. Economicul, Socialul Si Ecologicul In Perspectiva Dezvoltarii Durabile

“Pot fi prevăzute

mai multe viitoruri;

trebuie să alegem

și să vrem un viitor”

Edgar Faure

Sec.xx

INTRODUCERE

Dezvoltarea durabilă reprezintă o nouă cale de dezvoltare care acoperă necesitățile prezente fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a și le satisface cel puțin în aceeași măsură. Aceasta presupune un model de creștere economică și de activitate umană care are în vedere un principiu al alocării și utilizării progresive a resurselor încât să asigure consolidarea unei dezvoltări raționale. Se impune deci, să se țină cont de evaluarea resurselor naturale, de analiza cost-beneficiu, de stabilirea corectă a prețurilor. Până în prezent în logica strategiei economice clasice, mediul ambiant și resursele naturale au fost considerate drept simple instrumente care servesc creșterii economice. Pe parcursul trecerii timpului, a apărut necesitatea de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să se afle într-o compatibilitate dinamică, directă cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed.

Trăim într-o epocă dramatică, dar în care se prefigurează o lume viitoare, nouă, cu totul diferită de cea de azi, dominată de nevoi umane extreme. Așa-zisa “revoluție ecologică” de care se tot vorbește în prezent trebuie să se producă nu numai în raporturile dintre om și natură, ci și în cele dintre om și om în societate, de o mare importanță.

Îndreptându-ne atenția spre crearea unei noi societăți, o societate a oamenilor pentru oameni, putem deduce că dezvoltarea umană, cuplată cu dezvoltarea durabilă se constituie ca un concept generos. Țelul final al oricărei activități trebuie să fie fericirea omului, fericirea fiind un scop nobil, la fel de polivalent ca și specia umană. Ea este de diferite feluri, ca și persoanele și momentele din viață. Acestă fericire se poate materializa și prin bunăstarea indivizilor și a societății, deoarece bunăstarea reclamă și un sentiment de confort psihologic.

În trecut, dezvoltarea a fost gândită numai din perspectiva economică, neglijându-se adesea că în spatele efortului de creștere economică se aflau oamenii care trebuiau să trăiască. Acestor politici le lipseau orientarea către o economie pusă în slujba omului.

Noile proiecte de dezvoltare trebuie, în primul rând, să faciliteze ameliorarea condițiilor de viață pentru ansamblul populației, pentru mase și nu pentru o elită formată din câțiva privilegiați.

Prin urmare, pentru o dezvoltare durabilă adecvată se impune valorificarea potențialului uman prin formarea unor oameni temeinic pregătiți profesional și cultural, cu educație elevată, care să permită funcționarea normală a pieței și manifestarea eficientă a liberei inițiative a agenților economici, concretizată în creșterea productivității muncii și, implicit în creșterea economică.

Omul trebuie să fie considerat principalul agent economic, iar capacitatea sa de creație, potențialul fundamental al dezvoltării. Se impune deci, promovarea unui set de valori care au ca pivot personalitatea creativă cu spirit de inițiativă. Societățile aflate în tranziție la economia de piață – cum este și cazul României – vor trebui să valorifice spiritul întreprinzător, să creeze modele sociale de prestigiu.

Valorificarea potențialului uman a fost ignorată mult timp, dându-se posibilitatea, prin pasivitate sau acceptare, promovării intereselor înguste ale unor grupări restrânse. Investițiile în valorificarea potențialului uman, concretizate în creșterea cheltuielilor pentru educație și învățământ, pentru formarea și recalificarea profesională, formarea managerilor, susținerea micilor întreprinzători generează atât efecte directe, pe plan economic (concretizate în creșterea productivității muncii și a veniturilor reale), cât și indirecte (prin reducerea tensiunilor sociale, crearea unor mentalități economice noi, trezirea spiritului de inițiativă).

De asemenea, pornind de la nevoile prezente și de perspectivă, specifice dezvoltării științei, este necesară și o cercetare, o explorare a căilor și mijloacelor de protecție a potențialului ecologic, întrucât, după cum a afirmat John Stuart Mill “Pentru un rău mare, un remediu mic nu duce la un rezultat mic, ci la nici un rezultat”.

Ca revers al tendinței de creștere a entropiei, modificarea sau degradarea și epuizarea factorilor de mediu este considerată un subprodus al revoluției științifice și tehnologice, al dezvoltării societății în general. Creșterea accelerată a necesităților, dezvoltarea și diversificarea activităților umane, corelate cu creșterea producției militare, cu dezvoltarea fără precedent a științei și tehnicii, cu sporirea nivelului de civilizație și exploatarea intensivă a resurselor naționale exercită o influență deosebită din partea omului asupra mediului înconjurător, determinând o criză în relațiile lui cu acesta.

Progresele înregistrate în teoria sistemelor sociale, în aprofundarea analizei sistemice au permis investigarea științifică a activității de exploatare a viitorului. În afară de faptul că se reproduc pe sine (ca ființă biologică), oamenii mai produc și reproduc modul lor de existență, condițiile acestuia. Totodată ei produc și reproduc interacțiunile lor cu mediul natural.

Pentru o dezvoltare durabilă viabilă se impune căutarea unor strategii specifice pentru armonizarea obiectivelor economice, sociale și ecologice, capabile să ducă atât la folosirea rațională a unui ecosistem dat, cât și la satisfacerea nevoilor fundamentale ale populației. Viabilitatea propunerii de schimbare a stilurilor de dezvoltare depinde de abilitatea noastră de a proiecta strategii de tranziție.

CAPITOLUL 1

ScurtĂ incursiune În dezvoltarea ȘtiinȚelor prin prisma

“orientĂrii interdisciplinare” Și a “orientĂrii epistemologice”

La sfârșitul mileniului al-II-lea s-au constatat cele mai multe dileme ale științei decât au existat vreodată în istoria unei încheieri de secol sau mileniu. Astfel, Henri Facillon care s-a ocupat de paradigmele trecutului vorbea despre anul 1000 ca fiind caracterizat de “știința demonică” sau “omul cultului”, însă Mircea Malița, alcătuind o cronică a dilemelor anului 2000 a indicat, în virtutea unui efect de simetrie, pentru paradigmele prezentului o nouă alternativă: “demonul științei” sau “cultul omului”.

De-a lungul timpului s-a demonstrat că, în mintea oamenilor de știință, știința nu este altceva decât un exercițiu, un exercițiu firesc al conștiinței. Poate că acum vom intra în “posesia” unei conștiințe a “problemelor globale”, între care și cea vitală a protecției mediului, atât natural cât și uman. Lecția pe care ne-a oferit-o “șocul viitorului” este, într-adevăr, de o natură cu totul diferită față de cea pe care o înregistrase sub “șocul trecutului” conștiința omenească. Trebuie să pătrundem în sfera coexistenței dintre om și știință, în sfera pregătirii optime pentru supraviețuire. De ce trebuie incriminată neputința conștiinței? Care va fi optiunea fundamentală a omului conștient de pasul său spre viitor, de pulsul societății noi, în devenire?

A opta pentru marile valori ale umanității, garante ale continuității noastre, înseamnă a pleda împotriva “egocidului planetar”, în mod paradoxal imaginat tocmai de om și împotriva naturii omului. Este de aceea momentul ca, în inima societăților de pretutindeni, să se producă o necesară mutație: să se substituie ipostaza, comodă dar periculoasă, de “conchistador” care distruge, jefuiește natura, prin aceea de protector al ei. Un protector care își propune a integra conservarea mediului cu dezvoltarea, astfel încât modificările planetei să permită supraviețuirea și bunăstarea tuturor oamenilor. Ne punem însă întrebarea: dacă vor putea fi stăpânite, sub raport știintific, toate realitățile din lumea vie, ca un tot indestructibil, atât de ordin natural, cât și de factură social-umană și economică.

Supraviețuirea omenirii impune însă ca asemenea acțiuni pozitive – alianța omului cu știința, a societății cu natura – să fie întreprinse la nivel mondial, întrucât evoluția științei a escaladat de mult granițele statelor. Trebuie să aiba loc o schimbare cât mai rapidă și mai radicală, echivalentă unei revoluții genetice: abordarea sub aspect juridic internațional – a protecției tuturor factorilor de mediu, esențiali vieții și dezvoltării, ca și a promovării drepturilor de sinteză sau de solidaritate ale omului, cum ar fi dreptul la viață, ori dreptul la pace.

Se pune problema unei “singure științe”. Deja științele naturii au început să înglobeze științele despre om, iar științele societății pe cele ale naturii. Adică ceea ce numim în termeni uzuali: interdisciplinaritate care, în sens restrâns, înseamnă instaurarea de “relații diplomatice” între discipline, iar în sens larg, sistemic, presupune includerea transdisciplinarității.

Aprofundarea și înțelegerea relațiilor de interdisciplinaritate între diversele discipline este direct proporțională cu gradul în care știința respectivă se raportează, potrivit stadiului său propriu de dezvoltare, la unitatea și conexiunile reciproce ale fenomenelor realității, atât naturale, cât și sociale. În ciuda diversității formelor sale, interdisciplinaritatea se fondează, sub aspect ontologic, pe unitatea esențială a diferitelor domenii convergente ale științelor. Iar “fundamentele epistemologice ale interdisciplinarității țin de unitatea oricărei cunoașteri științifice, respectiv de unitatea tot mai accentuată, a epistemostructurilor științelor. Desigur, între ipostaziere și realizare, între normativitatea ideală și practica interdisciplinarității pot apare hiatusuri sau distanțări acoperite doar de o ideologie epistemologică”. De aceea, preferăm în etapa actuală a dezvoltării științelor proiecte de cercetare metodologică cu caracter de “orientare interdisciplinară”. Alături de funcția de “orientare socială” care contribuie, între altele, la punerea la punct a unor programe științifice, funcția de “orientare epistemologică” îmbogățește obiectul științei, generalizează structurile sale conceptuale, perfecționează aparatul metodologic. Există chiar o epistemologie internă, proprie fiecărei discipline științifice.

În constituirea celei de-a “treia culturi”, desemnată prin unirea culturii științifice cu cea umanistă, una din deschiderile de care avem nevoie ne-o inspiră ecologia. Ea reprezintă mai mult decât o știință fundamentală: o nouă perspectivă în cercetarea realităților. Atât prin “ecologizarea” științelor naturii, cât și prin “sociologizarea” ecologiei însăși. Din această perspectivă, interrelațiile respective ne apar, deopotrivă, legice și etice.

Utilizând, pe lângă metode ale științelor naturii, biologice și nebiologice, și metode ale disciplinelor sociale, mai ales ale sociologiei și viitorologiei, sfera ecologiei se împletește cu întreaga problematică a vieții politice mondiale (îndeosebi cu problemele populației, dezvoltării, păcii etc.), recurgând tot mai des la căile și mijloacele specifice ale dreptului internațional contemporan (cooperarea internațională și strategia cooperării pe acest plan). Astfel, mai apropiată decât orice știință de filozofie, mai puțin “ambivalentă” decât alte discipline, ecologia sau știința ecosistemelor devine tot mai mult un îndreptar inestimabil în gândirea și practica umană. Cu deosebire în practica umană, atât de supusă vicisitudinilor fragmentării și dualității posibilităților de acțiune umane, dificultăților întâmpinate de “mișcarea ecologistă” în formularea unui discurs politic nou și științific, “aberațiilor mizantropice produse de robinsonismul ecologic în pledoaria sa pentru alcătuirea unei societăți acentrice, a unei utopii noi și specifice”, ceea ce i-ar putea conferi, mai îndreptățit decât oricând, în afara oricărei intenții de metaforă, denumirea de “știință a supraviețuirii”. Chiar dacă, în această știință supraviețuirea nu este o valoare fundamentală, ea este după părerea lui Peter C. Sederbergproprie fiecărei discipline științifice.

În constituirea celei de-a “treia culturi”, desemnată prin unirea culturii științifice cu cea umanistă, una din deschiderile de care avem nevoie ne-o inspiră ecologia. Ea reprezintă mai mult decât o știință fundamentală: o nouă perspectivă în cercetarea realităților. Atât prin “ecologizarea” științelor naturii, cât și prin “sociologizarea” ecologiei însăși. Din această perspectivă, interrelațiile respective ne apar, deopotrivă, legice și etice.

Utilizând, pe lângă metode ale științelor naturii, biologice și nebiologice, și metode ale disciplinelor sociale, mai ales ale sociologiei și viitorologiei, sfera ecologiei se împletește cu întreaga problematică a vieții politice mondiale (îndeosebi cu problemele populației, dezvoltării, păcii etc.), recurgând tot mai des la căile și mijloacele specifice ale dreptului internațional contemporan (cooperarea internațională și strategia cooperării pe acest plan). Astfel, mai apropiată decât orice știință de filozofie, mai puțin “ambivalentă” decât alte discipline, ecologia sau știința ecosistemelor devine tot mai mult un îndreptar inestimabil în gândirea și practica umană. Cu deosebire în practica umană, atât de supusă vicisitudinilor fragmentării și dualității posibilităților de acțiune umane, dificultăților întâmpinate de “mișcarea ecologistă” în formularea unui discurs politic nou și științific, “aberațiilor mizantropice produse de robinsonismul ecologic în pledoaria sa pentru alcătuirea unei societăți acentrice, a unei utopii noi și specifice”, ceea ce i-ar putea conferi, mai îndreptățit decât oricând, în afara oricărei intenții de metaforă, denumirea de “știință a supraviețuirii”. Chiar dacă, în această știință supraviețuirea nu este o valoare fundamentală, ea este după părerea lui Peter C. Sederberg și a noastră, condiția necesară pentru realizarea oricărei alte valori temporale.

Pentru ca probabilitatea supraviețuirii speciei umane să fie transformată într-o vie certitudine a realității, pentru ca decalajele care s-au creat între dezvoltarea științelor economice, sociale și naturale să fie eliminate, apare ca deosebit de acută necesitatea elaborării unor noi instrumente și programe de cercetare care să împingă științele la realizarea unui salt în cunoaștere. Simpla supraviețuire ar fi o stare patologică de adaptabilitate. Adaptabilitatea umană susținută necesită însă sinergia sau cel puțin armonia relațiilor dintre sistemele umane și sistemele lor de mediu, la toate nivelurile.

Una din problemele cu care noi ne confruntăm este și decalajul dintre ritmul accelerat al creșterii complexității și interdependențelor și ritmul lent al inovării și transformărilor sociale. Efectele nocive ale acestui decalaj nu fac decât să frâneze dobândirea unor modele perfecționate ale dezvoltării durabile vizând atât modalitățile de organizare și soluționare, cât și mijloacele specializate și eficiente de intervenție. Doar prin cooperare la nivel național și internațional, dublată de o strategie a cooperării, dezideratele privitoare la îmbunătățirea calității mediului și a calității vieții în întreaga lume pot fi atinse, în spiritul revoluției științifice și tehnice. Tehnologia, de altfel, oricât de “optimistă” ar fi, nu poate supraviețui multă vreme, dacă tot ea distruge patrimoniul social de care depinde: ecosfera.

Socialul și politicul – la nivel național – , politicul și juridicul – la nivel internațional – alături de știință și tehnologie – care nu au practic frontiere – sunt dimensiuni esențiale ale cuplului de forțe care determină și intensifică dezvoltarea durabilă. Atât economia, sociologia, ecologia, cât și dreptul internațional beneficiază de aportul teoriei generale a sistemelor, al unor teorii particulare, precum teoria informației sau teoria sistemelor sociale. Revoluția științifică și tehnică a determinat renunțarea la unele paradigme vechi, cum este paradigma mezologică sau cea demografică – ambele fiind marcate de tendințe reducționiste. Noile paradigme însă au revoluționat, modificat sau îmbogățit, prin accentuarea integralității sistemelor, variate discipline ale unor științe, formând în unele cazuri, noi discipline sau ramuri ale acestora.(Anexa 1)

De asemenea, prin noile concepte în domeniul politologiei, prin noile proiecte

în domeniul epistemologiei interne, care ne ajută să vedem mai limpede de ce, unde și cum trebuie să acționăm, posibilitatea și potențialitatea dobândirii unor cunoștințe devine, în sfârșit, reală: o înțelegere mai “totală” a complexității, o stăpânire mai “globală” a interdependențelor, o legătură mai strânsă cu socialul, cu ansamblul problemelor majore contemporane; ele contribuie la depășirea fazei de tranziție a paradigmelor aflate în criză, la găsirea unor noi paradigme, cum este cea comunicatională și chiar metadigme, cum este cea a statornicirii unei noi ordini mondiale. “Metadigma sau paradigma restructurării este menită să conserve ceea ce este de conservat, să transforme ceea ce este de transformat, constituind un nucleu, în esență dinamic, un catalizator al progresului economic și social. Adevăr axiomatic, materializarea unei abordări politico-juridice responsabile, destinată să salveze valorile peren-superioare ale întregii umanități, este inseparabilă de obiectivul edificării unei lumi mai bune, prin structură și, mai departe, prin finalități.”

Trăim într-o epocă dramatică, dar în care se prefigurează o lume viitoare, nouă, cu totul diferită de cea de azi , dominată de nevoi umane extreme. Așa-zisa “revoluție ecologică” de care se tot vorbește în prezent trebuie să se producă nu numai în raporturile dintre om și natură, ci și în cele dintre om și om în societate, de o mare importanță.

Așa cum apreciază Barry Commoner, “dacă ființele umane sunt cele care au rupt cercul vieții, călăuzite fiind nu atât de nevoi biologice, cât de organizarea socială – pe care au conceput-o pentru a cuceri natura –, atunci, o dată în plus, pentru a supraviețui trebuie să închidem cercul…”. Trebuie să învățăm, spune el, cum să înapoiem naturii bogația pe care “am împrumutat-o” de la ea.

Trebuie să învățăm ce înseamnă “cultul omului” și ce trebuie să facem pentru împlinirea omului ca om.

CAPITOLUL 2

Dezvoltarea durabilĂ

2.1. Concept, obiect, criterii

Dezvoltarea durabilă reprezintă o nouă cale de dezvoltare care acoperă necesitățile prezente fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a și le satisface cel putin în aceeași măsură. Aceasta presupune un model de creștere economică și de activitate umană care are în vedere un principiu al alocării și utilizării progresive a resurselor încât să asigure consolidarea unei dezvoltări raționale. Se impune deci, să se țină cont de evaluarea resurselor naturale, de analiza cost – beneficiu, de stabilirea corectă a prețurilor. Până în prezent, în logica strategiei economice clasice, mediul ambiant și resursele naturale au fost considerate drept simple instrumente care servesc creșterii economice. Pe parcursul trecerii timpului, a apărut necesitatea de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să se afle într-o compatibilitate dinamică, directă, cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed.

Dezvoltarea economică durabilă sau viabilă reprezintă un tip sau o formă de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerințelor prezente de consum, fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generațiilor viitoare; care îmbină armonios, echilibrat realizarea creșterii economice, protecția mediului înconjurător, justiția socială și democrația.

În genere, coordonatele dezvoltării durabile se raportează la următoarele dimensiuni:

a)o dimensiune naturală, care presupune o nouă atitudine față de mediul ambiant (dezvoltarea durabilă există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural);

b)o dimensiune social umană (toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed);

c)o dimensiune național – statală, regională și mondială (în sensul compatibilității criteriilor de optimizare, atât pe plan național, cât și la nivel regional, continental și mondial).

În perioada actuală, trecerea la dezvoltarea durabilă marchează intrarea omenirii în era mediului înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai mult sau chiar înlăturate. Astfel, noul concept al dezvoltării durabile al omenirii recunoaște caracterul limitat al resurselor și, deci, actualele modele de utilizare a resurselor trebuie regândite. Aceasta implică o evaluare corectă a disponibilului la nivelul fiecărei țări, precum și adaptarea cadrului instituțional și legislativ în susținerea acestor programe. Dacă se acceptă ipoteza conform căreia, parametrii de performanță și de calitate a mediului sunt susceptibili de a deveni determinanți în competența internațională a secolului viitor, impunerea criteriilor privind mediul înconjurător în conturarea modelului de dezvoltare economică se poate constitui într-un factor de reducere a decalajelor între diferite state și regiuni ale lumii.

Absența unui asemenea criteriu la nivelul țărilor în dezvoltare, dincolo de speranța unui obstacol suplimentar, reprezintă o gravă amenințare la adresa viitorului acestor țări, ce riscă să se găsească în situația de a fi incapabile să se adapteze la noile cerințe ale competitivității și ale durabilității proceselor de dezvoltare. Strategia de mediu urmărește în final să inducă asemenea schimbări structurale în economie, astfel încât să înregistreze o dimensiune a presiunilor de dezvoltare asupra resurselor naturale și mediului înconjurător.

Pentru cazul României, este de așteptat ca politicile restrictive de mediu să implice “penalități” economice de o dimensiune deloc neglijabilă, mai ales pe termen scurt. A devenit tot mai evident faptul că reconstrucția ecologică este un proces îndelungat și dificil, cu atât mai costisitor cu cât momentul demarării este întârziat și, în același timp, importanța vitală a mediului înconjurător pentru perspectiva dezvoltării durabile impune depășirea situațiilor concrete de timp și spațiu existente în prezent, încărcate de dificultăți majore.

Se impune deci, ca tranziția să fie orientată spre o dezvoltare durabilă a economiei, capabilă, prin performanțele sale, să reziste tuturor constrângerilor și restricțiilor prezente și, mai ales viitoare, între care, cele privind mediul înconjurător și conservarea resurselor naturale sunt printre cele mai severe. De aici rezultă necesitatea consolidării legăturilor pozitive dintre dezvoltare și mediu și ruperea legăturilor negative dintre creșterea economică și deteriorarea mediului. Aceasta nu înseamnă oprirea creșterii economice și nici perturbarea funcționării sistemului economic. Ea înseamna mutarea accentului de la cantitate la calitate cu toate efectele pozitive ce decurg de aici.

În același timp, dezvoltarea durabilă subsumează și pune în corelație dezvoltarea economică și dezvoltarea omului. Se poate astfel aprecia că în centrul dezvoltării trebuie să se afle ființa umană, la toate dimensiunile sale raționale, morale și spirituale, de ambele sexe, la toate vârstele, de la naștere și până la bătrânețe. Ea trebuie să fie nucleul, totul trebuie să plece de la ea și să revină la ea. Conceptul implică, deci valorificarea tuturor facultăților și inclinațiilor pe care le are fiecare, datoria de a avea inițiativa și de a participa, responsabilitatea fiecăruia față de familia sa, față de societatea în care trăiește.

Nu poate avea loc un progres individual, dacă societatea nu se îndreaptă către mai bine în întregul ei, printr-o creativitate permanentă, dacă indivizii care o compun nu își asumă nici un rol în cadrul ei. Ca dezvoltare umană, dezvoltarea durabilă reliefează, în primul rând că dezvoltarea este făcută pentru oameni și implică participarea oamenilor la obținerea rezultatelor economice și la obținerea echitabilă a veniturilor. Cea de-a doua trăsătură a dezvoltării umane relevă că dezvoltarea economico – socială se realizează prin oameni. Astfel, trebuie creat și valorificat potențialul uman pe baza investițiilor în om, respectiv în domeniul învațământului, educației și culturii, al formării profesionale și al sănatății. Repartiția echitabilă a veniturilor și investițiilor în om creează cadrul material și socio – cultural al speranței medii de viată, astfel că, longevitatea și capacitatea indivizilor de a duce o viață lungă și sănătoasă reprezintă cea de-a treia trăsătură fundamentală a dezvoltării umane. Dezvoltarea prin oameni și pentru oameni evidențiază cea de-a patra dimensiune a dezvoltării umane, ce se concretizează în particularitățile sau șansele pe care le au oamenii de a participa la viața socială, de a fi protagoniștii acesteia.

De asemenea, dezvoltarea umană durabilă este, simultan, națională și internațională. Viziunea globală asupra dezvoltării omului constituie o altă trăsătură a conceptului de dezvoltare umană viabilă.

Îndreptându-ne atenția spre crearea unei noi societăți, o societate a oamenilor pentru oameni, putem deduce că dezvoltarea umană, cuplată cu dezvoltarea durabilă, se constituie ca un concept generos. Țelul final al oricărei activități trebuie să fie fericirea omului, fericirea fiind un scop nobil, la fel de polivalent ca și specia umană; ea este de diferite feluri ca și persoanele și momentele din viată. Această fericire se poate materializa și prin bunăstarea indivizilor și a societății, deoarece bunăstarea reclamă și un sentiment de confort psihologic.

În trecut, dezvoltarea a fost gândită numai din perspectiva economică, neglijându-se adesea ca în spatele efortului de creștere economică se aflau oamenii care trebuiau să trăiască. Acestor politici le lipsea orientarea către o economie pusă în slujba omului.

Noile proiecte de dezvoltare trebuie, în primul rând, să faciliteze ameliorarea condițiilor de viață pentru ansamblul populației, pentru mase și nu pentru o elită formată din câțiva privilegiați. În caz contrar, această elită devine un corp străin care nu se mai bucură de încrederea concetățenilor și, deci, nu mai catalizează evoluția societății căreia îi aparținea cândva. Putem astfel aprecia că, cerințele minime pentru realizarea dezvoltării durabile se referă la:

redimensionarea creșterii economice, având în vedere o distribuire mai echitabilă a resurselor și îmbunătățirea calității produselor;

eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuințe și sănătate;

asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil;

descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziei și coordonarea deciziilor privind mediul și economia.

Prin urmare, modelele de dezvoltare durabilă trebuie să urmărească protejarea biosferei, utilizarea cât mai eficientă a capitalului material și uman, promovarea echității:

protejarea biosferei se referă la preîntâmpinarea deteriorării stratului de ozon, la menținerea capacităților de reproducere a resurselor naturale (pădurile, solul, apele) și la menținerea calității acestora în limite acceptabile;

eficiența utilizării capitalului material și uman se măsoară prin randamentele de transformare atinse; pentru aceasta, este necesară alegerea tehnologiilor economice asupra mediului (se apreciază prin calitatea deșeurilor evacuate în mediu);

echitatea se referă la o distribuire egală a cheltuielilor legate de protecția mediului între diferite categorii de agenți economici, segmente de populație, între diferite țări; ea se referă și la generații, deoarece, calitatea factorilor de mediu, gestiunea resurselor, acumularea deșeurilor, privesc în egală masură nu numai generațiile prezente cât și pe cele viitoare.

Din cele menționate anterior, considerăm că obiectivul general al dezvoltării

durabile constă în a găsi un optim al interacțiunii între patru sisteme – economic, uman, tehnologic, ambiental – într-un proces flexibil și dinamic.

2.1.1.Potențialul economic

În cadrul procesului economic, un rol deosebit revine legilor economice care “exprimă relații de profunzime și cu caracter trainic, de durată care se regăsesc sau chiar se impun în activitatea indivizilor participanți la viata economică “. Scopul oricărei activități economice este satisfacerea nevoilor și trebuințelor umane. În atingerea acestor scopuri, oamenii pornesc de la interesele lor. Din acest punct de vedere, “elementul component al mecanismului activității economice îl constituie interesele economice care sunt o formă socială a trebuințelor economice. Ele reprezintă expresia relațiilor reciproce dintre agenții economici."

Privite în totalitatea și în interdependența lor, interesele economice formează un sistem complex și dinamic. El este format din interese personale (ale individului), colective (ale grupului), generale (ale societății), private și publice, curente și de perspectivă, periodice, accidentale, pasive (fără a fi insoțite de acțiune) și active (dublate de acțiune), regionale și naționale etc.

În cadrul acestui sistem, “interesele personale reprezintă forța motrice a oricărei activități; apărarea de către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea interesului general. În concluzie, resortul esențial al progresului economic este reprezentat de activitatea individului stimulată de interesul personal.”

În contextul transformărilor profunde petrecute în viața internațională se constată diversificarea nevoilor și intereselor personale, de la nevoia de hrană în trecut, la nevoi umane extreme, în perspectivă, la îmbunătățirea calității mediului, a calității vieții în întreaga lume, la protejarea patrimoniului natural și social de care depinde supraviețuirea noastră și a generațiilor viitoare, cu importanță deosebită sub aspect științific, estetic și conservativ.

Comportamentul uman, ca o relație între idealuri și resursele rare care au numeroase întrebuințări, este studiat de știința economica. Așa cum spune John Kenneth Galbraith: “Atâta vreme cât se consideră că sistemul economic funcționează, în ultimă instanță, în interesul individului – că este subordonat nevoilor și dorințelor sale – se poate presupune că rolul științei economice este să se explice procesul prin care individul este servit” .

În funcție de evoluția trebuințelor, cât și a raportului trebuințe – resurse, activitatea economică sau economia ca totalitate a acțiunilor întreprinse de oameni pentru satisfacerea trebuințelor se caracterizează printr-o diversitate continuă.

Satisfacerea nevoilor are la bază bunurile, care după proveniența lor se disting în bunuri libere și bunuri economice.

Pornind de la modul în care oamenii au acces la bunurile economice cu care își satisfac trebuințele se disting două tipuri de economii: economia naturală și economia de schimb.

Economia naturală este aceea în care nevoile sunt satisfăcute prin consumul de bunuri obținute din activități economice proprii, fără a apela la schimb.

Numită de Virgil Madgearu “economie casnică închisă”, iar de Fernand Braudel “noneconomie”, economia naturală a fost predominantă până în secolul XIV – XV .

Pe masura evoluției societății, restrângerea economiei naturale a fost însoțită de afirmarea și extinderea economiei de schimb, ca urmare a producției de bunuri destinate schimbului prin intermediul vânzării-cumpărării.

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare și desfășurare a activității economice în care agenții economici produc bunuri în vederea vânzării, obținând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuințelor lor.

Apărută în perioada descompunerii comunităților primitive, economia de schimb s-a dezvoltat continuu pe măsura amplificării trebuințelor și mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meșteșugurilor și apoi a industriei, inaugurată de prima revoluție industrială. În cadrul acestei economii accesul la bunurile economice are loc ajungând de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare. Activitatea prin care se obțin aceste bunuri se numește activitate comercială.

În decursul timpului, acest tip de economie a evoluat continuu, iar mecanismul ei de funcționare a devenit din ce în ce mai complex. Avându-se în vedere caracteristicile mecanismului de reglare a economiei, gradul de libertate a agenților economici, gradul de implicare a statului în economie, se disting trei tipuri teoretice de organizare și funcționare a economiei de schimb:

economie de piață;

economie de comandă;

economie mixtă.

În funcție de preponderența pe care structurile și mecanismele definitorii ale unui model teoretic o au în funcționarea economiei, realitatea economică poate fi încadrată în unul din cele trei tipuri de economie menționate anterior. Mai este denumită și economie de piață datorită faptului că piața este esența economiei de schimb.

În opinia lui Viorel Cornescu, “economia de piață nu este o formă distinctă de economie, ea este de fapt, economia de schimb evoluată, în care piața reprezintă componenta centrală a economiei, reglând prin mecanismele ei (cerere, oferta, preț), alocarea și utilizarea resurselor în societate, întreaga economie, atât la nivel național, cât și internațional”

Prin urmare, economia de piață reprezintă acel mod de organizare și funcționare a economiei în care oamenii produc în mod liber, autonom și eficient, iar produsele create trec de la producător la consumator sub formă de mărfuri, mecanismul economic fiind construit și pus în mișcare de instrumentele și pârghiile create și dezvoltate de piață.

O economie națională contemporană poate fi considerată ca economie de piață atunci când conține următoarele elemente structurale și mecanisme de reglare:

economia este descentralizată, funcționarea ei fiind consecința acțiunilor, opțiunilor individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieței, cadrului legislativ și a unor pârghii economico-financiare;

interesul personal și raporturile de piață bilaterale reprezintă baza activității economice;

piața concurențială este reglatorul principal al activității economice.

Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor și modalităților de combinare, ca și atestarea calității deciziilor, a concordanței ofertei cu nevoia socială se face de către piață prin mecanismul prețurilor.

Sistemul economiei de piață nu apare ca ceva unitar și divizibil, ci se prezintă

într-o mare diversitate de situații, de experiențe și de practici naționale, concret istorice, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Delimitarea formelor economiei

de piață se face în funcție de anumite criterii: gradul de intervenție a statului în economie și măsura în care el acționează alături de mecanismele pieței sau se implică în aceste mecanisme; modul și nivelul la care se exercită intervenția statului în economie, rolul și funcțiile reale pe care le indeplinește piața.

Prin urmare, potențialul economic se constituie din totalitatea elementelor materiale și umane, folositoare și evaluabile în condiții determinate de cantitate, calitate, timp și spațiu.

Analizat în contextul economiei de piață, potențialul economic se caracterizează printr-o complexitate sporită și o structură diversificată:

există o piață pentru vânzătorii și cumpărătorii de factori de producție;

există “o piață de capital bănesc”, unde oamenii de finanțe, doritori să acorde împrumuturi, pot fi găsiți de către cei care doresc să ia împrumuturi;

există birouri de angajare, gata să găsească locuri de muncă pentru oameni și oameni pentru locuri de muncă.

Antreprenorii vin pe această piață pentru a cumpăra factori de producție. La fel ca orice consumator, ei sunt conștienți de preț, iar baza activității lor este productivitatea probabilă pe care estimează să o realizeze prin angajarea unui factor.

De partea cealaltă a interesului economic se situează cei care oferă pământ, muncă și capital, aceștia fiind preocupați să realizeze cele mai bune prețuri pentru serviciile lor.

Analiza potențialului economic presupune analiza celor două mari componente ale acestuia: potențialul natural, ecologic care se referă la resursele naturale materiale și potențialul uman. În cadrul acestei analize a potențialului economic un loc deosebit îl ocupă creșterea și dezvoltarea economică.

În sensul general acceptat de economiști, prin creșterea economică se înțelege o evoluție pozitivă, ascendentă a economiei naționale pe termen mediu și lung, dar care nu exclude oscilații conjuncturale și chiar –pe termen scurt – regrese economice.

Creșterea economică nu trebuie înțeleasă ca un proces liniar ascendent, ci ca o tendință ascendentă reală pe termen lung. Ea trebuie înțeleasă ca un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblu și în dinamica sa și care presupune creșterea pozitivă reală, pe perioade lungi de timp.

Opusul creșterii economice este procesul de descreștere economică sau creștere economică negativă, caracterizată prin tendința de scădere a rezultatelor macroeconomice și a indicatorilor pe locuitor, față de o situație precedentă luată ca bază.

Rezultatele creșterii economice pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici macroeconomici reali, printre care, în primul rând, produsul intern brut, produsul național brut și venitul național, atât pe total, dar îndeosebi pe locuitor.

Din analiza conceptului rezultă că înțelegerea categoriei de creștere economică presupune luarea în considerație a mai multe elemente, sintetizate în lucrările de specialitate în următoarele:2

creșterea economică este dependentă de factori economici (dinamica producției, serviciilor, veniturilor etc.) dar și biologici (dinamica demografică) și sociali (șomaj etc.);

Prin prisma acestor factori putem concluziona că România ultimului deceniu al secolului al XX-lea se află într-o situație opusă – de regresie economică – așa cum rezultă din datele statistice: producția a fost, în ultimii ani și la anumite produse, în descreștere permanentă. “Numai în anul 1998 față de 1997 de pildă, producția industrială a scăzut cu 17%, iar în 1999 cu 8% în volum absolut și cu 8,8% în prețuri comparabile. Producția agricolă în anul 1999 a fost mai mică cu peste jumătate de milion de tone la grâu și secară. A scăzut, de asemenea, volumul serviciilor, al veniturilor populației (în cifre comparabile) și a crescut, îndeosebi în anii 1991-1993 și 1997-2000 numărul șomerilor (rata șomajului în 1999 a fost de 11,5%)3”.

dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioada lungă de timp, pentru a elimina situațiile conjuncturale (de scădere sau de creștere excesivă);

evoluția trebuie privită prin prisma unor date reale comparabile, care să elimine influența creșterii prețurilor care ar falsifica situația macroeconomică reală.

În urma progresului tehnic rapid, evoluției pieței mondiale și implicit a procesului de mondializare a activității economice creșterea economică a dobândit trăsături noi, printre care:

se desfășoară pe baza unui nou mod de a concepe activitatea economică din punct de vedere tehnic și tehnologic, care să utilizeze eficient resursele și să protejeze mediul ambiant;

se accentuează aspectele calitative ale activității economice (dezvoltare intensivă);

se are în vedere ridicarea calității vieții (venituri, consum, combaterea poluării);

în cazul țărilor în tranziție și celor care nu au ajuns la un stadiu înalt de dezvoltare economică se impune formarea unui nou mod de gândire economică și a unui comportament propriu integrării individului în exigențele economico – sociale ale economiei de piață.

O altă formă de manifestare a dinamicii macroeconomice este dezvoltarea economică. Aceasta reprezintă “ansamblul transformărilor cantitative și calitative pozitive ce survin în structurile economico – sociale și științifico – tehnice, în mecanismele economice, precum și în modul de gândire și în comportamentul economic al oamenilor.”

Putem deduce din această definiție că dezvoltarea economică presupune creșterea economică. Deci ea include și modificările structurale, calitative ale economiei ceea ce nu este valabil pentru creșterea economică. Rezultă că noțiunea de creștere nu trebuie suprapusă celei de dezvoltare economică, aceasta din urmă fiind un concept mai larg ce surprinde nu numai aspecte cantitative, ci și calitative, legate de structura economiei, nivelul de trai etc.

Ideea fundamentală, în ceea ce privește dezvoltarea economică, este de transformare atât în plan material, cât și al ideilor. Ea include evoluția, progresul economic și social, gradul de civilizație.

În determinarea nivelului dezvoltării economice ca proces complex, o preocupare majoră o reprezintă stabilirea modalităților de calcul a indicatorilor reprezentativi. Această problemă s-a impus atât la organismele naționale, cât și la cele internaționale, atunci când a fost vorba de comparabilitatea între țări, până în prezent neexistând o metodă general acceptată.

Pentru perspectiva dezvoltării durabile este necesară elaborarea unor programe sau planuri de dezvoltare economică. Reglarea mecanismului economic prin decizii raționale, care să nu afecteze funcționarea normală a economiei de piață se realizează prin planificare, respectiv prin conducerea activității economice pe baza unui plan.

Planul este documentul în care sunt cuprinși indicatorii la care se tinde să ajungă dezvoltarea economică pe o anumită perioadă de timp, ca și măsurile necesare în acest scop, având în vedere și posibilitățile materiale și financiare de care dispune economia națională în ansamblu, cât și agenții economici.

Noi putem menționa că planificarea se referă la obiectivele generale ale dezvoltării, corelate cu cele ale agenților economici, pe care nu numai că nu le defavorizează, ci le avantajează.

Unul din elementele prin care statul intervine în această planificare este

politica fiscală, respectiv modalitățile concrete de realizare a impozitării și de utilizare a fondurilor obținute pe această cale. Mărimea surselor bugetare depinde de mărimea, tipurile și modalitățile de încasare a impozitelor. Spre exemplu, modificarea ratei de TVA la începutul anului 2000 în România a dus la creșterea prețurilor produselor alimentare îndeosebi, cu implicații negative asupra bugetului familiilor cu venituri mici, care cheltuiesc marea majoritate a acestor venituri pe astfel de produse de bază.

Mărimea acestor impozite diferă de la țară la țară și în cadrul fiecărei țări de la o etapă la alta în funcție de concepția financiară a guvernului respectiv sau de situația economiei (perioada de boom sau recesiune).

Situația de criză a economiei românești postdecembriste, în care activitatea economică nu permite firmelor obținerea unor venituri suficient de mari pentru alimentarea bugetului prin impozite directe pe profit. România se află, de altfel, printre puținele țări din lume în care impozitul pe salarii depășește în anumiți ani pe cel pe profit (2000 și câțiva ani precedenți). De asemenea, creșterea permanentă a impozitelor indirecte, care se reflectă în scăderea puterii de cumpărare a cetățenilor are aceeași cauză.

Cercetarea multifuncțională permanentă realizată de Comisia Națională de Statistică prin Ancheta Integrată în Gospodării (A.I.G.) a scos în evidență că în 1997, fiscalitatea a absorbit mai mult de o cincime (22,4%) din totalul veniturilor gospodăriilor salariaților.

Cheltuielile au reprezentat 9 578 miliarde lei în anul 1999 respectiv 99 975 miliarde în 2000, în cea mai mare parte pentru activități social culturale (învățământ, sănătate) protecție socială, apărare, funcționarea administrației publice și a partidelor politice etc.

Datorită veniturilor mici obținute, pentru a asigura plata tuturor cheltuielilor,

statul român a apelat frecvent la credite externe, pe lângă cele interne, a căror scadență este în mare parte în ultimii ani ai secolului al XX-lea. Această situație a dus la creșterea datoriei externe care grevează din greu bugetul de stat din acești ani.

Din această retrospectivă a evoluției economiei – de la apariția ei și până în prezent – ne putem da seama de dezvoltarea și diversificarea gradual, treptată a economiei în funcție de stadiile de dezvoltare corespunzătoare fiecărei perioade (etape) istorice. De la activități precum producerea de bunuri doar pentru consum propriu, agricultură, vânat, meșteșugărit s-a ajuns în prezent la o epistemologie a economiei – ca ramura a macroeconomiei – foarte diversificată.

Dacă în epoca primitivă omul era interesat doar de satisfacerea nevoilor primare, pe parcursul apariției diverselor forme de organizare, a creșterii gradului de civilizație, a nevoii de cunoaștere, de comunicare, de educație și informare, a speranței de mai bine, de a trăi într-un mediu sănătos și sigur, pe măsura dezvoltării progresului tehnic, științific și social, prin informatizare și cibernetizare, prin ecologizarea tuturor activităților și a societății în general, omul a devenit chiar neputincios în fața marii complexități de nevoi și interese care domină perioada contemporană și mai ales în fața dilemelor viitorului deschis în calea noastră.

De aceea, suntem conștienți (sau ar trebui să fim) de eficientizarea folosirii potențialului economic, de elaborarea unor modele de creștere și dezvoltare durabilă în perspectivă.

Potențialul economic are un caracter limitat comparativ cu nevoile. La acest sfârșit de mileniu, pe planeta noastră se cheltuiesc resurse umane și materiale uriașe

pentru asigurarea elementelor necesare viitoarelor procese productive, ceea ce necesită asigurarea unor randamente maxime sau a unor consumuri specifice cât mai reduse.

Pentru o fundamentare cât mai riguroasă a eficienței economice trebuie ca intrările și ieșirile din sistem să cuantifice toate eforturile care se fac pentru obținerea efectelor economice, indiferent de momentul sau locul unde se vor realiza. Pot exista mai multe variante eficiente, la care efectul global depașește efortul făcut și numai o variantă optimă la care eficiența este maximă. Din punct de vedere al timpului, optimul are un caracter temporal, deoarece, la un moment dat, o anumită variantă poate fi optimă, după care aceasta să devină doar eficientă și chiar ineficientă.

În concluzie, orice program de activitate (producție, investiții, promovare a progresului tehnic, aprovizionare) presupune mai multe modalități de realizare. La rândul ei, fiecare modalitate are la bază mai multe variante de proiect. Pentru alegerea variantei optime se folosește un sistem adecvat de indicatori de eficiență economică și se are în vedere o rațională simbioză între om și mediul său de viață.

2.1.2. Potențialul social

În economia de piață, bunurile și serviciile produse sunt destinate consumului. Ele însă se repartizează după criterii economice și sociale. Ca urmare, bunurile și serviciile destinate consumului personal vor reveni membrilor societății în mod inegal, deoarece veniturile de care aceștia dispun sunt, la rândul lor, inegale.

În literatura economică au existat mai multe modalități de explicare a inegalităților, în funcție de criterii economice și social – politice: de la teoria trinitară a lui J.B.Say, la cea marxistă sau socialist – utopică până la concepții fataliste. În prezent, se încearcă explicarea deosebirilor între bogați și săraci printr-o serie de argumente economice ca de exemplu: inegalitatea în venituri, moștenirile averilor, înclinarea spre economisire, talentul și norocul în afaceri etc.

În privința inegalității în venituri printre cauze sunt considerate în principal, următoarele:

inegalitatea în avere, oamenii cu avere mai mare având șanse de a obține și alte venituri decât din munca proprie;

diferența de abilitate (forța fizică, inteligență, înclinații spre anumite activități etc.);

calificare diferită ca premisă a veniturilor diferite;

volumul de muncă prestat, care este, la rândul său, dependent de o serie de condiții: dorința individului, posibilitățile acestuia, nevoile firmei, domeniul de activitate etc.;

diferența de atitudine (de a-și asuma riscul într-o afacere);

poziții diferite pe piață (monopol, oligopol, monopson etc.);

gradul implicării guvernului în redistribuirea veniturilor;

diverse forme de discriminare (rasială, religioasă, pe sexe, vârste, mediu social etc.);

șomajul;

starea de sănătate a individului și numărul membrilor de familie care nu au venituri proprii etc.

Un indicator complex al aprecierii bunăstării sau sărăciei îl reprezintă calitatea vieții și, ca parte componentă a acesteia, nivelul de trai.

Pe plan social – economic, consecința generală a funcționării mecanismului economiei de piață, o reprezintă calitatea vieții.

Niță Dobrotă – „Economie politic, Editura Economică, București, 1997, p. 273

2.1.2.1.Criterii de apreciere a bunăstării și sărăciei

Polarizarea societății în bogați și săraci este un fenomen organic, specific societăților bazate pe economia de piață.

În funcție de mărimea veniturilor, populația unei țări se împarte în două mari categorii: bogați și săraci, care la rândul lor se subîmpart în mai multe pături sociale. Cele două noțiuni au o reprezentare diferită în diverse țări și perioade de timp, în funcție de nivelul veniturilor și a modului de repartizare a acestora ca și a măsurilor de protecție socială. Indiferent de aceste criterii, sărăcia este consecința inegalității șanselor și a unei dreptăți sociale ineficient controlate.

Sărăcia împreună cu bunăstarea, fac parte din specificul societății contemporane și sunt rezultatele inegalității șanselor și a corolarului acestora – inegalitatea veniturilor.

Sărăcia este un fenomen complex, multidimensional, manifestat prin lipsuri materiale, care își are cauza într-un venit inferior unui prag limită din punct de vedere al condițiilor de trai.

Sărăcia reflecta lipsa materială și monetar-financiară, apreciată la un nivel sub un prag considerat minim de existență decentă. Ea este urmarea inegalitatii șanselor si a folosirii unor metode și instrumente inechitabile de distribuire și redistribuire a veniturilor.

Consecințele sărăciei se manifestă asupra stării economice (venituri și avere reduse și perspective mici de a le spori), sociale sau sociologice (relațiile cu membrii societății defavorabile celor sărace) și psihologice (comportament depresiv sau incitant, răzbunător, revoltat, în funcție de temperamentul individului).

Sărăcia poate fi absolută sau relativă.

Sărăcia absolută este acea stare a indivizilor, care dispun de un standard de viață minim, concretizat în minimum de hrană, îmbrăcăminte, locuință și asigurare a sănătății pentru menținerea randamentului fizic minim.

Conceptul de sărăcie absolută trebuie privit în contextul momentului și atunci avem în vedere posibilitățile de care dispune societatea în acel moment.

Sărăcia relativă este starea indivizilor în raport cu posibilitățile pe care le are societatea pe de o parte și în raport cu o perioadă precedentă pe de altă parte.

Sărăcia – care afectează în unele țări cea mai mare parte a populației – se poate caracteriza prin două grupe de indicatori:

indicatori cantitativi: venituri, consum, facilități acordate de guverne etc.;

indicatori calitativi: sănătatea, speranța de viață, calitatea hranei, educația etc.

La rândul lor, acești indicatori, prin mărimea lor, pot determina atât numărul celor săraci, cât și gradul de sărăcie. Astfel, pe baza lor se poate calcula minimul de subzistentă, adică venitul necesar satisfacerii nevoilor esențiale pentru supraviețuire. În nevoile minime de viață sau nivelul minim de trai se cuprind pe lângă minimul de subzistență (acoperirea nevoilor fiziologice, pentru menținerea în viață și conservarea capacității de muncă) și nevoi sociale, legate de gradul de cultură și civilizație al momentului respectiv.

Noțiunea de “sărăcie” sau “minim de trai” este utilizată de regulă pentru a desemna nivelul de trai minim acceptabil din punct de vedere social.

Necesitatea măsurării acestui nivel a apărut pentru a delimita grupurile sociale cu o situație materială dificilă, care să facă obiectul măsurilor de protecție socială, deoarece acesta reprezintă limita inferioară a unui nivel de trai acceptabil la un nivel de dezvoltare al societății, nivel apreciat ca mulțumitor din punct de vedere al unei existențe decente, cu posibilități de participare la viața colectivității, cu șanse de dezvoltare și progres.

Minimul de trai sau pragul sărăciei reprezintă, de regulă, cuantumul echivalent bugetului de cheltuieli necesar unei familii de o anumită mărime și componență, pentru procurarea ansamblului de bunuri și servicii esențiale, care să îi permită atingerea unui nivel de trai apreciat ca fiind satisfăcător.

Acest concept exprimă caracterul dinamic și relativ al categoriei. Dinamic, deoarece, în timp, conținutul și dimensiunile minimului de trai se modifică odată cu

creșterea nivelului general de trai. Aceasta îi conferă și un caracter relativ în raport cu media sau cu ceea ce înseamnă un nivel de trai obișnuit, la un moment dat, într-o anumită colectivitate. Din acest motiv și datorită faptului că există deosebiri între țări, zone geografice, în privința consumului, obiceiurilor de consum, minimul de trai are și un specific național.

Definiția generală a minimului pune în evidență caracterul subiectiv al acestei categorii; aprecierea nivelului satisfăcător sau acceptabil de acoperire a nevoilor este imprecisă, presupunând judecăți marcate de un grad mai mic sau mai mare de subiectivism.

Există mai multe metode de calcul a minimului de trai:

Metoda normativă permite explorarea posibilităților de a dispune de un minim deziderabil în condiții social-economice restrictive, oferind și imaginea unui conținut și a unei structuri a consumului, capabilă să asigure satisfacerea nevoilor fundamentale la un nivel acceptabil, în ipoteza unui comportament economicos al consumatorilor. Utilizarea metodei normative face posibilă luarea în considerare a creșterilor de prețuri, a modificărilor rapoartelor dintre prețurile diferitelor categorii de bunuri și servicii, precum și a evoluției ofertei, aspecte nerelevante prin utilizarea metodelor relative de calcul, care oferă numai estimări globale ale minimului de trai, fiind insensibile la modificările de structură și de distribuție a consumului.

Estimările privind minimul de trai pentru țara noastră au fost efectuate pe baza metodei normative, metodă pe care o considerăm adecvată caracteristicilor actuale ale nivelului de trai al populației.

În țările dezvoltate, această metodă a fost abandonată, fiind depășită în condițiile nivelului de trai înalt. În țara noastră utilizarea metodei normative este impusă tocmai de nivelul scăzut al consumului și structura deformată a cheltuielilor de consum ale populației.

Necesitatea satisfacerii prioritare a nevoilor alimentare, în condițiile unei oferte insuficiente, a unei slabe calității, a unei structuri sortimentale restrânse și ale unor prețuri relativ ridicate, a condus la orientarea unei părți deosebit de mari din bugetul consumatorilor spre consumul alimentar (50-70%). La acest factor important de distorsionare a structurii consumului se adaugă necesitatea alocării unei părți relativ mari din bugetul familiilor pentru acoperirea așa-numitelor “cheltuieli obligatorii”, legate de plata energiei electrice, termice, chiriei, transportului etc. Aceasta a însemnat reducerea pentru o parte a populației a posibilităților de satisfacere la un nivel corespunzător a unor nevoi devenite fundamentale în condițiile contemporane – nevoi de igienă, de instruire și cultură, de odihnă etc.

În aceste condiții, specialiștii apreciază că determinarea minimului de trai nu poate fi stabilită prin metode relative, metode fundamentate, în general, pe legitățile consumului și aplicabile numai în condiții socio – economice normale și la un nivel de bunăstare relativ înalt. Astfel, dacă în țări ca Franța, Germania etc., un nivel minim de trai (prag de sărăcie) stabilit la jumătate din venitul (consumul) mediu pe locuitor asigură un nivel de trai suficient, în cazul țării noastre, stabilirea minimului la jumătate sau chiar două treimi din venitul (consumul) mediu nu permite acoperirea la un nivel satisfăcător al nevoilor.

Minimul de trai pentru perioada actuală în România a fost determinat pentru două tipuri de familii tipice:

o familie de salariați compusă din patru persoane (soțul și soția în vârstă de 26-45 ani, un băiat de 10-15 ani și o fată de 7-9 ani) care locuiește în mediul urban și ocupă un apartament compus din trei camere, cu chirie;

în anul 1989 au fost avute în vedere patru tipuri de familii: o familie de salariați, o familie de pensionari de asigurări sociale de stat, o familie de țărani și o familie de pensionari CAP.

Opțiunea pentru cele două tipuri de familii, din mediul urban – salariați și pensionari – se justifică pentru perioada actuală, care implică riscuri mai mari în asigurarea resurselor necesare traiului (șomaj, inflație), deoarece sunt prezentate în mai mare măsură în mediul urban.

De asemenea și ponderea cheltuielilor obligatorii (chirie, întreținere, transport etc.) este mai ridicată.

În bugetele de cheltuieli se stabilește:

pentru fiecare tip de familie se stabilește un “set” de bunuri și servicii pentru satisfacerea nevoilor fundamentale;

se calculează, pe baza normelor specialiștilor, consumul minim anual, în expresie fizică, a acestor bunuri și servicii;

volumul pentru unele bunuri și servicii s-a stabilit și în baza “bugetelor de familie”;

prețurile de evaluare s-au stabilit la nivelul perioadei de bază;

actualizarea s-a efectuat folosind indicele de creștere a prețurilor.

Calculele au avut în vedere bunuri de consum alimentar, nealimentar și servicii, pe grupe.

Astfel, pentru bunurile alimentare au fost luate în calcul următoarele grupe de alimente: produse din cereale; cartofi; legume și produse din legume; leguminoase; fructe și produse din fructe; carne și produse din carne; pește și produse din pește; ouă; grăsimi vegetale și animale; zahăr și produse din zahăr; alte bunuri alimentare. Cheltuielile pentru bunuri nealimentare au fost estimate pe următoarele grupe: îmbrăcăminte și încălțăminte; articole textile de uz casnic; mobilă; bunuri de folosință îndelungată; veselă, tacâmuri, articole de menaj; produse chimice și alte articole de uz gospodăresc; articole tehnico-sanitare; articole culturale, de papetărie, sport-turism; medicamente; articole de igienă; scule de uz gospodăresc. Serviciile cuprinse în bugetul minim au fost structurate pe următoarele grupe: servicii de reparare și întreținere a îmbrăcămintei; servicii de igienă personală și servicii de transport; servicii de poștă și telecomunicații; servicii de goapodărire comunală și locativă, de reparații pentru locuințe și bunurile de folosință indelungată; servicii culturale; servicii de tratament balnear și de odihnă. Consumul fizic pe principalele bunuri nealimentare și servicii, care a stat la baza evaluării cheltuielilor minime necesare, este stabilit pe baza normelor de consum.

La baza alcătuirii bugetelor minime de consum stau o serie de premise de ordin metodologic care trebuie avute în vedere la aprecierea rezultatelor obținute:

una din premise privește serviciile finanțate din fondurile sociale (învățământ, sănătate, odihnă etc.), cheltuielile aferente acestui consum nefiind cuprinse în bugetul minim al familiilor. Din acest motiv, bugetele minime de cheltuieli estimate nu reflectă în totalitate minimul de trai; ele cuprind numai cheltuielile efectuate de familii;

a doua premisă importantă privește normele de consum utilizate în determinarea bugetului minim. Astfel, consumul alimentar a fost determinat cu

ajutorul unor norme calculate pe baza recomandărilor nutriționistilor în legătură cu utilizarea acestor norme, în cadrul minimului de trai ridicându-se două probleme: prima problema privește posibilitatea utilizării normelor calculate conform recomandărilor nutritionistilor in determinarea consumului minim, cunoscut fiind că, în realitate, consumul alimentar diferă în funcție de nivelul veniturilor familiilor; cea de-a doua problemă este legată de oferta insuficientă de aceste bunuri pe piață, existând un decalaj între normele de consum stabilite ca normale și consumul efectiv realizat în condițiile unei oferte insuficiente, la anumite sortimente de produse alimentare;

cea de-a treia premisă a calculului minim de consum se referă la prețuri. Cunoscut fiind că, în general, consumatorul ce dispune de venituri mai mici se orientează spre achiziționarea și utilizarea unor bunuri și servicii mai ieftine, în estimările privind cheltuielile aferente bunurilor nealimentare și serviciilor se recomandă a se utiliza prețuri și tarife mai scăzute pentru cea mai mare parte a articolelor cuprinse în nomenclator.

În cazul produselor alimentare se utilizează prețurile medii de cumpărare din comerț și de pe piața țărănească, pornind de la realitatea că datorită ofertei deficitare consumatorul se află în imposibilitatea de a opta pentru sortimente mai ieftine; la aceasta se adaugă și faptul că, datorită particularităților consumului de produse alimentare, cumpărările la aceste produse nu pot fi amânate, ca în cazul unor produse nealimentare, în vederea căutării unor sortimente mai ieftine;

o altă premisă a determinării cheltuielilor minime de consum este legată de decalajul în timp între efectuarea cheltuielilor de cumpărare a bunurilor nealimentare (în special a celor de folosință îndelungată) și utilizarea acestor bunuri. În calculul minimului ca, de altfel, și în calculul consumului populației, s-a făcut abstracție de acest decalaj, cheltuielile de cumpărare fiind repartizate pe toată durata de utilizare a bunurilor; în acest fel, în bugetul minim este cuprinsă valoarea anuală (lunară a consumului de bunuri nealimentare).

În mod similar, în determinarea bugetului minim s-a făcut abstracție de influența ciclului de viata a familiei asupra distribuției în timp a cumpărărilor și consumului. Astfel, se cunoaște că, în perioada de început a constituirii unei gospodării, cheltuielile legate de dotarea acesteia sunt mari, concentrându-se pe o perioadă mai scurtă de timp decât cea de utilizare a bunurilor. Opusă sărăciei este bunăstarea. În lucrările apărute, îndeosebi în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se scrie tot mai mult despre asigurarea de către stat a bunăstării ca situație optimă la care tinde individul. Astfel, “statutului bunăstării” îi revine rolul, din punct de vedere economic, de a garanta:

un venit minim;

reducerea sferei de nesiguranță a indivizilor în fața unor fenomene ca șomajul, inflația, boli, bătrânețe etc.;

asigurarea pentru toți indivizii în mod egal a posibilității de a beneficia de standarde cât mai ridicate în raport cu o gamă de servicii și produse etc.

Aprecierea unui nivel de trai ridicat – deși dificilă și nu foarte exactă – presupune luarea în considerare a unor fenomene ca:

dezvoltarea economică;

o populație agricolă scăzută paralel cu un procent ridicat în sfera serviciilor;

o dezvoltare puternică a învățământului, științei, culturii;

un nivel ridicat al cheltuielilor pentru bunăstarea socială.

Având în vedere această dificultate în aprecierea nivelului de trai și pentru a permite comparabilitatea acestuia și la nivel internațional, s-a elaborat o schemă care să cuprindă aproape toate aspectele.

Tabloul acestor indicatori sociali ai nivelului de trai în viziunea OECD se prezintă astfel:

Indicatorii sociali ai nivelului de trai Tabelul nr.1

Reprodus după „Economia politică”, elaborată de Catedra de Economie Politică a ASE București, Editura Economică, 1995, p. 496 – 497.

2.1.2.2. Protecția socială

Pentru a pune de acord rămânerea în urmă a nivelului de trai a majorității populației față de posibilitățile oferite de economie, dar și pentru a proteja păturile mai sărace ale populației, guvernele aplică diferite programe de protecție socială, în cadrul politicii sociale, în funcție de sursele de care dispun, de concepția asupra fenomenelor, a doctrinelor politice ale partidelor aflate la putere etc. În acest cadru, al politicii sociale, sunt prevăzute programe care cuprind obiective, termene, resurse, modalități de alocare, eficiența măsurilor preconizate etc., toate încadrate într-un sistem.

Sistemul protecției sociale cuprinde următoarele domenii, așa cum sunt ele prevăzute în lucrările de specialitate:

protecția șomerilor = se face în diferite țări, în măsură diferită, dar în toate țările cu astfel de programe se are în vedere perioada de timp pentru care se acordă ajutor și sumele destinate acestui scop. Protecția șomerilor se face prin:

– indemnizația de șomaj, care reprezintă suma acordată șomerului o perioadă de timp, stabilită legal și care reprezintă un anumit procent din salariul respectivului înainte de concediere. În legătură cu mărimea sumei și a perioadei de timp, în literatura economică postbelică se fac referiri serioase asupra faptului că, de multe ori, suma acordată ca indemnizație de șomaj în țările puternic dezvoltate are efecte contrare.

– asistența de șomaj se acordă o anumită perioadă de timp după expirarea termenului indemnizației de șomaj;

– ajutorul de șomaj îl primesc cei cu o situație materială precară, care au depășit termenele de acordare a indemnizației și a asistenței de șomaj.

Întrucât, la un nivel ridicat al șomajului, sumele acordate devin insuficiente și nu mai pot asigura un minim decent al nivelului de trai, protecția socială este însoțită de alte măsuri care să diminueze numărul șomerilor.

protecția mediului = prin măsuri de combatere a poluării aerului (eliminarea proceselor ce eliberează fum sau substanțe chimice care atacă organismele vii, modificarea tehnologiilor unor astfel de procese etc.), a apei de suprafața și freatice, a solului (mai ales prin răspândirea deșeurilor indusriale dar și a pesticidelor folosite nerațional în agricultură); protecția mediului presupune în același timp asigurarea unui mediu corespunzător al locului de muncă și de odihnă (înlăturarea riscului la locul de muncă, dimensionarea corespunzătoare a normelor și timpului de muncă, a condițiilor de muncă și de odihnă, a poluării fonice etc);

protecția consumatorului = prin tehnologii moderne, nepoluante care să asigure alimente, medicamente, surse de încălzire etc. corespunzătoare unei vieți normale, sănătoase a membrilor societății;

ocrotirea sănătății = atât prin măsuri de protecția mediului și a consumatorului, cât și printr-un sistem sanitar adecvat, bazat pe instituții dotate corespunzător material și uman și un sistem de asigurări de sănătate;

protecția persoanelor cu handicap = prin integrarea școlară pe baza unor planuri educative adecvate; găsirea unor locuri de muncă pentru astfel de persoane, care să le confere o anumită independentă economică; acordarea de ajutoare materiale etc.;

protecția copilului și tineretului = pornește de la necesitatea formării într-un mod adecvat a acestor categorii de populație ca urmare a schimbării mediului familial și social în societatea modernă (lipsa de supraveghere din partea părinților, violența, consumul de droguri și alcool, abandonul copiilor minori de către mamă etc.). În acest scop, în afară de ajutoare bănești, protecția se asigură și prin instituții de creștere și educare (creșe, cămine de copii și tineri, școli de formare profesională a tinerilor fără familie etc.);

protecția socială complementară = se exercită de către unitățile la care este angajat salariatul respectiv și completează protecția socială acordată prin programele de stat. Ea constă în ajutoare cu ocazia unor evenimente deosebite: deces, boală profesională, incapacitate temporară de muncă, sau completează salariul social în cazul familiilor cu probleme materiale deosebite.

Aceste forme de protecție socială nu se găsesc în totalitate în legislația diferitelor țări, în schimb, în altele, cum ar fi Suedia, de pilda, există multe altele care privesc pe copii, tineret, bătrâni și bolnavi.

În România, datorită insuficienței resurselor bugetare o protecție socială corespunzătoare nivelului de civilizație la începutului celui de-al treilea mileniu este departe de a fi realizată.

2.1.2.3. Calitatea vieții. Nivelul de trai

Pentru analiza dezvoltării durabile a potențialului social se are în vedere calitatea vieții și – ca parte componentă a acesteia – nivelul de trai care pe plan social – economic constituie consecința generală a funcționării mecanismului economiei de piață.

Cunoscând locul și rolul drepturilor de solidaritate față de structura și conținutul calității vieții trebuie cercetate care sunt ipostazele relațiilor de interdependență, de unificare a condițiilor mediului de viață, a nevoilor umane.

În sens larg, prin calitatea vieții se înțelege totalitatea condițiilor care asigură integritatea vieții biologice, satisfacerea cerințelor de ordin social – economic, legate de nivelul de trai material și spiritual al membrilor societății.

Din definiție rezultă că în conceptul de calitate a vieții sunt cuprinse mai multe componente:

calitatea mediului înconjurător, relația dintre om și natură;

calitatea mediului social, condițiile de viață materială, relațiile umane, activitatea politică, morală și spirituală;

calitatea mediului de muncă;

calitatea mediului familial.

Acest concept folosit în ultimul timp, este unul complex, mai larg decât cel folosit anterior și care este utilizat și în prezent, cel de nivel de trai.

Din definiția de mai sus și din enumerarea elementelor componente rezultă că aprecierea calității vieții presupune analiza mai multor aspecte, ilustrate printr-o serie de indicatori specifici (cca. 100 de astfel de indicatori impartiti pe subsisteme și grupe).

Printre aceștia enumerăm:

Indicatori privind populația (demografici), care reflectă dimensiunile acesteia, structura pe sexe și vârste, starea de sănătate, durata medie a vieții etc. Toate acestea trebuiesc privite prin prisma faptului că populația este cea care desfășoară activitatea economico – socială dar și beneficiara rezultatelor acesteia.

Printre acești indicatori se află:

populația totală care traiește în spațiul analizat;

rata anuală (sporul) de creștere a populației;

durata medie a vieții (speranța de viață);

natalitatea, mortalitatea (totală și infantilă) și morbiditatea;

gradul de îmbătrânire.

Indicatori de apreciere a mediului natural, se folosesc pornindu-se de la premisa că natura influențează calitatea vieții atât prin resursele oferite (elemente materiale), cât și prin efectele asupra sănătății fizice și psihice. De aceea se urmărește conservarea acestor condiții printr-o serie de indicatori care exprimă diverși factori agresivi (zgomot, radiații, substanțe nocive din aer, apă, sol), precum și efectele lor asupra sănătății oamenilor și celorlalte viețuitoare, asupra plantelor și animalelor, ponderea populației care locuiește în zona puternic poluată etc.

Indicatori ai așezărilor umane, care reflectă condițiile de viață, calitatea mediului construit, asigurarea cu mijloace de deplasare, de iluminat, apă, canalizare (echipare edilitară), indiferent de mediul rural sau urban.

Printre acești indicatori se numără:

raportul (proporția) între populația urbană și rurală;

gradul de electrificare;

străzi canalizate (km și raportul față de total străzi);

spații verzi ce revin pe locuitor (suprafața) sau la 1000 locuitori;

echipament edilitar;

dotarea cu mijloace de transport si calitatea acestora.

Indicatori care exprimă calitatea și confortul asigurat de locuință (gradul de echipare cu mijloace tehnice ca sursă de energie electrică, termică, apa curentă rece si caldă, suprafața construită și materialele folosite, izolarea fonică, termică și antiactivă, poziția în cadrul localității etc.).

Printre aceștia se număra:

suprafața totală și locuibilă pe locuitor;

numărul de persoane pe o cameră de locuit;

consum casnic de energie electrică;

proporția locuințelor cu dotări de apă curentă, energie electrică, canalizare, încălzire centrală etc.

Mediul social, respectiv calitatea relațiilor sociale, reprezintă un element important al calității vieții, cu implicații asupra stării fizice și psihice a individului. Se exprimă prin indicatori de coeziune, valori general umane precum: gradul și modul de întrajutorare, solidaritate, moralitate, responsabilitate, toleranță, dar și prin cei de patologie socială ca: delicvență, alcoolism, prostituție etc.

Mai relevanți sunt indicatorii următori:

calitatea relațiilor sociale exprimate prin valorile umane, enumerate mai sus;

încredere în semeni;

numărul omuciderilor la 100000 locuitori;

numărul condamnaților la 100000 locuitori;

proporția minorilor delicvenți în total populație și în grupele de vârstă respectivă.

Familia reprezintă pentru individ mediul social primar și adesea singurul suport material și moral, chiar dacă în prezent, există și teorii conform cărora familia împiedică libertatea individului și frânează modul său de exprimare. Situația familiei , solidaritatea și coeziunea acesteia, succesul sau insuccesul în viață al membrilor săi, starea de sănătate etc. reprezintă elemente relevante pentru calitatea vieții.

Dintre indicatorii cantitativi se pot menționa:

starea de sănătate a membrilor de familie;

numărul de divorțuri la 1000 căsătorii;

numărul copiilor abandonați la 1000 copii sub vârsta de 16 ani;

proporția familiilor monoparentale.

Persoana. Societatea a adus în prim plan omul, nu omul în general, ci fiecare individ în parte, cu propria lui personalitate, cu nevoile, dorințele, aspirațiile și activitățile lui, care trebuie să se bucure de libertate, de șanse reale, de realizare în domeniul educațional, profesional, cultural, politic etc., recunoscându-se dependența rezultatelor de capacitate și preocupare, dar și de împrejurări proprii individului, precum și societății în care trăiește.

Printre indicatorii specifici persoanei se află:

starea de sănătate;

număr de sinucideri la100000 de locuitori;

rata deceselor prin cauze externe (violența);

securitatea persoanei;

starea de mulțumire față de viața de zi cu zi.

Ocuparea. Munca este aceea care determină volumul, structura și calitatea bunurilor materiale și spirituale, a serviciilor de care se dispune în societate. Pentru o anumită perioadă a vieții (vârsta activă) munca este în general mijlocul de asigurare a existenței. Munca devine și un scop pentru om în măsura în care se permite acestuia să-și valorifice potențele personale, să se afirme în plan profesional. Indicatorii relevanți, din acest domeniu exprimă gradul de ocupare și de dependență disponibilitatea locurilor de muncă, structura ocupațională, proporția și durata medie a șomajului etc.

Principalii indicatori sunt:

proporția populației ocupate în total populație;

structura populației ocupate pe ramuri și sectoare de activitate;

proporția șomajului;

securitatea locului de muncă;

starea de mulțumire față de viața de zi cu zi.

Munca. Studiile asupra calității muncii iau în considerare zeci de indicatori referitori la condițiile, natura și conținutul muncii, timpul de lucru, relațiile de muncă, organizarea, conducerea, recompensele materiale și alte beneficii, rezultatele muncii, eficiența, veniturile și satisfacția.

Dintre indicatori cei mai relevanți sunt:

numărul mediu al orelor de lucru pe săptămână (total și pe ramuri);

proporția celor ce lucrează în schimbul de noapte;

distribuția salariilor pentru timpul normal de lucru;

proporția populației ocupate care lucrează in condiții vătămătoare;

număr zile de grevă la 1000 salariați;

număr zile concediu și nelucrătoare pe an;

calitatea condițiilor de muncă;

satisfacția față de muncă.

Resurse macroeconomice. Reflectând nivelul de dezvoltare atins de societate, indicatorii economici de tipul produsului intern brut sau venitului național permit exprimări sintetice ale posibilităților de evaluare a nivelului de trai. Ei trebuie completați însă cu statistici referitoare la gospodării și indivizi.

Printre cei mai utilizați indicatori sunt:

valoarea P.I.B. pe locuitor (lei, $);

valoarea Fondului de Consum pe locuitor;

ponderea P.I.B. a cheltuielilor de la bugetul de stat pentru domeniile social și cultural.

Veniturile. Evidențierea veniturilor populației privește sursele acestora și distribuția lor. În privința distribuției acestora în teoria economică este recomandată curba Lorentz, care este o reprezentare grafică a distribuției procentuale a veniturilor sau a avuției. Pe baza acestei analize se pot fundamenta măsuri de politică economică privind ameliorarea calității vieții și a nivelului de trai. O atenție specială se acordă determinării venitului minim necesar pentru o viață normală, sub pragul căreia se identifică sărăcia. De aici apare necesitatea de a raporta veniturile la gospodărie și, în cadrul acesteia, la persoana luându-se în considerare particularitațile pentru fixarea venitului minim, prin indicatori ca:

distribuția veniturilor nete lunare pe o persoană în gospodarie;

veniturile reale pe o persoană(lei);

nivelul veniturilor raportat la necesitățile gospodăriei

numărul membrilor de familie care lucrează

Consumul. Consumul reprezintă scopul final al oricărei activități economice una din componentele finale ale nivelului de trai și calității vieții. Dincolo de particularitățile care țin de resursele disponibile, de obiceiurile constituite în timp, de normele culturale și religioase se pot identifica indicatori cu valoare comparativă. Ei exprimă, în unități fizice, valoric sau procentual, consumul de produse și servicii ale populației.

Serviciile. Dezvoltarea sectorului terțiar reprezintă un criteriu de apreciere a dezvoltării și modernizării economiei și, totodată, o sursă de îmbunătățire a nivelului calității vieții. Pentru populație prezintă importanță diversitatea și calitatea serviciilor disponibile, accesibilitatea din punct de vedere material, apropierea spațială, timpul de așteptare, indicatorii specifici fiind;

structura pe categorii a serviciilor;

ponderea lor în cheltuielile pentru consum;

calitatea serviciilor pentru populație.

Gospodăria. Dacă familia reprezintă un tip de comunitate umană, aducând în prim plan relațiile sociale dintre membrii acesteia, gospodăria privește aspectele economice, fiind definită prin grupul de persoane care conviețuiesc împreună, pe baza unui buget comun. Condițiile materiale ale unei gospodării se exprimă prin veniturile curente, economiile realizate, averea de care dispune, inclusiv bunurile de folosință îndelungată. Indicatorii relevanți asupra situației economice a gospodăriilor sunt cei referitori la înzestrarea gospodăriei cu bunuri de folosință îndelungată, nu numai ca valori medii, ci și ca proporție în totalul gospodăriilor;

număr de autoturisme la 1 000 locuitori;

proporția locuințelor cu telefon;

confortul din gospodărie;

existența unei biblioteci.

Învățământul . Și-a multiplicat în timp atribuțiile: funcția generală de socializare – educare – integrare socială este completată cu una de pregătire profesională. Referitor la calitatea vieții, învățământul este relevant prin: șansele de acces la diferite niveluri ale acestuia, gradul de cuprindere și promovabilitate, cât și nivelul general de educație al populației (stocul de invatamant). Între indicatorii adecvati se numără:

proporția cuprinderii în școli a copiilor de varstă școlară;

stocul de învățământ;

numărul studenților la 1 000 locuitori;

ponderea cheltuielilor pentru învățământ în PIB;

calitatea învățământului;

proporțiile și cauzele abandonului școlar.

Asistența sanitară. Serviciile de sănătate oferite populației, accesul la îngrijirea sănătății și costul acesteia pe de o parte, se constituie în indicatori relevanți ai calității vieții. Dintre indicatorii privind asistența sanitară menționam:

număr de locuitor la un medic;

morbiditate;

ponderea cheltuielilor cu sănătatea in PIB;

calitatea asistenței sanitare.

Cultura. Din perspectiva calității vieții ne interesează accesul populației la cultură, serviciile de răspândire a culturii și prestațiile de ordin cultural oferite de către acestea. Ca indicatori sunt relevanți:

numărul de ore de emisie TV pe săptămână;

număr exemplare de cărti editate anual ce revin la un locuitor;

ponderea cheltuielilor pentru cultură în PIB;

numărul de spectacole, de spectatori la teatru.

Asigurările. La acest capitol se înscrie problematica asigurărilor și asistenței sociale, având în vedere rolul lor în realizarea unei protecții sociale pentru grupurile cele mai defavorizate: copii orfani și abandonați, handicapați, persoane vârstnice. Ca indicatori se urmăresc:

proporția populației ocupate cuprinse în sistemele de asigurări sociale;

proporția persoanelor vârstnice beneficiare de pensie ;

proporția populației beneficiară de ajutor social;

proporția copiilor sub 16 ani cuprinși în sistemul alocației de stat;

ponderea cheltuielilor de asistență socială și familială în PIB;

calitatea serviciilor de asistență socială.

Timpul liber. Evaluarea globală a calității vieții populației nu se poate dispensa de luarea în considerare a facilitaților existente pentru petrecerea timpului liber, pentru odihnă si recreere, indicatorii specifici fiind:

numărul locurilor de cazare turistică la 1000000 locuitori;

numărul orelor de timp liber pe săptămână;

cheltuielile de la bugetul statului pentru odihnă, tratament, educație fizică, sport pe locuitor;

facilități pentru petrecerea timpului liber.

Mediul politic. Virtuțile participative ale mediului politic de implicare a cetățeanului în cadrul conducerii, respectarea regulilor democratice ale “jocului politic” întregesc setul indicatorilor prin care determinăm calitatea vieții populației, dintre ei fiind relevanți:

proporția participării populației adulte încadrate în partide politice;

numărul partidelor politice și diversitatea programelor lor;

procentul participării la vot;

calitatea conducerii societății;

participarea la luarea deciziilor.

Instituțiile de stat. Între domeniile de operaționalizare a calității vieții se pot menționa și caracteristicile cadrului legal, respectarea drepturilor și libertăților umane, protecția cetățenilor față de eventualele abuzuri ale funcționarilor publici, combaterea manifestărilor de patologie socială, ca indicatori specifici putând fi enumerați:

proporția infracțiunilor cu autori cunoscuți;

activitatea instituțiilor administrației de stat;

rezolvarea problemelor populației.

Cel mai important indicator al calității vieții este nivelul de trai.

Prin nivel de trai se înțelege gradul de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației unei țări, ale unor grupuri sociale sau ale unei persoane la un moment dat.

Mărimea acestui indicator este în funcție de mărimea bogăției (avuției) naționale, a PIB si Venitului Național ca și de modul cum se repartizează aceste venituri.

Aprecierea nivelului de trai se face avându-se în vedere o serie de elemente, multe dintre ele amintite mai sus, printre care:

mărimea veniturilor reale ale membrilor societății, respectiv totalitatea bunurilor materiale și a serviciilor obținute de membrii societății pe baza veniturilor directe cât și a celor de la buget;

volumul și calitatea bunurilor materiale și a serviciilor indiferent de sursa lor;

condițiile de muncă, de locuit, de transport, de odihnă;

gradul de ocupare a forței de muncă;

durata și modul de utilizare a timpului liber;

dezvoltarea învățământului, culturii, științei etc. și gradul de accesibilitate al indivizilor la acestea;

asistența socială și sanitară.

Nivelul de trai trebuie privit ca un tot unitar, care cuprinde toate elementele de mai sus în interdependența lor. Astfel, volumul bunurilor și serviciilor achiziționate de o persoană depinde de nivelul veniturilor sale, dar si de celelalte obligații sociale (cheltuieli de transport, sănătate, ocuparea timpului liber etc.), iar de volumul si calitatea bunurilor depinde starea de sănătate; la rândul său, starea de sănătate influentează volumul și calitatea muncii și implicit veniturile.

Înțelegerea funcționării sistemului social și a indicatorilor sociali este esențială pentru cunoașterea formelor, intensității și direcției variațiilor din mediul uman, permițând omului să reacționeze, sub raport social, corespunzător nevoilor sale. Nerecunoașterea importanței setului de variabile (naturale, artificiale si sociale) care ar putea fi folosit pentru a caracteriza mediul relevant al unui sistem uman cu schimbările ce pot fi aduse la nivelul său de agregare sau de rezoluție a reprezentat, în trecut, una dintre principalele surse de confuzii în utilizarea conceptului de “mediu uman”.

Utilizarea informațiilor aparținând tipului de cercetare privind calitatea vieții – studiile si modelele având din ce în ce mai mult un caracter social, cultural, educațional, ideologic – identificarea și clarificarea unor mecanisme precum triada nevoi-drept-valori sunt situații tipice pentru aplicarea unei strategii de protejare a calitatii vieții prin analiza sistemică a dezvoltării în perspectiva regională sau internațională.

2.1.2.4. Strategia juridică de protejare a calității vieții

Analiza mecanismelor de schimbare sau de modelare a societății viitoare necesită definirea prealabilă a faptelor sociale ce reprezintă valori și care nu au și nu pot avea un caracter imuabil. Tabla de valori a unei societăți reprezintă acordul membrilor societății fie total, fie parțial, potrivit intereselor la nivelul comunității, statelor sau al orânduirilor sociale. Pe plan național, juridicul, cât și morala intervin în procesul de selectare și ierarhizare a valorilor actuale (in actu), îngrădind non-valorile și confirmând valorile reale, ca și în procesul de activizare a valorilor potențiale: economice, sociale, politice, culturale, educaționale etc. Pe plan internațional însă, o asemenea tablă de valori unice nu poate fi conturată.

Pentru a contribui la promovarea și respectarea noilor valori, la aplicarea în practică a regulilor pozitive existente, strategia de protejare a calității vieții este elaborată sub dublu raport funcțional: ca instrument descriptiv folosind ca metodă “proiecția” unor componente în planul socio-ecologic; și ca instrument operațional, folosind ca metodă proiecția componentei fomative în planul realităților ecosociale. Prin corelarea celor două funcții se urmărește corelarea sistemului preferințelor (valorilor), folosit de strategie, cu cel comunicat prin educație. În acest context se impun câteva reflecții preliminare:

în primul rând, calitatea vieții pe plan internațional (regional) nu se mai poate rezuma “nici la frumusețea peisajului, nici la prezența arborelui bucolic, nici la păstrarea apei cristaline”, după cum spune Daniel Vidart; internaționalizarea ei implică realizarea valorilor fundamentale, respectiv asigurarea drepturilor fundamentale ale membrilor societății umane: dreptul la pace și dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la patrimoniul comun, dreptul la comunicare și educație;

în al doilea rând, calitatea vieții este un element care tinde a se valoriza complet. Cunoscând serii de date statistice, ea poate fi ușor cuantificată, apreciată evolutiv și comparată prin intermediul unor indicatori între care cei specifici mediului și educației joacă un rol fundamental;

în al treilea rând, educația relativă la mediu nu încearcă nici să substituie ecologiei sau ecologiei sociale din învățământul general sau universitar, nici să se transforme într-un instrument operațional având propriile sale legi. Obiectul comun

poate fi clar definit: “comprehensiunea globală a sistemului naturii și a sistemului social, tratarea realității ca un tot”, sinteză a disciplinelor care oferă o viziune omogenă despre lume;

în al patrulea rând, nu este vorba de a preconiza o nouă axiologie, în ideea primatului valorii ecosistemului natural asupra valorii tehnosistemului (artficial, creat de om), ci de a furniza un dublu instrument, descriptiv-operațional, al realității viitoare. În acest sens, prin proiecția noilor valori politico-juridice consacrate și “umanizarea mediului uman”, ajungem la un model de con al valorilor interrelate. (Anexa 5)

Pentru protejarea juridică a calității vieții, luarea în considerație a sistemului nevoilor umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale omului, ca și corelarea acestora – operație care izvorăște din legitatea aplicării analizei sistemice și interdisciplinare – impune ca , în prealabil, să se realizeze premisa necesară, ea constând în a face regional și internațional, sinteza între sistemul de relații și sistemul de drept.

Odată conturate condițiile reunite privind cadrul și mijloacele specifice cooperării internaționale referitoare la efectuarea analizei socioecosistemice într-o perspectivă internațională a triadei nevoi – drept – valori , se apelează la prospectarea cercetărilor vizând pregătirea individului și a colectivități în fața schimbării, cât și considerarea caracteristicilor regionale și a nevoilor fundamentale, precum și prospectarea tendințelor principale în dreptul internațional. (Anexa 4 )

Din cele prezentate, putem rezuma că mediul uman poate fi conceput ca un sistem uman, un potențial social aflat la diferite niveluri de agregare: individ, societate, umanitate. Suprasistemul care include sistemul uman și sistemul mediului este cunoscut ca ecosistem. Fiecare societate are propriul său sistem, propriul său mediu social și fizic în cadrul teritoriului țării respective, pe de o parte, și mediul extern, atât fizic cât și social – internațional pe de altă parte. Împreună cu sistemul mediului său fizic, mediul social regional se află în interacțiune cu celelalte regiuni ale lumii, deci cu mediul extern – fizic și social – internațional.

Pentru o dezvoltare durabilă adecvată se impune valorificarea potențialului uman prin formarea unor oameni temeinic pregătiți profesional și cultural, cu educație elevată, care să permită funcționarea normală a pieței și manifestarea eficientă a liberei initiațive a agenților economici, concretizată în creșterea productivității muncii și, implicit, în creșterea economică.

Spre exemplu, un studiu cu privire la Asia de Est atestă că începând din jurul anilor 1960, deosebirea esențială dintre Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan și cea mai mare parte a țărilor cu venituri scăzute se reduce la dezvoltarea potențialului uman. Aceste țări combinau nivelul înalt al școlarizării cu tehnologii importate și cu revenirea în țară a expatriaților pentru a realiza o creștere economică rapidă.

Un alt exemplu îl constituie țările Europei Centrale și de Est în care, deși nivelul educației generale este bun, totuși, structura calificărilor este destul de distorsionată. Pregătirea și, mai ales, recalificarea, deficitul unei specializări relevante au redus eficacitatea reformelor, afectând negativ starea ofertei de muncă. Neglijarea potențialului uman a determinat costuri semnificative.

Prin urmare, omul – ca personalitate distinctă – trebuie să fie considerat principalul agent economic, iar capacitatea sa de creație, potențialul fundamental al dezvoltării. Se impune deci, promovarea unui set de valori care au ca pivot personalitatea creativă cu spirit de initiațivă. Societățile aflate în tranziție – cum este și cazul României – la economia de piață, vor trebui să valorifice spiritul întreprinzător, să creeze modele sociale de prestigiu, să încurajeze spiritul de inițiativă.

Putem astfel aprecia că evoluția procesului de tranziție îndreptățește susținerea ideii că una din resursele primare ale relansării economice și ale dezvoltării durabile o constituie potențialul uman. Valorificarea acestui potențial a fost ignorată mult timp, dându-se posibilitatea, prin pasivitate sau acceptare, promovării intereselor înguste ale unor grupări restrânse. Investițiile în valorificarea potențialului uman, concretizate în creșterea cheltuielilor pentru educație și învățământ, pentru formarea și recalificarea profesională, formarea managerilor, susținerea micilor întreprinzători, generează atât efecte directe pe plan economic (concretizate în creșterea productivității muncii și a veniturilor reale), cât și indirecte (prin reducerea tensiunilor sociale, crearea unor mentalități economice noi, trezirea spiritului de inițiativă).

Socialul, ca parte integrantă a dezvoltării, a fost recunoscut încă în “Strategia primului Deceniu al Dezvoltării”. Trebuie acum să se meargă un pas mai departe: să fie înțeles în accepțiunea lui cea mai înaltă, adică cea care include și culturalul; totodată, el trebuie privit și în accepția lui cea mai largă, adică atât la nivel intern, cât și la nivel regional și internațional.

2.1.3. Potențialul ecologic

Pornind de la nevoile prezente și de perspectivă, specifice dezvoltării științei este necesară și o cercetare, o explorare a căilor și mijloacelor de protecție a potențialului ecologic, întrucât, după cum a afirmat John Stuart Mill (sec. XIX), “Pentru un rău mare, un remediu mic nu duce la un rezultat mic, ci la nici un rezultat”.

Ca revers al tendinței de creștere a entropiei, modificarea sau degradarea și epuizarea factorilor de mediu este considerată un subprodus al revoluției științifice și tehnologice, al dezvoltării societății în general. Creșterea accelerată a necesităților, dezvoltarea și diversificarea activităților umane, corelate cu creșterea producției militare, cu dezvoltarea fără precedent a științei și tehnicii, cu sporirea nivelului de civilizație și exploatarea intensivă a resurselor naționale exercită o influență deosebită din partea omului asupra mediului înconjurător, determinând o criză în relațiile lui cu acesta.

Procesele din mediul natural au un pregnant caracter ciclic, în sensul că orice specie poate exista atâta timp cât efectele existenței sale sunt eliminate din mediul în care trăiește, prin utilizarea lor ca sursă de hrană pentru alte specii.

Efectele negative ale activității umane depășesc capacitatea mediului de anihilare a lor prin reintroducerea în ciclurile mediului înconjurător, într-un ritm adecvat celui de producere, apărând astfel fenomenele de criză în relațiile omului cu mediul în care trăiește, cum ar fi poluarea mediului natural.

“A admite că poluarea este catabolismul inseparabil oricărui anabolism, nu înseamnă că omul trebuie să piardă controlul asupra cauzelor sau efectelor vătămătoare ale acestui fenomen. Din păcate, activitatea unora dintre agenții cei mai agresivi a escaladat, sub aspect funcțional, barierele biologice ale omului și, sub aspect teritorial, limitele jurisdicționale ale statelor, impietând brutal asupra integrității patrimoniului natural și, îndeosebi, asupra fondului genetic1.”

Poluarea este o stare negativă a relației dintre mediul creat de om și mediul natural, caracterizată prin deprecierea ciclurilor normale de viață biogeochimică, ca urmare a acțiunii unor factori poluanți. Dintre aceștia se remarcă poluanții generați de consumul crescând de energie al omenirii și care provoacă o poluare complexă: chimică, termică și radioactivă.

Prin urmare, poluarea este dependentă, pe de o parte, de efectul fizic al deșeurilor (reziduurilor) asupra mediului înconjurător, iar pe de altă parte, de reacția umană la acest efect fizic.

Efectul fizic se poate manifesta sub formă biologică (degenerarea speciilor, sănătate deficitară) sau poate fi chimic (efectul ploilor acide asupra exteriorului clădirilor) sau auditiv (zgomot). Reacția umană se exteriorizează ca o expresie a dezgustului, neplăcere, lipsa de concentrare, îngrijorare, anxietate. Cu alte cuvinte, reacțiile umane reprezintă o pierdere de bunăstare.

Se știe însă, că dezvoltarea și civilizația antrenează un consum tot mai mare de energie pe locuitor. Pentru aceasta, producția de energie trebuie să crească continuu. În prezent, “aproximativ 97% din producția de energie industrială a lumii provine din combustibili fosili (cărbune, petrol și gaze naturale) care, prin ardere,

degajă în atmosferă o serie de substanțe, mai ales bioxid de carbon. Se apreciază că sunt emise anual în mediul înconjurător aproximativ 20 miliarde de tone de bioxid de carbon, din care jumătate ajung în atmosferă și jumătate sunt absorbite de apele de suprafață ale râurilor și oceanelor. Se produce o încălzire a atmosferei (efectul de seră) datorită gazelor acumulate în straturile inferioare ale acesteia, care permit trecerea razelor solare calde, dar nu permit disiparea în sens invers, a excesului de căldura, închizând acest surplus asemenea unei sere gigantice.”

Potrivit unei estimări, în viitor, aceste “gaze de seră” vor putea ridica temperatura medie a planetei cu 1,5-4,5 grade. Consecințele ar putea fi valuri de secetă în regiuni extrem de fertile astăzi și ploi torențiale în zone deșertice, întețirea topirii ghețarilor, ridicarea până la circa 2 metri a nivelului mărilor, inundarea zonelor joase de litoral, apariția unor “insule”de căldură urbane etc.

Trecerea la folosirea energiei nucleare, deși evită aceste efecte, implică alte riscuri: produce radiații care apar începând de la extragerea uraniului și continuă cu procesul folosirii lui, a reziduurilor radioactive, precum și pericolele incalculabile pe care le pot provoca un eventual accident sau conflict militar.

O formă gravă de poluare apare în stratul superior al atmosferei, în stratosferă, unde ozonul formează un înveliș ce constituie pentru om un sistem natural de protecție împotriva razelor ultraviolete. În anul 1985, s-au publicat unele rapoarte științifice care atestă prezența unui “gol” în învelișul de ozon al pământului, în dreptul Polului Sud. S-a constatat că fluorocarburile clorurate joacă un rol important în reducerea conținutului de ozon al stratosferei. Înțelegând acest pericol, țările industrializate au căzut de acord să limiteze producția de fluorocarburi clorurate.

În afară de bioxidul de carbon și alte gaze, energia termică, deșeurile radioactive și fluorocarburile, în categoria poluanților intră și metalele toxice – plumbul și mercurul – care sunt evacuate în cursurile de apă și în atmosferă de

automobile, crematorii, procese industriale și de pesticidele agricole.

Gravitatea acestor fenomene este legată și de faptul că nu se cunosc limitele superioare ale poluării, acele momente până unde se poate dezechilibra balanța ecologică naturală a pământului, fără consecințe severe, adică înainte ca procesele vitale ale ciclurilor biogeochimice să sufere deteriorări ireversibile.

Literatura de specialitate amintește de “eliminarea poluării”, însă această eliminare nu poate fi realizată decât prin reproducerea bunurilor poluante respective. Dar legile termodinamicii implică faptul că nu poate exista un asemenea lucru ca produs nepoluant. Deci pentru a ajunge la o poluare zero ar trebui să avem activitate zero. Cerințele pentru o nepoluare apar astfel ilogice. Va trebui însă ca prescripțiile economistului și cele ale omului de știință în legătură cu nivelele de poluare deziderabilă să fie compatibile.

Se cunoaște că mediul natural care primește deșeuri are capacitatea de asimilare. El poate primi un anumit nivel al reziduurilor, spre a le degrada (biodegrada) și a le transforma în produse inofensive mediului sau chiar, ulterior folositoare. Deșeurile nule reprezintă o imposibilitate, dar nivelul nul al deșeurilor care să afecteze mediul este mult mai probabil.

Am observat că oamenii de știință au tendința de a defini poluarea într-un mod diferit de al economiștilor. Pentru economist, poluarea este un cost extern și survine doar atunci când unul sau mai mulți indivizi suferă o pierdere a bunăstării.

Ideea de poluare “zero” nu este totuși absurdă, cel puțin din două motive:

faptul că mediul înconjurător tinde să aibă o capacitate de asimilare pozitivă;

faptul că este posibil, într-o oarecare măsură să departajăm activitatea economică de fluxurile de deșeuri care afectează mediul prin introducerea unor echipamente și instalații de reducere a poluării de către agentul poluant (“amortizarea” poluării).

Este greșit a se crede că agenții poluanți sunt doar firmele și indivizii. La fel sunt și guvernele care adeseori generează efecte externe printr-o insuficientă inițiativă legislativă și de reglementare în domeniu.

Organismele create în diferitele țări ale lumii, ca și legislația națională și internațională, mișcările ecologiste au drept scop să prevină poluarea și să înlăture efectele negative ale acesteia. Concentrarea atenției asupra prevenirii poluării presupune creșterea rolului științei și al cercetării în vederea elaborării noilor tehnologii nepoluante, în asigurarea progresului și sub aspect ecologic, concomitent cu oprirea cursei înarmărilor și realizarea dezarmării nucleare și generale.

În condițiile actuale, nu se poate vorbi de aplicarea generalizată a acelorași norme antipoluante interne, atât în țările bogate, cât și în țările sărace. Altminteri, între consecințele imediate, vor apărea cele de natură a face și mai dificil procesul de industrializare al țărilor în curs de dezvoltare.

O altă problemă care trebuie dezbătută în cadrul potențialului ecologic este potențialul natural epuizabil și potențialul natural regenerabil.

Potențialul natural epuizabil cuprinde o serie de elemente ale potențialului economic existente în stoc și la locuri precis determinate. Dimensiunea cantitativă a acestui potențial poate fi măsurată în termeni de masă și de volum, iar cea calitativă, prin compoziția chimică sau prin aspecte estetice.

Conceptul de “rezerve” determină abordarea conceptuală a stocurilor cunoscute și descoperite. Natura rezervelor este dinamică și depinde de prețuri, tehnologie, metode anterioare de extracție. Evoluția prețurilor poate încuraja sau descuraja extracția, tot așa cum tehnologia poate aduce în rândul potențialului economic elemente care erau considerate neeconomice (exemplu: mineralele depozitate sub formă de noduli polimetaliferi pe fundul mărilor și oceanelor).

Epuizarea este un concept care definește că nici un element neregenerabil al potențialului economic nu poate fi creat și, deci, prin extracție, stocul disponibil se reduce continuu până se ajunge la cota “zero". Stabilirea stocului disponibil de potențial natural este influențată în principal de volumul descoperirilor și extracției. Descoperirile de noi zăcăminte sunt dependente de eforturile materiale și financiare, precum și de nivelul tehnologiilor folosite.

Unele elemente ale potențialului economic au însă capacitatea de regenerare continuă în condițiile normale ale ecosistemului în care se găsesc. Ele sunt practic inepuizabile, dar, în același timp, sunt destructibile sub influența unor factori externi care produc transformări, uneori ireversibile asupra cadrului lor existențial. În condiții date, stocul disponibil la un moment dat al acestor elemente regenerabile se poate menține stabil sau poate chiar crește.

Dacă stocul potențialului natural este sub minim este evident viitorul incert sau, mai bine zis, avem certitudinea dispariției la un moment dat în timp a resursei. Din acest punct de vedere se impune – ca expresie a raționalității economiei – realizarea funcției de maximizare a efectelor utile prin minimizarea consumului de resurse.

Studiul potențialului ecologic scoate în evidență condiția fundamentală a respectării stabilității relative a ecosistemelor naturale de a menține complexitatea interacțiunilor în propria lor dinamică. Cu cât modificările sau degradarea factorilor de mediu devine mai importantă, cu atât echilibrul temporar al sistemului global: Societate – Om – Natură ajunge mai precar. Omul trebuie să protejeze și să conserve natura.

Ca obiect material principal al înfăptuirii obiectivelor complexe privind protejarea calității mediului, teritoriul național reprezintă spațiul geografic asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa exclusivă și deplină. El este format din suprafețele mediilor terestre și acvatice, din solul, subsolul și coloana aeriană de deasupra lor. Parte integrantă a suveranității de stat, supremația teritorială obligă statele să nu aducă nici o atingere teritoriilor altor state, să le respecte integritatea

mediilor lor terestre, fluviale și maritime. De asemenea, parte componentă a suveranității este și dreptul fiecărui popor de a decide asupra propriilor bogății și resurse naturale.

Exploatarea nerațională a unor asemenea resurse și în general, impactul omului social asupra mediului natural au condus la distrugerea unei uriașa părți din capitalul biologic și genetic mondial, ceea ce a determinat masuri privind protecția și conservarea potențialului ecologic.

În opinia lui N.N. Constantinescu: „Protecția mediului natural presupune: a) cunoașterea temeinică a lui și a interacțiunilor dintre sistemul social – economic și sistemele naturale, prevederea consecințelor mai apropiate și mai îndepărtate ale acestor interacțiuni; b) utilizarea rațională, cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent de originea lor; c) prevenirea și combaterea (lor) scrupuloasă atât a degradării mediului provocată de om, cât și a celei produse din cauze naturale; d) armonizarea intereselor imediate, de lungă durată și permanente, ale societății umane în utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervații și monumente ale naturii, peisaj”.

Pe lângă voința statelor de a colabora în protecția și conservarea potențialului ecologic și conștiința responsabilității față de viitorul vieții pe pământ este necesar, mai mult ca oricând, să se asigure triumful științei, al înțelepciunii și rațiunii, astfel încât noi generații să beneficieze de condiții mai bune de viață.

2.1.3.1. Cooperarea internațională în domeniul protecției mediului natural și rolul dreptului internațional

Reprezentând norme de maximă generalitate ale dreptului internațional, principiile fundamentale asupra potențialului ecologic sunt chemate să servească drept criteriu suprem în aprecierea legalității internaționale, să constituie substanța și să determine conținutul raporturilor juridice.

Pin sublinierea semnificațiilor principiului suveranității criteriu de bază al aprecierii conduitei și acțiunilor statelor în planul actual al relațiilor internaționale, tot mai diversificată și mai dinamice, vom porni de la însăși calitatea suveranității: „un atribut fundamental al statului prin care puterea de stat își realizează în deplină independentă, propriile obiective de realizare, de organizare și dezvoltare , politicile și strategiile în domeniile social – economice, inclusiv în domeniul mai nou al protecției mediului”1. A corela dimensiunea economică a suveranității naționale cu conținutul economic al dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta, înseamnă a ne referi la un nou principiu fundamental, de sine stătător, deosebit de important în domeniul protejării și îmbunătățirii mediului: suveranitatea permanentă a popoarelor și națiunilor asupra însușirilor naturale, exercițiu liber care trebuie încurajat prin „respectul reciproc al statelor, bazat pe egalitatea lor suverană”. Din această suveranitate se pot degaja câteva drepturi principale:

– dreptul de a deține, prospecta, valorifica și dispune de resursele naturale;

– dreptul de a exercita controlul asupra exploatării acestor resurse;

– dreptul de a reglementa și exercita autoritatea asupra investițiilor străine etc.

Printre altele, apare și obligația de a coopera pe baza unui sistem de informare și consultare prealabile, în scopul de a asigura utilizarea optimă a resurselor naturale comune în două sau mai multe țări.

Vorbind despre cooperare și, mai ales, despre relația dintre principiul cooperării (cu noua sa denumire, cea referitoare la protecția factorilor de mediu, respectiv la îmbunătățirea calității mediului) și alte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan, vom sublinia faptul că primul le implică pe cele din urmă și anume: respectul reciproc al suveranității, egalitatea în drepturi. Principiul cooperării internaționale, îmbogățit cu dimensiunea relațiilor în domeniul protecției factorilor de mediu și conservării resurselor, își poate găsi astfel realizarea numai în cadrul general al celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional.

Relațiile de cooperare în domeniul protecției mediului, ori în cel al conservării, exploatării și gospodăririi resurselor naturale, reprezintă un sector important al relațiilor de cooperare economică între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare de ordin economic, social, cultural, educațional și informațional. Datorită întinderii factorilor de mediu (solul, apa, aerul, flora și fauna, resursele minerale și energetice) sau a diversității marilor ecosisteme și sisteme naturale (fluviile și mările, biosfera, atmosfera și cosmosul) ce trebuie protejate – potrivit unor standarde și ecostandarde – împotriva poluării, distrugerii sau folosirii lor neraționale, implicațiile statelor sunt deosebit de mari. (Anexa 3).

Unul din principiile generale – principiul sic utere tuo – în obligația statelor de a asigura ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor naționale să nu cauzeze daune mediului altor state. Acest principiul a fost aplicat încă din 1935, dar și în diferendul dintre SUA și Canada referitor la poluarea aerului în cazul „Traiul Smelter” (1941). Cu ocazia acelei sentințe din 1941, Tribunalul de arbitraj a afirmat existența unei reguli de drept internațional statelor, obligația de a se abține de la orice acte (ex. explozii, escavări) care pot cauza prejudicii pentru teritoriile vecine1.

Un alt principiu fundamental este principiul bunei vecinătăți. Dacă există obligația de a nu utiliza propriul teritoriu într-un mod care să poată aduce vreun prejudiciu semnificativ statului vecin, trebuie să existe și obligația de a lua masuri în acest sens pentru suprimarea cauzelor localizate pe propriul teritoriu sau pentru limitarea efectelor lor negative care aduc prejudicii statului vecin. Astfel acordurile de bună vecinătate prevăd ca țările vecine să se angajeze la modul pozitiv în scopul de a împiedica anumite consecințe negative de-a lungul frontierei naționale. De asemenea, ideea de a tolera pe teritoriul tău efectele secundare limitate ale unor activități desfășurate pe teritoriul statului vecin este considerată ca făcând parte din „cadrul bunei vecinătăți”.

În acest context se precizează informarea și consultarea care reprezintă un alt principiu general în domeniul protecției mediului. Informarea și consultarea interguvernamentală este considerată, potrivit recomandării O.C.D.E. din 1974, ca un „mecanism de implementare” a principiului nediscriminării, asigurând atât oportunitatea cunoașterii activităților proiectate în statul care poluează, cât și cea a transmiterii din timp a tuturor datelor și informațiilor relevante și disponibile.

Rezoluția Consiliului Europei asupra poluării aerului în zonele de frontieră merge totuși mai departe, părțile sunt obligate de a se informa reciproc și în timp util despre orice proiect de activitate susceptibilă să polueze aerul în afara graniței. Un nou pas a fost făcut în cadrul Convenției Nordice în care s-a stabilit că părțile contractante au obligația de a se informa reciproc asupra măsurilor ce se iau pentru reducerea poluării obișnuite sau de a se avertiza reciproc în cazul unei poluări neobișnuite de vătămare. Informarea poate avea însă un rol hotărâtor în cadrul procedurii de punere în aplicare a principiului cooperării privind soluționarea indemnizațiilor pentru daunele deja suferite, fiind creată în acest scop o „autoritate de supraveghere”.

O altă preocupare a convențiilor internaționale în vederea protecției potențialului ecologic o constituie protejarea patrimoniului comun. În dreptul internațional, existența diferitelor accepțiuni ale patrimoniului mondial sau al întregii umanități formează obiectul mai multor instituții juridice: pe de o parte bunuri sau resurse naționale care prezintă pe plan mondial o importanță deosebită sub raport științific, estetic și conservativ (patrimoniul mondial natural și cultural), iar pe de o altă parte, zona – în dreptul maritim – sau spațiul extraatmosferic și corpurile cerești – în dreptul spațial, aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale și care reclamă măsuri specifice de protecție, conservare și utilizare în interesul întregii comunități internaționale.

De asemenea, „Convenția O.N.U. din 1982 asupra dreptului mării a stabilit, în articolul 192, o obligație specifică de ordin general: protecția și conservarea mediului marin împotriva poluării, iar în articolul 195 a stabilit obligația de a nu deplasa prejudiciul sau riscurile de a nu înlocui un tip de poluare cu altul. Competența privind protecția și sancționarea încălcărilor aduse reglementărilor internaționale în vigoare privesc cele trei categorii de state, direct interesate: statul de pavilion, statul portului de ataș și statul riveran.

Cooperarea internațională în perspectiva dezvoltării durabile sub aspect economic, social și ecologic trebuie să aibă în vedere agravarea fenomenelor de criză ecologică, a discrepanțelor în dezvoltare, îndeosebi ce privește calitatea mediului, existente între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, impunând noi eforturi în direcția „codificării și dezvoltării progresiste a dreptului internațional, respectiv în direcția elaborării unor principii și reguli de protecție a mediului și utilizare a resurselor naturale”.

2.2. Modele de creștere și dezvoltare durabilă

Baza dezvoltării omenirii o constituie dezvoltarea economică, aceasta presupunând satisfacerea completă a trebuințelor în continuă dezvoltare, mai întâi a celor fizice, apoi a celor intelectuale și morale. Planeta noastră are în prezent cca. 6mld. locuitori, dar partea bogată a lumii, unde oamenii nu lucrează mai mult de 40 de ore pe săptămână, bucurându-se de o multitudine de posibilități de petrecere a timpului liber și având un nivel de consum ridicat, nu reunește din păcate mai mult de 20% din populația globului. Majoritatea populației globului, însă, se luptă de subzistență, economia mondială caracterizându-se prin existența unor mari decalaje.

Se impune, deci, o nouă orientare a modelului dezvoltării mondiale cu fața spre viitor, a cărui structură de bază trebuie să se întemeieze pe date concrete și pe o metodologie științifică, nu pe supoziții și scheme ideologice prestabilite. Cea mai folosită metodă este cea a “scenariilor”, ea cuprinzând o succesiune de evenimente economice și de opțiuni socio – politice. O asemenea analiză nu urmărește prezicerea viitorului, ci evaluarea unei serii de evoluții viitoare alternative care trebuie să țină seama de următoarele caracteristici:

sistemul mondial nu este ceva monobloc, nediferențiat, ci este format din subsisteme – țări, regiuni, zone, continente – interdependente; din acest motiv, s-a renunțat la acei indicatori medii care deformau realitatea;

sistemele de dezvoltare regională sunt reprezentate printr-un set complet de descrieri ale tuturor proceselor esențiale care determină evoluția lor;

se ține seama de capacitatea sistemului luat în analiză de a se adapta și a se modifica, astfel încât, evoluțiile puternic negative să poată fi evitate sau cel puțin atenuate.

În modelul mondial cu mai multe niveluri, lumea este privită din regiuni corelate dar distincte. Cele zece regiuni în care este împărțită lumea sunt: America de Nord, Europa Occidentală, Japonia, Australia, Africa de Sud și restul țărilor dezvoltate cu economie de piață, Europa Răsăriteană inclusiv fosta U..R.S.S., America Latină, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, Africa Tropicală, Asia de Est și Sud-Est,China. Zonarea a fost făcută pe baza unor factori, printre care:1

comunitatea de tradiții;

istorie și mod de viață;

nivelul de dezvoltare economică;

organizarea socio – politică;

caracterul comun al principalelor probleme cu care țările respective sunt confruntate.

Pentru atenuarea marilor dezechilibre de putere, se socotește necesară organizarea țărilor în zone integrate, de genul Comunității Economice Europene, ca să reziste concurenței dure pe plan mondial. În prezent, realitatea este alta. Un alt element de noutate îl reprezintă comportamentul sistemului mondial pe cinci niveluri: individual, socio – politic, demoeconomic, tehnologic și ambiental. Cele cinci niveluri corelate între ele, alcătuiesc modelul total:

nivelul individual reflectă lumea lăuntrică a omului, structura lui psihologică și biologică, cu influențe asupra comportamentului și deciziilor agenților economici;

nivelul socio – politic reprezintă sistemul de reacții instituționale și procesele sociale ale colectivități umane;

nivelul demoeconomic cuprinde procesele, mișcările economice și demoeconomice din sistemul luat în evidență;

nivelul tehnologic cuprinde toate activitățile omenești care, sub raport biologic, chimic sau fizic implică un transfer de energie sau de masă;

nivelul ambiental cuprinde două categorii de elemente:

– legate de stări și procese geofizice care constituie mediul fizic al omului (pământul, apa, aerul, resursele naturale);

legate de procesele ecologice care se desfășoară în mediul viu al omului, de care depinde existența lui și, în care el, oricât de important ar fi, este totuși, un element.

Nivelul individual se află în strânsă corelație cu celelalte patru niveluri. Viitorul omului, al comunităților umane, nu poate fi circumscris doar în voința, dorințele și acțiunile lui, el este determinat de întregul mers al istoriei.

În perioada contemporană, ceea ce trebuie sistemului nu este o schimbare a cursului dezvoltării prin dirijarea “din afară” în direcția continuării creșterii sau în direcția noncreșterii. Este necesară o restructurare internă a sistemului pentru a restabili starea “normală”, în care subsistemele se află în armonie reciprocă, astfel încât, fiecare dintre ele, rezolvă propriile probleme, contribuind la soluționarea întregului. O asemenea restructurare duce spre calea “creșterii organice”. Pentru aceasta este necesară atât o restructurare pe orizontală a sistemului mondial (adică o schimbare în relațiile dintre țări și regiuni), precum și una pe verticală (ce cuprinde modificarea clasică în sistemul de valori și în țelurile omului).

În perioada contemporană, teoriile și modelele de dezvoltare economică, indiferent de doctrinele pe care se întemeiază, iau in considerare necesitatea stimulării dezvoltării prin politici macroeconomice promovate de guverne. Un aspect interesant îl constituie trecerea, în investigarea economică, de la nivelul clasic al dezvoltării economice la modelele keynesiste și neoclasice.

Astfel, în viziunea economiștilor clasici, oferta putea să-și regleze singură cererea, întrucât mecanismele prețurilor libere ajustează dimensiunea cererii la nivelul ofertei. Rezultă deci, că politicile guvernamentale nu ar trebui să se concentreze pe cerere, ci să promoveze mai degrabă creșterea ofertei prin stimularea economisirilor, investițiilor și inovațiilor.

După Marea Recesiune (1929-1933) s-a consolidat prezumția că, la nivelul agregat al economiei, cererea și oferta nu se echilibrează automat și că, mecanismul prețurilor este insuficient pentru asigurarea acestui echilibru. Devine deci necesară intervenția guvernamentală, prin politicile monetare și fiscale, care să genereze o cerere la nivelul folosirii integrale a resurselor disponibile. Politicile de dezvoltare economică, prin stimularea factorilor determinanți ai cererii pleacă de la premisa că, mecanismul prețurilor rigide influențează preponderent cantitatea nivelului agregat al ofertei, iar guvernele pot să influențeze dezvoltarea economică numai pe termen scurt. Pe ansamblu însă, oferta este limitată nu numai la nivelul forței de muncă și al capitalului, ci și al eficienței cu care sunt folosite. Studiile elaborate în S.U.A. și în alte țări industrializate au arătat că o creștere a capitalului sau a forței de muncă nu determină decât jumătate din dezvoltarea economică. Diferența este generată de îmbunătățirea alocării resurselor, tehnologiilor și metodelor de organizare a producției, cunoștințelor și informațiilor.

Evoluția economiei mondiale din anii ’70, caracterizată prin creșterea ratei șomajului, accentuarea inflației, încetinirea ritmului de creștere a productivității, explicată în mare măsură prin aplicarea preponderentă a politicilor de stimulare a cererii, a generat o nouă orientare prin accentul pus pe politicile de stimulare a ofertei. Concomitent s-au înregistrat puncte de vedere diferite în cadrul acestor țări, în funcție de cauzele identificate, mijloacele alese și efectele posibile care urmăresc obținerea unei dezvoltări economice.

Progresele economice din anii ’50 -’70 în lumea capitalistă s-au construit pe teoriile clasice ale avantajelor comparative și dotarea cu factori, fiind stimulate și prin intervenționismul keynesist (mai ales în dezvoltarea sectorului public, controlul cursului de schimb, al prețurilor, dar și al veniturilor ), concomitent cu o liberalizare treptată a comerțului internațional. Toate acestea au imprimat un caracter global și de interdependență ridicat, mergând până la integrarea în economia mondială, ceea ce a zdruncinat serios vechile tipare ale dezvoltării economice.

În urma unui studiu comparativ efectuat în câteva țări mici din Europa, Katzenstein a propus un model de dezvoltare corporatistă pentru ajustarea la mutațiile din economia mondială. Potrivit acestui autor, societatea contemporană este dominată de trei sisteme politice capitaliste:1

Liberalismul clasic (S.U.A., Anglia) = se bazează mai mult pe politicile macroeconomice și soluțiile oferite de piață; sunt promovate cu predilecție comerțul liber și investițiile directe efectuate de către întreprinderi, în paralel cu intervențiile guvernamentale pentru ajustarea la mutațiile impuse de globalizarea pieței mondiale.

Etatismul (Japonia și Franța) = promovează mijloacele instituționale pentru a preîntâmpina costul schimbărilor prin politici care urmăresc transformări structurale în economiile naționale.

Corporatismul = este acel sistem economic de reprezentare a intereselor în care unitățile constitutive (corporațiile) sunt limitate ca număr, ordonate ierarhic, neconcurențiale, recunoscute și/sau create de stat. Corporatismul se manifestă în statele mai mici din Europa și, într-o anumită măsură, în Germania. Statele mici din Europa nu au forța să aplice nici politicile liberale și nici pe cele etatiste. Din cauza mărimii lor, nu sunt deschise piețelor internaționale și, de aceea, nu adoptă politici protecționiste.

Ele folosesc politici reactive și flexibile de ajustare industrială, cum ar fi impozitele. De regulă, aceste țări și-au dezvoltat avantajele comparative într-o serie de industrii “tradiționale” (alimente, băuturi, tutun, textile, lemn, hârtie) dar depind încă de importul de bunuri “moderne”.

Corporatismul social aplică strategiile defensive, naționale, bazate pe sectorul public. Investițiile străine directe de ajustare economică, fiind o sursă de acoperire a deficitelor rezultate din ajustările structurale, un suport pentru crearea de locuri de muncă. Pe de altă parte, ieșirile de investiții străine directe în străinătate sunt considerate o modalitate de menținere a competitivității întreprinderilor naționale.

Strategiile de dezvoltare ale economiilor țărilor rămase în urmă au cunoscut două modele fundamentale: dezvoltarea orientată spre interior și dezvoltarea orientată spre exterior.

Modelul de dezvoltare orientat spre interior a încercat să clădească o economie internă funcțională, cu structuri proprii. Sistemele industriale promovate au fost mari consumatoare de materii prime și de valută având ca rezultate exporturile de materii prime și de produse alimentare slab prelucrate, necompetitive. Aceste tendințe au accentuat fenomenele de dependență a dezvoltării interne de exportul câtorva materii prime și de apariție a nevoilor de import pe termen lung, corelate cu inexistența resurselor valutare corespunzătoare. Finanțarea acestui model a devenit tot mai dificilă, astfel încât, a eșuat în anii ’70 –’80 în majoritatea țărilor în dezvoltare.

Modelul de dezvoltare orientat spre exterior a cunoscut premise negative legate de existența unor capacități de producție învechite tehnologic, a unor producții industriale fără cerere pe piața internațională și a crizei puternice a datoriei externe. Scopurile noilor modele vizau integrarea țărilor în dezvoltare în sistemul economic mondial, prin flexibilizarea activităților economice, ca răspuns la schimbările piețelor. Măsurile de politică economică aduc referiri la: apărarea prețurilor interne, retragerea substanțială a statului din economie, extinderea sectorului privat, crearea și consolidarea avantajelor competitive ale țărilor, atragerea și încurajarea investițiilor străine și a întreprinderilor multinaționale.

În perioada contemporană au avut loc schimbări profunde în abordarea modelelor de dezvoltare economică și a politicilor guvernamentale. Dacă timp de decenii, atât în țările dezvoltate, dar mai ales în țările în dezvoltare, s-a pus accent pe intervenția guvernului în promovarea creșterii economice, în ultima perioadă, a crescut rolul piețelor în alocarea resurselor economice.

Odată cu retragerea statului din administrarea directă a unei părți din economie, guvernele au recurs atât la sectorul privat în creștere, cât și la sistemele financiare pentru mobilizarea resurselor destinate dezvoltării economice.

Tot mai multe întreprinderi publice sunt supuse proceselor de privatizare, iar sectoarele care erau considerate monopol de stat (telecomunicații, energie, transporturi etc.) au început să fie deschise întreprinzătorilor și capitaliștilor particulari. O economie de piață care nu poate să funcționeze fără sector privat preponderent (necesar, dar nu suficient) are nevoie însă și de un cadru transparent, în care să domine forțele pieței. În același timp, dezvoltarea sectorului privat a fost însoțită de promovarea concurenței deschise care să elimine sau să împiedice privilegiile și tratamentul preferențial și care să asigure accesul egal la resurse și informații, pe criterii de competitivitate. Obiectivul principal al unei strategii de dezvoltare trebuie să fie consolidarea avantajelor comparative ale țărilor, prin mobilizarea resurselor necesare și alocarea lor în modul cel mai eficient. De asemenea, trebuie să menționăm că opțiunea pentru o politică economică “orientată spre exterior” nu generează automat resursele dezvoltării economice dacă lipsesc capacitatea tehnică, instituțională și spiritul antreprenorial.

Constituirea noilor modele de creștere și dezvoltare economică la nivel mondial trebuie să țină seama de existența unor limite, atât de ordin obiectiv cât și subiectiv.

Limitele subiective apar dacă programele au la bază ambiții politice sau chiar interese străine de dorința și voința popoarelor și, deci, nu se poate ajunge la o dezvoltare economică prin care să se asigure baza creșterii nivelului de trai al populației.

Limitele obiective țin de caracterul limitat al resurselor dar și de limitele teritoriale ale fiecărei țări. Astfel, creșterea populației exercită o presiune crescândă asupra resurselor. Prin urmare, soluția trebuie îndreptată spre știință, spre progres tehnic.

De asemenea, în centrul atenției stau teoriile cu privire la epuizarea resurselor petroliere în jurul anului 2020. După șocul petrolier din 1973, lucrurile au luat o altă întorsătură. A scăzut înclinația spre consumul de hidrocarburi (atât pe baza regândirii tehnicilor și tehnologiilor de producție cât și pe baza redescoperirii unor noi surse de energie). Astfel, șocul petrolier din 1973 și cele care au urmat au reprezentat un rău necesar pentru omenire: păstrarea unui ritm de consum din anii ’60 ar fi dus într-adevăr la epuizarea resurselor petroliere; în 20 –30 de ani s-ar putea ajunge la o catastrofă ecologică mondială din cauza poluării.

Se pare că limita obiectivă a resurselor disponibile nu dispare ci se prelungește în timp. Chiar dacă progresul științific salvează o parte din resursele epuizabile, restricția rămâne în permanență, acesta la rândul lui devine o limită în calea creșterii economice.

Totodată, nu trebuie neglijat nici faptul că toate progresele economice trebuie să fie însoțite de creșterea calității vieții pe locuitor de la o etapă la alta. Este posibil ca într-o țară să se realizeze creștere economică dar fără o dezvoltare economică (de exemplu, este posibil să crească P.N.B./locuitor, dar să nu crească nivelul de trai și calitatea vieții și, deci, să nu se îmbunătățească mărimea și structura veniturilor și consumurilor de bunuri și servicii ale populației). Există numeroase țări care au asigurat un ritm relativ înalt de creștere economică pe perioade lungi de timp, dar nu au reușit să realizeze și dezvoltarea economică, adică o creștere a calității vieții pe locuitor, deoarece au irosit imediat resurse pe înarmare. La acestea se adaugă și țările care printr-o politică macroeconomică nerațională și dictatorială, au irosit imediat resurse pe proiecte economice gigantice și ineficiente care au adus mai multe deservicii nivelului de trai și calității vieții în general.

În mod firesc, ne punem deci întrebarea: ce trebuie să urmărească țările lumii, creșterea economică sau dezvoltarea economică? Raspunsul constă în faptul că ele sunt legate una de alta, fiind necesară mai întâi realizarea unei creșteri economice și paralel cu aceasta, o politică de utilizare rațională a resurselor în scopul creșterii bunăstării tuturor națiunilor.

Experiențele de până acum ne-au demonstrat că fiecare țară trebuie să-și promoveze politicile adecvate de dezvoltare în funcție de specificul condițiilor interne. Se știe foarte bine că ceea ce funcționează bine într-un mediu economic poate eșua în altul. La aceste detalii se adaugă și alte elemente mai semnificative: amplasamentul, dimensiunea economică, existența resurselor naturale și umane, infrastructura, atitudinile sociale și culturale, precum și stadiul de dezvoltare.

2.3. Starea actuală a economiei românești și perspectivele ei la începutul mileniului al-III-lea

a) Starea actuală a economiei românești

La sfârșitul mileniului II și începutul celui de-al-III-lea țara noastră (ca dealtfel toate țările Europei Centrale și de Est) se află în fața unui nou experiment: trecerea de la o economie planificată, centralizată, bazată pe principii autoritare de comandă, la o economie bazată pe principiile pieței. Evenimentele din decembrie 1989 au demonstrat ineficiența economiei de comandă, vechiul sistem al planificării fiind conceput în cea mai mare parte în afara legilor pieței, astfel că, de la o perioadă la alta, el încalcă tot mai mult legile naturale ale evoluției vieții economice, eliminând concurența și mecanismele economico-financiare ale pieței din motorul dezvoltării. Acesta se caracterizează prin: dominația proprietății de stat, prioritatea interesului general, excluderea liberei inițiative a agenților economici. S-a impus deci tot mai mult necesitatea trecerii spre un alt fel de desfășurare a vieții economici, bazat pe libertatea de alegere a agenților economici, pe libertatea schimburilor, a comerțului și a creditului, pe mecanismul cererii și ofertei în cadrul economiei de piață.

Orientarea țării noastre spre tipul european de economie constituie o necesitate obiectivă avându-se în vedere, mai ales, existența relațiilor economice tradiționale cu celelalte țări care s-au păstrat împotriva vicisitudinilor istoriei postbelice, precum și elementele economice comune cu țările europene, cu cele vecine îndeosebi, în comparație cu ale țărilor de pe alte continente. În acest sens, reforma structurilor economice este în primul rând necesară, aceasta fiind în prezent unica soluție ce poate determina întreaga viață economică în evoluția firească, naturală a progresului.

Țara noastră a declanșat procesele de reformă pornind de la o situație aparent favorabilă (nu avea datorie externă, deși resursele țării erau secătuite de politica voluntaristă a vechiului regim, politica financiară fiind susținută exclusiv prin pârghii administrative). Încă din 1990 s-u adoptat o serie de măsuri ce vizau liberalizarea vieții economice, acestea la rândul lor, implicând o serie de costuri social – umane. De asemenea, trebuie remarcat că, în țara noastră, punctul de început al procesului de tranziție a fost, în multe privințe, diferit de al celorlalte țări. Astfel, epuizarea resurselor interne de energie, dependența de importuri, rămânerea în urmă din punct de vedere tehnic au făcut ca la sfârșitul anilor `80, economia românească să fie pe punctul de a se prăbuși. În prezent, procesul de transformare a economiei românești se află într-o fază critică. Sub semnul întrebării nu se află scopul tranziției ci, mai ales, căile care conduc spre el, dacă se ține seama de faptul că în țara noastră se simte o lipsă acută de creditori de piață

Inițial, s-a crezut că piața poate apărea spontan, ca urmare a introducerii prețurilor libere și a eliminării controlului statului asupra aparatului productiv. Piața reprezintă o rețea complexă de semnale și agenți, între care „prețul” nu reprezintă decât o componentă a elementelor constitutive. La acestea se adaugă și contextul socio-economic, el fiind cadrul în care agenții economici își desfășoară în mod obișnuit activitatea. El impune anumite limite și constrângeri acțiunilor individuale, oferind, de asemenea, direcțiile pentru folosirea rațională a resurselor rare ale societății.

În mai 1990, s-a adoptat „Schița privind înfăptuirea economiei de piață în România”, care susține direcțiile de acțiune pentru transformarea sistemului de comandă, acestea fiind: liberalizarea prețurilor, descentralizarea activităților economice și demonopolizarea producției, privatizarea pe scară largă, deschidere funcțional a economiei, stabilizarea macroeconomică (renunțarea la subvenții, procedura falimentului, o politică monetară a banilor scumpi prin practicarea unor dobânzi real pozitive). În această perioadă s-au înregistrat fenomene de stagnare și chiar de regres, ieșind la iveală fenomenele negative ale reducerii timpului de muncă, prin generalizarea săptămânii de lucru de cinci zile în condițiile nivelului redus al productivității muncii.

În același timp, s-au luat măsuri, care vizau demolarea sistemului economiei centralizate, a ministerelor, centralelor, combinatelor, a întreprinderilor mari prin fărâmițarea lor în întreprinderi mai mici, care ar fi mai ușor de condus; renunțarea la planificarea de stat, urmând ca întreprinderile devenite autonome (prin constituirea regiilor autonome și societăților comerciale) sa-și desfășoare activitatea pe baza contractelor liber încheiate. Ulterior, realitatea a dovedit că nu a fost tocmai indicată doborârea bruscă și totală a unor structuri formate oarecum organic la scară națională și locală, tocmai în momentul când întreprinderile respective ar fi trebuit să înceapă activitatea în mod serios. Se poate astfel aprecia că, după ce declinul producției a fost stopat în anii 1993 – 1994 acesta a revenit în 1997 provocând o nouă contracție, ceea ce a dovedit încă o dată vulnerabilitatea economiei românești, deoarece, perioadele scurte de stabilizare macroeconomică nu au fost susținute de reforme structurale ferme.

Toate acestea demonstrează că tranziția nu trebuie făcută către un capitalism „abstract” ale cărui principii sunt extrase din manualele de micro și macroeconomie, ci către un capitalism „real” care acordă prin definiție un rol major acțiunilor reglatoare ale statului. În mod concret, economia românească se caracterizează printr-o criză economică profundă, ce se manifestă, în primul rând, printr-o inflație galopantă, precum și prin extinderea blocajelor și dezechilibrelor economico – financiare la toate nivelurile devalorizarea puternică a monedei naționale, ceea ce a determinat și determină în continuare creșterea sărăciei pentru majoritatea populației țării.

În prezent, asistăm la aplicarea unor strategii și programe de reformă bazate în principal pe sacrificare populației. Pe viitor se impune ca programele de dezvoltare economico – socială s asigure într-un timp cât mai scurt relansarea producției, investițiilor și exporturilor, iar în perspectivă, o dezvoltare durabilă care să permită creșterea nivelului de trai, creșterea unei puternice clase de mijloc și diminuarea sărăciei.

b) Reforma economică: concept și rezultate

Abordările generale referitoare la transformările din economia românească se referă mai mult la recomandările de politică economică, deoarece, țelul final este cunoscut mai ales sub aspect teoretic: economia capitalistă, cu instituțiile și mecanismele sale constitutive arhicunoscute. În principal, elementele componente ale tranziției la economia de piață se referă la:1

1. Liberalizarea prețurilor, care s-a dovedit a fi măsura cea mai complexă și de durată, urmărind, în acest fel, punerea în mișcare a unui sistem de prețuri care să ghideze producția și firmele autohtone (prin crearea unor sisteme bazate pe prețurile mondiale). În toată această perioadă, liberalizarea prețurilor a condus la amplificarea inflației, cu toate implicațiile multisectoriale pe le-a generat. Astfel, în lipsa unei discipline financiare severe, toate problemele s-au acutizat, dovedindu-se greu de soluționat pe termen scurt și mediu. De asemenea, creșterea continuă a veniturilor nominale a determinat ascensiunea continuă a prețurilor ca urmare a creșterii costurilor prin includerea veniturilor indexate în funcție de rata inflației și a altor elemente inflaționiste (diferențele de curs valutar, dobânzile exagerate). Tensiunile provocate de diferențierea controlului politic și guvernamentele asupra întreprinderilor publice.

2. Restructurarea

Este o componentă deosebit de importantă în cazul întreprinderilor medii, mari și a instituțiilor financiare. Unele dintre ele fiind de dimensiuni mari, trebuie defalcate în componente ușor de condus. La nivelul persoanelor individuale pot fi lăsate îmbunătățirile funciare, inclusiv fermele de stat și imobilele. Problemele mai dificile apar însă în cadrul restructurării financiare a întreprinderilor mari și mici.

Este preferabil ca în privința micilor întreprinderi restructurarea să fie preluată de persoanele interesate în administrarea acelor bunuri. Fondurile trebuie transformate prin vânzare, închiriere sau distribuire gratuită, pe cât de repede posibil. O poziție care se manifestă insistent este aceea a poziției guvernului și anume, dacă el trebuie să păstreze pentru mai târziu pachetul de acțiuni spre vânzare sau să se comporte ca un investitor. Experiențele au demonstrat manifestarea unor tensiuni între promovarea criteriilor de eficiență și modalitățile de recompensare a celor interesați – directori și lucrători – în a poseda o cotă parte din proprietate.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că restructurarea trebuie făcută astfel încât creditorii să-i domine pe debitori și nu invers, așa cum se întâmplă acum. Pentru aceasta este nevoie de aplicarea unor investiții bugetare microeconomice severe, adică a unor condiții care să impună ca fiecare entitate să cheltuiască în limita resurselor de care dispune. În practică, acestea presupun: a) restricționarea accesului întreprinderilor de stat la resursele care nu sunt generate de propriile activități de desfășurare; b) aplicarea măsurilor de reducere a costurilor; c) aplicarea fermă a măsurilor de întrerupere a furnizării de energie către clienții datornici (CONEL, ROMGAZ, PETROM) necesitatea creșterii salariilor sunt și ele consecințe ale reducerii subvențiilor la bunurile de consum și servicii prin reducerea salariului real la care se adaugă autonomia întreprinderilor, obținerea unei libertăți a inițiativei mai ales în sectorul privat, fiecare dintre ele acționând simultan, dar în grade diferite.

3. Privatizarea

Reprezintă în continuare una din problemele de lungă traiectorie, ea constituind baza relațiilor social – economice pentru viitoarele decenii, motiv pentru care trebuie să fie călăuzită de două imperative majore: echitate și eficiență. Astfel, programele de privatizare trebuie să se bazeze pe următoarele principii: a) privatizarea întreprinderilor mici și mijlocii în special către investitorii autohtoni; b) privatizarea prin licitații internaționale a întreprinderilor mari din industria siderurgică, metalurgie, construcții de mașini pentru atragerea unor investitori strategici capabili nu numai să plătească prețul societăților comerciale dar și să investească în retehnologizări imediate; c) pentru sectoarele utilităților publice se va demara un proces de evaluare și studiu al cadrului de reglementări și a rețelelor industriale în vederea unei privatizări ulterioare. În același timp, va trebui să se stabilească în mod hotărâtor adevăratul rol al proprietății de stat, astfel că, între acest tip de proprietate din vest și cel din est au existat și există încă uriașe diferențe, care fac improprii orice comparații. Rezultatele pozitive ale proprietății trebuie să se concretizeze în dezvoltarea unei puternice clase de mijloc, determinând stabilirea și vigoarea economiei naționale. Se poate astfel aprecia că motivele privatizării sunt justificate de diferiți factori, printre care, cele de natura economică dețin rolul principal, ele referindu-se la: îmbunătățirea eficienței producției și alocării resurselor; creșterea veniturilor guvernamentale și urmărirea unei relaxări bugetare prin reducerea rolului statului.

4. Liberalizarea comerțului exterior se constituie ca o premisă a integrării în circuitul economic mondial. Din acest motiv, fondurile orientate către economia României (investiții directe, colaborări, împrumuturi) trebuie să fie orientate în vederea creșterii gradului de competitivitate a produselor (serviciilor) exportate, care să se concretizeze într-o balanță comercială activă.

Încă din 1972, țara noastră a fost parte contractantă a GATT, iar de la 1.01.1995 a devenit membră a Organizației Mondiale a Comerțului (O.M.C.), participând la procesul de liberalizare multilaterală a exportului din cadrul acestei instituții internaționale. România, ca țară în tranziție în dezvoltare, și-a asumat în cadrul O.M.C. angajamente de liberalizare mai reduse decât țările dezvoltate, potrivit principiului că țărilor în dezvoltare nu li se solicită concesii incompatibile cu nivelul dezvoltării lor economice, principiu consacrat în partea a IV-a GATT și în prevederile OMC referitoare la aplicarea tratamentelor speciale și diferențiate în favoarea țărilor în dezvoltare.

În conformitate cu politica sa de participare tot mai activă la cooperarea comercială și economică regională și subregională în Europa, România a încheiat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană și acorduri de comerț liber cu AELS și CEFTA.

De asemenea, țara noastră a aplicat măsuri de liberalizare a importurilor, pe bază de reciprocitate, în cadrul acordurilor de comerț liber cu Republica Moldova și Turcia. În comerțul cu Republica Moldova s-au eliminat complet taxele la toate produsele de la data instituirii zonei de comerț liber cu această țară. La importurile din Turcia, țara noastră, pe bază de reciprocitate, diminuează treptat taxele vamale urmând să le suprime până la începutul anului 2002.

Se are în vedere încheierea de acorduri de comerț liber și cu alte țări membre OMC, asociate la Uniunea Europeană (Țările Baltice, Maroc, Israel, Egipt).

În continuare, economia românească trebuie să se pregătească temeinic pentru a face față concurenței externe sporite, în special, în perspectiva:

a). eliminării complete a taxelor vamale în următorii 2 – 3 ani la importurile produselor originare din UE, AELS, CEFTA și Turcia;

b). alinierea taxelor vamale la importurile produselor originare din alte țări la nivelul mult mai redus al tarifului vamal al UE, în momentul aderării României la această Uniune;

c). măsurilor de liberalizare care vor fi convenite în cadrul noii runde de negocieri comerciale multilaterale de sub egida OMC, care se prevede că vor dura 3 ani.

De asemenea, aderarea României la UE depinde într-o măsură importantă de creștere a competitivității internaționale a țării noastre, astfel încât, să fie capabilă să concureze cu succes în cadrul acestei Uniuni.

Se poate astfel aprecia că elementele componente ale reformei care asigură tranziția ireversibilă și maturizarea economiei de piață se referă la:

a). crearea relațiilor de proprietate privată în industrie, agricultură și celelalte ramuri;

b). crearea și extinderea mediului concurențial, a instituțiilor specifice piețelor moderne de mărfuri, monetară, a muncii, a capitalurilor;

c). restructurarea sistemului producției naționale;

d). reforma și stabilizarea sistemului protecției sociale și adaptarea acestuia la evoluția în perspectivă a pieței muncii;

e). integrarea economiei românești în economia mondială în special în structurile economico europene, aderare la Uniunea Europeană.

În prezent se acordă o atenție deosebită relației dintre restructurarea și privatizare, îndeosebi în cadrul întreprinderilor industriale mari, urmărindu-se ca aceste întreprinderi să devină rentabile și deci atractive pentru investitorii particulari, inclusiv străini. Relația dintre restructurare și privatizare se dovedește a fi foarte amplă și complexă, ea trebuind să fie abordată sub mai multe aspecte:

a). sub aspectul sferei de cuprindere, aceasta este o relație dintre ansamblul proceselor de restructurare a vieții economico – sociale în procesul tranziției, fiind deci o relație de la întreg la parte. Tranziția pe care o parcurgem presupune restructurarea tuturor componentelor organizatorice economico-sociale: a structurii cadrului legislativ și instituțional, a structurii economiei naționale în profil de ramură și în profil teritorial, a structurilor tehnice și organizatorice a întreprinderilor, a structurii relațiilor economice externe. Privatizarea este procesul prin care se restructurează sistemul de proprietate, asigurând preponderența proprietății private în ansamblul economiei naționale. Rezultă deci că privatizarea trebuie concepută astfel încât să favorizeze realizarea celorlalte restructurări necesare în viața economico – socială.

b). sub aspectul derulării in timp, procesul necesar tranziției României la economia de piață se pare a fi de durate diferite. Unele dintre aceste procese (restructurarea cadrului legislativ – instituțional, restructurarea proprietății) ar putea fi parcurse în perioade relativ mai scurte. Alte procese de restructurare (structura de ramură și teritorială a economiei naționale, structura relațiilor economice internaționale) se vor derula pe perioade relativ mai lungi. De aici decurge necesitatea unei corelații riguroase a privatizării cu celelalte procese de restructurare și în privința dinamicii lor. În timp ce privatizare poate fi un proces de durată relativ scurt și care se încheie la un moment dat (când proprietatea privată devine preponderentă în economia națională), restructurarea tehnico – organizatorică a întreprinderilor este un proces continuu, însă desfășurat cu intensități diferite de la o perioadă la alta.

c). sub aspectul efectelor generate, relația dintre privatizare și celelalte procese de restructurare a economiei românești poate avea rezultate cu totul diferite, fiind necesară derularea privatizării în concordanță cu interesele individuale ale cetățenilor, dar i cu interesul național.

De exemplu, trebuie să se țină seama neapărat de experiența dureroasă a privatizării din agricultură, soldată cu mai multe efecte negative: distrugerea unei mari părți din obiectul proprietății fostelor C.A.P. – uri, precum și a majorității sistemelor de irigații, reducerea randamentelor agricole, insuficiența producțiilor agroalimentare pentru populație și scumpirea continuă a acestora, importul masiv de asemenea produse; acumularea multor tensiuni sociale atât la sate, cât și la orașe. Se impune deci ca politica agricolă să se înscrie prioritar în complexul politicilor sectoriale, atât prin specificul ramurii, cât și a importanței sale deosebite pentru România.

La toate acestea se adaugă și procesul de restructurare ante și post privatizare care s-a realizat sub formă de falimente, dizolvări și lichidări „în masa” într-un interval de timp scurt și a avut numeroase efecte nefavorabile nu numai pentru societățile desființate ci și pentru cele din amontele sau avalul acestora. Forțarea restructurării pe seama dezindustrializării conține în serie pericolul colapsului unor sectoare întregi cu irosiri și pierderi de resurse naturale și umane incalculabile, lux pe care economia României nu și-l poate permite.

Se impune deci promovarea unei strategii realiste coerente și consistente, apte să asigure condițiile pentru relansarea economică și progresul general al țării bazat pe o largă înțelegere socială și politică.

În concluzie, reforma economică trebuie să fie concepută și înfăptuită atât în numele eficienței economico – sociale și ecologice, cât și al organizării și funcționării pieței concurențiale pentru toți agenții economici.

c) Perspectivele economiei românești la începutul mileniului al-III-lea

Până în prezent, procesul tranziției la economia de piață s-a dovedit a fi foarte complex, trebuind să fie luate în considerare o serie de elemente noi, cum ar fi: presiunile de ordin social vizavi de costurile reformei, inerția vechilor structuri (sociale, economice, instituționale) față de toate transformările petrecute și capacitatea lor de adaptare la noile condiții, reținerile manifestate de investitorii străini și neadaptarea partenerilor autohtoni la cerințele acestora; ineficienta dezvoltare a serviciilor, a infrastructurii economice și a sistemului informațional, prăbușirea monedei, în condițiile exploziei prețurilor și salariilor, precum și accentuarea tendinței de acumulare a valutei și aurului.

Analizate pe termen scurt și mediu, costurile tranziției la economia de piață s-au dovedit a fi foarte ridicate. Astfel, producția s-a diminuat în toate domeniile de activitate devenind din ce în ce mai dificilă menținerea unui echilibru stabil între costul forței de muncă și productivitatea muncii la un număr relativ mare de întreprinderi care să devină astfel competitive. De asemenea, trebuie să se țină seama de faptul că reducerea producției nu a generat întotdeauna efecte negative, deoarece, s-a redus producția acelor bunuri care nu erau justificative de cerere pe piață și nu dovedeau un nivel calitativ impus de piață. De altfel, reducerea producției poate fi considerată ca inevitabilă în prima fază a procesului de reformă.

În același timp, o consecință directă a perioadei de tranziție care nu trebuie să surprindă este reducerea nivelului general de viată prin observarea la nivel social a patru tipuri de costuri: costul macrostabilizării, impactul reducerii producției ca urmare a șocurilor externe provocate de desființarea CAER, costurile pentru susținerea datoriilor externe prin creșterea exporturilor și impactul asupra ratei reale de schimb.

Pe viitor, consolidarea mecanismelor concurențiale se impune ca o cerință de prim ordin în scopul maximizării eficienței alocării resurselor economice și implicit, a bunăstării sociale. Astfel, va fi sprijinită în continuare liberalizarea economică libera competiție între producătorii și consumatorii individuali urmărindu-se ca, pe măsura privatizării, monopolul de stat astfel desființat să nu lase loc apariției unor monopoluri private.

Pentru aceasta se va adopta un nou program de austeritate având ca principal obiectiv stabilizarea macroeconomică și chemarea reformelor structurale care au tot fost amânate. În acest sens, printre priorități se numără: întărirea disciplinei financiare, dezvoltarea locală și stimularea micilor întreprinzători, reformele în sistemul asistenței sociale și combaterea sărăciei. Condiția absolut necesară pentru înfăptuirea acestor obiective este realizarea unei corelații mai bune între politicile legate de întărirea disciplinei financiare la care se adaugă îndeplinirea sarcinilor din Bugetul de stat, menținerea unei politici salariale prudente.

a). Disciplina financiară se realizează prin ajustarea fiscală profund necesară pentru menținerea echilibrului macroeconomic.

b). Bugetul de stat. Încadrarea deficitului bugetului de stat în limitele prevăzute reprezintă o condiție esențială pentru încheierea unui acord cu FMI și banca Mondială. Absența acestui acord ar pune în grav pericol capacitatea țării de a face față serviciului datoriei externe și ar obliga la o ajustare de proporții a deficitului contului curent.

c). Politica salarială. Controlul salariilor și refacerea corelațiilor nominale dintre creșterea productivității muncii și creșterea salariilor reale reprezintă o politică indispensabilă atât din perspectiva consolidării stabilității macroeconomice cât și a creșterii eficienței la nivel macroeconomic și, în consecință, a competitivității externe a economiei. Aceste politici trebuie să vizeze, în mod special, regulile autonome și societățile cu capital majoritar de stat, mai ales cele restructurate, care au dovedit mari abateri de la corelațiile macroeconomice menționate anterior. Păstrarea unei politici salariale prudente în marile întreprinderi producătoare de pierderi este chiar asigurătorii unui echilibru macroeconomic și a impunerii unei constrângeri bugetare asupra întreprinderilor de stat.

În același timp se impune realizarea unui mix de politici macroeconomice și structurale prin:

a). promovarea unei politici ferme a veniturilor, ajustarea fiscală și deprecierea în termeni reali menită să corecteze supraaprecierea monedei naționale, în scopul reunirii la un nivel de competitivitate al economiei românești;

b). reducerea inflației urmată de reducerea ratei dobânzii;

c). restructurarea sistemului bancar;

d). privatizarea rapidă și abordarea frontală a problemelor pierderilor din economie;

e). intrările de capital străin, vor contribui, inclusiv prin relansarea investițiilor, la asigurarea creșterii economice.

Toarte acestea trebuie să fie însoțite de o politica eficientă de combatere a sărăciei, care să inducă cu prioritate următoarele acțiuni: crearea unui sistem eficient și transparent de monitorizare a sărăciei; revederea programelor din domeniul educației și sănătății, în favoarea categoriilor sărace ale populației, examinarea programelor existente și proiectarea unora noi, pentru creșterea posibilității categoriilor defavorabile de a obține venituri și de a-și spori bunăstarea (scheme de dezvoltare anuală, programe de ocupare temporară, fonduri de dezvoltare socială).

În același timp, trebuie menționat că scopul urmărit la scara economiei naționale trebuie să sintetizeze nu numai interesele agenților economici, ci interesele tuturor cetățenilor. De aici rezultă necesitatea cunoașterii și utilizării raționale a resurselor, atât cele umane care se disting printr-un nivel ridicat de creativitate, cât și a celor naturale care se caracterizează printr-o mare diversitate. Prin urmare, procesul de restructurare al economiei românești ar trebui să asigure valorificarea crescândă a acestor resurse în concordanță cu nevoile populației.

La toate acestea se adaugă și rolul procesului de privatizare, în prezent, se află în plină desfășurare și încă nu se poate face o evaluare cantitativă efectelor sale. Cu toate acestea, se pot desprinde unele concluzii preliminare: rata profitului a crescut semnificativ în industrie, comerț, turism, cultură și economia locală a înregistrat o ușoară scădere în construcții și turism, în toate sectoarele, numărul persoanelor a scăzut, ceea ce în fapt, înseamnă că transferul priorității din sectorul de stat în cel privat nu creează, cel puțin pe termen scurt, noi locuri de muncă, ci dimpotrivă, este însoțit de reducerea personalului în întreprinderile supraocupate și birocratizate.

Se poate astfel aprecia că tendința de creștere a gradului de ocupare în sectorul privat din România a fost generată nu de întreprinderile privatizate, ci de formele noi, create în însăși sectorul privat. Aceasta înseamnă existența unui decalaj între creșterea gradului de ocupare și reducerea acestuia ca o consecință a transferului de proprietate și respectiv, a creării de noi întreprinderi privatizate.

În prezent, procesul de privatizare în țar noastră se extinde continuu, cuprinzând unități mari și mici în toate domeniile de activitate. Pentru a desprinde unele concluzii și priorități în procesul de privatizare, este necesară o acțiune de analiză – diagnostic la nivel național asupra situației economico – financiare. Din analizele făcute reiese ca există încă un decalaj substanțial între România și celelalte țări aflate în tranziție la economia de piață atât în ceea ce privește nivelul dezvoltării economice, cât și factorii favorizanți și nivelul dezvoltării economice.

Se pare ca obiectivul fundamental al țării noastre, la orizontul anului 2000, se referă la dezvoltarea economică durabilă, ceea ce necesită promovarea rapidă, consecventă și coerentă a reformelor pentru trecerea la economia de piață. Pentru asigurarea acestei condiții, rolul statului ar trebui să se rezume la reglementarea cadrului activităților economice adecvate funcționării fără distorsiuni a pieței, pornind de la premisa superiorității pieței față de stat în alocarea eficientă a resurselor, corectarea situațiilor de eșec ale pieței, redistribuirea veniturilor prin reducerea poverii fiscale și stabilirea de priorități clare, favorabile reformei, ale cheltuielilor bugetare, în acord cu rolul statului în condițiile economiei de piață. Rezultă deci că soluționarea problemelor generate de insuficienta dezvoltare a pieței în perioada de tranziție se găsește nu în aplicarea intervenției statului în economie, ci în accelerarea procesului de liberalizare.

În actuala etapă, transformarea sistemică apare ca o premisă esențială în ce privește însănătoșirea și competitivitatea producției naționale, modernizarea tehnologiilor și, în consecință, creșterea eficienței economice și sociale. Pentru ca toate aceste obiective să fie realizate, se impune o etapizare coerentă a întregului proces de tranziție, stabilind astfel o ierarhie a priorităților în funcție de schimburile intervenite în domeniile legislativ, instituțional, de mecanism. Din momentul în care se vor generaliza reușitele economice se va intensifica și incitația la investiții, ceea ce va declanșa efectul de multiplicator. La toate acestea se adaugă și factorul extern, care presupune apariția următoarelor premise:

a). redefinirea locului țării noastre în economia mondială se impune a fi axată pe valorificarea resurselor economice primare autohtone, atât pe plan intern cât și prin participarea la diviziunea internațională a muncii;

b). restructurarea relațiilor economice ale țării noastre după criteriul eficienței, eliminându-se toate operațiunile ineficiente;

c). îmbinarea consecventă a integrării crescânde a țării noastre în economia mondială cu păstrarea și chiar consolidarea independenței sale economice.

Din cele menționate anterior, reiese că participarea crescândă a României la activitățile unor organisme economice internaționale nu trebuie să ducă la subordonarea economiei românești față de organismele respective.

CAPITOLUL 3

Cercetări prospective. Explorarea viitorului: pregătirea individului

și a colectivității în fața schimbării

3.1. Scenarii alternative și studii globale – o viziune prospectivă integratoare

Utilizată pentru studii prospective de amploare, metoda scenariilor constă în construirea unor secvențe logice de evenimente care ne evidențiază un număr de puncte critice sau modale și corespunzător, mai multe alternative de rezolvare a acestora. „Principala caracteristică a „scrierii” scenariilor o reprezintă tratarea diverselor aspecte ale problemelor complexe fiind luați în considerare factorii endogeni și exogeni implicați.

Metoda este folosită atunci când cuantificarea factorilor nu poate fi realizată satisfăcător ori statisticile sunt inadecvate”.

În cazul anumitor studii, construirea scenariilor este cea care urmărește legarea părții macroeconomice cuantificate cu aspectele social politice mai puțin cuantificabile și cu studiile de caz elaborate mai detaliat, constituind astfel un mijloc de evaluare a diferitelor perspective ale dezvoltării.

Studiile mai importante asupra viitorului, ai căror autori sau coordonatori –

străini sau români – au utilizat în diferite variante, metoda scenariilor sunt:

a) Scenariul Herman Khan

Directorul Institutului de Cercetare a Viitorului din Hudson (S.U.A.), Herman Khan a fost coordonatorul unor importante lucrări cu caracter explicativ. Depășită în unele privințe, prima lucrare ‚Anul 2000” constituie și astazi un prețios documentar în elaborarea altor studii cu caracter previzional. Cea de-a doua lucrare, „Următorii 200 de ani”, efectuează o analiză a scenariilor (până în anul 2176) în șase domenii: creșterea demografică, dezvoltarea economică, energia, materiile prime, resursele alimentare și mediul înconjurător. Autorii iau atitudine împotriva celor care pledează pentru stagnarea creșterii economice sau a celor care blamează tehnologiile moderne, punând pe seama progresului tehnic dezechilibrele ecologice existente. Scenariul construit de ei, însă, nu ne oferă vreo alternativă în soluționarea posibilelor puncte modale critice. Dealtfel, într-o lucrare ulterioară a sa, Herman Khan respinge ideea statornicirii unei noi ordini economice internaționale, propunând în schimb un „nou context internațional pentru dezvoltare”.

b) Scenariul Mircea Malița

Cartea sa, „Cronica anului 2000” a fost plasată de către comentatori între prognoza științifică și literatura fantastică1. Autorul român subliniază, de la început, printre altele, rolul deosebit pe care știința organizării il va avea la sfârșitul acestui secol. „Capacitatea de organizare este scoasă din familia aptitudinilor speciale și trecută în cea a gramaticii și logicii”, iar tehnicile optimizării sunt strânse la un loc sub titlul de „cercetări operaționale”.

În următorii 30 de ani, datorită „atelierelor” răspândite în lume – afirma autorul încă la sfârșitul deceniului VII – „se vor produce mai multe modificări ale mediului decât în ultimii 300 de ani”. Mari modificări vor atrage după sine procesele industrializării și urbanizării.

Populația va atinge curând cifra de șase miliarde: adaosul demografic cel mai mare îl vor aduce țările în curs de dezvoltare care, pentru un ritm mediu de 2 %, vor necesita o creștere de 6 % a venitului național. Din perspectiva unor astfel de „trepte ale artificializării”, dezvoltarea se impune ca obiectiv major ce trebuie realizat pe plan internațional cu participarea tuturor statelor: obiective și căi, căi și mijloace capabile să statornicească un nou echilibru al forțelor naturii, să asigure supraviețuirea speciei noastre.

c) Scenariul Alvin Toffler

Aria de investigație a lui Alvin Toffler este limitată în ceea ce privește „șocul viitorului” (1970) la o „patologie socială”: „subculturi și moduri de viață”, confruntate cu acea „accelerație” a schimburilor de la sfârșitul secolului XX. Lipsită de o pregătire adecvată a posibilităților de adaptare a biosistemului uman, societatea americană ar putea ajunge, potrivit opiniei aceluiași autor, la un deznodământ falnic.

Negăsind un răspuns la „rezistența oarbă” față de schimb, savantul american se străduiește cel puțin să prezinte o nouă și cuprinzătoare teorie a adaptării; ea ar presupune existența unui echilibru nu numai între „ritmurile schimbării din diferite sectoare”, ci și între „rapiditatea schimbării din mediul înconjurător și ritmul lent al adaptării umane”.

Pornind de la problematica actualei „civilizații”, cartea ‚Al treilea val” (1981), ne oferă, în schimb, perspectiva în „clar – obscur” a unei noi „civilizații” care ar sfida toate presupunerile anterioare. „Vechile moduri de gândire, vechile formule, dogme și ideologii, oricât de îndrăgite sau de folositoare ar fi fost ele în trecut, nu mai corespund realităților”. Nu mai sunt potrivite nici „atitudinile sau stările de spirit convenționale …”. Lumea care naște reclamă „idei” și analogii, clasificări și noțiuni cu totul noi”. Dacă, indiscutabil, prin proporția frescei realizate, cartea reușește să ne ofere o imagine cuprinzătoare a problemelor majore, proprii zilelor noastre, sau ale celor cu care vom fi confruntați în viitor, prin amplasarea instrumentului folosit în cercetare, Alvin Toffler plătește un tribut construcției globale de „valori” ale civilizației, incluzând în perimetrul acestora atât investigarea dezvoltării industriale de tip capitalist, cât și prin similitudine, pe cea a a realităților industriale de tip socialist.

Caracteristica comună a acestor două studii asupra viitorului este aceea că proiecțiile sunt concepute a fi mult mai lungi în legătură cu schimburile tehnologice și mult mai scurte în legătură cu schimburile sociale. Dar, dacă scenariul pentru „lumea standard”, anticipată de Herman Khan, nu ne semnalează vreo schimbare în viitor a structurilor sociale existente, scenariul pentru „lumea celui de-al treilea val” ne sesizează totuși, asupra impactului social al unor viitoare schimbări, asupra tipurilor de nevoi ale omului sau asupra calității relațiilor sociale.

d) Scenariul Sergiu Tămaș

Studiul publicat de Sergiu Tămaș sub titlul „Cercetarea viitorului” cuprinde o fină analiză a problemelor prospectivei și planificării sociale, fără a neglija, în special, unele trăsături ale raportului dintre cercetarea viitorului și organizarea conducerii. Ideea sa de bază poate fi redată în puține cuvinte astfel: viitorul se determină ca timp deschis inițiativelor sociale, rolul primordial revine politicului, ca formă concentrată de exprimare a atitudinii, intereselor și idealurilor forțelor sociale. Prin trecerea dialectică de la timpul „deschis” la cel „dominant”, Sergiu Tămaș subliniază obligativitatea trecerii de la „sfera explorării la sfera normării acțiunii”, relevând necesitatea unor corelații între investigația științifică, relevând necesitatea unor corelații între investigația științifică, valorile social – politice și acțiunea planificată”. Microstudiul prospectiv consacrat „orizontului 2016”, constituie în final, în contextul unei „deschideri concrete în timp”, o contribuție proprie, discutabilă.

e)Scenariul Jan Tinbergen

Lucrarea „Restructurarea ordinii internaționale”, apărută sub coordonarea lui Jan Tinbergen, se distanțează de celelalte studii din două puncte de vedere:

– constituie o contribuție la dezbaterea și promovarea conceptului de nouă ordine internațională;

– reprezintă o platformă comună, de unire a forțelor progresiste contemporane. Cunoscută și sub denumirea de „al treilea raport către Clubul de la Roma”, lucrarea marchează un punct de referință în evoluția studiilor care privesc viitorul.

Din punct de vedere al gestiunii mediului, al „limitelor exterioare” (respectiv al epuizării unor resurse esențiale), ritmurile creșterii economice sunt mai puțin importante decât ritmurile de exploatare a naturii”. În fond, dilema „creșterii” sau „grijă pentru mediu” are meritul de a ne arăta adevărata ieșire: prioritatea satisfacerii nevoilor fundamentale ale întregii populații.

Mediul înconjurător este potrivit mai curând ca o „dimensiune adițională importantă a dezvoltării, decât ca un subiect în sine sau o alternativă a dezvoltării”: El afectează dezvoltarea de două căi:

– ca potențial de resurse;

– ca o componentă directă a calității vieții.

O aplicare a conceptului de ecodezvoltare ar sublinia necesitatea căutării unor strategii specifice pentru armonizarea obiectivelor sociale și ecologice, capabile să ducă atât la folosirea rațională a unui ecosistem dat, cât și la satisfacere nevoilor fundamentale ale populației. Viabilitatea propunerii de schimbare a stilurilor de dezvoltare depinde de „abilitatea noastră de a proiecta strategii de tranziție”.

f) Scenariul Pavel Apostol

Elaborată și publicată sub titlul generic „Viitorul”, lucrarea dezvoltă unele concepte abordate de autor fie în lucrările sale de cercetare asupra previziunilor din domeniul educației, fie în volumele consacrate teoriei și metodologiei specifice studiilor viitoriste. Sprijinit pe o analiză antologică, Pavel Apostol subliniază ideea că „problema cunoașterii viitorului intră în sfera mai largă a problemelor privind cunoașterea acțiunii umane și a consecințelor acestuia”. „Ființarea specific umană” include conștientizarea orizontului de timp în care se desfășoară existența „acțională” a omului, practica socială.

Progresele înregistrate în teoria sistemelor sociale, în aprofundarea analizei sistemice au permis investigarea științifică a activității de exploatare a viitorului. În afară de faptul că se reproduc pe sine (ca ființă biologică), oamenii mai produc și reproduc modul lor de existență, condițiile acestuia. Totodată, ei produc și reproduc interacțiunile lor cu mediul natural, activitatea de exploatare și creare a viitorului poate fi proprie și oamenii ca subiect istoric colectiv global.

Într-o perspectivă realistă, responsabilă și echitabilă Pavel Apostol ne oferă importante reflecții pe marginea unor probleme globale: populația, tehnologia și educația individul și colectivitatea trebuie să stăpânească acea tehnologie socială proprie înfăptuirii „unor societăți libere, a unor persoane libere, având garantat minimul social necesar satisfacerii nemanipulate a nevoilor fundamentale și alegerii libere a calității vieții lor”.

În România, sub conducerea Academiei de Științe Sociale și Politice au fost organizate colective de prognoză în diferite domenii de dezvoltare, iar rezultatele lor au fost publicate în seria ‚Probleme globale ale omenirii”, precum și în colecția „Idei contemporane”. Studiile referitoare la o sferă specifică au încercat să se integreze în preocupările generale referitoare la triada „știință – progres – pace”.

Despre rolul și semnificația unor probleme globale (pacea și dezarmarea, știința și tehnologia, resursele și limitele lor) sau ale unor probleme vitale (identitatea culturală, educația și comunicația) au fost concepute teoretic, explorate și tratate în perspectivă de către diverși autori în studii de analiza și prognoză.

3.2. Știința, tehnologia și societatea

În jurul problemei „suportului” dezvoltării are loc, in prezent, o confruntare a concepțiilor cu substrat ideologic: unele care absolutizează importanța științei în dezvoltarea societății și a omului; altele, dimpotrivă, care îi minimalizează rolul, proclamând în schimb noi teorii darwiniste. Desigur că, în aceste condiții, se impune în primul rând, o redefinire a metodologiei „proiecției în viitor”: afirmarea, pe baza ultimelor descoperiri științifice contemporane, a unui nou mod de a înțelege unitatea organică dintre știință și condiția umană. Posibilitatea de a face presiuni reale și de a fundamenta științific perspectiva evoluției sociale, dar și a mediilor sociale, ne este oferită de o atare metodologie, redefinită, capabilă să contribuie atât la rezolvarea „multiplelor probleme legate de dezvoltarea științei și a influenței ei asupra viitorului omului”, cât și în felul de a privi „esența științei și a omului”. Prin urmare, atunci când vorbim despre viitorul științei, nu ne putem limita doar la științele naturii și cele tehnice, ci trebuie să avem în vedere și aportul viitor al științelor sociale și umane.

Stabilirea unor obiective sau a discuțiilor principale de dezvoltare (ecodezvoltare) a devenit de o stringentă actualitate. Nu mai este suficientă o simplă adaptare la nevoile de moment, ci este necesară o anticipare a locului componenței științifice – tehnice în cadrul relației resurse – mediu – populație.

Cercetarea prospectivă și elaborarea programelor de acțiune ale UNESCO reflectă colaborarea strânsă, pluridisciplinară a științelor sociale și a științelor naturale, inspirându-se din concluziile științei și tehnologiei la dezvoltare (CAST, MINESPOL).

Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor și rolul lor crescând în exploatarea și utilizarea resurselor naturale, face însă necesară elaborarea unui regim care să definească principiile aplicabile pentru a preveni și limita prejudiciile cauzate mediului.

În România, „Progresul direcțional de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și de introducere a progresului tehnic”, adoptat în 1980 prevedea în chip extravagant obiectivele deceniului IX și direcțiile principale până în anul 2000, atât în domeniul științelor sociale și umane, cât și în domeniul științelor naturii și tehnice. Țelul final al activității științifice și tehnologice românești îl reprezintă, doar declarativ, creșterea continuă a calității vieții omului, ceea ce nu implică – așa cum se afirma soluționarea problemelor pe care le ridică „protejarea multilaterală a mediului, asigurarea unei bune stări de sănătate a întregii populații ”.

În ideea adâncirii problematicii vaste a modelului global al lumii, lucrarea „Viitorul electronicii și informaticii” coordonată de Mihai Drăgănescu, tratează rezultatele și implicațiile de mare anvergură ale revoluției în informatică de care trebuie să se țină seama în construcția moleculelor sectoriale sau globale, folosite în elaborarea strategiilor de dezvoltare pe plan național, regional și internațional.

În perspectivă, folosind tehnicile de calcul electronice, cultura informatică va determina „o schimbare radicală a relațiilor noastre anterioare față de mediul natural, material și social, creându-se noi valori, un nou stil de muncă, noi relații umane … „. Bazată pe industria cibernetizată, producția va fi calitativ diferită de cea actuală, problema reintroducerii deșeurilor în procesul de producție fiind simțitor rezolvată prin trecerea de la procesele tehnologice lineare la cele ciclice. Cu alte cuvinte, se va ajunge la „crearea unor procese de producție care să se desfășoare în circuit închis, asemănătoare sistemelor ecologice”.

Pentru o mai bună explorare și construire efectivă a unora dintre alternativele alese este necesar a se sublinia obligativitatea clasificării termenilor și conceptelor utilizate, ca și oportunitatea redefinirii metodologiei de predicție. Cu atât mai mult cu cât oricare din temele studiate – fie că este vorba de resursele dezvoltării, de mediul uman și de resursele sale, de identitate culturală și patrimoniul comun, de educație și comunicare, de dreptul omului la un mediu uman sănătos – toate relevă dimensiunea strategică a științelor și tehnologiei.

3.3. Identitatea culturală și patrimoniul comun

Viitorul dezvoltării industriale, degradarea mediului natural și construit, posibilitatea de a substitui o creștere pur economică și cantitativă cu o altă creștere, nu sunt singurele probleme care ne preocupă la nivel regional și global. Cultura, educația, informația sunt tot atâtea domenii de reflecții pentru deceniile următoare.

Planul de dezvoltare economică pe termen lung și proiecțiile demografice sunt puncte de plecare esențiale ale previziunilor pe termen lung în materie culturală. O evaluare a tendințelor, o definire a finalităților în acest domeniu înseamnă o întoarcere la resurse, la ceea ce numim identitate culturală, ca motor al dinamicilor naționale, subregionale și regionale.

Cercetarea prospectivă și elaborarea unor programe corespunzătoare de acțiune s-au inspirat din principiile enunțate în „Declarația referitoare la principiile cooperării culturale internaționale” a UNESCO, declarație care subliniază faptul că orice popor are dreptul și îndatorirea de a-și dezvolta cultura sa, ca toate culturile fac parte din patrimoniul comun.

Desigur, în perspectivă, se impune conceperea și demararea unor noi activități care să permită – grație educației formale și nonformale, a utilizării mijloacelor de comunicare în masă – sensibilizarea populației față de valorile patrimoniale care, de fapt sunt constituente ale identității lor culturale. Accesul maselor – populare la mediul cultural și natural sunt două aspecte ale unei aceleiași realități.

3.4. Resursele și limitele lor

Problema „rolului științei și tehnologiei” a devenit stringentă în urma publicării primului raport al Clubului de la Roma: „Limitele creșterii” (1972) elaborat de D.H. Meadows. El se ocupă într-un capitol distinct, de resursele neregenerabile, două constatări se impun – prin relevanța lor – a fi reamintite: prima care evidențiază caracterul finit al resurselor; a doua care reliefează inegala repartiție a acestora.

Pornind de la unele obiecții aduce primului raport, cel de al IV – lea raport: „să ieșim din epoca risipei” (1976) coordonat de Dennis Gabor de la Departamentul ingineriei electrice din Londra și Umberto Colombo, de la Divizia de cercetare și dezvoltare din Milano, a oferit o analiză a situației actuale și a o estimare a previziunilor în trei domenii principale: energia, materiile prime și alimentația în cazul energiei, limitele fizice sunt date de modificările introduse în mediu și în special de „impactul asupra climatului terestru al marii cantități de căldură disipată”. pentru resursele minerale naturale, experții nu prevăd o limită critică apropiată, întrucât, cu câteva excepții, „pot fi găsite materiale de întocmire a celor actuale în ce privește alimentația, este posibil ca resursele de fosfor „să devină un factor limitativ. Conform literaturii de specialitate, știința și tehnologia constituie „instrumente inestimabile în înfruntarea și rezolvarea gravelor probleme puse de limitarea resurselor”. Menținerea vechilor mecanisme și structuri economice înseamnă menținerea „societății risipei”; ea face ca risipa cea mai importantă să fie legată tocmai de energie, materii prime și produse alimentare.

Lucrarea se încheie cu concluzia că limitele reale ale creșterii sunt mai curând politice, sociale și administrative, decât de ordin științific și tehnologie.

Din strategia dezvoltării pentru deceniul IX, adoptată de sesiunea specială a O.N.U. este de reținut, recomandarea de a se trece hotărât de la economia bazată pe hidrocarburi la una axată în esență pe surse de energie noi și regenerabile.

În soluționarea problemelor energetice, o importanță specială a avut-o și Conferința națiunilor Unite pentru surse de energie noi și regenerabile de la Nairobi (1981).

De asemenea, în cadrul dezbaterilor prilejuite de Simpozionul Internațional cu tema „Conservarea energiei și cooperarea internațională” (București, 1981), desfășurat sub egida Asociației Române de Marketing și a Asociației de drept internațional și relații internaționale, un interes particular l-au trezit aspectele de natură juridică. S-a argumentat în favoarea așezării raporturilor juridice din acest domeniu pe baza unor reguli de comportament internațional, a unui veritabil cod de conduită care s includă următoarele:

– exercitarea suveranității naționale asupra resurselor energetice;

– adâncirea schimburilor internaționale de resurse și tehnologii energetice;

– organizarea cooperării internaționale pentru valorificarea unor surse și resurse suveranității naționale și pentru dezvoltarea unor surse alternative.

În planul gândirii economice, o schimbare de paradigmă – în scopul considerării caracterului limitat al resurselor – a fost propusă de N. Georgescu – Reogen. Prin legarea teoriei economice de lumea fizică, sau mai precis prin aplicarea celui de-al doilea principiu al termodinamicii în economie, noua paradigmă, cea a entropiei – concepute și demonstrată de economistul român – a contribuit la lărgirea orizontului de abordare, respectiv la implicarea sistemică a câmpului fenomenelor social – economice, incluzând în sistemul economiei „factori naturali ai evoluției resurselor, precum și problema mediului înconjurător”, înlesnind prin aceasta, formularea unor obiective realiste, orientarea preocupărilor pentru conservarea și economisirea resurselor de energie și materii prime și spre găsirea unor soluții apte să evite poluarea.

În planul cercetării la nivel național, studiile cu caracter de prognoză privind dezvoltarea durabilă – pe termen mediu sau lung au general interesul legitim și responsabilitatea oamenilor de știință români față de destinele limii, mergând de la problemele generale ale economiei mondiale, până la dezvoltarea principalelor sectoare economice.

Studiile efectuate reprezintă o importantă contribuție a științei românești și au dus la concluzia că noua ordine economică relativă a nivelurilor de dezvoltare economică a statelor. Transfigurat în cadrul structurilor interne prin mijlocirea cooperării internaționale acest obiectiv ar avea ca finalitate eliminarea risipei, menținerea echilibrului ecologic, îmbunătățirea continuă a calității vieții, dezvoltarea continuă.

3.5. Educația și comunicarea

Rapoartele unor comisii internaționale – cel asupra dezvoltării educației (raportul Faure, 1972) și respectiv cel pentru studiul problemelor comunicării (Raportul MacBride, 1980) comportă în afară de descrierea situației și de analiza conceptuală a celor două domenii, o dimensiune prospectivă, având schițate cu prudență direcțiile evoluțiile viitoare.

Viitoarea „cetate educativă” este concepută de Edgar Faure în termenii unui proces de „împlinire intimă” între factorii educativi și factorii socio – economici și politici, „turnul cel mai înalt al cetății fiind cel al educației permanente”, Faure a propus un „Program internațional pentru inovațiile educaționale”.Rolul comunicării are, de asemenea, o dimensiune globală. De el depinde ca opinia publică internațională să devină conștientă de problemele care amenință supraviețuirea omenirii. Raportul MacBride apreciază că acest rol poate ajunge la maximum atunci când „efectele sale se conjugă cu cele ale altor factori sociali și când mesajele transmise reprezintă ecoul unor preocupări generale”.

După aprecierea savantului olandez, informatica sporește impactul și dimensiunea comunicării. Astfel informațiile obținute din datele recepționate prin teledetecție pot servi la planificarea, conservarea și utilizarea resurselor din sol, la protejarea și supravegherea mediului înconjurător.

Proiecțiile în viitor ale comunicării din societatea contemporană au beneficiat de orientările Declarației asupra principiilor fundamentale privind construcția organelor de informare la întărirea păcii și la înțelegerea internațională, la promovarea drepturilor omului și a luptei împotriva rasismului, apartheidului și a

incitării la război.

Principalul obiectiv al Progresului internațional pentru dezvoltarea comunicării adoptat la sesiune de la Belgrad (1980) constă în stimularea cooperării și a ajutorului în favoarea dezvoltării infrastructurilor comunicării ca și în reducerea decalajului dintre diversele țări în acest domeniu.

Comunicarea, ca și educația, poate constitui, în perspectivă, îndeosebi pentru țările în curs de dezvoltare, un mijloc de a prezerva identitatea culturală și de a promova o participare sporită a populației la schimburile posibile în lume.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII

Economicul, socialul și ecologicul în perspectiva dezvoltării durabile reprezintă obiectul unor cercetări prospective în contextul extrapolării orizontului nostru temporal.

Cercetările prospective descoperă mai întâi situații relevante în toate stările imaginabile, iar apoi determină rezultatele probabile, încercând a decela sau delimita pe cele imposibile de cele posibile și în interiorul acestora din urmă, pe cele dezirabile de cele indezirabile, utilizând în acest scop un registru bogat de tehnici, între care tehnica scenariilor joacă un rol însemnat. De la prima etapă a cercetărilor prospective – exploatarea viitorului – în care funcționează conceptul cheie de „prognoză”, la cea de-a doua etapă – crearea viitorului – în care funcționează conceptul de „model” se urmărește succesiv, modul de pregătire a individului în fața schimbărilor și de considerare a caracteristicilor regionale și a nevoilor umane.

Se constată, de asemenea, trecerea de la o atitudine prospectivă cu sens unic (de anticipare), cu metode explorative, la o atitudine prospectivă cu sens dublu (teoretică), cu metode cibernetice corespunzătoare, explorativ – normative; de la „ce se întâmplă daca tendințele actuale vor continua” (sub raportul „limitelor exterioare”) la „ce trebuie să se întâmple pentru a atinge obiectivele de lichidare a decalajului uman și social” (sub raportul „limitelor interioare”).

În acest fel, factorilor de decizie dintr-o societate sau alta li se oferă, împreună cu instrumentele necesare elaborarea unor strategii și o ideologie, respectiv o metodologie cu valori „subsumate”, utilizate în cunoașterea corelațiilor dintre previziune și acțiune. Nicidecum, rolul lor nu este acela de a enunța „adevăruri absolute”. Descifrarea sensului de viitor al corelațiilor evidențiate pe baza cercetărilor prospective permite orientarea activității umane și sociale în direcția asigurării proporției dintre viitorul dorit și viitorul posibil.

După o vreme in care a predominat viziunea ecostructurilor, constatăm că în ultima perioadă, literatura de specialitate înregistrează tot mai mult o adevărată mutație a priorităților: de la cercetări prospective cu o dominantă tehnologică la cercetări cu o dominantă socială centrarea problematicii regionale și globale pe elementul uman, dincolo de elementele strict economice, a adus în discuție nevoile omului și țelurile omenirii, drepturile omului și ale popoarelor, alături de relația de osmoză a omului și a societății cu mediul înconjurător au apărut, în aceeași măsură de necesare, relațiile de echitate și justiție dintre oameni și dintre societăți.

Putem afirma, în încheiere că între cercetarea nevoilor fundamentale și modelarea regională sau globală există o legătură indisolubilă: pe de o parte, analiza acestor nevoi contribuie la stabilirea parametrilor unor componente angajate în construirea modelului regional sau global, ia pe de altă parte, această modelare, la rândul ei, prin examinarea diferitelor abordări ale dezvoltării, face posibilă compararea nevoilor umane, estimarea probabilității satisfacerii lor. Tot astfel, are loc trecerea de la conturarea posibilităților de satisfacere a nevoilor psihologice precum hrana sau mediul și se ajunge la o analiză a nevoilor spirituale, precum informația sau educația.

În România, o Conferință Națională a Cercetărilor va avea loc în acest an, după 15 ani de absență și se preconizează ca până la 1 ianuarie 2003 reglementările naționale din domeniul cercetării să fie armonizată cu cele internaționale, urmărindu-se afirmarea potențialului nostru științific la nivel internațional.

BIBLIOGRAFIE

Constantinescu, N.N. – „Economia protecției mediului natural”, Editura Politică,
București, 1976

Dobrotă, Niță _ „Economie politică”, Editura Economică, București,

1997

Ecobescu, Nicolae – „Resursele și politica mondială”, Editura Politică,

București, 1981

Florescu, Mihail – „Retrospectivă și perspectivă în cercetarea unor

probleme vitale pentru omenire”, Editura Politică, București, 1980

Florescu, Mihail, _„Economia mondială. Orizont 2000”, Editura Academiei, Horovitz, Marcel, București, 1980

Malița, Mircea

Georgescu Roegen, N. – „Legea entropiei și procesul economic”, Editura Politică,
București, 1979

Georgescu, G. – „Reforma economică și dezvoltarea durabilă”, Editura

Economică, București, 1995

Ghiță, Paul Tănase, –„Economie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, Coșea, Mircea 1997

Ivanciu Văleanu, Nicolae – „Istoria gândirii economice”, Editura Expert, București,
1992

Malița, Mircea – „Cronica anului 2000”, Editura Politică, București 1969

MacBride, Sean – „Mai multe voci, o singură lume” Raportul Comisiei

Internaționale pentru studiul problemelor comunicării”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Negrițoiu, Mișu – „Salt înainte. Dezvoltarea și investițiile străine directe”,

Editura Expert, București, 1996

Secăreș, Vasile – „Despre pace și război în era nucleară”, Editura Politică,

București, 1985

Sion, Ion Grigore – „Ecologie și drept internațional”, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1990

Scurtu, Marin, – „Economie”, Editura Independența Economică, Brăila,

Duțu Mihaela 2000

Toffer, Alvin – „Șocul viitorului”, Editura Politică, București, 1973

Toffer, Alvin – „Al treilea val”, Editura Politică, București, 1983

Tibergen, Jan – „Restructurarea ordinii internaționale”, Editura Politică,

București, 1978

Tămaș, Sergiu – „Cercetarea viitorului”, Editura Politică, București, 1976

Ungureanu, Emilia – „Curs de microeconomie”, Editura Carminis, Pitești,

2001

Voineagu, V, – “Macroeconomie și analiză macroeconomică”, Editura

Maniu, Al. Isaic, Independența Economică, București, 1995

Mitruț, C .

Wagner, Pavel, – „Compararea internațională a PIB”, Editura Economică,

Ștefănescu, Daniela E. București, 1999

*** – Anuarul Statistic al României, 1998, 1999,2000

*** – „Dicționar de economie politică” (coordonator Niță

Dobrotă), Editura Economică, București, 1999