Economia Verde Premisa Pentru O Dezvoltare Sustenabila

Economie

Economia Verde Premisa Pentru O Dezvoltare Sustenabila

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere

CAP. I ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND ECONOMIA VERDE

Economia verde – concept și definiții

Dezvoltarea sustenabilă a economiei verzi

CAP. II ROLUL ECONOMIEI VERZI ÎN SOCIETATE

2.1. Economia verde și rolul acesteia în creșterea calității vieții

2.2. Impactul dezvoltării sustenabile a economiei verzi

2.3. Dezvoltarea sustenabilă în momente de criză economică

CAP. III STUDIU DE CAZ PRIVIND DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ A ECONOMIEI VERZI ÎN ROMÂNIA

3.1. Economia verde și locurile de muncă verzi

3.2. Măsuri și instrumente privind dezvoltarea economiei verzi în România

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Cap. I Aspecte conceptuale privind economia verde

Economia verde este un subiect larg dezbătut în întreaga lume, acest fapt se datorează a fi esential in viitorul economiei mondiale. În problematica internaționala se urmareste gasirea de solutii pentru dezvoltarea mediului datorita problemelor generate de crizele multiple ale economiei care inca nu si-au gasit rezolvarea.

Prin acest concept se urmărește a se găsi soluții concrete cu aplicabilitate în problematica internațională a dezvoltării mediului ca urmare a problemelor masive generate de crizele multiple ce nu își mai găsesc rezolvarea. Totodată, comunitatea internațională vizează găsirea unor alternative pe termen lung cu scopul de a îmbunătăți calitatea vieții și a elimina pe cât posibil sărăcia populației.

Pentru a transforma dezvoltarea economică durabilă este nevoie de o tranziție cu implicații multiple atât la nivelul guvernelor, cât și la nivelul mediului privat. Cu alte cuvinte, este necesar un efort comun, între mediul public și privat, cu scopul de a separa creșterea economică de folosirea excesivă a resurselor, având ca principal obiectiv creșterea calității vieții alături de reducerea riscurilor de mediu și deficitului social.

Tranziția către o „Economie verde” presupune practicarea unei economii bazate pe politici și investiții care să facă legătura între dezvoltarea economică, biodiversitate, ecosistem, schimbările climatice, sănătatea și bunăstarea populației pe termen mediu și lung. Aceste premise trebuiesc conectate între ele pentru a obține dezvoltarea durabilă – considerată baza reluării creșterii economice la nivel global.

Trecerea către „Economia verde” implică o preocupare adecvată axată pe cunoaștere, cercetare și inovare care să creeze un cadru propice menit să favorizeze dezvoltarea durabilă pe termen lung.

Conceptul de „Economie verde” este considerat de unii specialiști ca soluție a problemelor cu care se confruntă țările lumii. Este bine știut faptul că sistemul economic practicat se află într-un colaps și este nevoie de o regândire a acestuia din toate punctele de vedere. O soluție pentru a adapta economia și evoluția acesteia noilor provocări la nivel global o poate reprezenta tranziția către „Economia verde”, integrând mediul tot mai mult în paradigma dezvoltării durabile.

În condițiile actuale economice, în care încă se resimt efectele postcriză, Uniunea Europeană simte pulsul evenimentelor viitoare ce pot marca traiectoria către care se îndreaptă statele lumii și încearcă să se implice cât mai mult în vederea găsirii unor soluții ce pot fi adoptate și adaptate atât la nivel central, cât și la nivel local.

Uniunea Europeană urmărește o reînnoire a activității de dezvoltare durabilă la nivel mondial prin: definirea și aplicarea aspectelor diverse ale economiei verzi, ecologice; asistență financiară și de transfer de tehnologie și de know-how (mai ales pentru țările în curs de dezvoltare); fundamentarea diverselor aspecte ale guvernanței în domeniul dezvoltării durabile; implicarea întregii societăți din Europa pentru optimizarea viziunii de la Rio și acordarea sprijinului politic necesar.

Economia verde – concept și definiții

Noul sistem economic care se bazează pe dezvoltarea durabilă se pare că va deveni soluția pentru depășirea problemelor de mediu, economice și sociale, vizând totodată gestionarea crizei și a efectelor acesteia. În acest sens, este nevoie de luarea unor măsuri prin utilizarea unor politici adecvate care să creeze condiții de susținere a creșterii economice și de reducere a sărăciei. În mediul economic actual, majoritatea țărilor au fost și încă sunt afectate de criză, împiedicând o creștere economică. Totuși, creșterea economică trebuie să fie posibilă, pentru a ieși din acest colaps prin crearea unor legături solide între dezvoltare, producție și consum durabil.

Natura și valoarea acesteia joacă un rol important de sprijin pentru creșterea economică în contextul actual numai dacă se va conștientiza importanța echilibrului în domeniul protecției acesteia. Aici intervine și conceptul de economie verde, care are ca obiectiv tranziția către o economie strâns legată de dezvoltarea durabilă. Sistemul economic prezintă multe fluctuații, iar această nouă viziune trebuie să se muleze perfect de la început tocmai pentru a fi adaptată pe termen lung. Pentru a implementa politicile asociate cu Economia verde, este nevoie în primul rând de un efort comun al tuturor țărilor, de campanii de conștientizare a importanței acestui fenomen, cât și de oferirea de soluții oportune și aplicabile.

De exemplu, pentru a implementa economia verde în fiecare stat, este nevoie de implicarea profundă a consumatorilor și a mediului de afaceri, alături de implementarea cadrului principal de măsuri propuse și adoptate la nivelul organismelor de conducere naționale și internaționale. Trebuie să se înțeleagă faptul că este o prioritate utilizarea durabilă a resurselor, mai ales având în vedere schimbările climatice din ultimele decenii.

Eradicarea sărăciei este strâns legată de gestionarea durabilă a resurselor naturale. Acest lucru se întâmpla deoarece populația săracă își asigură mijloacele de existență prin dependența de resursele naturale. Capitalul natural este legat de problemele actuale ale omenirii, cum ar fi: sărăcia, salubritatea, sănătatea, educația.

Obiectivele statelor trebuie să urmărească pe termen lung următoarele probleme:

securitatea alimentară;

bunăstarea și sănătatea populației pe termen lung;

schimbările climatice și efectele acestora;

dezvoltarea economică;

eliminarea sărăciei.

Economia verde presupune a utiliza resursele naturale, energia și noile tehnologii alături de metode de producție nepoluante în scopul de a favoriza creșterea economică și crearea de locuri de muncă noi. Prin acest concept, este nevoie de crearea unor noi modele de consum și producție durabile, care să nu forțeze ecosistemul. Dezvoltarea durabilă presupune dinamism, necesită schimbări permanente, adaptare și cercetare, toate aceste elemente fiind strâns legate de conservarea mediului înconjurător și de o utilizare corespunzătoare a resurselor naturale.

Un exemplu în această direcție poate fi domeniul energetic pentru care se consideră că în următorii 40 de ani vor fi neapărat adoptate schimbări privind consumul și producția energiei (Conform Raportului recent al Agenției Internaționale a Energiei privind scenariile tehnologice pentru 2050).

Industria chimică reprezintă un model pentru schimbările adoptate privind înlocuirea metodelor de producție existente cu unele durabile și eficiente în scopul obținerii unui avantaj comercial. Instrumentele politice care ar putea fi utilizate în cadrul economiei ecologice pot fi grupate în câteva categorii:

tarifare corectă;

politici de achiziții publice;

reforme fiscale ecologice;

investiții publice în infrastructură durabilă;

sprijin public destinat cercetării și dezvoltării în domeniul tehnologiilor ecologice;

politici sociale pentru concilierea obiectivelor sociale cu politicile economice.

O economie verde este un model de dezvoltare economică sau o economie bazată pe dezvoltarea durabilă și o cunoaștere a economiei ecologice.

Karl Burkart definește o economie verde ca fiind bazată pe șase sectoare principale:

energie regenerabilă (solară, eoliană etc.)

construcții „verziˮ (ex. construcții LEED – Leadership in Energy and Environmental Design )

combustibili alternativi (vehicule electrice sau hibride etc.)

managementul apei (epurarea apelor, sisteme de colectare a apei de ploaie etc.)

managementul deșeurilor (reciclare etc.)

managementul territorial (incluzând agricultura organică, conservarea habitatului, împăduriri la nivel urban-parcuri, reîmpăduriri și stabilizarea terenurilor)

Centrul Global al Cetățenilor (Global Citizens Center) condus de Kevin Danaher definește “economia verde” ca o economie bazată pe:

sustenabilitate – bazată pe faptul ca biosfera noastră este un sistem închis cu resurse finite și cu o capacitate limitată de autoregenerare. Depindem de resursele naturale ale pământului și de aceea trebuie să creăm un sistem economic ce respectă integritatea ecosistemelor.

mediul social – trebuie să creăm un sistem economic care asigură tuturor oamenilor accesul la un standard de viață decent și plin de oportunități pentru dezvoltarea socială și personală.

Economia verde este un agregat global al comunităților individuale de satisfacere a nevoilor cetățenilor săi prin intermediul producției responsabile, locale și a schimbului de bunuri și servicii.

Economia verde, așa cum este definită de recentul Raport al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (lansat în februarie 2011), are ca rezultat îmbunătățirea bunăstării și echității sociale, concomitent cu reducerea semnificativă a riscurilor de mediu și deficitului ecologic. Tranziția spre o economie verde înseamnă politici și investiții care vor decupla creșterea economică de creșterea consumului curent intensiv de materii prime și energie. O economie verde poate fi gândită ca o economie cu emisii reduse, prin utilizarea eficientă și durabilă a resurselor și asigurarea incluziunii sociale. Într-o economie verde, creșterea veniturilor și ocuparea forței de muncă ar trebui să fie impulsionate de către investițiile publice și private ce reduc emisiile de carbon și poluarea, sporesc eficiența energetică și eficiența resurselor, și previn pierderea biodiversității și a serviciilor ecosistemelor.

1.2. Dezvoltarea sustenabilă a economiei verzi

Dezvoltarea „economiei verzi” sugerează o redefinire a bunăstării, în termenii regenerării și sănătății și nu atât în termenii acumulării de capital monetar (banii nu sunt neimportanți, dar ei vor trebui să fie utilizați în mod strict ca un mijloc care să faciliteze un schimb util și crearea unei avuții reale). Paul Ekins (2000) a sugerat un indicator denumit „decalajul de sustenabilitate” care se poate exprima atât în termeni fizici, cât și în termeni monetari. Ca indicator monetar acesta se bazează pe prețurile curente implicate în surprinderea decalajului dintre utilizarea curentă și cea sustenabilă a mediului.

P. Ekins a sugerat că ”Dacă dispunem de unii indicatori care reflectă starea sau presiunea exercitată asupra mediului și care arată poziția curentă deținută, legat de unele probleme ale mediului, și dacă dispunem și de un standard de sustenabilitate pentru aceeași indicatori, care să releve o stare sustenabilă, atunci este posibil să se determine un decalaj de sustenabilitate în termeni fizici între situația curentă și cea sustenabilă. Acest decalaj indică măsura în care capitalul natural a fost utilizat fie în trecut, fie în prezent, adică ceea ce a fost sau este în exces față de ceea ce ar fi fost necesar pentru asigurarea sustenabilității mediului.”

O abordare atractivă care încearcă să rezolve problema poluării ca externalitate negativă vizează „internalizarea“ acesteia prin perceperea unei taxe pe poluare, plătită de către cei care poluează (principiul poluatorul trebuie să plătească). Alături de alte instrumente politice, fondurile alocate mediului pot să încurajeze dezvoltarea sustenabilă, punând accentul pe un comportament „prietenos” față de mediu. Se acordă prioritate măsurilor de prevenire de tipul „câștig-câștig” (win-win), și nu alternativelor post-factum, reactive.

Un element cheie pentru o dezvoltare sustenabilă și pentru îmbunătățirea calității mediului este „eco-eficiența” – care ne poate abilita să utilizăm natura pentru acele activități economice necesare pentru a satisface nevoile umane (bunăstarea) și pentru menținerea în cadrul capacității de susținere care să asigure și un acces echitabil la utilizarea mediului de către generațiile prezente și viitoare.

Ideea de arhitectură sustenabilă, prezentă pe piața construcțiilor implică două concepte: conceptul de nevoie (nevoia de a pune la dispoziție un standard de viață acceptabil pentru toată lumea) și conceptul de limită (limita mediului de a face față nevoilor prezente și viitoare).

Criza financiară din ultimii anii aduce în prim plan limita resurselor existente și crește prețul pentru accesarea acestora. Dezvoltarea omenirii a avut ca punct central crearea cantității de produse și apoi servicii, și a început într-un moment în care acestea nu afectau mediul și societatea. Creșterea populației și a piețelor de desfacere au consumat insa resursele pana la momentul actual la care prețul acestora este influențat direct de cantitatea din ce în ce mai redusă a acestora.

Evoluția viitoare a omenirii trebuie să se realizeze într-o direcție care să țină seama de resursele existente și să nu-și pericliteze viitorul pe termen mediu și lung.

Astăzi trăim într-o lume dens populată și cu un fond construit masiv, mare consumator de resurse energetice, iar modalitatea de dezvoltare viitoare depinde de abilitatea de a upgrada acest fond construit în elemente care sa consume cât mai puțin și care să interacționeze pozitiv cu mediul înconjurător. Societatea umană trebuie să găsească înlocuitori pentru combustibilii fosili, trebuie să-și stăvilească nevoia de consum și supraconsum și să-și creeze un viitor sustenabil și încurajator, care să aibă ca scop creșterea calității vieții și nu consumerismul sporit.

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valențe politice precise în contextul globalizării.

În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluțiile economice și sociale ale statelor lumii și ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecințele activității umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creșterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluția a cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluării, producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susținut pe termen lung.

Problematica raporturilor dintre om și mediul natural a intrat în preocupările comunității internaționale începând cu prima Conferință a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) și s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland și intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiție acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generației actuale fără a compromite șansele viitoarelor generații de a-și satisface propriile nevoi”. Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici și decizionali, în care protecția mediului și creșterea economică pe termen lung sunt considerate complementare și reciproc dependente.

De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferința Mondială pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU și adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) și la Conferința Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acțiune la nivel global și local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global și să acționăm local”.

În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenții internaționale care stabilesc obligații precise din partea statelor și termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversității, protejarea fondului forestier și zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informații privind starea mediului și altele, care conturează un spațiu juridic internațional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile.

Se recunoaște, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic și de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafeței sistemelor forestiere tropicale și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socioeconomice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.

Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în forme înțelese și acceptate de societate.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu.

CAP. II ROLUL ECONOMIEI VERZI ÎN SOCIETATE

Trăim într-o perioadă în care ne confruntăm zilnic cu provocări economice, sociale sau culturale. Suntem martori la o înrăutățire a condițiilor de viață pentru diferite macro-colectivități, la o criză reală a dezvoltării natural-umane, care poate fi interpretată ca un proces complex și profund de scoatere în evidență la scară globală a incompatibilității dintre mediul natural și mediul antropic, dintre profit, în sens monetar și profitul social și uman, care amenință stabilitatea echilibrului dinamic dintre eficiența strict economică, dreptatea socială și egalitatea de șanse pentru generațiile existente și cele care vor urma, în mediul natural care ne e dat.

Începând cu anii '70, comunitatea științifică a atras atenția asupra unor probleme majore cu care se confruntă umanitatea. Una dintre aceste probleme se referă la epuizarea resurselor, în special a celor de petrol. O altă problemă vizează creșterea numerică populației, în special în zonele subdezvoltate, concomitent cu îmbătrânirea populației. Alte probleme fac referire la schimbările climatice, cauzate de activitățile antropice, cum ar fi pierderea biodiversității datorită defrișărilor masive și agriculturii intensive. Globalizarea, ca fenomen economic, social și cultural a adăugat o nouă dimensiune tuturor problemelor politice.

Mai mult decât atât, existența sărăciei în mijlocul bogăției, degradarea mediului, insecuritatea locurilor de muncă și inflația necontrolată, pierderea încrederii în instituții și înstrăinarea tineretului, diverse crize financiare, economice și geopolitice sunt alte fenomene negative care însoțesc dezvoltarea socio-economică contemporană. Și toate acestea nu sunt specifice doar anumitor țări sau sisteme economice, ci societății, în ansamblul său.

Crizele recente au arătat o nouă dimensiune a dezechilibrelor, în sensul că impactul crizelor locale are efecte regionale și globale. Noile provocări privind schimbările climatice, deșertificarea, epuizarea resurselor, efectul produselor chimice asupra sănătății umane și asupra mediului, creșterea cantităților de deșeuri și degradarea terenurilor creează presiuni pentru ecosistemele naturale, punând în pericol calitatea vieții și securitatea oamenilor.

Realitatea de astăzi subliniază aprofundarea și amplificarea crizei natural-umane în modelul actual de dezvoltare. Evoluțiile recente la nivel național și global demonstrează că modelul actual de dezvoltare presupune costuri de oportunitate indirecte, reflectate în extinderea „insulelor de sărăcie și șomajŗ, a criminalității economico-financiare, a daunelor ireversibile asupra mediului, etc. Acesta este motivul pentru care una dintre cele mai frecvente întrebări se referă la viabilitatea „modelului socio-economicŗ actual.

Amplificarea fără precedent a problemelor tehnice, economice și sociale din ultimele decenii a condus la înmulțirea preocupărilor teoretice și a practicilor instituționale pentru oferirea de soluții. Recenta criză economică și financiară a aprofundat aceste discuții și dezbateri printre factorii de decizie politică, cercetători și mass-media cu privire la viitorul modelului de dezvoltare socio-economică.

Interconexiunile și interdependențele care apar între diferite sisteme sunt mult mai evidente și necesită o coordonare atentă, cu scopul de a declanșa mecanismele diferitelor părți printr-o abordare integrată, dincolo de viziunea sectorială. Anii următori sunt încă critici, de aceea este momentul pentru accelerarea acțiunilor (individuale și la nivel de centre de decizie naționale și internaționale) pentru a schimba viziunea, mecanismele și strategiile de dezvoltare.

Pe scurt, trebuie să vorbim despre responsabilitate. Responsabilitatea pentru viitor este esențială, fie că e pe termen scurt, mediu sau lung. Responsabilitatea generează, la rândul său, prudență și, dacă vrem să exploatăm la maximum experiențele ultimilor ani, este important ca responsabilitatea pentru noi, dar mai ales pentru generațiile viitoare, să fie unul dintre pilonii fundamentali ai reconstrucției post-criză.

2.1. Economia verde și rolul acesteia în creșterea calității vieții

Studiul dezvoltării sustenabile a fost întotdeauna de mare interes pentru cercetători și factorii de decizie politică, iar abordările sale au evoluat odată cu dezvoltarea societăților, în scopul de a explica diferite fenomene și de a oferi în avans potențiale modele de urmat, astfel încât acestea să răspundă la schimbările permanente din societate.

Pornind de la primele interpretări ale conceptului de dezvoltare sustenabilă propuse de membrii Clubului de la Roma și de la cea mai utilizată definiție a dezvoltării sustenabile Ŕ „dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoiŗ regăsită în Raportul Brundtland , zeci, dacă nu sute de interpretări au fost articulate și promovate. Cu toate acestea, încă nu există o definiție clară, fixă și imuabilă a dezvoltării sustenabile, iar realitatea cu siguranță dovedește acest fapt.

Mai mult decât atât, dezvoltarea sustenabilă este uneori numită un oximoron: fundamental contradictorie și ireconciliabilă deoarece, consultând un dicționar, o definiție de sustenabilității este abilitatea de a perpetua existența, iar o definiție a dezvoltării este dată ca fiind creștere și progres. Un concept care combină cele două cuvinte conduce la o idee lipsită de logică.

În ciuda acestor critici, fiecare încercare de definire este o parte importantă a unui dialog continuu. Dezvoltarea sustenabilă își găsește o mare parte din rezonanța, puterea și creativitatea ei în propria ambiguitate, iar provocările ei sunt cel puțin la fel de eterogene și de complexe precum diversitatea societăților umane și a ecosistemelor naturale din întreaga lume.

Ca și concept, maleabilitatea sa îi permite să rămână deschisă, dinamică și adaptată la situații și contexte foarte diferite în timp și spațiu. Deschiderea sa în privința interpretărilor permite participanților de la diferite niveluri, de la nivel local la nivel global, în interiorul și între sectoare, din instituții publice, din afaceri și din societatea civilă să o redefinească și să-i reinterpreteze sensul astfel încât acesta să fie potrivit propriilor situații.

De la conceptualizarea dezvoltării sustenabile s-a dezvoltat o producție intelectuală vastă cu scopul de a stabili parametrii pentru cuantificarea sa, dar încă lipsește un sistem unitar și compatibil de indicatori și parametri de măsurare a dezvoltării sustenabile, atât ca întreg, cât și ca obiective separate (economice, sociale și de mediu).

De asemenea, a fost semnalat faptul că însăși noțiunea de dezvoltare se dovedește a fi grav și sever subdezvoltată și că același lucru se întâmplă și cu sustenabilitatea: fie este transpusă în decizii economice și acțiuni politice care stabilesc limitele reale privind utilizarea resurselor naturale și emisiile de poluanți, fie, pe de altă parte, dezvoltarea sustenabilă ar fi un mit nerealizat, pe care îl transmitem generațiilor viitoare, împreună cu datoriile gigantice care provin dintr-o civilizație ruinătoare.

În ciuda acestei ambiguități creative și a deschiderii pentru interpretări, dezvoltarea sustenabilă a propus un set de principii și valori directoare. Aceste principii nu sunt fixe sau imuabile, ci sunt produsul unui dialog global în evoluție, vechi de câteva decenii, referitor la ce ar trebui să însemne sustenabilitatea. Accentul original pe dezvoltarea economică și protecția mediului a fost extins și aprofundat și include astăzi noțiuni alternative de dezvoltare (umană și socială), precum și puncte de vedere alternative despre natură (antropocentrice versus ecocentrice).

Dezvoltarea sustenabilă necesită, astfel, participarea diverselor părți interesate și diverselor perspective, în scopul reconcilierii unor valori și obiective uneori diferite și opuse spre o nouă sinteză și coordonare a acțiunilor reciproce, pentru a obține valori multiple simultan și chiar sinergic. Dezvoltarea sustenabilă este o adaptare continuă a societății și economiei, deoarece este necesară o abordare mai echilibrată cu scopul de a permite o mai bună gestionare a crizelor în viitor.

Așa cum experiența lumii reale a demonstrat, totuși, obținerea unui acord privind valorile, obiectivele și acțiunile pentru sustenabilitate este deseori o muncă dificilă și dureroasă, deoarece interesele divergente sunt comparate și puse în contrast, criticate și dezbătute. Uneori, părțile interesate găsesc procesul prea dificil sau prea periculos pentru propriile valori și, fie îl resping întru totul pentru a-și urmări propriile obiective înguste, sau îl critică din punct de vedere ideologic, fără să se angajeze într-o muncă dificilă de negociere și compromis. Critica este fără doar și poate o parte vitală a evoluției conștiente a dezvoltării sustenabile – un concept care, în cele din urmă, reprezintă diverse eforturi locale și globale de a imagina și de a adopta o viziune pozitivă a lumii în care nevoile umane de bază sunt îndeplinite fără distrugerea sau degradarea ireversibilă a sistemelor naturale de care noi toți depindem.

Producție și consum durabile

O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea modelului de producție și consum pe care s-a bazat evoluția economiei Românești în ultima perioadă de timp, în scopul identificării soluțiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) și decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale și energetice, precum și de impactul negativ asupra mediului.

Luând ca bază de referință cifrele anului 2000 (100%), producția de bunuri și servicii a înregistrat în perioada 2001-2007 o creștere de 63,2%, în vreme ce valoarea adăugată brută a sporit cu numai 52,1% ca urmare a majorării cu 73,1% a consumului intermediar (valoarea bunurilor și serviciilor achiziționate și consumate, exclusiv activele fixe). Coroborarea acestor date indică faptul că în această perioadă dinamica valorii adăugate a fost inferioară celei a producției (în ciuda unei dinamici pozitive a productivității muncii), iar plusul de producție s-a realizat printr-un consum mai mare de resurse. Raportul dintre dinamica VAB și cea a consumului intermediar a fost în toți acești ani negativ, înregistrând chiar o deteriorare progresivă (95,9% în 2001, 99,4% în 2002, 96,5% în 2003, 99,3% în 2004, 98,6% în 2005, 98,3% în 2006 și 99.3% în 2007).

Aceste date relevă că evoluția economică a României în ultimii cinci ani (ca și în perioadele precedente, de altfel) s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte. Continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creșterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv și nerațional de resurse, cu consecințe negative asupra stării capitalului natural și asupra dezvoltării sociale și umane într-un context concurențial.

În România există un dezechilibru structural în ceea ce privește consumul alimentar al populației precum și deficiențe de ordin calitativ în producția și comercializarea alimentelor. Totodată, sectorul agricol, deși dispune de condiții naturale deosebit de favorabile pentru acoperirea cel puțin a necesarului de consum intern, nu asigură accesul întregii populații la o alimentație rațională, iar prețurilor unor produse alimentare nu sunt accesibile grupurilor vulnerabile. Autoconsumul alimentar este ridicat, în special în zonele rurale, iar pentru aprovizionarea orașelor se importă unele alimente de bază.

Intensitatea energetică primară și cea finală sunt, în România, de peste trei ori mai ridicate decât nivelurile medii actuale din UE. De aici decurge constatarea că există un potențial important pentru reducerea consumului de energie, principala sursă fiind creșterea eficienței energetice în sectoarele productive de bunuri și servicii, și diminuarea pierderilor considerabile de energie în sectorul rezidential.

Potrivit programelor naționale în domeniul eficienței energetice, se prognozează că intensitatea energiei primare a fost redusă până în anul 2013, față de 2006, cu peste o treime, de la 0,555 la 0,377 tone echivalent petrol (tep) pentru generarea unei valori de 1.000 euro în PIB, exprimată în prețuri constante și euro 2000, iar până în 2020 cu încă 23-24% (0,26 tep), ajungând la nivelul mediu al UE din 2006.

În aceste condiții, creșterile medii anuale ale PIB estimate pentru perioada 2008-2020 se pot realiza prin decuplarea creșterii economice de consumul de energie primară.

Pentru asigurarea sustenabilității consumului total de resurse materiale în raport cu gestionarea responsabilă a capitalului natural se impune ca o preocupare prioritară ameliorarea semnificativă a productivității resurselor.

Din analiza evoluției din ultimii ani a industriei prelucrătoare din România a rezultat, de exemplu, că în sectoarele energo- și material-intensive (metalurgie, prelucrarea țițeiului, substanțe și produse chimice, materiale de construcție), care, în plus, sunt poluante și reprezintă 25% din totalul producției, se constată tendința de reducere a productivității resurselor ca urmare a creșterii consumului intermediar. Comparativ cu anul 2000, în 2005 consumul total de resurse în industria metalurgică a crescut cu peste 48%, în timp ce valoarea adăugată s-a redus cu 2,6%. În industria de prelucrare a țițeiului, la o creștere cu 12,4% a valorii adăugate, consumul de resurse s-a majorat cu peste 50%. În anul 2005, productivitatea resurselor totale consumate în metalurgie a fost de numai 0,18, iar în prelucrarea țițeiului 0,34, față de 0,55 pe ansamblul industriei prelucrătoare.

Exemple similare pot fi furnizate și în privința productivității resurselor din agricultură și silvicultură. Și în acest caz, se observă că există un potențial însemnat pentru îmbunătățirea substanțială a situației, într-un termen rezonabil de timp, prin promovarea unor politici care să stimuleze modernizarea tehnologică și creșterea ponderii produselor cu prelucrare avansată, atât pentru export cât și pentru consumul intern.

Perfectarea, într-o primă etapă, a unor acorduri voluntare cu asociațiile patronale (așa cum se procedează deja în unele țări ale UE) și adoptarea ulterioară a unor reglementări pentru transferul unei părți din impozitul pe forța de muncă spre impozitarea consumului de resurse materiale și energetice ar stimula operatorii economici să acționeze pentru creșterea productivității resurselor, ceea ce va avea, în final, un impact favorabil asupra costurilor și competitivității și asupra sustenabilității consumului de resurse.

Având în vedere creșterea considerabilă în viitor a ponderii importurilor de resurse primare de energie și materii prime, este necesară elaborarea unei strategii speciale atât pentru diversificarea surselor de aprovizionare, cât și pentru securizarea acestora prin acorduri de lungă durată.

2.2. Impactul dezvoltării sustenabile a economiei verzi

În literatura de specialitate dezvoltarea durabilă a primit mai multe definiții. Una dintre ele concepe dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea care satisface nevoile generației prezente, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. O altă definiție afirmă că dezvoltarea durabilă reprezintă suma aspirațiilor de natură economică, socială și de mediu ale unor grupuri umane care pot sau nu să aibă ca prioritate creșterea economică. Împlinirea acestor aspirații este condiționată, în primul rând, de cinstea și corectitudinea dintre generații. Principiul capital care trebuie să stea la baza acestor sentimente este acela că resursele naturale să nu fie consumate peste limitele lor de regenerare. Altfel spus, toate țările nu trebuie să mai ia, nici chiar sub formă de împrumut, nimic din cota generațiilor viitoare. Practic, nu trebuie să se mai folosească bunuri al căror cost nu este plătit pe loc de generațiile prezente.

Trebuie admis faptul că până acum acest principiu rareori a fost întâlnit în activitatea de urbanism. Abia la începutul anilor ’90 a apărut în planificarea urbană ideea reducerii consumului de energie, cu scopul diminuării încălzirii globale. Transpunerea sa în practică depinde în mare măsură de atitudinea segmentului politic al societății.

Practic, se pune problema creării unui sistem eficient de utilizare și distribuire a resurselor pe termen lung. În acest fel se poate vorbi despre o societate durabilă, care să dăinuie un timp nedefinit, să posede o mare putere de anticipare, să fie suficient de flexibilă și inteligentă pentru a nu-și submina propriul fundament fizic și social.

O societate durabilă din punct de vedere social presupune ca fiecare dintre indivizii săi să aibă, în primul rând, un standard de viață materială adecvat și sigur, fapt posibil numai printr-o bună configurare a sistemului format din trei elemente de bază: populație, capital și tehnologie. Totuși, pe lângă bunăstarea materială și siguranța zilei de mâine, mai sunt necesare și toleranța dintre indivizi (în special în societățile care posedă o diversitate culturală) și încrederea în sine.

O societate durabilă din punct de vedere fizic trebuie să satisfacă cel puțin trei condiții:

gradul de folosire a resurselor regenerabile să nu îl depășească pe cel de regenerare;

rata de folosire a resurselor neregenerabile să nu fie mai mare decât rata de apariție a înlocuitorilor regenerabili;

cantitatea de emisii poluante să nu depășească capacitatea de asimilare (autocurățare) a mediului.

Principiul societății durabile face distincția între creșterea durabilă și dezvoltarea durabilă. Creșterea trebuie să se refere la o sporire cantitativă a unui sistem economic, în timp ce dezvoltarea durabilă constă în schimbări calitative ale sistemului, schimbări care trebuie să se afle într-un echilibru dinamic cu mediul înconjurător.

Astfel se pune în mod stringent problema apariției de noi idei, specifice unei economii ecologice. Asta nu înseamnă că ideile mai vechi nu sunt încă valabile. De exemplu, economiile tradiționale consideră mediul înconjurător ca pe o problemă de producție, iar efectele negative determinate de poluare se regăsesc în prețul produselor.

Totuși, pornind de la științele (legile) naturii, trebuie stabilite reguli complet noi, pentru proiectarea așezărilor umane, producție și consum. În acest sens se impune o nouă unitate de măsură a bunăstării, cum ar fi „bunăstarea economică durabilă” care să înlocuiască indicatorul produs național brut.

Dezvoltarea urbană durabilă

Pentru dezvoltarea durabilă a unei societăți, sectorul așezărilor umane este de o importanță considerabilă. Argumentul îl poate constitui următoarele aspecte practice:

reducerea consumului de materiale și energie în domeniul construcțiilor;

reducerea cantității de deșeuri din construcții și demolări și creșterea gradului de reciclare a acestora;

reducerea cantității de energie utilizată în spațiile construite, precum și a emisiilor produse (în special cele de canalizare);

creșterea eficienței prelucrării și a recirculării deșeurilor solide provenite din așezările umane;

reducerea consumului de energie în sectorul transporturi care deservesc așezarea umană (în acest fel se reduc emisiile nocive);

păstrarea unui mediu armonios din punct de vedere ecologic și estetic;

realizarea și conservarea așa-numitelor coridoare verzi, ca elemente de legătură a așezării umane cu restul teritoriului.

Dezvoltarea urbană durabilă poate fi abordată ținând cont de două direcții principale:

a) pur și simplu ca o politică de protecție a mediului, aplicată teritoriului urban; se insistă pe strategiile și programele municipalităților de a reduce consumul de resurse și impactul dezvoltării asupra mediului înconjurător.

b) ca abordare holistică, ce cuprinde o componentă ecologică (se insistă pe strategiile de protecție a mediului), aspecte economice (probleme fiscale și activitate de dezvoltare) și echitatea socială (distribuirea onestă a resurselor). Această abordare pune împreună problemele mediului cu cele ale dezvoltării și echității sociale.

Practic, dezvoltarea urbană durabilă reprezintă o activitate complexă, care necesită un set de abordări complementare și strategii corespunzătoare. Există un spectru larg al concepțiilor de planificare urbană, care au în vedere asigurarea unei dezvoltări urbane durabile. Dintre acestea, trei sunt mai importante: orașul compact, orașul sănătos și orașul verde.

Orașul compact este recomandat pentru că ar putea asigura sporirea eficienței unui sistem urban prin următoarele mijloace:

optimizarea folosirii serviciilor existente și reducerea investițiilor și a consumului de materiale pentru alimentările cu apă, energie și gaze, canalizare, transport etc.;

reducerea navetismului și a aglomerației rutiere urbane;

realizarea unui transport public de calitate.

Orașul sănătos, sub aspect fizic și social, permite locuitorilor săi să fie în plenitudinea capacităților fizice și intelectuale și, totodată, să fie îngăduitori, toleranți unii cu alții. Realizarea unei comunități sănătoase este un proces la care participă atât municipalitatea cât și cetățenii. În acest sens, pe lângă o politică de echitate publică, se întreprind acțiuni specifice pe tărâmul educației, al asigurării de locuințe și, în general, al planificării urbane. Pentru o dezvoltare durabilă „sănătoasă” a unei comunități umane, este necesară o coordonare inteligentă a eforturilor specialiștilor din domeniul social, al sănătății publice, protecției mediului, utilizării terenului, transporturi, economic etc.

Conceptul de oraș verde recomandă ca dezvoltarea urbană să se bazeze pe înțelegerea judicioasă a proceselor ecologice și a fenomenelor naturale. Într-un oraș verde, organizațiile care se ocupă de spațiul verde și de cel construit reprezintă, pe de o parte, interfața om-natură și, pe de altă parte, interfața om-municipalitate. Orașul verde urmărește să pună omul și mediul înconjurător într-o relație de beneficiu reciproc. Apoi, așezările umane se vor dezvolta în funcție de posibilitățile și resursele propriilor ecosisteme. Asemenea colectivități umane se caracterizează prin noi forme de transport, de producere a hranei, o nouă concepție despre muncă, noi surse de energie regenerabilă, restaurarea habitatului natural din zonele urbane.

Fiecare dintre cele trei aspecte ale unui oraș are un rol capital în dezvoltarea urbană durabilă:

orașul compact promovează eficiența economică și fiscală, reducându-se efectele negative asupra mediului;

orașul sănătos accentuează calitatea mediului din perspectiva celor care îl folosesc;

orașul verde pune împreună procesele ecologice cu aspectele umane și sociale ale unei comunități.

Multe dintre evenimentele recente au demonstrat că obiectivul de eradicare a sărăciei nu poate fi realizat fără gestionarea și utilizarea durabilă a resurselor naturale, populația săracă depinzând în mare măsură de resursele naturale pentru a-și asigura mijloacele de trai. Îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului este în strânsă inter-condiționalitate cu politicile privind Economia Verde. Problematica sărăciei, foametei, a salubrității, a sănătății și educației, toate sunt extrem de interconectate cu capitalul natural și capacitatea de regenerare a ecosistemelor naturale.

Trebuie să se ia în considerare interconectările între biodiversitate și serviciile ecosistemelor, adaptarea la schimbările climatice, securitatea alimentară, bunăstarea și sănătatea populației pe termen lung, eradicarea sărăciei și dezvoltarea economică.

Trebuie să se înțeleagă și să se conștientizeze valoarea adecvată a naturii și impactul social și economic determinat de pierderile de biodiversitate, cu scopul unei informări mai bune a decidenților politici în domeniul protecției capitalului natural.

Protecția biodiversității și a serviciilor ecosistemelor poate contribui semnificativ la eforturile de adaptare la schimbările climatice. O importanță deosebită o au investițiile în conservarea și refacerea ecosistemelor, ce pot dezvolta o producție agricolă durabilă, în special în statele cu economii în dezvoltare, având ca efect îmbunătățirea rezervelor de apă dulce, reducerea considerabilă a impactului fenomenelor naturale periculoase și, implicit, a insecurității.

Tranziția către un nou sistem economic având la bază dezvoltarea durabilă este recunoscută ca fiind cel mai bun răspuns la crizele globale din ultimii ani, în special în gestionarea problematicilor de mediu și sociale. Este nevoie de introducerea de măsuri de politici de dezvoltare durabilă simultan cu adoptarea politicilor publice care să poată depăși încetinirea creșterii economice recente, precum și oferirea de noi oportunități pentru a susține creșterea economică și reducerea sărăciei.

În contextul crizelor multiple, creșterea economică este posibilă, dar cu limite. Trebuie făcută o corelație între creșterea economică și utilizarea durabilă a resurselor naturale precum și producția și consumul durabile, cu accent pe politica industrială durabilă.

Considerăm că trebuie conștientizat de către toți factorii interesați că Economia Verde are ca scop general trecerea către o economie care este compatibilă cu dezvoltarea durabilă, iar această nouă formă de dezvoltare economică trebuie privită ca o formă de adaptare a sistemului economic pe termen lung la diferitele crize cu care se poate confrunta.

Trebuie concentrate eforturile pentru implementarea politicilor asociate cu Economia Verde, în contextul dezvoltării durabile. Considerăm că este necesar accelerarea unor astfel de acțiuni coordonate, eventual sub noua construcție instituțională de mediu la nivel global.

Dezvoltarea și implementarea la nivelul fiecărui stat a economiei verzi se poate face numai prin implicarea activă a mediului de afaceri și a comunității de consumatori. Companiile trebuie să regândească strategiile de marketing ce vor lua în considerare impactul asupra mediului, tehnologiile alese încă din faza de proiectare a produselor, iar întregul proces de producție și consum să fie în concordanță cu obiectivele de dezvoltare durabile.

Acest cadru al instrumentelor și măsurilor privind producția și consumul durabile trebuie să devină o politică prioritară pentru decuplarea creșterii economice de utilizarea nedurabilă a resurselor și pentru adaptarea eficientă la efectele provocate de schimbările climatice.

2.3. Dezvoltarea sustenabilă în momente de criză economică

Criza financiara si criza de mediu

În contextul actual, în care transformările climatice se pot observa de la an la an, în care ecosistemul global este la limita echilibrului, vor avea loc schimbări sociale și economice iar acestea sunt influențate de principiile sustenabilității. Schimbările de mediu și criza financiară sunt principalele direcții către care se îndreaptă atenția publicului larg.

În aceasta conjunctură, cu puncte de interes clar definite, statul și societățile comerciale pot promova soluții și răspunsuri care să conducă la micșorarea poluării și să ofere o noua modalitate de locuire a lumii.

Nevoia de transformare a industriei poate să devină o oportunitate, a cărei exploatare poate diminua șocul inițial, mai ales prin stimularea cercetărilor în domeniul economiei de energie.

Din acest punct de vedere, “cunoștințele verzi nu sunt legate de condițiile de mediu în care trăim astăzi, ci de modul în care putem utiliza aceste condiții urmărind o cale sustenabilă a dezvoltării socio-economica” (EarthWorks, 2007).

Această schimbare poate să privească modificarea substanțială a modului de producere a energiei, transformarea modului de distribuție a electricității iar în sectorul construcțiilor modificarea și reconversia fondului construit prin diminuarea substanțială a pierderilor energetice.

Avantajul dezvoltării sustenabile inclusiv în domeniul construcțiilor ține de realizarea unei fundații solide pentru dezvoltarea viitoare, promovând noi modalități de construcție.

“Minimizarea utilizării resurselor înseamnă utilizarea a cât mai puțin material în construirea clădirii, reducând solicitările energetice de-a lungul vieții sale și, dacă este posibil, făcând toate materialele de construcție reciclabile” (Werner, 2010).

Institutionalizarea sustenabilității

Sustenabilitatea s-a instituționalizat, modul de a atinge acest deziderat este în mare măsură prezentat în ghiduri și normative ce evoluează de la an la an (LEED – Leadership in Energy and Environmental Design, BREEM- Building Research Establishment Environmental Assessment Method).

Prioritatea acestor cercetări este să înlocuiască cererea în exces prezentă pe piață cu produse de calitate, a căror realizare și implementare produce emisii de noxe minime și conștientizarea faptului că ne apropiem de limita resurselor la care avem acces.

Conceptul de arhitectură sustenabilă trebuie sa aducă argumente financiare pentru a se impune pe piața construcțiilor. Sloganul “green is gold” nu este suficient pentru a impune trendul arhitecturii sustenabile în cazul dezvoltătorilor și al investitorilor, care dețin o parte importantă de piață.

Au fost realizate studii care au relevat faptul că realizarea unui imobil care să fie certificat LEED nu implică o depășire semnificativă a bugetului alocat.

În primă fază se considerau costurile pentru o clădire verde cu circa 15-20% mai ridicate fată de o construcție clasica, insă urmare a studiilor a reieșit că prețul final variază cu doar 5% mai mult, fiind motivat de utilizarea unor tehnologii și a unor studii tehnice aprofundate.

Fată de diferența rezultată trebuie luată în calcul și economia resurselor utilizate în decursul anilor, dat fiind faptul că o clădire sustenabilă tinde să devina o clădire independenta de rețelele naționale de energie.

Dezvoltarea sustenabilă este susținută de evoluția continuă a codurilor de consum energetic în cea ce privește construcțiile (rezidențiale sau comerciale), printr-un efort susținut atât din partea corporațiilor cât și din partea guvernelor (BTP, 2012).

Promovarea sustenabilității

Promovarea metodelor și a ghidurilor pentru eficientizarea consumului trebuie realizată față de proprietarii de clădiri și față de echipele de proiectare ce se ocupa de reabilitare sau construcția imobilelor. Prin procesul de reabilitare se pot încorpora tehnologii și metode de reducere a consumului iar în cadrul acestui proces nu putem să ne oprim la performanța energetica a clădirii (produsul care este proiectat, construit și utilizat).

Putem avea în vedere organizarea celor ce participă la proiectare, la modul de utilizare și mentenanță și în special furnizarea datelor finale privitoare la consumul estimat și consumul real.

Impunerea unor coduri și standarde energetice reprezintă un set de cerințe minime pentru un design eficient energetic, atât pentru construcțiile noi cât și pentru reabilitarea fondului construit existent.

Aceste coduri sunt incluse în mod curent direct în regulamentul pentru construcții, care reglementează modul de proiectare și construire al imobilelor.

Impunerea unor cerințe minime, conduce la eficientizarea clădirilor, acestea fiind mari și constanți consumatori de energie, iar efectul pozitiv al reducerii costurilor de întreținere se poate extinde pe o perioada de 30-50 de ani.

După cum se afirmă în raportul congresului CIB World Congress 2010 (CIB – Conseil Înternational du Bâtiment) – Building a Better World, pe baza legăturilor dintre politicile guvernamentale de mediu și firmele de construcții se poate induce o schimbare de sus în jos în ceea ce privește optica asupra mediului.“

Politicile guvernamentale privitoare la analizele de mediu și regulamente de sustenabilitate vor impune firmelor de construcții să reacționeze în concordanță cu acestea în cadrul strategiilor și obiectivelor de afaceri.

Industria trebuie sa devină conștientă sustenabilă, având nevoie să se concentreze pe problemele de mediu în mod serios și nu doar pe abordarea problemelor din punct de vedere al pieței de construcții ” (Ruddock și Ruddock, 2010)

În condițiile crizei actuale, impunerea unei eficiențe energetice prin lege este un factor pozitiv, pentru că o serie de actori din piața construcțiilor sunt mai interesați de câștigul pe termen scurt și mizează pe închirierea spațiilor, diminuarea costurilor de mentenanță nefiind o prioritate.

Dezvoltarea competențelor „verziˮ

In contextul actual, este important să se depășească interesul pentru tehnologie și pentru modul direct în care aceasta poate aduce avantaje mediului înconjurător. Având în vedere că sustenabilitatea este un domeniu extrem de complex, cred că avem nevoie de educație interdisciplinară legată de mediu și modele de informare care să ofere posibilitatea pentru actorii interesați (în marea majoritate singulari) să dezvolte și să dea formă unui nou sector de activități sustenabile.

Cele de mai sus se pot aplica asupra managementului, asupra factorilor de decizie și asupra persoanelor ce activează în zona construcțiilor, pentru a susține dezvoltarea prezentă și viitoare într-o economie de tip nou, sustenabilă și fără emisii de carbon.

Aceste competențe „verziˮ ajută și îmbunătățesc deciziile de tip strategic, decizii ce țin de achiziția de bunuri și servicii sau decizii financiare ale căror rezultate finale trebuie analizate din punct de vedere al impactului social, economic și de mediu. Dezvoltarea acestor cunoștințe “verzi” are atât caracter general, fiind un adaos de cunoștințe la o profesie anume, o specializare suplimentară, dar și un punct de pornire pentru noi profesii precum : asistent/operator pentru proiectele comunității, asistent/operator pentru epurarea apei, ofițer pentru depozitarea deșeurilor, etc.

Noile ocupații, cuprinse în nomenclatorul țărilor dezvoltate, dovedesc încă o dată necesitatea cercetării acestui domeniu inclusiv în perioade de criza economică, pentru ca spectrul general al sustenabilității poate să genereze oportunități de afaceri și să creeze noi profesii pe piața muncii.

Programe de stimulare a investițiilor în clădiri sustenabile

„Stimularea verde este o aplicare a politicilor și măsurilor pentru creșterea pe termen scurt a activităților economice și în același timp care prezervă, protejează și conservă resursele naturale atât pe termen mediu cât și lung.ˮ (Strand și Toman, 2010)

Investiții realizate de către stat

Rolul statului în promovarea standardelor de sustenabilitate și respectiv reducerea consumului de resurse este foarte mare și are aplicabilitate atât în rândul statelor dezvoltate (SUA, Japonia, Germania) ale căror investiții în construcții au scăzut în ultima perioadă dar și a statelor care investesc masiv în acest sector pentru a menține trendul crescător de dezvoltare (China, India, Brazilia).

Statele Unite au demarat începând din anul 2009 un program național sub denumirea de “Recovery and Reinvestment Act.”

Acesta are următoarele obiective: reducerea de taxe pentru afaceri și familii, alocarea de fonduri pentru contracte federale, granturi și împrumuturi, fonduri pentru programul de ajutorare socială.

Pornit în plină recesiune, acest program trebuia să creeze noi locuri de munca, să- i protejeze pe cei loviți de criză și să utilizeze fonduri pentru investiții în infrastructură, educație, sănătate și în producerea de energie verde (American Recovery and Reinvestment Act of 2009, 2012).

Pentru programele de eficientizare energetică, o mare parte a banilor este îndreptată pentru cercetare și învățământ, pentru dezvoltarea de noi tehnologii, iar în paralel a fost demarat un program de reabilitare termică a caselor aflate în proprietatea persoanelor cu venituri mici. Acest program prevede înlocuirea tâmplăriei existente cu tâmplărie termoizolantă.

Din păcate programul a demarat cu mare greutate, reușind să modernizeze o mica parte din fondul existent și prin urmare a creat puține locuri de munca.

Programele naționale de susținere a dezvoltării sustenabile, se pot promova și bine, prin asocierea statului cu fonduri private, direct interesate de derularea cursiva a proiectelor respective.

Investiții realizate de actori privați

Principiile de sustenabilitate pot fi promovate și în cazul deținătorilor particulari de locuințe, pentru care trebuie să se realizeze programe de finanțare și de informare.

Pe piața de construcții, existența programelor pilot precum și circulația informației privitoare la comportamentul avantajos al construcțiilor cu consumului energetic redus (pornind de la anvelopanta, sisteme de instalații performante și management al apei), au condus la adoptarea lor treptată.

Acest lucru a produs ieftinirea produselor și a tehnologiilor, acestea au căpătat un segment mai mare din vânzări.

Programele de stat care permit în diferite formule obținerea unor fonduri suplimentare în condițiile utilizării produselor pe bază de resurse regenerabile, pot influenta utilizatorul final să aleagă soluții sustenabile.

In Germania au fost realizate programe de susținere a investițiilor în reabilitare și realizare de locuințe cu un consum minim de resurse energetice începând cu anul 1987.

Cererile pentru împrumuturi au fost mari, iar fonduri puse la dispoziție de către guvern pentru a menține ratele împrumuturilor la un nivel scăzut au fost utilizate în totalitate.

Publicului larg s-a orientat către modernizarea locuinței prin utilizarea unor soluții care să micșoreze costurile energetice anual, iar acest interes a condus la diversificarea pieței, prin utilizarea curentă a tehnologiilor moderne pentru reabilitarea sau construirea de noi locuințe.

Dezvoltarea națională și trecerea peste efectele crizei financiare se realiză prin stabilirea unor obiective pe termen mediu și lung, iar pentru sprijinirea acestui deziderat factorii de forță, respectiv îmbunătățirea productivității și dezvoltarea industriei se pot realiza cu aportul substanțial al educației și al cercetării.

Pentru aceasta trebuie realizat un mecanism de cooperare, care să interconecteze practica și teoria.

Acest lucru este posibil în cadrul centrelor de cercetare. Rezultatele acestei cooperări poate ridica nivelul de performanță al industriei și poate produce exemple urmate de acele comunități care încearcă să se dezvolte în direcții sustenabile.

La nivel internațional, se realizează investiții masive în infrastructură și în reabilitarea fondului construit.

Se constituie fonduri de investiții, programe de studii și cercetare în pentru obținerea de energie din surse regenerabile. Între cele doua tipuri de investiție trebuie să existe o legătură strânsă, pentru că în lipsa acesteia, dezvoltarea viitoare a omului va rămâne dependentă de resursele actuale, resurse consumate în mare măsură.

CAPITOLUL. III STUDIU DE CAZ PRIVIND DEZVOLTAREA SUSTENABILĂ A ECONOMIEI VERZI ÎN ROMÂNIA

Având în vedere contextul în care trăim, provocarea de a ne îndrepta spre o societate mai sustenabilă este, mai mult decât oricând, pe agenda publică. Momentul pentru a discuta despre o paradigmă alternativă nu putea fi mai oportun. Din acest motiv, este foarte important să aprofundăm dezbaterile despre modele pe care le selectăm și despre acțiunile locale și globale care pot contribui la acestea.

Sustenabilitatea poate exercita o forță transformatoare, atât în domeniul economic prin încurajarea investițiilor în capitalul „curatŗ, cât și în sfera politico-administrativă prin descentralizarea și democratizarea centrelor de luare a deciziilor.

În acest context a apărut conceptul de economie verde, fiind înțeleasă ca „una care duce la îmbunătățirea bunăstării umane și a echității sociale, ducând în același timp la reducerea semnificativă a riscurilor de mediu și a deficitelor ecologiceŗ. O economie verde se bazează pe trei strategii: reducerea emisiilor de carbon, îmbunătățirea eficienței energetice și a resurselor și prevenirea pierderii biodiversității și a serviciilor ecosistemice.

Acest termen apărut pentru prima dată în contextul Summit-ului Pământului din 1992 și va fi una dintre temele centrale ale Conferinței Rio+20 din 2012. Se pare că a fost atins un consens aparent global cu privire la economia verde, văzută ca o alternativă la dezvoltarea sustenabilă, un termen considerat uneori demodat sau utilizat necorespunzător.

Totuși, atunci când se utilizează termenul de economie verde, este nevoie de prudență pentru a evita rezultate nesemnificative sau chiar contrarii. În ciuda asemănărilor cu dezvoltarea sustenabilă, economia verde este supusă unor mari riscuri de a fi transformată în ceva foarte diferit. Deși are o conceptualizare formală, delimitări precise nu sunt încă stabilite în privința unei definiții precise, a identificării economiilor care sunt mai aproape de ea, a măsurării gradului de „ecologizareŗ dintr-o economie, a identificării rolului statelor, cum să o finanțeze, de a afla care ar fi sectoarele cele mai afectate și care vor fi beneficiarele și în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, a evaluării modului în care tranziția ar afecta viața de zi cu zi a cetățenilor.

Economia verde cu siguranță nu își va atinge obiectivele dacă va conduce doar la includerea superficială a câteva sectoare noi, cum ar fi turbinele eoliene, sistemele de reciclare, fermele organice, etc., fără a schimba ceea ce este cu adevărat important – producția și modelele de consum nesustenabile. Ar putea fi ușor transformată doar într-o cosmetizare, cu impact redus sau chiar fără impact asupra reducerii sărăciei.

Transformarea economiilor în „economii verziŗ nu înseamnă neapărat o reducere a creșterii economice și ocupării forței de muncă. Dimpotrivă, ar permite o creștere fortificată prin generarea de locuri de muncă decente și ar consta într-o strategie vitală pentru eliminarea sărăciei.

Tranziția către o economie verde trebuie să fie făcută atât la nivel național, cât și global, prin cooperare și coordonare, iar toate strategiile pentru o economie verde trebuie să fie catalizate și susținute de investiții publice și private țintite, precum și de reforme politice și schimbări de legislație.

Aceasta necesită, de asemenea, eforturi substanțiale și angajamente din partea tuturor segmentelor societății, cere ca guvernele să susțină produsele „mai ecologiceŗ prin revizuirea politicilor și a stimulentelor, prin consolidarea infrastructurii de piață, prin introducerea unor noi mecanisme de piață, redirecționarea investițiilor publice și „ecologizareaŗ achizițiilor publice. Sectorul privat, pe de altă parte, va trebui să răspundă la aceste reforme printr-o finanțare sporită și investiții, precum și prin crearea de competențe și capacități de inovare pentru a valorifica la maximum cele mai bune oportunități ale „economiei verziˮ.

3.1. Economia verde și locurile de muncă verzi

Accentuarea problemelor globale precum epuizarea resurselor naturale, deteriorarea mediului natural, crizele economice și financiare repetate, creșterea consumului a condus la schimbarea paradigmei de dezvoltare, de la consum la dezvoltarea durabilă, și recunoașterea noii direcții de acțiune, respectiv creșterea economică verde.

La nivel european o serie de organisme internaționale au dezbătut problematica tranziției către economia verde (CE, UNEP, OCDE). În anul 2008, UNEP a lansat „Green Economy Initiative to Get the Global Markets Back to Work” inițiativă care a avut drept scop focalizarea economiei mondiale către investiții și tehnologii curate.

Două aspecte reprezintă principalele provocări pentru tranziția către economia verde, respectiv reducerea radicală a amprentei ecologice în țările dezvoltate, în același timp cu o creștere a bunăstării în țările în curs de dezvoltare.

Fără o intervenție publică, eșecurile pieței (de exemplu, prețurile pieței nu reflectă pe deplin degradarea mediului generată de activitatea economică) poate întârzia sau chiar împiedica dezvoltarea economiilor bazate pe tehnologiile ecologice. Mai mult, în sectoare cum ar fi electricitatea, infrastructura existentă poate crea bariere suplimentare în calea adoptării de surse alternative de energie, constituind un obstacol în acordarea de stimulente pentru a investi în tehnologii noi.

Având în vedere faptul că tranziția spre o economie verde presupune o creștere substanțială a investițiilor în sectoarele economice care contribuie la sporirea capitalului natural și reduc deficitele ecologice și riscurile de mediu, ne propunem să analizăm principalele măsuri adoptate de România pentru a asigura tranziția spre economia verde. „O economie verde poate fi definită ca o economie care are ca rezultat pe termen lung îmbunătățirea bunăstării și reducerea inegalităților umane, fără a expune generațiile viitoare riscurilor de mediu semnificative și deficitelor ecologice” (UNEP, 2010).

Noua paradigmă necesită decuplarea creșterii economice de utilizarea excesivă a resurselor naturale prin limitarea extragerii materiilor prime naturale. Tranziția către un nou sistem economic având la bază dezvoltarea durabilă este recunoscută ca fiind cel mai bun răspuns la crizele globale, în special în gestionarea problematicilor de mediu și sociale.

La nivel european o serie de organisme internaționale au dezbătut problematica tranziției către economia verde (CE, UNEP, OCDE). În anul 2008, UNEP a lansat „Green Economy Initiative to Get the Global Markets Back to Work” inițiativă care a avut drept scop focalizarea economiei mondiale către investiții și tehnologii curate.

În anul 2011, UNEP elaborează raportul „Economia Verde”, care demonstrează că „tranziția către o economie verde este posibilă prin realizarea de investiții de 2% din PIB-ul global pe an (aproximativ 1.300 miliarde dolari SUA) până în anul 2050 pentru a realiza o transformare verde a sectoarelor cheie precum agricultură, clădiri, energie, pescuit, păduri, turism, transport și managementul deșeurilor. Raportul menționează că aceste investiții trebuie să fie impulsionate la nivel național și internațional de reforme politice.

Pe lângă organismele internaționale, numeroase studii au relevat necesitatea unei creșteri economice verzi, ca bază a dezvoltării durabile (Robins, 2010, Ocampo, 2011, Stern, 2009).

Conceptul de economie verde desemnează o realitate deosebit de complexă, un ansamblu de activități care se regăsesc în toate sectoarele economice și care au ca trăsătură comună raportarea directă la mediu în efortul de a proteja calitatea și a stopa degradarea acestuia, de a conserva sau restabili echilibrele naturale, de a economisi resursele neregenerabile, inclusiv prin identificarea și promovarea de soluții alternative.

La modul simplu și ideal, economia verde este un ansamblu de activități care nu produc poluare, nu produc deșeuri sau au capacitatea de a le recicla pentru a le reintroduce în circuitul natural fără a destabiliza echilibrele ecosistemului, activități prin care se prelucrează și se dezvoltă substanța naturală fără a o altera cu elemente nocive pentru om sau pentru mediu și se utilizează rațional resursele naturale fără a le afecta calitatea sau capacitatea de regenerare.

În realitate, o asemenea economie nu există. Omenirea nu poate renunța imediat la sistemele clasice de producție consumatoare de resurse neregenerabile, poluante, agresive în raport cu mediul natural. Acumulările și perfecționările aduse în timp sistemelor clasice de producție nu pot fi părăsite până când nu vor fi înlocuite cu sisteme noi, care să asigure un grad similar de confort și de eficiență. Pe de altă parte, nu pentru toate materiile naturale din surse neregenerabile s-au găsit înlocuitori în cantități îndestulătoare și de o calitate comparabilă. Nici tehnologiile pentru prelucrarea noilor tipuri de resurse nu sunt bine puse la punct, fapt ce are influențe majore asupra eficienței economice și, în ultimă instanță, asupra motivării întreprinzătorilor pentru a le folosi.

Trebuie să se ia în considerare și faptul că sunt numeroase situațiile în care deteriorarea mediului natural are cauze naturale, fără legătură cu activitatea omului, dar care înrăutățesc condițiile de viață: inundații, cutremure, erupții vulcanice, tornade, alunecări de teren etc. Activitățile de refacere a cadrului natural după calamități și de prevenire a efectelor distructive ale acestora pot fi, de asemenea, încadrate în economia verde.

Rezultă că elemente ale economiei verzi au existat întotdeauna, în mod natural, în activitatea oamenilor. Conceptul de economie verde apare atunci când activitățile desfășurate de om dobândesc o asemenea forță încât devine concret riscul epuizării resurselor neregenerabile ale planetei și al ireversibilității unor deteriorări ale mediului și echilibrelor naturale.

Soluția pentru evitarea sau atenuarea acestor riscuri o constituie consolidarea și dezvoltarea economiei verzi. Acest lucru nu se poate realiza pe termen scurt. Este necesară o perioadă îndelungată de tranziție în care să fie rezolvate problemele multiple și complexe pe care le implică un asemenea proces. La reușita tranziției și la scurtarea duratei acesteia trebuie să-și aducă contribuția cercetarea științifică, pentru a da soluții problemelor tehnice, întreprinzătorii, motivați pentru a investi în noile sectoare ale activității economice, consumatorii de produse și servicii care, prin opțiunile și cererea lor, vor susține creșterea și proliferarea economiei verzi și, nu în ultimul rând, guvernele care, conștientizând dimensiunile riscurilor și necesitatea de a acționa pentru evitarea sau diminuarea consecințelor acestora, vor acționa, cu mijloacele de care dispun, pentru încurajarea și sprijinirea tuturor activităților care alcătuiesc economia verde.

Economia verde nu este un sector de activitate omogen și distinct, ci se regăsește în toate sectoarele, ca o componentă care se dezvoltă, se diversifică și a cărei pondere crește pe măsură ce sunt identificate soluții și posibilități de a acționa pentru protejarea mediului, pentru combaterea poluării și pentru înlocuirea unor substanțe care provin din resurse neregenerabile. Dezvoltarea economiei verzi a devenit vizibilă, se poate observa o tendință de „înverzire”, în ritmuri diferite, a unor domenii vaste de activitate.

În unele sectoare ponderea activităților verzi este, deja, atât de mare încât au devenit domenii distincte, ale căror caracteristici specifice sunt recunoscute și tratate în mod aparte. Se vorbește, astfel, de energie verde, de agricultură bio, de produse și servicii ecologice.

În alte sectoare se întâlnesc doar activități sau locuri de muncă verzi care se integrează firesc în ansambluri mai mari, fără a schimba natura clasică a acestor ansambluri.

Amploarea și diversitatea economiei verzi este foarte diferită de la o țară la alta. În unele țări, care nu au cunoscut procese de industrializare masivă, mediul natural a rămas mai puțin poluat, chiar dacă exploatarea excesivă a resurselor, monocultura și alte practici specifice subdezvoltării au dereglat sistemele ecologice. În altele, industrializarea extensivă în ritmuri forțate și dezvoltarea producției agricole prin procedee poluante ignorând consecințele pe termen lung ale acestui proces, au indus o degradare masivă a mediului și au generat practici care nu au putut fi curmate nici după ce fenomenul, ca atare, a încetat. Țările puternic dezvoltate, cu economii diversificate, ajunse la cele mai înalte cote ale progresului tehnologic , se confruntă cu fenomene de poluare de o amploare care poate deregla echilibrele la nivel planetar. Fiind, ele însele, lipsite de resurse pe măsura capacității de producție pe care și-au creat-o și a capacității de consum productiv și neproductiv, pentru a le asigura sustenabilitatea pentru un orizont de timp rezonabil, apelează la exploatarea resurselor din alte țări, cu preocuparea de a minimiza costurile, neglijând măsurile elementare de a proteja mediul natural.

Pentru fiecare dintre aceste situații, corespunzător cu problemele pe care le generează, obiectivele politicilor guvernamentale și ale acțiunilor agenților economici sunt diferite. Unele se vor concentra asupra reparării degradărilor și distrugerilor rezultate din exploatarea nerațională a resurselor înainte ca fenomenul să devină ireversibil, altele vor acorda atenție promovării unor tehnologii noi pentru ca poluarea rezultată din procesele de producție și din consum să fie minimă, sau identificării unor resurse alternative, regenerabile, care să exploateze forțe naturale fără a deteriora sau deregla echilibrele naturale. Aceste obiective și acțiunile concrete pe care le generează, configurează domeniul economiei verzi din fiecare țară.

Politicile și programele diferite de promovare a economiei verzi au, în final, obiective comune care decurg din perceperea riscurilor globale majore de alterare a mediului, care pun în pericol atât existența unor forme de viață pe pământ, cât și a riscurilor legate de epuizarea resurselor neregenerabile. Luând în considerare aceste riscuri, în toate țările au apărut și s-au dezvoltat, în proporții diferite, activități specifice care au ca țel prezervarea biodiversității, reducerea emisiei gazelor cu efect de seră, producerea de energie regenerabilă și nepoluantă etc.

Indiferent care sunt obiectivele imediate și de perspectivă ale politicilor și acțiunilor care generează economia verde, un fapt esențial este acela că acest tip de economie interferează și se intercondiționează cu sectoarele economice clasice. Economia verde se naște și se dezvoltă în sânul sectoarelor clasice și, chiar și atunci când se afirmă ca activitate distinctă, păstrează un grad de dependență de produsele și serviciile acestor sectoare.

Pentru a contura sfera de cuprindere a economiei verzi putem lua în considerare un document al OCDE și Eurostat care grupează activitățile care au legătură cu mediul în trei categorii:

Gestionarea poluării – producția de echipamente, tehnologii și materiale specifice, prestarea de servicii, construcții pentru: controlul poluării aerului, tratarea apelor reziduale, tratarea deșeurilor solide, curățarea solului, apelor de suprafață și apelor subterane, diminuarea zgomotului, evaluarea mediului înconjurător, ingineria mediului înconjurător, servicii analitice, recoltarea datelor, analiză și evaluare;

Tehnologii și produse mai curate – producția de echipamente, tehnologii și materiale specifice, furnizare de servicii pentru: tehnologii, procese și produse mai curate și mai eficiente;

Gestionarea resurselor – producția de echipamente, tehnologii și materiale specifice, furnizare de servicii pentru: oferta de apă, reciclarea materialelor, energie regenerabilă, economisirea și gestionarea energiei, agricultură și pescuit, gestionarea riscurilor naturale, ecoturism.

Scepticii văd în economia verde doar un paleativ incapabil să producă transformări de substanță, să schimbe sensibil situația ocupării forței de muncă. Dimpotrivă, locurile de muncă se vor împuțina în sectoarele pe care economia verde le substituie, iar investiția și consumul de energie pentru înființarea și funcționarea 10 unui loc de muncă în noile sectoare vor crește. Costul produselor și serviciilor în economia verde va fi mai mare decât al celor realizate în condiții clasice și prețul lor va fi, corespunzător, mai mare. Eficiența economică a tehnologiilor și proceselor de producție verzi va fi atât de scăzută încât nu va stimula interesul întreprinzătorilor pentru a le asimila. Experiența unor țări ca Spania, Italia, Danemarca, Germania, care au investit masiv îndeosebi în producția de energie verde, eoliană sau solară, este considerată neconcludentă dacă nu chiar un eșec. Într-un articol publicat în revista Cadran politic, în aprilie 2011, Jorg Muller aprecia că „Marile speranțe legate de tehnologia energiei regenerabile contrazic și teoria economică și experiența practică a Europei. Programele „verzi” din Spania au distrus 2,2 locuri de muncă pentru fiecare slujbă creată, în timp ce capitalul necesar pentru o slujbă industrială „verde” a Italiei ar fi putut finanța aproape cinci slujbe în restul economiei. Energia eoliană și cea solară au sporit prețul energiei cu 7,5% în Germania, iar Danemarca are cele mai ridicate prețuri la curentul electric din Uniunea Europeană. Autoritățile centrale din SUA care încearcă să promoveze industria energiei „verzi” nu vor avea mai mult succes la crearea de noi locuri de muncă sau stimularea economiei”.

În context, se estimează că afacerile verzi devin motorul dezvoltării economice germane. Până în 2020 numărul locurilor de muncă în industrii pentru tehnologii de mediu îl va depăși pe cel al locurilor de muncă din industriile auto și prelucrătoare (mașini-unelte), iar ponderea tehnologiilor de mediu în producția industrială va ajunge la 16% până în 2030, înregistrând o creștere de 4 ori față de nivelul anului 2005.

În România, politicile guvernamentale pentru promovarea economiei verzi au fost inconsecvente și de slabă eficiență. Ca urmare a profundelor transformări și restructurări ale economiei, după 1989 s-au diminuat simțitor ori au dispărut sectoare industriale poluante și mari consumatoare de resurse primare, fapt ce a lăsat impresia că nu sunt probleme mari, care să necesite o preocupare specială. Dispariția surselor de poluare a fost, însă, înlocuită cu exploatarea haotică nerațională a unor resurse, cu distrugerea unor sisteme de irigații și îndiguiri pentru protecția împotriva inundațiilor, cu gestionarea necorespunzătoare a strângerii și depozitării deșeurilor și chiar cu primirea, din străinătate, a unor deșeuri intens poluante pentru a fi depozitate în România.

Potrivit unui comunicat al Institutului Național de Statistică, în 2010 România a cheltuit 3% din PIB pentru activități de protecție a mediului, ceea ce poate fi apreciat ca fiind extrem de puțin în raport cu necesarul în acest domeniu.

Cu toate aceste neîmpliniri, interesul pentru protejarea mediului, în consens cu preocupările și inițiativele comunității internaționale, se menține. Făcând o evaluare a potențialului de care dispune țara noastră în ce privește sursele de energie verde se estimează că până în 2020 este posibil ca 43,5% din consumul intern brut de energie electrică să fie asigurat din surse neconvenționale la care energia produsă în centrale eoliene va contribui cu 27 de procente. Producția de energie în hidrocentrale, în centrale pe biomasă și fotovoltaice își va adăuga contribuția la atingerea acestui obiectiv. Pentru a întregi tabloul acestei perspective, trebuie să arătăm că dezvoltarea și exploatarea unor capacități de producție a energiei în sisteme neconvenționale necesită investiții importante care vor ridica costurile, cheltuiala suplimentară fiind suportată de consumatori. În aceste condiții, implicarea statului este imperios necesară pentru a susține efortul investitorilor și a atenua impactul negativ asupra consumatorilor.

Activitățile care definesc locurile de muncă verzi sunt:

activități care au ca obiect corectarea, reducerea sau eliminarea efectelor nocive ale activității oamenilor asupra mediului natural, precum și prevenirea și înlăturarea efectelor dezastruoase ale calamităților naturale;

activități care produc bunuri sau servicii într-o formă care protejează mediul; – activități de control și prevenire a degradării mediului;

activități în sectoarele tradiționale care susțin, tehnic și tehnologic, procesele de producție din economia verde.

Economia verde are asupra pieței muncii și ocupării efecte complexe și contradictorii:

se creează locuri de muncă noi, pentru activități noi, care cer competențe speciale, cel mai adesea nedobândite în cadrul pregătirii școlare inițiale;

se creează locuri de muncă adiționale în sectoare care produc echipamente, produse și servicii pentru economia verde;

locurile de muncă din sectoare clasice vor cere competențe noi pentru a se compatibiliza în schimbul de produse și activități cu economia verde;

înlocuirea produselor realizate prin consum de resurse neregenerabile cu produse ale economiei verzi va face ca unele locuri de muncă din sectoare clasice, cu încărcătura lor de cunoștințe și competențe, să se împuțineze sau să dispară.

3.2. Măsuri și instrumente privind dezvoltarea economiei verzi în România

Noul sistem economic care se bazează pe dezvoltarea durabilă se pare că va deveni soluția pentru depășirea problemelor de mediu, economice și sociale, vizând totodată gestionarea crizei și a efectelor acesteia. În acest sens, este nevoie de luarea unor măsuri prin utilizarea unor politici adecvate care să creeze condiții de susținere a creșterii economice și de reducere a sărăciei. În mediul economic actual, majoritatea țărilor au fost și încă sunt afectate de criză, împiedicând o creștere economică. Totuși, creșterea economică trebuie să fie posibilă, pentru a ieși din acest colaps prin crearea unor legături solide între dezvoltare, producție și consum durabil.

Natura și valoarea acesteia joacă un rol important de sprijin pentru creșterea economică în contextul actual numai dacă se va conștientiza importanța echilibrului în domeniul protecției acesteia. Aici intervine și conceptul de economie verde, care are ca obiectiv tranziția către o economie strâns legată de dezvoltarea durabilă. Sistemul economic prezintă multe fluctuații, iar această nouă viziune trebuie să se muleze perfect de la început tocmai pentru a fi adaptată pe termen lung. Pentru a implementa politicile asociate cu Economia verde, este nevoie în primul rând de un efort comun al tuturor țărilor, de campanii de conștientizare a importanței acestui fenomen, cât și de oferirea de soluții oportune și aplicabile.

De exemplu, pentru a implementa economia verde în fiecare stat, este nevoie de implicarea profundă a consumatorilor și a mediului de afaceri, alături de implementarea cadrului principal de măsuri propuse și adoptate la nivelul organismelor de conducere naționale și internaționale. Trebuie să se înțeleagă faptul că este o prioritate utilizarea durabilă a resurselor, mai ales având în vedere schimbările climatice din ultimele decenii.

Eradicarea sărăciei este strâns legată de gestionarea durabilă a resurselor naturale. Din ce motiv? Deoarece populația săracă își asigură mijloacele de existență prin dependența de resursele naturale. Capitalul natural este legat de problemele actuale ale omenirii, cum ar fi: sărăcia, salubritatea, sănătatea, educația. Obiectivele statelor trebuie să urmărească pe termen lung următoarele probleme:

securitatea alimentară;

bunăstarea și sănătatea populației pe termen lung;

schimbările climatice și efectele acestora;

dezvoltarea economică;

eliminarea sărăciei.

Economia verde presupune a utiliza resursele naturale, energia și noile tehnologii alături de metode de producție nepoluante în scopul de a favoriza creșterea economică și crearea de locuri de muncă noi. Prin acest concept, este nevoie de crearea unor noi modele de consum și producție durabile, care să nu forțeze ecosistemul. Dezvoltarea durabilă presupune dinamism, necesită schimbări permanente, adaptare și cercetare, toate aceste elemente fiind strâns legate de conservarea mediului înconjurător și de o utilizare corespunzătoare a resurselor naturale.

Un exemplu în această direcție poate fi domeniul energetic pentru care se consideră că în următorii 40 de ani vor fi neapărat adoptate schimbări privind consumul și producția energiei (Conform Raportului recent al Agenției Internaționale a Energiei privind scenariile tehnologice pentru 2050).

Industria chimică reprezintă un model pentru schimbările adoptate privind înlocuirea metodelor de producție existente cu unele durabile și eficiente în scopul obținerii unui avantaj comercial.

Instrumentele politice care ar putea fi utilizate în cadrul economiei ecologice pot fi grupate în câteva categorii:

tarifare corectă;

politici de achiziții publice;

reforme fiscale ecologice;

investiții publice în infrastructură durabilă;

sprijin public destinat cercetării și dezvoltării în domeniul tehnologiilor ecologice;

politici sociale pentru concilierea obiectivelor sociale cu politicile economice.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Economia Verde Premisa Pentru O Dezvoltare Sustenabila (ID: 139458)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Economia Verde Premisa Pentru O Dezvoltare Sustenabila

Copyright Notice

Asistenta Financiara Acordata Romaniei de Catre Ue

Studiul Performantelor Productive la O Populatie de Taurine Holstein Exploatata In Conditiile S.c. Agrocomplex Lunca Pascani

Finantele Locale

Particularitatile Promotionale ale Magazinelor de Tip Hypermarket. Studiu de Caz Kaufkand

Instrumente Aplicate la Administrarea Datoriei de Stat

Analiza Corelatiei Rentabilitate Patrimoniu Studiu DE Caz – Biofarm S.a

Copyright Notice

Similar Posts