Economia Subterana Fata Ascunsa a Lumii

=== ffc0570a8b5453b048d6b5b26324db776f9cbe76_670614_1 ===

Capitolul I

Economia subterană

I.1. Conceptul de economie subterană

Literatura economică a dat dovadă de foarte multă imaginație în căutarea unei denumiri pentru acest tip de economie. Acest fenomen este cunoscut sub diverse denumiri, cum ar fi: economie subterană, economie informală, neoficială, ocultă, ascusă, invizibilă, ilegală, neagră, gri, fantomă. Noțiunea de economie subterană dispune de o traducere sugestivă provenită din limba engleză, fiind studiată cu precădere de economistul american Peter Gutmann, care a denumit-o „The Subterranean Economy” și „The Underground Economy”, în care mai mulți economiști americani au dezbătut subiecte legate de activități ilegale, precum traficul de droguri, prostituția, jocurile de noroc sau împrumuturile ascunse. Încercările de definire a economiei subterane constituie o preocupare pentru cercetarea economică, impusă nu atât de necesități teoretice, cât mai ales practice, de delimitare a sferei activităților sale, de cunoaștere si identificare a domeniilor cu care ea interferează (Craiu, 2004) Definițiile date economiei subterane sunt aproape tot atât de diverse pe cât sunt de variate activitățile prestate în această sferă. În acest sens, există un număr considerabil de clasficări și definiții, exprimând în principal opoziția economiei ascunse față de modul de producție dominant (economia oficială), de legalitatea sau de respectul față de regulile în vigoare. (Craiu, 2004) Dificultatea definirii economiei subterane, generate de diversitatea activităților pe care ea le reunește, de faptul că acestea variază în funcție de particularitățile în spațiu și timp, specifice acestui tip de economie, a făcut ca în literatura de specialitate sa apară o multitudine de definiții mai largi sau mai restrânse. (Craiu, 2004) Într-o altă clasificare a activităților economice ce se realizează, propuse de Pierre Rosanvallon, se face distincția între economia autonomă și economia ocultă. “Economia autonomă grupează activități subterane necomerciale ca: munca domestică (autoconsumul, îngrijirea copiilor, menajul, gradinaritul, etc.), serviciile de întrajutorare între vecini, prieteni, rude, munca voluntarî în folosul persoanelor fizice, juridice sau comunității, în general. Economia autonomă este considerate ca latura “pozitivă” a economiei subterane pentru faptul că poate produce bunuri și servicii într-un mod mai economic, mai adaptate, mai puțin standardizate decât cele furnizate pe piață”. (Craiu, 2004, p. 36) Economia ocultă se referă la activitățile subterane comerciale cum sunt: – activitățile legale nedeclarate: producția întreprinderilor clandestine, raporturile diminuate ale producției întreprinderilor oficiale, salariile plătite dar nedeclarate sau declarate la un nivel diminuat; – activitățile delictuale: proxenetism, prostituție, jocurile de noroc, escrocherii, coruție, mită, fraude de asigurare, trafic de stupefiante; – activitățile frauduloase: munca la negru, fraudă fiscală, trafic de forță de munca, etc.” (Rosanvallon, 1989) Cea mai cuprinzătoare definiție considerată de specialiști este cea a lui Pierre Pestieau. În cartea sa „L’economie souterraine”, el definește economia subterană ca fiind „ansamblul activităților economice ce se realizează în afara legilor penale, sociale sau fiscale sau care scapă inventarierii conturilor naționale”. (Pestieau, 1989, p. 81) Căutarea de noi principii care să reușească să reprezinte cât mai bine totalitatea activității de economie subterană rămâne în continuare în domeniul preocupărilor economiștilor de specialitate, deoarece caracterul subteran al unei economii nu poate fi caracterizat într-un mod universal, ci ținând cont de situația concretă din fiecare țară. Dupa cum ne spune și Nicolae Craiu în cartea sa „Economia Subterană între Da și NU”: „Este evident că pretenția definiției exhaustive, unice (pe baza unor criterii simpliste, nediferențiate) a economiei subterane, în condițiile unei atari complexități a fenomenului, nu este ușor de realizat, practic neputând fi cuprinsă întreaga specificitate a manifestărilor ei.” (Craiu, 2004, p. 39.) Scopul acestui fenomen și al acestor activități subterane este evident, economic, vizează maximizarea veniturilor, neținându-se cont de metodele și mijloacele folosite în vederea atingerii acestuia, deși ele pot fi ilegale și pot atrage asupra lor repercusiuni grave. În ceea ce privește participanții la activitățile subterane, pot fi identificate două categorii de persoane: cele care lucrează și obțin venituri exclusiv în economia subterană, iar cea de-a doua categorie o reprezintă persoanele ce obțin venituri atât din surse legale, cât și din economia subterană.

I.2. Metode de determinare a dimensiunilor de determinare a dimensiunilor economiei subterane

Natura ascunsă și omogenitatea formelor de manifestare a activităților subterane înregistrează o anumită slăbiciune metodelor de măsurarea a dimensiunilor acesteia, privilegiind în mai multe cazuri aproximările, cifrele neverificabile, rezultatele fiind, de cele mai multe ori, improbabile. Abordarea din punct de vedere economic a economiei subterane înseamnă cel puțin următoarele elemente: – Studierea aspectelor cantitative, exprimate în bani, angajați la negru, ore de muncă, relative la produsul intern brut și la ocuparea totală a forței de muncă; – Studierea motivațiilor și a cauzelor, care presupune analizarea unor variabile economice, cum sunt: rata șomajului, presiunea fiscală, nivelul și gradul de colectare a veniturilor bugetare; – Studierea consecințelor, ce implică atât aspecte economice, cât și sociale: repercursiunea asuprea nivelului de trai și al alcătuiri veniturilor (Craiu, 2004) Deși avem aceste elemente, nu ne putem limita numai la ele, deoarece înseamnă să tolerem o restricție în înțelegerea subiectului: tradițiile, aspectele morale, modul de viață specific, sunt condiții cu atât mai importante, cu cât sunt și dificile de analizat și imposibil de cuantificat. Știind cât de grea este dificultatea în estimarea unui fenomen atât de complex ca și economia subterană, metodele recomandate de specialiști sunt foarte diferite, în funcție de abordarea pentru care decid aceștia. Există două mari categorii de metode de cuantificare a economiei subterane: a) Prima categorie conține evaluări de natură sectorială: se referă la sectoare economice specifice. Acestea folosesc drept procedeu de lucru, anchetele sau studiile de caz. În aceste condiții, pentru a obține o evaluare globală, trebuie agregate rezultalele parțiale astfel obținute. b) A doua categorie reunește metode care încearcă să cuprindă într-o singură cifră mărimea relativă a economiei subterane. Aceste metode, care pot fi calificate drept indirecte și globale, se bazează pe o concepție atractivă la prima vedere; activitățile subterane lasă unele “indicii”: este suficient de a detecta aceste indicii și ele vor conduce la un fenomen pe care dorim să-l evaluăm. (Craiu, 2004) Baza de la care se pleacă este că dacă veniturile pot fi ascunse, cheltuielile pe care aceste venituri le îngăduiesc sunt cel mai adesea vizibile și cel mai ușor de urmărit.

I.2.1. Evaluarea fenomenului subteran

Existența economiei subterane nu poate fi pusă la îndoială, sunt numeroase “indicii” care afirmă sau cel puțin care sugerează existența acestui fenomen. Majoritatea copleșitoare a celor care observă și a celor care studiază acest fenomen ascuns al economiei este de părere că o cuantificare cu un grad cât de cât acceptabil de precizie este imposibilă, din cauza caracterului “secret” al fenomenului. Cu toate aceste impedimente, există numeroase studii care includ estimări ale dimensiunii economiei subterane. Este evident că o evaluare directă este aproape imposibilă, dar ar putea fi investigate indiciile pe care acest fenomen complex le lasă în urma lui în celelalte sfere ale economiei și se poate încerca cuantificarea acestor indicii. O analiză a studiilor și a referirilor cu privire la economia subterană conduce la concluzia că pot fi delimitate trei direcții de abordare a determinării dimensiunilor acesteia: a) Lansarea unor cifre cu caracter speculativ, în funcție de anumite interese conjuncturale. Rolul unor astfel de „estimări” este acela de a convinge publicul și mediile interesate că, sesizând dimensiunile activităților ce scapă reglementărilor legale, cei în drept vor adopta măsurile potrivite, oferind astfel, după caz, justificarea anumitor măsuri. b) O altă direcție o reprezintă emiterea unor cifre a căror fundamentare este exclusiv un raționament logic, o bună cunoaștere a activității economice (atât formale, cât și informale), acest gen de analiză oferind, deseori, cifre pertinente, cel puțin în situația în care autorul este un bun cunoscător al realității din țara sa, și nu numai, având o bună pregătire de specialitate și intuiția necesară unui astfel de demers. Un rol important în abordarea acestei metode îl are și realizarea unor comparații internaționale, cel puțin cu țări asemănătoare ca structură economică, legi și cutume, comportament al agenților economici și, nu în cele din urmă, a caracteristicilor educaționale, temperamentale ale populației. c) O a treia direcție o reprezintă estimările pe baza metodelor de evaluare bine definite, pentru care sunt elaborate anumite metodologii de calcul, metode care se bazează pe aceeași idee și anume că economia subterană lasă urme, care apar pe piața muncii, în agregatele monetare sau sub forma dezacordului între venituri și cheltuieli.

I.2.2. Metode de evaluare

Pot fi enumerate numeroase metode recomandate, în funcție de diferite criterii, făcându-se diferența între nivbelurile micro- și macroeconomice. În funcție de percepția bazată pe comportamentele diferiților agenți de decizie care “lasă indicii”, aici vom prezenta patru categorii distincte de abordare: – Diferențele dintre veniturile realizate și cheltuielile făcute, atât la nivel micro, cât și național; – Indicii ce se desprind ca urmare a controalelor fiscale și altor metode de control; – Indicii ce apar pe piața muncii; – Indicii legate de agregatele monetare. (Craiu, 2004)

I.2.2.1. Diferența dintre venituri și cheltuieli

Dacă o entitate care lucrează în sectorul neoficial își trece sau își declară o parte a veniturilor încasate la un nivel inferior celui real, acest ban ascuns va ieși la iveală mai târziu sub formă de cheltuială. Acestă diferență poate constitui un indiciu asupra dimensiunii economiei subterane și poate fi pusă în evidență atât la nivel individual cât și la nivelul sistemului financiar național. Această metodă constă în comparația estimărilor veniturilor din înregistrările în conturile naționale cu estimările de venituri declarate fiscal. Diferența dintre cele doua estimări se consideră venituri nedeclarate, prin urmare, “venituri subterane”. Metoda aceasta are avantajul unei maniere de calcul simple, ușor de aplicat, iar prin urmărirea, an de an, a mărimii relative a acestor diferențe, se poate explica evoluția generală a economiei oculte. Dezavantajul acestei metode de estimare este o serie de neajunsuri, printre care, mai importante par sa fie:

erorile în estimarea ambelor agregate;

erorile cauzate de diferențele de cuprindere statistică;

estimările produsului intern brut nu sunt totdeauna independente de estimările

venitului pe baza datelor fiscale.

În România, Institutul Național de Statistică a efectuat evaluări ale economiei subterane care a fost apreciată la o alarmantă cifra de circa 30% din PIB.

I.2.2.2. Evaluarea economiei subterane pe baza datelor din verificările fiscale

Această metodă fiscală de evaluare pleacă de la informațiile obținute de autoritățile fiscale în urma controalelor de verificare a veniturilor ascunse, sustrase de la impozitarea legală. Datele obținute din controalele fiscale permit o cunoaștere detaliată a situației, evidențiind:

acele profesiuni sau categorii de venituri care declară venituri mai mici decât cele reale sau nu le declară deloc;

în ce măsură se practică această formă de sustragere de la fiscalitate.

Rezultatele controalelor fiscale sunt aplicate, prin extrapolare, la ansamblul populației impozitabile.

Recurgerea la rezultatele controalelor fiscale este întrebuințată cu frecvență diferită, în funcție de țară, chiar și în cadrul celor componente ale OECD. (Craiu, 2004) Problema acestei metode este numărul mare de persoane care nu fac nici o declarație fiscală și ca urmare rezultatele obțiunte sunt mult diminuate față de situația reală.

I.2.2.3. Indicii ce apar pe piața muncii

Evaluarea economiei subterane prin această metodă pornește de la concepția că rata de participare oficială a forței de muncă este constantă, modificarea acesteia fiind considerată a se datora activităților (în creștere sau în scădere) din sfera subterană.

Limitele acestei metode pot fi:

diferențele dintre cele două rate de participare pot avea și alte cauze;

salariații din economia oficială, pensionarii pot lucra un număr de ore și pe piața neagră. (Craiu, 2004)

O variantă a metodei constă în compararea ratei oficiale de participare activă cu aceea a țărilor și/sau a perioadelor în care economia subterană are o mărime minimă. Diferența dintre ratele de participare oficiale și „reale” este considerată a fi un indiciu privind mărimea forței de muncă neregulate. O altă variantă a metodei o reprezintă încercările de cuantificare a dimensiunii economiei subterane în termeni absoluți, pe bază folosirii de chestionare și interviuri, în special prin anchete și sondajea asupra folosirii timpului. Acestea sunt adresate atât celor ce recurg la angajarea sau la serviciile altora, cât și celor ce-și vând serviciile pe piața muncii negre. Avantajul principal al acestei metode este acela că permite luarea în calcul, nu numai a activităților plătite în bani, dar și a celor plătite în natură, această formă de plată având o pondere deloc de neglijat.

I.2.2.4. Indicii în sfera monetară

Cea mai folosită metodă de evaluare a economiei subterane este diferența vizibilă pe piața monetară. Aceasta pornește de la ideea că tranzacțiile din sectorul neoficial sunt efectuate în numerar pentru a face mai dificilă descoperirea și urmărirea lor de catre autorități, sunt mai puțin vizibile decât operațiile bancare. Nivelul economiei subterane este atunci dat de cantitatea de numerar folosit la nivel national în plus față de cel din tranzactiile oficiale. Această metodă este considerată mai credibilă întrucât structura și cantitatea masei monetare sunt în general în mod normal cunoscute. Totusi, este de remarcat ca si în cadrul economiei subterane sunt uneori folosite platile prin banca sau prin mijloace electronice. Sunt cunoscute, în practică, trei metode care presupun abordarea monetară a evaluării economiei subterane:

1) Plecând de la ideea că punerea în circulație a unei cantități în creștere de cupiuri de valoare mare, în scopul facilitării plăților, este o dovadă a extinderii activităților „negre”, se încearcă acreditarea ideii că s-ar putea astfel determina mărimea activităților informale. Această metodă, simplificând o realitate extrem de complexă, dă mai curând indicii asupra tendințelor care se manifestă în acest domeniu, decât o idee cât de cât pertinentă asupra mărimii acestuia. 2) Metoda tranzacțiilor pornește de la ipoteza că există o relație constantă, în timp, între volumul tranzacțiilor în numerar și PNB total, oficial și clandestin. Metoda se bazează pe cunoscuta relație cantitativă a lui Fischer:

M * V = p * T

unde: M- masa monetară

V- viteza de circulație a banilor

p- nivelul prețurilor

T- volumul tranzacțiilor

Observând masa monetară totală M, care cuprinde atât moneda, cât și depozitele la vedere, se poate deduce mărimea PNB total. Prin deducerea din acesta a PNB oficial, se obține PNB clandestin, sub forma unui reziduu în termeni de PNB. Ipoteza pe care se construiește această evaluare este aceea că viteza de circulație a banilor, în cele două sectoare (legal și ilegal), este egală. 3) Metoda cea mai frecvent folosită, din această categorie, este aceea fondată pe raportul dintre moneda în circulație și depozitele le vedere. Conform acesteia, tranzacțiile economiei clandestine se reflectă în modificările raportului între moneda în circulație și depozitele la vedere, deținute în instituții bancare Ipoteza de bază a metodei creșterii cererii de lichidități este următoarea: presupunând că viteza de circulație a monedei este aceeași în economia ocultă și în economia oficială, orice creștere semnificativă a cererii de lichiditate, în raport cu depozitele bancare, poate indica o expansiune a activităților negre. (Craiu, 2004) Problemele acestei metode se referă la modul în care a fost constrită cercetarea:

implică alegerea unui an de bază, în care se presupune un anumit nivel al economiei clandestine, de cele mai multe ori considerat nul;

tranzacțiile în numerar, chiar în acest sector, sunt tot mai frecvent reglementate prin folosirea cecurilor și a altor metode moderne de plată;

viteza de circulație a banilor, considerată aceeași în cele două sectoare, este foarte greu de sesizat chiar pentru economia oficială, în sectorul informal fiind cu atât mai dificil de estimat.

I.3. Tipuri de economie subterană

I.3.1. Frauda fiscală

Conceptul de fraudă fiscală poate fi definit ca ansamblul practiciilor care urmăresc eludarea în totalitate sau în parte a impozitului datorat statului. Aceste practici pot fi sancționate prin pedepse administrative, chiar penale. În practică, frauda este determinată de sistemul legislativ și de momentul desfășurării unei anumite activități, fiind astfel încadrată în formele acceptabile sau în formele dure de manifestare. Există situații foarte dese când contribuabilii cu venituri mici sunt impozitați riguros, în timp ce posesorii unor venituri consistente, beneficiază de o multitudine de circumstanțe care duc la o impozitare extrem de redusă, ceea ce contravine principiilor echității fiscale. (Ștefan & Cucu, 2000) În funcție de condițiile și împrejurările în care se manifestă, dar și de normele legale ce reglementează fiecare categorie de impozite, frauda poate avea conotații violente, efectele rezultate constând în sustragerea totală de la achitarea obligațiilor fiscale prin falsificarea documentelor, crearea unor scenarii fiscale, distrugerea evidențelor contabile, dar și interpretarea greșită a legii cu scopul de a anula, diminua sau amâna plata impozitelor și a taxelor. (Ștefan & Cucu, 2000) Declararea veniturilor și stabilirea impozitelor aferente, pot fi operațiuni simple numai în cazul în care sursele sunt bine delimitate, iar tehnica de calcul are la bază un sistem logic. Siguranța determinării unor date precise ale impozitelor scade simțitor în cazul în care există o mulțime de surse de venit pentru același subiect, simultan. (Ștefan & Cucu, 2000) „Frauda fiscală este o realitate făcută din contraste și paradoxuri; ea este loc pentru prejudecăți și credințte tenace, deoarece absența datelor absolut sigure nu permite o confirmare sau imfirmare cu certitudine.” (Craiu, 2004, p. 49)

I.3.2. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală este definită de Iulian Văcărel ca „totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesați sustrag, în totalitate sau în parte, materia lor impozabilă obligațiilor stabilite prin legile fiscale”. (Văcărel, 2008, p. 63)

Acest fenomen este întânit în toate statele lumii, afectând negativ societatea și echilibrul finanțelor publice. Aceasta constă în sustragerea de la plata impozitelor prin utilizarea legilor fiscale, în acest mod există cazuri în care se profită de caracterul teritorial al legilor fiscale pentru a amplasa desfășurarea unor activități generatoare de venit în țări străine, unde aceste activități sunt mai puțin sau deloc impozitate, adevărate paradisuri fiscale. (Brașoveanu, 2010) Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple, dar cele mai importante sunt:

Excesivitatea sarcinilor fiscale (povara fiscala), mai cu seama pentru unele categorii de contribuabili, aceasta excesivitate se explica in parte si are drept efect, tocmai amploarea evaziunii fiscale;

Sistemul legislativ fiscal, care pe langa faptul ca este incomplet, prezinta mari lacune, imprecizii si ambiguitati, creeaza pentru contribuabilul evazionist un spatiu larg de manevra, in incercarea sa de sustragere de la plata obligatiilor fiscale legale;

Psihologia contribuabilului si insuficienta educatie fiscala si civica a acestuia;

Modul de organizare, functionare si dotare a organelor fiscale si a celor de control financiar-fiscal;

Lipsa unor reglementari clare, precise si unitare pentru combaterea acestui fenomen.

Cu toate acestea, statul prin puterile publice, poate si sa incite la evaziune fiscala urmarind, in principal, doua scopuri:

a) un scop „pozitiv” argumentat de dorința de a stimula formarea capitalului

b) un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecințe.

Fenomenul de evaziune fiscală se întâlnește și în România, la o scară destul de largă. La 1 iulie 2010 a fost adoptată mărirea TVA (taxa pe valoarea adăugată) de la 19% la 24%. Această măsură a determinat, scăderea consumului, creșterea inflației, dar și creșterea presiunii asupra agenților economici, fapt ce a dus la o creștere considerabilă a evaziunii fiscale.

Printre măsurile care mai pot fi avute în vedere pentru limitarea ariei evaziunii fiscale, pot fi menționate:

unificarea legislație fiscale și o mai bună sistematizare și corelare a acesteia cu ansamblul cadrului din economie;

eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală și o mai bună corelare a facilităților fiscale;

în legislația fiscală trebuie să se regăsească în mai mare măsura, pe lângă prevederile punitive, și cele care pot determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei de evaziune fiscală;

utilizarea prin mai mare măsură a controlului prin excepție (sondaj) și trecerea

pe un plan secundar a controlului permanent;

stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salarii și stimulente pentru

cointeresarea aparatului fiscal;

crearea unei baze de date la nivel de Minister al Finanțelor Publice care să arate dacă respectiva persoană juridică are sau nu are datorii la stat;

perfecționarea sistemului de pregătire a personalului cu atribuții în prevenirea, identificarea și combaterea evaziunii fiscale;

circulația banilor de la consumatorul final să se execute prin intermediul conturilor bancare sau cardurilor;

adoptarea unei rate a fiscalității la un nivel oprim;

scăderea ratei inflație;

creșterea gradului de ocupare profesională;

asigurarea unei creșteri reale a nivelului de trai;

respectarea codului etic de controlorul fiscal;

identificarea tuturor contribuabililor care cad sub incidența legilor fiscale;

identificarea corectă și completă a materiei impozabile;

desființarea firmelor incorecte;

anularea autorizațiilor de funcționare;

confiscarea bunurilor sau a valorilor nedeclarate.

I.3.3 Paradisurile fiscale

Prin paradis fiscal de înțelege un stat sau o zonă geografică având un regim de impozitare aproape inexistent și un grad ridicat de discreție fiscală. În aceste zone se pot suprima obligațiile fiscale în deplină legalitate și sunt aproape imposibil de controlat, fiind unul din procedeele cele mai cunoscute și mai utilizate de fraudă și evaziune internaționale. Scopul utilizatorilor paradisurilor fiscale este simplu, acela de a plăti mai puțin, și de a câști mai mult. Denumirea de paradis fiscal tinde să fie înlocuită de alți termeni: paradis financiar sau centru financiar internațional. Acești termeni sunt mai puțin provocatori, mai ales în epoca anti-paradisurilor fiscale. Așa cum aprecia Vasile Bîrle, în lucrarea citată, paradisul fiscal este „un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internațională de către contribuabilii care caută un tratament financiar avantajos” (Bîrle, Evaziunea fiscală și corupția în sistemul fiscal, 2003) În opinia lui Costică Voicu, termenul de paradis fiscal este „deseori înșelător și incorect”: pentru a descrie o țară din acest punct de vedere, ar trebui utilizat termenul de „jurisdicție a secretului financiar”. (Voicu, 1999) OCED (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) a declarat următoarele criterii ca fiind necesare pentru a defini un paradis fiscal. Acestea sunt:

– taxe nesemnificative sau inexistente; – lipsa de transparență a sistemului fiscal; – absența schimbului de informații fiscale cu alte state;

“Eticheta” de paradis fiscal nu reprezintă nimic oficial și variază în funcție de instituțiile care o vehiculează. OCED, la acel moment, a încercat să clasifice paradisurile fiscale elaborând trei liste diferite:

– neagră, pentru state total necooperante în domeniu fiscal: (Costa Rica, Malaezia, Filipine, Uruguay); – gri pentru statele, care au promis să se conformeze noilor reguli, fără însă a le aplica, precum și cele care “respectă în mod substanțial” aceste reguli: (Austria, Belgia, Brunei, Chile, Guatemala, Luxemburg, Singapore, Elveția, Andora, Anguilla Antigua, Barbados, Aruba, Bahamas, Bahrein, Belize, Insulele Bermude, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Cook, Republica Dominicana, Gibraltar, Granada, Liberia, Liechtenstein, Insulele Marshall, Monaco, Montserrat, Nauru, Antilele Olandeze, Niue, Panama, Sfantul Kitts și Nevis, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Samoa, San Marino, Insulele Turks și Caicos, Vanuatu); – albă, pentru statele sau teritoriile care au făcut “un efort real pent a se conforma regulilor ce decurg din standardele internaționale ale OCED: (Argentina, Australia, Barbados, Canada, China, Franța, Germania, Grecia, Guernsey, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Jersey, Coreea, Malta, Mauritius, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Insulele Seychelles, Slovacia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Marea Britanie, Statele Unite, Insulele Virgineru). (Wall-Street, 2009)

Paradisurile fiscale prezintă anumite caracteristici predominante:

amplasarea în imediata apropiere a mărilor și oceanelor;

majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, de curând independente, sau

teritorii autonome cu un plasament exotic și o populație redusă;

oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entitați juridice, societăților care își stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care își au rezidența pe teritoriul acestora, în scopul atragerii societăților în expansiune, atragerii de capital și stimulării apariției de activități necesare asigurării echilibrului economic și social;

protecția prin lege a operațiunilor financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau juridice;

secretul bancar;

lipsa controlului asupra monedei;

își adaptează permanent legislația fiscală în concordanță cu evoluția acesteia pe plan internațional. (Corduneanu, 1998)

Prin urmare pardisurile fiscale reprezintă o componentă seminficativă a crimei organizate, fiind utilizată pentru spălarea banilor probabil proveniți din activități ilegale.