

c) Factori economico-sociali

În cadrul acestora pot fi menționați următorii:

– diversificarea nevoilor economiei naționale;

– necesitatea ridicării nivelului de trai prin acoperirea unei game cât mai variate de necesități ale populației;

– necesitatea valorificării la un nivel corespunzător a resurselor materiale;

– asigurarea unui înalt grad de competitivitate pe piața externă paralel cu diversificarea comerțului exterior;

– necesitatea introducerii progresului tehnic în toate ramurile. Multe întreprinderi surprind nevoile în acest domeniu din alte ramuri și produc cele necesare pentru a răspunde cererii și a obține profit.

5.2.1.2. Măsurarea diversificării

Pentru aprecierea diversificării se pot folosi în general următorii indicatori.

Indicele diversificării (D) pentru activitățile principale în care:

xj = volumul producției din sortimentul j

x = volumul total al producției

Sj = ponderea producției din sortimentul j în totalul producției

De exemplu dacă o întreprindere are o situație astfel:

65% pentru activitatea de bază

25% pentru activitatea B

10% pentru activitatea C

Rezultă D = 0,652 + 0,252 + 0,10*= 0,495.

Corespunzător acestui indice se poate calcula un număr, echivalent cu ajutorul relației:

Deci un indice de diversificare de 0,5 corespunde unei diversificări egale activităților între două ramuri diferite.

Indicele de entropie (E)

Acest indicator este "0" dacă specializarea este completă și are valoare log.K dacă întreprinderea este diversificată în mod egal în cele K ramuri.

3. Indicele diversificării calculat și în funcție de ponderea activităților secundare ale întreprinderii

W = 1 la o specializare completă

W = K la o întreprindere care este egal specializată adică activitățile sale sunt repartizate egal între cele K ramuri

Folosind datele din exemplul precedent se obține:

W=2[(0,65.1)+(0,25.2)+(0,10.3)]-1 = 1,90

Acest rezultat este echivalent cu cel obținut pentru o întreprindere diversificată în părți egale în aproximativ două ramuri diferite.

4. Indicatori generali de apreciere

– numărul de ramuri (domenii) în care întreprinderea acționează

– ponderea lucrărilor în activitatea de bază față de total lucrători

în care:

x1 = lucrători în activitatea principală

x = total lucrători

– raportul de diversificare (d)

d = 0 pentru o întreprindere complet specializată

d este maxim și atunci când întreprinderea este angajată în mod egal în K domenii.

De menționat că măsurarea diversificării este strâns legată de măsurarea specializării și concentrării producției.

5.2.1.3. Diversificarea și concurența

Se pune întrebarea – în ce măsură diversificarea activităților modifică condițiile de concurență pe o piață unde se prezintă întreprinderi care realizează mai multe produse?

Răspunsul la această întrebare trebuie privit din următoarele puncte de vedere:

1. Firmele diversificate au o superioritate față de cele specializate în pătrunderea pe piață.

Cele diversificate dispun deja de o organizare, de forță de muncă și echipamente, de capital sau de posibilități de a se împrumuta deoarece sunt implantate și în alte domenii de activitate decât cele de bază.

Pe de altă parte întreprinderile cu activitate diversificată pot suporta mai ușor anumite pierderi care se înregistrează în faza inițială de implantare ca urmare a profitului pe care-l pot realiza în alte activități.

Având în vedere cele arătate, reiese că diversificarea f\w)rezintă o serie de avantaje economice printre care:

– ușurează trecerea barierelor care există la intrarea pe o piață sau alta;

– stimulează concurența potențială;

– contribuie la reducerea prețurilor și la stabilirea unor limite raționale în domeniul prețurilor;

– asigură o utilizare mai eficientă a resurselor productive și permite deci realizarea produselor și serviciilor cu cheltuieli unitare mai reduse.

2. O întreprindere diversificată care caută să maximizeze, profitul total, poate practica pentru diferitele sale produse, lucrări și servicii, prețuri diferite, în timp ce întreprinderile specializate într-un singur fel de produs fac acest lucru mai greu.

Există astfel posibilitatea să se folosească legăturile dintre dieritele produse, în diferite stadii (în producție și pe piață) și se poate stabili o strategie prin care să fie coordonate deciziile între diferite centre de decizie.

Acest lucru se face mai greu la întreprinderile specializate.

Diversificarea asigură și o anumită dominație pe piață prin politica de prețuri, prin campanii de publicitate.

Întreprinderile diversificate dispun de surse externe de profit care le permit să suporte anumite pierderi temporare pe piață pe care caută să o controleze.

Cele menționate sunt adevărate atunci când se analizează întreprinderile diversificate în raport cu cele specializate.

Dacă se analizează relațiile dintre întreprinderi diversificate atunci trebuie avute în vedere alte elemente (ex.: împărțirea piețelor între ele).

5.2.2. INTEGRAREA PRODUCTIEI

(CONCENTRAREA)

5.2.2.1. Noțiunea și factorii concentrării

Concentrarea ca noțiune ocupă un loc central în cadrul economiei industriei, construcțiilor și transporturilor.

Ea arată măsura în care un domeniu de activitate oarecare este dominat de câteva mari întreprinderi. Pentru aceasta ea prezintă două aspecte:

– numărul de întreprinderi;

– mărimea relativă a întreprinderilor apreciată, de exemplu prin poziția lor pe piață.

Concentrarea este deci un proces complex de dezvoltare a producției în întreprinderi de dimensiuni mari, pe baza tehnicii înaintate.

Acest proces are ca urmare creșterea ponderii întreprinderilor mari în totalul producției industriei respective și este influențat de următorii factori:

1. Factorii tehnici joacă un rol important.

De exemplu dacă este vorba de produse ce trebuie să fie asamblate (motoare, cutii de viteză, caroserii) poate fi mai avantajos să fie fabricate într-un singur loc ceea ce justifică producerea lor de aceeași întreprindere.

Considerăm că fabricarea unui produs final X (automobilul) necesită două produse intermediare A și B (anvelope și acumulatori). După cum se știe, produsele A și B sunt combinate în produsul final (anvelope și acumulatori). Produsele A și B sunt combinate în produsul final X în proporții fixe iar costurile lor de producție sunt independente unul de altul.

În fig.64 se prezintă evoluția costului mediu pentru A și B în funcție de producția realizată din produsul complex X.

Fabricarea produsului X necesită și alte costuri considerate fixe.

Dacă o întreprindere prin integrare realizează toate produsele A, B, X atunci se realizează un cost unitar total Ct.

Din fig.64 reiese că Ct este mai mic la o cantitate de X2 și deci întreprinderea integrată poate realiza un volum mai mare de produse în condiții de eficiență față de situația în care aducea produsele de la altele (la costul produselor, întreprinderile care le livrează adaogă profit, etc.)

în exemplul dat s-a considerat că există o singură formă (posibilitate) de combinare a produselor A și B. (Cx)

Fig. 5.4. Evoluția costului mediu al componentelor unui produs complex

Dar pot exista mai multe maniere de combinare a produselor intermediare A și B.

În figura 6.5 se prezintă o situație în care produsul A poate fi Gombinat cu produsul B în diferite variante pentru a obține produsul complex notat cu X. Cantitatea din B

Înainte de integrare (concentrare) întreprinderea stabilește un preț p1 superior costului său marginal CA. Raportul (legătura) acestui preț cu cel al produsului B (notat pB) se poate reprezenta prin P'P'. În aceste condiții bunurile intermediare A și B, sunt utilizate în proporție F pentru a realiza cantitatea cerută din produsul complex (XO).

După integrare, produsul va fi evaluat de întreprindere la nivelul costului său marginal. Prețul său față de situația precedentă este reprezentat de MM1.

O combinație noufi, optimă din punct de vedere tehnic, corespunde punctului G. O cantitate mai mare din A va fi folosită în detrimentul lui B. în aceste condiții întreprinderea care mărește gradul de integrare va avea interesul să modifice prețul produsului complex (X) ținând cont de costul ce se poate obține în punctul G. Astfel, crește incitația pentru integrare.

2) Factori economico-sociali.

În anumite condiții, concentrarea producției este eficientă, dar ea trebuie judecată în contextul economiei naționale.

Apar astfel o serie de elemente care limitează integrarea (concentrarea). în cadrul acestora pot fi enumerate câteva.

a) mărimea cheltuielilor de transport și de aprovizionare-desfacere;

b) specificul activității în anumite ramuri ale economiei naționale:

* în industria extractivă, dimensiunea resurselor influențează direct gradul de concentrare;

* în industria alimentară, resursele materiale și rețeaua de depozitare determină gradul de integrare;

c) capacitate mai mică de adaptare a întreprinderilor mari și foarte mari la modificările care apar pe piața internă și externă;

d) elementele de ordin social influențează mărimea întreprinderilor. Chiar dacă din punct de vedere tehnic este posibilă integrarea producției în întreprinderi mari și foarte mari, din punct de vedere social nu se poate realiza acest lucru;

e) elemente de ordin juridic. Pentru a proteja întreprinderile mici și mijlocii, statele sunt incitate să adopte anumite reglementări care să influențeze mărimea concentrări[ (ex.^S.U.A., Anglia, ș.a.)

5.2.2.2 Măsurarea gradului de integrare (concentrare).

Pentru a determina gradul de integrare a producției se pot folosi câteva indicatori. în cadrul acestora sunt prezentați câțiva:

a))Gradul de concentrare (Gc) din punct de vedere al vânzărilor și a producției realizate.

în care:

qi = producția sau volumul vânzărilor realizate de întreprinderea i;

Q = producția totală realizată și vândută de întreprinderile din același domeniu de activitate.

b) indicele Hirschman-Herfindahl:

Acest indicator se poate folosi în condițiile pieței cu concurență de tip oligopol. El ține cont de producția dată de întreprinderile din aceeași ramură. De exemplu într-o ramură producția a trei firme este repartizată:

q1 = 50% q2 = 30% q3 = 20%

atunci H = 0,25 + 0,09 + 0,04 = 0,38 = 38%

Există situații diferite în care se poate stabili valoarea acestui indicator.

1. Dacă întreprinderile sunt de mărimi diferite (în aceeași ramură)

în care:

V = reprezintă un coeficient de variație a mărimii întreprinderilor,judecate în funcție de întreprinderile mijlocii din cadrul ramurii și se calculează astfel:

Deci

Dacă în cadrul activității analizate există un număr foarte mare de întreprinderi mici de mărime egală, atunci

deci tinde către zero.

în cazul situației de monopol H = 1

În cazul unui numar dat de firme inegale H poate lua valori între 0 și 1.

2. Dacă există un număr de întreprinderi de mărime egală.

Exemplu: dacă într-o ramură a industriei sunt trei întreprinderi egale ca mărime.

H=1/3 = 0,33

Dacă numărul întreprinderilor din ramura respectivă este 5 atunci H ar fi trebuit să fie

H=1/5 = 0,20

Diferența 0,33 – 0,20 = 0,13 apare ca urmare a inegalității din punct de vedere al mărimii, măsurată de V2

c) indicele de entropie (E) reprezintă de fapt măsura inversă a concentrării

în care: Si reprezintă structura întreprinderilor

Dacă există monopol Si = 1 iar log (1/Si ) =0 deci E = O

Dacă toate firmele sunt de mărimi egale

Si = deci E= log N

d) indicele Hannah (H*)

H* =

în care α este un parametru pozitiv și arbitrar (1)

Acest indice generalizează de fapt indicatorul H prezentat mai înainte^în funcție de poziția ocupată pe piață de întreprindere;

e) inversul coeficientului de variație

K=

în care: K = gradul de concentrare

α = abaterea medie pătratică a indicatorului folosit pentru analiză (numărul de muncitori, capitalul fix, volumul producției, volumul vânzărilor, etc.)

în care:

= mărimea medie a indicatorului analizat

f = numărul de întreprinderi

0<K< 1

Gradul de concentrare este direct proporțional cu valoarea lui K.

f) Curba lui Lorenz.

Pentru determinarea grafică a gradului de concentrare se analizează evoluția curbei. Considerăm că sunt 5 întreprinderi care au ponderi diferite în numărul total de muncitori (10%; 15%; 20%; 25%; 30%)

Ponderile prezentate se cumulează și rezultă graficul din figura 56.

Fig. 5.6 Curba lui Lorenz

MB = semi diagonală

K =

K = gradul de concentrare (are valori între 0 și 1)

Pentru mai multă exactitate se poate folosi metoda analitică a lui Lorenz.

in care:

K =

K = gradul de concentrare

Sr = suprafața reziduală

n = numărul de întreprinderi

5000 = reprezintă suprafața triunghiului A.B.C. (adică 1/2 din

suprafața pătratului în care s-a prezentat curba)

g) Alți indicatori de apreciere a concentrării

Pentru a face o apreciere a concentrării (integrării) producției se pot folosi alături de indicatorii prezentați și alții cum sunt:

* ponderea producției întreprinderilor grupate după valoarea producției, în total producție a ramurii;

* ponderea întreprinderilor grupate după numărul de muncitori în totalul ramurii;

* ponderea capitalului fix față de total;

* gradul de concentrare influențat și de concurența exterioară (K)

K =

în care:

Q = volumul total al vânzărilor din ramură

Qn = volumul vânzărilor făcute de cele n întreprinderi, mai mari

X = export

M = import

*Indicele lui Linda

în care:

n – numărul de întreprinderi din ramură

Ci = ponderea fiecărei întreprinderi

Trebuie menționat că măsurarea concentrării cu ajutorul indicatorilor prezentați, conține un oarecare grad de aproximare.

Când se fac comparații din punct de vedere al gradului de concentrare trebuie să se țină cont de specificul fiecărei ramuri de activitate.

5.2.2.3 Formele concentrării, (integrării)

a) Integrarea verticală se realizează prin fuziunea sau prin realizata controlului între firme situate la stadii succesive ale proceselor de producție.

O întreprindere este integrată vertical atunci când activitățile sale cuprind mai multe stadii succesive, deci își desfășoară activitatea în mai multe subramuri industriale sau de construcții. Integrarea verticală poate avea loc în amonte adică în direcția produselor intermediare sau a materilor prime utilizate de firmele considerate sau în aval, adică spre consumatorul final.

Apar astfel două forme concrete:

– monopolurile succesive (ex.o întreprindere de cauciucuri și o întreprindere de automobile);

– monopolul bilateral

Monopolul succesiv se caracterizează în principal prin următoarele:

1) – fiecare întreprindere maximizează profitul său (B)

Pentru întrep.1 B1 = p1.q – c.q

în care:

p1 = prețul de vânzare al întreprinderii 1 (producătoare de cauciucuri)

q = producția realizată (de întrep. 2 producătoare de automobile)

c = costul marginal la întrep. 1

Profitul maxim se obține când încasările marginale sunt egale cu costul marginal.

și se obține în final c = p1 (1-)

în care: e1 = elasticitatea cererii de cauciucuri care se calculează în funcție de cererea de automobile.

Pentru întreprinderea 2.

B2 = p2.q- p1.q- k.q

în care: p2 = prețul de vânzare al produsului de la întrep.2

k = cheltuielile fixe la întreprinderea a ll-a

Deci

în care: e2 = elasticitatea prețului la automobile

V2 = încasări totale marginale la întreprinderea a II-a

Dacă înlocuim valoarea lui p1 din încasările marginale în beneficiul întreprinderii I, obținem:

B1 = (V2-k) q – c • q = V2 • q – (C+k)q

în această situație maximizarea profitului la întreprinderea 1 se obține cu ajutorul relației:

In figura 67 se prezintă următoarele:

– curba cererii de auomobile (CC)

– curba încasărilor marginale (V2)

– curba costului marginal (C+k) —

– curba marginală (Cr)

Fig. 5.7 Evoluția cererii de automobile și a costurilor

Din analiza elementelor prezentate în fig. 5.7 rezultă:

– în punctul H, întreprinderea 1 maximizează profitul său și corespunzător acestuia-producția de cauciucuri se fixează în funcție de numărul de automobile (q2) iar întreprinderea a ll-a va vinde produsul său cu prețul p2;

– prețul produselor intermediare (cauciucuri) este:

p1 = V2-k

În figură, pA corespunde veniturilor marginale V2 când producția = q2

Diferența pA – p1 = k

Întreprinderea 1 încasează pe produs p1 – c iar întreprinderea 2 încasează pe produs p2-pA

Deci în punctul j are loc egalitatea între încasările marginale șl costul marginal (pA=p1+k)

2) La stadii numeroase ale producției, fiecare monopol studiază egalitatea dintre încasările marginale și costul marginal ținând cont de diferența dintre preț-cost de la fiecare unitate a sa și elasticitatea cererii este diferită în funcție de stadiul la care se referă.

Rezultă astfel:

și

3) Concentrarea în asemenea monopoluî este eficientă atât pentru consumator cât și pentru cele două întreprinderi:

– pentru consumator este benefică concentrarea deoarece cumulul de beneficii a celor două firme separate face ca prețul să scadă de la p2 la pA (fig…);

– pentru cele două întreprinderi, concentrarea este benefică deoarece profitul comun este mai mare decât suma profiturilor de la două întreprinderi, înainte de integrare.

Profitul înainte de integrare este reprezentat în fig. de suprafața: p2MH (C+K)

Profitul după integrare este reprezentat în fig…de suprafața pA LK (C + K)

Se pune însă problema determinării prețului p1 pe care întreprinderea a ll-a îl plătește pentru a separa corespunzător profitul comun.

În cazul fuzionării celor două întreprinderi, acest aspect al determinării lui p1, dispare.

4) Monopolurile succesive pot funcționa în condițiile pieței cu concurența de tip oligopol.

În cazul concurenței perfecte veniturile marginale ale întreprinderilor sunt egale cu prețul de piață.

V2 = p2 => p1 = p2 – K

Deci integrarea nu modifică prețurile și producția față de situația precedentă.

Monopolul bilateral

Dacă întreprinderea 1 are monopolul asupra vânzărilor de cauciucuri, ea va putea avea mai multe categorii de clienți; nu numai întreprinderea producătoare de automobile.

Dar întreprinderea 2 dorește să fie singurul cumpărător de cauciucuri. în acest caz problema se complică deoarece apare un monopol bilateral.

Din fig. 5.8 se pot desprinde câteva elemente concrete în acest sens.

C1

Costul marginal al anvelopei

M

p1

N C

P

p11

cantitatea de anvelope

V1 C1

Fig. 5.8. Evoluția cererii în funcție de încasările marginale ale întreprinderii

în care:

C = costul marginal la care sunt produse cauciucurile. Crește și se depărtează de orizontală.

C1 = cererea stabilită în funcție de încasările marginale ale

întreprinderii 2

Deci p1 = V2 – K => la curba C1 care generează la rândul ei curba încasărilor la întreprinderea 1 (V1)

În situația precedentă întreprinderea 1 producea o cantitate q1 și vindea la un preț p1 deoarece veniturile marginale erau egale cu costurile marginale în această situație.

În situația în care întreprinderea a ll-a dorește să fie singurul cumpărător ea are poziția de monopson.

Întrepriderea a ll-a consideră costul marginal C (vezi fig.5.8)

În consecință întreprinderea 2 caută să egalizeze costul marginal (C) cu încasările corespunzător cererii (C1). în acest caz se observă că egalitatea are loc la q', > q1 și la un preț p', < p,

Dacă cele două întreprinderi cad de acord să maximizeze profitul pornind de la un preț optim al produsului final (automobilul) ținând cont că întreprinderea a ll-a poate realiza profitul comun atunci prețul de vânzare pentru cauciucuri- va fi p > p', iar cantitatea vândută va fi q", > q',

Au de câștigat ambele întreprinderi. Se transformă deci într-o integrare verticală. Are loc o împărțire rezonabilă a profitului.

Problema este mai complicată deoarece există mai multe întreprinderi la fiecare stadiu de producție.

În acest caz partea de profit ce se atribuie fiecărei întreprinderi se stabilește mai greu.

Deoarece întreprinderile sunt de mărimi diferite se poate folosi – numărul echivalent – de întreprinderi dintr-o ramură.

Astfel, separarea profitului pe industria 1 și industria 2 se poate face cu ajutorul relației: care reprezintă ponderea întreprinderilor echivalente din activitatea de automobile în total întreprinderi (din cele două ramuri)

Profitul se atribuie proporțional cu ponderea respectivă.

Reiese că integrarea poate fi privită din două puncte de vedere:

– când se mărește potențialul productiv al firmei prin fuziuni etc. și se modifică deci dimensiunile și structurile organizatorice;

– când are loc concentrarea activității de conducere fără să generezejnodificări din punct de vedere al dimensiunii.

B.Integrarea orizontală.

Principalele forme concrete în acest caz de concentrare (de regrupare) a întreprinderilor sunt prezentate succint în continuare.

1. Contribuția parțială cu active.

Contribuția parțială de active a unei societăți reprezintă de fapt aportul său cu o parte din elementele de active (bunuri, creanțe etc.) la o altă societate comercială.

Contribuția parțială cu active este un procedeu de restructurare a activităților unei întreprinderi în sensul că ea permite de a renunța la un domeniu de activitate care la început a fost anexat activității sale de bază.

Acest fenomen poate avea loc din două motive:

– fie că întreprinderea respectivă nu reușește să facă rentabil un anumit domeniu de activitate (și renunță la el);

– fie că întreprinderea respectivă consideră că e mai bine să-și concentreze efortul spre alte activități.

În acest caz societatea care contribuie cu active nu dispare și primește o sumă stabilită în funcție de participarea sa cu titluri la societatea beneficiară a aportului respectiv.

2.Fuziunea.

Fuziunea este reuniunea a două sau mai multor întreprinderi care dispar pentru a da naștere uneia noi. în acest caz are loc o regrupare de active și pasive de la diferite întreprinderi.

Fuziunea are loc în general în cazul întreprinderilor din același sector de activitate. Fuziunea este o operație greoaie și complexă care necesită negocieri detaliate în vederea integrării elementelor care se unesc într-un ansamblu care trebuie să fie coerent.

Deci fenomenul de fuziune are următoarele efecte:

– dizolvarea societăților anterioare;

– crearea unei noi societăți realizată prin aportul societăților Ași B;

– titlurile emise de A și B sunt anulate și schimbate contra unor titluri noi emise de C

Fuziunea, ducând la dispariția întreprinderilor A și B, pune o serie de probleme financiare, juridice și fiscale care trebuie avute în vedere.

3. Absorbția

Absorbția este asocierea a două sau mai multe întreprinderi care dispar, exceptând una din ele.

Această operație duce deci la o societate absorbantă sau la societăți absorbite.

Societatea absorbantă reunește toate activele și pasivele de la societățile absorbite.

Absorbția are loc în cazul întreprinderilor de mărimi diferite în cazul în care una le domină pe celelalte.

Absorbția se caracterizează deci prin următoarele:

– dispar întreprinderile absorbite;

– crește capitalul societății absorbante;

– titlurile întreprinderii absorbite sunt anulate și vechile întreprinderi devin asociați ai întreprinderii absorbante.

Absorbția este un mod concret de creștere externă.

4. Sciziunea

Sciziunea presupune totdeauna dispariția unei întreprinderi care repartizează activul și pasivul între două sau mai multe întreprinderi deja existente.

5.2.2.4. Efectele concentrării (integrării)

Strategia de creștere orizontală și verticală (concentrare) este motivată deoarece ca urmare a acesteia se înregistrează o serie de efecte, așa cum se prezintă în continuare.

1. Avantajul concurențial

În condițiile concentrării se reduce concurența și crește puterea pe o anumită piață.

De asemenea se pot realiza acțiuni comune pentru realizarea de noi produse cu cheltuieli mai mici.

2. Efectul de SINERGIE

În cazul unirii a două activități se poate obține un rezultat superior față de suma rezultatelor care erau date de cele două activități separate (1+1=S>2)

Acest efect apare în principal deoarece:

– o întreprindere puternică poate folosi la maxim capacitățile de producție în timp ce alta mai slabă nu reușește;

– capacitatea de autofinanțare este mai mare în cazul întreprinderilor puternice.

3. Accesul la piața internațională

4. Posibilitatea aplicării unor metode moderne de management, de organizare a producției și a muncii

5. Condiții mai bune pentru dezvoltarea activității de 1VV

cercetare ștințifică și inovare

6. Posibilități mai mare de introducere a elementelor de progres tehnic

7. Posibilitatea de a realiza reducerea cheltuielilor fixe pe produs.

8. Folosirea mai bună a unor resurse.

8'. Apariția grupului de societăți care se caracterizează prin controlul de la un centru de decizie.

9. Apariția de întreprinderi de talie internațională

9'. Creșterea masei profitului în condițiile producției de serie mare.

Concentrarea are și o serie de efecte negativa Ca de exemplu:

– apare efectul de monopol care micșorează competiția;

– apare efectul de dominație a firmelor mari

– poate apare fenomenul de creștere a prețurilor și de stagnare economică

– există posibilitatea măririi costurilor ca urmare a cheltuielilor de transport și a altora

– apare o anumită inflexibilitate la modificările mediului înconjurător

– apar fenomene negative pe plan social

Datorită celor menționate, puterea publică are o atitudine variată și nuanțată, în diferite țări și în diferite etape, în legătură cu concentrarea

în S.U.A. prin legislația anti-trust se stopează regruparea pentru a nu apare monopoluri.

În Franța statul încurajează regruparea (mai ales pentru a face față concurenței internaționale), deși nu consideră că această este un factor esențial sau unic în obținerea competitivității.

În condițiile concentrării trebuie făcute analize'riguroase în legătură cu dimensiunea unei întreprinderi.

La nivelul economiei naționale, realizarea eficienței ridicate a folosirii factorilor de producție poate avea loc dacă se realizează o îmbinare corespunzătoare între activitatea întreprinderilor mari cu `cea a întreprinderilor mici și mijlocii care au o serie de avantaje ca:

– pot fi construite și puse în funcțiune într-un timp relativ scurt;

– nu necesită cheltuieli prea mari cu investițiile în clădiri, rețele, etc;

– reacționează mai rapid la modificările mediului în care acționează întreprinderea;

– atrag mai rapid forța de muncă liberă;

pot valorifica anumite resurse existente numai în unele zone, sau în cantități mai mici.

5.2.2.5. Aspecte privind dimensiunea economică a întreprinderii.

Dimensiunea economică a întreprinderii reprezintă acea mărime a acesteia determinată de factorii tehnico-economici care o influențează și care permite obținerea unei eficiente ridicate concretizată în următoarele:

– obținerea unui volum cât mai mare de producție și de calitate corespunzătoare;

– realizarea produselor la un cost cât mai mic Dimensiunea întreprinderii trebuie stabilită în funcție de

următorii factori:

– domeniul de activitate studiat.

– ceerea de produse în domeniul respectiv.

– elemente care determină mărimea costurilor (toate cheltuielile).

– elemente legate de ordin social.

Dacă mărimea fiecărei componente a unei întreprinderi poate fi stabilită relativ ușor, pe ansamblul întreprinderii aprecierea se face mai greu.

În cazul criteriilor care pot fi utilizate în stabilirea mărimii optime, rezultate bune prezintă criteriul cheltuielilor totale.

în acest caz sunt luate în considerare toate cheltuielile:

– pentru realizarea produselor

– pentru investiții etc.

Cheltuielile de producție si desfacere pe unitatea de produs 201

varjgzjjnjuncție de capacitatea de producție. Această variație poate fi ajustată cu ajutorul relației:

în care:

y = costul unitar

x = capacitatea de producție

a și b = valori care se determină prin rezolvarea unui sistem atașat

situației concrete analizată

Variația investițiilor poate fi prezentată prin relația:

y = a + bx în care y = costul investiției

Pentru a stabili mărimea optimă a întreprinderii se atașează câte un sistem de ecuații costului unitar și investițiilor specifice care se rezolvă prin metoda celor mai mici pătrate.

În final se poate obține o situație ca cea prezentată în fig.5.9.

Fig.5.9. Evoluția costului total, unitar și a investiției specifice

în care:

is = investiția specifică

Cu = costul unitar

Ct = costul total

Qoptim = capacitatea optimă a întreprinderii

De menționat că în costuri sunt cuprinse toate cheltuielile necesare funcționării și dezvoltării întreprinderii (costul producției, cheltuieli de aprovizionare și desfacere, cheltuieli pentru dezvoltare,etc.)

Acest criteriu trebuie corelat cu tipul de piață pe care se prezintă întreprinderea.

Gradul de mărime al întreprinderilor poate fi stabilit și în funcție de alți indicatori cum sunt:

– cifra de afaceri;

– numărul de salariați;

– valoarea adăugată;

– valoarea capitalului fix.

În funcție de acești indicatori apar mai multe categorii de întreprinderi în clasificările statistice (mari, mijlocii, mici)

Deși din punct de vedere economic poate fi stabilită o mărime optimă folosind anumite criterii, există o serie de factori care în realitate influențează dimensiunea întreprinderii.

În cadrul acestor factori, unii frânează iar alții încurajează creșterea gradului de mărime a întreprinderii așa cum s-a arătat.

Pe plan mondial se înregistrează două tendințe în legătură cu mărimea întreprinderilor:

– ramuri în care există tendința de a menține anumite întreprinderi de mari dimensiuni (ex.energie electrică, siderurgie, extractivă, petrochimie, construcții industriale, transport naval și feroviar);

– ramuri în care există tendințe spre dimensiuni mici și mijlocii (industriile alimentară, construcții de mașini, medicamente, lacuri și vopsele, transport rutier, construcții de locuințe).

5.3.COOPERAREA ÎN PRODUCȚIE: NOȚIUNI GENERALE,FORMELE COOPERĂRII, INDICATORII DE APRECIERE,EFECTELE ECONOMICE ALE COOPERĂRII.

5.3.1. Noțiuni generale.

Cooperarea este o legătură durabilă pe linie de producție între două sau mai multe întreprinderi în vederea fabricării unui produs complex.

În condițiile actuale ale economiei românești caracterul necesar și obiectiv al cooperării dintre diferite întreprinderi este determinat de o serie de factori printre care:

– adâncirea specializării producției;

– creșterea autonomiei funcționale a fiecărei întreprinderi în condițiile economiei de piață;

– necesitatea ridicării nivelului tehnic și calitativ al produselor, lucrărilor și serviciilor;

– necesitatea reducerii gradului de combinare (integrare) a producției în multe sectoare ale economiei naționale;

– necesitatea creșterii eficienței folosirii factorilor de producție;

– folosirea rațională a resurselor;

– pătrunderea capitalului și a experienței unor țări dezvoltate.

Trebuie să se facă deosebire între activitatea de aprovizionare tehnico-materială și cooperare.

Aprovizionarea tehnico-materială poate fi caracterizată succint prin următoarele:

– asigură întreprinderile cu resursele materiale necesare pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare;

– contractele încheiate sunt pe o perioadă determinată (deci nu sunt durabile).

Cooperarea se deosebește de A.T.M. prin următoarele:

– diferite întreprinderi execută piese și subansamble pentru anumite produse complexe, conform proiectelor și desenelor stabilite de întreprinderea care realizează produsul finit;

– întreprinderile care realizează piesele sau reperele pentru produsul complex, nu au dreptul să facă modificări fără consultarea și fără acordul întreprinderii care realizează produsul final;

– contractele de cooperare sunt durabile.

În cazul industriei românești cooperarea între diferite firme românești cunoaște un nivel ridicat în multe domenii, (ex.: în producția de autocamioane, gradul de cooperare este de peste 60%, în producția de combine agricole de circa 50%, în producția de strunguri de peste 50%).

5.3.2. Formele cooperării

În figură sunt prezentate principalele forme ale cooperării

a|Cooperarea pe produs reprezintă relațiile statornicite între o firmă principală care asamblează un produs complex și alte firme (întreprinderi) care produc anumite părți din produsul final, indiferent de subordonarea lor.

Se formează astfel o rețea puternică și complexă de cooperare în cascadă.

în acest sens pot fi date o mulțime de exemple:

– pentru realizarea instalațiilor de foraj se primesc motoare Diesel de la întreprinderea FAUR din București, macarale de lamina metalurgică, grupuri electrogene de la Uzinele de mașini electrice ș.am.d.;

– pentru realizarea unei locomotive, motoarele Diesel suntaduse de la Reșița, boghiurile de la Balș, ventilatoare de la întreprinderi din București, instalații de automatizare de la Automatica din București;

– pentru nave, motoarele Diesel sunt primite de la Reșița, eticele de la Galați, motoare electrice de la București, instalații electrotehnice de la întreprinderea Electrotehnica din București, aparataj optic de la I.O.R.- București.

Această formă de cooperare între întreprinderi este considerată ca formă de referință.

În literatura de specialitate este cunoscută sub denumirea de cooperare de tip "J" (japonez).

De exemplu în industria japoneză, o firmă care produce automobile are relații directe cu 122 de ofertanți de rangul I și relații indirecte cu 5437 de ofertanți de rangul II și cu 41703 ofertanți de rangul III.

Relațiile între întreprinderea principală și prima categorie de subcontractanți sunt relații de același tip utilizate de întreprinderile japoneze permanent, cu salariații.

Deci sunt relații durabile, care atrag obligații și răspunderi concrete.

în legătură cu cooperarea de tip "J" care se regăsește și în Jara noastră se impune prezentarea câtorva aspecte pentru a se înjelege mai bine fenomenul.

(1)Despre contractul de cooperare. Acesta prevede o serie de crauze care crează o anumită stabilitate în timp.

Printre acestea pot fi menționate următoarele:

– firma principală garantează că nu se vor schimba furnizorii și că nu va produce ea bunul care face obiectul contractului;

– contractul poate fi reînnoit dacă subcontractantul nu reușește să realizeze standardele de calitate și de cost stabilite de firma principală;

– contractul nu stabilește de la început anumite cantități (acestea se stabilesc pe parcurs în funcție de cerere și de alte elemente) ci stabilește regulile de determinare a prețului.

Prețul se stabilește având la bază costul de producție al subcontractantului la care se adaugă profitul.

Prețurile stabilite inițial, pot fi renegociate pe parcurs. Dacă subcontractantul aduce îmbunătățiri (face inovații) atunci prețul se îmbunătățește și deci firmele care realizează componentele sunt incitate la perfecționări.

Prețul este ajustat astfel:

p = b + a (c-b) în care:

p = prețul unitar al bunului care face obiectul contractului de cooperare;

b = prețul fixat inițial, care include și profitul negociat în condițiile unui cost normal;

c = costul mediu realizat în perioada care precede revizuirile prețului;

α = este o constantă (un parametru) care are valori între 0 și 1 deci 0 a a s 1

Dacă α = 0, contractul este cu preț fix și toate riscurile din fluctuația costurilor sunt suportate de subcontractant. Dacă α = 1, contractul este stabilit în condiții de "cost-plus" și toate riscurile sunt suportate de firma principală.

Dacă a are valori între 0 și 1, atunci riscurile sunt împărțite.

Valoarea lui α depinde de puterea de negociere a firmei principale și a subcontractantului, precum și de alte elemente ca: fluctuația costurilor în economie, puterea de inovare a întreprinderilor.

Reiese că împărțirea riscurilor între întreprinderea principală și cea "satelit", are efecte pozitive în sensul că incită întreprinderile la inovare și la reducerea costurilor și crează astfel o motivare în unirea eforturilor pentru realizarea de produse mai bune și mai puțin costisitoare.

( 2) Eficacitatea relațiilor de cooperare.

Reiese că această formă de cooperare nu reprezintă o simplă afacere de circumstanță.

Față de integrarea pe verticală (care se practică frecvent în S.U.A.) această formă are o serie de avantaje printre care.

– există o eficacitate mare din punct de vedere informațional;

– relațiile între firma principală și cele "satelit" sunt coordonate cu operativitate maximă;

– fiecare participant este interesat să crească eficiența activității productive pentru a menține relația de cooperare pe un termen cât mai lung;

– este favorizată activitatea creatoare la nivelul fiecărei firme;

– firmele care cooperează sunt interesate să facă investiții în cercetare, expertize, echipamente;

– firmele care cooperează beneficiază de venituri sigure și la un nivel corespunzător pentru a stimula acționarii și salariații lor.

Repartizarea veniturilor obținute ca urmare a relațiilor de cooperare, depinde de mărimea factorului "b";

– costurile nerecuperabile se împart pe firmele care participă la actul de cooperare și influențează în final veniturile care revin fiecărei firme.

Astfel, în situația a două firme "i" și "j", repartizarea veniturilor se face astfel:

Vi = α Vc + b

Vj = (1- α) Vc- b în care:

Vc = venituri obținute ca urmare a relațiilor de cooperare Vi;

Vj = venituri ce revin întreprinderii "i" și "j"

b)Cooperarea pe componente (pe piese). Aceasta este o varianta a cooperării pe produs și reprezintă un fenomen complex de stabilire a unor relații între două sai mai multe întreprinderi care realizează piese sau subansamble de un anumit tip și care sunt folosite la fabricarea unui produs finit.

Exemple: – întreprinderile din industria constructoare de mașini, primesc rulmenți de la cele specializate în rulmenți și cu ajutorul acestora execută alte piese sau subansamble.

Celelalte elemente prezentate la cooperarea pe produs rămân valabile și la această formă de cooperare.

c)Cooperarea tehnologică reprezintă legăturile dintre diferite întreprinderi specializate în anumite operații tehnologice.

Astfel, fiecare întreprindere execută o anumită fază dintr-un proces tehnologic complex (proces succesiv de prelucrare).

Cooperarea tehnologică asigură o incitație la crearea de noi tehnologii și crește astfel viabilitatea firmelor respective.

Și în cazul acestei forme de cooperare se pune problema repartizării veniturilor obținute ca urmare a relațiilor de cooperare precum, și repartizarea costurilor nerecuperabile între diferite stadii de prelucrare.

d) Cooperarea pe linia utilizării mai bune a capacităților de producție.

Această formă apare atunci când anumite firme dispun de un anumit excedent de capacitate și pot prelua de la alte firme (care au difictt de capacitate) o serie de operații tehnologice, lucrări specifice etc.

Această formă de cooperare are caracter temporar și presupune ca firmele care au excedente și deficite să se cunoască și să poată valorifica situația respectivă.

în condițiile economiei de piață această formă poate găsi condiții prielnice ia noi având în vedere retrângerea unor activități, dezvoltarea altora și faptul că dimensiunea unor întreprinderi nu a fost stabilită pe baza unor criterii economice riguroase.

Prin această formă se asigură o eficiență mare deoarece se folosesc mai bine capacitățile de producție la întreprinderile care au excedent, iar pe de altă parte se fac economii de investiții la cele care au deficit în condițiile în care se realizează deci un spor substanțial de producție și deci satisfacerea într-o proporție mai mare a cererii.

e) Cooperarea internațională

Această formă capătă o importanță deosebită în condițiile actuale.

Ea este determinată de o serie de factori, tehnici, economici și social politici din care fac parte:

– nivelul de dezvoltare a industriei din țara respectivă;

– gradul de specializare înregistrat în anumite domenii;

– potențialul partenerilor implicați în acest proces;

– posibilități efective de cooperare;

– factorii politici.

Cooperarea internațională în cazul industriei, are mai multe forme, din care sunt prezentate câteva:

– cooperarea în producție cu parteneri străini care se concretizează în următoarele:

"cooperarea la fabricarea unor mașini sau echipamente necesare ambelor părți;

΄cooperarea în scopul realizării și livrării în comun a unor echipamente, instalații, ș.a., pe diferite piețe;

'cooperarea în scopul modernizării unor capacități de producție existente. În acest caz plata se face din resursele suplimentare de producție obținute ca urmare a modernizării;

"cooperarea pe bază de licență și documentații primite de la parteneri străini. Partea română fabrică pe această bază produsele necesare pentru ambele părți. Pe o anumită perioadă producătorul este obligat să livreze partenerului străin, necesarul din aceste

produse;

΄ cooperarea de complementaritate reprezintă legăturile de producție cu diferite ramuri, subramuri din alte țări care au o industrie complementară cu a țării noastre;

– realizarea de societăți mixte pe teritoriul țării prin atregerea de surse externe.

Aceste întreprinderi realizează produse de înaltă tehnicitate și competitivitate:

– cooperarea cu firme străine pentru retehnologizarea anumitor domenii;

– cooperarea economică și tehnică științifică. Aceasta se realizează prin următoarele:

'investiții făcute de întreprinderi românești, pe diferite piețe pentru plasarea produselor;

'acordarea de asistență tehnică, economică, juridică, licențe, documentații;

'prospecțiuni și explorări pentru valorificarea resurselor unor țări;

'construirea unor obiective industriale în alte state.

– cooperarea în sistem "LOHN" care presupune piejucrarea la comandă partenerilor externi, a unor materiale și realizarea unor produse;

– alte forme de cooperare.

Toate acestea trebuie realizate pe criterii de eficiență economică în avantajul tuturor părților implicate.

Din această cauză se impun calcule de stabilire a eficienței și oportunității cooperărilor respective pentru ca partea română să nu lucreze în pierdere.

Aceasta are loc în etapa actuală deoarece relațiile întreprinderilor cu piața nu pot ocoli băncile.

Relațiile contractuale care există între întreprinderi și bănci se concretizează în controlul băncilor asupra întreprinderilor precum și în împărțirea riscurilor și chiar a suportării unor cheltuieli nerecuperabile.

Această formă de cooperare se concretizează în următoarele:

a) – băncile participă la finanțarea întreprinderilor urmărind în același timp și obiectivul lor, adică maximizarea profitului și diminuarea riscului.

Reiese că băncile urmăresc practica de dezvoltare a întreprinderilor, strategiile acestora și nu numai la politica financiară:

b) băncile realizează un control asupra capitalului și implicit asupra deciziilor manageriale;

c) – băncile/sunt privite în dublu rol, adică de îmeaimoțăter și acționar al firmei.

în acest caz ele sunt interesate în bunul mers al firmei industriale.

În relațiile de cooperare, băncile își fac anumite calcule din care trebuie să reiasă eficiența economică.

Astfel, nivelul investițiilor făcute de firmă reprezintă pentru bancă o dată exogenă.

O parte din investițiile respective (notate cu a) trebuie finanțată printr-un împrumut bancar.

Dar banca pretinde un depozit de compensare care reprezintă un procent din împrumut. Atunci suma totală aferentă împrumutului bancar (S) este:

;

în aceste condiții dobânda efectivă care avantajează banca (d) poate fi prezentată sub forma relației:

d = d1 dacă B = O

d > d1 dacă 8 > O și d1 > d2

în care:

d1 = dobânda asupra împrumutului

d2 = dobânda asupra depozitului de compensare pretins de bancă

(depozit care implică de fapt dobânda asupra împrumutului)

Cunoscând datele necesare, banca poate să decidă astfel:

– fie să acorde împrumut firmei respective (S);

– fie să constituie rezerve (R);

– fie să cumpere acțiuni la firma respectivă, îrfacest caz se poate scrie o relație:

R + S + N.V = Db+β.S + F + Rp

în care:

N = numărul de acțiuni;

V = cursul acțiunilor;

Db = depozitul bancar;

F = sume de refinanțat;

Rp = resurse proprii ale băncii.

Dacă banca stabilește că este eficientă cooperarea atunci loptă o decizie în acest sens.

Înseamnă că interesul băncii de a deveni acționar la firme este legat de situația economico- financiară a acestora și de viabilitatea lor.

în cazul acestei cooperări are loc împărțirea riscurilor între bănci și întreprinderi precum și suportarea unor cheltuieli nerecuperabile de către cei doi parteneri.

g) Cooperarea în cadrul unui ținut (zone)

În acest caz apare o dimensiune specifică a cooperării și anume dimensiunea teritorială.

Eficacitatea cooperării teritoriale a fost analizată de specialiști în economie folosindu-se noțiunea de district (Ținut) industrial care cuprinde o gamă largă de activități industriale în jurul unei industrii dominante.

Din analizele efectuate au reieșit câteva aspecte:

– cooperarea teritorială reprezintă un factor de evoluție;

cooperarea teritorială asigură dezvoltarea tehnologică.

5.3.3 INDICATORI DE APRECIERE A COOPERĂRII

Indiferent de formele cooperării, nivelul ei se poate aprecia cu ajutorul unui sistem de indicatori în cadrul căruia cei mai reprezentativi sunt prezentați în continuare.

a) Numărul de firme industriale cu care o întreprindere principală cooperează la realizarea produsului finit.

Acesta este un indicator global, dar dă o imagine în legătură cu complexitatea cooperării.

b) Coeficientul de cooperare. Acesta arată ponderea pieselor, semifabricatelor, componentei or aduse prin cooperare, în costul producției. Se poate calcula astfel:

sau

în care:

qci = cantitatea de componente "i" adusă prin cooperare;

pci = prețul plătit de firma principală;

Qj = cantitatea din produsulîfabricat (j) de firmă;

Cj = costul produsului "j"

K1 = coeficient de cooperare la nivelul unui produs;

Kg = coeficient de cooperare la nivel de întreprindere.

c) Nivelul optim al cooperării este dat de relația:

Em = Cm în care:

Em = economii marginale;

Cm – cheltuieli marginale 213

Economiile și cheltuielile marginale se obțin pornind de la economiile (ei/0) și cheltuielile unitare (ci/0), derivând în raport cu producția obținută prin cooperare (Qc), astfel:

și

în care ei/0și Ci/0 reprezintă economii și cheltuieli unitare în varianta "i" de cooperare față de situația inițială.

Economiile și cheltuielile unitare evoluează după o curbă de gradul II de forma:

y = ax2 + bx + c

în care x = Qc

Se obțin astfel două ecuații:

e1 /o = aQ2c + bQc + c

c1 /o = aQzc + bQc + c

Se află parametrii pentru fiecare ecuație prin metoda celor mai mici pătrate sau punând condiție ca fiecare curbă să treacă prin trei puncte care sunt determinate de anumite cantități aduse prin cooperare.

Cunoscându-se parametrii a, b și c, se face egalitatea :

ei/o = Ci/o

Din această egalitate se scoate valoarea lui Qc adică volumul optim de producție prin cooperare.

Pentru a stabili ce producție totală trebuie realizată de firmă în condițiile lui Qc, se analizează evoluția volumului total în funcție de producția adusă prin cooperare

QT = a + bx în care x = Qc

Se determină parametrii a și b și se află valoarea lui QT deci se folosește Qc optim.

Deci, în final se calculează gradul optim de cooperare

(Goptim)

În funcție de mărirea acestui indicator se poate aprecia dacă gradul efectiv de cooperare este prea mare sau prea mic.

Se pot folosi și alți indicatori de apreciere a gradului de cooperare. Trebuie menționat că indicatorii de apreciere a cooperării sunt în strânsă legătură cu cei prezentați la specializare și integrare.

5.3.4 Efectele economice ale cooperării.

În linii mari efectele cooperării au fost prezentate sintetic odată cu formele de cooperare.

Se desprinde ideea că în condițiile unei economii de piață cooperarea este eficientă fapt care se concretizează în următoarele:

– armonizarea intereselor diferitelor firme productive în legătură cu calitatea și costul anumitor produse;

– reducerea costului produselor în condițiile obținerii unui profit rezonabil de fiecare partener;

– îmbunătățirea calității produselor;

– creșterea posibilităților de sporire a volumului de producție, de utilizare mai bună a capacităților de producție și de introducere a progresului tehnic.

Cooperarea are și anumite limite care sunt determinate în principal de următoarele;

– nivelul specializării și integrării producției la un moment dat;

– tendința unor firme de a pretinde profit mare pe moment fără să aibă în vedere interesul de perspectivă;

– mărirea artificială (uneori) a costului reperelor, subansamblelor, componentelor aduse prin cooperare.

Din aceste motive trebuie să se cunoască pragul optim de cooperare.

CAPITOLUL VI-ECONOMIA CALITĂȚII PRODUSELOR SI SERVICII

6.1. Conceptul de calitate

Calitatea este o notiune deosebit de complexa, caracterul ei fiind conferit de functiile tehnica, economica, si sociala pe care le intruneste. Obtinerea calitatii dorite a facut de-a lungul timpului obiectul preocuparii producatorilor, confruntati cu exigentele mereu mai ridicate ale consumatorilor , constienti de dreptul lor de a-si procura si utiliza produse si servicii de cat mai buna calitate. Multitudinea problemelor legate de realizarea calitatii a facut ca in literatura economica sa se contureze un numar apreciabil de definitii date copnceptului de calitate .Se apreciaza ca pana in prezent exista peste 120 de definitii si zeci de sinonime pentru termenul de calitate fara a se ajunge la un punct de vedere unitar . Enumeram succinct cateva definitii ale calitatii: satisfacerea unei necesitati ; conformitatea fata de specificatie ; gradul de satisfacere a consumatorului ; un cost cat mai mic pentru o utilizare data ; satisfacerea in totalitate a beneficiarilor ; conformitatea cu un model dat. etc. toate acestea datorita caracterului concret, dinamic si complex al calitatii.

Caracterul concret al acestei notiuni deriva din faptul ca nu exista calitate in afara produselor si serviciilor, adica in sine, independenta de obiecte , asa cum nu exista nici obiecte nici servicii fara calitate. Omul intra in “posesia calitatii “ in activitatea practica, prin consumarea sau folosirea produselor sau serviciilor respective. Pentru acest motiv, este unanim acceptata ideea ca punctul de pornire in definirea calitatii il reprezintza valoarea de intrebuintare, care reprezinta totalitatea insusirilor care fac ca un produs sa fie util omului.Ca urmare, valoarea de intrebuintare diferentiaza produsele si serviciile intre ele dupa utilitatea pe

care-o satisfac.

Se poate intampla ca unele produse (servicii) care au aceeasi valoare de intrebuintare sa satisfaca intr-un grad diferit aceeasi necesitate omeneasca.Ca urmare, intre grade cu valori de intrebuintare identice pot sa apara unele deosebiri,rezultat al nivelului diferit de satisfacere a necesitatii pentru care au fost create.Se pune in evidenta alaturi de valoarea de intrebuintare, o alta notiune, cea de calitate a produsului, strans legata de prima, dar cu anumite trasaturi distincte care fac ca aceste notiuni sa nu se confunde: in timp ce valoarea de intrebuintare reprezinta totalitatea proprietatilor unui produs (serviciu); valoarea de intrebuintare individualizeaza produsele in functie de necesitatile pe care le satisface, pe cand calitatea le diferentiaza in functie de numarul si nivelul de dezvoltare ale caracteristicilor pe care le poseda si de gradul in care acestea corespund cerintelor domeniului de utilizare.

Calitatea produselor se “creeaza” in productie insa se constata si se testeaza in procesul de consumare a acestora. De aceea se impune precizarea deosebirilor dintre notiunea de calitate a productiei si calitate a produselor. Notiunea de calitate a productiei este mai cuprinzatoare, este privita din punct de vedere al gradului de fabricatie, se refera la calitatea acestuia (conceptie, tehnologie, nivel tehnnic,performante constructive etc.) din care rezulta produsele si calitatea acestora privita din unghiul de vedere al consumatorului, pe care o numim calitatea produselor.Calitatea produselor este expresia finala a calitatii proceselor de fabricatie care sintetizeaza performantele tehnice, economice, psiho-senzoriale, de disponibilitate etc.

Caracterul dinamic al calitatii este determinat de faptul ca, pe de o parte procesele de fabricatie se modifica la intervale de timp tot mai scurte, iar pe de alta parte exigentele consumatorilor fata de produs sunt tot mai ridicate.Continutul ei evolueaza in pas cu necesitatile practice determinate atat extensiv, prin cresterea numarului caracteristicilor produsului, cat si intensiv,prin ameliorarea insusirilor produsului.

Raportul de interdependenta producator – consummator se manifesta pregnant in producerea de mijloace de munca: calitatea productiei asigura o calitate superioara mijloacelor de munca fabricate, iar acestea reintroduse in procesul de fabricatie detemina perfectionarea acestuia si creeaza conditii materiale pentru cresterea calitatii noilor produse.

Privit in continuitatea sa, acest proces poate fi considerat ca un process de reproductie largita a calitatii.

Procesul de reproductie largita a calitatii cuprinde o serie de activitati care pornind de la prospectarea pietei, abordeaza intregul ciclu industrial de fabricare a produselor: cercetare tehnico –stiintifica; conceperea si elaborarea documentatiilor, constructive si tehnologice ; pregatirea si desfasurarea procesului de fabricatie, controlul acestuia; incercari si probe; analize; activitatea de desfacere; service.

Toate aceste activitati evolueaza permanent sub forma unei spirale cunoscuta sub denumirea de “spirala calitatii”.

Fig.6.1 Spirala calitatii

Proiectarea trebuie sa conceapa produsele corespunzator cerintelor calitative,etapa in care nivelul tehnic si calitativ reprezinta, prima aprovizionare.

De cele mai multe ori trebuie sa se extrapoleze informatiile despre calitate,deoarece cele cunoscute se refera la produse fabricate in trecut, uzate moral. De asemenea este necesara o verificare a conceptiei de proiectare pe baza incercarilor prototipului si seriei zero, iar pentru produsele de mare complexitate, omologarea seriei zero se face dupa efectuarea incercarilor de fiabilitate.

Caracterul complex al calitatii decurge din faptul ca pentru a putea fi apreciata trebuie sa fie luate in considerare o multitudine de caracteristici tehnice, economice, psiho- senzoriale, estetice, ergonomice etc.

6.2. Caracteristici de calitate

Pentru ca un anumit produs (serviciu) sa fie de calitate, el trebuie sa corespunda exigentelor consumatorului, iar pentru a indeplini exigentele acestora, trebuie sa aibe caracteristici de calitate.

Realizarea parametrilor si a caracteristicilor prescrise la un produs in procesul de fabricalie si trecerea probelor de control sunt conditii necesare pentru a caracteriza calitatea, dar nu si suficiente.

Produsele trebuie sa satisfaca cerintelor beneficiarilor pe o perioada cat mai indelungata de timp. Un produs aduce posesorului satisfactii daca functioneaza la parametrii calitativi proiectati, daca se defecteaza cat mai rar, daca exista posibilitatea de reparatii si costul intretinerii nu este ridicat etc..

Calitatea trebuie sa exprime elementele esentiale ale produsului, sa sintetizeze multitudinea de caracteristici si paramterii tehnici, functionali, estetici etc. , gradul de utilitate , eficienta si siguranta in exploatare.

Caracteristicecile de calitate pot fi grupate dupa mai multe criterii.

1) Gruparea dupa generalizarea si sistematizarea cerintelor cosumatorilor: tehnice; psihosenzoriale; de disponibilitate; economice si tehnico-economice cu caracter social general.

a) Caracteristici tehnice. Se refera la insusirile imanente ale valorii de intrebuintare a produsului, ele confirmand acestuia potentialul de a satisface utilitatile consumatorului. Se concretizeaza intr-o serie de proprietati fizice , chimice, biologice etc. intrinsece structurii materiale a produsului si determinate de conceptia constructiv-functionala a acestuia (rezistenta la rupere; putere; greutate; gabarit; operatii/minut etc.)

Caracteristicile tehnice ale unui produs sunt multiple, dar nu toate au aceeasi importanta in stabilirea si aprecierea nivelului calitativ al acestuia.Astfel unele caracteristici tehnice au un rol hotarator in stabilirea nivelului calitatii si poarta denumirea de caracteristici (sau parametrii) CRITICE deoarece nerealizarea sau neatingerea acestora duce la neincadrarea produsului in calitatea prevazuta, sau devine necorespunzator scopului urmarit.

Unele caracteristici tehnice sunt considerate principale, nerealizarea lor influenteaza numai partial viitoarea utilizare a produsului, iar alte caracteristici tehnice sunt considerate secundare, care nu au efecte directe asupra utilizarii produsului.

In functie de destinatia fiecarui produs industrial complex, unele caracteristici tehnice se prezinta ca marimi fixe (cazul celor critice) adica permit o singura valoare, iar celelalte caracteristici se pot incadra intre anumite limite de toleranta (minim-maxim).

Problema esentiala in cazul caracteristicilor tehnice este stabilirea drept caracteristici critice si principale de calitate, a acelor parametri ce pot fi masurati si verificati in mod obiectiv prin intermediul mijloacelor oferite in perioada data.

Este evident faptul ca, desi nivelul tehnic are un rol deosebit in realizarea produselor de calitate, notiunile de calitate si nivel tehnic nu sunt identice. Pentru ca un produs sa fie considerat de calitate el trebuie sa fie realizat la parametrii tehnici ridicati, dupa cum produsele realizate la nivel tehnic ridicat pot fi considerate de calitate numai daca prezinta la un nivel ridicat si celelalte caracteristici de calitate.

b)Caracteristici psiho-senzoriale. Vizeaza efectele de ordin estetic, organoleptic, ergonomic, pe care produsele le au aspra utilizatorilor, prin forma, culoare, linie, gust, miros, grad de confort, comoditate in exploatare etc. Pentru a le integra eficient in gradul de utilitate a produselor , producatorii trebuie sa aiba in vedere permanent faptul ca aceste caracteristici au un grad mare de variabilitate in spatiu si timp, ca aprecierea lor se afla sub incidenta unor factori de natura subiectiva .

c) Caracteristici de disponibilitate. S-au impus in ultimul timp ca o grupa distinsa de apreciere a calitatii, datorita exploziei productiei de produse de folosinta indelungata cu complexitate tehnica din ce in ce mai mare. Ele se refera la aptitudinea produselor de a-si realiza functiile utile de-a lungul duratei lor de viata , aptitudine ce este definita prin conceptele de fiabilitate si mentenabilitate.

Fiabilitatea poate fi definita ca fiind capacitatea unui produs de a-si indeplini functiile fara intreruperi datorate defectiunilor , intr-o perioada de timp specificata si intr-un sistem de conditii de folosire dat. Ea este o marime cu caracter probabilistic, masoara sansa functionarii perfecte a produsului.

Mentenabilitatea este un concept generat de faptul ca in procesul folosirii lor, produsele, mai devreme sau mai tarziu se defecteaza. Repunerea in stare de functionare, a unui produs (sistem ) dupa o prima cadere, intr-o perioada de timp stabilita si in conditii prestabilite de intretinere si reparatii, reprezinta continutul conceptului de mentenabilitate. Ca si fiabilitatea, ea are un caracter probabilistic.Activitatea depusa in vederea repunerii produsului in functiune este cunoscuta sub denumirea de mentenanta.

Fiabilitatea si mentenabilitatea au generat probleme cu profunde implicatii economice atat la producatori cat si la consumatori: extinderea retelei de intretinere si reparatii; cresterea cheltuielilor de mentenanta; extinderea activitatilor de “service” etc.

d)Caracteristici economice si tehnico- economice. Se exprima intr-o serie de indicatori sintetici si analitici, cum sunt: costul produsului; pretul; cheltuieli de mentenanta; randament; grad de valorificare a materiilor prime; durata de functionare etc..

Atat pentru bunurile de consum productiv, cat si pentru bunurile de consum individual, o importanta caracteristica economica este reprezentata de termenul de garantie ( sau service-ul, asistenta tehnica, etc.). Pe masura ce complexitatea produselor creste , producatorii se obliga la asistenta tehnica pentru instalarea si punerea in functiune a produselor lor. Cu cat termenul de garantie va fi oferit pe o perioada mai mare de timp, cu cat producatorul se angajeaza la efectuarea unui numar mai mare de lucrari de remedieri, cu atat acesta garanteaza mai bine calitatea produselor sale.

e) Caracteristici de ordin social general. Vizeaza efectele pe care le au sistemele tehnologice de fabricare a produselor, precum si utilizarea acestora asupra mediului natural, asupra sigurantei si sanatatii fizice si psihice a oamenilor.

2) In functie de destinatia economica si caracterul folosirii produselor in procesul de consum, caracteristicile de calitate se pot grupa astfel:

a) caracteristici ale mijloacelor de munca : durabilitate,; greutate; gabarit; consumuri specifice; rezistenta la lovire, temperatura, mediu nociv,; precizie de lucru; estetica; fiabilitate; mentenabilitate, cheltuieli specifice de materiale etc.

b) caracteristici ale obiectivelor muncii: usurinta prelucrarii si economicitatea acestora; asigurarea calitatii cerute de produsul finit; elasticitate; compozitie chimica etc.

c) caracteristici pentru obiectele de consum individual: gust; forma; rezistenta la rupere si la frecare; permeabilitate; conductibilitate etc.

3) Gruparea caracteristicilor de calitate in functie de posibilitatea de comensurare a acestora:

a) caracteristici masurabile direct: greutate; rezistenta; continutul in grasime, substante utile etc.; valori nutritive; gabarit etc.

b) caracteristici masurabile indirect: calitatea unei acoperiri galvanice prin grosimea stratului; fiabilitatea unei masini pe baza probelor de rezistenta la uzura; puterea unui motor obtinuta prin masurarea incalzirii conductorilor etc.

c) caracteristici comparabile obiectiv cu mostre etalon: numar de defecte pe cm patrati la tesaturi, tricotaje,tabla; gradul de alb al unei tesaturi, ciment alb etc.

d)caracteristici comparabile subiectiv cu mostre etalon:grad de vopsire, grad de finisaj, al unei confectii; grad de cromare etc…

4) In functie de modul de exprimare deosebim:

a)caracteristici cuantificabile, in cazurile cand valoarea efectiva a caracteristicii se poate masura si inregistra, ca de exemplu: cote dimensionale; debite; rezistente; grosimi etc.

b)caracteristici attributive, care dobandesc calitatea prin calificative, ca de exemplu prin clasificare in corespunzator si necorespunzator.

Indiferent de gruparea utilizata se poate spune ca aceste caracteristici confera produsului calitatea. Cunoasterea acestor caracteristici, a dependentelor dintre ele, serveste atat la procesul de analiza a calitatii, cat si in activitatea de tipizare, perfectionare si elaborarea de noi Standarde (STAS-uri)

6.3 Criterii de apreciere a nivelului calitatii produselor industriale

Desi criteriile de apreciere ale calitatii produselor sunt extrem de variate si depind de natura produsului, de destinatia sa sau de tehnologia de realizare, totusi se pot stabili cu putere de generalizare pentru fiecare subsistem industrial atat criterii generale, cat si criterii specifice aprecierii pe baze stiintifice a nivelului de calitate.

Criteriile generale reprezinta de fapt o serie de norme de baza, dupa care trebuie sa se orienteze stabilirea criteriilor specifice.

Drept criterii generale, sunt considerate urmatoarele:

1. Produsele industriale noi trebuie sa corespunda din punct de vedere calitativ cel putin cu nivelul ethnic si calitativ al produselor similare existente pe plan mondial.

2. Aprecierea nivelului ccalitativ al unui produs industrial, sa rezulte din comensurarea mai multor caracteristici calitative.

3. Caracteristicile alese dupa care se apreciaza nivelul calitatii produselor industriale,. trebuie sa ofere posibilitatea verificarii in timp a stabilitatii produselor din fabricatia de serie, fie dupa caracteristicile calitative ale produsului omologat, fie dupa prevederile STAS-urilor.

Criteriile specifice reflecta caracteristicile calitative ale fiecarui produs industrial in parte, concretizate in parametrii tehnico-economici ai acestuia, fiind in functie de particularitatile sistemului sau subsistemului industrial de care apartine. Ca exemplu se pot mentiona cateva criterii specifice la unele produse apartinand de industrii diferite:

– la motoare termice: raportul de compresie, putere, consum/h sau C.P./h, turatie, greutate/Cp etc.;

la benzine: cifra octanica;

la carbuni:puterea calorica, umiditate, continut in cenusa;

la uleiuri industriale: vascozitate, temperatura de congelare, continut in cenusa;

la vopsele pe baza de ulei: puterea de acoperire a peliculei, flexibilitatea peliculei, gradul de uscare in 24 de ore etc.;

la tesaturi: greutate/m.p., rezistenta la rupere, desime in urzeala si batatura/10 cm patrati, unghiul de sifonabilitate etc.;

la paste fainoase: umiditate, grad de aciditate, procentul la sfaramaturi etc.

Importanta cunoasterii criteriilor specifice consta in posibilitatea dotarii intreprinderilor cu aparate de masura si control (AMC); pot fi luate astfel masuri specifice privind controlul calitatii materialelor prime, ca si organizarea corespunzatoare a activitatii de pastrare, depozitare si transport a produselor conform cerintelor specifice calitatii produselor.

6.4. Indicatori de apreciere a nivelului calitativ al produselor

Pentru masurarea si caracterizarea calitatii produselor exista un sistem de indicatori, din randul carora retinem: indicatori specifici (partiali); indicatori care exprima ponderea produselor de calitate superioara in total produse; indicatorii randamentului fabricatiei; indicatorii reclamatiilor consumatorilor.

1. Indicatorii specifici sunt utilizati in aceste ramuri industriale in care se fabrica produse finale complexe, produse care prin destinatia lor si domeniul de exploatare nu admit nici o abatere de la caracteristicile calitative ale acestora. Nu se admit abateri de la caracteristicile calitative stabilite, datorita necesitatii asigurarii protectiei si securitatii muncii, asigurarii continuitatii procesului de productie, asigurarii realizarii unor produse sau servicii de inalta calitate. In aceasta situatie se gasesc produsele finale realizate in unitati ce apartin de industria constructiilor de masini, industria aeronautica, industria electrotehnica, industria electronica etc.

Pentru a determina calitatea produselor din ramurile industriale mentionate, se utilizeaza mai multi indicatori specifici, niciodata unul singur.Astfei, in cazul aprecierii calitatii unei masini se pot utiliza ca indicatori specifici urmatorii: numar turatii/minut, viteza de avans, numarul operatiilor executate simultan, grad de precizie in executie, automatizare, greutatea masinii-unelte, dimensiuni, fiabilitatea masinii –unelte, indici de consum energetic, aspect cromatic etc.

Se observa din aceasta enumerare, ca intre indicatorii specifici figureaza atat caracteristici tehnice, critice (grad de precizie, fiabilitate) cat si caracteristici tehnice principale (viteza de avans), atat caracteristici economice (indici de consum energetic), cat si caracteristici psiho – senzoriale (dimensiuni, aspect cromatic) etc. ceea ce asigura o caracterizare stiintifica a nivelului calitatii unui produs.

Indicatorii specifici (partiali) de calitate se inscriu in standarde de stat, norme interne sau caiete de sarcini sub forma unor limite in care trebuie sa se incadreze caracteristicile produsului.

Aprecierea calitatii produselor se face prin compararea rezultatelor obtinute pe baze concrete cu limite prevazute in standarde, norme interne sau caiete de sarcini.

In ramurile industriale, in care sunt folositi indicatori specifici, calitatea produselor poate fi apreciata ca realizata (conform prevederilor STAS-urilor, sau contractelor etc.) sau eventual depasita ( in sensul imbunatatirii acesteia) daca: nivelele acestora sunt respectate cu strictete ( cazul parametrilor critici), daca depasesc limitele initial prevazute (numar de turatii/ minut sau numar operatii executate simultan etc.) sau daca se situeaza sub limitele initial stabilite (dimensiuni, greutate etc.)

2. Indicatorii care exprima ponderea produselor de calitate superioara in total produse se folosesc in acele industrii in care produsele pot fi incadrate in functie de caracteristicile lor, pe clase de calitate. Ei se stabilesc in mod diferentiat pentru productie omogena si eterogena.

Pentru a incadra un anumit produs industrial intr-o anumita clasa de calitate este necesar sa se stabileasca in prealabil criteriile de delimitare pe baza unui support real de motivatii tehnice. In activitatea practica, se folosesc drept criterii de delimitare urmatoarele:

1. Pentru produsele industriei extractive, in functie de starea in care au fost extrase din zacamant minereurile metalifere, adica in functie de gradul diferit de concentrare a substantei minerale utile, sau in functie de graqul de puritate, in cazul minereurilor nemetalifere.

2. Pentru produsele realizate in industria prelucratoare calitatea materiilor prime, materialelor, combustibililor si a energiei, cat si nivelul tehnic al proceselor tehnologice utilizate in fabricarea unei productii fizice omogene va influenta asupra incadrarii produselor intr-o clasa sau alta de calitate. Astfel incadrarea intr-o clasa de calitate (inferioara sau superioara) se va face in functie de existenta sau lipsa anumitor defecte sau imperfectiuni pe care le prezinta produsele fizice obtinute in cadrul unui proces tehnologic unic.

Produsele sunt impartite pe clase de calitate in urmatoarele ramuri industriale:

industria extractiva (calitatea productiei exprimata in continut de cenusa, puterea calorifica a carbunelui, continut de substante nemetalifere in minereu sau in concentrate),

industria chimica si petrochimica ( pentru produse la care sunt stabilite clase de calitate: octonal, clor lichid, soda calcinata, fenol, metanol, fire vascoza si celulozice, fire poliamidice etc.);

industria exploatarii si prelucrarii lemnului (cherestea de rasinoase, fag, stejar, din clasa A si B, parchete de clasa I, placaje din lemn clasa A, B si C, furnire estetice clasa I si II, mobila de clasa extra si superioara etc.)

industria textila (subsisteme: bumbac, lana, matase, in, canepa, textile netesute, ciorapi si tricotaje – calitatea I-a si extra;

industria confectiilor(calitatea standard,superioara, extra si lux);

industria incaltamintei, industria portelan-faianta (calitatea I, II, III, si a IV-a);

Pentru productia omogena, caracterizarea calitatii produselor care se pot grupa pe clase de calitate se face cu ajutorul coeficientului mediu de calitate si a pretului mediu al produselor.

Coeficientul mediu de calitate () se obtine ca o medie aritmetica a coeficientilor pe clase de calitati (K) ponderati cu cantitatea de produse fabricate pe clase de calitati (q)

=

unde:

K = C = clasa de calitate

K = coeficientul pe clase de calitati (pentru calitatea extra are valoarea zero, pentru calitatea I are valoarea 1, pentru calitatea a II-a are valoarea 2, etc.);

q= cantitatea de produse din diferite clase de calitate.

Daca se lucreaza cu ponderea sau structura fiecarei clase de calitate in totalul produselor, relatia de calcul devine:

K = Kq*

unde :

q* =

Cu cat valoarea lui este mai mica , cu atat reflecta o situatie favorabila, ponderea calitatilor superioare in total productie fiind mai mare.

Exemplu:

Volumul productiei pe clase de calitate

Coeficientul mediu de calitate ( calitatea medie) pentru cele doua perioade va fi:

=

=

– indicele de indeplinire a calitatii (lK1/0)

lK1/0=

Se constata o depasire a calitatii medii din anul de baza (comparatie) de 100%- 66,4%=33,6%, deci s-au satisfacut in masura mai mare exigentele clientilor.

Pretul mediu al produselor se foloseste atunci cand din aceeasi materie prima se fabrica produse de clase diferite de calitate, fiecare clasa, avand preturi de vanzare diferite. Relatia de calcul este:

=

unde p = pretul unitar pe clase de calitati

q=cantitatea de produse din fiecare clasa de calitate

Pentru masurarea si aprecierea calitatii produselor industriilor cu productie eterogena, care produc deci mai multe tipuri de produse, de calitati diferite, se foloseste coeficientul mediu de calitate generalizat.

Coeficientul mediu generalizat (K) se calculeaza ca o medie aritmetica a coeficientilor medii de calitate a produselor (K) ponderati cu valoarea produselor respective (qp), adica:

sau =v

unde vi*=

qipi = valoarea produsului i

vi*= ponderea valorii fiecarui produs in total productie

i=1…n = produse analizate

Exemplu:

Date referitoare la calitatea si valoarea productei

= 0,55*72,73+1,50*18,18+1,25*9,09 = 0,786

= 0,50*66,67+1,50*6,67 +0,75*26,66 = 0,633

Dinamica imbunatatirii calitatii este:

lK1/0 = %

Se constata o imbunatatire a calitatii produictiei cu

100-80,5%=19,5%

3. Indicatorii randamentului de fabricatie caracterizeaza in mod indirect calitatea produselor, ei reflectand nivelul de organizare si desfasurare a procesului de productie, deci calitatea intrewgului8 proces de realizaere a unui produs. Folosirea acestor indicatori are la baza impartirea produ8ctiei fabricate in produse bune, produse declasate si rebuturi .

Produsele bun e sunt acelea care corespund cerintelor de calitate prevazute in standarde, norme interne, sau caiete de sarcini spre deosebire de produsele declasate care nu intrunesc toate caracteristicile de calitate pentru care au fost fabricate, dar care pot fi folosite conform destinatiei lor, fiind trecute intr-o categorie de calitate inferioara.

Rebuturile sunt aqcele produse care nu corespund conditiilor de calitate stabilite prein STAS-uri si norme interne si care nu potr fi utilizate conform destinatiei lor.

Indicatorii randamentului fabricatiei exprima ponderea pierderilor din produse declasate si rebuturi in total productie.Un interes deosebit prezinta valoarea rebuturilor si pierderilor valorice inregistrate de firma din rebutatea productiei.

Calcului acestor indicatori se efectueaza conform relatiilor:

QR=qrdi*ci +qrri*Cri

unde:

QR= valoarea productiei rebutate

qrd = cantitate produselor rebutate definitive

ci = costul unitaral produsului

qrr = cantitatea de rebuturi remaniabile Cr = costul unitar al remanierii unui produs i = 1…n = tipul de produse rebutate Procentul de pierderi din rebuturi (QR %) se calculează astfel:

QR%=

unde:

qc = producția exprimată în costuri totale

Pierderile valorice înregistrate de firmă din rebuturi (PR) se calculează prin diminarea valorii producției rebutate (QR) cu sumele ce se recuperează prin valorificarea rebuturilor, sumele reținute de la vinovați, precum și despăgubirile primite de la furnizori care au livrat materiale necorespunzătoare ce au generat apariția acestor rebuturi (S)

PR = QR-S

Procentul de pierderi din rebuturi se calculează după relația:

PR%=

4. Indicatorii reclamațiilor (litigiilor) exprimă reacția consumatorilor pentru abateri de la calitatea contractată în total producție.

Din categoria acestora reținem: cantitatea de produse refuzate la recepție; cantitatea de produse reclamate în perioada de garanție; cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate etc.

Pe baza analizei reclamațiilor consumatorilor se pot obține informații utile cu privire la felul și frecvența defectelor, comportarea produselor în exploatare etc. Pentru acest motiv, cunoașterea și înregistrarea datelor privind identificarea produselor reclamate, a specificului defectelor, a perioadei în care au survenit, precum și măsurile pentru rezolvarea reclamației prezintă o deosebită importanță pentru firmă.

6.5. Fiabilitatea și mentenabilitatea produselor industriale

6.5.1.Fiabilitatea produselor industriale

Fiabilitatea reprezintă un concept cu o sferă de aplicabilitate largă și se referă atât la mijloace de muncă(mașini, utilaje și instalații industriale) cât și la bunuri de consum individual(cum sunt: aspiratoare, televizoare, aparate de radio, becuri electrice). Fiabilitatea reprezintă un parametru calitativ al produselor industriale, dar nu este sinonim cu conceptul de calitate a produselor industriale. Fiabilitatea se referă doar la produse industriale finale, în timp ce "calitatea" este aplicabilă și valorilor de întrebuințare naturală sau sintetice(materii prime, materiale, combustibil etc).

Fiabilitatea unui produs industrial complex poate fi definită ca probabilitatea ca produsul să îndeplinească funcția pentru care a fost creat, în decursul unui interval de timp prestabilit fără să se defecteze. Mai concentrat, am putea afirma că fiabilitatea reprezintă "șansa" ca un produs industrial să funcționeze productiv, în intervalul de timp inițial prevăzut.

Ca atare, un produs industrial care poate funcționa productiv o perioadă mai îndelungată fără eventuale defecțiuni, reprezintă un produs cu o fiabilitate ridicată, iar produsul care înregistrează într-o anumită perioadă de timp mai multe defecțiuni este considerat un produs cu o fiabilitate scăzută.

Fiabilitatea unui produs industrial complex poate fi apreciată în funcție de intervalul de timp de la data când a fost pus în funcțiune productivă și până la prima sa defecțiune sau timpul scurs de la punerea în funcțiune după o defecțiune, până la următoarele defecțiuni. Cu alte cuvinte, fiabilitatea poate fi apreciată și măsurată în funcție de dimensiunea intervalului de timp dintre două defecțiuni (căderi) succesive.

Pentru produsele industriale de tip nerecuperabile prin sistemul de reparații sau cele destinate unei singure funcționări, definirea conceptului de fiabilitate se reduce la probabilitatea ca produsul să funcționeze fără defecțiuni în condițiile certificate de producător, (cazul explozibililor, semiconductorilor, rezistențelor electrice etc.) sau fiabilitatea este reprezentată de numărul de ore de funcționare și până la scoaterea din uz (în cazul becurilor, tuburilor elctrice, sculelor speciale, elice etc).

In mod practic, fiabilitatea produselor industriale se stabilește

in procesul de concepere și proiectare când se stabilesc materialele, tehnologiile de fabricație și destinațiile produselor respective. Cu toate acestea, în timpul funcționării productive apar deosebiri: deranjamente, deteriorări, defecte sau avarii, care din punct de vedere economic influențează negativ costurile de producție. Pentru a evita aceste neajunsuri este necesar să se efectueze o serie de teste și probe prealabile (pentru materiale, subansamble, produse) așa numite probe accelerate la standuri de probă, prin care se simulează comportarea produselor în cadrul viitoarelor locuri de funcționare productivă.

Frecvența defecțiunilor (căderilor) la produsele supuse unor teste la standurile de probă, de durată, poate fi descrisă de o curbă de alura următoare:

Zona I reprezintă defecțiunile premature (Dp) datorate unor erori în procesul de fabricație sau folosirii unor materiale de calitate inferioară. Acest tip de defecțiuni apare de obicei la testarea pe bancul de probă a produsului.

Zona a ll-a reprezintă durata economică de funcționare Df a produsului și se caracterizează prin apariția întâmplătoare a defectelor. Această zonă – ca durată de timp – caracterizează fiabilitatea produsului.

Zona a lll-a reprezintă defecțiunile (Dn) datorate uzurii fizice, defecțiuni ca număr și gravitate ce cresc în raport cu timpul de funcționare.

In practica industrială această zonă dispare sau ar trebui să dispară din activitatea curentă a unităților pe motiv că mijloacele de muncă se înlocuiesc înainte de creșterea frecvenței defecțiunilor mijloacelor de muncă.

Pe baza încercărilor accelerate, producătorii industriali pot certifica în documentația tehnico-economică a fiecărui produs industrial complex timpul mediu de funcționare, timpul mediu dintre apariția defectelor, numărul de defecțiuni pe unitatea de timp de funcționare (1000/h sau 10000/h funcționare).

6.5.2. Mentenabilitatea produselor industriale

Deoarece întotdeauna vor exista deranjamente, deteriorări, defecte sau avarii ale mijloacelor de muncă aflate în funcțiune la beneficiari, apare necesitatea (tehnică dar mai ales economică) prevederii de mijloace pentru repunerea acestora în funcțiune.

Din acest punct de vedere, mentenabilitatea unui produs industral constă în usurinta intretinerii acestuia in intervalul de timp initial prevăzut. Mentenabilitatea unui produs este funcție de următorii factori: accesibilitate, existența setului de piese de schimb și existența și calitatea asistenței tehnice.

1) Accesibilitatea reprezintă proprietatea unui produs industrial complex, de a permite accesul și demontarea cu ușurință a oricărui element (reper sau ansamblu component) și este direct proporțională cu timpul necesar demontării și remontării a aceluiași component.

2)Alături de accesibilitate, pentru ca un produs să fie considerat mentenabil, trebuie să existe setul de piese de schimb, fie din dotarea inițială, fie să poată fi procurat într-un timp minim. Cu alte cuvinte nu este economicdar nici tehnic posibil să nu se asigure funcționarea unor produse industriale complexe fără înlocuirea la timp a unor piese sau subansamble care au o durată de funcționare mai mica decat a întregului ansamblu.

3) Ușurința întreținerii este determinată și de volumul și calitatea asistenței tehnice asigurată fie de unitatea producătoare, fie de cea care-l comercializează. în prezent, în special pe terțe piețe (cazul producției exportate) având în vedere pe de o parte, diferențele dintre zonele climatice ale producătorului industrial și beneficiarului și pe de altă parte, condițiile concrete de exploatare, calitatea unui produs este tot mai mult apreciată și de modul cum producătorii asigură și efectuează asistența tehnică atât în perioada de garanție, cât și după expirarea acesteia.

In condițiile sistemelor de producție formate din oameni și utilaje, instalații și agregate ce acționează într-un mediu înconjurător în permanentă transformare – mentenabilitatea (Msp) poate fi calculată:

– în condițiile luării în considerare a factorului timp, adică:

Msp =

in care:

Tf = timpul de funcționare a sistemului de producție

Tdr = timpul de dereglare a sistemului

Trd = timpul de restabilire a sistemului

T = timpul de staționare (nefuncționare) în vederea remedierii defectelor

– în condițiile luării în considerare a pierderilor de producție fizică ca urmare a nefuncționării sistemului:

Msp= in care:

C(t) = capacitatea de producție, diminuată la timpul t

Cp = capacitatea de producție calculată a sistemului de

producție.

Deși aceste relații sunt simple, totuși problema determinării reale a timpului total de operare (t) este complicată datorită structurii acestuia. El este format din: timpul de dereglare a sistemului; timpul de întrerupere al sistemului; și timpul de redresare a sistemului (care include timpii pentru repunerea în funcțiune și de stabilitate a sistemului de producție).

In aceste condiții, tratarea problemei mentenabilității sistemelor de producție devine în practica industrială o problemă de strategie și tactică a conducerii acesteia, iar dependența dintre componentele timpului total de oprire este în funcție de fiabilitatea fiecărui element component al sistemului. în atare condiții, fiabilitatea și mentenabilitatea produselor sau a sistemelor de producție nu pot fi separate decât eventual pentru motive metodologice sau didactice.

6.6. Căi de creștere a calității produselor si serviciilor

Realizarea unor produse de calitate superioară nu se obține la întâmplare. Pentru a realiza astfel de produse trebuie să existe preocupări din partea tuturor lucrătorilor, începând cu primele etape ale fazei de studii și proiectare și continuând pe întreaga perioadă de fabricare a produsului respectiv. în acest sens se pot identifica căi de ridicare a nivelului calitativ prin îmbunătățirea activităților de natură tehnică, economică și organizatorică, cum sunt:

a)Perfecționarea constructivă și tehnologică a produselor. Calitatea produsului este determinată în primul rând de concepția constructivă și tehnologică, de modul și eficiența conlucrării diferitelor compartimente, de succesiunea diferitelor etape ale activităților de cercetare și proiectare și de măsura în care s-au avut în vedere criterii constructive și soluții tehnologice moderne.

b)Prevederea prin documentație a folosirii unor materii prime și materiale de calitate superioară. Este evident faptul că, în general, calitatea produselor este influențată de calitatea materiilor prime: calitatea țesăturilor este influențată de calitatea bumbacului; calitatea metalelor, de conținutul în cenușă a cărbunilor; calitatea cărămizilor de calitatea argilei; etc.

c)Controlul sistematic al stării de funcționare a echipamentelor, instalațiilor, utilajelor etc. Funcționând la parametrii prevăzuți, cu precizia și randamentele scontate, elementele de capital fix, influențează sensibil calitatea produselor industriale fabricate.

d) Ridicarea nivelului de pregătire profesională a muncitorilor și celorlalte categorii de personal implicate direct în procesul de fabricație. Gradul de complexitate a tehnologiilor, instalațiilor, utilajelor etc. cu care sunt echipate întreprinderile a crescut foarte mult și pentru a putea fi exploatate în regim normal, trebuie să se asigure o concordanță între nivelul tehnic al acestora și nivelul de pregătire al muncitorului.

e) Folosirea unui sistem stimulativ de cointeresare materială a salariaților prin promovarea unui sistem de salarizare și premiere adecvat care să fie, în dependență numai de cantitate și calitate, precum și instituirea unui sever regim de responsabilități materiale (administrative) pentru cei ce se fac vinovați de

nerealizarea calității produselor la nivelul contractat.

f)Imbunătățirea organizării producției și a muncii prin: organizarea unei bune cooperări interne; organizarea cooperării între firme; organizarea și pregătirea corespunzătoare a fabricației; organizarea controlului tehnic de calitate; organizarea aprovizionării și vânzării produselor etc.

Toate acestea presupun însușirea unor metode moderne de organizare, disciplină tehnologică, ritmicitate în fabricație, asigurarea la timp cu resursele materiale necesare, promovarea unor metode moderne de vânzare a produselor etc.

De asemenea, în condițiile creșterii ponderii și importanței întreprinderilor mici și mijlocii, dezvoltarea cooperării între firme specializate, bine dotate din punct de vedere tehnic, cu echipamente specializate și personal specializat, influențează direct nivelul calitativ al produselor fabricate.

g)Introducerea în practica industrială a firmelor românești a cerințelor standardelor internaționale privind calitatea și constituirea unui sistem național de certificare a calității.

Concurența pe piețele internaționale (naționale) ca și apariția unor produse din ce în ce mai complexe au determinat cumpărătorii să nu mai fie satisfăcuți doar de "certificatul de garanție privind calitatea" emis de producător. Nivelul de încredere în calitate a devenit o marfă în sine în prețul produselor, o pondere din ce în ce mai mare o capătă "nivelul de garanții privind calitatea" pe care-l poate demonstra producătorul, pe întreg ciclul de viață al produsului.

Un nivel și mai ridicat al garanțiilor privind calitatea se obține atunci când se atestă conformitatea produselor cu cerințele specifice de către un organism autorizat care dispune de o rețea de laboratoare de încercări și care sunt autorizate să facă inspecții la producător și încercări ale produselor în laboratoare neutre în acest fel statul se instituie în "garant al calității" prin intermediul organismelor naționale de certificare a calității.

Viața demonstrează că existența unor asemenea organisme de certificare a calității, care condiționează pătrunderea pe piețele internaționale constituie un stimulent pentru cointeresarea firmelor în ridicarea nivelului calitativ al produselor pe care le fabrică.

6.7 Implicațiile economice ale asigurării și ridicării nivelului calitativ

al produselor si serviciilor.

Asigurarea și ridicarea nivelului calitativ al produselor constituie factori principali de creștere a eficienței activității agenților economici. O calitate înaltă a produselor asigură, în fapt: valorificarea superioară a resurselor naturale și a potențialului uman; creșterea competitivității pe piețele internaționale și în consecință sporirea aportului de valută; îmbunătățirea utilizării capacităților de producție și a forței de muncă în unitățile care folosesc produsele respective; creșterea sensibilă a productivității și rentabilității; obținerea de bunuri de consum calitativ superioare cu influențe benefice asupra consumatorilor etc.

Multitudinea de implicații pe care le determină asigurarea și ridicarea nivelului calitativ al produselor pot fi tratate în mod distinct, la nivel de producător, de consumator și de economie națională.

La producători, creșterea nivelului calității produselor se concretizează în realizarea de economii la resursele consumate ca urmare a reducerii gabaritelor și greutății produselor, a micșorării normelor de consum de materii prime și materiale, ceea ce influențează scăderea cheltuielilor de producție în special a celor materiale. Ca urmare a reducerii rebuturilor și a micșorării consumurilor de materiale va crește volumul fizic al produselor ce se va putea realiza asigurându-se astfel obținerea unor beneficii mai mari și deci a unei rentabilități sporite. De asemenea, ca urmare a ridicării nivelului calitativ al produselor, producătorul poate obține economii importante și prin micșorarea volumului cheltuielilor făcute cu remanierea produselor sau cu repararea acelora ce sunt în perioada de garanție ca urmare a "service"-ului oferit de producător. Producătorii mai pot realiza unele economii valutare prin reducerea importului unor subansamble sau piese asimilate în fabricația proprie, internă, dar ei își pot asigura și un aport valutar suplimentar din creșterea exportului tocmai ca urmare a ridicării nivelului de competitivitate obținută prin perfecționarea calității produselor.

Imbunătățirea calității produselor solicită de cele mai multe ori cheltuieli suplimantare de producție ca urmare a prețurilor mai mari plătite pentru procurarea unor materii prime, materiale componente etc, de calitate mai bună, cât și a amplificării activității de cercetare științifică. Din acest motiv, producătorii urmăresc permanent evoluția acestor costuri și fac comparație cu prețul produsului, urmărind o optimizare a cheltuielilor și obținerea unui profit care să le asigure viabilitatea.

La consumatori, îmbunătățirea calității produselor de consum productiv (mașini, utilaje, materii prime etc.) și de consum individual (alimente, țesături, încălțăminte, televizoare, frigidere, mobilă etc.) prezintă o serie de efecte pozitive, cu intensitate mai mare sau mai mică, în funcție de destinația economică a produselor.

Produsele destinate consumului productiv, ca urmare a îmbunătățirilor aduse de producători pe linia creșterii randamentelor, a durabilității, a gradului de precizie și a siguranței în exploatare etc, determină o creștere a productivității, o prelungire a duratei de viață a mașinilor și utilajelor, o creștere a volumului fizic al producției. Astfel ca urmare a ridicării nivelului tehnic al agregatelor, a introducerii mecanizării complexe și automatizării, pentru obținerea aceluiași volum de producție va fi necesară existența unui număr mai mic de utilaje, calitatea superioară a acestora va determina obținerea numai de produse bune calitativ. Economiile realizate de beneficiari se pot obține și ca

urmare a reducerii cheltuielilor de întreținere și exploatare a utilajelor, a micșorării stagnării datorate defecțiunilor din vina calității. Beneficiarii produselor industriale de calitate ridicată pot obține economii valutare prin achiziționarea acestor produse din țară și nu din străinătate. în același timp, beneficiarii pot obține un aport valutar mai mare prin creșterea competitivității produselor finite realizate cu mijloacele de producție calitativ superioare.

Când ridicarea calității produselor are loc în procesul de producere a materiilor prime și materialelor, se obține ca efect, pe lângă producerea unor bunuri cu caracteristici calitative superioare, o folosire rațională și o valorificare superioară a resurselor materiale, reducerea consumurilor specifice, diversificarea produselor, reducerea volumului de mijloace circulante etc.

Produsele destinate consumului individual care au dobândit un nivel calitativ superior se caracterizează prin sporirea rezistenței, durabilității, gradului de finisare, performanțelor tehnice (cazul aparatelor de uz casnic) etc. La acestea se adaugă satisfacerea într-o măsură mai mare a exigențelor consumatorilor, economii în bugetul familiilor, creându-se în acest fel posibilitatea creșterii salariului real.

In zilele noastre a crescut foarte mult influența pe care o exercită calitatea produselor asupra condițiilor de muncă, de trai și asupra mediului înconjurător. Pentru omul modern nu numai satisfacerea nevoilor de nutriție, de confort sau estetice interesează, ci și siguranța, sănătatea personală etc, care depind tot mai mult de calitatea produselor, a căror producere și utilizare au un caracter de masă (medicamente, autoturisme etc). Numeroase produse influențează aspura mediului ambiant (combustibili) și deci calitatea acestora determină măsura în care ele influențează poluarea sau, din contră menținerea într-o stare corespunzătoare a acestuia.

Dacă producătorii compară prețul produsului cu costurile necesare pentru realizarea lui, consumatorii compară prețul produsului cu gradul de satisfacere a necesităților lui, cu durata de folosire, cu cheltuielile de folosire a produsului etc.

Pentru întărirea relațiilor cu clienții este necesară nu numai cercetarea pieței, ci și folosirea informațiilor pentru reproiectarea produselor, dezvoltarea reputației pentru calitate etc

La nivelul economiei naționale îmbunătățirea calității produselor conduce la economia de mUncă socială, ceea ce conduce la creșterea productivității naționale (PIB sau Venit național raportat la consum total de factori de producție). Economisirea muncii sociale se obține atât ca urmare a parametrilor superiori realizați în exploatare de către mijloacele de muncă îmbunătățite calitativ, cât și ca urmare a ridicării performanțelor produselor ce vor fi fabricate cu ajutorul lor.

De asemenea, va crește eficiența folosirii resurselor materiale care influențează economisirea muncii sociale, cât și asupra efortului valutar pentru producerea lor, în cazul că ele sunt aduse din import.

Ca urmare a îmbunătățirii calității produselor are loc o evidentă îmbunătățire a structurii produselor industriale, crește ponderea produselor complexe, de înaltă tehnicitate și de calitate superioară, care au o valoare de întrebuințare mai ridicată și permit satisfacerea necesităților variate a domeniilor pentru care au fost produse la un nivel ridicat, sunt mai competitive și mai eficiente la export. Realizarea unor produse competitive, de calitate superioară, constituie o problemă cu profunde implicații pentru restructurarea economică și integrarea României în circuitul economic mondial de valori.

6.8. Particularități ale calității construcțiilor

Calitatea construcțiilor are în vedere principalele exigențe de performanță la care trebuie să răspundă construcția pe întreaga ei durată de viață, comportarea în exploatare șî satisfacerea cerințelor utilizatorilor sau colectivităților ce le folosesc.

Pentru obținerea unor construcții de calitate corespunzătoare sunt obligatorii realizarea și menținerea pe întreaga durată de viață a acestora, a unor exigențe de performanță cum ar fi: rezistență; stabilitate; siguranță în exploatare; siguranță la foc; sănătatea oamenilor; refacerea și protecția mediului; izolație termică; izolație hidrofugă; izolație fonică; economie de energie etc.

In contractele de construcții care se încheie, în dispozițiile sau autorizațiie de construcții, factorii implicați care concură la conceperea, realizarea și exploatarea construcțiilor (cercetători, investitori, proiectanți, furnizori de materiale de construcții, executanți etc.) sunt obligați să înscrie clauzele referitoare la nivelul de calitate al construcțiilor precum și garanțiile materiale și orice alte prevederi care să conducă la realizarea acestor clauze.

Ansamblul de structuri organizatorice, responsabilități, regulamente, proceduri și mijloace care concură la realizarea calității construcțiilor în toate etapele (concepere, realizare, postutilizare) formează sistemul calității construcțiilor, sistem ce se compune din; reglementări tehnice; calitatea produselor folosite în construcții; managementul calității în construcții; asigurarea activității metrologice în construcții; urmărirea comportării în exploatare a construcțiilor; controlul de stat al calității; recepția construcțiilor etc.

Prin reglementările tehnice se stabilesc, în principal, condițiile minime1 de calitate cerute construcțiilor, produselor și procedeelor utilizate în construcții, procedura și modul de determinare și verificare a acestora.

Certificarea calității produselor folosite în construcții este absolut obligatorie. Nici o lucrare de construcții nu poate demara fără certificarea calității produselor ce urmează a fi puse în operă.

Managementul calității în construcții se realizează printr-o strategie și prin măsuri specifice elaborate în scopul obținerii atestării și garantării calității construcțiilor. Agenții economici care execută lucrări de construcții asigură nivelul de calitate prin personal propriu și responsabili tehnici cu execuția atestați.

Fiecare construcție are o carte tehnică care cuprinde documentația cu privire la concepția, realizarea, exploatarea și postutilizarea construcției. Ea este întocmită de investitor și se predă proprietarului construcției care are obligația să o păstreze și să o completeze la zi. Prevederile din cartea tehnică referitoare la exploatare sunt absolut obligatorii pentru proprietar, administrator sau utilizator.

Postutilizarea construcțiilor cuprinde activitățile de dezafectare, demontare și demolare a construcțiilor, de recondiționare și refolosire a elementelor și produselor recuperabile, în asigurarea protecției mediului.

Un rol extrem de important în asigurarea calității construcțiilor îl are controlul de stat. Controlul de stat al calității în construcții cuprinde inspecții în etapele de concepere, executare, exploatare și postutilizare a construcțiilor în funcție de categoria de importanță a acestora. Categoriile de importanță servesc de clasificarea construcțiilor și se referă la: complexitate; destinație; mod de utilizare; grad de risc sub aspectul siguranței etc.

Dată fiind importanța deosebită pe care o au pentru protecția oamenilor, a societății și a mediului ambiant, legislația în vigoare prevede obligații și răspunderi în domeniul calității pentru toți factorii implicați în această activitate: investitori; proiectanți; executanți; specialiști verificatori de proiecte; responsabili tehnici cu execuția; experți tehnici atestați; proprietari de construcții; administratori etc.

Răspunderea pentru realizarea și menținerea pe întreaga durată de existență a unor construcții de calitate corespunzătoare, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite prin regulamente revine tuturor celor care participă la conceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea acestora. Toți factorii implicați în activitatea de construcții răspund, potrivit obligațiilor ce le revin, pentru viciile ascunse ale construcției ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării și după îndeplinirea acestui termen, pe toată durata de existență a construcției pentru viciile structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și execuție în vigoare la data realizării ei.

Controlul statului în domeniul calității construcțiilor în toate fazele și componentele sistemului calității în construcții se exercită prin intermediul "Inspecției de stat în construcții, lucrări publice, urbanism și amenajarea teritoriului" precum și a altor organisme cu activități legale în acest sens.

In cele ce urmează prezentăm o sinteză a obligațiilor și răspunderilor factorilor implicați în activitatea de construcții.

a) Obligațiile și răspunderile investitorilor (persoane

fizice sau juridice care finanțează și realizează investiția):

– stabilirea nivelului calitativ la care trebuie realizat obiectul de construcții.

– asigură verificarea proiectelor prin specialiști verificatori atestați.

– verifică execuția corectă a lucrărilor prin diriginți de specialitate sau agenți economici specializați.

– soluționează defectele apărute pe parcursul execuției lucrării.

– asigură recepția lucrărilor de construcții la terminarea acestora și la expirarea perioadei de garanție, etc.

b) Obligații și răspunderi ale proiectanților de construcții:

– precizarea prin proiect a categoriei de importanță a construcției.

– asigurarea prin proiecte și detalii de execuție a nivelului calitativ corespunzător exigențelor.

– elaborarea caietelor de sarcini, a instrucțiunilor tehnice privind execuția, exploatarea, întreținerea și reparațiile construcțiilor.

– stabilirea modului de soluționare a eventualelor defecțiuni ce apar în execuția construcției din vina lor etc.

c) Obligații și răspunderi ale executanților de lucrări de construcții:

– sesizează investitorii de neconcordanțele sesizate în proiecte, în vederea soluționării.

– începe execuția lucrării numai după primirea autorizației de construcție și pe baza proiectelor verificate de specialiști.

– soluționează defectele și neconcordanțele apărute pe timpul execuției numai pe baza soluțiilor stabilite de proiectant, cu acordul investitorului.

– utilizează în efectuarea lucrărilor numai produse și procedee prevăzute în proiect, certificate sau pentru care există agremente tehnice.

– supune recepției numai lucrări de construcții care corespund cerințelor de calitate.

– remediază pe propriile cheltuieli defectele calitative ce

apar din vina sa in perioada de execuție cât și în perioada de garanție.

– readucerea terenurilor temporar ocupate la starea lor inițială, la terminarea execuției etc.

d) Obligații și răspunderi ale proprietarilor de construcții:

– efectuarea la timp a lucrărilor de întreținere și reparații care le revin.

– păstrează și completează la zi cartea tehnică a construcției.

– urmărește comportarea în timp a construcțiilor conform reglementărilor tehnice.

– efectuează, după caz, modificări, transformări, modernizări și consolidări pe bază de proiecte întocmite de persoane fizice sau juridice autorizate, etc.

e)Obligații și răspunderi ale administratorilor și utilizatorilor de construcții:

– folosirea construcțiilor conform instrucțiunilor de exploatare înscrise în cartea tehnică.

– efectuarea la timp a lucrărilor de întreținere și reparații ce revin conform contractului.

– efectuarea de modificări, consolidări sau schimbări ale destinației construcției cu acordul proprietarului.

– sesizarea urgentă la Inspecția de stat în construcții, lucrări publice, urbanism și amenajarea teritoriului a accidentelor tehnice la construcțiile în exploatare.

Dată fiind importanța deosebită a calității construcțiilor întreaga activitate a acestui sector este guvernată de o serie de reglementări, reglementări ce pot fi grupate în trei categorii: cu caracter general; tehnic; economic.

Reglementările generale prevăd printre altele obligativitatea sistemului de licitație, alinierea la normele de calitate existente în țările europene și facilitarea schimburilor în construcții. Aplicarea sistemului de licitație constituie practic un element de echilibru între calitatea și prețul execuției obiectului de construcții.

Tranziția la economia de piață a condus la apariția unui număr mare de agenți economici, întreprinderi de construcții care își desfășoară activitatea în aceeași zonă geografică, creându-se posibilitatea ca beneficiarul să opteze pentru cel mai competitiv agent economic prin sistemul de licitație.

Licitarea lucrărilor de construcții stimulează concurența și influențează favorabil asupra prețului și calității construcției, precum și asupra termenului de execuție. Documentele licitației sunt examinate cu multă atenție de ofertanți pentru a cunoaște exact condițiile tehnice, economice și juridice de realizare a lucrării după care și lansează oferta.

In acest fel agenții economici își achiziționează prin intermediul pieței volumul de lucrări de construcții de executat prin negociere directă cu beneficiarul. Negocierea este o problemă delicată: beneficiarul dorește o construcție calitativ bună sau foarte bună, la un preț relativ avantajos, iar constructorul trebuie să execute această lucrare la nivelul calitativ cerut și cu un profit cât mai mare.

Negocierile dintre cei doi parteneri trebuie să pornească de la o bază reală care să țină cont de prețurile materialelor de construcții, de tarifele orare de manoperă, de prețurile de achiziție a utilajelor, de tarifele de prestări de servicii, etc.

Reglementările tehnice au rolul de a asigura funcționalitatea construcției, protecția utilizatorului și a mediului ambiant. Aceste reglementări au un caracter de exigențe, ele reflectând cerințele care trebuie satisfăcute, la nivele minime, în toate etapele de viață ale construcției: concepție; execuție; utilizare; postutilizare.

Reglementările economice sunt în mod obiectiv determinate de cele generale și au în vedere, în principal, modul de întocmire a documentațiilor și a formării prețurilor în construcții. în vederea orientării activității agenților economici din construcții se elaborează unele reglementări economice care nu sunt obligatorii (opționale), ele putând deveni pentru participanții ia lucrările de construcții instrumente de lucru și modele (îndrumătoare) de aplicare a acestor instrumente.

Din categoria instrumentelor de lucru reținem: condițiile tehnico-economice pentru executarea lucrărilor de construcții; norme de consum pe articole de deviz; metodologie de calcul a eficienței investiției etc.

Din categoria modelelor (îndrumătorilor) de aplicare a acestor instrumente amintim: model de elaborare a documentației de proiectare pentru participarea la licitație; model de elaborare a ofertelor de către antreprenori etc.

– CAPITOLUL VII – ECONOMIE DE RAMURĂ-STUDII DE CAZ

LUCRARE COMPLEXĂ,ADAPTARE,POTENȚIALULUI PRODUCTIV AL UNEI INDUSTRII LA SCHIMBĂRILE IMPUSE DE CEREREA PIEȚEI

TEMA LUCRĂRII

Prin intocmirea lucrarii se urmareste satiafacerea cererii pietei interne si externe cu, extinderea continuă a exportului de porțelan, în condiții de creștere a eficienței economice (profitului) a unităților și a potențialului productiv al unităților economice care compun o companie din industria porțelanului prin modernizarea proceselor tehnologice la unitățile existente și prin investiții în obiective noi.

Lucrarea este structurată în șase capitole:

I. Informații tehnico-economice inițiale

II. Calculul creșterii anuale a capacității

III. Alegerea variantei optime de investiții în modernizare

IV. Distribuirea producției către beneficiari

V. Calculul costului comercial mediu la nivel de societate comercială și pe total companie

VI. Determinarea eficienței economice a investițiilor noi și modernizării unităților economice ale companiei.

I. Informații tehnico-economice inițiale, necesare întocmirii lucrării Pentru întocmirea lucrării, sunt furnizate următoarele informații de bază:

Balanța produsului "SERVICIU DE CAFEA" (raportul cerere-ofertă), tabelul 1.

Extras din "Nota de comandă" privind realizarea de investiții în două unități economice noi: S.C. ARTFIL Sighișoara și S.C. APULUM Alba Iulia, tabel 2,

Extras din "Nota de comandă" privind modernizarea unităților economice producătoare de porțelan existente: S.C. PORȚELANUL Curtea de Argeș, S.C. IRIS Cluj-Napoca și S.C.PORȚELANUL Dorohoi, tabelul 3.

Indicatori ai costurilor pe unitatea de produs "SERVICIU DE CAFEA" etalon în anul de bază, tabelul 4.

Distanțele pe drumurile publice între producătorii de porțelan și beneficiarii interni și externi, tabelul 5.

La nivelul companiei, în anul curent, se pot împrumuta pentru investiții maximum 7.000 milioane unități valorice (UV) cu o dobândă de 72%.

Alte informații:

1. Prognozele și studiile de marketing pe baza cărora s-a întocmit programul de producție la nivel de companie arată că toată producția de porțelan are desfacerea asigurată, atât pe piața internă cât și pe cea externă. Eventualele depășiri ale programului de producție față de nivelul inițial negociat și contractat pe ansamblul companiei vor fi destinate pieței externe. Preferințele partenerilor externi pentru producția de porțelan sunt: S.C. ARTFIL Sighișoara, S,C. PORȚELANUL Curtea de Argeș, S.C.' PORȚELANUL Dorohoi și S.C. IRIS Cluj-Napoca.

Livrările la export se vor face franco vamă, după cum urmează: S.C. ARTFIL Sighișoara și S.C. IRIS Cluj-Napoca livrează întreaga producție destinată exportului prin vama Curtici, S.C. PORȚELANUL Curtea de Argeș prin vama Constanța, iar S.C. PORȚELANUL Dorohoi prin vama Ungheni. Pentru perioada următoare, studiile de marketing arată că S.C. PORȚELANUL Curtea de Argeș poate negocia și contracta toată producția de porțelan la export, iar S.C. ARTFIL Sighișoara va putea livra la export abia începând cu trimestrul II al anului pentru care s-a întocmit studiul de marketing, dar numai producția de porțelan care rămâne disponibilă după satisfacerea pieței locale din Târgu Mureș.

2.Livrările de producție către Societățile Comerciale en Gros (S.C.G.) se fac franco depozitul principal din orașele reședință de județ.

3.Produsele de porțelan se expediază numai cu mijloace auto, tariful de transport fiind de 5 U.V./ serviciu de cafea x km.

4.Pentru efectuarea calculelor de eficiență economică a investițiilor în unități noi și modernizări ale utilajelor și procesului de producție din unitățile existente, se va lua în considerare capacitatea tehnică anuală.

Balanța cerere-ofertă pentru produsul

"SERVICII DE CAFEA"

Tabel 1

Extras din "NOTA DE COMANDĂ" privind investițiile în unități noi.

Tabel 2

Observație: Cursul valutar luat în considerare este 1 $ = 7200 U.V.

Extras din "NOTA DE COMANDĂ" privind modernizarea societăților comerciale existente

Tabel 3

Indicatori privind produsul "SERVICII DE CAFEA" în anul de bază

Tabel 4

Observație: Cursul valutar luat în considerare este 1 $ = 7200 U.V.

Distanțele pe cale rutieră între producători și beneficiari interni și externi

Tabel 5 U.M.: km

Observație: Distanța dintre producători și piața locală este considerată ca fiind 0 km.

II. Calculul creșterii capacității de regim

In vederea acoperirii cererii pieței în anul curent este necesară creșterea capacității de producție. Aceasta se poate realiza prin investiții în realizarea de unități noi cât și prin investiții în acțiuni de modernizare a producției din unitățile existente.

Pe baza datelor din tabelul 2, Extras din "NOTA DE COMANDĂ" privind investițiile în unități noi, și din tabelul 3, Extras din "NOTA DE COMANDĂ" privind modernizarea

societăților comerciale existente se determină creșterea capacității de regim datorată investițiilor în unități noi și în modernizarea celor existente, pornindu-se de la capacitatea tehnică anuală totală și cea care revine la 1 milion U.V. investite și durata de funcționare în anul curent.

Pentru fiecare unitate în parte se determină:

– capacitatea tehnică la 1 milion U.V. investite;

– numărul de luni de funcționare;

– capacitatea tehnică lunară la 1 milion U.V. investite;

– capacitatea de regim anuală la 1 milion U.V. investite în unități noi și creșterea de

capacitate de regim anuală la 1 milion U.V. investite în unitățile modernizate;

– capacitatea de regim anuală aferentă volumului investițiilor;

– capacitatea de regim trimestrială.

Tabloul sinoptic al creșterii capacității de producție a companiei urmare investițiilor este ilustrat în tabelul 6.

Pentru determinarea capacității tehnice la 1 milion U.V. investite, se împarte cantitatea de produse obținute urmare investițiilor la suma investită (în cazul modernizărilor, suma investită fiind 1 operația este inutilă). Astfel,

– pentru S.C. Artfil Sighișoara, capacitatea tehnică anuală va fi:

= 0,203 mii servicii/l mii. U. V.;

– pentru S.C. Apulum Alba Iulia, capacitatea tehnică anuală va fi:

= 0,066 mii servicii/l mii. U. V.

Pentru determinarea numărului de luni de funcționare se are în vedere faptul că intrarea în funcțiune a investițiilor în zilele de 10, 15 sau 20 ale lunii calendaristice corespunde cu 0,66, 0,5 și respectiv 0,33 luni calendaristice de funcționare la care se adaugă numărul de luni întregi de funcționare până la sfârșitul anului (31 decembrie). Dacă investiția intră în funcțiune pe data de 1 a lunii, se consideră luna întragă. De asemenea, se consideră că la data intrării în funcțiune, capacitățile de producție, noi sau modernizate, ating parametrii proiectați fără a necesita perioade de probe tehnologice.

Astfel, la cele cinci unități, numărul de luni de funcționare este:

– S.C. Artfil Sighișoara: 11 + 0,66 =11,66 luni;

– S.C. Apulum Aibă Iulia: 10 + 0,33 =10,33 luni;

– S.C. Porțelanul Curtea de Argeș: 11 + 0,5 = 11,5 luni;

– S.C. Porțelanul Dorohoi: 10 + 0 = 10 luni;

– S.C. Iris Cluj-Napoca: 10 + 0,66 = 10,66 luni.

Capacitatea tehnică lunară/1 milion U.V. se determină împărțind capacitatea tehnică anuală/1 milion U.V. la numărul de luni dintr-un an:

– S.C. Artfil Sighișoara: 0,203 : 12 = 0,017 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Apulum Alba Iulia: 0,066 : 12 = 0,006 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Porțelanul Curtea de Argeș: 0,125 : 12 = 0,010 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Porțelanul Dorohoi: 0,145 : 12 = 0,012 mii buc/l mii. U.V.

-S.C. Iris Cluj-Napoca: 0,125 : 12 = 0,010 mii buc/l mii. U.V.

Capacitatea de regim anuală/l milion U.V. se determină înmulțind capacitatea tehnică lunara/l mii. U.V. cu numărul de luni de funcționare:

– S.C. Artfil Sighișoara: 0,017 xl 1,66 = 0,198 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Apulum Alba Mia: 0,006 x 10,33 = 0,062 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Porțelanul Curtea de Argeș: 0,010 x 11,5 = 0,115 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Porțelanul Dorohoi: 0,012 x 10 = 0,120 mii buc/l mii. U.V.

– S.C. Iris Cluj-Napoca: 0,010 x 10,66 – 0,107 mii buc/î mii. U.V

CALCULUL CREȘTERII CAPACITĂȚII DE REGIM CA URMARE A INVESTIȚIILOR ÎN UNITĂȚI NOI ȘI MODERNIZĂRII CELOR EXISTENTE

Tabel 6

Prescurtări: 1. Numele localităților reprezintă unitățile producătoare;

2. CTA = capacitate tehnică anuală;

3. CTL = capacitate tehnică lunară;

4. CRA = capacitate de regim anuală

Observatie: capacitatea de regim este totdeauna mai mica decat capacitatea tehnica adecvata

Capacitatea de regim anuală aferentă investițiilor se determină înmulțind capacitatea de regim anuală/l milion U.V. cu volumul total al investițiilor. în acest caz, ca și în cazul calculului capacității tehnice la 1 milion U.V., calculele se fac numai pentru unitățile la care este dat un volum de investiții. Astfel,

– pentru S.C. Artfîl Sighișoara, capacitatea de regim anuală va fi:

0,198 x 1500=297 mii buc.

– pentru S.C. Apulum Alba Iulia, capacitatea de regim anuală va fi:

0,062×2500=155 mii buc

Este necesar să se cunoască producția trimestrială a unităților companiei, căci potrivit clauzelor contractuale livrările se fac trimestrial, iar solicitările beneficiarilor sunt diferite de la trimestru la trimestru. (A se vedea tabelul 1). Pe de altă parte, unitățile produc ritmic din momentul intrării în funcțiune a investițiilor. In aceste condiții, în trimestrele II-IV se va realiza aceeași cantitate de produse, iar în trimes-trul I – o cantitate corespunzătoare timpului de funcționare. Ca urmare, producția trimestrială va fi dată de: CTL x voi. invest. x nr. luni de funcționare. Pentru trimestrul I, calculul se poate realiza și prin diferență:

CRA aferentă investiției – ∑ (CRA trim.II-IV).

In aceste condiții, capacitatea de regim trimestrială pentru cele cinci unități este:

– S.C. Artfîl Sighișoara:trim. II-IV: 0,017 x 1500 x 3 = 76,5 mii buc;

trim. I: 297 – (76,5 x 3) = 67,5 mii buc.

– S.C. Apulum Alba Iulia:trim. II-IV: 0,006 x 2500 x 3 = 45 mii buc;

trim I: 155 – (45 x 3) = 20 mii buc

– S.C.Porțelanul Curtea de Argeș:trim. II-IV: 0,01x 3= 0,03 mii buc;

trim. 1:0,115- (0,03 x 3) = 0,025 mii buc.

– S.C. Porțelanul Dorohoi: trim. II-IV: 0,012 x 3 = 0,036 mii buc;

trim. I: 0,120 – (0,036 x 3) = 0,012 mii buc.

– S.C. Iris Cluj-Napoca: trim. II-IV: 0,010 x 3 = 0,030 mii buc;

trim. I: 0,107 – (0,030 x 3) = 0,017 mii buc.

Concluzii:

1. Creșterea de capacitate de regim urmare investiției în unități noi, de 452 mii buc, nu este de ajuns pentru a acoperi deficitul din balanță. De altfel, nici sporul de producție trimestrială nu acoperă deficitul din nici un trimestru.

2. Este necesar să se efectueze investiții pentru modernizarea unităților existente.

III. Alegerea variantei optime de investiții în modernizare

Din tabelul 6 rezultă că urmare acțiunii de investiții în unități noi se asigură numai o creștere cu 452 mii buc a capacității de regim, insuficientă pentru acoperirea deficitului de 500 mii buc. Pentru acoperirea deficitului de 48 mii buc (500 – 452 = 48 mii buc), trebuie realizate investiții în modernizări tehnologice la unitățile de producție existente.

In vederea unei corecte alocări a fondurilor de investiții destinate modernizării unităților existente este necesar să se stabilească o ierarhie a celor trei unități existente (S.C. Porțelanul Curtea de Argeș, S.C. Porțelanul Dorohoi și S.C. Iris Cluj-Napoca).

Ordinea de prioritate în alocarea fondurilor de investiții destinate modernizării ține scama de următoarele criterii:

1. Creșterea capacității de regim anuale la 1 milion U.V. investiții în modernizări. Potrivit tabelului 6, ordinea celor trei unități este:

S.C. Porțelanul Dorohoi: 0,120 mii servicii de cafea;

S.C. Porțelanul Curtea de Argeș: 0,115 mii servicii de cafea;

S.C, Iris Cluj-Napoca: 0,107 mii servicii de cafea.

2. Nivelul costurilor unitare aferente producției interne înregistrate de cele trei unități. Potrivit tabelului 4 pct. 4, se obține următoarea clasificare:

S.C. Porțelanul Curtea de Argeș: 49000 U.V./serviciu de cafea; S.C. Iris Cluj-Napoca: 51000 U.V./serviciu de cafea;

S.C. Porțelanul Dorohoi: 52000 U.V./serviciu de cafea.

3. Posibilitatea contractării și vânzării produselor pe piața externă. Potrivit informațiilor inițiale, preferințele partenerilor externi pentru producătorii de porțelan sunt: S.C. Artfil Sighișoara, S.C. Porțelanul Curtea de Argeș, S.C. Porțelanul Dorohoi și, în măsura în care este nevoie, S.C. Iris Cluj-Napoca. Acesta este un criteriu descriptiv.

4. Posibilitatea reducerii costurilor ca urmare a reducerii cheltuielilor directe. Aceasta se calculează pe baza datelor din tabelul 2 pct. 3 și tabelul 4 pct. 1. Ordinea celor trei unități este:

S.C. Porțelanul Curtea de Argeș:U.V./1mil.

S.C. Iris Cluj-Napoca:=180,6U.V./1 mil.

S.C. Porțelanul Dorohoi:=110U.V./1 mil.

5. Termenul de intrare în funcțiune a investițiilor în modernizare. Potrivit datelor din tabelul 6 col. 6, în funcție de numărul de luni de funcționare, se stabilește următoarea clasificare:

S.C. Porțelanul Curtea de Argeș: 11,50 luni de funcționare; S.C. Iris Cluj-Napoca: 10,66 luni de funcționare; S.C. Porțelanul Dorohoi: 10, 00 luni de funcționare.

6. Necesitatea de a nu neglija procesul de modernizare continuă a tuturor unităților companiei, căci eventualele rămâneri în urmă din punct de vedere tehnologic într-o unitate se repercutează negativ asupra creșterii calitative și cantitative a producției întregii companii. Ca și criteriul 3, acesta este un criteriu descriptiv.

Sintetic, cele șase criterii se prezintă în tabelul următor:

Tabel 7

Pentru alegerea variantelor de modernizare a unităților producătoare de porțelan se pot, aplica mai multe metode. Indiferent de metoda folosită, trebuie mai întâi să se întocmească matricea utilităților U = (uij), unde i – 1,…, n și j = 1,…, m în care n reprezintă numărul variantelor de modernizat (n = 3, respectiv S.C. Porțelanul Curtea de Argeș, S.C. Porțelanul Dorohoi și S.C. Iris Cluj-Napoca), iar m reprezintă numărul de criterii de luat în considerare (m= 6). Elementele matricei utilităților se determină pornind de la matricea nivelelor efectiv înregistrate la diferite criterii pentru fiecare variantă: A =(aij), unde i = 1,…,3, iarj = 1,…,6.

Utilitățile se determină cu următoarele relații:

– pentru criteriul de maxim: uij =,

– pentru criteriul de minim: uij =,

unde: aij = elementele matricei A = (aij) pentru i= 1,…,3 și j = 1,…,6;

ajmax = nivelul maxim pentru criteriul j;

ajmin =nivelul minim pentru criteriul j.

Determinarea utilităților pentru fiecare dintre cele trei unități pentru toate cele șase criterii se prezintă astfel:

Criteriul 1 – criteriu de maxim ajmax = 0,120; ajmin = 0,107

U11CA=

U21D =

U31CN=

Criteriul 2 – criteriu de minim ajmax = 52000; ajmin = 49000

U12CA=

U22D=

U32CN=

Criteriul 3 este, după cum am menționat, descriptiv. În această situație se acordă valori între 1 (pentru varianta cea mai bună), 0 (pentru varianta cea mai slabă) și valori intermediare pentru celelalte cazuri. In cazul dat, am acordat utilitatea 1 unității din Curtea de Argeș fiind a doua în ordinea preferințelor, utilitatea 0,5 unității din Dorohoi fiind a treia în ordinea preferințelor și utilitatea 0 unității din Cluj-Napoca estimând că cerințele beneficiarilor externi pot fi satisfăcute de produsele primelor trei unități preferate.

Criteriul 4 – criteriu de maxim Criteriul5-criteriu de maxim

ajmax = 0,192; ajmin= 0,110 ajmax=11,50; ajmin=10,00

u14CA= =1 u15CA=

u24D==0 u25D=

u34CN= u35Cn=

Criteriul 6 este, asemenea criteriului trei, descriptiv. Ținând cont de faptul că toate unitățile trebuie modernizate, am acordat utilitatea 1 unității din Curtea de Argeș, utilitatea 0,75 unității din Cluj-Napoca și utilitatea 0,5 unității din Dorohoi.

In aceste condiții, matricea utilităților se prezintă astfel:

Alegerea ierarhiei de modernizare se face aplicând regula Bay-Laplace. Această regulă determină varianta optimă folosind relația:

Varianta optimă = max .i

unde uij= utilitatea variantei i dupa criteriul j.

Făcând calculele pentru cele trei unități, rezultă:

V1= = 0,936 (Curtea de Argeș)

V2 = = 0,333 (Dorohoi)

V3 = = 0,39966 0,400 (Cluj-Napoca)

În aceste condiții, V optim = max (0,936; 0,333; 0,400) = 0,936

Rezultă că, potrivit regulii Bay-Laplace, ierarhia alocării fondurilor de investiții destinata modernizării unităților existente se prezintă astfel:

S.C. Porțelanul Curtea de Argeș;

S.C. Iris Cluj-Napoca;

S.C. Porțelanul Dorohoi.

Cunoscând ierarhizarea societăților comerciale care urmează a fi modernizate, în continuare se procedează la elaborarea unor variante succesive de modernizare în vederea echilibrării balanței cerere – ofertă atât pe total an cât și pe trimestre.

In acțiunea de alocare a fondurilor de investiții destinate modernizării se vor folosi date din tabelul 1, tabelul 3, tabelul 6, și se va ține seama de varianta optimă rezultată potrivit regulii Bay-Laplace.

Varianta 1

In această primă etapă se ține cont de următoarele elemente:

1. investițiile în unitățile noi S.C. Artfil Sighișoara și S.C. Apulum Alba lulia au fosa alocate, dar producția preconizată a se obține nu acoperă cererea exprimată de beneficiari;

2. este necesar să se respecte criteriul potrivit căruia toate unitățile existente trebuia modernizate;

3. echilibrarea balanței cerere – ofertă trebuie realizată la nivelul capacității de regim atât pe total an cât și pe trimestre;

4. valoarea volumului total al investițiilor nu poate depăși 7000 mii. U.V.

In tabelul 8 ilustrăm rezultatele acestei prime variante.

Capacitatea de regim anuală a companiei după alocarea fondurilor de investiții în unități noi și modernizarea unităților existente

Tabel 8

Din tabelul 8 rezultă că oferta de produse pe total an depășește cererea pieței (2089,9 > 2000). În aceste condiții urmează a se verifica dacă și realizarea produsului "SERVICIU DE CAFEA" pe trimestre acoperă solicitările beneficiarilor interni și externi. Precizăm că defalcarea pe trimestre se face numai pentru capacitatea de regim. Calculele se prezintă în tabelul 9.

Capacitatea de regim trimestrială a companiei după alocarea fondurilor de investiții în unități noi și modernizarea unităților existente

Tabel 9

Repartizarea trimestrială a capacității anuale de regim evidențiază neeoncordanța realizării în timp a producției de "SERVICII DE CAFEA" față de solicitările beneficiarilor. Astfel pe trimestrele III și IV se înregistrează un deficit de 0,7 mii buc. ceea ce face ca această variantă să nu fie operantă.

Varianta 2

Pentru eliminarea deficitului din trimestrele III și IV se propune alocarea unui volum de investiții mai mare (400 mil.U.V.) la S.C. Iris Cluj-Napoca. în tabelul 10 se prezintă rezultatele acestei variante.

Capacitatea de regim anuală a companiei după alocarea fondurilor de investiții în unități noi și modernizarea unităților existente

Tabel 10

Ca și în cazul precedent, varianta 2 acoperă integral cererea pieței respectând totodată cerința de a nu depăși fondul de investiții maxim posibil de alocat de 7000 mii. U.V.

Urmează să se verifice măsura în care de data aceasta este respectată concordanța trimestrială dintre realizarea producției și cererea beneficiarilor.

Defalcarea pe trimestre se face pentru capacitatea de regim, rezultatele calculelor fiind redate centralizat în tabelul 11.

Capacitatea de regim trimestrială a companiei după alocarea fondurilor de investiții în unități noi și modernizarea unităților existente

Tabel 11

În această variantă se constată că sunt satisfăcute cerințele de ordin cantitativ pe total și pe trimestre, deci ea poate fi considerată varianta definitivă.

În aceste condiții trebuie refăcută balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICII DE CAFEA" potrivit situației noi intervenite la nivelul producătorilor, urmare acțiunii de investiții în unități noi și în modernizarea unităților existente.

Pentru realizarea balanței actuale, Ia capitolul OFERTĂ se va trece producția realizată urmare investițiilor (așa cum este ilustrată în tabelul 11), tar la capitolul CERERE se vor înscrie solicitările beneficiarilor interni (potrivit tabelului 1, Balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICIU DE CAFEA"). Excedentul de producție va fi repartizat integral pieței externe adăugându-se la cererea deja exprimată (potrivit informațiilor inițiale).

În aceste condiții, Balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICII DE CAFEA" după investiții în unități noi și modernizare se prezintă în tabelul 12.

Balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICII DE CAFEA" după investiții în unități noi și modernizare Tabel 12

IV. Distribuirea producției către beneficiari

Vânzarea producției de "SERVICII DE CAFEA" trebuie făcută astfel încât cheltuielile dej transport (element al costului comercial) să fie minime. Deoarece produsele de porțelan se pol transporta la beneficiari numai cu mijloace auto, iar tariful de transport este de 5 U.V./buc. x km] alegerea judicioasă a itinerariilor produselor de Ia producători la beneficiari va influența sensibif nivelul costului comercial mediu la nivel de companie.

Repartizarea producției pe beneficiari se poate trata ca o problemă de transport saturații (oferta este egală cu cererea). Rezolvarea se poate face folosind algoritmul cheltuielilor minime da aprovizionare-desfacere, metoda grafelor cu două puncte omogene sau alte metode ale cercetări| operaționale.

Pentru repartizarea optimă a producției de porțelan la beneficiar se vor lua în considerări capacitățile de regim trimestriale ale producătorilor (tabelul 12), cererile ferme ale beneficiarilon distribuite trimestrial (tabelul 12) precum și distanțele pe cale rutieră dintre producători șil beneficiari (tabelul 5). Distribuirea producției către beneficiari se face, în mod obișnuit, pentru fiecare trimestru în parte. Deoarece în cazul analizat cererile de produse pentru trimestrele III și IV, atât pe total cât și pe fiecare beneficiar în parte sunt egale, repartizarea producției se va face o singură dată.

Pentru calculul distribuției produsului "SERVICII DE CAFEA", în acest caz, se va folosi metoda grafelor cu două puncte omogene, combinată cu optimizarea problemei de transpoiț conform metodelor operaționale.

Aplicarea metodei grafelor cu două puncte omogene presupune întocmirea unei rețele dej legături posibile între producători și consumatori, ținându-se seama de următoarele priorități:

a. desfacerea producției cu prioritate în orașul în care se află producătorul, altfel spusj satisfacerea, în primul rând, a pieței locale;

b. satisfacerea integrală a solicitărilor beneficiarilor externi;

c. luarea în considerare, pentru fiecare producător, a distanței minime și, implicit, a costului minim de transport între acesta și potențialii consumatori. După ce au fost satisfăcute restricțiile a șl b, prin compararea distanțelor dintre ceilalți producători și aceiași consumatori cât și prin folosirea "costului minim" din cercetarea operațională se optimizează problema de transport.

Rezolvarea problemei distribuției producției pe trimestrul I

Pentru trimestrul I, situația capacității de regim, a cererii pieței locale, a cererii beneficiarilor externi și a resurselor disponibile pentru ceilalți beneficiari interni se prezintă în tabelul 13. Datele sual extrase din tabelul 12, Balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICII DE CAFEA" după investiții în unități noi și modernizare.

Repartizarea primară a producției

Tabel 13

U.M.= mii buc.

Ținând cont de situația resurselor disponibile în urma repartiției primare, a cererilor rămase nesatisfacute și a distanțelor dintre producători și beneficiari (tabel 14) se generează o soluție de bază prin metoda costului minim (respectiv a distanței minime) So.

Tabel 14

(So)

Soluția (So) nu este optimă întrucât există Cij < 0. Cea mai mare valoare negativă în modul este C45 – -140. In vederea optimizării repartiției, în soluția (So) introducem o variabilă X (X>0) pe poziția (4,5); construim un ciclu, astfel încât să se respecte cererea/disponibilul existente inițial.X=min.=15

Se procedează similar cu (So). Pentru a se verifica optimalitatca acestei soluții, se construiește un nou sistem de ecuații liniar dependent de forma:

ui + vj = dij

u1+v1 = 305 u4+v3 = 295

u1+v2 = 340 u4+v4=95

u2+v5 = 65 u4+v5=100

u3+v3 = 210 u4+v6 = 195

u4+v1 = 470 u4+v7=325

Se atașează valoarea 0 variabilei care prezintă frecvența cea mai mare (u4 ca și în iterația j anterioară). In aceste condiții, pentru cele 11 variabile se obțin următoarele valori:

u1=-165 u4=0 v3=295 v6=195

u2=-35 v1=470 v4 =95 v7=325

u3=-85 v2=505 v5=100

În continuare se construiește matricea Co = (Cij).

C11=d11-(u1+v1)=305-(-165+470) = 0 C21=d21-(u2+v1)=455-(-35+470)=20

C12=d12-(u1+v2)=340-(-165+505)=0 C22=d22-(u2+v2)=205-(-35+505)=-265

C13=d13-(u1+v3)=200-(-165+295)=175 C23=d23-(u2+v3)=345-(-35+295)=85

C14=d14-(u1+v4)=255-(-165+95)=325 C24=d24-(u2+v4)=400-(-35+95)=340

C15=d15-(u1+v5)=75-(-165+100)=140 C25=d25-(u2+v5)=65-(-35+100)=0

C16=d16-(u1+v6)=265-(-165+195)=235 C26=d26-(u2+v6)=160-(-35+195)=0

C17=d17-(u1+v7)=250-(-165+325)=90 C27=d27-(u2+v7)=285-(-35+325)=-5

C31=d31-(u3+v1) =680-(-85+470)=295 C41=d41-(u4+v1)=470-(0+470)=0

C32=d32-(u3+ v2) =795-(-85+505)=375 C42=d42-(u4+v2)=505-(0+505)= 0

C33=d33-(u3+ v3) =210-(-85+295)=0 C43=d43-(u4+v3)=295-(0+295)= 0

C34=d34-( u3+ v4) =225-(-85+95)=215 C44=d44-(u4+v4)=95-(0+95)= 0

C35=d35-( u3+ v5) =275-(-85+100)=260 C45=d45-(u4+v5)=100-(0+100)= 0

C36=d36-( u3+ v6) =450-(-85+195)=340 C46=d46-(u4+v6)=195-(0+195)= 0

C37=d37-( u3+ v7) =240-(-85+325)=0 C47=d47-(u4+v7)=325-(0+325)= 0

Nici soluția (S1) nu este optimă întrucât există Cij < 0. Cea mai mare valoare negativă în modul este C22 =-265. În vederea optimizării repartiției, în soluția (S1) introducem o variabilă X(X>0) pe poziția (2,2); construim un ciclu, astfel încât să se respecte cererea/disponibilul existente] inițial. X = min.{2;23,5;25}=2.

Se procedează similar cu (S1): se construiește un nou sistem de ecuații liniar dependent de forma: ui+vj = dij, se atașează valoarea 0 variabilei u4 și se construiește matricea Co = (Cij).

u1+v1 = 305 u4+v3 = 295

u1+v2 = 340 u4+v4 = 95

u2+v2 = 205 u4+v5=100

u3+v3 =210 u4+v6=195

u4+v1 = 470 u4+v7=325

C11=d11-(u1+v1)= 305-(-165+470 )= 0

C12=d12-(u1+v2)= 340 -(-165+505 ) = 0

C13=d13-(u1+v3)= 200 -(-165+295 ) =17

C14=d14-(u1+v4)= 255 -(-165+ 95) )= 325

C15=d15-(u1+v5)= 75 -(-165+ 100) = 140

C16=d16-(u1+v6)= 265 -(-165+195 ) =23

C17=d17-(u1+v7)=250-(-165+ 325) =90

C21=d21-(u2+v1)=455-(-300+470)=285

C22=d22-(u2+v2)=205-(-300+505)=0

C23=d23-(u2+v3)=345-(-300+295)=350

C24=d24-(u2+v4)=400-(-300+95)=605

C25=d25-(u2+v5)=65-(-300+100)=265

C26 =d26-(u2+v6)=160-(-300+195)=265

C27=d27-(u2+v7)=285-(-300+3256)=260

C31=d31-(u3+v1)= 680 -(-85+ 470)= 295 C41=d41-(u4+v1)=470-(0+470)=0

C32=d32-(u3+v2)= 795- (-85+ 505) = 375 C42=d42-(u4+v2)=505-(0+505) =0

C33=d33-(u3+v3)= 210-(-85+295) =0 C43=d43-(u4+v3)=295-(0+295) =0

C34=d34-(u3+v4)= 225-(-85+ 95) =215 C44=d44-(u4+v4)=95-(0+95) =0

C35=d35-(u3+v5)= 275 -(-85+100) =260 C45=d45-(u4+v5) =100-(0+100) =0

C36=d36-(u3+v6)= 450 -(-85+ 195) =340 C46=d46-(u4+v6)=195-(0+195) =0

C37=d37-(u3+v7)=240-(-85+325) =0 C47=d47-(u4+v7)=325-(0+325) =0

Se observă că, de data aceasta Cij0 pentru orice

i = l…,4 și j = l,…,7. Rezultă că soluția (S2) de repartizare a producției pe beneficiarii interni este optimă pentru trimestrul I. Se poate trece la repartiția producției pentru trimestrul II.

Rezolvarea problemei distribuției producției pe trimestrul II

Pentru trimestrul II, situația capacității de regim, a cererii pieței locale, a cererii beneficiarilor externi și a resurselor disponibile pentru ceilalți beneficiari interni se prezintă în tabelul

15. Datele sunt extrase din tabelul 12, Balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICII DE CAFEA" după investiții în unități noi și modernizare.

Repartizarea primară a producției

Tabel 15

U.M.=miibuc

Ca și în trimestrul I, ținând cont de situația resurselor disponibile în urma repartiției primare, a cererilor rămase nesatisfacute și a distanțelor dintre producători și beneficiari (tabel 16) se generează o soluție de bază prin metoda costului minim (respectiv a distanței minime) So

Tabel 16

(S0)

Pentru a se verifica optimalitatea acestei soluții, se construiește, ca și în trimestrul anterior un sistem de ecuații liniar dependent de forma: ui + vj = dtj,

u1+v2= 205 u2+v3= 295

u1+v6=160 u2+v4= 95

u1+v7=285 u2+v5=100

u2+v1=470 u2+v6= 195

se atașează valoarea 0 variabilei cu frecvența cea mai mare (u2)

u1=-35 v2=240 v5=100

u2=0 v3=295 v6=195

v1=470 v4=95 v7= 320

și se construiește matricea Co =(Cij).

C11=d11-(u1+v1)=455-(-35+470)=20 C21=d21-(u2+v1)=470-(0+470)=0

C12=d12-(u1+v2)=205-(-35+240)=0 C22=d22-(u2+v2)=505-(0+240)=265

C13=d13-(u1+v3)=345-(-35+295)=140 C23=d23-(u2+v3)=295-(0+295)=0

C14=d14-(u1+v4)=400-(-35+95)=140 C24=d24-(u2+v4)=95-(0+95)=0

C15=d15-(u1+v5)=65-(-35+100)=0 C25=d25-(u2+v5)=100-(0+100)=0

C16=d16-(u1+v6)=160-(-35+195)=0 C26=d26-(u2+v6)=195-(0+195)=0

C17=d17-(u1+v7)=285-(-35+320)=0 C27=d27-(u2+v7)=325-(0+320)=5

După cum se observă, Cij 0 pentru orice i = 1,…,2 și j =1,…,7. Rezultă că soluția (So) de repartizare a producției pe beneficiarii interni este optimă pentru trimestrul II. Se poate trece la repartiția producției pentru trimestrele III-IV. Rezolvarea problemei distribuției producției pe trimestrele III-IV

Pentru trimestrele III-IV, situația capacității de regim, a cererii pieței locale, a cer beneficiarilor externi și a resurselor disponibile pentru ceilalți beneficiari interni se prezintă tabelul 17. Datele sunt extrase din tabelul 12, Balanța cerere-ofertă pentru produsul "SERVICII DE CAFEA" după investiții în unități noi și modernizare.

Repartizarea primara a productiei

Tabel 17

U.M.= mii buc.

Tinand cont de situația resurselor disponibile in urma repartiției primare, a cererilor ramase nesatisfacute si a distanjelor dintre producatori si beneficiari (tabel 18) se genereaza o solutie de baza prin metoda costului minim (respectiv a distantei minime) S0.

Tabel 18

(So)

Pentru a se verifica optimalitatea acestei soluții, se construieste, ca și in trimestrul anterior, un sistem de ecuații liniar dependent de forma: ui+vj=dij

u1+v2=205 u2+v4=95

u1+v7=285 u2+v5=100

u2+v1=470 u2+v6=195

u2+v3=295 u2+v7=325

se atașeaza valoarea 0 variabilei cu frecventa cea mai mare (u2)

u1=-40 v2=245 v5=100

u2 =0 v3=295 v6=195

v1=470 v4=95 v7=325

si se construieste matricea C0 = (Cij).

C11=d11-(u1+v1)=455-(-40+470)=25 C21=d21-(u2+v1)=470-(0+470)=0

C12=d12-(u1+v2)=205-(-40+245)=0 C22=d22-(u2+v2)=505-(0+245)=260

C13=d13-(u1+v3)=345-(-40+295)=90 C23=d23-(u2+v3)=295-(0+295) =0

C14=d14-(u1+v4)=400-(-40+95)=345 C24=d24-(u2+v4)=95-(0+95) =0

C16=d16-(u1+v6)=160-(-40+195)=5 C26=d26-(u2+v6)=195-(0+195) =0

C17=d17-(u1+v7)=285-(-40+325)=0 C27=d27-(u2+v7)=325-(0+325) =0

Dupa cum se observa, Cij0 pentru orice i = 1,…,2 și j = l,…,7. Rezulta ca solutia (S0) de repartizare a producției pe beneficiarii interni este optima pentru trimestrele III-IV.

Sub forma tabelara, distributia productiei pe beneficiari se prezinta astfel:

Distribuirea productiei S.C. Artfil Sighișoara pe beneficiari

Tabel 19

Distribuirea productiei S.C. Apulum Alba lulia pe beneficiari

Tabel 20

Distribuirea productiei S.C. Portelanul Curtea de Argeș pe beneficiari

Tabel 21

Distribuirea productiei S.C Portelanul Dorohoi pe beneficiari

Tabel 22

Distribuirea productiei S.C. Iris Cluj-Napoca pe beneficiari

Tabel 23

Schema nr.1: Momentul inițial de distribuire a producției

25=25

67,5 = 18 + 17 + 22 + 10,5 22=22

18=18

20 = 18 + 2

19=10,5+8,5

162,5 = 162,5

17=17

45=2+43

83,6 = 72,9 + 10,7

15=15

18=18

156,8 = 15+48+25+8,5+43+17,3

28 = 10,7 +17,3

Schema nr.2: Distribuția producției la consumatori pe trimestrul I 235.4 =162.5+72.9

10 =8+2

76,5 = 8 + 68,5 8 =8

8 = 8

45 = 9+12+16+8

10=10

166 = 166

12=12

16=16

90,8 = 90,8

18=18

9 = 9

162 = 18+90+22+2+8+10+12

12 = 12

Schema nr.3: Distribuția producției la consumatori pe trimestrul II

20=20

76,5 = 12 + 64,5 15=15

12=12

45=14+18+13

13=13

166 = 166

18=18

22=13+9

90,8 =90,8

26=26

14=14

162 =26+9+40+20+15+13+9+30

Schema nr.4: 30 = 30

Distribuția producției la consumatori pe trimestrul III – IV

V. Calculul costului comercial mediu la nivel de societate comerciala si pe total companie

Costul complet comercial(Cc) cuprinde costul de productie (Cp) si costul de transport (Ct) și se calculeaza separat pentru productia destinata pieței interne si producția destinata exportului pe baza urmatoarelor formule:

Cci =Cpi + Cti

Cce = Cpi + Cse + Cte,

Cci – costul complet comercial aferent producției destinate pieței interne;

Cce = costul complet comercial aferent producției destinate pieței externe;

Cpi = costul de producție aferent producției destinate pieței interne

Cse = costul suplimentar aferent productiei destinate pieței externe

Cti, Cte = costul de transport aferent producției destinate pieței interne și externe

Pentru anul de baza, aceste date sunt incluse in tabelele 2, 3 si 4.

În cazul societaților comerciale unde se aloca fonduri de investitii in vederea modernizarii, nivelul costurilor de producție se va prelua din tabelul 2. La aceste unitati trebuie sa se țina seama atat de reducerea costurilor directe (unitar variabile) cât si a celor indirecte (unitar convențional-constante).

Nivelul costurilor directe (Cd1), in anul curent, este:

Cd1= ,

unde: Cdo — costurile directe (unitar variabile) în anul de baza (tab. 2, pct.l);

r = reducerea procentuala a costurilor directe datorita modernizarii (tab.3)

Nivelul costurilor indirecte (Ci1), in anul curent, este:

Ci1= ,

unde:

Ci0 – nivelul costurilor indirecte in anul de baza (tab, 2, pct. 2);

Kr0, Kr1 = capacitatea de regim in anul de baza si in anul curent;

a = rata amortizării (10% pentru toate societațile comerciale);

I – investițiile pentru modernizari efectuate în anul curent.

În tabelul 24 sunt prezentate datele in baza carora s-au calculat noile niveluri aie costurilor directe si indirecte ca si rezultatele acestor caicule la unitafile care au beneficiat de investitii in modernizari.

Determinarea costului mediu dE producție

la unitatile unde se efectueaza modernizari

Tabel 24

Urmare modernizarii, nivelurile costurilor directe sunt:

Cdc.A = 40.000 (100-4,8)/100 = 38080 « 38100 U.V

CdD = 44000 (100-2,5)/100 – 42900 U.V

Cdc.N. = 42000 (100-4,3)/100 = 40194 « 40200 U.V.

Urmare modernizarii, nivelurile costurilor indirecte sunt:

CiCA=

CiCD=

CiCN=

Costurile de productie aferente productiei destinate pieței interne (Cpi = Cd1 + Ci1), urmare modernizarilor sunt:

CpCA = 38100 + 8000 = 46100 U.V.

CpD = 42900 + 7300 = 50200 U.V.

Cpcn = 40200 + 8500 =48700 U.V.

Costurile de producție aferente producției destinate pieței externe sunt:

Cpe = Cpi + Cse,

unde: Cpe = costul mediu de producție aferent producției destinate exportului;

Cpi = costul de producție aferent producției destinate pieții interne;

Cse = costul suplimentar aferent producției destinate exportului (tab.2, pct. 3).

CpCA = 46100 + 2000 = 48100 U.V.

CpD = 50200 + 2500 = 52700 U.V.

CpCN= 48800 + 3000 = 51700 U.V.

Cheltuieli de transport ce revin pe o unitate de produs se calculeaza astfel:

Cti=

unde: T- tarif de transport /buc./km;

qi = producția destinata beneficiarilor din țara;

di = distanța dintre producatori și beneficiari

dprod = media aritmetica ponderata a distantelor dintre producatorii și beneficiarii din țară;

de = distanța de la producatori la frontiera.

Media aritmetica ponderata a distanțelor dintre producatorii si beneficiarii din țara se calculeaza potrivit formulei:

Dpond =

Determinarea costurilor de transport atat pentru producția destinata pieței interne cat pentru producția destinata pieței externe se prezinta in continuare (tabelele 25-29).

Costul mediu de transport la S.C. Artfil Sighișoara

Tabel 25

dpond =0,5025 x0 + 0,2660 x 305 + 0,2315 x 340 = 159,84 160km

Cti =5 x 160 = 800 U.V./serviciu

Cte = 5 x 260 = 1300 U.V./serviciu

Costul mediu de transport la S.C. Apulum Alba Iulia

Tabel 26

dpond =0,335 x 205 + 0,09 x 160 + 0,22 x 285 = 145,77 145km

Cti = 5 x 145 =725 U.V./serviciu

Costul mediu de transport la S.C. Porțelanul Curtea de Argeș

Tabel 27

Cte = 5 x 350 = 1750 U.V./serviciu

Costul mediu de transport la S.C. Porțelanul Dorohoi

Tabel 28

Cti = 5 x 210 = 1050 U.V./serviciu

Cte = 5 x 95 = 475 U.V./serviciu

Costul mediu de transport la S.C. Iris Cluj Napoca

Tabel 29

Cti = 5 x 230 =1150 U.V./serviciu

Cte = 5 x 110 = 550 U.V./serviciu

CALCULUL COSTULUI COMERCIAL, PRETULUI DE VANZARE, PROFITULUI SI RATEI RENTABILITATII Tabel 30

Cost comercial unitar companie =

Preț vânzare total

Calculul prețului in $: unitar: $/buc x 7200 U.V./S; total: unitar x nr.buc

Concluzii: 1. Rata rentabilitații este mai mare decat rata dobânzii (91,14> 72 %)

În concluzie:

1.Costul mediu complet comercial la nivel de companie este de 50072 U.V.

2. La calculul indicatorilor s-a ținut seama de prețurile diferite de vânzare ale aceluiași produs pe piața internă și, respectiv, pe piața externă.

3. Activitatea productivă este profitabilă, căci rata rentabilității totale (91,14%) este mai mare decât rata dobânzii (72%). Datorită diferențelor în privința nivelului prețurilor de vânzare pe piața internă și pe piața externă, rata rentabilității realizată la producția destinată exportului este, în general de peste 10 ori mai mare decât cea realizată la producția destinată pieții interne.

4. în cazul în care compania nu ar fi avut solicitări din partea beneficiarilor străini, investiția nu s-ar fi justificat, căci, după cum rezultă din tabelul 30, nivelul cel mai ridicat al ratei rentabilității pe piața internă este în jur de 22% (S.C. Artfil Sighișoara și S.C. Apulum Alba Iulia, unități noi), mult sub rata dobânzii de 72%.

VI. Determinarea eficienței economice a investițiilor noi

și modernizării unităților economice ale companiei

Pentru aprecierea oportunității alocării de fonduri de investiții în vederea realizării de obiective noi și modernizării celor existente, se calculează o serie de indicatori tehnico-economici care fundamentează eficiența economică a investițiilor. Deoarece aceste calcule se efectuează în vederea obținerii împrumutului ca și aprobărilor diverșilor factori de răspundere (factori de mediu, consilii locale, etc.) ele se numesc Note de fundamentare sau Calcule economice de fundamentare.

Din multitudinea indicatorilor care fundamentează alocarea de fonduri de investiții, prezentăm:

Investiția specifică

Isp=,

unde: It = investiția totală

Ct1 = Capacitatea tehnică după efectuarea investițiilor.

Cto = Capacitatea tehnică inițială (CT).

În cazul dat, investiția specifică este:

Isp=

Pentru calcularea investiției specifice s-au folosit date din tabelele 1 și 10. Precizăm că, în industria porțelanului, investiția specifică este de maximum 10000 U.V./serviciu de cafea, deci isp este eficientă din punct de vedere economic.

II. Termenul de recuperare a investițiilor

Se calculează pe baza sporului de profit preconizat a se obține în fiecare unitate ca urmare a acțiunilor de investiții în obiective noi și în modernizarea celor existente:

Tr=,

unde: C0, C1= capacitatea de regim initială si dupa alocarea de investitii;

Pp0, Pp1 = profitul preconizat si realizat in condițiile livrării intregii producții pe

piața internă

În anul de baza §i respectiv in anul curent; It = investijia totala

Calculele privind creșterea profitului in anul curent față de anul de baza sunt efectuate in tabelele 31 și 32.

Profitul obtinut in conditiile capacitatii de regim

in anul de baza și livrarii productiei pe piata interna

Tabelul 31

Total profit/produs = Profit unitar x % CR/total sau

Total profit total: CR total

Indicatorul Profitul/produs se calculează plecand de la datele incluse in tabelul 4.

Profit/produs = Preț de vânzare – Cost de producție

Profitul obtinut in conditiile capacitatii de regim

in anul curent și livrarii producției pe piața internă

Tabel 32

Deoarece unitatea S.C. Porțelanul Curtea de Argeș a livrat intreaga producție la export, trebuie calculat profitul care s-ar fi obținut daca livrările se faceau numai pe piața internă. Calculele se fac pe baza datelor din tabelele 4, 24 si 27.

ProfitCA Preț+Cpi + Ct= 54000 – (46100 + 1750) = 6150 U.V./serviciu

În aceste condiții, termenul de recuperare a investițiilor ar fi:

Tr

=și10 zile

Având in vedere faptul ca termenul pentru care banca acorda imprumutul este de un an, cu o perioada de grafie de trei luni și o dobanda de 72%, iar termenul preconizat de recuperare a investiției este de 280 zile (9 luni și 10 zile), rezulta ca investiția este eficientă.

Observatie: Relația de calcul folosită ia in considerare profitul preconizat a se realiza daca intreaga producție suplimentara ar fi livrata pe piața interna (unde prețul de vânzare este de peste doua ori mai redus decat la export in forma convertibilă).

III. Ponderea utilajelor si instalațiilor in valoarea totala a investițiilor

Pe baza datelor din tabelele 2 si 10 rezulta situația din tabelul 33. Rezultatul de 91,85% reflectă o pondere ridicată a utilajelor si instalațiilor in total investitii în unități noi și in modernizarea celor existente, fapt ce denota caracterul direct productiv al acestora.

Structura investitiilor in anul current

Tabel 33

*Se consideră ca din totalul fondurilor de investiții in modernizare, 90 mil. U.V. reprezintă cheltuieli pentru demontare-montare echipamente.

IV. Randamentul economic al investitiilor

Randamentul economic al investițiilor este un indicator important al eficienței economice. De aceea, in analizarea unui proiect de investiții se tine seama de marimea rentabilitații economice antecalculate.

Re==

unde: It = volumul investițiilor totale;

Pt = profit total obținut in urma alocării fondurilor de investiții, pe intreaga perioada de funcționare eficientă a utilajelor și instalațiilor respective;

De = durata eficienta de functionare a utilajelor si instalatiilor care au facut obiectul lucrărilor de investiții in unități noi și în modernizarea celor existente; se consideră De= l0ani

Tr = termenul de recuperare a investițiilor. În cazul dat, termenul de recuperare a investițiilor (Tr), calculat anterior, va fi de 0,7684 ani (280 zile)

Re = randamentul economic antecalculat.

Re= investit

Randamentul economic antecalculat indică faptul ca pentru fiecare U.V. investită se obtine un profit net de 12 U.V. pe intreaga durată de funcționare eficienta a utilajelor și instalațiilor.

V. Rata rentabilitatii antecalculate (minimă)

R%=,

unde: Cti = Capacitatea tehnică dupa efectuarea investniilor (tab. 10);

Ppi = profitul unitar preconizat (tab. 4);

CCi = costul comercial unitar antecalculat (tab. 4).

Deoarece profitul aferent acestei rate a rentabilitații a fost calculat anterior (tabel 32), in continuare vom calcula doar suma costurilor complet comerciale aferente producției destinate pieței interne (tabel 34).

Costurile complet comerciale in conditiile capacitatii de regim

in anul curent și livrarii producției pe piata internă

Tabel 34

Observatie: Relația de calcul folosită ia in considerare situatia cea mai defavorabilă pentru companie, anume cazul in care intreaga producție de porțelan ar fi livrată pe piața internă. Nivelul ratei rentabilitații astfel obținut este acoperitor in sensul ca el reprezintă rentabilitatea minimă care poate fi realizată. Deoarece prețul pe piață externă este, așa cum s-a arătat, mult mai mare contractarea producției la export conduce la creșterea substanțiala a rentabilitații.

R%=13287149000: 1025583480000×100=12,95213%

Se observă ca rata rentabilității astfel calculată este de circa 7 ori mai scazută decât cea efectiv realizată (tab. 30). De asemenea ea este mult sub nivelul ratei dobînzii pe piata (72%). Ca urmare, daca intreaga producție realizată se livrează pieței interne, activitatea companiei este ineficientă. Deci, se impune cu necesitate încheierea de contracte ferme cu parteneri externi pentru a asigura o rata a rentabilitătii cel puțin egală cu cea a dobânzii.

VI. Calcule privind rambursarea creditului contractatalculul dobanzii aferente creditului pentru investitii

Tabel 35

U.M.: mil. U.V.

Pentru realizarea lucrărilor de investiții a fost contractat la B.C.R. un credit de 5400 mil. U.V. rambursabil intr-un an, având o perioada de grație de trei luni cu o dobânda de 72 % pe an. Rambursarea creditului se face într-un numar egal de rate lunare, iar calculul dobânzii se face corespunzator creditului rămas nerambursat la începutul fiecarei luni.

Modul de rambursare in fiecare luna și volumul cheltuielilor aferente dobânzilor, cheltuieli care incarcă efortul financiar al companiei, sunt prezentate in tabelul 35.

Rata de rambursare este constantă:

Rr=U.V

Dobânda, de 72%, pentru lunile de grație este fixă:

Dobândă=

Din luna a cincea, dupa prima rata, dobanda devine sczatoare. Rata de scadere este:

Rata lunara = = 0,06 = 6%

Din luna a cincea dobanda scade pregresiv odată cu rambursarea:

5400 – 600 = 4800 x 0,06 = 288 mil. U.V.

Concluzii: Pentru dezvoltarea activității productive, compania a împrumutat suma de 5400 mil. U.V. Într-o perioadă relativ scurtă (un an) ea va trebui sa platească băncii creditoare 7992 mil. U.V. De obicei, ratele de rambursare sunt acoperite din profitul lunar, in timp ce cheltuielile aferente dobânzilor se includ in costurile de producție, sporind nivelul acestora. Ținand cont de modul degresiv de calcul al dobanzii, rata efectiva este:

R%=

Observație: Efortul financiar total facut de firma pentru realizarea lucrărilor de investiții cuprinde atat investiția propriu-zisa cât si cheltuieli aferente dobânzilor. De aceea, de multe ori, la calculul termenului de recuperare se ia in considerare efortul total. În aceste condiții, ținând seama de datele din tabelele 10 si 32, rezulta ca termenul de recuperare ar fi:

Tr=

Termenul de recuperare rezultat este mai mare de un an. În aceste condiții, proiectul de investiții nu ar fi primit avizele necesare punerii in aplicare. Sa nu uitam însa ca în metodologia de calcul a indicatorului "creșterea profitului" s-a considerat ca întreaga producție a companiei va fi destinata pietei interne.

VII. Indicatori privind activitatea de comert exterior

a. Producția anuala destinată exportului: Qe = qej x pj,

unde: qe = producția fizică destinată exportului

pj = prețul unitar al produsului la unitatea j

Conform tabelului 30:

Qe = 197500 x 120960 = 23889600000 U.V. (Sighisoara)

660500 x 126720 = 85698560000 U.V. (Curtea de Arges)

345300 x 109440 – 37789632000 U.V. (Dorohoi)

108000 x 115200 = 9244800000 U.V. (Cluj-Napoca) _______________________________________________

1310800 156622592000 lei = 21753138$

b. Ponderea valorica a produselor destinate exportului:

E=

unde: Qe = pretul productiei destinate exportului

Qt = pretul total al intregii productii (conform tab. 30)

E=

Observație:ponderea cantitativă a produselor destinate exportului:

E'=

E'=

Diferența semnificativă dintre cele doua valori se explică prin diferența dintre prețurile pe piata interna si externă.

c. Importul anual pentru productie

M' = Sqj x pmj,

unde: qj = productia fizica incluzand materii prime importate (tab. 30)

Pmj = preț materii prime din import/unitate produs (tab. 4)

M' = 297000 x 1,55 = 460350 $ (Sighisoara)

= 155000 x 1,55 = 240250 $ (Alba-Iulia)

= 660500 x 1,50 = 990750 $ (Curtea de Arges)

= 356000 x 1,25 = 445000 $ (Dorohoi)

= 642800 x 1,20 = 771360 $ (Cluj-Napoca)

= 2111300 = 2907710 $ = 20935512000 U.V.

Importul specific pentru productie:

m'=

m'= /serviciu de cafea

e. Aportul valutar al producției exportate

Acest indicator se calculează în doua variante, respectiv "Aport valutar brut" (Avb) si "Aport valutar net" (Avn), dupa urmatoarele relatii:

Avb = Qe – Mimp ,

unde: Qe = producția de export

Mimp = valoarea materiilor prime din import incluse in productia destinată exportului

Avn = Qe – (Mimp + M exp) ,

unde: Mexp = valoarea materiilor prime exportabile incluse in producția destinată exportului

Valoarea materiilor prime din import si a celor exportabile incluse in producția destinată exportului este calculata in tabelul 36.

Valoarea materiilor prime din import §i a materiilor prime

exportabile incluse in productia destinata exportului

Tabel 36

Rezulta:

Avb = 21753138 – 1858225 = 19894913 $

Avn = 21753138 – (1858225 + 2370040) = 17524873 $

e. Cursul de revenire brut pe activitatea de comert exterior

CRB=

Conform datelor din tabelele 4 și 30, rezultă:

CRBS=

CRBCA=

CRBD=

CRBCN=

CRBTotal=

După cum se observă, cursul de revenire la nivelul companiei este mai mic față de cursul valutar de piață (7200 U.V./$), ceea ce demonstrează eficiența lucrărilor de investiții. Diferentele del curs de revenire intre diferitele societati comerciale se explica prin diferentele de pret si prin distanfele diferite fata de frontiera, distante care influenteaza costul comercial.

Nota: Fiecare student va întocmi câte o schema trimestriala a fluxurilor fizice de la producători la beneficiari.

PROBLEME REZOLVATE

PROBLEMA Nr. 1

SC Antilopa SA București, realizează

anual o producție de 200.000 perechi de pantofi standard, egal repartizate pe cele 4 trimestre, respectiv, 50.000 perechi/trim. Pentru anul următor, întreprinderea a încheiat contracte ferme pentru 255.000 mii perechi. Solicitarile beneficiarilor sunt:

UM: mii perechi

Pentru acoperirea cererii, SC. Antilopa SA ia masuri de modernizare realizând o creștere a productiei de 12 mii perechi/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare în funcțiune a modernizării este 15 februarie.

Alte date:

– excedentul de productie are desfacere asigurata la export;

– livrarile se fac franco-depozit destinatar sau franco-vama (vama Giurgiu);

– tariful de transport: 100 lei/pereche/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 480. 000 lei;

– preț de vanzare la extern: 35 $;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– cost suplimentar aferent productiei de export: 10.000 lei;

– cost unitar aferent producției interne: 450.000 lei;

– cost unitar variabil/cost direct/in an de bază: 370.000 lei;

– reducerea costurilor directe ca urmare a modernizarii (la 100 milioane lei): 5%;

– cost unitar conven^ional-constant/cost indirect/in an de baza: 80.000 lei

– rata de amortizare: 10%

– distantele de transport sunt:

* Bucuresti – Ploiești: 60 km;

* București – Craiova: 230 km;

* București – vama Giurgiu: 60 km. Sa se determine:

*capacitatea de regim totala și trimestrială necesară acoperirii cererii pietei;

* rata rentabilitații;

* să se comenteze oportunitatea investitiei știind ca imprumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobanda

anuală de 18%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 1

capacit. tehnică: 12.000/100 mil.lei

nr. luni: 10,5

creșterea de capacitare tehnica lunară: 12.000 : 12 = 1000 perechi/luna

creștere de capacitate de regim/an: 1000 x 10,5 = 10500 perechi/an/100 mil. lei investiții creștere capacitate de regim/trim: 1000 x 3 = 3000 perechi/trim. (II, III, IV) /100 mil. lei investiții creștere capacitate de regim/3 trim: 3000 x 3 = 9000 perechi/trim.II+III+IV /100 mil. lei investifii creștere capacitate de regim/trim.I: 10500 – 9000 = 1500 perechi/trim.I/100 mil. lei investiții

De vreme ce creșterea capacității de regim este de 3000 perechi/ 100 mil. lei investiții trimestrele II, III, și IV, iar deficitul maxim de acoperit este de 20000 perechi în trimestrele III, IV, rezultă că fondurile de investiții necesare sunt:

I=.lei

spor capacit. regim/700 mil. lei inv.: 1500 x 7 = 10500 perechi/ trim.I

spor capacit. regim/700 mil.lei inv.: 3000 x 7 = 21.000 perechi/trim. II, III, IV

total producție: trim. I: 10.500 buc.

trim.II, III, IV: 63.000 buc.

Cd1= lei

Ci1=lei

Distanta medie = 0.42 x 0 + 0,32 x 230 + 0,26 x 60 =89.2 km 89 km

Cti = 89 x 100 = 8900 lei/km/pereche

Cte = 60 x 100 = 6000 lei/km/pereche

Cci = 351500 + 59000 + 8900 = 419400 lei/pereche

Cce = 351500 + 59000 + 6000 + 10000 = 426500 lei/pereche

Cc unitar total=

Profit unitar intern: 480000 – 419400 = 60600 lei/pereche

Profit unitar extern: 35 x 15000 – 426500 = 98500 lei/pereche

Profit total: 60600 x 155000 + 98500 x 118500 = 21065250000 lei/pereche

Profit total unitar: 21065250000 : 273500 = 77021, 023 77000 lei/pereche

Rata rentabilitatii: intern: 60600 : 419400 = 14,45 %

extern: 98500 : 426500 = 23,09 %

total: 77000 : 422500 = 18,22 %

PROBLEMA Nr. 2

SC Ardeleana SA Arad, realizează anual o producție de 2.000 mii jucării standard. Pentru anul următor, întreprinderea a încheiat contracte ferme pentru 2.300 mii jucarii. Pentru acoperirea cererii, SC. Ardeleanca SA ia masuri de modernizare realizand o creștere a producției de 24 mii jucării/100 milioane lei investiții, cererile beneficiarilor urmând a fi solutionate echilibrat din momentul în care investiția intra in functiune. Exprimate in cote procentuale, solicitarile beneficiarilor sunt: Cluj-Napoca 20%, Baia Mare 30%, beneficiari externi 50%.

Termenul de intrare in funcțiune a modernizării este 15 februarie.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurată la export;

– livrarile se fac franco-depozit destinatar sau franco-vama (vama Nadlac);

– tariful de transport: 10 lei/jucarie/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 90.000 lei;

– preț de vânzare la extern: 12 $;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– profit unitar in an de baza: 5.000 lei;

– cost suplimentar aferent producției de export: 2.000 lei;

– cost unitar aferent producției interne: 85.000 lei, din care:

-cost unitar variabil/cost direct/ in anul de bază: 75.000 lei;

– cost unitar conventional-constant/cost indirect/in anul de bază: 10.000 lei;

– reducerea cheltuielilor generale la 100 milioane lei modemizare: 5%;

– distanțele de transport sunt:

* Arad – Cluj-Napoca: 320 km;

* Arad – Baia Mare: 300 km;

* Arad – vama Nadlac: 50 km.

Sa se determine:

* rata rentabilitătii;

* termenul de recuperare a investitiei;

* sa se comenteze oportunitatea investitiei știind că împrumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobanda anuală de l8%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 2

creștere capacit. tehnică: 24.000/100 mil.lei

nr. luni: 10,5

creștere capacit.tehnica lunara: 24.000 : 12 = 2.000 jucarii/luna

creștere capacit.regim/an: 2000 x 10,5 = 21.000 jucarii/an/100 mil.lei investiții

investiția necesară:

creșterea de capacitate de regim: 21.000 x 15 = 315.000 jucării

capacitatea totală de regim în anul de plan: 2000 + 315 = 2.315 mii jucarii

Cd1=

Ci1=

Producția pentru țară: 2300 : 2 = 1150 mii bucati

Distanța medie: 0,4 x 320 + 0,6 x 300 = 308 km 310 km

Cti = 310 x 10 = 3100 lei/km/jucărie

Cte = 50 x 10 = 500 lei/km/jucărie

Cci = 71300 + 8700 + 3100 = 83100 lei/jucărie

Cce – 71300 + 8700 + 500 + 2000 = 82500 lei/jucărie

Cc unitar total = lei/jucărie

Profit unitar intern: 90.000-83100 =6900 lei/jucarie

Profit unitar extern: 12 x 15000 – 82500 = 97500 lei/jucărie

Profit total int. + ext: 6900 x 1150000 + 97500 x 1165000 =121522500000 lei

Profit total unitar: 121522500000/2315000= 52493,52 52500 lei

Rata: intern: 6900/83100 = 8,3 %

extern: 97500/82500 = 118,18 %

global: 52500/82800 = 63,4 %

Tr=

PROBLEMA Nr. 3

SC Ardeleana SA Arad, realizează anual o producție de 2.000 mii jucării standard, egal repartizate pe cele 4 trimestre, respectiv, 500 mii jucării/trim. Pentru anul urmator, întreprinderea a încheiat contracte ferme pentru 2.300 mii jucării. Solicitarile beneficiarilor sunt:

U.M.: mii jucării

Pentru acoperirea cererii, SC. Ardeleanca SA ia masuri de modernizare realizând o creștere a producției de 24 mii jucării/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare in funcțiune a modernizării este 15 februarie.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurata la export;

– livrarile se fac franco-depozit destinatar sau franco-vama (vama Nădlac);

– tariful de transport: 10 lei/jucarie/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 90.000 lei;

– preț de vânzare la extern: 12 $;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– profit unitar în an de baza: 5.000 lei;

– cost suplimentar aferent producției de export: 2.000 lei;

– cost unitar aferent producției interne: 85.000 lei, din care:

-cost unitar variabil/cost direct/ în anul de baza: 75.000 lei;

– cost unitar convențional-constant/cost indirect/in anul de bază: 10.000 lei;

– reducerea cheltuielilor generate la 100 milioane lei modernizare: 5%;

– distanțele de transport sunt:

* Arad – Cluj-Napoca: 320 km;

* Arad – Baia Mare: 300 km;

* Arad – vama Nadlac: 50 km.

Să se determine:

* capacitatea de regim totală și trimestrială necesară acoperirii cererii pieței;

* rata rentabilității;

* să se comenteze oportunitatea investiției știind ca împrumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobandă anuală de 18%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 3

capacit. tehnica: 24.000/100 mil.lei

nr. luni: 10,5

creștere capacit.tehnică lunară: 24.000 : 12 = 2.000 jucării/lună

creștere capacit.regim/an: 2000 x 10,5 = 21.000 jucării/an/100 mil.lei investiții

creștere capacitate de regim/trim: 2000 x 3 = 6.000 jucării/trim.(II, III, IV)/"

creștere capacitate de regim/3 trim: 6000 x 3 = 18.000 jucării/trim.II + III + IV/"

creștere capacitate de regim/trim.I: 21.000 – 18.000 = 3.000 jucării/trim.I/"

creștere capacitate de regim/1700 mil. lei investiții: 3.000 x 17 =51.000 jucării/trim.I

creștere capacit de regim/1700 mil.lei inv.: 6000 x 17 = 102.000 jucării/trim. II, III, IV

producție: trim.1: 51.000jucării

trim.II, III, IV: 306.000 jucării

total: 357.000 jucării

Cd1=

Ci1=

Distanța medie: 0,37 x 320 + 0,33 x 300 = 217.4 km 220 km

Cti = 220 x 10 = 2200 lei/km/jucărie

Cte = 50 x 10 = 500 lei/km/jucărie

Cci = 71300 + 8600 + 2200 = 82100 lei/jucărie

Cce = 71300 + 8600 + 500 + 2000 = 82400 lei/jucărie

Cc unitar total =

Profit unitar intern: 90.000 – 82100 = 7900 lei/jucărie

Profit unitar extern: 12 x 15000 – 82400 = 97600 lei/jucărie

Profit total int.+ext: 7900 x 1350000 + 97600 x 1007000 = 108948200000 lei

Profit total unitar: 108948200000/2357000 = 46223,24 46200 lei

Rata: intern: 7900/82100 = 9,6 %

extern: 97600/82400 = 118,45 %

global: 46200/82200 =56,2 %

Tr=

PROBLEMA Nr. 4

SC Antilopa SA București, realizează anual o producție de 200.000 perechi de pantofi standard. Pentru anul următor, întreprinderea a încheiat contracte ferme pentru 240.000 mii perechi. În vederea acoperirii cererii, prin măsuri de modernizare, se asigură o creștere a producției de 6 mii perechi/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare in funcțiune a modernizării este 1 martie. Solicitările beneficiarilor, exprimate in cote procentuale, sunt: București – 25%, Craiova – 20%, Ploiești -15%, beneficiari externi – 40%.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurată la export;

– livrarile se fac franco-depozit destinatar sau franco-vamă (vama Giurgiu);

– tariful de transport: 100 lei/pereche/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 480. 000 lei;

– preț de vânzare la extern: 40 $;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– cost suplimentar aferent producției de export: 10.000 lei;

– cost unitar aferent producției interne: 450.000 lei;

– cost unitar variabil/cost direct/în an de bază: 370.000 lei;

– reducerea costurilor directe ca urmare a modernizării (la 100 milioane lei): 5%;

– cost unitar convențional-constant/cost indirect/în an de bază: 80.000 lei

– rata de amortizare: 10%

– distanțele de transport sunt:

* București – Ploiești: 60 km;

* București – Craiova: 230 km;

* București – vama Giurgiu: 60 km. Să se determine:

* rata rentabilitații;

* termenul de recuperare a investitiei

* sa se comenteze oportunitatea investiției știind ca împrumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobanda anuală de 18%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 4

capacit. tehnica: 6.000/100 mil.lei

nr. luni: 10

creștere capacit.tehnică lunară: 6.000 : 12= 500 perechi/lună

creștere capacit.regim/an: 500 x 10 = 5000 perechi/an/100 mil.lei investitii

necesar investitii: 40.000 : 5000 = 800 mil lei investiții (nu exista excedent)

Cd1=

Ci1=

Distanța medie =0.42 x 0 + 0,33 x 230 + 0,25 x 60 = 90.9 km

Cti = 91 x 100 = 9100 lei/km/pereche

Cte = 60 x 100 = 6000 lei/km/pereche

Cci = 351500 + 67000 + 9100 = 427600 lei/pereche

Cce = 351500 + 67000 + 6000 + 10000 = 434000 lei/pereche

Cc unitar total= lei/pereche

Profit unitar intern: 480000 – 427600 = 52400 lei/pereche

Profit unitar extern: 40 x 15000 – 434000 = 166000 lei/pereche

Profit total: 52400 x 144000 + 166000 x 96000 = 23481600000 lei/pereche

Profit total unitar: 23481600000 : 240000 = 97840 lei/pereche

Rata rentabilității:

intern: 52400 : 427600 = 12,25 %

extern: 166000 : 434000 = 38,25 %

total: 97840 : 461600 = 21,20 %

Profit inițial: 480.000 – 450.000 = 30.000 lei

Tr= ani

zile

PROBLEMA Nr. 5

SC Delicia SA Iași, realizează anual o producție de 100 mii tone de dulciuri, egal repartizate pe cele 4 trimestre, respectiv, 25 mii tone/trim. Pentru anul următor, întreprinierea a incheiat contracte ferme pentru 150 mii tone dulciuri. Solicitările beneficiarilor sunt:

UM: mii tone

Pentru acoperirea cererii, SC. Delicia SA ia masuri de modernizare realizand o creștere a producției de 12 mii tone/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare in funcțiune a modernizarii este 15 martie.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurată la export;

– livrarile se fac franco-depozit destinatar sau franco-vama (vama Ungheni);

– tariful de transport: 1000 lei/tona/kilometru;

– pret de vânzare la intern: 7.000 mii lei/tona;

– pref de vânzare la extern: 800 $/tona;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– cost suplimentar aferent producției de export: 160.000 lei;

– cost comercial aferent producției interne: 6.000 mii lei/tonă;

– cost unitar variabil/cost direct/în an de baza: 5.000 mii lei;

– reducerea costurilor directe ca urmare a modernizării (la 100 milioane lei): 5%;

– cost unitar convențional-constant/cost indirect/in an de baza: 1.000 mii lei

– rata de amortizare: 10%

– distațele de transport sunt:

* Iași – Suceava: 140 km;

* Iași – Bacau: 160 km;

* Iași – vama Ungheni: 60 km.

Să se determine: *capacitatea de regim totală și trimestrială necesară acoperirii cererii pieței;

* rata rentabilității;

* să se comenteze oportunitatea investiției știind ca împrumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobândă de 58 %.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 5

capacit. tehnică: 12.000/100 mil.lei

nr. luni: 9,5

creștere capacit.tehnica lunară: 12.000 : 12 = 1.000 tone/lună

creștere capacit.regim/an: 1000 x 9,5 – 9500 tone/an/100 mil.lei investiții

creștere capacitate de regim/trim: 1000 x 3 = 3000 tone/trim.(II, III, IV)/"

creștere capacitate de regim/3 trim: 3000 x 3 = 9000 tone/trim.II+III+IV/ "

creștere capacitate de regim/trim.I: 9500 – 9000 = 500 tone/trim.I/"

creștere capacitate de regim/800 mil. lei investitii: 500 x 8 = 4000 tone/trim.I

creștere capacit de regim/800 mil.lei inv.: 3000 x 8 = 24.000 tone/trim. II, III, IV

producție: trim.1: 4.000 tone

trim.II,III,IV: 24.000 tone

total surplus: 76.000 tone; total producție an de calcul: 176 mii tone

Cd1= Ci1=

Distanța medie = 0.5 x 0 + 0,3 x 140 + 0,2 x 160 = 74 km

Cti = 74 x 1000 = 74000 lei/km/tonă

Cte = 60 x 1000 = 60000 lei/km/tonă

Cci = 4750000 + 569000 + 74000 = 5393 mii lei/tonă

Cce = 4750000 + 569000 + 60000 + 160000 = 5539 mii lei/tonă

Cc unitar total=

Profit unitar intern: 7000 – 5393 = 1607 mii lei/tonă

Profit unitar extern: 800 x 15000 – 5539000 = 6461 mii lei/tonă

Profit total: 1607000 x 100000 + 6461000 x 76000 = 651736000 mii lei/tonă

Profit total unitar: 651736000000 : 176000 = 3703045.45 3703 mii lei/tonă

Rata rentabilitatii: intern: 1607 : 5393 = 29,8 %

extern: 6461 : 5539 = 116,65 %

total: 3703 : 5456 = 67,87 %

PROBLEMA Nr. 6

SC Delicia SA Iași, realizează anual o producție de 100 mii tone de dulciuri, egal repartizate pe cele 4 trimestre, respectiv, 25 mii tone/trim. Pentru anul următor, întreprinderea a încheiat contracte ferme pentru 150 mii tone dulciuri. În vederea acoperirii cererii, prin măsuri de modernizare, se asigură o creștere a producției de 12 mii tone/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare in funcțiune a modernizării este 15 martie. Solicitările beneficiarilor, exprimate in cote procentuale, sunt: Iași – 30 %, Suceava – 20 %, Bacau – 10 %,

beneficiar extern – 40 %.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurata la export;

– livrarile se fac franco-depozit destinatar sau franco-vamă (vama Ungheni);

– tariful de transport: 1000 lei/tonă/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 6.400 mii lei/tona;

– pret de vânzare la extern: 500 $/tonă;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– cost suplimentar aferent producției de export: 160.000 lei;

– cost comercial aferent producției interne: 6.000 mii lei/tonă;

– cost unitar variabil/cost direct/în an de bază: 5.000 mii lei;

– reducerea costurilor directe ca urmare a modernizarii (la 100 milioane lei): 5%;

– cost unitar conventional-constant/cost indirect/în an de baza: 1.000 mii lei

– rata de amortizare: 10%

– distanțele de transport sunt:

* Iași – Suceava: 140 km;

* Iași – Bacau: 160 km;

* Iași – vama Ungheni: 60 km. Să se determine:

* rata rentabilității;

* termenul de recuperare a investiției;

* să se comenteze oportunitatea investiției știind ca împrumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobanda de18%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 6

capacit. tehnică: 12.000/100 mil.lei

nr. luni: 9,5

creștere capacit.tehnica lunara: 12.000 : 12 = 1.000 tone/luna

creștere capacit.regim/an: 1000 x 9,5 = 9500 tone/an/100 mil.lei investiții

necesar investiții: 50.000 : 9.500 = 526 mil. lei 600 mil. lei investiții

creștere capacit. de regim totală: 9500 x 6 = 57000 tone/an

excedentul de 7 mii t/an va fi livrat la export

Productie totala: 157 mii tone dulciuri

Cd1=

Ci1=

Distanța medie = 0.5 x 0 + 0,33 x 140 + 0,17 x 160 = 73,4 km 74 km

Cti =74 x 1000 = 74000 lei/km/tonă

Cte = 60 x 1000 = 60000 lei/km/tonă

Cci = 4750000 + 638000 + 74000 = 5462 mii lei/tonă

Cce = 4750000 + 638000 + 60000 + 160000 = 5608 mii lei/tonă

5462000 x 90000 + 5608000 x 67000

Cc unitar total=

Profit unitar intern: 6400 – 5462 =938 mii lei/tonă

Profit unitar extern: 500 x 15000 – 5608000 = 1892 mii lei/tonă

Profit total: 938000 x 90000 + 1892000 x 67000 = 211184000 mii lei/tona

Profit total unitar: 211184000000 : 157000 = 1345121.02 1345 mii lei/tonă

Rata rentabilitatii: intern: 938 : 5462 = 17,17 %

extern: 1892 : 5608 = 33,73 %

total: 1345:5393=24,94%

Tr=

PROBLEMA Nr. 7

SC Arta modei SRL din Brăila realizează anual o producție de 7200 compleuri de dama, egal repartizate pe cele 4 trimestre, respectiv, 1800 compleuri/trim. Pentru anul următor, unitatea a incheiat contracte ferme pentru 7500 compleuri. Solicitarile beneficiarilor sunt:

UM: bucată

Pentru acoperirea cererii, SC. Arta modei SRL ia masuri de modernizare realizand o creștere a producției de 120 compleuri/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare in funcțiune a modernizării este 10 februarie.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurată la export;

– livrările se fac franco-depozit destinatar sau franco-vamă (vama Constanța);

– tariful de transport: 10 lei/compleu/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 960.000 lei/compleu;

– preț de vânzare la extern: 100 $/compleu;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– cost suplimentar aferent producției de export: 30.000 lei/compleu;

– cost comercial aferent producției interne: 900.000 lei/compleu;

– cost unitar variabil/cost direct/in an de baza: 740.000 lei/compleu;

– reducerea costurilor directe ca urmare a modernizarii (la 100 milioane lei): 5%;

– cost unitar convențional-constant/cost indirect/în an de bază: 160.000 lei;

– rata de amortizare: 10%;

– distanțe de transport sunt:

* Brăila-Galați: 43 km;

* Brăila- Bacau: 260 km;

* Brăila – Tulcea: 410 km;

* Brăila – Constanta: 310 km. Să se determine:

*capacitatea de regim totală și trimestrială necesară acoperirii cererii pieței;

* rata rentabilității;

* să se comenteze oportunitatea investiției știind ca imprumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobanda de l8%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 7

capacit. tehnică: 120/100 mil.lei

nr. luni: 10,66

creștere capacit.tehnică lunară: 120 : 12 = 10 compleuri/lună

creștere capacit.regim/an: 10 x 10,66 = 106,6 compl. « 106 compl./an/l00 mil.lei inv.

creștere capacitate de regim/trim: 10 x 3 = 30 compleuri/trim.(II,III,IV)/"

creștere capacitate de regim/3 trim: 30 x 3 = 90 compleuri/trim.II+III+IV/"

creștere capacitate de regim/trim.I: 106 – 90 =16 compleuri/trim.I

creștere capacitate de regim/400 mil. lei investitii: 16 x 4 = 64 compleuri/trim.I

creștere capacit de regim/400 mil. lei inv.: 30 x 4 = 120 compleuri/trim. II, III, IV

producție: trim.I : 64 compleuri

trim.II,III,IV : 120 compleuri

total surplus: 424 compleuri; Total producție: 7200 + 424 = 7624 compl.

Cd1=

Ci1=

Distanta medie = 0.33 x 43 + 0,45 x 260 + 0,22 x 410 = 221.39 km 222 km

Cti = 222 x 10 = 2220 lei/km/compleu

Cte = 310 x 10 = 3100 lei/km/compleu

Cci = 703000 + 156000 + 2220 = 861220 lei/compleu

Cce = 703000 + 156000 + 3100 + 30000 = 892100 mii lei/compleu

Cc unitar total =

Profit unitar intern: 960000 – 861220 = 98780 lei/compleu

Profit unitar extern: 100 x 15000 – 892100 = 607900 lei/compleu

Profit total: 98780 x 5000 + 607900 x 2624 = 2089029600 lei

Profit total unitar: 2089029600 : 7624 = 274007.03 274000 lei/compleu

Rata rentabilitații: intern: 98780 : 861220 = 11,46 %

extern: 607900 : 892100 = 68,14 %

total: 274000 : 872000 = 31,42 %

PROBLEMA Nr. 8

SC Arta modei SRL din Braila realizează anual o producție de 7200 compleuri de damă. Pentru anul următor, întreprinderea a încheiat contracte ferme pentru 7500 compleuri. În vederea acoperirii cererii, prin măsuri de modernizare se asigură o creștere a producției de 120 compleuri/100 milioane lei investiții. Termenul de intrare in funcțiune a modernizării este 10 februarie. Solicitările beneficiarilor, exprimate in cote procentuale, sunt: Galați – 22%, Bacău -30%, Tulcea – 15%, beneficiari externi – 33%.

Alte date:

– excedentul de producție are desfacere asigurată la export;

– livrările se fac franco-depozit destinatar sau franco-vamă (vama Constanța);

– tariful de transport: 10 lei/compleu/kilometru;

– preț de vânzare la intern: 960.000 lei/compleu;

– preț de vânzare la extern: 100 $/compleu;

– curs valutar: 15.000 lei/$;

– cost suplimentar aferent producției de export: 30.000 lei/compleu;

– cost comercial aferent producției interne: 900.000 lei/compleu;

– cost unitar variabil/cost direct/in an de baza: 740.000 lei/compleu;

– reducerea costurilor directe ca urmare a modernizării (la 100 milioane lei): 5%;

– cost unitar convențional-constant/cost indirect/în an de baza: 160.000 lei;

– rata de amortizare: 10%;

– distanțe de transport sunt:

*Braila-Galați:43km;

* Braila – Bacău: 260 km;

* Brăila-Tulcea: 410 km;

* Brăila – Constanța: 310 km. Sa se determine:

* rata rentabilitații;

* termenul de recuperare a investiției;

* să se comenteze oportunitatea investiției știind ca împrumutul a fost luat pentru 1 an cu o dobandă de l8%.

REZOLVARE PROBLEMA Nr. 8

capacit. tehnica: 120/100 mil. lei

nr. luni: 10,66

crestere capacit.tehnica lunara: 120 : 12 = 10 compleuri/lună

crestere capacit.regim/an: 10 x 10,66 = 106,6 compl. 106 compl./an/l00 mil.lei inv.

necesar investiții: 300 : 106 300 mil. lei

creștere capacit de regim/300 mil.lei inv.: 300 x 106 = 318 compleuri

Total productie: 7200 + 318=7518 compleuri

Cd1=

Ci1=

Distanța medie = 0.33 x 43 + 0,45 x 260 + 0,22 x 410 = 221.39 km222Km

Cti = 222 x 10 = 2220 lei/km/compleu

Cte = 310 x 10 = 3100 lei/km/compleu

Cci = 703000 + 157000 + 2220 = 862220 lei/compleu

Cce = 703000 + 157000 + 3100 + 30000 = 893100 mii lei/compleu

Cc unitar total=

Profit unitar intern: 960000 – 862220 = 97780 lei/compleu

Profit unitar extern: 100 x 15000 – 893100 = 606900 lei/compleu

Profit total: 97780 x 5025 + 606900 x 2493 = 2004346200 lei

Profit total unitar: 2004346200 : 7518 = 266606.304 266600 lei/compleu

Rata rentabilității: intern: 97780 : 862220 = 11,34 %

extern: 606900 : 893100 = 67,95 %

total: 266600 : 872500 = 30,55 %

Tr =

aproape 1 an.

BIBLIOGRAFIE

1. Nicolescu O.,Management aplicativ-studii de caz, Institutul MANAGER, București,1994

2. Olaru M.,Managementul Calității,ed.a-II-a,revizuită și adăugită, Editura Economică,București,1999

3. Rațiu I.,Plumb I., și alții,Economia ramurilor,Editura Economică,București,2002.

4. Rațiu I.,Plumb I., și alții, Economia ramurilor,lucrare complexă de studii de caz,Editura A.S.E., București,2002.

5. Sârbu L.,Organizarea unităților de transport,vol.I și II,(uz intern),Universitatea UNITEH,București,1997.

6. Sârbu L.,Năstase G.,și alții,Evoluțiatransporturilor,Editura Conphys,Rm.Vîlcea,2002.

7. Tigănescu E.,Cibernetica Economiei,vol.1,Editura A.S.E., București,1993.

8. * * * Strategia restructurării și dezvoltării

transporturilor,Sinteză M.T.,1994.