. Economia Tranzactionala Si Economia de Subzistenta In Mediul Rural

CAPITOLUL 1

Evoluția mediului rural

Dacă apariția mediului urban este legată de o anumită etapă (mijlocie sau superioară) a dezvoltării sociale și umane a “maturizării” condițiilor proprii societății omenești, în schimb constituirea mediului rural se identifică, în esență, cu constituirea societății și a civilizației umane (în forma ei inițială). Îndelungata „confruntare” economică, politică și socioculturală dintre sat și oraș, fără de care n-am putea înțelege evoluția societății, mai ales a așezămintelor umane și a structurilor demografice, din antichitate până în zilele noastre, ne-a obișnuit să definim ruralul prin raportare la urban și comunitățile sătești prin comparare cu cele orășenești. Satul a existat însă înainte și independent de apariția orașului, iar unele elemente ale ruralului au preexistat constituirii mediului urban.

Trecerea omului de la ceea ce T. Herseni numește subzistența de pradă la economia de producție (prin mijlocirea revoluției agricole) nu a însemnat numai asigurarea unei hrane mai abundente, a unor condiții de viață mai bune, ci și constituirea unor așezări umane stabile (agricultura impunea teritorializarea populației) ce a generat o creștere treptată a populației și o diversificare a aglomerațiilor umane. Agricultura care se află la originea imaginii actuale a societății umane a generat constituirea țărănimii – o pătură socială diferită de cea a vânătorilor, pescarilor sau culegătorilor din epocile precedente de existența căreia este legată apariția satelor agricole. Dezvoltarea satelor agricole și pastorale, mai ales accentuarea diviziunii muncii și stratificării sociale, generează într-o formă sau alta constituirea târgurilor, a „orașelor agricole” și, în ultimă instanță, a centrelor urbane propriu-zise.

La începuturile ruralului tradițional, agricultura are o natură „sedentară” și leagă, de aceea, pe oameni de pământ, de terenurile pe care le lucrează. Ca oameni ai pământului, țăranii prind parcă rădăcini în locurile în care muncesc. Astfel, așezările apărute aici se formau în funcție de relațiile de rudenie, însă existau și comunități teritoriale în care raporturile familiale treceau pe plan secundar.

Societatea rurală tradițională sintetizează procesul trecerii de la munca și viața vânătorilor, culegătorilor și pescarilor, la viața și munca agricultorilor și păstorilor „sedentari”, dar mai ales procesul de formare a așezărilor stabile, a satelor agricole.

Ruralul modern

Când vorbim de ruralul modern, nu vorbim despre o „realitate statică”, pe deplin constituită, ci de o realitate în plină devenire, construcție și transformare, de un proces social cuprinzător care a început cu multe decenii în urmă și care continuă și astăzi.

„Urbanizarea” sau modernizarea satelor, a societăților rurale, înseamnă transformarea tuturor elementelor lor caracteristice, evoluția rapidă a întregului spațiu social la toate nivelurile. Dezvoltarea economică impune ca agricultorii și ruralii, în general, să intre „în sistem” în același timp ca producători și consumatori.

Sub impactul dezvoltării economice și al revoluției tehnico-științifice – care a cuprins și agricultura – societățile agrar-rurale nu-și mai pot menține, desigur, stabilitatea tradițională economică și culturală. Producția specializată – destinată comerțului – ia locul producției individuale – destinată autoconsumului.

Progresul social și dezvoltarea științelor au făcut ca țărănimea să dobândească o mentalitate tehnică și să nu mai atribuie pământului o valoare „mistică”, o forță copleșitoare, greu de dominat. Treptat se trece de la producția agricolă orientată spre satisfacerea nevoilor proprii familiei, de la autosubzistență la producția agricolă destinată piețelor comerciale urban-industriale.

În condițiile societății socialiste, lichidarea marii proprietăți private și realizarea cooperativizării agriculturii în țara noastră și-au pus în mod fundamental amprenta pe toate celelalte domenii și transformări ale satului românesc. Vechea diversitate structurală și vechea ierarhie socială au fost înlocuite cu o nouă diversitate și cu o nouă ierarhie, în funcție de noile relații socioeconomice. Nu proprietatea privată, ci munca constituie criteriul ascensiunii și ierarhizării sociale în satul socialist, în ansamblul societății noastre. Cantitatea și calitate muncii, aportul la dezvoltarea colectivității în care trăiește dau posibilitatea (și, în primul rând, dreptul) individului să ocupe o anumită poziție în structura socială, în ierarhia rolurilor și statusurilor sociale.

Țăranii sunt antrenați, ca și muncitorii, în activități de planificare, proiectare, sistematizare și de conducere a localităților și zonelor în care trăiesc. Participarea la rezolvarea problemelor – fie economice, fie sociale sau culturale – este o garanție a înțelegerii de către rurali și agricultori a funcționării sistemului politic și economic socialist. Ea constituie, în același timp, baza unei depline integrări sociale într-o realitate dinamică, „de viteză”, care a cuprins în aceleași ritmuri și dimensiuni atât orașul, cât și satul socialist. Ruralul tradițional a fost astfel nevoit să se deschidă tot mai larg spre societatea globală și să se apropie – structural și suprastructural – de societatea modernă sau în curs de modernizare.

Viitorul ruralului

Departe de a constitui un mediu social marginal, pe cale de dispariție sau „asimilare” urbană, ruralul dobândește o problematică și o importanță nouă în evoluția societății contemporane. Dezvoltarea spațiului social actual se caracterizează prin mai multe procese economice și socioculturale interdependente, dintre care două au o valoare sintetică și o poziție relativ contradictorie: „urbanizarea” satelor și „ruralizarea” orașelor (procese generate de diversificarea raporturilor dintre sat și oraș și în primul rând de masivele dislocări de populație, de schimbul demografic rural-urban). Tot mai multe orașe se extind în spațiul rural și, din păcate, și în terenul agricol, neputând fi delimitate cu precizie.

Analiza viitorului satelor trebuie detașată atât de concepția „asimilării” ruralului de către urban, cât și de concepția raporturilor de subordonare dintre aceste medii sociale.

Satului contemporan i se deschide un dublu viitor: fie se modernizează în limitele ruralului, fie se transformă în oraș (industrial, turistic, „oraș agricol”), în zonele unde rețeaua urbană este redusă, deficitară și se manifestă, astfel, „cererea de urban” în vederea echilibrării raportului cu rețeaua de localități rurale.

În ciuda unei puternice industrializări, în unele țări occidentale se mențin zone subdezvoltate alături de zone care s-au adaptat imperativelor economice ale societății globale. Coexistența acestor două tipuri de zone rurale (dezvoltate și subdezvoltate, adaptate și neadaptate la exigențele societății industriale, integrate și antrenate în evoluția de ansamblu a societății, pe de o parte, și „rămase la marginea” acestei evoluții, pe de altă parte) nu se explică decât prin dominarea interesului privat, capitalist, în aceste societăți, datorită existenței marii proprietăți private în agricultura țărilor capitaliste și a relațiilor economice de producție corespunzătoare, pentru că un agricultor care subzistă într-un sistem tradițional nu costă mult națiunea și, în orice caz, el produce. O asemenea soluție este menită nu numai de „apăra” o categorie socială, ci și pentru a diminua imensele cheltuieli sociale și individuale provocate de exodul rural.

Modul în care trebuie să abordăm problema viitorului satului românesc nu poate fi împrumutat sau copiat din practica sau experiența altor țări. Satul nostru a dezvoltat o civilizație proprie, originală, anterioară istoric și independentă de civilizația urbană, spre deosebire de satul sau ferma americană, care au cedat ușor și rapid „invaziei urbane”. Viitorul satului nu poate fi desprins de trecutul lui, în măsura în care acesta din urmă există și s-a concretizat în elemente culturale, în moduri de viață și gândire: dacă ferma americană a apărut, se poate spune, pe un loc gol, satul european, deci și cel românesc, are o îndelungată istorie, a apărut pe ruinele, dar și pe valorile comunităților vechi sau străvechi, partea cea mai însemnată a civilizației și culturii satului actual fiind o creație a trecutului, o prelungire a formelor de viață din trecut.

Destinul satului este legat în mod fundamental de natura și rolul activităților agrozootehnice și rurale, specifice mediului lui social, orice transformare în cadrul acestora impunând transformări în viața și existența țăranilor, a sătenilor. Satul are tot mai multă nevoie de oameni calificați (chiar policalificați), experimentați, cu o bună cultură și pregătire științifică, plini de inițiativă, „umblați” prin diferite părți ale țării, în măsură să găsească variantele cele mai adecvate de modernizare a localităților în care trăiesc.

Prospectiva ruralului și proiectele evoluției satelor trebuie să-și integreze elementele care vin din trecut și să reflecte experiența îndelungatei istorii a populațiilor rural-agrare, cu atât mai mult cu cât fenomene de reînviorare a trdițiilor sătești și a unor ocupații sau îndeletniciri străvechi se întâlnesc nu numai în țările în curs de dezvoltare – cu o pondere încă dominantă a mediului rural – , dar și în țările puternic industrializate.

România contemporană are în acest domeniu avantajul că a încurajat și sprijinit păstrarea și dezvoltarea tradițiilor sătești în cele mai importante zone ale țării, de la cele de munte la cele de câmpie, oferind viitorului rural atât o bază economică, cât și o bază culturală și socioafectivă adecvată colectivităților agrare și sătești.

Pentru ca modernizarea ruralului să nu însemne dispariția sa, se impune ca eficiența economică să lase loc unei eficiențe sociale generale (care presupune creșterea producției și a productivității muncii în sectoarele economice), în conținutul căreia un loc distinct îl ocupă diversitatea culturală și ecologică atât de proprie poporului nostru și spațiului nostru social.

Viitorul ruralului se află în raporturi de interdependență cu viitorul urbanului, tot mai extinse, pe măsura dezvoltării sociale, ceea ce face ca problemele sociologiei rurale să se interfereze tot mai mul t cu problemele sociologiei urbane. Satul nu mai este legat exclusiv de agricultură, iar orașul nu mai este legat exclusiv de industrie. Există industrii în plin spațiu rural și microzone rurale, chiar agricole, în plin spațiu urban. Satul a fost opus orașului atât timp cât industria cucerea urbanul în dauna și pe cheltuiala ruralului și atât timp cât acesta din urmă rămânea într-un accentuat imobilism, departe de dinamismul și tehnicismul vieții urbane. Contradicția antagonistă dintre sat și oraș a dispărut numai în țările socialiste, pe baza constituirii și dezvoltării proprietății socialiste atât la orașe, cât și la sate, cedând locul cuprinzătorului proces al omogenizării sociale.

CAPITOLUL 2

Agricultura românească din perspectivă
istorico-sociologică

2.1. Agricultura României în tranziție

Perioada dinainte de al II-lea Război Mondial

În dezvoltarea agriculturii românești, perioadele de cotitură le-au constituit reformele agrare periodice. Ele au fost determinate de situații de politică internă, de factori conjuncturali, precum și de evoluția situației politice internaționale.

Reforma agrară din anul 1864 i-a eliberat pe țărani de sarcinile feudale și i-a împroprietărit, prin răscumpărare, cu loturile de pământ pe care le foloseau până atunci. După 1864 s-a dezvoltat o agricultură cu caracter comercial, producându-se din ce în ce mai mult pentru piață. Reforma agrară a favorizat dezvoltarea capitalistă a societății românești. Legea rurală a permis, în urma despăgubirilor, acumularea de capital de către foștii mari proprietari de pământ, precum și eliberarea unei părți a forței de muncă din agricultură, care s-a orientat către alte sectoare ale economiei.

O altă etapă importantă o reprez tot mai extinse, pe măsura dezvoltării sociale, ceea ce face ca problemele sociologiei rurale să se interfereze tot mai mul t cu problemele sociologiei urbane. Satul nu mai este legat exclusiv de agricultură, iar orașul nu mai este legat exclusiv de industrie. Există industrii în plin spațiu rural și microzone rurale, chiar agricole, în plin spațiu urban. Satul a fost opus orașului atât timp cât industria cucerea urbanul în dauna și pe cheltuiala ruralului și atât timp cât acesta din urmă rămânea într-un accentuat imobilism, departe de dinamismul și tehnicismul vieții urbane. Contradicția antagonistă dintre sat și oraș a dispărut numai în țările socialiste, pe baza constituirii și dezvoltării proprietății socialiste atât la orașe, cât și la sate, cedând locul cuprinzătorului proces al omogenizării sociale.

CAPITOLUL 2

Agricultura românească din perspectivă
istorico-sociologică

2.1. Agricultura României în tranziție

Perioada dinainte de al II-lea Război Mondial

În dezvoltarea agriculturii românești, perioadele de cotitură le-au constituit reformele agrare periodice. Ele au fost determinate de situații de politică internă, de factori conjuncturali, precum și de evoluția situației politice internaționale.

Reforma agrară din anul 1864 i-a eliberat pe țărani de sarcinile feudale și i-a împroprietărit, prin răscumpărare, cu loturile de pământ pe care le foloseau până atunci. După 1864 s-a dezvoltat o agricultură cu caracter comercial, producându-se din ce în ce mai mult pentru piață. Reforma agrară a favorizat dezvoltarea capitalistă a societății românești. Legea rurală a permis, în urma despăgubirilor, acumularea de capital de către foștii mari proprietari de pământ, precum și eliberarea unei părți a forței de muncă din agricultură, care s-a orientat către alte sectoare ale economiei.

O altă etapă importantă o reprezintă reforma agrară din anii 1918 – 1921. Exproprierea a circa 6 milioane de hectare a dat un nou impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. Cei fără de pământ sau cu pământ puțin au putut cumpăra cel mult 5 ha, cu plata către stat în decurs de 20 de ani. Aceste măsuri au condus la polarizarea accentuată a populației rurale și au adâncit contradicțiile social-economice. Chiar și în urma reformei din 1918 – 1921, suprafața medie a unei gospodării țărănești a rămas în jur de 3,7 ha.

În agricultura României, în 1938, fermele de peste 20 de hectare, care reprezentau 2,44 % din numărul total al fermelor agricole, dețineau 40 % din suprafețele agricole. Gospodăriile țărănești mici, sub 3 ha, au reprezentat 65 % din proprietari; ele au posedat 18,7 % din terenurile agricole. În 1940, peste 700 000 de lucrători agricoli nu aveau pământ.

Perioada de după cel de al II-lea Război Mondial

Reforma agrară din anul 1945 a lichidat ultimele rămășițe feudale din agricultura românească. In urma reformei agrare din 1945, circa 1,46 milioane de hectare de pământ au fost expropriate de la acei proprietari care au avut mai mult de 50 ha. Statul a confiscat, de asemenea, echipamentele agricole de la marii proprietari de pământuri. Obiectivele reformei au fost mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești existente, care au avut mai puțin de 5 ha, precum și împroprietărirea muncitorilor agricoli fără pământ. De reformă au beneficiat 500 000 de mici proprietari, precum și 400 000 de lucrători agricoli. Recensământul agricol din 1948 a evidențiat că ponderea cea mai mare au avut-o gospodăriile mici, sub 5 ha, deci fragmentarea terenurilor a devenit o caracteristică a relațiilor de proprietate și de exploatații. În urma reformei agrare din 1945 au apărut și unele legi care au limitat funcționarea pieței de pământ, adică exercitarea dreptului de proprietate a fost în mare măsură limitată. Din terenurile expropriate au fost rezervate terenuri pentru școli agricole și ferme experimenatle model, din care s-au format ulterior întreprinderile agricole de stat (IAS).

Începând din anii ’50, obiectivele urmărite prin noua politică economică au fost înlocuirea structurilor pieței libere cu o economie centralizată de monopol de stat, iar în agricultură s-a forțat crearea cooperativelor și întreprinderilor agricole de stat, după modelul colhozurilor și sovhozurilor din URSS. Burghezia sătească, denumită chiaburime, a fost lichidată ca grup social. În perioada 1949 – 1952 au fost create unele forme de cooperări agricole simple, cu scopul de a demonstra țăranilor avantajele colaborării în producție, și, totodată, au fost create întreprinderile agricole de stat, după modelul sovhozurilor. În condițiile în care circa 55 % din gospodăriile agricole individuale erau în posesia țăranilor cu pământ puțin, introducerea noilor structuri socialiste a fost susținută nu numai de măsuri politice, dar și de acest grup de țărani. În formele de întovărășiri, pământurile au fost folosite în comun, iar producția a fost distribuită proporțional cu pământurile cu care membrii au intrat în asociații. Chiar dacă pământurile au rămas în proprietate privată a membrilor, asociația a fost obligată să încheie contracte cu sectorul de stat de prelucrare a produselor agricole. Această formă a fost înlocuită treptat cu structuri organizatorice zise socialiste. În perioada 1950 – 1962 a fost creat sistemul cooperativelor agricole de producție (CAP), fără respectarea pricipiilor democratice ale cooperării. Reorganizarea exploatațiilor agricole sub formă de CAP-uri și IAS-uri a urmărit obiectivul politic de schimbare a proprietății individuale cu proprietatea colectivă, în concordanță cu conceptele socialiste despre relațiile de proprietate. Aceste forme socialiste ale agriculturii au fost puternic subvenționate de stat. Procesul industrializării socialiste a facilitat exodul rural. Populația ocupată în agricultură s-a redus substanțial, și anume de la 74,1 % în 1950 la 28,2 % în 1989.

În perioada 1963 – 1989, în anii care au urmat încheierii procesului de colectivizare, s-a urmărit consolidarea noilor unități productive din punct de vedere organizatoric și tehnic-tehnologic. Nivelul tehnic al agriculturii românești a rămas, în ciuda efortului făcut, cu mult în urma țărilor dezvoltate. În condițiile în care statul a fixat prețurile agricole la un nivel redus, care, uneori, nu a acoperit nici costurile de producție, CAP-urile și IAS-urile au acumulat mari datorii. Evident, rezulatatele economice și financiare inadecvate ale unităților agricole au avut implicații negative și asupra veniturilor lucrătorilor agricolo. Cei mai dezavantajați în acest sens au fost membrii cooperativelor agricole de producție. Această situație a explicat și presiunea socială a locuitorilor satelor pentru lichidarea cooperativelor agricole de producție după evenimentele din decembrie 1989.

Caracterizarea perioadei de tranziție a agriculturii României din anii ‘90

România și Albania au fost acele țări zise socialiste în care intervenția statului în reglementarea vieții economice a fost cea mai cuprinzătoare. Astfel, intervenția administrativă a astatului a afecta toate sectoarele agriculturii, nu numai sectorul de stat, ci și pe cel privat, și pe cel cooperatist.

După decembrie 1989, s-au produs modificări esențiale în viața politică, socială și economică a țării, astfel și în privința politicii agricole. Procesul tranziției de la economia centralizată la economia de piață a accentuat, respectiv a creat situații critice în agricultură. Situațiile critice structurale moștenite sau nou create se suprapun celor conjuncturale de tranziție.

Criza relațiilor de proprietate

Principalele acte legislative care au generat schimbări majore în relațiile de proprietate din agricultură au fost elaborate în anul 1991 și au fost completate și amendate ulterior.

Legea fondului funciar nr. 18/1991 a prevăzut desființarea cooperativelor agricole de producție și reprivatizarea terenurilor, până la limita de 10 ha, foștilor proprietari și moștenitorilor acestora. Decizia a fost luată după criterii politice și sociale, respectiv conform considerentelor de echitate juridică, și nu atât pe bază de raționalitate economică.

Legea nr. 36/1991, privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, a creat cadrul legal creării și funcționării formelor asociative de exploatare și valorificare a capitalului agricol privat.

Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale a asigurat cadrul legal pentru restructurarea și începerea privatizării unităților agricole de stat. În cadrul acestor unități, clarificarea prealabilă a relațiilor de proprietate asupra pământului este o necesitate.

Noul cadru legislativ a generat transformări structurale esențiale:

a fost realizată rapid decolectivizarea;

s-a creat sectorul gospodăriilor țărănești, care deține ponderea principală în agricultura românească, având în exploatare 44,5 % din suprafața agricolă a țării;

au apărut forme noi de asociere de producție agricolă pentru gestionarea fondului funciar;

s-a format grupul acționarilor societăților comerciale agricole, din cei care au deținut terenuri în perimetrul actualelor societăți comerciale agricole de stat.

Criza relațiilor de proprietate se concretizează în situația confuză asupra drepturilor de proprietate și se manifestă concret prin următoarele aspecte:

Procesul de eliberare a titlurilor de proprietate funciare nu s-a încheiat în primii șapte ani trecuți de la apariția legii. Până la mijlocul anului 1997, a fost pusă efectiv în posesie o suprafață reprezentând 82,4 % din suprafața care face obiectul constituirii și reconstituirii dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991. Titlurile de proprietate s-au acordat în proporție de circa 70 % celor al căror drept a fost reconstituit și care nu se află în litigiu. Prelungirea procesului clarificării drepturilor de proprietate asupra pământurilor limitează posibilitatea funcționării pieței funciare, deci apare ca un obstacol major în calea procesului concentrării capitalului agricol.

În cadrul diferitelor forme de asociere, ce au apărut în urma decolectivizării (asociații familiale, societăți agricole), se menține de regulă proprietatea privată asupra pământului și doar lucrarea acestuia se realizează comasat. În unele cazuri, se constituie proprietăți comune asupra capitalului de exploatare, care devine o relație de proprietate confuză, în condițiile fluxului de membri ai asociației, respectiv ale desființării acestei. Asociația este caracterizată de o structură difuză de drepturi de proprietate și de relații atât între membrii asociației, cât și între aceștia din urmă și asociația agricolă, ca entitate economică.

Aplicarea Legii nr. 18/1995 a condus la crearea unei categorii speciale de acționari, cărora li s-au acordat acțiuni calculate în echivalent valoric al terenurilor agricole, corespunzător suprafețelor fostelor proprietăți ale acestora. Numărul total al acționarilor în fostele IAS-uri este de circa 224 000 și suprafața aferentă acestora este de 629 000 ha. Altă categorie de acționari este formată din foștii proprietari, ale căror suprafețe agricole se află în perimetrul unor stațiuni și institute de cercetare. Suprafața revendicată de aceștia se ridică la 35 000 ha și reprezintă aproape 24 % din patrimoniul funciar al acestor institute. O parte din acționarii fostelor IAS-uri au luat, conform prevederii Legii arendei, nr. 16/1994, în locație, pe o perioadă de cinci ani, fostele proprietăți funciare, după care aceste terenuri vor intra în proprietatea lor. Relațiile de proprietate ale acestor acționari au fost clarificate prin noile reglementări (Legea nr. 169/1997). Există o categorie de familii expropriate prin Decretul nr. 83/1949, care nu au fost cuprinse în Legea nr. 18/1991 și care, în prezent, conform Legii nr. 169/1997, pot solicita retrocedarea suprafețelor deținute anterior, până la limita de 50 de hectare. Reconstituirea drepturilor de proprietate funciară pentru această categorie de virtuali proprietari va modifica substanțial patrimoniul societăților agricole comerciale cu capital majoritar de stat, chiar înainte de privatizarea acestora.

Procesul restructurării agriculturii s-a limitat, în esență, la decolectivizarea și reprivatizarea suprafețelor din fostele cooperative agricole de producție și nu s-a extins asupra capitalului productiv din unitățile de mecanizare a agriculturii. În anul 1991, când 72 % din suprafața agricolă a țării a devenit proprietate privată, 80 % din utilajele agricole au rămas în propritate de stat. Chiar și la sfârșitul anului 1995, când a posedat 83,6 % din suprafețele arabile, sectorul privat a avut în proprietate doar 55,2% din tractoare. Necorelarea în timp a privatizării principalilor factori de producție, adică a pământului și a mijlacelor mecanice, îngreunează tranziția, mărind costul social al acestui proces. Crearea doar a cadrului legislativ al privatizării (Legea nr. 58/1991, Legea nr. 55/1995 etc., abrogate deja), tărăgănarea efectuării acestui proces în verigile din amontele și avalul agriculturii crează stări de instabilitate, de incertitudine și confuzie în privința exercitării dreptului de proprietate.

Aspectele menționate ilustrează starea critică a relațiilor de proprietate, ce caracterizează diferitele sectoare ale agriculturii, respectiv verigile sistemului agroalimentar. Starea critică a relețiilor de proprietate asupra principalelor resurse de producție poate fi considerată tranzitorie. Guvernul ajuns la putere în noiembrie 1996 a propus accelerarea procesului de privatizare și încheierea clarificărilor privind drepturile de proprietate, dar, în același timp propune și noi reglementări (Legea nr. 169/1997), ceea ce poate prelungi procesul clarificărilor.

Criza structurilor de exploatații și a identității manageriale

La mijlocul anului 1997, în producția agricolă românească au funcționat trei tipuri principale de exploatații agricole: gospodăriile țărănești, asociațiile agricole, societățile comerciale agricole private și cele cu proprietate majoritară de stat. Criza acestor forme de exploatații agricole se manifestă în două aspecte comune:

dominarea intereselor pe termen scurt, fără orientare strategică pe viitor;

lipsa comportamentului de competiție pe piață.

Cele circa 3,9 milioane de gospodării țărănești constituite în urma decolectivizării, cu dimensiunea medie de circa 2,3 ha teren agricol, se caracterizează printr-o lipsă acută de capital de exploatare (mijloace tehnice, șeptel, construcții gospodărești, spații de depozitare, fond de rulment etc.). Analiza datelor din bugetele familiilor țărănești evidențiază că rata de economisire a fost de circa 4 % în raport cu venitul total al familiei. O astfel de capacitate de economisire oferă acoperire pentru achiziționarea unui tractor cu o putere medie de 45 CP în peste 30 de ani sau a unei vaci de lapte de o rasă mai performantă în 8-10 ani. Lipsa orientării strategice în majoritatea gospodăriilor țărănești are și un alt motiv: noii proprietari de terenuri din mediul rural se încadrează în grupa de vârstă de 60 de ani și peste aceasta cu o pondere de circa 75 %. Lipsa posibilității de capitalizare, în condițiile de rentabilitate redusă a producției agricole, și vârsta înaintată a majorității agenților economici din gospodăriile țărănești explică practicarea de către ei a strategiei de supraviețuire, fără preocupări majore pentru dezvoltarea exploatației pe viitor. Un factor subiectiv de menționat este și aversiunea producătorilor agricoli individuali față de risc.

În condițiile în care ponderea însemnată a gospodăriilor țărănești este de subzistență sau de timp parțial, orientarea spre piață este redusă. Gospodăria țărănească individuală se prezintă azi ca un agent economic pasiv, orientat cu precădere spre satisfacerea nevoilor proprii de consum. Conform datelor din bugetele de familie (1994), contravaloarea cheltuielilor de consum acoperite din resursele proprii a reprezentat circa 81 % din totalul veniturilor obținute de familiile de țărani din munca agricolă. Există precizări și asupra faptului că, din producția agricolă totală, numai o mică parte se comercializează, aproximativ 35 % din producția agricolă reprezintă autoconsumul direct și circa 50 % autoconsumul total, cuprinzând acele consumuri care se realizează prin schimburile celor de la sat cu cei care au rude la oraș.

Lipsa comportamentului de competiție pe piață este ilustrată și de datele statistice privind evoluția prețurilor pe piața țărănească a unor produse agricole în 91 de localități din România. Sunt situații când prețurile medii din aceeași lună diferă în măsură semnificativă în două localități care se află la distanță redusă.

Asociațiile agricole se caracterizează într-o mare măsură, prin cele două elemente critice: lipsa orientării strategice și relativ slaba orientare pe piață. Asociațiile agricole s-au format în condițiile conjuncturale ale desființării CAP-urilor, de regulă, din inițiativa unor persoane care în trecut ocupau funcții de conducere și care, prin constituirea asociației, și-au asigurat un loc de muncă pentru ei și uneori pentru membrii lor de familie. Asociația reprezintă, în esență, o formă tranzitorie de gestiune, până la eliberarea titlurilor de proprietate și formarea pieței funciare, o formă specifică de valorificare a capitalului funciar, ce se substituie unor relații normale de arendare a pământului, o formă de gestiune a fondului funciar, determinată de starea de pauperizare a posesorilor de teren.

La mijlocul anului 1997, în agricultura României, asociațiile ocupau o pondere relativ însemnată; asociațiile familiale, în număr de circa 9,5 mii, au lucrat în total un milion ha de suprafață agricolă, iar cele 3913 societăți agricole cu personalitate juridică au lucrat 1,75 milioane ha. Cele circa 3 milioane ha reprezintă peste 25 % din terenurile private și circa 20 % din suprafața agricolă a țării. Principalele avantaje pe care le generează asociațiile constau în comasarea terenurilor și aplicarea unei tehnologii de producție mai performante.

Viabilitatea redusă a asociațiilor se concretizează în următoarele:

instabilitatea dimensiunii și chiar a existenței acestora; dacă în iunie 1993 numărul asociațiilor a fost de 22 375, cu 3 793 mii ha, în 1996, numărul acestora era numai de 15 107, respectiv 1440 mii ha; iar în 1997 numărul lor s-a redus la 9 489 cu 1 000 mii ha.

în viziunea membrilor, obiectivul asociației este acela de a favoriza realizarea intereselor individuale pe termen scurt, deci surplusul economic se distribuie pentru consum, ceea ce susține subcapitalizarea și necesitatea solicitării de credite, ducând la reducerea competitivității acestor exploatații.

lipsa orientării strategice este ilustrată și prin slaba preocupare pentru diversificarea, respectiv extinderea activității agricole către prelucrare și valorificare, adică lipsa preocupării pentru întărirea poziției unităților pe piață.

exploatațiile de tip asociativ, în condițiile în care membrii au intrat în asociație cu suprafețe mici, nu pot asigura ocuparea acestora, deci nu elimină, ci accentuează șomajul latent în mediul rural.

Asociațiile agricole din România nu pot fi asemuite cu cooperativele din țările Europei deVest, unde cooperativa are natură dublă, de grup social, dar și de unitate economică. Practic, la noi lipsesc principiile de autoadministrare, autoajutorare și, mai ales, de autoresponsabilitate din funcționarea asociației. Asociațiile sunt susținute doar de nevoia tranzitorie de exploatare în comun a terenului. Ele nu pot supraviețui în mediul concurențial, fără reorientări spre aplicarea principiilor reale ale mișcării cooperatiste.

Actualmente, o caracteristică dominantă a sătenilor este individualismul, lipsa cooperării.

Conform Legii nr. 15/1990, fostele întreprinderi agricole de stat s-au transformat în societăți comerciale cu sferă decizională largă. În schimb, responsabilitatea a fost diluată, ceea ce a favorizat dezvoltarea unui comportament economic deformat al multora din societățile comerciale agricole cu capital de stat.

Starea difuză a drepturilor de proprietate, incertitudinea viitoarelor transformări au generat mentalitatea susținerii activității pe termen scurt și lipsa preocupării deosebite pentru creșterea competitivității exploatației. Din cele 471 de societăți comerciale de stat, care în 1996 au dispus de 1,7 milioane ha suprafață agricolă în exploatație, peste 70% au înregistrat pierderi considerabile, chiar și în condițiile în care au beneficiat de subvenții substanțiale, în cadrul unor programe de susținere organizatorică și financiară în anii anteriori. În percepția lui Kornai J., aceste unități de stat funcționau și în continuare în condițiile de restricții financiare moi, neapărând restricțiile de cerere, decât la carne, în urma pauperizării populației și datorită pierderii pieței fostei URSS. Mulți dintre managerii acestor exploatații uriașe nu dispun de cunoștințe manageriale, financiare și de marketing, adecvate cerințelor economice de piață. În condițiile de incertitudine privind transformările viitoare, în preajma privatizării, ei nici nu au un interes de a depune un efort deosebit pentru remedierea situației critice.

Ceea ce este o deficiență comună la cele trei tipuri de exploatații agricole este acordarea priorității funcției de producție și nu funcției comerciale. Fără schimbarea radicală în acest sens a mentalității agenților economici, nu se poate realiza acomodarea la cerințele economiei de piață deschisă.

Criza eficienței în agricultura românească

În agricultura românească se poate vorbi de o situație critică atât în contextul eficienței parțiale a utilizării resurselor de producție, cât și privind eficiența globală.

Factorii principali care generează criza actuală a eficieței utilizării pământului sunt:

fărâmițarea excesivă a proprietății funciare în cadrul gospodăriilor țărănești și dispersia acestora în teritoriu în parcele mici;

circa 55% din suprafața de teren căzută sub incidența Legii fondului funciar (nr 18/1991) revine unor proprietari care nu domiciliază în mediul rural sau care sunt la o vârstă înaintată, deci proprietatea și exploatarea pământului se decuplează, ceea ce duce la implicații economice negative;

în condițiile în care gospodăriile țărănești de subzistență realizează o diversitate mare de produse pentru consumul propriu, nu se respectă criteriile de zonare a culturilor;

utilizarea incompletă, de către unii proprietari, chiar și a unor suprafețe fertile, fiindcă nu dispun de resursele necesare pentru exploatarea terenului și nu există cerere pentru arendare;

lipsa generală a îmbinării principalilor factori de producție în cadrul aceleiași exploatații, adică a pământului, a capitalului, a forței de muncă și a priceperii manageriale, ceea ce afectează negativ eficiența exploatării pământului;

condiția de instabilitate macroeconomică (inflația și șomajul) oferă pământului un caracter de obiect de tezaurizare, respectiv de sursă de subzistență sau de completare a veniturilor, limitând posibilitatea circulației capitalului funciar;

lipsa unui cadru legislativ adecvat, respectiv neaplicarea în practică a legilor existente, care să reglementeze utilizarea rațională a pământului, indiferent de natura proprietarului (privat, mixt, de stat), pornind de la considerentul că pământul este o avuție națională de bază, deci este un interes public ca această resursă să fie folosită după principiile agriculturii durabile.

Unele din aceste elemente, care susțin în prezent o slabă eficiență a utilizării pământului, pot fi de natură tranzitorie, adică pot fi eliminate odată cu revigorarea pieței pământului, dar acest proces necesită timp și solidaritate socială.

Problema cheie a dezvoltării agriculturii este creșterea productivității muncii. România este singura țară fostă socialistă în care ocuparea forței de muncă în agricultură a crescut după 1989, în valoare atât absolută, cât și relativă, iar productivitatea muncii s-a redus substanțial. Șomajul din orașe a fost menținut la un nivel relativ redus, pe seama creșterii șomajului latent din mediul rural. Gospodăriile țărănești de subzistență, constituite în urma reprivatizării pământurilor, apar în statistica națională fără precizarea faptului că aceste gospodării oferă în cea mai mare măsură doar ocupare parțială.Se poate trage concluzia că o mare parte din forța de muncă din mediul rural nu poate fi competitivă pe piața forței de muncă din economia de piață deschisă.

Având în vedere ocuparea forței de muncă rurale, în perioada de tranziție, existența micilor gospodării țărănești poate fi privită ca o necesitate. Pe termen scurt, dualitatea agriculturii, în sensul existenței simultane a gospodăriilor de subzistență și a fermelor agricole viabile cu productivitate mai ridicată, este o realitate. Strategia de dezvoltare a mediului rural trebuie orientată, pe de o parte, spre fermele de timp parțial, unde doar o mică parte din veniturile gospodăriei provin din agricultură, însă acestea să fie realizate cu productivitate ridicată, iar, pe de altă parte, spre ferme medii și mari, în care productivitatea muncii să fie mai ridicată.

Utilizarea mai eficientă a forței de muncă rurale nu este doar o problemă de ramură agricolă, ci depinde de starea macroeconomică a țării, de strategia de dezvoltare locală și regională nonagricolă și de politica socială, pentru susținerea celor care nu au șanse de a găsi un loc permanent de muncă.

Situația este critică și în privința utilizării mijloacelor tehnice. Ea se manifestă prin subutilizarea tractoarelor și a multor mașini agricole (exceptând combinele), și prin consumul ridicat de carburanți și costurile ridicate de întreținere, datorită vechimii parcului de mașini și tractoare.

În condițiile în care s-au constituit circa 4 milioane de gospodării țărănești mici, sistemul vechi al stațiunilor de mașini agricole de stat, înzestrate cu utilaje destinate solelor mari și cu administrație supradimensionată, nu mai corespunde cerințelor.

Un semn pozitiv privind viabilitatea gospodăriilor țărănești și a asociațiilor este că s-a constituit un parc privat de tractoare într-o perioadă relativ scurtă. În 1997, sectorul privat deținea o pondere de 58% la tractoare, 53% la semănători, 30% la combine etc. Aceasta se explică printr-o restructurare în privința relațiilor de proprietate, adică o parte din mașinile agricole vechi din Agromec-uri au ajuns în proprietate privată, dar deja în 1997 ponderea utilajelor cu o vechime de sub 8 ani a reprezentat circa 75% în sectorul privat.

Tarifele relativ mari ale Agromec-urilor, dar mai ales lipsa capitalului bănesc îi obligă pe țărani să efectueze lucrările solului și transporturile cu cai și boi de muncă. Astfel numărul cailor în sectorul privat a crescut de la 599 mii de capete în 1989 la 804 mii de capete în 1997.

În prima parte a anilor ’90 utilizarea creditelor a fost, de asemenea, ineficientă. Creditele subvenționate au fost dirijate, în cea mai mare parte, pentru nevoile curente ale producției agricole și în scopul încercării de revigorare a unor unități economice care dețin o parte însemnată din producția unor sectoare zootehnice (complexe de creștere industrială a porcilor și a păsărilor).

Creditele direcționate spre agricultură, care, în perioada 1994-1996, se cifrau la 3-4% din PIB, au fost înghițite, în mare parte, de structurile intermediare aflate în proprietate de stat (Agromec, Romcereal etc.) și n-au prea ajuns la producătorii agricoli.

În condițiile unui individualism agresiv, care influențează negativ eficiența globală a activității din agricultură, continuă și chiar se accentuează poluarea mediului și risipa unor resurse naturale. Criza actuală a eficienței este o consecință a structurilor din trecut, precum și o formă de manifestare a tranziției, în primul rând a necorelării măsurilor de transformare în timp și în teritoriu.

2.2. Agricultorii, proprietatea funciară și rolul agriculturii

Agricultura privată este de departe cel mai important sector economic în zonele rurale, 20% din populația rurală este alcătuită din agricultori și 16-18% din populație aparține gospodăriilor al căror cap este agricultor. Alte gospodării care au pământ în proprietate, cum sunt cele conduse de salariați sau pensionari, au aproape întotdeauna agricultura ca o a doua ocupație. Pentru toate aceste grupuri de populație, agricultura joacă un rol extrem de important ca sursă de securitate alimentară, fapt demonstrat de proporția mare a autoconsumului în consumul alimentar total.

Tabelul 1

Consumul din resurse proprii în mediul rural, în anul 1997

Sursa: Estimări proprii pe baza AIG 1997

După cum se arată în tabelul 1, procentul consumului din surse proprii în totalul consumului alimentar al gospodăriilor rurale – atât cele care au pământ, cât și cele care nu au – este cuprins între 55 și 80. Consumul din surse proprii este important și în consumul total al gospodăriilor, la care contribuie cu 30% până la 60%. În plus, agricultura oferă o protecție împotriva sărăciei extreme pentru acea parte a populației rurale care beneficiază de venituri salariale sau pensii și reduce sărăcia altor categorii cum ar fi producătorii agricoli, lucrătorii pe cont propriu în activități neagricole sau șomerii (tabelul 2).

Tabelul 2

Rata sărăciei după statutul ocupațional al capului gospodăriei, în anul 1997

Sursa: Estimări proprii pe baza AIG 1997

Mai puțin de 10% din gospodăriile rurale al căror cap este salariat sau pensionar sunt foarte sărace. În cazul gospodăriilor conduse de un producător agricol, un șomer sau un lucrător pe cont propriu în activități neagricole, numărul persoanelor extrem de sărace este, datorită venitului din agricultură, doar jumătate din numărul celor sărace.

Am menționat deja rata ridicată a sărăciei gospodăriilor care trăiesc din agricultură. Vom analiza în această subsecțiune cauzele sărăciei în cadrul acestei categorii. Una din explicațiile posibile, și anume lipsa forței de muncă adulte, este improbabilă și o vom elimina de la început. Gospodăriile de agricultori au în medie mai mult de doi membri care lucrează în agricultură, deci lipsa forței de muncă nu constituie o problemă. Este mai probabil ca sărăcia în rândul agricultorilor să se datoreze absenței unor ocupații alternative remuneratorii. De fapt, lipsa alternativelor remuneratorii este cauza esențială a venitului redus/consumului redus pentru toate gospodăriile care nu au un venit salarial și este asociată sărăciei. În absența unor astfel de posibilități, adulții de vârstă activă sunt împinși spre agricultură ca un ultim refugiu. Aceasta face ca pentru gospodăriile de agricultori raportul pământ-forță de muncă să se deterioreze, la fel ca și productivitatea marginală a muncii în agricultură.

În pofida rolului important pe care îl are în combaterea sărăciei, agricultura nu este nici o sursă de prosperitate, nici o locomotivă a creșterii economice. Mica agricultură privată se confruntă cu patru mari probleme: a) fărâmițarea excesivă a proprietății; b) discrepanța dintre dotarea cu terenuri agricole și disponibilul de resurse de muncă; c) lipsa utilajelor și mașinilor agricole; și d) funcționarea necorespunzătoare a pieței factorilor de producție și produselor agricole.

Fragmentarea excesivă a proprietății funciare. Reforma fondului funciar a determinat o fărâmițare a proprietății funciare nemaicunoscută în România. După reforma din 1948, 36% din proprietățile agricole aveau sub un hectar, 27% erau cuprinse între unul și două hectare și 37% aveau peste două hectare. Intre 1948 și 1962, majoritatea acestor proprietăți au fost comasate forțat în cooperative. În 1989 existau în România aproximativ 5 000 cooperative de producție care dețineau 8 milioane hectare de teren agricol. După schimbarea de regim din decembrie 1989, majoritatea foștilor proprietari și-au luat înapoi pământul de la cooperative, în cadrul unei privatizări spontane. Cooperativele de producție au fost de facto desființate în 1990/91. În 1991, legislativul nu a avut altă opțiune decât emiterea unei legi care să legalizeze această repunere în posesie, spontană, a vechilor proprietăți. Aceasta a consemnat dizolvarea „de jure” a cooperativelor de producție. Îngrijorat de re-crearea latifundiilor, legislativul a fixat limita suprafețelor de teren care puteau fi restituite la 10 ha. De asemenea, membrii gospodăriilor fără pământ care lucraseră în cooperative sau alți locuitori rurali fără pământ au primit dreptul de a avea în proprietate pănâ la 0,5 ha. Aceasta a făcut ca în 1991 proprietatea să devină cu mult mai fragmentată decât în 1948. Datele din ancheta integrată în gospodării din 1997 sugerează că 45% din proprietăți sunt sub un hectar, 24% sunt cuprinse între 1 și 2 hectare, și 31% au peste 2 hectare (tabelul 3).

Tabelul 3

Fragmentarea funciară în România: comparație între 1997 și 1948

În afara pământului, cooperativele agricole aveau și alte active – clădiri, utilaje și animale care au fost înapoiate, acolo unde a fost posibil, membrilor lor. Dintre acestea, animalele au fost restituite cu ușurință. Așa, de exemplu, a fost cazul a circa 2 milioane capete de vite ce au trecut din proprietatea cooperativelor în cea a gospodăriilor individuale în 1991/92. Majoritatea acestora au fost însă tăiate în 1992 și 1993. La sfârșitul anului 1993, numărul animalelor din gospodăriile individuale aproape revenise la nivelul din 1989. Clădirile și puținele utilaje agricole au fost, în cele mai multe cazuri, vândute la licitație. O parte din clădiri au fost pur și simplu distruse, iar materialele de construcție împărțite membrilor. La sfârșitul anului 1992, la fostele sedii ale cooperativelor puteau fi văzute hambare goale sau alte clădiri părăsite.

Neconcordanța dintre dotarea cu pământ și dotarea cu forță de muncă. Prin concepție, restituirea terenurilor agricole a condus la o mare discrepanță între accesul la pământ și dependența de pământ pentru câștigarea existenței, și între accesul la pământ și accesul la forța de muncă pentru exploatarea pământului. Cea mai mare parte a pământului a fost restituit celor în vârstă, cărora le lipseau resursele de muncă necesare exploatării lui. Gospodăriile rurale tinere sau de vârstă mijlocie, pentru care pământul este principala sursă de existență și care vor trebui să constituie nucleul viitoarei populații agricole, au fost cele care au pierdut în procesul de distribuire a terenurilor ce au urmat decolectivizării.

Tabelul 4

Resurse funciare și de muncă în rural, în anul 1997

Sursa: Estimări proprii pe baza AIG 1997

După cum se poate vedea în tabelul 4, gospodăriile de pensionari – reprezentând 41% din totalul populației rurale – deține în proprietate 65% din proprietatea funciară privată și lucrează 63% din aceasta. În medie, un adult – incluzând în această categorie și pensionarii – lucrează aproape un hectar de teren. Dacă vom considera că forța de muncă a unei persoane în vârstă reprezintă doar o parte a celei pe care o are un adult de până în 60 de ani, atunci raportul se modifică, devenind 1,63 hectare pe „adult echivalent agricultor”. În schimb, un agricultor are în medie mai puțin de două treimi dintr-un hectar pe care să îl lucreze.

Sărăcia este asociată cu mai puțin pământ, îndeosebi pentru gospodăriile de agricultori. Gospodăriile de agricultori sărace posedă doar o treime din suprafața de teren pe un adult de care dispun agricultorii non-săraci.

Lipsa mașinilor și utilajelor agricole. Am amintit mai sus că majoritatea gospodăriilor rurale fie nu au, fie au foarte puține utilaje agricole. Afirmația este valabilă pentru fiecare grup ocupațional în parte, inclusiv agricultorii. Acest lucru face ca majoritatea covârșitoare a gospodăriilor rurale să nu aibă altă alegere decât fie de a practica o agricultură cu tracțiune animală, fie de a închiria servicii mecanizate. În parte, situația își are originea în modul de organizare a agriculturii socialiste în care cooperativele de producție nu dispuneau de utilaje mecanizate, acestea fiind concentrate în întreprinderile de stat, al căror succesor sunt astăzi Agromec-urile. Noua clasă de agricultori depindea de Agromec-uri, care nu au fost privatizate decât în 1997-98. Cu timpul, datorită proastei administrări, parcul de tractoare, combine de recoltat și alte utilaje mecanice s-a învechit. Prea puține au fost eforturile de înlocuire a acestora cu utilaje noi. Dacă parcul de tractoare aflat în proprietatea statului s-a împuținat an de an, numărul tractoarelor proprietate privată a crescut constant, ajungând ca în 1998 să reprezinte 50% din total. Cu toate acestea, raportul dintre numărul de tractoare și suprafața de pământ se situa în 1998 la doar 80% din cât fusese în 1989. Unitățile prestatoare de servicii mecanizate de stat, de tip Agromec, au fost recent aproape complet privatizate în speranța că, prin schimbarea proprietății, își vor utiliza mai eficient activele.

Agricultura fărâmițată, de subzistență: un cerc vicios. Slaba dezvoltare a sistemului de desfacere a produselor agricole sau de achiziție a factorilor de producție este de notorietate pentru mediul rural românesc. O multitudine de factori explică această stare de înapoiere a piețelor rurale/agricole. În ceea ce privește cererea, noua clasă de agricultori – având un nivel extrem de redus al dotării cu teren agricol, echipament și șeptel pentru a combate sărăcia, fără cunoștințe agronomice moderne și lipsiți de resurse financiare – au optat pentru strategii de producție de tipul „riscuri mici – randamente mici”. Pentru un agricultor sărac, un rezultat mediocru dar sigur este mai bun decât un plan de producție cu perspective promițătoatre dar riscante. Imediat duă reforma funciară s-a înregistrat o trecer de la culturile mecanizate la cele nemecanizate, și de la culturile pentru comercializare la cele tradiționale, destinate cu precădere autoconsumului. Suprafețele pe care cooperativele cultivau anterior plante tehnice – culturi care necesitau atât cunoștințe agronomice, cât și cheltuieli bănești importante pentru achiziționarea materiilor prime – au fost acoperite de culturi tradiționale. Porumbul, utilizat atât pentru consumul uman cât și pentru cel animal și care poate fi recoltat manual, a devenit de departe cea mai mare cultură din punct de veder al suprafeței ocupate. În mod asemănător, a crescut importanța culturilor care folosesc multă mână de lucru, dar al căror randament caloric este ridicat – precum cartofii. Culturi precum grâul, porumbul sau orzul se realizează cu tehnologii tradiționale și sămânță indigenă, folosindu-se bălegar și nu îngrășăminte organice, iar pesticide aproape deloc. Un astfel de comportament este determinat de lipsa de cunoștințe și de mijloace financiare, dublat de o aversiune față de riscuri.

Fărâmițarea excesivă a suprafețelor agricole a îngreunat cultivarea și recoltarea și a mărit costurile ulterioare recoltării, cum ar fi cele de transport și control al calității. Această creștere a costurilor de tranzacționare se reflectă în creșterea marjelor dintre prețurile de achiziție a produselor agricole și cele cu amănuntul. Aceste marje, măsurate cu ajutorul datelor din ancheta integrată în gospodării, sunt mari și prezintă un coeficient ridicat de variație. Marjele medii au fost, în 1997, de 30% la grâu, 30% la porumb și 50% la cartofi. Costurile ridicate de tranzacționare și aversiunea agricultorilor față de riscuri au dus la diversificarea producției cultivate pe suprafețe minuscule și la autarhie. Ca o confirmare a strategiei „riscuri mici – randamente mici” pentru care optează agricultorii săraci, remarcăm puternica corelație dintre agricultura de subzistență și lipsa specializării. Majoritatea agricultorilor cultivă mai mult de 4 tipuri de culturi de câmp, o mare varietate de legume, fructe și struguri. În plus, cresc diverse animale, majoritatea gospodăriilor agricole având două-trei feluri de păsări domestice și porci, multe dintre ele având și vite sau cabaline.

Funcționarea defectuoasă a piețelor factorilor de producție și a produselor agricole. Subdezvoltarea piețelor agricole are mai multe cauze. Unele sunt de natură structurală, datorate existenței unui vast sector agricol ce funcționează autarhic, dar gestionează circa 60% din terenul agricol în proprietate privată. Acest sector care ignoră relațiile de piață, precum și eventualele câștiguri ce pot fi obținute prin arbitrajul prețurilor în spațiu sau timp, a făcut ca cererea de materii și oferta de produse agricole să fie extrem de mică, fapt care sporește costurile de tranzacționare. În majoritatea comunelor nu există piețe comunale, magazine de desfacere a materiilor prime agricole sau puncte de colectare a produselor agricole. Motivul principal al acestei absențe sunt dimensiunile mult prea reduse ale cererii, respectiv ofertei gospodăriilor din comunele respective. Alte cauze sunt de natură macroeconomică. Politicile de menținere a unui curs de schimb supraevaluat, folosirea dobânzilor mari ca ancoră antiinflaționistă, sau acordarea de subvenții cu precădere sectorului de stat, au condus la deteriorarea profitabilității afacerilor private, inclusiv a celor rurale. În fine, alte cauze sunt de natură sectorială. Politicile agricole de fixare a prețurilor la carne, lapte sau grâu din perioada 1993 – 1996 pan-sezonal și pan-teritorial au eliminat concurența privată de pe piața principalelor produse agricole, precum și din sectorul de stocare. Majoritatea acestor politici au fost eliminate relativ recent, începând cu 1997.

Dintre piețele factorilor de producție, piața funciară este deosebit de importantă. Interdicția de a vinde terenurile agricole a transformat piața funciară într-o piață reprimată, unde imposibilitatea aplicării soluțiilor eficiente (cum ar fi vânzarea/cumpărarea) a condus la dezvoltarea unor alternative de rangul doi (second-best). Până în 1994, singura opțiune de operare în comun a terenurilor agricole a constituit-o asocierea în asociații familiale sau societăți agricole. Acest gen de asociere s-a dezvoltat rapid și spontan în urma decolectivizării, ca reacție la discrepanțele existente la nivelul gospodăriilor rurale între resursele de pământ, forță de muncă și capital. Dintre gospodăriile rurale incluse în anchetă, 25% contribuiseră cu pământ la crearea unor asociații cu statut juridic, și 26% din pământ fusese cultivat în acest fel. Din punct de vedere regional, asociațiile agricole cu și fără statut juridic se găsesc mai ales la șes unde culturile de câmp sunt predominante.

Cealaltă modalitate de transfer a dreptului de utilizare a terenurilor agricole, arendarea, a fost legiferată de-abia în 1994, iar prevederile de atunci erau greoaie și nu ofereau suficientă protecție proprietarului. După reforma funciară, arendarea a rămas un fenomen marginal. În schimb, circa 2% din terenurile agricole sunt lucrate „în parte”, pe baza unor înțelegeri informale, neprotejate de vreo normă juridică. Legislația piețelor funciare a fost revizuită de-abia în 1998, atât pentru arendare, cât și pentru vânzarea terenurilor agricole. Se pare că după liberalizarea tranzacțiilor funciare, această piață – încă incipientă – se dezvoltă în ritm alert.

În perioada tranziției agricultura a devenit un tampon ocupațional. Ea a absorbit o parte din șomerii cu domiciliul în mediul rural și pe cei care s-au întors aici în ultimii ani. De asemenea, agricultura a absorbit un volum mare de lucrători pe cont propriu, care nu au găsit de lucru pe piața forței de muncă salariate. Drept urmare, agricultura a acumulat prea multă forță de muncă, fapt ce a determinat o drastică subocupare. Am testat empiric ipoteza subocupării masive în agricultură utilizând datele Anchetei privind Costurile și Randamentele Agricole realizată de Comisia Națională de Statistică și Institutul de Economie Agrară în județul Cluj în 1996. În cazul în care ipoteza se dovedește a fi adevărată, productivitatea marginală a muncii în agricultură ar trebui să nu difere semnificativ de zero. Aceasta înseamnă că, dacă vom renunța la o parte din forța de muncă din agricultură, rezultatele estimărilor sunt prezentate în tabelul 5.

Tabelul 5

Funcții de producție Cobb-Douglas pentru agricultorii
mici privați, județul Cluj, 1996

Sursa: Estimări proprii pe baza Proiectului Costurilor și Randamentelor, CNS & ASAS-IEA 1996

Notă: Porțiunile gri indică coeficienți care nu diferă semnificativ de zero pentru un prag de semnificație de 5%

Pentru trei produse agricole cu pondere mare în producția agricultorilor privați, grâul, porumbul și cartoful, am estimat funcții de producție Cobb-Douglas, în care cantitatea de produs obținută depinde de suprafața de teren agricol cultivat, cantitatea de muncă, de materii agricole și serviciile mecanice utilizate. Cantitatea de muncă însumează numărul de zile-om efectiv lucrate de membrii gospodăriei și zilieri. Cantitatea de materii prime cuprinde valoarea bănească a semințelor, îngrășămintelor și pesticidelor utilizate. În plus, ecuațiile includ două variabile binare care semnalează utilizarea (sau nu) a semințelor certificate, respectiv practicarea agriculturii pe loturi mici (sub sau peste jumătate de hectar).

Aceeași ecuație a fost utilizată pentru a testa dacă randamentele de scală pentru grâu, porumb și cartofi sunt constante, crescătoare sau descrescătoare, precum și pentru a estima impactul fragmentării terenurilor agricole asupra producției obținute. Pentru grâu și porumb am obținut randamente constante – ceea ce înseamnă că dublând factorii se va obține o producție de două ori mai mare. Pentru cartofii cultivați cu tehnologia tradițională, randamentul pare să scadă atunci când scala producției crește. Fragmentarea terenurilor are un efect negativ semnificativ pentru cultura porumbului și pozitiv pentru cultura cartofului. În final am vrut să vedem dacă utilizarea semințelor selecționate are un impact pozitiv asupra producției. Testele empirice demonstrează că atât pentru porumb, cât și pentru grâu, utilizarea semințelor selecționate mărește producția.

În 1997, Guvernul a început aplicarea unui pachet de reforme în agricultură, pe care Banca Mondială le-a spijinit cu un Împrumut de Ajustare a Sectorului Agricol. Un element fundamental al pachetului de reformă a fost crearea unor condiții egale pentru toți producătorii agricoli din România. Măsurile vizate, transpuse în practică în prima jumătate a anului 1997, au fost eliminarea subvențiilor acordate sub forma primelor, liberalizarea prețurilor produselor agricole precum carnea, laptele și grâul, reducerea protecției tarifare la import, simplificarea procedurilor de import a semințelor certificate și liberalizarea exporturilor. În locul subvențiilor de tipul „primelor”, care distorsionau producția și prețurile, începând din toamna lui 1997 s-a pus în aplicare un sistem de cupoane agricole. Volumul creditelor preferențiale a fost redus, modificându-se mecanismul de acordare a acestor credite astfel încât să stimuleze rambursarea. Al doilea element de bază al reformei l-a constituit liberalizarea tranzacțiilor funciare. În 1998, interdicția de vânzare a terenurilor a fost ridicată, iar reglementările vizând arenda au fost simplificate. Al treilea element esențial al reformei l-a constituit privatizarea, restructurarea sau lichidarea firmelor de stat din agricultura vegetală sau animală, din aval (depozitarea cerealelor) sau din amonte (servicii mecanizate, producția de semințe certificate). Prevăzută a fi realizată până în iunie 1998, componenta privatizării era încă rămasă în urmă la jumătatea anului 1999.

Majoritatea reformelor din agricultură începute în 1997 au ca punct de pornire preocuparea legată de eliminarea dezechilibrelor macroeconomice create de ineficientul sector agricol de stat. Reforma a pus în bună parte accentul pe crearea unor condiții egale sau privatizarea întreprinderilor de stat din agricultură. O parte a acestor măsuri a fost în beneficiul direct al micilor producători, în mod special cele referitoare la: a) desființarea interdicției tranzacțiilor cu pământ; b) redirecționarea subvențiilor către sectorul de stat prin intermediul cupoanelor agricole; și c) schimbarea rolului Ministerului Agriculturii față de sectorul privat în curs de dezvoltare. Liberalizarea tranzacțiilor cu pământ a facilitat transferul acestuia, deschizând calea măririi suprafețelor agricole pe baza principiilor pieței. Sistemul cupoanelor agricole a urmărit și atins trei obiective. În primul rând, creșterea cererii de materii prime a micilor producători, revigorând o piață anemică în mediul rural. În al doilea rând, el a urmărit combaterea sărăciei, obiectiv care a depășit preocupările pur agricole. În al treilea rând, sistemul de cupoane agricole a avut în vedere redistribuirea resurselor bugetare și redirecționarea lor de la câteva întreprinderi de stat ineficiente spre micii producători. În sfârșit, modificarea rolului Ministerului Agriculturii, care anterior se ocupase aproape în exclusivitate de sprijinirea și controlarea agriculturii de stat, într-o agenție de dezvoltare care furnizează bunuri publice pentru întregul sectot agricol, s-a dovedit a fi o sarcină importantă, dar de durată, care este încă în curs de asumare. Recentele reforme în domeniul cercetării și serviciilor de consultanță agricolă, care urmăresc reorientarea acestor sectoare în beneficiul micilor fermieri privați, este unul din rezultatele importante ale acestei schimbări de atitudine.

Măsurarea sărăciei prin consum

Consumul este doar unul din aspectele bunăstării gospodăriei. Utilizarea unui indicator monetar unilateral pentru a măsura bunăstarea (respectiv sărăcia) restrânge întrucâtva analiza acestui fenomen complex, deoarece nu ia în considerație toate resursele gospodăriei. Am testat robustețea acestui indicator al bunăstării cercetând capacitatea sa de a deosebi între gospodăriile cu și fără multă avere. Pentru măsurarea averii gospodăriilor am ales doi indicatori: dotarea cu bunuri de folosință îndelungată și condițiile de locuit. Această investigație a arătat că deosebirile în nivelul de trai al locuitorilor rurali săraci și non-săraci nu sunt puternic corelate cu consumul curent.

Tabelul 6

Sărăcia rurală și dotarea cu bunuri de folosință îndelungată, în anul 1997

Sursa: Estimări proprii pe baza AIG 1997

În tabelul 6 prezentăm diferențele în dotarea cu bunuri de folosință îndelungată în funcție de starea de sărăcie, la nivelul anului 1998. Sunt două aspecte pe care dorim să le subliniem. Mai întâi, așa cum era de așteptat, o proporție mai mică de gospodării sărace posedă bunuri de folosință îndelungată față de cele non-sărace. Diferențele sunt mai mari pentru dotarea cu autoturism, mobilă și aparatură de bucătărie de bază. Al doilea aspect semnalează nivelul extrem de redus al dotărilor tuturor gospodăriilor rurale. O proporție ridicată de gospodării care nu sunt sărace nu posedă articole casnice pe care un locuitor urban le consideră a fi „de bază”, cum ar fi mașini de gătit, mașini de spălat, aspiratoare sau mobilier „de gata”.

În ceea ce privește condițiile de locuit ale gospodăriilor rurale, un aspect pozitiv este faptul că 96% din locuitori sunt proprietarii caselor în care locuiesc și că 98,3% din case au electricitate. La pasiv, am nota gradul redus de confort al locuințelor din mediul rural comparativ cu „standardul urban”. Peste 90% din ele nu au baie, instalații sanitare interioare, sistem de canalizare sau apă caldă, și folosesc pentru încălzire sisteme tradiționale – lemn, cărbune sau motorină. Mai bine de 80% din locuințele din rural iau apa din surse care sunt în afara curții lor. 55% din locuințele din mediul rural sunt construite din materiale nerezistente, precum lemn sau paiantă. Cu un nivel atât de scăzut de dotare a locuințelor, diferențele dintre gospodăriile sărace și cele non-sărace sunt destul de mici. Față de procentul previzibil de 37,3% din populația rurală, locuințele gospodăriilor sărace sunt cel mai adesea construite din materiale nerezistente.

Există un număr de locuințe din mediul rural care nu au electricitate (1% din total) și în care locuiesc familii sărace. De asemenea, dintre puținele familii care nu au propria casă, cele care stau fără chirie sau în locuințe închiriate de la stat sunt de cele mai multe ori sărace, în timp ce familiile non-sărace tind să stea în case închiriate de la particulari.

Pentru mediul rural, împărțirea gospodăriilor rurale în sărace și non-sărace după criteriul consumului nu reușește să separe gospodăriile în ceea ce privește dotarea cu bunuri de folosință îndelungată sau condiții de locuit. Aceasta sugerează că nivelul veniturilor gospodăriei nu este unul din principalii factori ce determină nivelul confortului locuințelor. Am investigat dacă apartenența la o localitate este un predictor suficient de puternic pentru nivelul de confort al unei gospodării. Ipoteza pe care am testat-o aici a fost aceea a determinării gradului de confort al unei gospodării prin „modul de viață al comunei” sau efectul de „învecinare”. Conform acestei ipoteze factorul determinant al nivelului de confort al locuințelor într-o localitate este chiar nivelul mediu de confort al localității, și nu venitul sau consumul gospodăriilor. Pentru mediul rural românesc, datele par să valideze această ipoteză.

Analiza datelor evidențiază că există diferențe regionale semnificative ale sărăciei rurale. Conform datelor din tabelul 7, sărăcia rurală este mai extinsă în partea de răsărit a țării, în nord-est și sud-est. În schimb, rata sărăciei este mai mică în București și în partea de vest a țării.

Gospodăriile sărace din mediul rural au caracteristici similare cu ale categoriilor sărace din alte zone ale lumii: un raport de dependență ridicat și un nivel redus al resurselor umane și materiale. După statutul ocupațional al capului de familie, gospodăriile cele mai expuse sărăciei sunt cele de agricultori, lucrători pe cont propriu în activități neagricole și de șomeri.

Tabelul 7

Profilul sărăciei rurale, pe regiuni

Sursa: Estimări proprii pe baza AIG 1995-1997

CAPITOLUL 3

Impactul politicilor agricole asupra gospodăriilor rurale

3.1. Caracteristicile socio-umane
ale gospodăriilor rurale

Resursele umane

Dimensiunile definitorii ale resurselor umane sunt determinante pentru modurile de acțiune și comportare la nivel microeconomic. Demografic, populația din eșantion reproduce trăsăturile caracteristice ale populației rurale (tabelul 8). Stuctura pe sexe a fost echilibrată, fiind identică cu cea înregistrată la nivel național. Numărul mediu de persoane pe gospodărie (3 persoane/gospodărie) se regăsește și la nivel național. Vârsta medie a eșantionului, deși s-a redus față de anul 1996, indică totuși o populație îmbătrânită în raport cu media națională (38 de ani).

Consecință a crizei economice care a afectat sectorul industrial, procesul migrațional urban-rural a condus la o creștere a numărului populației tinere având un grad de instruire mai ridicat (în special studii liceale) în spațiul rural. Dimensiunea educațională încadrează populația supusă investigației în limite apropiate valorilor ruralului: o concentrare a populației în grupa celor care au absolvit școla elementară și/sau gimnazială și o pondere redusă a celor care au absolvit forme superioare de învățământ (liceu, colegiu, facultate).

Tabelul 8

Structura eșantionului pe sexe, vârstă și educație (%)

Ocuparea forței de muncă, componentă de bază a dezvoltării umane, rămâne unul dintre subiectele cele mai sensibile ale tranziției. Monoactivitatea reprezintă trăsătura caracteristică a comunităților rurale la nivel național. Atât în 1996, cât și în 2000, pe structura demografică existentă s-a inserat o structură ocupațională specifică unui spațiu marginalizat, în care populația rurală a fost ocupată în agricultură în proporție de aproximativ 80%. Ponderea mare a celor care sunt legați într-un fel sau altul de activitatea agricolă exprimă fenomenul de orientare a populației rurale spre o agricultură de subzistență (tabelul 9).

Tabelul 9

Populația rurală ocupată pe sectoare de activitate (%)

Structura populației ocupate în spațiul rural nu este rezultatul unei politici de dezvoltare și investiții, ci, mai degrabă, rezultatul lipsei acesteia, asociată cu absența unei politici coerente vizând domeniul locurilor de muncă la nivel național, care a condus la un proces de migrare a forței de muncă din urban spre rural.

Ponderea populației ocupate nonagricole s-a menținut la același nivel scăzut (22% în 1996, 19% în 2000), semnalând perpetuarea unui grad redus de diversificare a activităților economice. În aceste condiții se impune elaborarea unei politici de dezvoltare integrată a spațiului rural care să vizeze, pe de o parte, sprijinirea unor oportunități de ocupare neagricolă, iar pe de altă parte, îmbunătățirea accesului forței de muncă la învățământ și formare profesională pentru a reduce costurile mobilității intersectoriale.

Tipurile de utilizare a forței de muncă identificate în ancheta din 1996 se regăsesc și în ancheta din 2000: utilizarea forței de muncă familială a rămas tipul dominant (73,6% în 1996, 66,3% în 2000); utilizarea tipului „forță de muncă la schimb” între vecini, prieteni și în special rude își consolidează poziția; tipul angajării de lucrători sezonieri sau permanenți, deși cu valori foarte scăzute, înregistrează o creștere față de anul 1996, indicând un început de îndepărtare de autarhia țărănească.

Analiza veniturilor arată o stare de sărăcie a comunităților rurale. Ca și în cazul anchetei din anul 1996, înregistrarea veniturilor obținute în anul 2000 s-a bazat pe propriile aprecieri ale subiecților. În aceste condiții, analiza rezultatelor trebuie făcută cu prudență, avându-se în vedere tendința de diminuare a cuantumului declarat. Sursele principale de venit sunt, atât în 1996, cât și în 2000, pensiile, vânzarea produselor agricole și salariile. Veniturile obținute din pensii în ansamblul lor au înregistrat o diminuare (10%), tendință care se regăsește și la nivel național. Explicația poate fi găsită în faptul că pensia medie reală a pensionarilor de asigurări sociale de stat a scăzut cu peste 20% în ultimii patru ani. Scăderea ponderii salariilor poate fi explicată prin modificările intervenite în structura ocupațională: reducerea numărului și ponderii salariaților concomitent cu creșterea ponderii lucrătorilor pe cont propriu și a celor familiali neremunerați.

Pe fondul scăderii ponderii gospodăriilor care comercializează produse agricole și a cantităților comercializate, scade și ponderea veniturilor obținute din vânzarea acestora cu 38%. Aceasta implică obținerea de venituri reduse care limitează dezvoltarea acestor gospodării (tabelul 10).

Tabelul 10

Ponderea surselor de venit (%)

x = neexistent în chestionarul din 1996

Veniturile obținute din exploatarea terenurilor în cadrul asociativ au scăzut cu 28%, ca o conescință a diminuării ponderii acestui sector. Extinderea arendării, consecință a îmbunătățirii cadrului legislativ, a determinat apariția, deși cu pondere redusă, a rentei ca sursă de venit a gospodăriilor rurale.

Ponderea alocațiilor de stat a cunoscut o creștere însemnată (124%) raportat la anul 1996. Fenomenul a fost determinat de: creșterea nivelului alocațiilor pentru copii cu peste 60%, la care s-a adăugat și creșterea datorată instituirii alocației suplimentare pentru familiile cu doi sau mai mulți copii; creșterea veniturilor din prestațiile de șomaj; instituirea plăților compensatorii efectuate în cadrul programelor de restructurare, privatizare și lichidare.

Proprietate, exploatare, tranzacții funciare

Mărimea medie a gospodăriilor rurale nu a suferit modificări importante, situându-se în jurul valorii de 3 ha. Ca prim element se poate remarca menținerea unei ponderi însemnate (circa 60%) de gospodării cu dimensiuni mai mici de 3 ha și ponderea redusă a proprietății de peste 5 ha. Un fenomen caracteristic anului 2000 este reprezentat de dublarea ponderii proprietății cu dimensiuni mai mici de 1 ha: de la 12,1% în 1996 la 21,8% în 2000. Aceasta pare a fi o consecință a ieșirii din indiviziune a moștenitorilor înscriși pe titlurile de proprietate.

Tabelul 11

Structura gospodăriilor rurale pe clase de mărime (%)

Conform datelor obținute, gradul de fragmentare a proprietății funciare a fost și a rămas ridicat: pe o gospodărie rurală au revenit în medie 4-5 parcele. Fragmentarea funciară este considerată în general un obstacol major pentru introducerea progresului tehnologic în agricultură. Dimensiunea redusă a proprietății și fragmentarea pronunțată nu pot asigura funcționalitatea unei agriculturi competitive. Impactul negativ indus de prezența fragmentării poate fi diminuat prin tranzacții active pe piața funciară. „Relaxarea” restricțiilor legislative în acest domeniu, combinată cu un sistem cadastral eficient, ar putea conduce la o funcționare mai eficientă a pieței funciare și implicit la reducerea fenomenului.

La zece ani de la intrarea în vigoare a Legii Fondului Funciar numai 68% dintre cei chestionați au primit titluri de proprietate, iar în 32% dintre cazuri s-a realizat recunoașterea proprietății printr-o adeverință în care este specificată suprafața deținută, dar nu și amplasamentul. Între datele publicate de MAA (83% titluri de proprietate eliberate) și declarația persoanelor intervievate (68% titluri de proprietate primite) există o diferență care se justifică prin prezența a numeroase cazuri în care proprietarii nu și-au luat titlurile de proprietate de la primărie. Deși sumele pentru plata titlurilor de proprietate sunt modice, lipsa banilor pare a fi motivul principal. Întârzierea clarificării drepturilor de proprietate își are originea nu numai în lipsa fondurilor financiare, dar și în climatul legislativ neclar și instabil.

Tabelul 12

Modul de exploatare a terenurilor agricole (%)

Modul predominant de exploatare al terenului agricol a rămas cel individual, deși mărimea medie a suprafeței exploatate în acest fel a scăzut față de anul 1996 cu 18% (tabelul 12).

Orientarea gospodăriilor rurale către formele asociative de exploatare a cunoscut o diminuare (22%), tendință care se regăsește și la nivel național. Exploatarea pământului în asociații este calea cea mai frecvent urmată de familiile în vârstă, cu un număr mic de membri și lipsite de mijloace financiare.

După intrarea Legii arendei în vigoare, arendarea a înregistrat o tendință de extindere, de consolidare. Comparativ cu anul 1996, ponderea gospodăriilor care au dat pământ în arendă a crescut cu 30%. Suprafață dată în arendă a scăzut însă de la 0,3 ha la 0,14 ha. Gospodăriile care au arendat terenuri, întreaga proprietate sau numai o parte, au fost, în general, cele formate din persoane cu vârste înaintate care se confruntă cu o serie de dificultăți financiare, dar și cele formate din proprietari care locuiesc în mediul urban și care au furnizat o parte însemnată din terenurile exploatate în această formă. S-a înregistrat o preferință clară pentru sfera informală de înțelegeri (aproximativ 90%), în care acordul verbal între proprietar și arendaș este predominant. Partenerii favoriți de arendare au fost și au rămas asociațiile cu personalitate juridică. Ponderea lor a crescut în acești patru ani cu aproape 40%, în timp ce arendarea către rude și alte persoane fizice a scăzut semnificativ.

Față de anul 1996, a crescut de aproape patru ori ponderea gospodăriilor care iau pământ în arendă. Acestea sunt gospodăriile cu statusuri ocupaționale multiple, care exploatează suprafețele individual, angajează forță de muncă și au un comportament investițional cu orientare pentru investițiile productive. Extinderea fenomenului de luare în arendă, componentă de bază în procesul de formare a unor ferme competitive, a fost stopată în această perioadă de o serie de factori, cum ar fi: existența suprapopulației agrare care se manifestă ca un factor de conservare a micii proprietăți; lipsa resurselor financiare și a oportunităților de obținere a creditelor; numărul relativ redus de întreprinzători dispuși să-și asume riscul formării unei exploatații prin arendare; mărimea redusă a parcelelor și dificultatea procesului de comasare.

Piața de vânzare-cumpărare a pământului a fost nefuncțională până în anul 1998, deși în mai 1997 guvernul a adoptat o atitudine clară privind vânzarea liberă a terenurilor agricole și simplificarea procedurilor de arendare. Aceste legi au fost însă ratificate cu întârziere. „Demarajul” pieței funciare a fost lent. Ponderea gospodăriilor care au realizat tranzacții funciare a fost redus: 5,4% au cumpărat pământ; 2,3% au vândut pământ, iar 0,5% au vândut, dar au și cumpărat pământ. Suprafețele de teren tranzacționate au avut valori reduse: 1,46 ha suprafață medie cumpărată; 1,05 ha suprafață medie vândută. Se pare că din considerente de instabilitate economică, deținătorii de suprafețe mici preferă să-și păstreze pământul ca pe un bun menit să le asigure securitatea socială. Gospodăriile formate din persoane în vârstă, fără moștenitori, lipsite de mijloace tehnice de producție și resurse financiare au constituit baza celor care au vândut pământ. Au cumpărat pământ în special gospodăriile formate din persoane tinere, cu venituri mari, care exploatează suprafețe mai mari și dispun de resurse umane mai numeroase. Dezvoltarea pieței funciare a fost împiedicată de o serie de obstacole dintre care cele mai importante sunt: întârzierea clarificării drepturilor de proprietate; ponderea mare a populației rurale pentru care pământul este principalul mijloc de existență; resurse financiare disponibile reduse; procesul inflaționist, care determină pe o serie de potențiali vânzători să aștepte; accesul limitat la credite; dobânzile bancare mari.

Adoptarea legislației vizând piața pământului a fost percepută ca o măsură pozitivă de circa 75% dintre cei intervievați. Cu cât gospodăriile au în compoziție persoane mai tinere, obțin venituri mai mari și exploatează suprafețe mai mari, gradul de acord cu dreptul de a vinde și a cumpăra pământ este mai mare. Posibilitatea ca piața pământului să cunoască o dezvoltare mai amplă în anii următori pare a fi redusă: numai 1,6% dintre respondenți și-au manifestat intenția de a vinde pământ în viitorul apropiat. Întrebați asupra intențiilor privind proprietatea funciară pentru următorii ani, apropae treu sferturi dintre cei intervievați cred că vor lucra aceeași suprafață, 8,7% intenționează să lase pământul moștenire în părți egale copiilor, 8,7% intenționează să-l încredințeze spre exploatare unei asociații, iar 3,2% să-l arendeze.

Producția agricolă și utilizarea factorilor de producție

Analiza structurii culturilor și a ponderii cultivării acestora nu indică modificări deosebite față de anul 1996: caracterul cerealier a rămas dominant. Necesitând investiții și cheltuieli de producție relativ reduse, cerealele „și-au consolidat poziția”: suprafața medie cultivată cu cereale a crescut de la 1,5 ha la 1,73 ha, iar ponderea gospodăriilor de la 88% la 92%. Structura culturilor cerealiere nu a suferit nici ea modificări deosebite: porumbul a rămas cultura dominantă, fiind urmată de grâu, ovăz și orz. Ponderea gospodăriilor care cultivă plante tehnice a scăzut cu 17%: a scăzut atât suprafața cultivată cu floarea-soarelui, cât și cea cultivată cu sfeclă de zahăr. Același trend negativ îl înregistrează și suprafețele ocupate de culturi furajere: suprafețele destinate trifoiului și lucernei s-au diminuat cu 33%, iar cele cultivate cu fân cu 15%. În cazul culturilor horticole crește atât ponderea gospodăriilor care cultivă legume, cât și suprafața medie cultivată.

Producțiile totale pe gospodărie s-au înscris într-o tendință de scădere la majoritatea culturilor. Randamentele la hectar au fost mici și departe de potențialul productiv existent. Raportat la anul 1996 se constată o lipsă de dinamism a productivității. Existența fluctuațiilor producției vegetale se datorează în principal condițiilor meteorologice nefavorabile, utilizării unor cantități tot mai reduse de îngrășăminte și pesticide și aplicării unor tehnologii adeseori arhaice.

Tabelul 13

Producția vegetală

Creșterea animalelor a înregistrat la nivel național un declin după anul 1996. În 2000, în gospodăriile rurale s-au crescut în special păsări, porci și vite. Ponderea gospodăriilor care au crescut cel puțin o specie s-a diminuat însă cu 26%. Principala caracteristică a evoluției structurale a fost dată de reducerea în intervalul analizat a efectivului mediu pe gospodărie, dar și a ponderii gospodăriilor care cresc diferite specii: cea mai accentuată scădere s-a înregistrat la porcine (tabelul 14).

Tabelul 14

Efectivele medii și ponderea gospodăriilor care cresc animale

Analiza numărului de culturi și a speciilor de animale indică existența unei agriculturi diversificate la extrem: peste 60% dintre gospodării cultivă mai mult de trei specii de plante sau cresc mai mult de trei specii de animale. Diversificarea apără producătorii agricoli împotriva riscului și incertitudinii, dar în același timp reprezintă și o trăsătură caracteristică a gospodăriilor de subzistență, în care asigurarea autoconsumului este o prioritate (tabelul 15).

Tabelul 15

Gradul de diversificare a producției

Trendul negativ privind conectarea gospodăriilor rurale la piața inputurilor s-a accentuat în perioada analizată. Evident, scăderea venitului agricol al gospodăriilor rurale a condus la scăderea cheltuielilor productive. Consumul factorilor moderni de producție a înregistrat căderi mari în condițiile creșterii substanțiale a prețurilor și tarifelor. Situația este similară celei de la nivel național unde consumul de îngrășămimte chimice și pesticide s-a redus drastic. Cauzele principale care au determinat scăderea consumului au fost identificate ca fiind: neadaptarea pieței inputurilor la noile structuri de proprietate, foarfecele prețurilor și lipsa resurselor financiare în cazul marii majorități a gospodăriilor rurale.

Ponderea gospodăriilor rurale care au folosit semințe selecționate, servicii mecanice, a scăzut foarte mult, respectiv cu 21% și 26%, creșteri înregistrându-se numai în cazul îngrășămintelor chimice. Gradul de conectare al gospodăriei rurale la piața inputurilor este cu atât mai mare cu cât gospodăria obține venituri mai mari și lucrează suprafețe mai mari de teren agricol.

În cazul inputurilor destinate sectorului zootehnic, serviciile veterinare și medicamentele de uz veterinar au fost cele mai solicitate. Cumpărarea de nutrețuri combinate a fost scăzută, situație ce poate fi explicată prin aceea că agricultura tradițională practicată se bazează pe obținerea furajului în cadrul propriei gospodării.

Sectorul de stat, ca principal furnizor de inputuri agricole pentru gospodăria rurală, și-a pierdut supremația în favoarea sectorului particular. Procesul de privatizare a întreprinderilor din amonte a împiedicat, într-o mare măsură, prin funcționarea lentă și deficitară, redresarea sectorului agricol. Furnizorii cu capital majoritar de stat au dominat piața semințelor selecționate, iar furnizorii particulari pe cea a serviciilor mecanice și veterinare, a nutrețurilor combinate și a construcțiilor. Principala modalitate de procurare a inputurilor a rămas piața directă. Relația contractuală a avut o pondere deosebit de scăzută.

Comercializare și autoconsum

În perioada analizată la nivelul gospodăriilor rurale s-a înregistrat o scădere a activității comerciale. Dacă în 1996 ponderea gospodăriilor rurale care vindeau cel puțin un produs agricol era de 49%, în anul 2000 ponderea a fost de numai 35%. Gospodăria rurală a alunecat și mai mult spre acel tip caracteristic economiei naturale, asigurându-și tot mai mult necesitățile de consum din resurse proprii, toate acestea cu implicații profunde vizând relațiile de integrare în comunitatea locală și cea zonală. În marea lor majoritate, țăranii au vândut surplusul ce a rămas după satisfacerea necesităților familiei, indiferent dacă a fost vorba de membrii familiei care au muncit efectiv în gospodărie sau îi cuprinde și pe cei din mediul urban.

Forma tradițională de comercializare a producției „la piață”, ce presupune ca fiecare producător să-și vândă producția obținută, persistă ca formă dominantă (53,2% în 1996; 67% în 2000). Legăturile dintre gospodăriile rurale și sectorul din aval sunt slabe.

Am menționat faptul că vânzările de produse agricole au scazut cu 40% în 1999 comparativ cu 1995. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează reducerii cererii globale de produse alimenatre într-o economie în suferință, combinată cu o deteriorare a prețurilor produselor alimentare, în raport cu serviciile nealimentare.

Există o clasă de mărfuri, în care vânzările fermelor țărănești au fost ținute în frâu înainte de 1997, așa-numitele „mărfuri de importanță națională”: grâul, carnea de porc și pasăre, laptele și produsele lactate.

Utilizăm datele AIG referitoare la vânzări, care măsoară cantitățile vândute de gospodăriile țărănești între 1995 și 1999. În mod surprinzător, o mare parte a vânzărilor poartă eticheta urban, care provine foarte probabil din comunele din zonele preorășenești, clasificate drept urbane. Imaginea care rezultă este una destul de variată. Vânzările de grâu și făină au scăzut, vânzările de carne au crescut în mod semnificativ, iar vânzările de lapte și brânză au suferit un ușor declin. Mai precis: vânzările de grâu au crescut în mod semnificativ în 1996, au scăzut în 1997, dar au marcat o revenire după aceea. Două treimi din vânzări provin din comunele din zonele preorășenești. Vânzările de făină de grâu au fost foarte volatile. Se poate observa o revenire a vânzărilor din zonele rurale după 1997.

Investițiile în gospodăriile rurale

Comportamentul investițional al gospodăriilor rurale a fost în cea mai mare parte specific unei strategii de supraviețuire, de subzistență și nu de dezvoltare. Ponderea gospodăriilor care au făcut investiții a scăzut față de anul 1996 (40% în 1996; 35% în 2000). Investițiile productive au înregistrat un nivel mult mai scăzut decât în anul 1996: cu 36% în cazul cumpărărilor de echipament agricol și cu aproximativ 50% la cumpărarea animalelor și a pomilor fructiferi.

Tabelul 16

Tipuri de investiții în gospodăriile rurale

Au apărut primele semnale pozitive ale începerii funcționării pe baze legale a pieței funciare: investițiile în cumpărarea de pământ au crescut cu 23%. Investițiile sociale vizând educarea copiilor s-au menținut pe o poziție dominantă și în 2000.

Sursele financiare pentru realizarea investițiilor au provenit în cea mai mare parte din economii proprii obținute din surse agricole și non-agricole. Perceperea băncii ca instituție a împrumutului a fost negativă. Pe fondul unui intens proces de restructurare și privatizare a băncilor de stat care s-a desfășurat în ultimii ani, ponderea împrumuturilor din acest sector a scăzut de la 5% la 0%.

Deși are o pondere redusă, comportamentul investițional a indus în contextul economiei țărănești orientări și comportamente antreprenoriale. Dezvoltarea unui cadru instituțional și legal pentru furnizarea de credite destinate derulării unor activități în agricultură reprezintă una din cele mai urgente măsuri care ar trebui adoptate în acest sector.

Concluzii

Schimbările înregistrate la nivelul gospodăriei rurale în perioada 1996-2000 invită la reflecție. Agricultura practicată a rămas în mod preponderent una de subzistență, departe de a funcționa după legile economiei de piață. Principala sa problemă o reprezintă nivelul scazut de eficiență. Transformările tehnico-productive și economice au rămas modeste în acești patru ani, datorită în primul rând ponderii deosebit de ridicate a forței de muncă care au făcut inutile investițiile productive.

Funcționarea pieței pământului, creditului, materiilor prime și produselor agricole a fost și a rămas defectuoasă, datorită în principal cadrului legislativ și instituțional necorespunzător și instabil. Totuși, adoptarea și simplificarea legislativă în domeniul proprietății funciare au condus către punerea în mișcare a pieței pământului: a crescut ponderea gospodăriilor care realizează tranzacții funciare și a celor angrenate în relații de arendare.

Programul de susținere financiară a gospodăriilor rurale prin cupoane, introdus în 1997, măsura cea mai cunoscută și apreciată de către agricultori, a avut o importantă funcție de securitate socială și probabil în lipsa ei situația agriculturii private ar fi cunoscut o deteriorare și mai puternică.

Privatizarea și restructurarea sectorului de stat atât din amonte, cât și din aval, au determinat o schimbare de parteneri economici ai gospodăriei rurale. Opoziția întâmpinată și blocajele apărute nu au permis însă și o eficientizare a relațiilor dintre aceștia.

Paralel cu existența gospodăriilor rurale care au practicat o agricultură de subzistență, în spațiul rural au funcționat și gospodării care s-au orientat către o agricultură antreprenorială. Prezența comportamentului antreprenorial indică un început în funcționarea agriculturii conform cu legile economiei de piață și reprezintă primul pas în modernizarea și dezvoltarea agriculturii.

3.2. Calitatea vieții rurale

Calitatea vieții rurale se poate aprecia analizând veniturile, cheltuielile, autoconsumul, condițiile de locuit, înzestrarea cu bunuri a gospodăriilor. Dezvoltarea umană durabilă nu poate fi concepută în afara dezvoltării așezărilor umane cu o economie viabilă și cu o viață socială diversificată într-un mediu înconjurător sănătos, asigurate în respectul moștenirii cultural-istorice a societății.

Agricultura și zona rurală, în general, marchează discrepanța față de dezvoltarea generală economică a țării. De exemplu, în anul 1995 salarizarea în agricultură a reprezentat în medie 83,2% față de nivelul pe economie și de numai 70% față de situația din industrie. Dacă avem în vedere dotările elementare de confort ale locuințelor, situația este și mai nefavorabilă. Conform datelor din anul 1992, confortul de locuit în mediul rural este cu mult în urma celui din mediul urban, astfel:

Tabelul 17

Elementele negative de stare a spațiului rural românesc, în afara dotării slabe a locuințelor, se referă în principal la: gradul redus de echipare tehnico-edilitară a localităților; cantitatea și calitatea necorespunzătoare a infrastructurilor sociale și a serviciilor aferente; activități economice foarte slab diversificate; un număr mic de locuri de muncă non-agricole; starea drumurilor locale este necorespunzătoare, cu un grad redus de modernizare (sub 10%), fiind în unele perioade ale anului impracticabile; rețeaua de alimentare cu apă în sistem centralizat este prezentă în foarte puține localități; există încă circa 2 000 de sate incomplet electrificate.

O altă situație negativă în mediul rural o reprezintă fenomenul de scădere a populație, împreună cu îmbătrânirea demografică a acesteia. Circa un milion de persoane desfășoară parțial activități agricole, având locuri de muncă în economia urbană. Cea mai mare parte a activităților agricole are rolul de asigurare a subzistenței familiale, în foarte mică măsură populația fiind orientată spre prelucrarea industrială sau desfacerea pe piață.

Serviciile sociale de bază – învățământul și sănătatea – sunt prezente în mai toate localitățile, baza materială în care funcționează este însă în cele mai multe locuri necorespunzătoare. Serviciile publice administrative sunt prezente numai în centrele de comună.

Structura veniturilor

Veniturile totale ce revin unei persoane dintr-o gospodărie de țărani, în medie pe lună, calculate pentru anul 1999, se cifrau la 663 886 lei. Această valoare situează gospodăriile de țărani cu mult sub media gospodăriilor de salariați, dar și a gospodăriilor de pensionari. Numai în gospodăriile de șomeri, suma care revine lunar pe o persoană este mai mică, și anume 558 107 lei.

Veniturile totale sunt compuse din venituri bănești, contravaloarea prestațiilor gratuite sau cu reducere de preț primite de la agenții economici și contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii.

Slaba orientare a gospodăriei țărănești către piață este demonstrată de importanța consumului de produse agricole din resurse proprii (autoconsumul): 56%. În structura veniturilor totale, veniturile bănești ale gospodăriei de țărani reprezintă 43,3%, deci aproape jumătate din veniturile bănești corespunzătoare unei gospodării de salariați (83,4%). Urmărind veniturile bănești, la rândul lor, în structură, remarcăm că banii care intră într-o gospodăriei țărănească provin, în primul rând, din vânzări de bunuri și terenuri (18,8%) și din activități pe cont propriu (8,2%), salariile având ponderea cea mai redusă, atât în cadrul veniturilor bănești ale gospodăriei țărănești, dar și comparativ cu celelalte tipuri de gospodării.

Urmărind structura veniturilor gospodăriei țărănești în intervalul 1995-1999, observăm tendința oscilantă a veniturilor bănești, care, după o scădere de aproape 7 procente în 1997 față de 1995, urmată de o ușoară creștere în 1999, se situează totuși sub valoarea anului 1995.

Cu excepția veniturilor din vânzarea de bunuri și terenuri, valorile procentuale corespunzătoare celorlalte categorii de venituri indică anul 1997 ca fiind un punct critic al perioadei analizate, an în care membrii acestor gospodării au primit mai puțini bani din salarii și activități pe cont propriu, și au fost susținuți de veniturile din prestațiile de protecție socială și nevoiți să se orienteze spre vânzare. Se remarcă, de asemenea, creșterea autoconsumului și valoarea foarte ridicată a prestațiilor gratuite sau cu reducere de preț din partea agenților economici. La nivelul anului 1999 se observă o oarecare ameliorare: veniturile din activități pe cont propriu cresc ca importanță, la fel ca și salariile (care se situează totuși sub ponderea anului 1995). Totuși, veniturile din vânzări sunt în scădere din 1997, iar contravaloarea prestațiilor gratuite se situează la jumătate față de acest an. Autoconsumul este ușor mai redus.

Tabelul 18

Bugetul de venituri și cheltuieli – 1999

– medii lunare pe o gospodărie, lei –

Datele prezentate ne pot oferi o imagine parțială a gospodăriei țărănești, care, deși își obține veniturile în principal din vânzarea de bunuri sau activități pe cont propriu, suferă de o lipsă a diversității ocupaționale (care le-ar putea permite obținerea de bani și din alte surse), de o slabă orientare antreprenorială și mai ales de o productivitate redusă a muncii în agricultură, fapt care generează venituri reduse.

Analizând regiunile de dezvoltare, veniturile totale cele mai însemnate aparțin vestului țării și Bucureștiului. În același timp, sud-vestul, nord-vestul și vestul țării sunt regiunile în care, în rural, se înregistrează cele mai mici valori ale șomajului BIM. În schimb, centrul, sudul, sud-estul și nord-estul se situează pe ultimele locuri în ceea ce privește mărimea veniturilor totale a gospodăriei de țărani.

Pentru a putea desprinde mai multe caracteristici ale vieții rurale, vom încerca să observăm diferențele ce există între gospodăriile din rural, în funcție de tipologia acestora, mărimea medie, aspectele ocupaționale, veniturile, cheltuielile și consumul, dar și diferențele rural-urban ai acestor indicatori (tabelul 19).

Tabelul 19

Componența gospodăriilor după statutul ocupațional al persoanelor, pe medii

Se remarcă faptul că, în rural, gospodăriile care cuprind persoane inactive sunt mai frecvente decât în urban (57,7% față de 54,3%), iar gradul de îmbătrânire mai accentuat din rural reiese și din ponderea ridicată a pensionarilor comparativ cu urbanul.

Gospodăriile de salariați au următoarea structură pe vârste: 22,8% copii de până la 15 ani, 75,6% persoanele între 15 și 60 de ani și 1,6% persoanele de 60 de ani și peste. Mărimea medie a acestui tip de gospodărie este de 3,3 persoane, iar 71% din aceste categorii sunt situate în urban.

Structura veniturilor totale nominale brute (care însumează 3 285 100 lei lunar pe gospodărie, la nivelul anului 1999) se prezintă astfel: 83,4% venituri bănești și 16,6% venituri în natură. De asemenea, trebuie menționat că, în rural, contravaloarea produselor agroalimentare provenite din resurse proprii ale gospodăriei sunt de 2,8 mai mari decât în urban. Ponderea principală aparține veniturilor bănești, în cadrul veniturilor totale, atât în urban cât și în rural (89,1% și respectiv 68,2%), dar structura lor diferă în funcție de statutul ocupațional al membrilor gospodăriilor.

Tabelul 20

Surse de formare a veniturilor bănești pentru gospodăriile de salariați

În ceea ce privește gospodăriile de patroni, doar 29% sunt situate în mediul rural, de unde reiese că afacerile rurale au posibilități reduse de dezvoltare. Mărimea medie a acestor gospodării este de 3,3 persoane, iar grupele de vârstă în care se încadrează patronii sunt 30-39 de ani (29,6%) și 40-49 de ani (47,6%).

Gospodăria de patroni obține venituri totale nominale brute medii în valoare de 5 228 200 lei, din care 87,8% provin din surse bănești (tabelul 21).

Tabelul 21

Nivelul și structura veniturilor bănești din activități
pe cont propriu, pe medii, pentru gospodăriile de patroni

Atât în rural, cât și în urban principala activitate desfășurată este cea de comerț, iar potrivit publicației editate de Comisia Națională de Statistică – Veniturile, cheltuielile și consumul populației nr. 1/2000 – această sursă asigură 54,8% sub suma totală obținută din activitățile neagricole pe cont propriu, iar sumele obținute de o gospodărie din activitățile comerciale sunt aproape duble pentru urban și triple pentru rural față de cele realizate din prestarea unor meserii și profesii.

În cadrul gospodăriei de țărani 22,9% sunt copii în vârstă de până la 15 ani, 67,1% persoane cu vârsta cuprinsă între 15 și 59 ani, iar cei de 60 de ani și peste reprezintă 10%. Gospodăriile de țărani sunt situate în proporție de 95,2% în rural, iar numărul mediu de persoane ce revine pe o gospodărie este de 3,2, cele mai frecvent întâlnite fiind cele formate din 1-2 persoane (40,3%), iar cele formate din 5 și mai multe persoane au o pondere de 21,7%.

Suma de bani care intră lunar într-o gospodărie de țărani este de 2 141 200 lei, din care 43,3% reprezintă venituri bănești, iar 56,7% venituri în natură.

Tabelul 22

Nivelul și structura veniturilor bănești pentru gospodăriile de țărani

Se remarcă preponderența veniturilor bănești provenite din vânzarea de produse agricole, animale și păsări și ponderea redusă a veniturilor salariale. Acest fapt se poate explica prin statutul ocupațional al membrilor gospodăriilor țărănești, 59% desfășurând activități agricole pe cont propriu sau în asociații agricole și doar 4,1% fiind salariați.

Sumele lunare provenite din vânzări au fost de circa 3 ori mai mici decât valoarea produselor consumate din resurse proprii, fapt ce demonstrează că gospodăriile țărănești practică o agricultură profitabilă pe acoperirea necesităților proprii de consum.

Majoritatea gospodăriilor de șomeri sunt situate în localități urbane (57,5%), având o mărime medie de 3,4 persoane. Structura pe vârstă a șomerilor – cap de gospodărie se prezintă astfel: 41,5% au vârsta cuprinsă între 40-49 ani, 27,5% au între 30-39 ani, iar 11,4% au sub 30 de ani.

Statutul de șomer al capului gospodăriei afectează negativ nivelul și structura veniturilor totale (pentru gospodăriile rurale ponderea veniturilor în natură este de 49%), dar și veniturile bănești (salariile reprezentând 36%, iar prestațiile de protecție socială 34,1%).

Deoarece valoarea cheltuielilor totale a depășit valoarea veniturilor totale, membrii acestui tip de gospodărie au fost nevoiți să apeleze la împrumuturi și la economiile realizate anterior. Mărimea medie a gospodăriilor de pensionari este de 2,2 persoane, 77,5% din membri fiind persoane inactive din punct de vedere economic. Situația financiară delicată a gospodăriilor de pensionari din rural poate fi observată în tabelul 23.

Tabelul 23

Structura veniturilor totale ale gospodăriei de pensionari, pe medii

– % –

Veniturile în natură depășesc veniturile bănești, în cazul gospodăriilor din rural, reprezentând contravaloarea autoconsumului și sume de bani provenite din vânzarea produselor agricole și animale.

Structura cheltuielilor

Suma medie lunară cheltuită într-o gospodărie din rural în anul 1999 a fost de 2 188 080 lei, cu 15% mai mică decât suma medie lunară cheltuită de o gospodărie din urban. Cheltuielile bănești reprezintă doar 54% din cheltuielile totale (față de 86,5% în urban), restul de 45,9% reprezentând autoconsumul gospodăriei rurale. Cheltuielile bănești au avut ca destinație principală consumul de bunuri și servicii (79,6%) în timp ce impozitele și alte taxe au avut o pondere de 8,9%. În cadrul cheltuielilor de consum, cea mai mare pondere revine cheltuielilor pentru cumpărarea mărfurilor nealimentare: 41,4%, urmată de cheltuielile pentru alimente (35,4%) și cheltuielile pentru plata serviciilor (23,07%). Soldul de bani în numerar la sfârșitul perioadei este de 314 580 lei și reprezintă 12,3% din totalul cheltuielilor (tabelul 24).

Tabelul 24

Bugetul de venituri și cheltuieli – 1999

– medii lunare pe o gospodărie, lei –

*) inclusiv contravaloarea prestațiilor gratuite sau cu reducere de preț de la agenții economici

La nivel regional, analizând în structură suma de bani ce revine lunar pe o persoană, din gospodăriile țărănești remarcăm că, după cum era de așteptat, regiunile cu cele mai mari venituri totale au și cele mai mari cheltuieli totale, păstrându-se aceeași ordine: nord-vest, sud-vest și vest.

Din tabelul 25 putem vedea modificarea structurii cheltuielilor totale în 1999 față de 1998, în cazul gospodăriilor de țărani.

Tabelul 25

Structura cheltuielilor totale în gospodăriile de țărani

Ținând seama de rata inflației, reiese că, de fapt, în 1999 au fost cheltuiți mai puțini bani decât în 1998, mai exact 1 455 066 lei față de 1 735 227 lei.

În anul 1999 a scăzut ponderea cheltuielilor bănești în favoarea autoconsumului, iar oamenii au plătit mai mult pentru servicii și pentru impozite și taxe. Îngrijorarea este scăderea de aproape 2 procente a cumpărărilor de animale, păsări, imobile, terenuri etc., ceea ce înseamnă că membrii gospodăriilor țărănești nu mai investesc, ceea ce duce la menținerea stării de subzistență a gospodăriei. Acest tip de comportament este cauzat de lipsa resurselor financiare, și de aici rezultă efortul investițional redus.

Consumul alimentar

În 1999 consumul mediu anual pe locuitor pentru carne și produse din carne, pește, grăsimi animale, fructe este ușor redus față de anii anteriori. În schimb, a crescut cantitatea consumată de cartofi, legume, grăsimi vegetale, ouă. Această situație se reflectă și în structura consumului, unde cea mai mare pondere aparține caloriilor de origine vegetală, așa cum se ilustrează în tabelul 26.

Tabelul 26

Consumul alimentar exprimat în calorii și factori nutritivi, pe medii, 1999

– medii zilnice pe o persoană care s-a alimentat –

Sursa: Aspecte privind calitatea vieții populației în 1999, CNS, 2000, p. 117.

Gospodării țărănești

Pentru gospodăriile țărănești, consumul alimentar zilnic al unei persoane era de 2 580 de calorii, 78,4% reprezentând ponderea caloriilor de origine vegetală. Au fost consumate în special cereale și produse din cereale (50,2%), ulei și grăsimi (14,1%), lapte și produse lactate (8,5%), fasole și cartofi (6,8%), carne și preparate din carne (6,7%). Aceste produse provin în principal din propria producție a gospodăriei, fapt dovedit și din cheltuielile bănești efectuate pentru cumpărarea produselor alimentare.

Cheltuielile totale lunare ale unei gospodării de țărani în anul 1999 au fost de 2 121 500 lei, cu doar 19 700 lei mai mici decât veniturile. Din suma totală, 86,3% au reprezentat cheltuieli pentru consumul curent de bunuri și servicii, impozitele și alte plăți având o pondere de doar 1,7% (în valori absolute au fost de 7 ori mai mici decât media pe ansamblul gospodăriilor).

Cheltuielile medii lunare totale de consum au fost de 1 831 636 lei, iar cheltuielile medii lunare de consum bănești au fost de 769 300 lei. În cadrul cheltuielilor bănești, cea mai mare pondere revine cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare (44,7%), cheltuielile pentru produse alimentare reprezentând 37,7%, iar plata serviciilor 20,6%. Structura cheltuielilor bănești de consum diferă clar față de celelalte tipuri de gospodării datorită autoconsumului, acest fapt permițând ca o parte mai mare din cheltuieli să fie destinată bunurilor nealimentare și serviciilor (tabelul 27).

Tabelul 27

Ponderea principalelor grupe de produse în totalul cheltuielilor bănești,
pentru cumpărarea mărfurilor nealimentare

Sursa: Veniturile, cheltuielile și consumul populației, Buletin Informativ nr. 1/2000, CNS.

Mărfurile nealimentare preponderente au fost articolele de îmbrăcăminte, încălțăminte și combustibilul. Produsele alimentare cumpărate au fost cele care se puteau obține mai greu sau deloc din producția proprie: pâine și produse de franzelărie, orez, preparate din carne, pește și produse din pește, ulei, zahări și produse zaharoase, bere, margarină, citrice și fructe exotice, cafea, cacao.

Serviciile au inclus într-o proporție foarte mare plata muncii pentru producția gospodăriei, întreținerea locuinței, transport și telecomunicații.

Gospodării de salariați

Aproape 51% din cheltuielile totale de consum sunt destinate alimentelor și băuturilor, 17,6% locuinței și înzestrării cu bunuri și 10,4% pentru transport și telecomunicații. Această structură diferă pe medii, în urban fiind cheltuți mai mulți bani pentru cultură, învățământ, educație, transport și telecomunicații, iar în rural este alocată o sumă mai mare de bani pentru locuință și înzestrare cu bunuri.

În ceea ce privește cheltuielile cu alimente și băuturi, contravaloarea produselor atrase în consum din resursele gospodăriei a fost de 28% în urban și 56%. Prin urmare, în timp ce gospodăriile din urban sunt nevoite ca din cheltuielile bănești de consum să aloce o mare parte (41,8%) cumpărării produselor alimentare, gospodăriile din rural cheltuiesc în principal banii pentru mărfurile nealimentare (43,4%).

Unei persoane dintr-o gospodărie de salariați îi revin 2 495 de calorii/zi, 78,4% fiind de proveniență vegetală și 21,6% de proveniență animală. În rural s-a înregistrat un surplus zilnic de peste 100 calorii de persoană, datorită consumului mai ridicat de mălai, făină, lapte, leguminoase.

În medie pentru rural și urban, produsele consumate cu precădere au fost: cereale și produse cerealiere (43,6%), grăsimi (16,4%), carne și preparate din carne (9,5%), lapte și produse lactate (7,4%), carofi și legume (6,8%), zaghăr și produse zaharoase (6,7%).

Gospodării de patroni

În cadrul gospodăriilor de patroni cheltuielile lunare au fost mai mici decât veniturile lunare, fapt care a permis creșterea cu 785 200 lei a soldului de bani în numerar la sfârșitul lunii (tabelul 28).

Tabelul 28

Structura cheltuielilor totale de consum

Sursa: Veniturile, cheltuielile și consumul populației, Buletin Informativ nr. 1/2000, CNS.

În structura cheltuielilor totale de consum, cea mai mare pondere o dețin cheltuielile pentru alimentație, urmate apoi de cheltuielile pentru mărfuri nealimentare și servicii. Și totuși, aceste cheltuieli alimentare au o proporție redusă: 44,2%; în niciuna din celelalte gospodării nu se întâlnește o pondere atât de scăzută a acestor cheltuieli, fapt care demonstrează capacitatea financiară a acestui tip de gospodărie.

O situație inversă o întâlnim pentru cheltuielile bănești de consum unde mărfurile nealimentare au o pondere mai mare decât cea a mărfurilor alimentare (41,8% față de 34,9%).

Produsele alimentare achiziționate în principal de către gospodăriile de patroni au fost: carnea și preparatele din carne (26%, legumele și fructele (15,2%), pâinea și produsele de franzelărie (11,2%). Trebuie menționat că o treime din valoarea totală a consumului alimentar a provenit din produsele agroalimentare intrate în consumul curent din resursele proprii ale gospodăriilor.

Consumul alimentar zilnic al unui membru dintr-o gospodărie de patroni a înregistrat un număr de 2 675 calorii, existând cea mai mare pondere a caloriilor de origine animală (23,3%) față de restul gospodăriilor, iar 76,7% sunt de proveniență vegetală. Ponderea produselor consumate a fost următoarea: pâine și produse de franzelărie 26,4%, carne și preparate din carne 10,8%, ulei comestibil 11%, lapte și produse lactate 7,9%, zahăr și produse zaharoase 6,7%, legume și fructe 5,9%.

Gospodării de șomeri

Cheltuielile totale ale unei gospodării de șomeri au însumat în medie pe lună 1 991 400 lei, 93% având ca destinație acoperirea nevoilor curente de consum și achitarea taxelor, impozitelor și a altor plăți obligatorii. În tabelul 29 observăm, referitor la sumele cheltuite pentru consumul alimentar, diferențierile de structură pe medii de rezidență.

Tabelul 29

Structura cheltuielilor totale pentru consumul alimentar,
pe medii pentru gospodăriile de șomeri

Sursa: Veniturile, cheltuielile și consumul populației, Buletin Informativ nr. 1/2000, CNS.

Din totalul cheltuielilor bănești 85% au fost alocate consumului zilnic de bunuri și servicii, iat impozitele și plățile obligatorii au fost de 2,8 ori mai mari în urban decât în rural.

Structura consumului alimentar evidențiază preponderența caloriilor de origine vegetală, din 2 380 calorii/zi/persoană 79,1% fiind de origine vegetală. Deoarece în gospodăriile din rural au fost consumate cantități mai mari de mălai, făină, fasole, preparate din carne, lapte, băuturi alcoolice, numărul de calorii consumate a fost ușor mai crescut față de gospodăriile de șomeri din urban.

Gospodării de pensionari

În structura cheltuielilor totale, ponderea cea mai mare au avut-o cheltuielile bănești (62,5%) în timp ce contravaloarea autoconsumului a reprezentat 37,5%.

Ca și în cazul celorlalte tipuri de gospodării, cele situate în rural cheltuiesc sume mult mai mici pentru achiziționarea produselor alimentare, acestea fiind asigurate din producția proprie, astfel încât gospodăriile de pensionari din rural au putut aloca o treime din veniturile bănești pentru cumpărarea mărfurilor nealimentare.

Din același motiv, numărul de calorii consumate pe zi de o persoană din rural a fost mai mare decât pentru mediul urban. În medie însă au fost consumate 2 855 de calorii/zi/persoană (78,2% de proveniență vegetală și 21,8% de provenieță animală) din următoarele produse: cereale și produse din cereale (45,6%), carne, preparate din carne, lapte și produse lactate (16,2%), ulei (10,6%) etc.

3.3. Resursele economice ale comunităților rurale

Societatea industrială rezervă agriculturii un statut de sector marginalizat. Pentru agricultură valențele semnificative rămân să se concretizeze în spațiul rural și în industria alimentară. Funcția asumată de agricultură în aceste condiții este de tip strategic, mai ales dacă se recunoaște faptul că o dată cu mărirea producției și realizarea bunăstării apare și se multiplică autonomia, capacitatea populației rurale de a-și stabili și controla raporturile cu mediul înconjurător.

Raportul agricultură-industrie alimentară se poate defini și prin nivelul atins de sărăcia locală – factor principal al blocajului dezvoltării agroalimentare – și nivelul eficacității activității agroalimentare. Agricultorul, devine în acești termeni, veriga privilegiată în lanțul agroalimentar, iar spațiul rural punctul de pornire. Influența agriculturii, statutul ei analizat cu ajutorul perspectivelor oferite de cei doi termeni – industria alimentară și spațiul rural – pot fi conturate în condițiile în care valorizăm sectorul agricol ca având o maximă disponibilitate pentru multiplicarea rolurilor. În altă viziune, a face agricultură în spațiul concret rural și cerințele industriei alimentare, înseamnă și o gestionare autonomă a proceselor economice respectând condițiile ecologice, pe termen lung. Rolurile pe care le poate impune un asemenea tip de agricultură, a căror finalitate nu este numai economică dar și culturală, socială, nu pot fi concretizate corect decât în măsura în care sunt restructurate și revigorate comunitățile rurale. „Lumea rurală, direct și indirect, poate deveni un remarcabil zăcământ de ocupații, dacă știm să-l valorizăm și să-l utilizăm în perspectiva amenajării globale a teritoriului”(Raffestin C.).

În termeni economici, agricultura a generat 19% din PIB în 1992, 21% în 1993 și 20% în 1994. Agricultura distribuie consumului intermediar mai multă producție valorică altor ramuri decât primește (de exemplu: în perioada 1989-1991 surplusul calculat prin diferența între producția agricolă distribuită și consumul intermediar a fost de 60 și 80 milioane lei anual).

Industria alimentară preia aproximativ 60% din produsele griculturii.

Ceilalți termeni ai sistemului agricultură-industrie alimentară, spațiul rural, pot fi caracterizați printr-o criză de identitate a comunităților rurale, o relativă conștientizare a propriilor interese reflectată într-o dezorientare valorică și aspirațională, nefavorabilă unei adaptări funcționale. Comunitatea rurală, cu o fragilitate extremă a țesutului civic, cu strategii de producție de tip subzistent (în care familia malaxează și determină funcțiile gospodăriei rurale), cu un număr redus de factori instituționali specifici economiei de piață, oferă un mediu confuz economic, induce comportamente economice necompetitive.

Tabelul 30

Repartizarea producției agricole pe ramuri consumatoare intermediare*

– % din totalul producției agricole distribuite –

* prețuri curente

Sursa: Gh. Zaman – „Dimensiunea economică a agriculturii durabile, creatoare de surplus economic”, CIDE, nr. 16 / 1995, p. 10.

Caracteristice, din punct de vedere demografic și social, sunt urmatoarele procese:

continua reducere a populației rurale manifestată cu o intensitate diferită la nivel zonal/regional;comparativ cu anul 1977, când 9 județe aveau peste 45% populație cu domiciliul în mediul rural, în anul 1992 nici un județ nu se mai încadrează în această categorie, majoritatea fiind concentrată în intervalul 50-75% populație rurală în total;

tendința puternică de îmbătrânire: în 1977 ponderea populației cuprinsă între 0-14 ani era de 27,1%, iar în 1992 de 20,9%; ponderea categoriei de 60 ani și peste era de 16,7% în 1977 și 22,1% în 1992;

nivelul instrucțional s-a îmbunătățit cantitativ și calitativ în perioada ultimelor două recensăminte; structural a avut loc o creștere semnificativă, cu 58% a ponderii persoanelor care au absolvit una din școlile de învățământ secundar; absolvenții de liceu, de școală postliceală, de tehnică de maiștri reprezintă 9,8% față de 3,9% în 1977, cei cu o școală profesională 11,3% față de 6,9%, iar persoanele cu gimnaziu sau treapta I de liceu 36,9% față de 25,5%;

menținerea unei structuri ocupaționale rurale cu un grad redus de diversificare: în agricultură populația rurală ocupată este de 66,8%, în industria prelucrătoare 12%.

Tabelul 31

Structura populației rurale pe ramuri ale
economiei naționale și statut profesional*

* Ancheta asupra forței de muncă (AMIGO), CNS, România, 1994

În sectorul public lucrează 86% din salariații ocupați în rural (care reprezintă 32% din persoanele ocupate în ansamblul ruralului); sectorul privat cuprinde 8,3% din salariați, 100% patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremunerați și 97,4% din membrii unei societăți agricole (respectiv 65,7% din totalul populației ocupate).

Starea actuală a sistemului
agricultură – industrie alimentară

Puternica recesiune economică din 1990-1992 a fost eludată; scăderea PIB cu peste 30% în perioada amintită a fost stopată în 1993, când a rămas la nivelul anului anterior. Prețul plătit în 1993 a fost o inflație de peste 300%, o creștere a ratei șomajului (11%) și o creștere a sărăcieie (50%).

Restructurarea macrosectorială s-a manifestat prin scădere –în 1993 față de 1989- cu 50% a producției industriale, cu aproximativ 10% a volumului serviciilor și aproximativ 5% a producției agricole. În aceste condiții ponderea în PIB a industriei a scăzut cu 7%, ajungând la 47%, în timp ce ponderea agriculturii a crescut de la 14% la peste 20%. Agricultura pare să reprezinte o posibilă “locomotivă” a unei dorite relansări, fapt încă imposibil datorită deteriorării mijloacelor de bază ale relansării. Decapitalizarea masivă, în special a capitalului fix materializat în clădiri și instalații, sisteme de îmbunătățiri funciare, plantații, efective de animale a reprezentat disfuncționalitatea majoră a sistemului agricol. În aceeași măsură, formarea capitalului fix, exprimată prin investiții s-a deteriorat drastic (14% în 1994 față de anul 1989). Intervenția statului prin intermediul măsurilor de subvenționare s-a dovedit contraproductivă, lărgind criza și conducând la: reducerea principalelor mijloace de producție agricolă, a fertilității solurilor (reducerea input-urilor agricole cu 30%), a numărului de animale (-30%), la regresia tehnologică și managerială, la reducerea volumului creditelor (-50%) și povara dobânzilor.

Varietatea și particularitățile condițiilor naturale, continuu infuențate de prezența omului, dimensionează terenul agricol la 62% din suprafața totală. În profil teritorial, județele cu cea mai mare suprafață agricolă sunt cele de câmpie (în mod frecvent cuprinse între 450 000 –550 000 ha). Dintre toate categoriile de folosință agricolă a terenurilor, arabilul are cea mai mare pondere, cu 30,1%. Repartiția în teritoriu este riguros supusă zonalității altitudinale. În timp ce suprafața arabilului descrește odată cu creșterea altitudinii (de la >80% la câmpie, la 40-60% în zona colinară, la <20% în zona montană), pajiștile naturale înregistrează fenomenul invers (cresc de la <10% în mod frecvent în zona de câmpie, la 20-40% în zona colinară, la peste 60% în zona montană). Viile și livezile, deși ocupă suprafețe restrânse (2,5% și respectiv 2,4% din total agricol), sunt elemente care asigură o diversitate maximă în utilizarea agricolă a dealurilor și podișurilor, fiind considerate ca folosințe caracteristice.

Privatizare și restructurare

Logica structurării problematicii abordate obligă la reluarea succintă a datelor privind tipurile actuale de proprietate funciară:

Proprietatea privată (74% din tereburile agricole) în curs de reconstruire (provenind de la fostele CAP), reprezintă aproape în mod egal (50-55%) exploatații individuale și asociațiile agricole de diferite tipuri;

Proprietatea de stat (domeniul privat al statului, 12% din terenurile agricole) provine, de regulă, din fostele IAS organizate ca societăți comerciale pe acțiuni. De menționat că 20% se regăsesc în proprietatea acționarilor, foștii deținători ai pământului;

Proprietatea publică (14% din terenurile agricole) reprezintă proprietățile regiilor autonome ale comunelor precum și rețeaua de cercetare agricolă.

Din suprafața arabilă revine sectorului particular 84%, din patrimoniul viticol 75%, din patrimoniul pomicol 68%, iar din suprafața pajiștilor naturale 51%.

O situație care definește decalajul între nivelul tehnologic și gradul de echipare al exploatațiilor individuale și asociate, bazate pe proprietatea privată, este relevată de ponderea capitalului exprimat în mijloace fixe, care revine proprietății de stat, și anume 80% din capital, față de 16% din terenurile arabile.

Procesul de privatizare a agriculturii a afectat șeptelul din punct de vedere cantitativ, înregistrându-se o diminuare continuă și substanțială a efectivelor de animale, la nivelul tuturor județelor. Concomitent cu reducerea masivă a numărului de animale din sectorul de stat, se înregistrează o creștere evidentă a numărului de animale în sectorul privat, fără însă să se compenseze deficitul creat în ansamblu. Cu toate mutațiile cantitative și structurale înregistrate, specificul repartiției teritoriale a speciilor se menține (aceasta fiind determinată în continuare de tipul de bază furajeră și de cererea ridicată în zonele intens urbanizate). Ca urmare, în zona de cultură a porumbului și a cartofului (câmpie, depresiuni intramontane, Podișul Transilvaniei), densitatea porcinelor continuă să fie superioară mediei pe țară. Numărul de bovine cel mai ridicat se întâlnește tot în cele câteva județe montane, devenite tradiționale (Suceava, Maramureș, Neamț, Bacău, Bihor), în timp ce ovinele au o distribuție mai puțin distonantă la nivelul celor trei mari unități de relief.

Referitor la proprietatea asupra efectivelor de animale, acestea sunt în mod preponderent în proprietatea privată. La principalele specii, ponderea proprietății private în totalul efectivelor este de:

La bovine: 89%;

La ovine și caprine: 92%;

La porcine: 56%;

La păsării: 66%.

Evoluția proceselor de privatizare, desfășurată în mod necoordonat, cu viteze diferite, a determinat un aspect contradictoriu al evoluției structurii configurației agenților economici. Acest lucru s-a manifestat atât pentru agenții economici de bază, adică cei din producția agricolă, cât și pentru cei din avalul producției agricole.

Structura exploatațiilor agricole

Evoluția structurii exploatațiilor a confirmat disfuncționalitatea structurii primare rezultate ca efect al procesului de aplicare a Legii fondului funciar. Ca prim element este de remarcat reducerea la nivel suboptim a dimensiunii proprietății și exploatațiilor. Dispersia structurală și existența unei ponderi însemnate a exploatațiilor cu dimensiuni de subzistență și supraviețuire impun acțiuni precise de susținere a formării unor agenți economici viabili și eficienți. Direcțiile dezirabile pentru politicile de ajustare structurală a exploatațiilor impun suplimentar, celor care vizează proprietatea, elaborarea unor strategii atente și insistente de creare a mediului economic favorizant exploatației agricole familiale comerciale eficiente, ca principal actor economic al scenei agricole de la acest sfârșit de secol.

Structurile de capitalizare

Evoluția în dinamică a structurii proprietății și a exploatațiilor este incompletă fără analiza structurării proceselor de capitalizare. Această analiză comportă două paliere:

Evoluția fondurilor fixe atestă faptul că fondurile fixe sunt localizate în principal la exploatațiile comerciale cu capital de stat și nu au evoluat elocvent în direcția echipării exploatațiilor private, care rămân net defavorizate, respectiv la nivel funcțional arhaic între agricultura cu tracțiune animală și cea în curs de mecanizare la nivel de supraviețuire și, în cel mai bun caz, de subzistență.

Structura utilizării principalelor elemente de intensificare. Analiza principalului indicator folosit uzual relevă în structura deținătorilor faptul că exploatațiile private (care dețin majoritatea terenurilor) au înregistrat la sfârșitul anului 1994 o pondere de 45% din totalul parcului de tractare. Acest aspect asimetric față de masa fondurilor fixe relevă însă mobilitatea și interesul pentru dotare al acestor exploatații. În acest context se evidențiază evoluția dotării cu tractoare, al cărei efect se reflectă în reducerea încărcăturii pe tractor de la 136,5 ha agricol în 1994 la 104,4 ha în 1995.

Mărimea și dimensiunea sistemei de mașini și tractoare sunt influențate de ponderea terenului mecanizabil, de tipul producției vegetale și nu în ultimul rând de fondurile financiare. Zonele cu teren mecanizabil de peste 90% corespund, în principal, Câmpiei Române, Câmpiei de Vest, Podișului Dobrogei, sudului Podișului Transilvaniei; zonele cu 80-90% – Câmpia Jijiei, părții nordice a Câmpiei Române, Depresiunii Brașovului, Podișului Covurluiului; zonele cu 70-80% – Piemonturilor Vestice, Câmpiei Transilvaniei, Podișului Someșan, Podișului Central Moldovenesc; iar zonele cu 40-70% – depresiunilor și culmilor mai domoale din Subcarpați. Dacă se ține seama de proporționalitatea celor trei forme majore de relief (munte – 31%, deal – 36%, câmpie – 33%) și se sintetizează zonele cu accesibilitate menționate din cuprinsul fiecăreia, se poate afirma că aproximativ 60% din suprafața țării favorizează o agricultură mecanizată în proporție de peste 70%. Producția de tractoare se realizează în centrele Brașov, Craiova, Miercurea Ciuc, Codlea, Reghin, Timișoara, iar aceea de mașini și utilaje agricole la București, Timișoara, Craiova, Medgidia, Piatra Neamț, Topleț. Concomitent cu apariția noului sector privat funciar se conturează un sector particular de bază materială, care deține până la 47% din numărul tractoarelor, 49% din semănători și numai 16% din numărul de combine. Numărul de tractoare variază de la 2000-3000 bucăți/județ, în județe cu importante suprafețe muntoase (Vâlcea, Prahova, Neamț, Hunedoara, Covasna, Harghita) până la peste 5000 bucăți/județ (Călărași, Olt, Arad, Bihor, Cluj, Teleorman); maximum de 9820 bucăți se înregistrează în județul Timiș.

Diferențierile teritoriale ale gradului de mecanizare a agriculturii sunt puse în evidență de indicatorul „suprafața arabilă ce revine pe un tractor”. Valoarea medie pe țară este de 58 ha/tractor, iar în sectorul privat 99 ha/tractor. Numărul de tractoare este subdimensionat față de suprafața cultivată: 73 ha/tractor, respectiv 220 ha/tractor – Brăila, 108 ha/tractor, respectiv 301 ha/tractor – Tulcea, etc. Numărul tractoarelor se apropie de o valoare normală în județele Caraș-Severin (31 ha/tractor) și Brașov (32-40 ha/tractor).

Un aspect evident pentru perspectivă îl prezintă indivizibilitatea masei de mijloace mecanice și opțiunea unică a echipării prin noi dotări.

În cazul îngrășămintelor chimice, pe care le considerăm ca principal indicator relevant de intensificare, evoluția situației indică o scădere drastică în timp și o ușoară revenire în anul 1993.

Disfuncționalitatea sistemelor de irigații este una din caracteristicile agriculturii de tranziție, cu repercusiuni majore asupra producției. Suprafața totală amenajată reprezintă 60% din suprafața irigabilă și este constituită în 104 sisteme de irigații și drenaj, cu capacități diferite de funcționare. Suprafața acestor sisteme variază de la mai puțin de 10 000 ha (în proporție de 70%, cu o prezență majoritară în zona de podiș și în Câmpia de Vest), până la peste 100000 ha. Cele 10 mari sisteme, de 75 000-100 000 ha și peste 100 000 ha sunt repartizate în Câmpia Română și Podișul Dobrogei. 32% din suprafața agricolă amenajată pentru irigat aparține în prezent sectorului de stat și restul de 68%, sectorului privat.

Evoluția structurilor de producție a fost determinată de schimbările majore care au avut loc după 1989, când planificarea și execuția erau riguros controlate. Ca efect s-au restructurat semnificativ folosințele și s-a diminuat producția vegetală. În cazul producției animale s-au înregistrat scăderi importante, cauzate de reducerile temporare masive ale efectivelor.

Tabelul 32

Evoluția structurii producției agricole (%)

Producțiile agricole au evoluat negativ înregistrându-se o tendință generală de reducere a randamentelor și a producțiilor totale (tabelul 33).

Tabelul 33

Producția agricolă vegetală*

mii tone – STAS

*Sursa: Situație statistică A.G.R. 2b

Referitor la relația dintre producția de legume și principalul potențial consumator – populația urbană, la o producție totală de legume de 2 568,9 mii tone, media pe județ este de 60 mii tone. În funcție de acest parametru se pot identifica „județele legumicole”, care, de regulă, sunt traversate de râuri interioare importante, cu lunci largi și au și un consum sporit, în prezența unor centre urbane mari. Astfel, județe care depășesc media (în 1994) sunt în număr de 18 și aparțin următoarelor intervale de valori: 60-70 mii tone ( Cluj, Constanța, Ialomița, Iași, Prahova); 75-100 mii tone (Arad, Bacău, Bihor, Galați, Giurgiu, Mureș, Olt, Suceava, Teleorman, Vâlcea); 100-125 mii tone (Timiș, Dolj); peste 125 mii tone (București, Dâmbovița). Industria conservelor de legume, în asociere cu cea de fructe, s-a dezvoltat concomitent cu extinderea producției de legume, cele mai importante fabrici fiind la: Tecuci, Valea Roșie (Oltenița-județul Călărași), Vădeni (județul Brăila), Râureni (județul Vâlcea), Caracal, Fetești, Băiculești (județul Argeș), Ovidiu, Dej, Huși.

Principala caracteristică a evoluției structurale a fost dată de reducerea drastică a efectivelor de animale în intervalul analizat (tabelul 34).

Tabelul 34

Situația efectivelor de animale și a produșilor obținuți la 31 IV 1997*

– mii capete –

Sursa: * Buletin Informativ, Ministerul Agriculturii și Alimentației, nr. 4/1997

** Departamentul Regiilor Autonome și Societăților Comerciale Agricole

Producția totală animalieră a evoluat în limite mult mai restrânse, un ușor declin fiind vizibil însă în anul 1993.

În ceea ce privește relația dintre producția de lapte și principalul potențial consumator – populația urbană, după o scădere la nivelul anilor 1989-1990, are loc o evoluție ascendentă până la 53 558 mii hl în 1994, din care 94% se realizează în sectorul privat. Un număr de 17 județe depășesc media națională (1 340 mii hl): Argeș (2 049 mii hl), Cluj (2 060 mii hl), Bihor (1 823 mii hl) etc., județe cu importante suprafețe de pășuni și fânețe naturale și cu tradiție în creșterea bovinelor. Producții mai mici se înregistrează în județele de câmpie, unde baza furajeră este deficitară și unde s-a produs o scădere evidentă a șeptelului de bovine prin desființarea și sacrificarea efectivelor fostelor CAP-uri. Relația producție-consum prezintă diferențieri teritoriale, cauzate atât de variația producției cât și de cea a populației – respectiv populația urbană. Relația este deficitară în județele industrializate și urbanizate (cu 50-60% și peste 60% populație urbană) și cu o producție de lapte scăzută (sub media de 1 300 mii hl): Constanța, București, Brașov, Galați, Hunedoara. Deficitul este maxim în cazul capitalei și continuă să se mențină, în condițiile în care județele limitrofe înregistrează o diminuare a producției de lapte. Relația poate fi considerată optimă, în primul rând în județele cu o producție superioară mediei, cum sunt Suceava, Bihor, Neamț, Harghita, Bacău, Argeș.

Tabelul 35

Evoluția principalelor produse animaliere

1989 = 100%

Sursa: Anuarul statistic, CNS, București, 1993-1994, Agricultura României în cifre, Ministerul Agriculturii și Alimentației, Unitatea de Consultanță pentru Politici Agricole – 1996

Relația dintre producția de carne și principalul potențial consumator – populația urbană.

În ultimii ani producția de carne a scăzut continuu, de la 2 232 mii tone în 1980 la 1 852 mii tone în 1994, din care sectorul privat reprezintă 74%. Între județele cu o producție mai mare de cât media pe țară (45 mii tone) se evidențiază: Suceava, Maramureș, Dâmbovița, Bacău, Bihor, Mureș (din zona montană și premontană) și Călărași, Ialomița, Olt (din zona de câmpie). În raport cu ponderea populației urbane (50%) și nivelul producției totale de carne (45 mii tone) județele se pot grupa:

19 județe cu valori sub cele două medii: Bistrița-Năsăud, Gorj, Sălaj, Botoșani, Buzău, Vâlcea etc.

13 județe cu valori peste media populației urbane și sub media producției: Galați, Prahova, Brașov, Hunedoara etc.

6 județe cu valori sub media populației urbane și peste media producției: Olt, Bihor, Ialomița, Suceava etc.

3 județe cu valori peste ambele medii: Cluj, Mureș, Timiș.

Tendințe noi în structurarea relațiilor agricultură – industrie alimentară

În funcție de inerțiile economice, de structurile economico-financiare noi, relațiile dintre agricultură și industria alimentară încep să aibă un conținut și o morfologie deosebite față de anul 1989. Funcționalitatea primară a agriculturii – producătoare de materii prime – și a industriei alimentare – prelucrătoare – parcurge conotații noi, în mod special datorită formelor de organizare și management apărute în ultimii șase ani. Numărul total de societăți comerciale este 3 205, din care în agricultură 938, iar în industria alimentară 444.

Tabelul 36

Structura societăților comerciale din agricultură și industria alimentară

– 30.IV.1997 –

Sursa: Ministerul Agriculturii și Alimentației

Noile forme organizatorice – societăți comerciale sunt numeroase în județul Timiș și Municipiul București; un număr, semnificativ economic pentru raportul agricultură – industria alimentară, se înregistrează în județele Sibiu, Galați, Cluj, Constanța și Municipiul București.

Specificitatea economcă a raportului studiat este concretizată în matricea oferită zonal de fiecare județ în parte. Se remarcă concentrarea deosebită în orașe și municipii a centrelor de prelucrare alimentară cu o serie de consecințe și finalități sociale și sociologice negative pentru dezvoltarea echilibrată a mediului rural.

Complementaritatea între principalele zone de producție vegetală și animală asigură o frecvență maximă în teritoriu a ramurii industriei alimentare. Cele 27 mii persoane ocupate în industria alimentară se distribuie diferențiat în teritoriu în funcție de numărul și specificul unităților de prelucrare. Unitățile administrative reprezentative sunt cele cu 8-10 mii și peste 10 mii persoane ocupate: Arad, Argeș, Bihor, Cluj, Constanța, Dolj, Ialomița, Iași, Mureș, Prahova, Suceava, Timiș, Galați. Diversificarea ramurii este generalizată și constantă, în fiecare județ existând cel puțin două subramuri caracteristice, axate pe industrializarea fie a unor produse agricole animaliere, fie a unor produse agricole vegetale, fie a unor produse din ambele categorii (prezența unei anumite subramuri fiind condiționată de specificul zonei de producție agricolă în care se încadrează județul respectiv).

În industria morăritului și a produselor de panificație, cele mai mari unități s-au construit în orașe, în special în orașele mari. Acest proces industrial s-a desfășurat cu o intensitate mai mare în zonele favorabile culturii grâului, secarei și orzului, unde au reapărut mori și brutării în mediul rural, s- diversificat gama produselor de panificație.

Industria zahărului și a produselor zaharoase s-a dezvoltat în paralel cu creșterea suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr. Producția de 2 764 mii tone sfeclă de zahăr din anul 1994 (73% obținută în sectorul privat) se distribuie proporțional pe principalele zone de cultură – Câmpia de Vest, partea centrală a Podișului Transilvaniei, depresiunile Brașov și Ciuc, Câmpia Moldovei și Culoarul Siretului, Câmpia Banato-Crișană, Câmpia Română. Producția acestor județe este cuprinsă între 80-100 mii tone, 100-150 mii tone și peste 150 mii tone. Amplasarea fabricilor de zahăr se pliază pe zona de producție a resurselor. Prin capacitățile de producție instalate, fabricile și-au constituit adevărate arii de aprovizionare, pentru majoritatea dintre ele fiind arondate și județele limitrofe celui în care sunt amplasate.

Industria uleiurilor naturale s-a axat pe valorificarea producțiilor de plante oleaginoase autohtone. Floarea-soarelui și rapița sunt cele mai importante culturi de plante uleioase în raport cu ponderea suprafeței cultivate; zonele de maximă favorabilitate sunt Câmpia Română, Podișul Dobrogei și Câmpia de Vest. Producția de 7 697 mii tone de floarea-soarelui din 1994 (74% obținută în sectorul privat) se repartizează în teritoriu după cum urmează: 7 județe cu peste 45 mii tone (Brăila, Călărași, Constanța, Ialomița, Teleorman, Timiș); 2 județe cu 40-45 mii tone (Dolj și Buzău); 5 județe cu 20-40 mii tone (Tulcea, Satu Mare, Giurgiu, Galați, Arad); 5 județe cu 10-20 mii tone (Argeș, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Vaslui, Vrancea); 4 județe cu 5-10 mii tone (Dâmbovița, Iași, Mehedinți, Municipiul București); 6 județe cu 1-5 mii tone (Caraș-Severin, Cluj etc.); 7 județe cu 1 mii tone (Alba etc.). Rapița se cultivă cu precădere în Câmpia Româna, Câmpia Banato-Crișană și Câmpia Moldovei (zone care dețin circa 90% din totalul suprafeței cultivate).

Producția de in și de cânepă pentru fibră a înregistrat o evoluție predominant descendentă, de la 134,7 mii tone în 1980 la 4,8 mii tone în 1994 la in și de la 135,9 mii tone la 4,5 mii tone la cânepă pentru fibră. În condițiile acestor producții este dificil a stabili o zonare reală a producției, deoarece aceste județe cu favorabilitate și tradiție înregistrează un declin continuu. De aceea am luat în considerare ca an de referință anul 1985 a cărui producție reflectă mai fidel capacitatea productivă a zonelor de favorabilitate pentru aceste culturi. Pentru in, din 22 de județe care delimitează administrativ zonele naturale favorabile, numai în 7 județe se realizează producții normale (Brașov, Constanța, Harghita, Neamț, Suceava etc.). Cultura cânepei se practică în 12 județe față de 19 câte erau în 1985, și se mențin în categoria favorabilității județele reprezentative, însă cu un nivel mult mai scăzut al producțiilor (Bihor, Timiș, Cluj, Sălaj, Sibiu). Declinul suprafețelor și producțiilor se datorează în primul rând reducerii capacităților de producție ale unităților industriei textile. În ce privește prelucrarea bumbacului (producția autohtonă deține o pondere foarte scăzută) cele mai importante filaturi se află la București, Iași, Pitești, Oltenița, Baia Mare, Carei, iar întreprinderi integrate la Pucioasa, Arad, București, Pitești, Timișoara.

CAPITOLUL 4

Potențialul de dezvoltare al ruralului

4.1. Satul românesc – produs turistic insuficient valorificat

Teritoriul României prezintă o mare varietate de valori cultural-istorice – artă populară, etnografie, folclor, tradiții, vestigii istorice – un cadru natural armonios îmbinat, cu un fond peisagistic variat și pitoresc. Toate acestea sunt valențe ale turismului rural românesc în mod special.

Apărute și dezvoltate pe cele mai variate forme de relief, încă din vremea traco-dacilor, așezările rurale românești au păstrat și mai păstrează încă în bună măsură datinile și obiceiurile străvechi, un bogat și variat folclor, elemente originale de etnografie și artizanat, ce pot fi valorificate turistic în cadrul unei strategii de organizare și dezvoltare a turismului rural.

Turismul rural în țara noastră se practică din totdeauna, dar spontan, sporadic, întâmplător și mai ales neorganizat; forma sa de materializare o reprezintă, începând cu anii ’20 – ’30, cazarea la cetățeni a vizitatorilor ocazionali ai unei așezări rurale.

Primele încercări de turism organizat s-au realizat în anii 1967-1968, pentru grupuri de turiști aflați pe litoralul românesc al Mării Negre. Se pare că a fost un început promițător, căci în anul 1972 Ministerul Turismului elaborează ordinul 297, urmare căruia Centrul de cercetare pentru promovare turistică internațională procedează la identificarea și selectarea unor localități rurale reprezentative pentru satele românești ce urmau a fi lansate în turism. În urma acestor studii, de comun acord cu oficiile județene de turism și organele administrației locale, s-a stabilit că pot fi introduse în turismul intern și internațional circa 118 localități rurale.

În anul 1974, prin decretul 225, s-a interzis cazarea turiștilor străini în locuințele particulare, satele turistice devenind nefuncționale pentru turismul internațional. Dat fiind faptul că o parte din satele turistice au fost incluse în programele cu caracter cultural și folcloric ale Oficiului Național de Turism “Carpați” București și contractate pe piața externă se realizează o breșă – prin intermediul unei ordonanțe a fostei puteri politice (Cancelaria PCR) – pentru satele Lerești, Rucăr, Sibiel, Murighiol și Crișan.

Scurta perioadă de oficializare a turismului rural nu a făcut posibilă organizarea activității de turism și nici amenajarea corespunzătoare a satelor turistice. În multe localități nu s-au omologat gospodăriile care întruneau condițiile de cazare, în altele cazarea turiștilor români se făcea în mod neorganizat și fără a ține o evidență, iar unele localități nu au înregistrat nici o activitate turistică. Cu foarte mici excepții această situație a dăinuit până în anul 1989.

Începând cu anul 1990, interesul pentru turism rural renaște. Iau naștere diferite asociații și organisme care prin obiectivele propuse doresc afirmarea și dezvoltarea turismului în zonele rurale. Preocupări din ce în ce mai concrete au manifestat pentru acest domeniu Ministerul Turismului, Ministerul Tineretului și Sporturilor, Ministerul Educației Naționale și însuși Guvernul României.

Urmare firească a interesului general a fost Legea nr. 145/1994 privind stabilirea unor facilități pentru dezvoltarea sistemului de turism rural din zona montană, Delta Dunării și litoralul Mării Negre și Ordinul Ministrului Turismului nr. 20/1995 referitor la normele și criteriile de clasificare a pensiunilor și fermelor agroturistice.

Asociația Națională de Turism Rural Ecologic și Cultural (ANTREC) reunea la sfârșitul anului 1995 peste 2000 de membri, în 15 filiale. Activitatea turistică s-a desfășurat în cadrul a 1240 echipamente (ferme, pensiuni sau gospodării țărănești), care au atras 18500 de turiști – din care 3500 de turiști străini – cu un sejur mediu de 4 zile/turist. În anul următor dimensiunile ANTREC au crescut la 25 filiale, odată cu ridicarea nivelului calitativ al echipamentelor, serviciilor și a întregii activități. În al treilea an de existență (1997) al ANTREC România, numărul membrilor săi a ajuns la aproape 3000, iar cel al filialelor la 28.

Anul 1998 concretizează imaginea ANTREC-ului în:

cei peste 2500 membri, organizați în 30 de filiale județene;

mai mult de 1000 de pensiuni turistice și agroturistice;

aproximativ 150 000 turiști români și străini, cu un sejur mediu de 4 zile.

Pe lângă acestea, considerăm nu lipsită de importanță existența a peste 25 de firme ce desfășoară activitatea de tour-operatori cu produse turistice rurale.

Țara noastră are mari posibilități de dezvoltare a turismului în spațiul rural, iar practicarea acestuia este necesară în etapa actuală. Veniturile realizate din această activitate – urmare a cointeresării sătenilor pentru practicarea turismului prin închirierea de locuințe și comercializarea produselor naturale sau antrenarea turiștilor la activități agricole ori casnice – pot contribui substanțial la ridicarea nivelului de trai și civilizație, la fixarea tineretului în localitățile rurale.

Configurația geografică a țării noastre oferă condiții ideale atât pentru turismul propriu-zis, cât și pentru practicarea sporturilor de iarnă, constituind o reală rezervă ca potențial valorificat încă la scară redusă, cu atât mai importantă cu cât reprezintă o posibilă sursă de venituri valutare, care, bine influențată și gospodărită, poate fi pusă în valoare în termen relativ scurt și cu investiții minime.

Considerăm deci că turismul românesc trebuie sa-și evalueze mult mai riguros șansele de relansare și, în același timp, să redevină una din ramurile prioritare ale economiei românești. Prin aceasta s-ar realiza o serie de efecte pozitive remarcabile, printre care amintim: crearea de noi locuri de muncă, transferul geografic de resurse, amenajarea și sistematizarea teritoriului, echilibrarea balanței de plăți, integrarea mai rapidă prin turism a țării noastre în structurile Uniunii Europene.

La baza optimismului realist în mare măsură, privind lansarea rapidă a turismului rural românesc stă analiza complexă a multiplelor avantaje ale României în comparație cu alte țări vecine, unele concurente, iar altele chiar mai dezvoltate din punct de vedere turistic.

Luând în calcul și faptul că industria turismului are un impact mai mare decât orice altă industrie, considerăm că este necesar a realiza o analiză succintă pentru o bună determinare a priorităților dezvoltării turismului rural în țara noastră.

În România, confruntată în ultimii ani cu profunde mutații impuse de procesul de tranziție la economia de piață, turismul s-a dovedit sectorul cel mai sensibil la stimulii economico-sociali, fenomen resimțit atât în domeniul cererii, cât și în cel al ofertei de produse turistice românești. Turismul rural românesc s-a aflat și se află în rezonanță cu întreaga mișcare turistică românească, însă prin plusurile sale încearcă să-și domine lipsurile și să convingă.

Pentru turism, calitatea produsului este deosebit de importantă, cunoscut fiind faptul că introducerea în circuitul turistic a unor structuri care prestează servicii de slabă calitate poate compromite pe termen lung un produs sau o destinație. Se subînțelege că echipamentele turismului rural trebuie să dispună de o dotare sanitară modernă, de condiții de confort atât pentru găzduire (primire), cât și pentru alimentația publică, de căi de acces și comunicație civilizate. Considerăm că, nu în ultimul rând, trebuie acordată o deosebită importanță promovării produsului turistic rural, care necesită: publicarea unor buletine informative, înființarea unui ziar (unei reviste) de profil, editarea anuală a unui catalog la standardele europene, elaborarea unor programe de media, realizarea unui oficiu de informare și difuzare.

Atragerea și selecționarea experților revine organizațiilor neguvernamentale interesate de dezvoltarea turismului rural, care vor trebui să solicite sprijin intern și extern, pentru ca într-un interval scurt de timp, cunoscând experiența în domeniu și cerințele pieței să se poată implementa corect spiritul practicării – în dublă ipostază: prestator și beneficiar – a turismului rural în România.

Privind cu ochi critic aspectele prezentate vom constata că în țara noastră patrimoniul turistic rural este insuficient valorificat, iar produsul turistic rural este în curs de cristalizare. Pe de altă parte, în momentul de față produsul turistic rural îmbracă forma unor gospodării sau a unor așezări care oferă prestații turistice primare, dăruind în același timp cu generozitate bogăția valorilor satului românesc. Din aproape în aproape ajungem la satele cu vocație turistică, numite impropriu sate turistice.

Cu toate că specialiștii s-au pronunțat corect în ceea ce privește enumerarea atuurilor unor astfel de „așezări rurale pitorești, bine constituite, situate într-un mediu nepoluat, păstrătoare de tradiții și cu un bogat trecut istoric, care, în afara funcțiilor politico-administrative, sociale, economice și culturale proprii, îndeplinesc sezonier sau în tot cursul anului și funcția de primire și găzduire a turiștilor pentru petrecerea unui sejur cu durată nedefinită”, nu putem fi de acord decât cu ideea practicării turismului în spațiul rural, în sate și în nici un caz cu ideea transformării localităților rurale în „sate turistice” cu iz de muzeu și atmosferă artificială.

Încercând realizarea unei analize comparate prin prisma experienței turismului european, considerăm că sfera activităților turistice prestate în mediul rural românesc trebuie lărgită de la simpla oferire de cazare la:

etalarea produselor gastronomice populare;

agrement și animație specific zonelor sătești;

transport cu mijloace tradiționale;

pelerinaje către lăcașuri de cult consacrate;

vizitarea atelierelor meșteșugărești, etc.

Considerăm că soluția actualului moment de impas economic, respectiv a perioadei de tranziție, o poate reprezenta agricultura în strânsă legătură cu sectorul terțiar (serviciile), așadar activitatea tradițională a zonelor rurale împletită cu cea complementară, într-o formă cu multiple implicații socio-economice, turismul rural, respectiv componenta sa sectorială, agroturismul. România a rămas o țară mai puțin eminamente agrară, dar sigur mai mult de 50% rurală, țară în care civilizația rurală, cu tot ce șine de aceasta – pozitiv sau negativ – s-a conservat uimitor.

Cadrul natural și modul de „viață la țară” sunt cel mai aproape de imaginea tradițională care a putut fi conservată în Europa Occidentală. În plus, comunitățile umane, deși aparent scoase din filele cărților de istorie, sunt vii. Mai mult satul, indiferent de spațiul geografic în care se situează, constituie expresia legăturii omului cu natura, reprezentând un cadru de așezare umană plurifuncțională.

Spațiul rural dispune de un bogat potențial turistic, de aceea acțiunea de a atrage satele românești care dispun de potențial natural, cât și cultural-spiritual, în cadrul rețelelor de turism intern și internațional în multe județe din România, ar reprezenta un real progres.

4.2. Piața rurală – cadrul de desfășurare

al comerțului rural

Profundele mutații care au marcat satul românesc în ultimii ani, prin restructurările de proprietate și trecerea la o economie de piață generalizată, își vor pune amprenta, în continuare, și pe orientarea managerială a activității comerciale desfășurată pe piața rurală, comerțul urmând să devină și el, așa cum se întâmplă în întreaga lume, un sector economic dinamic în cadrul căruia aparatul comercial trebuie să cunoască schimbări deosebite pe toate planurile: metode de vânzare, forme de distribuție, repartișie geografică, managementul firmelor, etc. De asemenea, este necesar a se avea în vedere că respectivul sector, ca ultimă verigă a lanțului care asigura transferul produselor de la producători către consumatori, este foarte sensibil și chiar vulnerabil la evoluția mediului ambiant, dovedind însă o mare capacitate de a se adapta la noile condiții ale pieței.

Pentru a putea urmări problematica managerială a comerțului desfășurat în zonele de piață rurală s-a avut în vedere o abordare tridimensională – cadrul de desfășurare a comerțului rural în viitorii ani; structura activității comerciale cu amănuntul; unele aspecte privind comerțul cu ridicata –prin intermediul căreia s-a încercat a se surprinde atât fenomenele ce acționează ca factori de influență, cât și cadrul structural de desfășurare a respectivei activități.

Fiind obligat să acționeze în cadrul unei piețe ale cărei schimbări sunt date de mutațiile intervenite în cadrul agenților economici, cât și de mutațiile generate de o revoluție tehnico-științifică, foarte generoasă în ultimele decenii, comerțul a fost puternic influențat, în ceea ce privește evoluția sa, de o multitudine de fenomene, fiecare dintre acestea punându-și amprenta pe anumite laturi ale acestuia. Asemenea fenomene pot fi localizate și în cadrul pieței rurale, urmând să constituie viitorul cadru evolutiv al comerțului sătesc. Ținând seama de geneza unor asemenea fenomene, ele pot fi grupate în două categorii: unele care țin de cumpărător, altele generate de însăși activitatea comercială.

Influențele care vin din partea cumpărătorilor sunt generate de fenomene precum mutațiile intervenite în structura pe vârste a populației, în creșterea puterii de cumpărare și în transformările continue care intervin în modul de viață.

– Modificarea structurii pe vârste a populației – specifică mediului sătesc din România – generează, îndeosebi, prin gusturile și motivațiile fiecărei categorii de consumatori, în mod continuu, noi exigențe cu privire la evoluția comerțului, în sensul modernizării sale sub toate formele.

– Sporirea puterii de cumpărare – care va interveni în viitor ca urmare a redobândirii proprietății și racordării activității exploatațiilor agricole la mecanismele pieței – va favoriza evoluția comerțului atât prin redimensionarea și restructurarea nevoilor de consum ale populației, cât și prin disponibilizarea și facilitarea unor noi căi de satisfacere a comerțului cu amănuntul, sporirea gradului de acoperire a diferitelor zone geografice, noi sisteme de arovizionare și forme de vânzare, precum și noi sisteme de plată a cumpărăturilor.

– Transformările intervenite în în modul de viață au, la rândul lor, multiple influențe asupra evoluției în perspectivă a comerțului rural. În acest sens, trebuie avute în vedere: urbanizarea crescândă a mediului rural, apariția unor orășele satelit în preajma marilor aglomerații urbane, precum și implantarea unor cartiere anexe la periferia marilor orașe, fenomene care generează atât o nouă orientare a rețelei comerciale stabile și a sistemului de relații dintre unități, cât și necesitatea apelării la noi metode de vânzare, pentru acoperirea unor astfel de zone; schimbarea raporturilor între diferitele structuri ale timpului disponibil al populației rurale, care generează noi forme și metode de vânzare, mai adecvate procesului de utilizare a timpului fiecărei categorii de cumpărători (liber-service-ul și concentrarea sortimentului, crearea unor unități care să atragă cumpărătorii prin ambianța și serviciile asigurate, perfecționarea comerțului fără magazine etc.). Cu privire la influențele pe care transformările din modul de viață al populației sătești le exercită asupra evoluției activității comerciale, mai sunt necesare a fi amintite înseși diferențierile care apar în structura consumului, generate de influențele modei, de multitudinea ideilor de cumpărare și chiar de existența unei mari curiozități referitoare la ceea ce se vinde în altă parte sau prin intermediul altor forme sau metode de comercializare.

Referitor la influențele generate de însuși sistemul de distribuire a mărfurilor, de subliniat că acestea pot fi grupate, la rândul lor, în fenomene de ordin managerial, material și comercial.

– Aspectele de ordin managerial au în vedere penetrarea și extinderea continuă, în cadrul comerțului, a unor metode moderne de gestiune a stocurilor, a noi sisteme de aprovizionare, precum și influența puternică a informaticii în activitatea managerială, fenomene care duc la apariția unor noi sisteme de conducerea afacerilor firmelor comerciale – indiferent de natura lor – afectând toate laturile activităților respectivr ( relațiile cu furnizorii și consumatorii, localizarea stocurilor, amplasarea rețelei și utilizarea formelor de vânzare etc. ).

– Pe plan material, fenomenele se referă la: îmbunătățirea sistemelor și mijloacele de transport, mecanizarea și automatizarea manipulării mărfurilor, raționalizarea muncii fizice și a sistemelor de utilizare a personalului comercial, apariția de noi materiale și tipuri de ambalare a produselor, care permit promovarea unor tehnologii moderne de condiționare, prezentare și etalare a mărfurilor și chiar de prezentare a diverselor sortimente.

– Fenomenele de ordin comercial, ca factor de influență a viitoarelor evoluții ale comerțului rural, au în vedere trecerea la aplicarea pe scară largă a conceptelor și tehnicilor de marketing, realizarea unor studii de piață în vederea cunoașterii și atragerii clienților, perfecționarea sistemelor de prezentare a mărfurilor, utilizarea designului și merchandisingului, precum și promovarea continuă a acelor metode de vânzare care să atragă clientele, să o satisfacă și să o permanentizeze.

Influențele resimțite decătre activitatea comercială desfășurată pe plan mondial, din partea unor fenomene de tipul celor prezentate, s-au materializat în conturarea unor tendințe, atât cu privire la evoluția de ansamblu a acesteia, cât și în legătură cu o serie de mutații care vor interveni în tipologia vânzărilor, toate cu efecte benefice asupra gândirii și conceptualizării noului cadru de desfășurare a comerțului rural. Ținând seama de acest aspect privind importanța instructivă – pentru specialiștii români și întreprinzătorii ce acționează sau vor acționa în comerțul rural – a unei prezentări și a unor analize comparative a respectivelor evoluții, s-a considerat necesar a se prezenta, în continuare, două aspecte apreciate de noi importante, care vor putea fi avute în vedere ca puncte de referință, atât pentru reorganizarea rețelei comerciale sătești, cât și pentru gândirea unor noi forme de acoperire a cererii de consum de pe piața rurală, forme pe care le poate oferi, după cum vom vedea ulterior, comerțul mobil itinerant sau comerțul fără magazine. Este vorba despre dezvoltarea și perfecționarea conceptelor manageriale și promovarea unor noi practici și tehnologii comerciale.

Dezvoltarea și perfecționarea conceptelor manageriale se conturează ca una dintre cale mai importante tendințe ale viitoarelor evoluții ale comerțului cu amănuntul pe plan mondial. Fenomenul îmbracă aspectul unui proces ale cărui coordonate sunt date de diverse preocupări privind perfecționarea modalităților de orientare și conducere a activității comerciale. Între acestea, vor trebui avute în vedere: concentrarea conducerii activității comerciale, scăderea numărului de unități și creșterea sensibilă a suprafeței medii a acestora, preocupările pentru crearea continuă de noi tipuri de comerț, internaționalizarea unor tipuri de comerț și promovarea diferitelor forme de vănzare bazate pe acordurile de franciză.

Concentarea activității comerciale, ca tendință în viitoarele evoluții ale comerțului, îndeosebi a celei cu amănuntul, trebuie avută în vedere atât sub aspectul gradului de independență și mărime a firmelor comercile, cât și sub forma raporturilor de mărime a diferitelor tipuri de unități gestionate de o firmă comercială.

a) Cu privire la gradul de independență și mărime a firmelor comerciale, subliniem faptul că, în majoritatea țărilor cu economie dezvoltată, nodernizarea activității comerciale are loc în cadrul unui proces de concentrare a activității comerciale, prin dispariția a numeroase firme comerciale mici, familiale, cu un număr mic de vânzători și consolifarea unor firme comerciale care dispun de mari suprafețe de vânzare sau folosesc diverse variante ale comerțului fără magazine. În cadrul procesului de concentrare a activității comerciale, comerțul integrat – privat sau cooperatist – este celcare va înregistra progresele cele mai rapide. Trebuie subliniat însă că se are în vedere un nou tip de comerț integrat, realizat de firme ce dispun de mari suprafețe comerciale și care combină diverse forme de vânzare. Progresul se datorează în special faptului că asemenea firme, girând mari suprafețe de vânzare și întreprinderi producătoare, pot vinde prin diverse canale, ajungând astfel mult mai ușor în imediata apropiere a consumatorului. În comparație cu aceste mari firme, comerțul integrat tradițional, format din societăți cu mari magazine și magazine populare, din societăți cu sucursale multiple, precum și din cooperative de consum, pare să piardă teren, diminuându-și substanțial ponderea ce o avea inițial. Ca atare, suntem îndreptățiți să afirmăm că în perspectivă, în ceea ce privește concentrarea, comerțul cu amănuntul va avea drept consecință o netă diferențiere a circuitelor și metodelor manageriale. În cadrul unei asemenea tendințe de concentrare, mai trebuie subliniată și ipoteza potrivit căreia comerțul asociat va cunoaște o evoluție mult mai lentă, iar micile progrese pe care le va înregistra se vor datora doar fidelității crescânde a detailiștilor din lanțul sau din gruparea lor de magazine.

b) În ceea ce privește scăderea numărului de unități și creșterea sensibilă a suprafeței medii a acestora, ca latură a concentrării activității comerciale, de subliniat că interferarea celor două aspecte constituie o altă tendință cadru ce ar trebui avută în vedere, măcar ca un avertisment în eforturile noastre de reformă și reorganizare a comerțului din mediul rural.

Aceasta deoarece, atât evoluția comerțului european, cât și comerțului de pe continentul nord-american, s-a caracterizat, în ultimele decenii, printr-o diminuare a numărului de unități mărunte și apariția unor mari suprafețe comerciale amplasate în centre comerciale tradiționale sau în cartierele mărginașe ale marilor orașe, pe mari artere de circulație interlocalități, la întretăieri de drumuri sau mari centre comunale. Cu privire la diminuarea numprului de unități, trebuie evidențiat faptul că fenomenul a mai scăzut în inesitate, el apărând însă ca efect mascat al unor modificări de structură în cadrul rețelei comerciale și îndeosebi, ca rezultat compensatoriu, pe de o parte, al orientărilor continue spre alte branșe, iar pe de altă parte al concurenței pe care o exercită marile suprafețe comerciale de specialitate (super și hipermagazinele, marile magazine, diferitele tipuri de magazine populare). La aceasta se adaugăînsăși schimbările intervenite în consumul populației din zonele respective (declinul relativ al alimentației și al îmbrăcămintei, progresul rapid al cheltuielilor de igienă și sănătate, de petrecer a timpului liber, transport, locuință etc.), care generează necesiattea unei adaptări a acțiunilor comerciale la nivelul economic corespunzător. Prin intermediul modificării continue a numărului, structurii și mărimii unităților din rețeaua comerțului cu amănuntul. Respectivul fenomen își pune amprenta, în consecință și pe evoluția mărimii medii a unităților, apreciindu-se că aceasta se va dubla, într-un interval de 20-25 de ani.

Tot ca o importantă tendință și ca punct de referință pentru reforma din comerțul rural, se conturează și intensul proces de promovare a noi practici și tehnologii comerciale. Pe plan mondial și îndeosebi în țările cu o economie dezvoltată, comerțul, desfășurându-și activitatea în condițiile unui cadru de piață deosebit de complex și în continuă schimbare, a fost nevoit să-și concentreze, coccomitent, căutările și eforturile, pentru a găsi, elabora și adopta noi practici și tehnologii comerciale. Unele dintre acestea au oglindit necesități de moment sau ale diferitelor perioade, ulterior fiind afectate de trecerea tipului, altele au rezistat, dovedindu-și viabilitatea și impunându-se ca instrumente ale activității comerciale de viitor. Între practicile și tehnologiile comerciale pe care specialiștii le apreciazăcă se vor constitui în tendințe ale comerțului cu amănuntul, pot fi consemnate în mod deosebit: îmbunătățirea conceptelor de distribuție existente; crearea de noi concepte de comercializare a mărfurilor; integrarea marketingului în practica comercială cotidiană și diversificarea continuă a activității comerciale.

– Îmbunătățirea conceptelor de distribuție existente, ca tendință a evoluție comerțului, are în vedere creșterea nivelurilor performante ale sistemelor sau practicilor existente, prin identificarea și adoptarea unor proceduri și metode care să ducă la atragerea și permanentizarea a noi contingente de consumatori. În contextul unor asemenea preocupări, activitatea comerțului se va caracteriza, în continuare, prin integrarea de noi tehnologii (scanner, profit direct prin produs, platforme de expunere deschisă etc.), prin redefinirea și pztiționarea sistemelor de informare a clientelei, prin renovarea magazinelor etc.;se apreciază că marile magazine, supermagazinele, precum și diferitele tipuri de comerț specializat sunt căteva dintre formele de comerț cu amănuntul a căror ofertă va fi modificată în decursul timpului.

– Cea mai importantă în evoluția practicilor comrciale cu amănuntul care se va impune în viitor, ca răspuns al comerțului la modificările mediului economico-social, o va constitui, crearea de noi concepte de distribuție. Acestea au apărut și vor apare, în continuare, fie ca tipuri derivate din formele existente, fie ca noi creații menite să asigure modalități mai adecvate de comunicare cu cumpărătorii potențiali. Vor fi astfel create noi tipuri de magazine specializate pe expoziții cu vânzare a articolelor casnice (home-shopping-uri), magazine antrepozit, agenții comerciale străine pentru comercializarea mărfurilor alimentare, drugstore care să practice sisteme de tip discount.

– S-a impus și se va impune, în continuare, ca tendință, și integrarea funcțională a practicilor de marketing în activitatea comerțului, în general, și a ce celui cu amănuntul, în special. Procesul are în vedere, pe lângă orientarea integratoare de ansamblu a comerțului în evoluția mecanismului de piață și fundamentarea întregii sale dezvoltări pe baze științifice, și o serie de elemente specifice generate de concurență, care obligă la cunoașterea și satisfacerea diferențiată a fiecărui segment de cumpărători. Toate acestea cer eforturi numeroase și deosebit de intense. Pe baza unor studii de specialitate, s-a ajuns la concluzia că în acest domeniu se va acționa pe următoarele direcții: conturarea și afirmarea unei competențe distinctive, specifice fiecărui tip de unități, promovarea unor sisteme de gestionare inspirate și conduse de manageri vizionari și îndrăzneți care să-și asume, în permanență, riscul implementării noutăților; stăpânirea și controlul condițiilor de aprovizionare; investirea permanentă în noi tehnologii comerciale și sisteme de comunicații; asigurarea unei oferte care să asigure și să reflecte un bun raport preț-calitate.

Tendințe deosebit de importante pentru conturarea noului cadru de desfășurare a comerțului rural vor interveni și în tipologia vânzărilor realizate atât de către comerțul cu amănuntul, cât și de către comerțul cu ridicata care aprovizionează rețeaua de unități a respectivului comerț cu amănuntul. Un studiu realizat de către o comisie de specialitate a Organizației Națiunilor Unite, preciza, în urma cu câțiva ani, cu privire la activitatea de comerț, o serie de aspecte care pot reprezenta într-adevăr elemente cadru pentru urmărirea evoluției tehnologiilor comerciale în preajma anilor 2000, atât în comerțul cu amănuntul, cât și în comerțul cu ridicata. Dintre acestea, un interes deosebit prezintă: dinamizarea puternică a tipologiei vânzărilor de către tehnica electronică și, îndeosebi de cea informatică, ce va favoriza modalități rapide de informare și de plată, în raporturile sale cu cumpărătorii; modificarea gestiunii funcțiile vânzării, prin opraționalizarea sistemelor informatice (gestiunea stocurilor și accelerarea adaptării ofertei la variabilele cererii); reorientarea formelor de desfășurare a ansamblului de activități ce dau profilul comerțului, care se vor caracteriza prin ritmuri mai rapide, atât sub aspectul evoluțiilor, cât și sub aspectul orientărilor acestora. Pe ansamblu, în comerțul cu amănuntul, activitățile așa-zise „generaliste” vor cunoaște un ritm mai slab de dezvoltare, în timp ce fenomenele de profil ale evoluției activității comerciale de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul viitorului secol vor fi reprezentate de o serie de aspecte referiroare la tendința de înlocuire a magazinelor de proximitate prin supermagazine, dezvoltarea puternică a comerțului specializat, extinderea comerțului prin corespondență, reorientarea și extinderea comerțului prin automate, precum și creșterea ponderii comerțului mobil; în comerțul cu ridicata și sistemele de aprovizionare a micilor detailiști, întreaga activitate va fi marcată de multiple transformări ce vor avea ca obiectiv asigurarea unei activități raționale a fluxului de produse de la producător la consumator.

Ținând seama de noile coordonate conturate de studiul amintit, un colectiv de sociologi francezi, specializați în probleme privind dezvoltarea comerțului a realizat, la rândul său, o ierarhizare a mutațiilor pe care le vor cunoaște și formele sau metodele de vânzare, în preajma anilor 2000.

În ceea ce privește comerțul cu amănuntul, din studiul efectuat reiese că acesta va prezenta, în viitoarea sa evoluție, aspecte deosebit de complexe, căpătând un rol determinant prin însăși evoluția de ansamblu a economiei unei țări.

În vederea asigurării unei mai bune conturări a respectivelor aspecte și stabilirea posibilelor puncte de referință pentru comerțul rural sau a unor eventuale modele de urmaz în alcătuirea structurii manageriale a formelor de vânzare practicate în viitor pe piața rurală, am optat pentreu structurarea și prezentarea lor pe cele trei domenii: comerț stabil, comerț mobil și comerț fără magazine.

Comerțul stabil va înregistra, potrivit sociologilor francezi, cele mai semnificative transformări, conturând tendințele care, într-adevăr, vor oglindi necesitățile viitorului.

– Una dintre principalele tendințe, ce vor apare în cadrul proceselor de vânzare se referă la asigurarea unor acțiuni comercial-promoționale active. Prin asemenea acțiuni, firmele comerciale vor încerca să-și transforme magazinele în centre de atracție ale populației, deplasarea la cumpărături putând fi astfel determinată de noua imagine a respectivelor unități de desfacere. O asemenea imagine va fi creată prin asigurarea unei ambianțe specifice sortimentelor de mărfuri comercializate, în așa fel încât cumpărătorul să resimtă atmosfera folosirii reale a unui anumit produs. Asemenea unități vor folosi un personal super calificat și servicii dintre cele mai sofisticate (consultații de specialitate, sugestii și recomandări subtile, asigurarea asistenței pentru copii etc.). Sortimentele care se vor comercializa prin astfel de magazine vor fi formate ăn mod special, din articole vestimentare, articole muzicale, diverse grupe de produse de uz cultural etc.

– O altă tendință importantă, ce se are în vedere, se referă la promovarea unor metode practice și rapide. Preocupările vor consta în folosirea unor metode de vânzare care să transforme magazinele într-un fel de săli de expoziție, unde prezentarea produselor va fi cvasiunitară. Suprafața unor astfel de magazine nu va mai fi determinată de necesitatea asigurării unui stc de mărfuri, ci de cea a capacității de a primi cumpărători și de a efectua decontările legate de eventualele achiziții de produse prin sistemul cărților de credit. Asemenea practici sun bazate pe faptul că solicitatorul, în vederea efectuării comenzii pentru fiecare produs, își va introduce cartea de credit într-unul dintre lectorii magnetici instalați în dreptul produsului expus și dorit, iar la ieșirea din fluxul de cumpărare va face plata centralizată prin introducerea aceleiași cărți de credit într-un lector optic bancar. Paralel, cumpărăturile vor fi pregătite și își vor aștepta proprietarii în zona de predare, fiind ambalate comod și plăcut. Sortimentul care va forma obiectul sistemelor de comercializare, bazate pe asemenea metode de vânzare, va fi constituit, în principal, din produsele de băcănie, panificație, congelate, drogherie etc.

– Pe lângă transformările avute în vedere referitor la vânzările din rețeaua tradițională de unități ale comerțului stabil, o serie de noi metode de vânzare vor fi introduse în comerțul bazat pe automate comerciale, având domenii de exploatare necunoscute până de curând. Va putea fi astfel semnalată: apariția unor automate ce vor asigura vânzarea diferitelor articole vestimentare, care vor dispune de un sistem de înregistrare a măsurilor proprii fiecărui cumpărător, structurarea sortimentului pe mărimi și plata pe bază de cărți sau taloane de credit; implementarea unor automate pentru vânzarea a diverse sortimente de mărfuri destinate satisfacerii anumitor hobby-uri; integrarea în rețeaua de automate a unor aparate pentru servirea rapidă a diferitelor tipuri de gustări, într-un sortiment și regim de temperatură stabilit de cumpărător, având pentru aceasta, în componența lor, un mic depozti de materii prime alimentare, un cuptor cu microunde și un frigider; apariția unor automate pentru vânzarea diferitelor tipuri de programe destinate procesului de utilizare a calculatoarelor personale, existente în dotarea populației sau a unor mici firme particulare.

b) Comerțul mobil va cunoaște și el impactul influențelor generate de mediul înconjurător și îndeosebi de posibilitățile perfecționării și modernizării sale, oferite de revoluția tehnico-științifică. Menționându-se ca obiectiv asigurarea aprovizionării cu mărfuri a populației din zonele mai izolate ale mediului sătesc, din centrele turistice mai mici și din cartierele mărginașe ale marilor aglomerații urbane, comerțul mobil va fi caracterizat prin introducerea a noi metode de vănzare. Între acestea, cea mai importantă se consideră a fi tendința de a se trece la realizarea vânzărilor pe baza unui program bine organizat, atât sub aspectul itinerariului, cât și sub aspectul orelor de oprire și a timpului de staționare în fiecare dintre punctele stabilite pentru zonele aprovizionate. Se va trece astfel la proiectarea și realizarea unor linii de automagazine care urmează un parcurs calculat cu grijă, care să staționeze în locuri dinainte fixate și cu o durată de servire specifică fiecărei localități. Automagazinele vor practica metoda autoservirii și vor avea stabilit un flux unic, într-o asemenea manieră încât să ofere posibilitatea clienților de a trece în linie, atât prin fața mărfurilor expuse, cât și prin fața casei de marcaj, neadmițându-se fluxuri inverse sau la întâmplare. Sortimentul de mărfuri la care se poate aplica este foarte larg cuprinzând, îndeosebi, produse congelate, cât și unele grupe de produse nealimentare, în cadrul cărora predomină bunurile de folosință îndelungată, produsele de echipament casnic și cele pentru întreținere.

c) În cadrul comerțului fără magazine, principalele tipuri de comercializare, care vor cunoaște mutații esențiale, sunt vânzările prin corespondență și vânzările electronice. În legătură cu aceste forme ale vânzării, se remarcă trei tendințe, careprivesc deopotrivă ambele metode.

– Prima tendunță are în vedere, pentru cele două metode de vânzare, o modernizare mai accentuată. Întreprinzătorii încearcă să realizeze acest lucru printr-o extindere a tehnicilor computerizate în procesul de primire a comenzilor, tratarea acestora și pregătirea mărfurilor pentru expediere, precum și în cadrul procesului de decontare și plată a cumpărăturilor de către clienți, unde monetica oferă soluții adecvate. În această privință, de o mare atenție se bucură preocupările privind organizarea diferitelor tipuri de vânzări așa-zise „tehnico-informatizate”, prin intermediul cărora o serie de cumpărături vor putea fi efectuate de acasă, cumpărătorul putând consulta rețeaua televiziunii de specialitate, care va asigura gama informațiilor de rigoare cu privire la marcă, preț, calitate, mod de utilizare și, în anumite situații, la cererea cumpărătorilor, și unele demonstrații. În continuare, în cadrul aceluiași proces, se va asigura preluarea comenzilor, prelucrarea acestora, onorararea lor cu maximă prmptitudine, precum și plata electronică a contravalorii mărfurilor prin intermediul moneticii. Sortimentul de mărfuri ce va fi comercializat prin intermediul unor astfel de metode va fi format, în special, din produse destinate confortului casnic, articole audio-vizuale, electronice, sport, culturale etc. În ceea ce privește vânzările prin corespondență, se încearcă perfecționarea proceselor de vânzare prin lărgirea posibilităților lingvistice de corespondență sau de dialog între diversele firme de specialitate și clientela acestora, soluționarea problemelor legate de legislația vamală, precum și a celor privind sistemul de aprovizionare cu mărfuri, astfel încât să se poată trece la preluarea comenzilor cumpărătorilor din diversele țări ce se situează în zona de operare a unei firme comerciale transnaționale. Practicile respective de comercializare a mărfurilor vor necesita, sub aspectul personalului comercial, în mod deosebit, specialiști de înaltă calificare, care să asigure funcționarea liniilor de legătură cumpărător-televiziune, a tehnicii informatice utilizate pentru primirea și onorarea comenzilor, precum și organizarea diferitelor demonstrații, orientarea activități promoționale și acțiunilor de relații publice.

– O a doua tendință privește încercarea de a se asigura treptat o împletire între practicile comerciale sau diversele forme de vânzare fără magazine cu sistemele, procedurile și metodele de vânzare realizate prin intermediul marilor suprafețe comerciale din cadrul comerțului stabil. Astfel, vânzarea pe bază de catalog a fost introdusă ca formă activă de comercializare a mărfurilor în marea majoritate a marilor magazine din Europa și de pe continentul nord-american. Aceleași aspecte pot fi consemnate și în legătură cu vânzările electronice care tind să devină, din ce în ce mai mult, un apanaj al diverselor firme comerciale ce gestionează mari suprafețe de vânzare, fie ca activitatea distinctă a unor secții special organizate.

– Cea de-a treia tendință consemnează o întrepătrundere a înseși metodelor de vânzare caracteristice comerțului fără magazine, completându-se și potențându-se reciproc. Un exemplu în acest sens îl constituie penetrarea tot mai puternică a telematicii (ca metodă de vânzare electronică) în cadrul vânzărilor prin corespondență, reușindu-se o creștere a operativității acestora din urmă și o valorificare mai eficientă a valențelor moderne oferite de metoda vânzărilor electronice. O asemenea întrevbare duce, de asemenea, și la dispariția oricărei restricții cu privire la orarul de primire a comenzilor, la tratarea acestora și expedierea mărfurilor, precum și la creșterea posibilităților de lărgire a sortimentelor de mărfuri ce formează obiectivul respectivelor tipuri de vânzări.

În ceea ce privește comerțul cu ridicata, considerăm necesar să consemnăm faptul că acesta – ca o activitate de intermediere între societăți comerciale, producătoare sau de distribuție – antrenat într-un proces distributiv care în mod progresiv a devenit foarte dinamic, a cunoscut și va cunoaște în continuare multiple transformări. Respectivele tendințe pot fi împărțite în două mari categorii:

a) prima categorie cuprinde diferitele aspecte prin care se încearcă consolidarea actualelor poziții de intermediar ale comerțului cu ridicata. Referitor la aceste aspecte, de subliniat este faptul că ele se materializează într-o tendință de menținere a ciclului clasic a circuitelor lungi de distribuție, în cadrul cărora intervin, ca intermediar, atât comerțul cu ridicata, cât și comerțul cu amănuntul, respectiv:

PRODUCĂTOR – COMERȚ CU RIDICATA – COMERȚ CU AMĂNUNTUL – CONSUMATOR

b) a doua categorie de aspecte are în vedere preocupările pentru căutarea unor noi soluții cu privire la perfecționarea circulației mărfurilor cu ridicata și asigurarea unei fluidități raționale a fluxului de produse de la producător către consumator. Cu privire la această grupă de aspecte care se conturează ca tendințe trebuie subliniat că fenomenele sunt mai complexe, evidențiind o serie de probleme care prezintă un interes deosebit pentru țările în curs de tranziție spre economia de piață, fiind vorba de soluții care privesc atât perfecționarea circulației mărfurilor, cât și o modernizare și fluidizare a procesului de aprovizionare. Cele mai interesante probleme din acest domeniu sunt legate, în principal, de sistemele de funcționare ale activității, probleme care au strânse legături cu elasticizarea sistemelor de organizare.

Structuri manageriale posibile a fi folosite în desfășurarea
comerțului cu amănuntul din spațiul sătesc

Condițiile cadru privind desfășurarea comerțului rural la care se adaugă o serie de elemente strict specifice domeniului abordat, cum ar fi mărimea și structura sortimentului de mărfuri comercializat, marea diversitate a formelor de proprietate, modul de utilizare a forței de muncă și sistemul de relații stabilit între diversele unități prezente pe piața rurală, fapt ca și formele de organizare a aparatului și a diferitelor firme ce acționează în domeniul comercial din spațiul sătesc să fie foarte diverse și extrem de complexe.

Ținând seama de experiența acumulată în acest domeniu pe plan mondial, și conturată de literatura de specialitate străină, luată ca punct de referință, reținem atenția asupra a trei mari posibilități de organizare: micul comerț independent, comerțul asociat și comerțul integrat, mai frecvent întâlnit, ce ar putea fi utilizate în procesul de reformă și de restructurare a distribuției din cadrul pieței rurale românești.

Micul comerț independent

Date fiind mutațiile de amploare intervenite în structurile de proprietate de la sate, preocupările reformei din economia romănească cu privire la privatizare, specificul zonelor rurale, precum și rolul important în cadrul mecanismelor de piață a inițiativei micilor întreprinzători din domeniul comercial, considerăm că de o atenție deosebită ar trebui să se bucure activitatea desfășurată de firmele mici și mijlocii cu profil de distribuție. Realizarea unui asemenea obiectiv presupune atât crearea unui cadru instituțional economic și juridic corespunzător, cât și asigurarea unui climat științific de dezvoltare, spre a se elimina improvizațiile, încercările nereușite, rudimentarismul sau alte tipuri de practici depășite sau chiar blamate în comerțul țărilor dezvoltate.

Micul comerț independent este realizat în pricipal de firme familiale, constituite în anumite situații și în nume colectiv sau sub forma societăților cu răspundere limitată. Asemenea mici firme, din cadrul comerțului independent, se găsesc peste tot, revenind câte un punct de vânzare la circa 90-100 locuitori, asigurând astfel populației din zonele de piață aprovizionate serviciile de proximitate legate îndeosebi de loc și timp. Prezintă ca forțe de acțiune în cadrul pieței: cunoașterea și apropierea de nevoile consumatorilor prin contactul direct al patronilor cu clientela; flexibilitatea deosebit de ridicată în orientarea politicilor sortimentale; potențialul ridicat în direcția controlului operațional; marea larghețe de acțiune în ceea ce privește diversitatea modului de operare; restricții mai reduse cu privire la penetrarea pe o anumită piață; sprijinul operațional din partea Guvernului.

Luându-l ca punct de refrință și recomandându-l ca un sistem adecvat pieței rurale, micul comerț independent trebuie cunoscut sub toate aspectele sale. În acest sens, subliniem și unele limite sau slăbiciuni ale acestuia, cum sunt: lipsa discernământului în afaceri a respectivilor întreprinzători ca urmare a unei slabe pregătiri manageriale care îi pune în dificultate cu privire la raționalizarea acțiunilor sale de vânzare a mărfurilor sau promovare a vânzărilor; tendințe spre stocuri excedentare; creșterea stocurilor de deservire; lipsa de capital pentru investiții; amplasări necorespunzătoare a unor unități; practicarea unor prețuri ușor mai ridicate față de cele promovate de comercianții asociați sau integrați, datorită gestiunii neraționale a stocurilor și a proceselor de vânzare, a costurilor de aprovizionare foarte ridicate ce revin pe produs, în condițiile achiziționării unor partizi mici de mărfuri și a marjelor de preț foarte ridicate; diverse impedimente provenite din legislația națională sau internațională.

Ținând seama pe de o parte de implicațiile benefice asupra desfășurării de ansamblu a comerțului în cadrul pieței rurale și asigurarea aprovizionării cu mărfuri a populației din zonele sătești mai izolate, iar pe de altă parte de condițiile dificile în care este nevoit să acționeze micul comerciant independent, o serie de organisme implicate în activitatea de comerț în societatea noastră, cum ar fi camerele de comerț și indusrtrie, Ministerul Comerțului, patronatele sau organele locale ale administrației publice, este necesar să găsească soluții prin care să vină în ajutorul acestuia și să-i stimuleze activitățile desfășurate. Printre aceste soluții ar putea fi avute în vedere asigurarea informațiilor necesare cu privire la evoluția pieței: oferirea unor consultații de specialitate în toate domeniile; facilitarea unor reuniuni de informare reciprocă; asigurarea unor documentații de specialitate în cadrul cărora micii comercianți să fie inițiați cu privire la anumite metode moderne de gestiune, fiscalitate, contabilitate, stocare, promovare a vânzărilor etc.; crearea unor facilități fiscale și bancare, locative, de transport etc.

Comerțul asociat

Generalizarea integrării activităților din spațiul sătesc în mecanismele pieței va determina o intensificare puternică a concurenței ce caracterizează economia de piață. Fenomenul va genera la rândul său o puternică presiune asupra activității întreprinzătorilor ce acționează în cadrul micului comerț independent. Trebuie știut că pentru a putea răspunde presiunii concurențiale, respectivii comercianți pot a se grupa și a se asocia în diverse organizații funcțional-lucrative. Asemenea grupări și asocieri pot avea în vedere diverse obiective: aprovizionarea comună, asigurarea unui sortiment mai larg de produse, obținerea unor condiții mai bune de preț, obținerea unor facilități financiar-bancare și fiscale etc.

Sub aspectul organizării, grupările sau asociațiile ce ar putea fi create de micii comercianți independenți, care acționează în cadrul pieței rurale, pot îmbrăca diverse forme. Între acestea mai importante apar grupările de cumpărare ale detailiștilor, lanțurile voluntare, grupările cumpărătorilor grosiști și magazinele colective ale independenților.

Având în vedere grupările de cumpărare ale comrcianților independenți putem spune că reprezintă asociații în cadrul cărora negustorii din aceeași branșă sau similare se unesc formând o organizație care își asumă, printre altele, dar în principal și funcția de grosist. Asemenea grupări de comercianți cu amănuntul, realizate în vederea cumpărării în comun și distribuirii la aderenții săi a mărfurilor destinate vânzării către clientelă, se constituie sub forma unor societăți comerciale.

Din punct de vedere instituțional grupările de cumpărare ale micilor comercianți cu amănuntul sunt organizate sub forma unor asociații cu capital variabil, pentru a putea facilita intrarea și ieșirea aderenților potrivit propriilor lor opțiuni. Toți membri ai acestor societăți, indiferent de capital, se bucură de aceleași drepturi, având un statut egalitar.

Din punct de vedere funcțional, grupările de cumpărare care, la originea lor, au fost create exclusiv pentru a asigura aprovizionarea comercianților cu amănuntul, dar care pe parcurs, datorită problemelor generate de mecanismul concurențial, și-au modificat continuu structura activităților, au ajuns astăzi să încerce formularea și promovarea unor politici comerciale complexe, competitive și mai eficace pentru toți aderenții unei astfel de asociații. Aceasta a făcut ca în momentul de față să se ajungă la situația în care respectivele grupări de cumpărare să-și asume responsabilități importante atât în ce privește asigurarea cumpărărilor grupate de mărfuri, care apare ca un atribut ce reprezintă motivația de bază a formelor de asociere, cât și cu privire la conturarea politicilor comerciale specifice grupelor de produse sau tipurilor de firme ce fac parte din asociație.

În vederea facilitării modalităților de colaborare și pentru ușurarea modului de acțiune în cadrul pieței, atât asociațiilor respective, cât și a fiecărei firme din cadrul grupării, asociațiile respective promovează principii elastice de aderare la acțiune, efectuări de servicii sau de retragere. Între acestea deosebit de importante sunt: libertatea acordată fiecărui aderent de a cumpăra, independent și neîngrădit de anumite restricții, orice cantitate de mărfuri de la diferiți furnizori prezenți în cadrul pieței; libertatea membrilor aderenți de a se retrage în orice moment; exclusivitatea rezervată fiecărui asociat pentru un sector determinant; remunerarea serviciilor furnizate de către asociați, posibilitatea fiecărui asociat de a realiza comenzi în avans.

O problematică mai controversată în legătură cu grupările de cumpărare o constituie cea referitoare la avantajele și inconvenientele pe care le ridică un asemenea sistem de asociere a comercianților. Problematica respectivă apare însă contradictorie, dacă se analizează doar global interesele tuturor participanților la procesul distribuției, respectiv comercianții cu amănuntul, comercianții cu ridicata, producătorii și consumatorii. În scopul eliminării unor astfel de elemente contradictorii, respectivele aspecte trebuie astfel structurate și analizate încât cele trei părți participante la asigurarea lanțului de distribuție să poată să-și negocieze interesele, nescăpând din vedere și interesele celui de-al patrulea partener – consumatorul – absent de la tranzacții, dar afectat de rezultatul acestora.

Piața rurală, prin structurile sale specifice fiecărei zone din spațiul sătesc și fiind un mecanism în continuă schimbare datorită frecventelor mutații intervenite în cadrul activităților agricole, meșteșugărești, prestațiilor de servicii și îndeosebi în structura populației, presupune și o puternică elasticizare a circuitelor produselor, lăsând loc în carul componentelor sale unei multitudini de forme privind desfășurarea acțiunilor comerciale. Într-un asemenea context aducem în atenție ca formă posibilă a fi implementată în structurile comerciale din mediul rural și lanțurile voluntare. Acestea reprezintă o grupare formată din unul sau mai mulți comercianți cu ridicata și comercianți cu amănuntul , selecționați de către primii din rândul clienților cu care colaborează. O asemenea grupare are în vedere asigurarea coordonării funcțiilor cu ridicata și cu amănuntul, organizarea în comun a cumpărării și vânzării mărfurilor, precum și adaptarea procesului managerial și a gestiunii întreprinderilor asociate la niște condiții de acțiune, respectându-se însă independența juridică și financiară a fiecăreia dintre ele.

CAPITOLUL 5

O politică durabilă și coerentă
a dezvoltării rurale

5.1. Modelul comunității europene de dezvoltare rurală

Comunitatea Europeană pornește de la considerentul că spațiul rural și viața rurală reprezintă bunuri comune ale tuturor locuitorilor Europei care trăiesc în mediul rural, cât și la orașe, iar marele potențial al spațiului rural este în egală măsură de interes pentru toți. În acest context Comunitatea ia în considerație și finanțează inițiativele locale și propriile proiecte ale diverselor regiuni.

Societățile rurale constituie elementul de bază pentru crearea de întreprinderi mici și mijlocii și pentru dezvoltarea activităților artizanale locale. Programele școlare și de formare ajută populația la dobândirea de calificări noi, care dau competența întreprinderii activităților noi, specifice. În prezent are loc o creștere a cererii de produse agricole obținute prin metode tradiționale, fără adaosuri chimice.

Politica comunitară are în vedere finanțarea și promovarea activităților de acest gen și se înscrie pe linia următoarelor obiective prioritare:

creșterea eforturilor pentru vitalizarea politicilor agricole în scopul adecvării producției la cerere, prin modernizarea fermelor agricole și favorizarea atragerii tineretului în această acțiune;

stimularea activităților neagricole ale economiei rurale, crearea de locuri de muncă în acest domeniu pe linia proiectelor de protecție a mediului și de dezvoltare a turismului rural – prin construcția de spații de cazare, centre turistice, organizarea de servicii, pregătirea personalului;

îmbunătățirea infrastructurii – căile de comunicații, alimentarea cu apă, distribuirea energiei electrice, extinderea mijloacelor de transport – de care depind în fond toate activitățile pentru revigorarea economiei rurale;

finanțarea programelor școlare și de formare, în favoarea persoanelor care dezvoltă activități artizanale în întreprinderi mici și mijlocii. Aceste programe urmăresc crearea de locuri de muncă, pe bază de proiecte menite să pună în valoare potențialul și vocația fiecărei zone și localități în parte. O asemenea măsură poate contribui la diminuarea migrării și scăderii populației din mediul rural.

Idei ale strategiei europene în domeniul spațiului rural. Organizația nonguvernamentală ECOVAST, care își desfășoară activitatea în acord cu Consiliul Europei, Uniunea Europeană și guvernele țărilor europene pentru inițiativele puse în serviciul comunității rurale și protecției patrimoniului rural european, a elaborat o sinteză a ideilor majore, valabile tuturor țărilor interesate. Acestea sunt:

mediul rural european și locuitorii acestuia reprezintă forța majoră în schimbarea societății. Ca atare, acțiunile de protecție a acestuia nu pot fi decât în interesul tuturor europenilor;

între populație și mediul înconjurător sunt necesare echilibru și susținere mutuală. În acest scop, între diferitele servicii guvernamentale și populația locală se impun acțiuni coordonate și integrate. Se susține astfel ideea că locuitorul trebuie consultat în acest sens și implicat;

în politica agricolă, obiectivul prioritar și susținerea economică trebuie să fie calitatea produselor obținute, și nu cantitatea de produse. Agricultorii trebuie să aibă capacitatea de a obține venituri și a le destina atât pentru îmbunătățirea activității agricole, cât și pebtru alte activități economice. Ei trebuie să-și asigure o remunerare capabilă să asigure gestionarea corespunzătoare a patrimoniului de care dispune;

politica în silvicultură trebuie să asigure o mai mare importanță pepinierelor silvice și difuzării materialului semincer silvic, în beneficiul zonei rurale și al locuitorilor săi;

industria și serviciile trebuie să fie încurajate în sensul punerii în valoare a resurselor zonale și dimensionate la capacitățile locale. Telecomunicațiile pot contribui în largă măsură la acest proces;

turismul local este necesar a fi promovat, cu condiția respectării specificului local și a capacităților opționale;

pentru populația rurală este necesar să se asigure condițiile decente de locuire tradițională, civilizată. Guvernanții au datoria să susțină serviciile rurale și să încurajeze viabilitatea socială și culturală a comunităților rurale;

guvernele și populația sunt chemate să accepte necesitatea unei gestionări pe termen lung a patrimoniului european în ce privește cultura, peisajul și viața în natură. În fiecare țară sunt necesare sisteme eficiente pentru estimarea, protecția și conservarea elementelor de valoare a patrimoniului rural și pentru lărgirea educației publice și a interesului pentru acest patrimoniu;

responsabilitatea acțiunilor aparține populației locale ca și autorităților respective locale împreună cu intervențiile din partea numeroaselor organizații neguvernamentale;

instituțiile teritoriale și naționale trebuie să cunoască temeinic specificul local rural și cerințele comunităților respective. Pentru aceasta este necesar ca în elaborarea strategiei rurale integrate să se prevadă politici sectoriale distincte în funcție de specific;

este de competența Consiliului Europei susținerea și desfășurarea activităților de interes pentru mediul rural, în mod particular referitor la patrimoniul arhitectural, protecția mediului natural și dezvoltarea rurală integrată;

Uniunea Europeană are datoria de a-și extinde implicarea în stimularea dezvoltării rurale și pentru protecția de ansamblu atât a țărilor membre, cât și a țărilor Europei Centrale și de Est;

guvernele și populația Europei Centrale și de Est sunt chemate să adopte noile oportunități pentru relansarea economiei rurale, concomitent cu revigorarea culturii rurale.

ECOVAST, în calitatea sa de Consiliul paneuropean împreună cu asociațiile europene de profil, este angajat la îndeplinirea tuturor acestor obiective și are un rol activ în parteneriatul necesar salvării patrimoniului rural și punerii lui în valoare pe întreg continentul european.

Spațiul rural în Europa deține 85% din totalul ariei geografice continentale. Mai mult de jumătate din populație locuiește în acest spațiu. El reprezintă sursa celei mai mari părți pentru alimentația umană și deține întreaga resursă a pădurilor, mineralelor și altor materii prime. Oferă, totidată, frummusețea naturii și răspunde cerințelor turistice în creștere ale oaspeților din alte continente. Constituie rezerva naturală de viață și de cultură umană.

Mediul rural este totodată expus și afectat de intervențiile severe ale forțelor majore de interacțiune, printre care degradarea prin eroziune, poluare, urbanizare etc., fiind necesare intervenții pentru protecția valorilor sale naturale și ale populației înseși. Această acțiune este în interesul întregii comunități europene, inclusiv a aceleia staționate în orașe, dar care profită într-un mod sau altul de foloasele spațiului rural. Principalele forțe de interacțiune care afectează mediul rural sunt:

depopularea continuă a unor întinse zone preorășenești specifice Europei de Vest și în egală măsură a zonelor rurale, fenomen specific țărilor Europei de Est. Acest lucru a determinat declinul economiei rurale și diminuarea activităților de servicii în cele mai multe părți;

expansiunea rapidă a localităților urbane, deplasarea spre exteriorul acestora a populației și a activităților industriale, proliferarea în ritm alert a construcțiilor de orice fel, trecerea la un mod și ritm de viață diferit de cel tradițional și specific mediului rural. Un astfel de fenomen a schimbat implicit modelul dezvoltării rurale, caracterul și cultura rurală, arhitectura tradițională și patrimoniul natural;

modernizarea agriculturii a determinat creșterea puternică a producției alimentare și un preț relativ scăzut al bunurilor de consum. Reversul unei astfel de situații este transformarea peisajului, declinul vieții liniștite, reducerea funcției agricole a locuitorilor, abandonarea terenurilor în numeroase cazuri;

poluarea solului, apelor și aerului, a terenurilor agricole și a pădurilor datorită expansiunii industriilor și a unei atitudini fără discernământ în gestiunea spațiului rural:

degradarea crescândă și generalizată a peisajului și calităților culturale, în dezvoltarea excesivă și în necunoștință a turismului și excursiilor în mediul rural;

tendința generală a concentrării comerțului, industriei și guvernării, ca și standardizarea culturii, au contribuit la reducerea diversității în viața culturală rurală, la diminuarea capacității populației rurale de a-și impune stilul propriu de viețuire;

criza economică generală, ca și schimbările economice rapide în țările Europei Centrale și de Est, au determinat o slabă preocupare pentru susținerea specificității și cerințelor spațiului rural.

Impactul acestor interferențe diferă de la o zonă la alta, însă rezultatele sunt aceleași, consemnate în:

slăbirea sau lipsa diversificării economiei locale și înconsecință a randamentelor și nivelului de viață. În numeroase zone rurale există o sărăcire generalizată;

insuficiența confortului rural și bineînțeles a serviciilor rurale; în consecință, o slăbire a vitalității sociale și culturale în multe zone ale spațiului rural;

daune cauzate peisajului, vieții naturale, calității solului și apelor, precum și bogăției arhitecturale și culturii locale.

Elementele principale de intervenție constau în:

Populația și mediul. Există o egală preocupare și interes pentru diversitatea populației, a mediului și a patrimoniului rural. Se urmărește echilibrul și susținerea mutuală a acestor componente, același interes major pentru calitatea vieții, care trebuie să fie modernă și activă. Se urmărește totodată gestionarea pe termen lung a resurselor naturale, a culturii în evoluție care prin diversitatea sa constituie marea bogăție a Europei.

Acțiune integrativă. Diferențele de la o zonă la alta nu trebuie să conducă la tratarea sectorială a problematicii rurale. În toate programele de inetrvenție publică trebuie să fie reunite eforturile aparținând puterii executive, organismelor neguvernamentale și populației locale. Acest concept trebuie să fie prezent la toate nivelele.

Consultarea și implicarea populației. Populația fiecărei zone știe situația în care se află și interesele sale majore. În alegerea mijloacelor de intervenție, rolul principal îl are nivelul de viață al locuitorilor, resursele naturale, capacitatea receptivă a oamenilor. De urmărit armonizarea vocației acestora cu resursele locale și cu cele guvernamentale, la toate nivelele.

5.2. Unele soluții posibile de acțiune

a. Renovarea economiei rurale. În timp, dezvoltarea transportului și a comerțului centralizat a avut o mare influență în diversificarea și progresul economiei locale. S-au realizat mai multe alimente simple și prelucrate. S-a diversificat fabricația locală a mărfurilor și s-au extins ofertele de servicii. Schimbările intervenite ulterior au impus tendințe noi, inclusiv transferul industriilor alimentare la oraș, spațiul rural rămânând furnizorul materiilor prime necesare. Drept consecință, a avut loc și deplasarea serviciilor spre marile orașe. Economia locală s-a restrâns și a slăbit, depinzând de deciziile economice ale centrelor urbane.

Este de actualitate recurgerea la eforturi sporite pentru revigorarea economiei rurale în țările europene. În pragul celui de-al treilea mileniu, piața unică a Uniunii Europene și deschiderea crescândă a comerțului cu țările din estul continentului impun o regândire diferită a întregii problematici. Se manifestă în prezent o tendință puternică pentru unele activități economice distincte, ca de exemplu producerea de automobile, materiale de construcții standardizate, ca și o cerere crescândă în domeniul alimentelor genuine, sănătoase, pentru producții alimentare regionale, pentru produse manufacturate și pentru turismul rural. În plus, tehnologia modernă din telecomunicații a avut și are un mare rol în descentralizarea și diversificarea economică în teritoriu. Se știe că telefonul, drumul asfaltat și roata pe pneu sunt primii factori care au revoluționat economia locală, agricultura și spațiul rural în ansamblu.

Refacerea și fortificarea economiei rurale trebuie să se bazeze nu numai pe tendințele economiei moderne, ci și, în egală măsură, pe armonizarea acestora cu patrimoniul resurselor culturii și calității umane. În fiecare zonă, soluțiile corecte depind de tradiția locală, de populație, de piață și de oportunități.

b. Agricultura, o nouă viziune. Dintotdeauna agricultura a reprezentat cea mai mare parte a economiei rurale. Ea a constituit suportul modului de viață și modelele culturale ale ruralității europene. Prin urmare, prin activitățile agricole nu trebuie urmărită numai obținerea produselor alimentare, ci și crearea unui anume mod de viață al economiei rurale și peisajului cultural în toate zonele. Din acest punct de vedere nu trebuie împărtășită ideea concentrării populației rurale în zonele cu terenuri și condiții favorabile și abandonării așa-ziselor teritorii sau zone rurale marginale.

Calitatea produselor alimentare. Excedentul producției agricole europene a determinat orientarea preocupărilor majore, nu atât pentru cantitatea recoltelor, cât mai ales pentru calitatea produselor. Se apreciază că accentul în acest sens pe viitor este nu numai binevenit ci și de neevitat.

Agricultorii și locuitorii spațiului rural urmează a fi încurajați spre a realiza venituri suplimentare, creșterea valorii produselor agricole prin transformarea laptelui în brânzeturi, a cărnii în produse locale tradiționale, a fructelor și legumelor în conserve, a lânii în țesături și confecții și pe cât posibil comercializarea directă a acestora către turiști sau concetățeni.

Agricultorii au în gestiune cea mai mare parte a teritoriului rural. Ei trebuie recunoscuți ca gestionari ai patrimoniului nostru și remunerați pentru acest rol. De aceea, în numeroase zone rurale europene, autoritățile centrale și locale alocă în prezent subvenții încurajării agricultorilor în eforturile de protecție și de punere în valoare a peisajului și condițiilor naturale de viață sau de cultivare a terenurilor care sunt în proprietatea lor. În numeroase țări europene autoritățile acordă sprijin pentru perpetuarea practicilor agricole tradiționale, care au modelat peisajul cultural și care constituie în acest sens, garanție în continuare. Asemenea măsuri se apreciază ca demne de folosit de către toate țările europene.

Diversificarea veniturilor agricole. Micii agricultori nu reușesc, în general, să-și asigure cerințele vieții din agricultură. Aceștia trebuie încurajați să-și diversifice activitățile atât în cadrul fermei agricole, cât și în afara acesteia, cum ar fi în silvicultură, turism rural, contract în cadrul unei ferme similare, sau activități pe timp determinat în interiorul economiei locale.

c. Silvicultura. În numeroase țări europene, pădurea ocupă o mare parte din teritoriu, constituind un element major al peisajului, al culturii naționale și habitatului animalelor. Silvicultura are rol de modelare a climatului, limitare a eroziunii solului, stăvilirea avalanșelor, asigurarea combustibilului casnic etc. produsele pădurii sunt prezente în construcțiile artizanale de pretutindeni.

Rol important în răspândirea speciilor silvice trebuie să aibă speciile locale și pădurile de amestec în detrimentul speciilor importate și monoculturii. Sunt numeroase cazurile în care suprafețe importante de terenuri forestiere sunt abandonate. Exploatările forestiere sunt cel mai adesea concentrate pe marile plantații și masive. Consecințele negative asupra viitorului se înțeleg de la sine. Este necesară o reevaluare a politicii în silvicultură care trebuie să fie corelată cu problematica agriculturii, în interesul conservării peisajului general, a cărei funcție se adresează tuturor cetățenilor și generațiilor Comunității Europene.

d. Activitățile industriale, artizanale și de servicii. Centralizarea activităților economice teritoriale a determinat declinul multor activități în spațiul rural. Aceasta este cauza majoră a slăbirii economiei rurale. De aici pledoaria pentru renașterea economiei rurale, concomitent cu creșterea cererii pentru produsele industriale locale și artizanale. Este de presupus că, o dată cu dezvoltarea turismului rural, va crește și puterea de cumpărare a populației implicate în aceste activități. Aceasta se poate reconsidera și prin mijloace moderne de informare, care permit compensarea dezavantajelor de până acum, datorită distanței sau dispersării populației rurale. Aceștia sunt factorii care pot încuraja autoritățile centrale și locale pentru refacerea și dezvoltarea industriei locale, artizanatului și serviciilor rurale. Eforturile trebuie îndreptate spre creșterea valorii produselor primare locale, pentru folosirea aptitudinilor și produselor specifice zonei respective, pe controlul la nivel local al inițiativelor individuale sau cooperatiste, menite să vitalizeze contribuția comunităților locale.

e. Turismul rural. Este necesar ca autoritățile guvernamentale, inclusiv cele locale, să considere turismul ca pe un mijloc menit să asigure dezvoltarea economiei locale și naționale. Turismul rural este necesar să fie apreciat ca o bază de plecare pentru un nivel superior economic și pentru noi perspective ale dezvoltării economice în acest spațiu. Turismul aduce întotdeauna în agricultură un plus de profit. El trebuie încurajat inclusiv prin punerea în valoare a proiectelor care urmăresc protecția și valorificarea patrimoniului natural, istoric și cultural, care constituie sursele principale de interes turistic.

Turismul rural are ca revers și unele neajunsuri potențiale. Un număr prea mare de turiști, ca și echipamentele și materialele abandonate, pot submina micile așezări umane. Cultura și educarea turiștilor nu trebuie să șocheze pe nimeni. Cererea acestora în materie de locuri de cazare și de produse nu trebuie să determine denaturarea și destabilizarea culturii locale. Dezvoltarea turismului rural fără respectarea unui anume stil devine păgubitoare peisajului local și ecosistemelor naturale.

f. Telecomunicațiile moderne pot contribui la refacerea și dezvoltarea economiei rurale și a serviciilor respective. Prin încurajarea inițiativelor economice descentralizate se poate depăși handicapul determinat de distanțe și de dispersarea populației rurale. Datorită telecomunicării și calculatoarelor, întreprinzătorii mici și mijlocii din agricultură au acces la informațiile de piață, comunicarea operativă cu furnizorii, băncile și colaboratorii, indiferent de distanță, sporind pe această cale eficacitatea oricărei acțiuni. Un element cheie în această logistică îl reprezintă „teleinformația” asigurată central, la nivelul micilor orașe sau comune și care, echipate cu sisteme informatice și de telecomunicare, permit populației locale să cunoască operativ cererile și oferta de produse, mâna de lucru și orice inițiative de interes.

g. Locuința rurală. Populația care trăiește în mediul sătesc merită și trebuie să fie în măsură a dispune de un habitat de calitate conform normelor moderne de confort. Prioritate în această cerință ar trebui să fie pentru partea de populație cu venituri și posibilități mai reduse. Autoritățile naționale și locale trebuie să acționeze mai întâi pentru acest segment al populației. Totodată sunt necesare preocupări legate de tradiția locală în materie de construcții, cu privire mai ales la mărimea casei, forma, structura, materialele utilizate etc. Toate acestea depind de tradiție, de fantezia arhitecturii locale și de cultura populației. Este necesar ca locuința rurală să fie modernizată în interior și să aibă toate condițiile de confort. În exterior însă nu trebuie cu nimic prejudiciat specificul local. Noile construcții trebuie concepute ca elemente complementare la casa tradițională, cu funcționalitate, dimensiuni și materiale similare. Este necesară, deci, o politică de habitat care să îmbine vechiul, respectiv tradiția, cu noutățile de confort și evoluție arhitecturală. Fiecare zonă rurală în parte trebuie să pună accentul pe specificul local al imobilelor, evitând uniformizarea și concepția standardizată urbană, precum și folosirea în exces a materialelor de construcție produse în serie.

h. Serviciile rurale. Un element vital pentru calitatea vieții în agricultură și în localitățile rurale îl constituie serviciile, printre care: școala, biserica, magazinele comerciale, birourile de poștă, bancă, clinica, farmacia, transportul public, stațiile de benzină, atelierele de întreținere și reparații pentru obiectele de uz casnic, folosite în casă și grădină, piața locală pentru produse agroalimentare și de artizanat, cluburi cultural-sportive etc. Acolo unde sunt neglijate serviciile rurale, viața oamenilor, inclusiv cea economică, este în declin. Acolo unde unele servicii lipsesc sau sunt incomplete, cetățenii plătesc un preț majorat în contul acestora.

Mediul rural are nevoie totodată și de o infrastructură modernă, concretizată prin șosele asfaltate, cale ferată, electrificare, alimentare cu apă, canalizare, telecomunicații, care în general au fost până acum neglijate, trecute pe plan secundar, în raport cu cerințele urbane.

i. Vitalitatea socială și culturală a comunității rurale reprezintă condiția esențială a calității vieții în mediul rural. Ea asigură totodată menținerea și prosperitatea serviciilor rurale. Se regăsește în tradiția culturală, festivitățile tradiționale, în exprimarea libertăților de către minoritățile etnice. Se au în vedere încrederea și concesiile reciproc acceptate pentru soluționarea atentă a problemelor specifice existente în sânul organizațiilor sociale și adaptării acestora la sistemele colectivității cu cerințele ei moderne. Vitalitatea socială depinde, în același timp, de stabilitatea populației, de echilibrul între diferite grupuri de vârstă, precum și de o solidă structurare familială. În diferitele zone rurale declinul populației, ca și izolarea culturală, slăbesc vitalitatea socială, populația fiind amenințată cu subevaluarea propriilor capacități, ca și a resurselor sale și culturii tradiționale. De aceea, forurile responsabile trebuie implicate în procesele de formațiune și educație ale vieții sociale rurale.

Educația și formațiunea socială au un rol vital în domeniul economic. Dezvoltarea economiei locale depinde de aptitudinile tehnice și de spiritul de întreprindere pe care numai tineretul și societatea tânără le poate avea.

j. Apărarea patrimoniului rural. Europa, în ansamblu, ca și orice țară componentă în parte, dispune de relief, climat, habitat rural foarte divers. În acest cadru natural, oamenii s-au deplasat, s-au instalat, au cultivat pământul timp de milenii. Din interacțiunea care a avut loc s-au născut diverse culturi locale.

În multe situații, bogăția naturală a spațiului rural a sporit prin intervențiile conștiente ale omului, ca de exemplu drenarea terenurilor cu exces de umiditate, canalizarea râurilor, fertilizarea terenurilor agricole, irigarea zonelor aride etc. Această bogăție a fost totodată amenințată de factori negativi și intervenții umane nefaste, cum sunt poluarea aerului, solului și apelor, dezvoltarea arhaică a orașelor, industriilor, transporturilor, distrugerea păsărilor și mamiferelor mici, dezvoltarea intensivă a turismului etc. Multe din asemenea neajunsuri au fost atenuate acolo unde acțiunea oamenilor s-a axat pe însănătoșirea habitatului, prin extinderea irigațiilor, amenajarea sistemelor acvatice, împădurirea, crearea de spații verzi în localitățile urbane, gestionarea rațională a parcurilor și a rezervațiilor narurale etc. Acțiuni decise trebuie întreprinse în direcția conservării acestora din urmă, care pot asigura perpetuarea speciilor rare de plante, păsări și animale.

k. Patrimoniul cultural. Spațiul rural dispune de o mare bogăție de elemente care marchează interacțiunea foarte veche dintre om și natură. Acest lucru se vede în construcțiile de toate tipurile – case, ferme, mori, biserici, castele, păduri și multe alte opere integrate în contextul peisajului. Populația, prin cultura fiecărei comunități rurale, a dat expresie valorilor de patrimoniu ale ansamblului comunității. Acest patrimoniu, înscris în peisajul cultural, reprezintă în cea mai mare parte memoria noastră colectivă. El determină originea noilor generații, noțiunea de teritoriu, liantul cu trecutul. Reprezintă în același timp o moștenire colosală de capital și eforturi umane pe care nu de puține ori îl ignorăm sau la care renunțăm cu ușurință. Dimpotrivă, putem să-l conservăm și să-l adaptăm, spre folosul general.

În prezent, în numeroase regiuni europene, patrimoniul cultural este degradat cu repeziciune. El este ditrus înainte de toate de schimbările tehnologice și sociale, de agricultura modernă, de creșterea urbanismului, ca și de neglijarea altor factori de influență. Alegerea unor politici rezonabile în acest sens revine în sarcina autorităților guvernamentale și locale pentru încurajarea și folosirea locuințelor tradiționale, a formelor tradiționale ale bisericii și școlii. În noile condiții sociale, construcțiile noi trebuie să se afle într-o armonie deplină cu tradițiile și peisajele locale.

Politica generală și acțiunile practice care pot contribui la un asemenea echilibru al spațiului rural ar trebui să includă:

studii sistematice, actualizate, asupra patrimoniului, fundamentarea acțiunilor în cunoștință de cauză;

măsuri și reglementări legale pentru o protecție reală a patrimoniului natutal;

metode fezabile și avize date de experți pentru folosirea, întreținerea și adaptarea construcțiilor tradiționale;

ajutor financiar și fiscal pentru efectuarea de reparații și a întreținerii monumentelor istorice, sau pentru a favoriza continuarea practicilor agricole tradiționale;

formarea de profesioniști implicați în gestionarea spațiului rural, în arhitectură și activități conexe care să asigure perpetuarea tradiției și în special menținerea patrimoniului natural în armonie cu noile cerințe ale vieții moderne;

formarea și susținerea meșteșugurilor artizanale, reabilitarea și folosirea materialelor de construcții tradiționale;

schimbul de informații privind atingerea progreselor dorite în spațiul rural.

În prezent, preocupările sunt de regulă concentrate acolo unde patrimoniul este interesant, respectiv cele mai frumoase monumente, conservarea caselor vechi memoriale, a peisajului istoric. Este necesar ca asemena preocupări să fie extinse peste tot, dându-se importanță egală aplicării politicilor adecvate în întreg spațiul rural european.

CAPITOLUL 6

O privire de ansamblu și către viitor
asupra ruralității

6.1. Tendințele ruralității românești

Ruralul românesc a cunoscut pe parcursul veacului XX schimbări și transformări, pe unele dintre ele abordându-le în capitolele de pînă aici ale lucrării. Am putut urmări astfel schimbarea ocupațiilor rurale, modificări în stratificarea socială, evoluția proprietății rurale, pendularea ruralului între tradițional și modern, tipurile de organizare a economiei rurale etc. Acum, nu numai pentru că e vorba de un început de veac și de mileniu, ci și pentru că e nevoie de o perspectivă concluzivă, e necesar să conturăm câteva dintre tendințele accentuate pe care le au comunitățile rurale.

La nivelul resurselor umane pe intervalul 1977-1992, populația rurală s-a diminuat cu 14,3%, în momentul recensământului din 1992 ponderea populației rurale în societatea românească fiind de 45,7%, cu distribuiri regionale conform tabelului 37:

Tabelul 37

Sursa: Sârbu, Andrei, in Fulea, 1996, p. 124.

Tot recensământul din 1992 a înregistrat o scădere a populației active din mediul rural, aceasta reprezentând doar 21,7% din populația activă. Realitatea demografică a satelor româneșt confirmă prezența îmbătrânirii, fenomenul feminizării, precum și un nivel de instrucție scăzut la populația activă.

Sub aspect economic, comunitățile rurale românești sunt dominate de ferma țărănească mică, între 2 și 3 hectare teren, profilată pe o economie de subzistență, încât agricultura practicată este o agricultură subdezvoltată. În problema mai largă a dezvoltării rurale există disfuncționalități locale și zonale în ceea ce privește infrastructura, calitatea și dotările gospodăriilor rurale, precum și calitatea serviciilor medicale și comunicaționale. Mai ales aici putem vorbi despre existența unor procese deschise care pot să evolueze spre urbanizare și creșterea calității vieții sau pot să involueze spre aspectul de mahala și kitsch-ul rustic.

O problemă complexă, aflată tot în proces deschis, este aceea a culturii, mentalității și educației rurale. Principalele instituții culturale ale comunităților rurale (biserica, școala, căminul cultural) își manifestă diferit funcțiile culturală și spirituală.

În ceea ce privește biserica, am asistat în ultimul deceniu la o revigorare organizațională, o înmulțire a unităților eclesiastice, atât la bisericile tradiționale (ortodoxă, greco-catolică, catolică, reformată), cât și la cultele neoprotestante. Putem astfel adeveri faptul că, după deceniile de propagandă atee, comunitățile rurale se află într-o veritabilă renaștere sprirituală creștină, concretizată și prin apariția unor așezăminte monahale noi, în care își redescoperă locul și acțiunile social-umanitare.

Școlile rurale, cu puține excepții, se află însă în declin, din cauza scăderii populației școlare rurale, a apariției dascălilor necalificați, a absenței dotărilor moderne, evident în comparație cu școlile din mediul urban, mult avantajate din acest punct de vedere.

Un declin mai accentuat decât al școlilor rurale au înregistrat în ultimul deceniu Căminele Culturale, așezăminte care în foarte multe comunități rurale și-au pierdut destinația pentru care au fost înființate, chiar cu o contribuție majoră a lui Dimitrie Gusti și a școlii sociologice de la București.

Cultura și mentalitatea ruralilor se află sub incidența habitus-ului „clasei populare”, din modelul deja menționat al lui Bourdieu. Astfel, privită ca o clasă populară, populația satelor românești este: modestă, stângace, greoaie, timidă, stânjenită, neîndemânatică, săracă, naturală, directă în vorbire, solidară. Aceste componente de habitus, de comportament cultural, educațional, situează populația rurală în sfera cultural-religioasă a mentalității tradiționale. Sub aspectul culturii politice populația rurală este atrasă de populism și naționalism. Un fapt remarcabil este acela că, în alegerile comunale pentru primar și consilieri, în acordarea votului nu funcționează culoarea politică, ci mitul „bunului gospodar”, prin care în limite locale ei sancționează și populismul, și naționalismul.

La acest nivel al vieții comunităților rurale putem distinge anumite particularități ale culturii ruralilor în funcție de generații. Avem astfel, în comunitățile rurale, o generație cu vârste de peste 60 de ani, pe care o putem numi generația precolectivistă, ale cărei cultură și mentalitate sunt dominate de componente profund tradiționale, precum credința în magie, în rituri domestice, în nostalgia fabulos-mitologic a satului arhaic. Există apoi generația colectivistă, cu vârste între 40 și 60 de ani, purtătoare a unei culturi hibride, tradițională și modernă în același timp. Aici își află locul practicanții, puțini la număr, ai economiei antreprenoriale. Cei mai mulți au însă o concepție confuză despre economia rurală, cum e cazul multor localnici care, neștiind că utilitatea unui tractor este pentru 30 ha teren, și-au cumpărat asemenea mașini agricole pe care le folosesc cu același randament ca al uneltelor tradiționale: căruța și plugul tras de boi. Ei își cară lemne cu tractorul și remorca din pădure, pentru necesitățile anuale ale gospodăriei, își ară lotul de 1-2 hectare, în rest, tractoarele stau în curți, așa cum altădată stăteau boii în grajd sau la pășune.

În sfârșit, există și o generație rurală postcolectivistă, între 20 și 40 de ani. Membrii acesteia au înlocuit în plan cultural hora satului cu discoteca și dovedesc interes pentru urbanizarea propriei gospodării, pentru economia rurală cu profit. Aspirațiile lor sunt, însă, limitate fie în conflictul cu generația colectivistă, cantonată în dezvoltare, urbanizare și economie rurală confuze, fie de absența majoră a unei politici rurale coerente și performante.

Ruralitatea este dominată încă de componentele societății tradiționale, la nivel economic, cultural și mentalitar. Sub aspectul urbanizării există disparități între localitățile apropiate de zonele urbane și localitățile mai îndepărtate de aceste zone, apoi avem centre de comună cvasi-urbanizate și sate aparținătoare aceleași comune, fără elemente de urbanizare, inclusiv fără lumină electrică. Apoi, există anumite orașe mici în care industrializarea este în declin și astfel tind să devină din urban-rurale, rural-urbane. Elementele care definesc societățile industriale, dar mai ales cele care identifică societățile informaționale sunt puține, în unele comunități chiar inexistente. În ruralul românesc, din cauza subdezvoltării lui, nu avem o piață a forței de muncă, o piață a serviciilor și nici măcar o piață a terenurilor agricole.

Având în vedere sporul anual permanent evaluat la circa 270 000 suflete, față de o populație rurală de 14,5 milioane, din care 13 milioane agricultori, răspândiți în peste 3 milioane de gospodării și cultivând în total peste 7,5 milioane hectare, adică în medie circa 2,5 ha de gospodărie, sunt de prevăzut următoarele tendințe:

Folosirea mâinii de lucru supranumerară în micile exploatări familiale țărănești în vederea intensificării producției proprii.

Întrebuințarea ei lăturalnică, temporară sau permanentă: în marile exploatări agricole; în întreprinderile industriale și comerciale; în servicii publice sau lucrări de interes obștesc.

Efectele acestor împrejurări au rezultat prin faptul că România a rămas o țară în principal producătoare de cereale, înfățișând paradoxal cultivarea în regim de mică exploatație a plantelor care nu dau rentabilitate mare decât cultivate extensiv, și prin faptul că productivitatea culturilor agricole a scăzut considerabil. Mica rentabilitate a culturilor se datorează felului defectuos de alegere a acestor culturi. Dintre toate culturile, cerealele sunt, după fânețe, cele mai puțin avantajoase pentru mica exploatație, munca lor nefiind cu mult mai ușoară decât a altor soiuri. Cât privește scăderea productivității, ea este rezultatul combinat al lipsei de utilaje și de instrucție cu felul special de judecată a avantajului economic de către gospodar. Se știe cum calculează țăranul avantajul economic. Economistul Ciajanov a arătat că acesta nu urmărește niciodată maximul de rentabilitate, ca întreprinzătorul capitalist, ci întotdeauna randamentul optim, adică echilibrul perfect dintre efortul său și folosul dobândit de pe urma acestuia. Rezultă, deci, o economie națională subordonată principiului acoperirii nevoilor prin muncă, și nu dobândirii de câștig. Devenit stăpân pe pământ, cu obligații financiare minime și fără exigențele unui trai superior celui tradițional, țăranul român poate să fi renunțat de bună voie la exploatatrea muncii proprii peste gradul de intensitate necesar să-i asigure standardul de viață cu care era obișnuit dinainte.

Procesele deschise pe care le-am semnalat, chiar dacă unele dintre ele reprezintă involuții, sunt germeni de schimbare, dezvoltare și modernizare care, în funcție de numeroși factori, puși în valoare de lucrarea de față, vor rodi sau vor stagna.

6.2. O dilemă: țăranul etern sau ruralul pluriactiv

În zece ani de transformare fundamentală a comunităților rurale o întrebare revine obsesiv: este o reîntoarcere la economia țărănească și la țăranul etern sau există deja o economie rurală în care actorul principal este ruralul cu multiple statusuri ocupaționale?

Sociologic s-a constatat coexistența caracteristicilor celor două tipuri de economii cu morfologii și structuri diferite:

Locuința rurală a rămas de tip organic; exprimă în continuare poziția socială în ierarhia comunitară și adaptabilitatea la mediu, dar în funcție de statusul ocupațional al gospodăriei rurale variază numărul de camere, suprafața locuibilă și calitatea locuirii. Datele obținute de la recensământurile efectuate în anii 1966, 1977 și 1992 relevă faptul că ponderea majoritară a fondului locativ este a clădirilor individuale reprezentate printr-o locuință. Într-un studiu sociologic efectuat în 1998, populația investigată locuia în proporție de 99% în „casă la curte”; dintre persoanele intervievate 97,1% erau proprietarii locuințelor. Acumularea din mai multe surse de venit permite creșterea dimensiunilor spațiului locativ: gospodăriile formate din agricultori aveau o suprafață a locuinței de 50,2 m2, gospodăriile formate din pluriactivi dețineau o suprafață de 62,39 m2. venitul este variabila discriminatorie și pentru calitatea locuirii: din totalul gospodăriilor formate din agricultori 64,7% deșineau frigider, mașină de spălat 36,9%, automobil 23%; din totalul gospodăriilor formate din pluriactivi 86,5% aveau frigider, 59,5% mașină de spălat, 41,5% mașină.

Există o specializare funcțională a spațiului domestic relativ diferită: grajdurile au suprafețele cele mai mari în cadrul gospodăriilor formate numai din agricultori, facilitățile de depozitare au cea mai mare suprafață în cadrul gospodăriilor de pluriactivi. În ultimii ani apare fenomenul închirierii, în mod special la gospodăriile pluriactive. Infrastructura productivă este atât de sumară încât definește gospodăria rurală ca o entitate productivă tradițională. Distribuția pe tipuri de gospodării indică o redusă utilizare a mijloacelor mecanice de către gospodăriile agricole, în timp ce gospodăriile pluriactive au un alt tip de structură: 62,6% utilizează în special muncă mecanizată, 11,1% lucrează cu animale, 9,3% manual și 17% combinat. Infrastructura productivă de care dispun variază în funcție de structura socio-economică a gospodăriei; de exemplu 8,3% dintre gospodăriile pluriactive au tractor, în timp ce 4,1% dintre cele agricole sunt proprietare ale unui tractor sau 3,7% dintre gospodăriile pluriactive au semănătoare, în timp ce ponderea pentru gospodăriile agricole era de 1,8%. Tipul de agricultură practicat diferă îndepărtând gospodăriile de pluriactivi de economia tradițională, țărănească.

Structuri de consum atât de diferite încât descriu două economii domestice: un model tradițional și unul cu accente consumatoriste. Gospodăriile agricole cheltuiesc pentru hrană, băutură și țigări 50,1% din totalul cheltuielilor, gospodăriile pluriactive 52,1%. Dacă ne focalizăm atenția asupra structurii cheltuielilor anuale, atunci constatăm că ponderea cheltuielilor pentru educație era de 15,6% în gospodăriile agricole și de 33,8% în cele pluriactive sau de 2,5% era ponderea cheltuielilor pentru asigurări în gospodăriile agricole și de 7,5% în cele pluriactive. Ocuparea pluriactivă generează o „spargere” a autarhiei economice și sociale determinând începutul emancipării moderne a gospodăriei rurale.

Există o distanțare economică și socială probată de autoconsum; într-o proporție mare este definitoriu pentru gospodăria de agricultori – 64,7% dintre agricultori consideră că sunt și consumatorii cerealelor pe care le produc, 74,1% apreciază că sunt consumatori de carne de pasăre din propria gospodărie, 71% consumă legumele din grădinile proprii, în schimb pluriactivii își apreciază autoconsumul pentru aceleași produse în proporții mult mai reduse, cereale 59,6%, carne de pasăre 68%, legume 62%;

Structuri comportamentale economice diferite: comportamente tradiționale pentru agricultori și comportamente antreprenoriale pentru pluriactivi. Dacă analizăm nivelul aspirațiilor, al manifestărilor latente constatăm că 30% din gospodările agricole și 76,5% din cele pluriactive sunt interesate în creșterea producției agricole. Există o receptivitate pronunțată pentru schimbarea domeniului acțional: 72% dintre gospodăriile pluriactive sunt interesate să lucreze în alte activități decât în agricultură. Maleabilitatea socială la nivel latent, se manifestă și la nivelul intențiilor de a se lansa în afaceri neagricole. Mult mai evident comportamentele investiționale descriu două tipuri de economii: unul specific economiei țărănești, în care se fac investiții minime, din surse proprii sau din împrumuturi făcute de la rude și numai pentru cumpărarea animalelor, educația copiilor și pentru construcții de locuințe și celălalt, specific unei economii care încearcă să spargă tiparele tradiționale în care investițiile făcute se realizează și din împrumuturi de la bancă și de la rude, scopul lor fiind cumpărarea de animale, educația copiilor, construcții clădiri, dar și cumpărarea unei mașini camion, la acestea adăugându-se cumpărarea de pământ, construit altă casă. Un comportament economic care-i deranjează este cel determinat de arendare: luatul în arendă este mai pronunțat la pluriactivi (13% dintre ei au luat în arendă) și mai atenuat la gospodăriile formate din agricultori (8% dintre aceste gospodării au luat în arendă); în schimb, datul în arendă este un fenomen invers: 19% dintre gospodăriile de agricultori dau în arendă și 11% dintre gospodăriile de pluriactivi dau pământul în folosință. Există o corelație între gospodăriile care dau în arendă, producția animalieră și autoconsum; este evident că deținerea unor „produse de rezistență”, care conferă securitate alimentară este corelată cu datul în arendă și tot atât de evident este faptul că aceste raporturi de corelație descriu fenomenul arendării ca fiind unul specific gospodăriilor sărace sau într-un proces de sărăcie rapid, caracterizate de o vârstă medie mare cu o morbiditate accentuată și lipsită de mijloace financiare. Există în economia țărănească manifestări ale unor rupturi, clivaje care antrenează toți actorii rurali și care pot deveni, într-un mediu economic favorabil, elemente principale ale schimbării; dacă analizăm piața forței de muncă rurală din perspectiva lucrătorilor permanenți se constată că există o pondere semnificativă a gospodăriilor pluriactive care utilizează acest tip de forță de muncă; mai mult sursele de aprovizionare cu forță de muncă sunt, în cazul acestor gospodării, în primul rând comunitatea locală, urmată de prieteni și rude; în cazul gospodăriilor formate din agricultori există aceeași ierarhie, ceea ce înseamnă valorificarea capitalului social al gospodăriei.

Indiferent de dimensiunea studiată, de tipul de comportament analizat sau de structura asupra căreia ne focalizăm interesul, putem stabili diferențe marcante între cele două tipuri de actori rurali, între cele două tipuri de gospodării, diferențe care nu au fost generate de ultimul deceniu, dar au fost și mai mult accentuate. Este posibil ca în perspectiva unei coerențe a politicii agricole sau, mai corect formulat, în cazul existenței unei politici rurale, societatea țărănească să fi avut mai multe și mai congruente insule în care să fi existat pur și simplu o economie comercială rurală. Absența unor asemenea proiecte politice și strategice a însemnat pentru comunitățile rurale procese ale propriilor deveniri, logica proprie în demersul evoluției comunitare, dar și o serie de răspunsuri specifice la solicitările sistemului macroeconomic. Un răspuns greu de înțeles în termeni economici și sociali, greu de acceptat în termenii modernității și dezvoltării, dar singurul care a fost posibil.

Morfologiile și structurile celor două economii care sunt caracteristice comunităților rurale induc o percepere greu de definit pentru viitorul lor; indiferent de perspectiva de abordare ai impresia că modernizarea, emanciparea economică și socială se face cu fața spre trecut, că actorii sociali sunt potențați de propriile caracteristici și nu de un sistem favorizant.

BIBLIOGRAFIE

Maria Vincze – Politici agricole în lume – teorii și realități ; Editura Presa Universitară Clujeană; Cluj-Napoca 1999;

Ion Păun Otiman – Dezvoltarea rurală în România ; Editura Agroprint; Timișoara 1997;

Toma Roman și colectiv – Sociologie economică rurală ; Editura ASE; București 2004;

Victor Neagu, Gheorghe Stanciu – România – Charta europeană a spațiului rural ; Editura Ceres; București 1996;

Constantin Chirca, Emil Daniel Teșliuc – De la sărăcie la dezvoltare rurală ; Comisia Națională pentru Statistică; București 1999;

Dinu Gavrilescu (coordonator), Marioara Rusu – Economii rurale locale ; Editura Agris; București;

Dumitru Patriche – Piața rurală

Ion Bold, E. Buciuman, M. Drăghici – Spațiul rural – definire, organizare, dezvoltare ; Editura Mirton; Timișoara 2003;

Puiu Nistoreanu – Turismul rural – o afacere mică cu perspective mari ; Editura Didactică și Pedagogică; București 1999;

Gheorghe Socol – Evoluție, involuție și tranziție în agricultura României ; Editura I.R.L.I.; București 1999;

Mircea Vulcănescu – Prolegomene sociologice la satul românesc ; Editura Eminescu; București 1997;

Ștefan Costea, Maria Larionescu, Florin Tănăsescu – Agricultura României – o perspectivă istorico-sociologică ; Editura Ararat; București 1996;

Traian Vedinas – Introducere în sociologie rurală ; Editura Polirom; Iași 2001;

Vasile Miftode – Elemente de sociologie rurală ; Editura Științifică și Enciclopedică; București 1984;

Dinu Gavrilescu, Ioan Davidovici, Daniela Giurcă (coordonator) – Lecții ale tranziției – Spațiul rural și sectorul agroalimentar românesc ; Editura Expert; București 2001;

Eugen Simion (coordonator general) – Prioritățile politicilor agricole asupra gospodăriei rurale ; Academia României, Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologice; 2002;

*** – Impactul politicilor rurale asupra gospodăriei rurale ; Academia României, Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologice; 2002.