Economia Si Consumul Romaniei

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTINȚIFICE

UNIVERSITATEA “BOGDAN VODĂ” DIN CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENTĂ:CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTINȚIFIC

Lect.univ.dr. Oana GLOGOVEȚAN

ABSOLVENT

Ioana MOLDOVAN

CLUJ-NAPOCA

2016

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………3

I.VENITUL, CONSUMUL SI ECONOMIILE PARTE INTEGRANTĂ A REZULTATELOR MACROECONOMICE………5

1.1. VENITUL

1.1.1.Sursa veniturilor

1.1.2. Distribuirea si redistribuirea veniturilor

1.1.3. Politica veniturilor in Romania

1.2. CONSUM

1.2.1.Structura consumului

1.2.2. Dinamica consumului și factorii care îl influentează

1.2.3. Înclinatia spre consum

1.3. ECONOMII

1.3.1. Economiile-conținut structură și factori de influența.

1.3.2.Relatia dintre consum și economii.

II.EVOLUTIA VENITURILOR,CONSUMULUI SI ECONOMIILOR IN ROMANIA

2.1.EVOLUTIA ECONOMICA A ROMANIEI

2.1.1.Evolutia venitului in Romania

2.1.2.Evolutia consumului in Romania

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Nevoile sunt prezentate ca un sistem bine conturat, au un carater dinamic și nelimitat, care la un moment dat, caracterizează nivelul de dezvoltare al fiecărui individ, dar și stadiul de dezvoltare la care a ajuns societatea. Procesul de multiplicare și diversificare a nevoilor se desfășoară simultan cu apariția de noi mijloace de satisfacere a lor, dar și în paralel cu formularea de către indivizi sau societate a unor idealuri și aspirații tot mai variate și evoluate.

Activitatea umană are drept formă primordială de manifestare munca, acel proces conștient prin care omul se definește pe sine ca specie și în care sunt concentrate cunoștințele și deprinderile omului, capacitățile sale de transformare și de anticipare. Modul fundamental în care societatea se manifestă este reprezentat de activitatea economică, proces în a cărui dinamică se realizeaza atât condițiile materiale cât și structura socială în care trăiesc oamenii. În cadrul activității economice, oamenii intră în raporturi reciproc determinate de interese economice, urmărind conștient realizarea unor scopuri.

Ansamblul activităților productive care au ca rezultat obținerea tuturor categoriilor de bunuri și servicii destinate satisfacerii nevoilor se desfășoară într-un cadru organizat reprezentat de economia națională.

Economia este o știinta socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Consumul reprezintă folosirea de către fiecare agent și subiect economic a venitului sau a unei părți din acesta pentru cumpărarea de bunuri necesare satisfacerii trebuințelor sale de viață. El este format din totalitatea bunurilor materiale, serviciilor și informațiilor achiziționate de către gospodării și instituții private ce nu au drept scop obținerea de profit și se structurează pe trei grupe principale: consum de bunuri de folosință imediată (curentă ); consum de bunuri de folosința îndelungată; servicii și informatii.  Mărimea cheltuielilor pentru consum și implicit mărimea cererii agregate pentru bunuri de consum depinde în principal de mărimea veniturilor personale disponibile, dar și de alti factori de natură obiectivă și subiectivă. Orice venit poate servi la două scopuri principale: fie este consumat, fie este economisit. Ca urmare economiile reprezintă surplusul venitului peste ceea ce se cheltuie pentru consum. Astfel definite ele reprezintă o mărime reziduală  ce apare odată cu atingerea unui anumit nivel al venitului. La fel ca și consumul și mărimea și dinamica economiilor este dependentă de cea a veniturilor. Investițiile  sunt reprezentate de totalitatea cheltuielilor ce se fac pentru realizarea de noi capitaluri fixe, înlocuirea capitalului fix uzat, precum și de cheltuielile ocazionate de dezvoltarea sau modernizarea capitalurilor fixe existente, ca și pentru creșterea volumului stocurilor de capital circulant. Venitul are urmatoarele doua desținatii: consum și economii.

          Consumul reprezintă folosirea de către fiecare agent și subiect economic a venitului sau a unei părti din acesta pentru cumpărarea de bunuri necesare satisfacerii trebuințelor sale de viață. Analiza consumului se realizează cu ajutorul funcției de consum, care pe termen scurt poartă denumirea de funcția afină a consumului.

I. VENITUL, CONSUMUL ȘI ECONOMIILE PARTE INTEGRANTĂ A REZULTATELOR MACROECONOMICE

1.1 VENITUL

1.1.1.Sursa veniturilor

Venitul reprezintă tot ceea ce se crează prin activitatea agenților economici. El îmbracă mai multe forme:

–         venit personal;

–         venit disponibil;

–         venit național.

Venitul personal este compus din veniturile cuvenite persoanelor ce desfășoară muncă, rezultate dintr-o activitate și din transferuri de la firme. El simbolizează sursa procurării de bunuri materiale și de consum și sursa plății impozitelor către administrația publică.

Venitul disponibil este o secțiune a gospodăriilor venitului personal care rămane dupa scăderea impozitelor personale. Venitul disponibil al gospodăriilor poate fi folosit pentru:

–         satisfacerea de nevoi personale – cumpărarea de bunuri materiale;

–         plata dobânzilor și transferuri de venituri în străinatate;

–         economisire.

Venitul Național este o formă a veniturilor încasate de proprietari ca urmare a contribuției lor la crearea bunurilor materiale. El reprezintă suma veniturilor personale, la care se adaugă sau se scad următoarele elemente:

–         se adaugă: profitul primit de firme, contribuțiile la asigurările sociale, surplusul la salarii (diferența pozitivă între salariile ce urmează a fi plătite și cele efectiv plătite);

–         se scad : transferurile executate de întreprinderi și de administrația publică, dobânzile vărsate de stat, dobânzile la împrumuturile de consum, dividendele.

Ce rezultă se corectează cu modificarea evoluției stocurilor.

Venitul Național este subordonat procesului de repartiție. Repartiția cuprinde: etapa distribuirii și etapa redistribuirii.

Maniera cum se face această împărtire prezintă insusiri de la o țara la alta.

Consumul personal este un element esential a calității vieții, a nivelului de trai. Volumul, structura, calitatea și dinamica consumului relevă gradul de satisfacere a multiplelor trebuințe fiziologice, sociale si spirituale.

Consumul/locuitor este un reper ce se calculează prin raportarea consumului total la numarul mediu al populației.

Mărimea consumului depinde obiectiv de nivelul venitului și subiectiv de trebuințele indivizilor.

Venitul național (VN) sintetizează veniturile obținute de către proprietarii factorilor de producție prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale și serviciilor. Venitul Național poate fi socotit și ca indicator ce exprimă veniturile din muncă și din proprietate care decurg din producția bunurilor economice. De asemenea, el înfățișează și utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse și servicii de consum și pentru economisire.

La nivelul economiei naționale, veniturile obținute de agenții economici îmbracă diverse forme, rezultate prin mecanismul distribuirii și al redistribuirii.

Venitul național determinat prin următoarele metode de calcul:

Venitul național net sau produsul național net exprimat în prețurile factorilor

SVFS = soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea.

Cei care au întocmit produsul total net într-o economie ( posesorii factorilor de producție)se vor  bucura de venituri (salariul, renta,  profitul, dobânda netă) cu care să-și satisfacă nevoile personale. Toate aceste venituri sunt supuse impozitării directe.

Venitul național disponibil: 

VND = VN ± STCS

STCS= soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea.

În funcție de SCTS, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. VND se utilizează în calculele și analizele privind veniturile populației, consumul membrilor societății și investițiile. VND este un venit net. Dacă la acestea se adaugă amortizarea se obține venitul național brut disponibil.

Categoriile de venituri subordonate impozitului pe venit (persoane fizice), potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele:

a) venituri din activități independente: cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente.

b) venituri din salarii: sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce derulează o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de formă sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.

c) venituri din cedarea folosinței bunurilor: veniturile din cedarea folosinței bunurilor sunt veniturile, în bani și/sau în natură, izvorâte din cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile, obținute de către proprietar, sau alt deținător legal, altele decât veniturile din activități independente.

d) venituri din investiții :dividende; venituri impozabile din dobânzi; câștiguri din transferul titlurilor de valoare; venituri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni similare; venituri din lichidarea unei persoane juridice.

e) venituri din pensii: veniturile din pensii înfățișează sume primite ca pensii de la fondurile înființate din contribuțiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative și cele finanțate de la bugetul de stat.

f) venituri din activități agricole: sunt venituri din următoarele activități: cultivarea și valorificarea florilor, legumelor și zarzavaturilor, în sere și solarii special destinate acestor scopuri și/sau în sistem irigat; cultivarea și valorizarea arbuștilor, plantelor decorative și ciupercilor; exploatația pepinierelor viticole și pomicole și altele asemenea; valorificarea produselor agricole procurate după recoltare, în stare naturală, de pe terenurile agricole proprietate privată sau luate în arendă, către unități specializate pentru colectare, unități de procesare industrială sau către alte unități, pentru utilizare ca atare.

g) venituri din premii și din jocuri de noroc: înglobează veniturile din concursuri, precum și cele din promovarea produselor/serviciilor ca urmare a practicilor comerciale. Veniturile din jocuri de noroc includ câștigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de noroc, inclusiv cele de tip jack-pot.

h) venituri din transferul proprietăților imobiliare;

i) venituri din alte surse;

1.1.2. Distribuirea si redistribuirea veniturilor

Mecanismul creării veniturilor în economia cu piața concurențială, precum și dimensiunea lor sunt influențate de un sistem de factori economici, tehnico – stiințifici, ecologici, socio- culturali, ceea ce determină inegalități între venituri, cât și în interiorul fiecărei grupe de venit.

Veniturile dobândite se repartizeză între toți membrii societații, prin două mecanisme interdependente:

1.      repartiția funcțională sau primară (distribuirea)

2.      repartiția secundară sau derivate (redistribuirea)

Mecanismele și modalitățile de executare a repartiției prezintă particularitați de la o țara la alta, în special în ceea ce privește destinațiile și ponderile diferitelor categorii de venituri.

Distribuirea înseamna repartizarea venitului național în proporții diferite între proprietarii factorilor de producție (conform contribuției acestora la realizarea producției) sub formă de salariu, profit, dobanda și renta. Facem menționarea că aceste forme distincte de venit nu sunt întotdeauna separate una de alta (de exemplu venitul țăranului ce își desfasoară activitatea împreună cu familia se pot include toate formele de venit menționate).

Repartiția  funcțională sau primară (distribuirea)  înfățișează împărțirea valorii adăugate într-un interval de timp între deținătorii factorilor de producție, formându-se astfel veniturile funcționale (primare) sub forma de:

salariu ce revine propietarului

forța de munca;

3.       profit ce i se cuvine posesorului de capital tehnic utilizat cu un anumit risc in cadrul întreprinderii;

4.       dobânda ce revine deținătorului de capital bănesc împrumutat;

5.       renta ce i se cuvine propietarului funciar pentru terenul inclus în activitatea economică respectivă.

Repartiția secundară sau derivată (redistribuirea) reflectă continuarea împarțirii veniturilor primare în ansamblul societații, între membrii acesteia, prin intermediul agentului economic specific numit administrații, mai ales adminstrațiile publice. Redistribuirea se realizează prin mecanisme caracteristice, în special prin sistemul de impozitare a veniturilor, o parte din venituri revenind autorității publice, care le orientează spre buget, în vederea acoperirii cheltuielilor acestuia (cheltuieli legate de învățământ, cultura, sănătate, administrație, apărare, s.a.)

Redistribuirea duce la alcătuirea veniturilor secundare prin operațiuni de:

1.      prelevare – părți din veniturile primare preluate de administrațiile publice, de obicei cu caracter impus, pentru a satisface nevoi în sectoare  sociale utile dar care nu au resurse suficiente.

2.      transferuri – treceri de venit  de la unii posesori la diferiți beneficiari fără contraprestație, în scopul activării de activități sau al diminuării efectelor sociale ale modificărilor economice de structură.

Mecanismele și modalitățile de efectuare a repartiției prezintă particularitați de la o țara la alta, în special în ceea ce privește destinațiile și ponderile diferitelor categorii de venituri.

  Realitatea arată ca în procesul repartiției venitului național se pot manifesta anumite  disfuncționalități sub forma unor inegalități economice și sociale, care sunt atestate de existența sărăciei, unele categorii ale populației nedispunând de un nivel minim de trai considerat oficial ca fiind rezonabil. În acest context politica veniturilor într-o țară apare foarte importantă deoarece este instrumentul necesar asigurării creșterii economice în condiții neinflaționiste dar și calea repartiției echilibrate ( cel puțin teoretic ) a veniturilor realizate într-o anumită perioadă de timp.

Desfășurarea oricărei activități economice sau umane are la bază obținerea unui venit, care să permită oamenilor achitarea celor necesare vieții. Orice individ dorește să-și mulțumească cât mai bine sistemul de nevoi, începând de la nevoi fiziologice (nivel adecvat de alimentație, îmbrăcăminte, adăpost, securitate etc.), până la nevoi sociale, superioare, elevate (educație, viață spirituală, activități creative, până la asigurarea unui anumit confort – automobile particulare, vile individuale, domenii de folosință exclusivă etc.), dar din păcate aproximativ un sfert din populația lumii (1,8 miliarde de oameni) nu își pot satisface nici măcar nevoile de bază ale vieții, întrucât sunt lipsiți de existența unui venit sau veniturile sunt insuficiente în raport nevoile vieții, subzistând sub limita de sărăcie (potrivit constatărilor Națiunilor Unite din anul 2015). În acest sens, în orice societate, trebuie să se realizeze o distribuție echitabilă a veniturilor, în funcție de capacitățile fiecăruia fizice sau intelectuale, de pregătirea profesională, de efortul pe care îl depun prin muncă, pentru abilitățile de creare și inovare etc.

În opinia lui John K. Galbraith, distribuirea veniturilor este inegală între membrii societății, deoarece oamenii diferă unii de alții prin aspirațiile, nivelul de pregătire, dorința de a face bani, de competența fiecăruia de a-i câștiga, de a-i multiplica, de a-i administra eficient, etc. De asemenea, autorul mai susține că, economia de piață actuală permite distribuirea veniturilor într-o manieră total inechitabilă, arătând efectele sociale nefaste ale acesteia. În acest sens, arată că în Statele Unite (conform unor declarații – Federal Reserve) 3,1% din populația S.U.A., reprezentând cele mai înstărite familii americane, aveau în 1989 aproape 40% din averea națională, iar primii 20% – mai mult de 80%. De asemenea, 20% înfățișând americanii cu venituri mici câștigau 5-7% din totalul venitului net, iar 20% reprezentându-i pe cei cu veniturile cele mai mari – avea 55%. J.K. Galbraith accentuează că acest lucru nu poate fi acceptat de către o societate perfectă, deoarece, de foarte multe ori, o mare parte din venituri sunt însușite fără nici o contribuție în plan economic sau social (exemple: moștenirea, câștiguri din speculații financiare, recompense, câștiguri în bani sau natură din diferite surse etc.) și mai mult nu poate fi acceptat din punct de vedere rațional, deoarece cei bogați își concentrează cea mai mare parte din venit spre investiții de capital, iar familiile cu venituri modeste își cheltuiesc banii pe bunuri de consum de strictă necesitate, asigurând fluxul constant al cererii agregate, fapt care are efecte favorabile asupra economiei.

În acest sens, se pune o întrebare: care ar fi calea cea mai eficientă de distribuire a veniturilor?. Fără îndoială că, nu trebuie să existe reguli fixe, dar trebuie luate anumite măsuri de ameliorare, care să micșoreze prăpastia dintre cei cu venituri foarte mari și cei cu venituri forte mici, măsuri care să-i vizeze în special pe cei săraci. În acest sens, politica ocupării forței de muncă trebuie să creeze locuri de muncă productive care să garanteze accesul la o sumă minimă necesară de bani pentru acoperirea celor necesare vieții. O altă posibilă variantă în vederea mobilizării unei cantități minime necesare de bani ar consta într-un venit de bază, necondiționat și universal, plătit de stat fiecărui cetățean, în mod individual. În opinia lui Orio Giarini și Patrick M.Liedtke, existența unui venit de bază ar asigura fiecărui individ o formă de independență materială, femeile nu ar mai depinde de bărbați pentru subzistență, nici muncitorii de patroni pentru salarii, nici șomerii de agențiile de stat pentru ajutorul de șomaj, iar anumite schimbări radicale survenite în situația unei familii ar fi atenuate (șomaj, pierderea capacității temporare a forței de muncă etc.). Concomitent, un venit de bază universal ar simplifica sistemul actual de impozite și de asigurări sociale, astfel toate veniturile din toate sursele ar urma să fie impozitate, fiecare contribuind la acest sistem în funcție de vârstă și de starea sănătății sale. Mărimea veniturilor, nu este numai un subiect al preocupărilor economice, ci și unul al preocupărilor sociale, pentru că, venitul este unul din factorii cheie ce influențează nivelul de trai, iar distribuția veniturilor determină diferențe în satisfacerea trebuințelor, explicând gradul de asigurare a existenței diferitelor categorii ale populației. În cadrul repartiției funcționale (primare) se poate acționa în direcția creșterii veniturilor salariale, iar în zona redistribuirii se utilizează sistemul de securitate socială, cunoscut fiind faptul că indivizii sau familiile aflate sub incidența riscului sărăciei obțin venituri din prestații sociale (pensii, indemnizații de boală, ajutor de șomaj, alocații familiale, ajutoare sociale etc.) Distribuția veniturilor este un factor important explicativ al sărăciei, cu cât aceasta este mai inegală, cu atât gradul de sărăcie în respectiva colectivitate este mai ridicat. În vederea creșterii inegalităților acționează mai mulți factori :

– o mai ridicată diferențiere între salarii în funcție de capacitatea și performanțele individuale;

– creșterea ponderii în veniturile totale a veniturilor pe cont propriu și din proprietate;

– transferurile prin mecanismele protecției sociale tind să acționeze în mod contrar: ele au un caracter progresiv fiind orientate spre o redistribuție a veniturilor de la cei mai bogați spre cei mai săraci, de la familiile fără copii spre familiile cu mulți copii, acționând în sensul creșterii egalității veniturilor. De asemenea, veniturile poartă prin nivel și diferențiere amprenta situației de criză în care se află economia unei țări, deoarece ele sunt expresia resurselor ce revin gospodăriilor.

În funcție de sursa lor, veniturile se compun din venituri bănești și venituri în natură. Veniturile bănești pot fi:

– venituri salariale;

– venituri din agricultură;

– venituri din activități neagricole independente;

– venituri din prestații sociale;

– venituri din proprietate;

– venituri din vânzarea de active din patrimoniul gospodăriei;

– alte surse financiare, împrumuturi și credite precum și sumele retrase de la bănci. Veniturile în natură se acordă pentru cei care desfășoară diverse activități și sunt răsplătiți cu bunuri fizice sau consumă bunuri alimentare și nealimentare pe care chiar ei le produc sau primite în dar de la rude, prieteni sau alte persoane.

Veniturile bănești din agricultură au o pondere relativ redusă, în condițiile în care mai mult de trei sferturi din terenurile agricole se află în proprietatea privată, iar populația care lucrează în agricultură se apropie de 40% din populația ocupată.

Veniturile din activități neagricole independente: din comerț, din prestări de servicii și din practica unor meserii și profesii liberale, precum și cele din proprietate: dobânzi, dividende, chirii, au o pondere scăzută în veniturile totale ale gospodăriilor, chiar dacă nivelul unora dintre aceste venituri este ridicat în raport cu alte categorii de venituri. Aceasta pentru că, numărul celor care practică activități neagricole independente și al celor care beneficiază de venituri din proprietate, ar trebui să formeze o parte importantă a clasei de mijloc a societății, este însă foarte mic.

Veniturile din prestații sociale contribuie la formarea veniturilor în proporție de 19,6% (2012). Cea mai mare parte a veniturilor din prestații sociale o constituie pensiile (81,5%), din care pensiile de asigurări sociale de stat pentru vechime în muncă și limită de vârstă, pentru pierderea capacității de muncă, de urmaș și de ajutor social reprezintă 76%, pensiile de asigurări sociale pentru agricultori 5,1% și pensiile 0,4%. Ponderea indemnizațiilor pentru veterani și văduve de război, pentru persoane persecutate din motive politice și pentru eroii martiri și urmașii acestora, reprezintă 1,3% din veniturile de prestații sociale.

1.1.3. Politica veniturilor in Romania

Factori de crestere ai venitului:

a) sporirea numarului de personae angajate;

b) cresterea eficientei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnica a întreprinderilor, structura de ramura a economiei etc.

Politicile economice reprezintă un set de măsuri prin care statul intervine pentru a dirija evoluția economiei.De-a lungul timpului , teoriile economice au analizat rolul intervenției statului in economie , exprimându-se fie împotrivă , fie in favoarea intervenției acestuia în funcționarea economiei.

În 2004, sistemul fiscal din România era considerat de către Fondul Monetar Internațional ca fiind unul sustenabil, care nu creează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu și lung. Balanța economii-investiții îmbunătățită, arierate într-o scădere rapidă, menținerea salariilor în limita bugetelor aprobate și ratele ridicate de colectare de 95-98% la principalele utilități fundamentau analiza pozitivă a specialiștilor FMI: „Politica bugetară în anul 2004 va susține obiectivele de dezinflație și limitarea deficitului de cont curent extern, creând în același timp condiții pentru creșterea în continuare a investițiilor sectorului privat”.

La începutul anului 2005, noul guvern introducea cota unică de impozitare de 16% asupra veniturilor persoanelor fizice și asupra profitului firmelor, reformând astfel din temelii sistemul fiscal din România.

Pentru a compensa o parte din pierderea de venituri, autoritățile doreau să introducă simultan un impozit pe teren, să crească impozitul pe dividende și accizele, cu începere de la 1 iulie 2005. Pierderea netă de venit asociată reformei s-ar fi ridicat la 0,25% din PIB față de referința de bază, datorită efectului pe parcursul întregului an al eliminării ratei reduse de impunere la impozitul pe profit pentru activitățile de export, efectului reportat al creșterii accizelor din iulie 2004 și al unor îmbunătățiri în colectare datorită reformei administrației fiscale și a unei reduceri a evaziunii fiscale.

Obiectivele reformei propuse de guvernul din 2004 erau legate de sprijinirea distribuției echitabile a câștigurilor de pe urma creșterii economice ridicate, îmbunătățirea climatului de afaceri și întărirea poziției competitive a României. În plus, reforma fiscală dorea să răspundă și așteptărilor oamenilor de afaceri, legate de creșterea predictibilității în domeniul fiscal, reducerea costurilor administrative legate de impozite și reducerea presiunilor legate de impozitarea muncii.

De la 1 ianuarie 2007, au intrat în vigoare amendamentele, îndelung disputate, aduse Codului Fiscal. Amendamentele nu au avut în vedere modificarea elementelor esențiale ale sistemului fiscal românesc, construit, în principal, pe baza cotei unice de 16% aplicate veniturilor și a unei taxe pe valoarea adăugată de 19%.

Impozitul pe dividende, plătit de către acționarii persoane juridice, este de 10% în condițiile în care nu dețin participații de minimum 15% până la
1 ianuarie 2009, respectiv 10% după această dată pentru o perioadă de minimum doi ani înainte de data plății. Excepția de la regula de impozitare a societăților comerciale este, în continuare, dată de impozitarea venitului microîntreprinderilor, cu condiția ca acestea să realizeze minimum 50% din venituri din alte activități decât cele de consultanță pentru management și afaceri. Prevederea se dorește o soluție în sensul eliminării folosirii microîntreprinderilor pentru încasarea salariilor de către unii angajați. Cota de impozitare a veniturilor este, în cazul microîntreprinderilor, de 2% în anul 2007, 2,5% în anul 2008 și 3% în anul 2009.

Pentru câștigurile obținute din răscumpărarea titlurilor la fondurile deschise de investiții se aplică o rată de impozitare diferențiată în funcție de durata de deținere a acestor titluri după cum urmează: dacă sunt deținute o perioadă mai mică de 365 de zile, se aplică rata de impozitare generală de 16%; dacă sunt deținute o perioadă mai mare de 365 de zile, se aplică o rată de impozitare de 1% pe câștigul net obținut.

Pentru titlurile de valoare, valori mobiliare, cumpărate și răscumpărate se aplică un impozit de 16% pe câștigul net obținut din operațiunile de vânzare – cumpărare din cursul exercițiului fiscal. Dividendele, inclusiv sumele primite ca urmare a deținerilor de titluri la fondurile închise de investiții, obținute de către persoanele fizice, se impozitează cu o cotă de 16% din valoarea dividendelor brute cuvenite.

Sistemul fiscal intrat în vigoare în 2005 și ajustat în 2007, și-a stabilit ca obiectiv asigurarea unor venituri disponibile mai mari, potențiala expansiune a afacerilor, creșterea investițiilor directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creștere economică sustenabilă, mai multe locuri de muncă, creșterea economisirii și a investițiilor. Dintre aceste ținte, analiștii consideră că au fost atinse creșterea investițiilor străine (un record în perioada postdecembristă, 9,1 miliarde de euro în 2006), o creștere economică ridicată (7,7% în 2006, chiar dacă în mare parte bazată pe consum) și expansiunea afacerilor desfășurate de firmele mari, puternice din punct de vedere financiar. Ce nu a reușit să obțină reforma sistemului fiscal promovată de guvernarea de după 2005 au fost creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB, creșterea economisirii iar ceea ce a înrăutățit este accentuarea deficitului de cont curent. Veniturile disponibile mai mari au însemnat un consum mai mare (mai ales de bunuri d Reforma sistemului fiscal naște în continuare multe controverse în România. Succesul sau eșecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care este implementată și măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea de constrângeri tari rău-platnicilor, flexibilizarea Codului Muncii etc În România, opiniile pro cota unică vorbesc despre creșteri de venituri la buget, „magnet” pentru investițiile străine, crearea de locuri de muncă etc. Părerile contra recunosc cotei unice de impozitare doar avantajul reducerii birocrației fiscale (simplitatea ei administrativă), imputându-i lipsa de echitate. Se argumentează că veniturile la buget s-au mărit prin creșterea încasărilor din TVA, generate de expansiunea consumului datorată transferurilor bănești de la românii plecați în străinătate și măririi cererii celor cu venituri mari, care au câștigat mai mult ca urmare a aplicării cotei unice. În mod cert, consensul minim privind consolidarea unei strategii fiscale predictibile în România este necesar deoarece concurența fiscală între țările UE este din ce în ce mai puternică.

Deși programul bugetar al anului 2007 anticipa un deficit al bugetului general consolidat de 2,7% din PIB – ținând cont de execuția în primele 11 luni ale anului, prin ultima rectificare, acesta a fost crescut la 2,9 la sută din PIB

În primele 11 luni ale anului 2007, execuția bugetului general consolidat indică un deficit de 1% din PIB, comparativ cu 1,7% PIB în aceeași perioadă a anului 2006. Veniturile fiscale au crescut cu 0,6 puncte procentuale, ajungând la 13,8% din PIB în primele 9 luni ale anului 2007

Pe termen mediu, deficitul prognozat se situează la 2,9% din PIB, în creștere față de cel prevăzut în Programul de Convergență anterior. Această ajustare este determinată de necesitatea asigurării fondurilor în scopul inițierii unor proiecte pentru infrastructură în domeniile prioritare: transport, mediu, învățământ și sănătate, în paralel cu susținerea contribuției naționale la programele de investiții eligibile a fi finanțate din fonduri europene

Cheltuielile bugetului general consolidat 2004-2008

1.2. CONSUM

1.2.1.Structura consumului

Consumul reprezintă parte din venitul disponibil cheltuită  pentru cumpărări de bunuri  materiale și  servicii care părăsesc sfera producției, destinate  satisfacerii  directe  a  trebuințelor  personale ale  populației și/sau trebuințelor generale de consum ale societății.

Nevoia de consum poate fi definită ca ansamblul trebuințelor oamenilor, unităților economice și instituțiilor de bunuri și servicii, considerate la scară socială.

Consumul se referă la cadrul ce cuprinde satisfacerea societății în ansamblu, al unităților economice și instituțiilor, precum și al fiecărui individ în parte.

Fiind o componentă importantă a economiei oricarei societați și deținând un loc bine definit în cadrul circuitului economic, consumul a făcut obiectul preocupărilor multor specialiști din științele sociale.

Structura și particularitățile consumului de mărfuri și servicii

A. În funcție de locul consumului în asigurarea evoluției societății:

– consumul intermediar, care reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor

consumate în cursul unei perioade în procesul concret de producție;

– consumul final, care are în vedere, în schimb, valoarea bunurilor și serviciilor individuale sau colective utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane.

B. În funcție de tipul produsului implicat în procesul său de realizare:

– consum de produse alimentare;

– consum de produse nealimentare;

– consum de energie;

– consum de servicii.

C. În funcție de durata de viață a produselor, consum se structurează în:

– consum de bunuri durabile;

– consum de bunuri semidurabile;

– consum de bunuri nedurabile.

In orice economie, scăderea ratei economisirii duce la scăderea capacității de finanțare a economiei naționale. Scăderea capacității de finanțare se poate defini examinând contul financiar al menajelor. Ea se traduce în general, în cursul anului printr-o creștere a activelor monetare si cvasi-monetare ale menjelor (bani lichizi, depozite la vedere) și a plasamentelor financiare (acțiuni, obligațiuni, polițe de asigurare) acestea pot fi utilizate la rambursarea datoriilor pe care menjele le–au contractat anterior, de exemplu pentru dobândirea de noi locuințe.

Capacitatea de finanțare a economiei mai este influențată și de comportamentul consumului. Astfel, scăderea puterii de cumpărare a venitului disponibil determină menajele să-și mențină cât mai mult posibil nivelurile anterioare de consum în detrimentul economisirii, lucru care de altfel explică și efectul de clichet.

Tipologia consumului după produs are drept criteriu de clasificare bunurile cumpărate: pâine, carne, brânza, etc. Pentru produsele alimentare, electricitate, gaz, pentru energie, hârtie, automobile, pentru produse industriale etc. Această clasificare permite realizarea unor analize de piață și de confruntare a cererii consumatorilor cu oferta producătorilor, agenților economici.

Tipologia consumului după durabilitate grupează produsele după timpul în care acestea sunt utile: bunuri de lungă folosință ca automobile și frigidere, bunuri de folosința medie ca îmbracamintea și bunuri de scurtă folosință ca produsele alimentare farmaceutice, energie. Serviciile formează o categorie aparte.

Tipologia consumului după funcție se bazează pe natura nevoilor sau timpurilor de nevoi de satisfacut: nevoia de a se hrăni, a se deplasa , a se distra.etc. Clasificarea funcțională regrupează produsele complementare (implică serviciile sanitare alături de produsele farmaceutice) și substituibile (deplasarea se poate face cu ajutorul automobilului sau trenului).

Limitele consumului

Prima limită a consumului este impusă de stat și se referă la serviciile publice colective, care asigură prestații în beneficiul general al colectivității și nu al fiecărui cetățean, luat în mod individual;

O a doua limitare a consumului (a câmpului de opțiune al consumatorilor) pentru anumite bunuri și servicii vine din partea producătorilor;

Cea de-a treia limită a consumului este dată de însăși colectivitatea consumatorilor.

Potrivit legilor lui Engel, există o anumită ierarhizare a consumului:

populațiile cu nivel de viață scăzut cheltuiesc cea mai mare parte a veniturilor pentru satisfacerea nevoilor de bază: hrană, îmbrăcăminte, locuință;

pe măsura creșterii nivelului veniturilor populația se orientează spre achiziționarea unor bunuri necesare confortului, petrecerii agreabile a timpului liber, întreținerii sănătății, transporturilor, vacanțelor etc;

populațiile din societățile dezvoltate și mai bogate evoluează tot mai rapid spre așa-zisele societăți de servicii.

Funcțiile consumului vizeaza elemente cum sunt: orientarea obiectivelor producției; realizarea scopurilor agenților economici, conform cererii de piată; satisfacerea nemijlocită a necesităților materiale și spirituale ale populației (societății); recunoașterea utilității produselor și serviciilor creată (prestate); determinarea modificărilor aportului muncii la crearea venitului național; construirea consumului drept condiție a creșterii calității traiului, printr-o serie de indicatori, între care: consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor; cheltuieli de consum pentru o familie; cheltuieli cu asistență medicală; cheltuieli pentru educație,ș.a.

În strânsă legătură cu modul de evaluare a consumului se utilizează și indicele costului vieții reliefând modificarea medie a prețurilor și tarifelor bunurilor (serviciilor) consumate, respectiv utilizate de populație :

Ic v = Qi1*Pi0 (unde Ic v -indicele costului vietii; Qi1 –cantitatea de bunuri si servicii

consumate in perioada curenta; Pi0-preturile si tarifele practicate in perioada de referinta pentru produsele si serviciile I )

Atunci când în timp se constată scăderea indicelui costului vieții, calitatea nivelului traiului s-a îmbunătățit. În sprijinul studierii nivelului și structurii consumului se uzează de conceptul buget de familie. Acesta constituie un sistem cronologic de înregistrare atât a veniturilor unui individ, după sursele de proveniență cât și a cheltuielilor pentru consum potrivit destinației lor finale.

Consumul normal nu trebuie confundat cu cel prefigurat de așa numita “societate a abundenței”. Această caracteristică –în unele perioade- celor mai dezvoltate tări cunoaște o multiplicare extremă a cantității de bunuri și servicii create și puse la dispoziția populației. Drept urmare situația atrage un consum exagerat și/sau inutil. Teoretic o “societate a abundenței”este aceea în care fiecare persoană își poate satisface toate nevoile manifestate, astfel încât actul economisirii nu mai pare necesar. ”Mitul abundenței” a fost pregnant mai ales in secolul al XIX-lea, epoca în care ganditorii și-au imaginat ca progresul va permite multiplicarea rapidă a bogătiilor și îmbunătățirea calitații vieții.

1.2.2. Dinamica consumului și factorii care îl influentează

Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărături de bunuri materiale și servicii care părăsesc sfera productiei, destinate satisfacerii directe a trebuințelor personale ale populației și/sau trebuințelor generale de consum ale societății.

Nivelul și dinamica consumului depind de influența conjugata a numeroși factori obiectivi și subiectivi.

În categoria factorilor obiectivi se includ: mărimea și dinamica venitului, modificarea așteptărilor în ceea ce privește raportul dintre venitul actual și nivelul viitor al venitului. Speranța că în viitor veniturile vor spori poate determina creșterea consumului curent și, dimpotrivă, prevederea unor venituri viitoare nesigure sau mai reduse poate limita consumul curent; existența unor riscuri, ca de pildă acela de a trăi prea puțin pentru a putea beneficia de bunurile viitoare; modificările neprevăzute ale valorii capitalului și neluate în considerare în calculul de previziune a venitului, datorate schimbarii prețurilor și dobânzilor; modificarile politicii fiscale, fie în scopul trecerii la o politică bazată pe constituirea de fonduri proprii, fie invers, care pot lărgi sau restrânge cererea de consum; rata dobânzii etc.

Factori subiectivi de care depind cheltuielile de consum decurg din caracteristicile naturii umane, care determină nevoile subiective și obiceiurile indivizilor. Dintre aceștia sunt : nivelul consumului atins într-o perioada dată, care devine, cu timpul, un minimum psihologic în afara circumstanțelor restrictive; publicitatea și sistemul de oferta; influență sociala a altor consumatori și a tuturor factorilor socio-culturali; evaziunea din statutul social real; dorința acelora cu venituri mai coborâte pentru a aborda modul de viață al celor cu venituri mai ridicate; apariția produselor noi etc.

În cadrul factorilor care determină variațiile consumului, mai ales in perioade scurte de timp, venitul este, de regula, variabila determinantă. Relația dintre consum și venit a fost denumită de J.M.Keynes funcția de consum și semnifică cum sunt influențate nivelul, dinamica, și structura consumului de către venit.

Factorii care influenteaza consumul sunt:

a) factori direcți, nemijlociți: mărimea venitului și dinamica lui; modificarea raportului dintre venitul curent și cel prognozat (așteptat); riscul (în privința ratei dobânzii , prețului ș.a.)

b) factori indirecți: influența pozitivă sau negativă a altor indivizi, consumatori ai aceluiași bun (serviciu); dorința de apropiere a nivelului de viața de cel al populației înstărite; schimbări în sistemul de referința al cumpărătorului (evoluția nevoilor, a pretențiilor personale ș.a.) apariția unor noi produse.

1.2.3. Înclinația spre consum

Proporția consumului în cadrul venitului precum și tendința de evoluție a acesteia, se exprimă prin intermediul înclinației spre consum. Scriind despre această notiune J.M.Keyenes a studiat-o ca pe o legatură funcțională între venit și consum constatând că ea se bazează pe mai multe modificări obiective: ale salariului- în sensul ca nivelul consumului depinde, de fapt, de venitul real- și mai puțin de cel nominal; ale diferenței dintre venitul obținut și cel net, rămas după impozitare; ale valorii capitalului (fix si circulant); ale așteptărilor- pe de o parte din perspectiva diferenței dintre consumul prezent și cel viitor, iar pe de altă parte din punct de vedere al nivelului prezent și viitor al venitului; ale politicii fiscale.

Înclinația medie spre consum se calculeaza prin intermediul ratei consumului (c) și exprimă ponderea cheltuielilor pentru consum în totalul venitului disponibil:

c=

(unde : C-marimea consumului ; Y-marimea venitului ).

Rata consumului este direct proporțională cu mărimea consumului și invers proporțională cu cea a venitului.

Înclinația marginală spre consum (c’) reprezintă raportul dintre variația consumului și cea a venitului (aratând cu cât se modifică mărimea cheltuielilor pentru consum, la creșterea cu o unitate a venitului disponibil):

c’=

(unde ∆C-variația consumului; ∆Y – variația venitului).

Valoarea înclinației marginale spre consum (c’) constituie o mărime pozitiva, dar subunitară, astfel încât are loc relația : 0<c’<1.

Analizând formula lui c’ constantăm că ea ne arată ce efect are modificarea venitului (variabila independentă) asupra consumului (variabila dependenta). Rezultanta poate fi încadrată, în aceste condiții, într-o relație de tipul: c’=f(Y), ceea ce poartă numele de funcție de consum.

Influența venitului asupra nivelului și dinamicii consumului

După J.M.Keynes și susținatorii săi, funcția consum are următoarea proprietate fundamentală: dacă venitul crește atunci crește și consumul, dar în măsură mai mică decât venitul, iar dacă venitul scade atunci scade și consumul, dar iarași în masură mai mică decat venitul.

Acest fenomen este explicat pe baza legii psihologice fundamentale care spune ca „de regulă și în medie, oamenii înclină să-și mărească consumul atunci cand venitul lor crește, dar nu cu atât cu cât crește venitul ” .

Cu alte cuvinte variația consumului dC, este de același semn cu cea a venitului dV, dar mai mică ca volum, adică raportul dC/dV este pozitiv și subunitar forma funcției consum pe termen scurt, C este concavă.

Logic înclinațiile spre consum, medie și marginală scad când crește venitul și cresc când scade venitul. Tendința de creștere a înclinațiilor spre consum atunci când scade venitul se explică prin necesitatea de a menține nivelul consumului atins la un moment anterior.

Relațiile între variațiile venitului, consumului și economiilor și între înclinațiile spre consum și economii, medii și marginale.

b) Influența venitului asupra structurii cheltuielilor de consum. Legea lui Engel.

Observarea statistică a bugetelor de familie arată că importanța relativă a diferitelor cheltuieli de consum variază sensibil cu venitul, in urmatoarele sensuri :

când venitul crește, ponderea cheltuielilor alimentare, după ce consumul alimentar a atins un anumit nivel, tinde să se diminueze, în condițiile unei creșteri absolute a acestora; ponderea cheltuielilor cu locuința și imbracamintea ramane stabilă, iar cea cu serviciile (cultura, igiena, distracții, transport, etc) creste. Importanța părților variază în funcție de categoriile socio-profesionale.

legile lui Engel arată că elasticitatea de venit a consumului este

<1 pentru cheltuieli alimentare;

=1 pentru cheltuieli de locuință și îmbrăcăminte;

>1 pentru cheltuieli cu serviciile.

Aceste legi au importanță în practică la prevederea incidenței variației venitului asupra principalelor tipuri de consum și pe această bază, la luarea deciziilor de producție. În același timp se observă că elasticitatea de venit a consumului se diminuează cu gradul de penetrație a produsului în societate și că ea devine vecină cu „1”când toată lumea consumă. În plus, când anumite bunuri „dispar ” elasticitatea consumului acestora devine negativă iar rata de consum foarte slabă; singure doar, categoriile cele mai sărace continuă să le consume.

1.3. ECONOMII

1.3.1. Economiile-conținut structură și factori de influență.

În procesul utilizării, o parte a venitului național disponibil este destinată economisirii, formându-se econoniile nete. Prin economii nete se înțelege, de regulă, partea din venit care nu este consumata. Deci V-C=E. Daca la economiile nete se adauga consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.

Ca parte componentă a venitului, proporția dintre economiile nete și venit, ca și tendința acestora, se exprimă prin înclinațiile spre economii, medie si marginală.

Înclinația medie spre economii, denumită și rata medie a economiilor, e, exprimă raportul dintre economiile nete și venit, e=. Ea ne arata cât se economisește dintr-o unitate monetară de venit.

Înclinația marginală spre economii, denumită și rata marginală a economiilor, e’, exprimă raportul dintre variația economiilor dE și variația venitului dV, e’=. Ea ne arată cu câte unități variază economiile la variația cu o unitate a venitului.

Structura economiilor poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. După sursele de finanțare, există economii ale sectorului privat și economii ale sectorului public. În țarile cu economie de piața dezvoltate, ponderea principală în totalul economiilor o dețin economiile sectorului privat, îndeosebi economiile private ale persoanelor și familiilor, în raport cu economiile nedistribuite ale corporațiilor și ale sectorului public.

După modul cum se iau deciziile de economisire, pot exista: economii libere și economii forțate.

Economiile libere sunt economiile corespunzătoare unui ideal individualist, rezultate dintr-un non-consum. Potrivit împrejurărilor care determină apariția unui non-consum, economiile libere pot fi: economii destinate și economii reziduale. Economiile destinate sunt economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată și activă, dintr-o alegere între consum și non-consum, care reprezintă partea de venit sustrasă consumului imediat, cu intenția de a-i destina valoarea altor întrebuințări. Economiile reziduale sunt economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată și pasivă; ele sunt reziduu al consumului; ele nu reprezintă un sacrificiu al prezentului pentru viitor.

Economiile forțate sunt economiile provenite din procedee mai mult sau mai puțin discrete, care limitează partea de obțiune individuală în repartiția venitului între consum și economii. Ele reprezintă surplusul economiilor efective peste ceea ce s-ar economisi dacă n-ar există o constrângere exterioară, deliberată sau nu, care să impună această alegere deținătorului de venit și care conferă economiilor un caracter colectiv.

Motivele economisirii într-o economie de piață, la baza incitației spre economii se afla numeroase motive printre care:

Dorința de organizare rațională a cheltuielilor in timp. Se renunță la o satisfacție imediată in favoarea unei satisfacții viitoare considerată de preferat. Un asemenea raționament este condiționat de utilitatea diferită în timp a bunurilor.

Dorința de imbogațire. Este dorința de a acumula mijloace care să permită creșterea veniturilor viitoare, fie in condiții de satisfacții prin bunuri de consum durabile, fie in condiții de venituri monetare (care pot conduce fie la crearea de capitaluri tehnice noi sau investiții, fie la însușirea directă sau indirectă a capitalurilor tehnice deja existente- altfel spus- plasament) .

Întarzâieri de adaptare a consumului. O asemenea situație există atunci când dispare dorința de noi cheltuieli imediate. O astfel de economie poate îmbraca două forme: forma elementară, care se manifestă la consumatorii de o anumită vârsta, mai puțin sensibili la creșterea consumului, mai ales dacă venitul crește după ce modul de viață este bine determinat de mai mulți ani, formă rațională, care se manifestă atunci când, deșii venitul este în creștere, economia nu poate face posibil accesul la noi cumpărături dorite decât daca se depășește un anumit prag.

Preferința pentru lichiditate. Odata ajuns un anumit nivel de consum, în anumite împrejurări, se preferă abținerea de la un consum în plus în favoarea păstrării venitului excedentar sub formă lichidă. Printre motivele care stau la baza banilor lichizi sunt: tranzacția, pentru a face față cumpărăturilor curente; precauția, pentru a face fața unor cheltuieli neprevăzute; speculația, pentru a se profita de ocaziile favorabile unor cumpărături. (ex : titluri la bursă).

1.3.2.Relația dintre consum și economii.

Economiile într-un concept mai larg fiind legea lui Denison. O rata mare a consumului și implicit o rată scăzută a economiilor, poate avea efecte negative asupra economiei în ansamblul ei, deoarece este știut că de mărimea economiilor depinde volumul investițiilor și producția viitoare a țării. Economiile trebuiesc considerate și acele profituri pe care firmele nu le împart ca dividente la asociați, ci le folosesc pentru investiții.

De asemenea, cheltuielile pe care le fac familiile pentru bunurile de consum de folosință îndelungată pot fi considerate mai degrabă economii decât consum, deoarece ele nu se consumă imediat ci produc avantaje pe o perioada mai lungă de timp.

Continuând raționamentul, putem să considerăm drept economii și cheltuielile pentru cercetare si dezvoltare, deoarece ele nu sunt altceva decat niște investiții ce vor aduce avantaje pe termen îndelungat.

Economii fac nu numai familiile ci și guvernul și corporațiile, economii care se influențează reciproc ajungând într-un anumit raport. Acest raport este redat foarte sugestiv în „legea economiilor lui Denison”,conform căreia familiile își ajustează propriile rate de economii pentru a compensa efectul schimbărilor din economiile guvernamentale și ale corporațiilor.

Ținând cont de definiția economiilor și de faptul că C+E=V, iar dC+dE=dV, prin raportarea ambilor termeni din relațiile anterioare la V și respectiv la dV, rezultă că suma înclinațiilor spre consum și economii, medii și marginale, corespunzătoare, este egală cu unitatea.

Astfel c+e=1; c’+e’=1.

De aici se observă ca fiecare dintre cele două înclinații este reversul celeilalte sau, altfel spus, comportamentul celeilalte, în sensurile: cu cât crește consumul cu atât trebuie să se reducă economiile și invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie să se reducă consumul. Într-un fel sau altul, venitul trebuie să fie utilizat integral.

Deci, e=1-c; c=1-e; e’=1-c’; c’=1-e’;.

Funcția economie se determină având în vedere relațiile de mai sus, prin simpla deducție din funcția consum. Economia este funcție de venit : E = V – C = V – f(V) = E(V)

Din ipoteza funcției consum afină, reprezentată prin relația C = a.V + C0 , rezultă că funcția economie afină se scrie : E = V – ( a.V + C0 ) = ( 1 – a ) V – C0 . Pentru că 0 < c < 1 rezultă e’=dE/dV=1- c’>0.

Formula precedentă pune în evidența că economia este funcție crescătoare de nivelul venitului. Înclinația medie spre economii este, în mod evident variabilă, urmând nivelul venitului. Acestă ipoteză implică și ideea, mai realista, că nu se poate economisi decât pornindu-se de la un anumit nivel al venitului.

Se poate remarca că pentru un nivel de venit nul ( V = 0 ) economiile vor fi negative, egale cu ( -C0). În acest caz, dacă consumul este pozitiv, pentru un nivel de venit nul, va avea loc o „dezeconomie”, adica o economie negativă, prelevată din ceea ce se deținea anterior și care a permis finanțarea consumului incompresibil (C0). De asemenea se poate evidenția că pentru veniturile foarte mici cu C > 0 (cazul șomerilor sau bolnavilor care fac apel la ajutoarele familiei, se îndatorează sau lichidează anumite elemente din patrimoniul lor ) economiile continuă să fie negative, dar volumul acestora se reduce pe măsura creșterii venitului până când C = V. Pentru un nivel al venitului V=C nu se economisește. Acest nivel al venitului egal cu consumul este „ pragul economi ei ”. Economia nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel Vr , numit „prag de ruprura”, prag dincolo de care colectivitatea încetează de a mai „dezeconomisi”. Acest „prag de ruprura” este definit prin E=0, cu E=(1-a)V-C0, de unde (1-a)V-C0=0, iar „prag de ruprura” Vr este la un nivel de V= Vr= C0. Economisirea poate avea loc atunci când Vi > Vr.

Din analiza funcției consum și a funcției economii rezultă următoarele concluzii :

Deciziile de repartizare a venitului pentru consum și economii nu pot avea valori independente, izvorâte dintr-o succesiune separată de decizii luate fără legătură una cu alta.

Factorii care influențează înclinațiile spre consum și economii afectează concomitent repartizarea venitului între cele doua utilizări.

Daca la un venit nul consumul este pozitiv, are loc o „dezeconomie”, cu posibile consecințe nefaste în viitor, situație care nu poate fi tolerată mult timp.

Economii se pot face numai de la un anumit nivel al venitului. De aici decurg problemele care se ridică pentru slab dezvoltate în a-și asigura economiile interne necesare dezvoltarii.

Economiile în esența lor au un rol progresist în societate prin investiții.

II.EVOLUȚIA VENITURILOR, CONSUMULUI ȘI ECONOMIILOR ÎN ROMÂNIA

2.1.EVOLUȚIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI

2.1.1.Evoluția venitului în România

VENITURILE GOSPODĂRIILOR

Potrivit rezultatelor publicate în anuarul statistic 2016, pentru anul 2014, veniturile totale medii lunare au reprezentat, în termeni nominali, 2500,72 lei pe gospodărie.

Veniturile bănești au fost, în medie, de 84,10% , iar veniturile în natură de 1,70%.

Veniturile totale ale gospodăriilor între 2011-2014

La formarea veniturilor totale ale gospodăriilor, au contribuit, de asemenea, veniturile din prestații sociale (23,8%), veniturile din agricultură (3,4%), veniturile din activități neagricole independente (2,5%) și cele din proprietate (0,1%). O pondere importantă dețin și veniturile în natură (1,7%), împreuna cu contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii (14,2%).

Pentru a afla evolutia veniturilor pe fiecare componenta in parte, vom analiza evolutia fiecarui indicator, procntual, intre anii 2011-2014.

Salarii brute și alte drepturi salariale 2011-2014

După perioada de criză din anul 2008, evoluția salariilor brute a avut o creștere semnificativă, procentual din veniturile gospodăriilor până în anul 2013 după care a început să nu mai aibă o pondere asa de importantă în veniturile totale ale gospodăriilor.

Venituri din agricultura 2011 – 2014

Veniturile din agricultura, sunt venituri incerte datorita conditiilor meteorologice din anii de referinta si ca atare evolutia lor este una inconstanta, dar fara a depasi 3,5% din totalul veniturilor gospodariilor.

Venituri din activitati neagricole indepentente 2011-2014

Veniturile din activitatile neagricole independente a avut o crestere usoara pana in anul 2013 dupa care a scazut procentual sub nivelul anului 2011.

Venituri din prestatii sociale intre anii 2011-2014

Veniturile din prestațiile sociale reprezintă în anul 2014, 23,8% din veniturile gospodăriilor populației din România. Astfel, potrivit datelor INS consultate, gospodăriile și-au completat aceste venituri cu sume din împrumuturi de la bănci sau retrageri din depozite, în valoare de 48,13 lei/luna în medie, și cu sumele de care dispun în sold la începutul lunii (256,22 lei), rezultând astfel un buget total lunar de 2.642,05 lei. Ponderea veniturilor din prestații sociale reprezintă aproximativun sfert din veniturile gospodăriilor și a înregistrat o creștere semnificativă în anul 2014. 

Venituri din proprietate

Veniturile din proprietate nu reprezinta decat 0,1-0,2% din veniturile totale ale gospodariilor din Romania. Acestea nu influenteaza semnificativ si nu au o evolutie importanta in cei 4 ani in care au fost cumparate veniturile.

Veniturile in natura (evaluate in lei) reprezinta cantravaloarea consumului uman si furajer de produse alimentare si nealimentare provenite din resursele proprii ale gospodariei (din productie, din stocuri, din munca, primite in dar, etc.). Evaluarea in lei se efectueaza la preturile medii de cumparare a produselor din anul de referinta.

Acestea nu reprezinta decat maxim 1,9% din veniturile totale ale gospodariilor din Romania si nu influenteaza in mod semnificativ acest indicator.

Venituri din consumul produselor agricole din resurse proprii

Veniturile din consumul produselor agricole din resurse proprii au avut o evolutie descendenta, destul de pronuntata dar raman la un procent destul de ridicat din veniturile totale ale gospodariilor din Romania.

Reprezentand grafic structura veniturilor totale ale populatiei pentru anul 2014 apar extrem de sugestiv ponderea fiecarei categorii de venit in veniturile totale ale gospodariilor din Romania.

2.1.2.Evolutia consumului in Romania

2.1.3.Evolutia economiilor in Romania

CONCLUZII

Criza economică internațională este o perioadă caracterizată printr-o scădere dramatică a activitații economice mondiale. Într-o țară ea se manifestă prin scăderea puterii economice a țarii din care rezultă o scădere a PIB-ului (Produsul Intern Brut) o evaporare a lichidităților și o creștere / scădere a prețurilor din cauza unei inflații / deflației. Criza a început în decembrie 2007 în America cauzele ei fiind de natură macroeconomice si microeconomice. Crizele economice pot lua forma unei depresii economice, si uneori poate duce la colaps economic.

S-au observat efecte asupra economiei la nivel mondial, dar acestea au fost resimțite diferit de la un stat la altul depinzând de reglementările și de nivelul de dezvoltare al acesteia. Guvernele au acționat asupra crizei atât individual pentru protecția economiei naționale, cât și la la nivelul Uniunii Europene. Criza economică a avut efecte diferite în toate domeniile de activitate. Unul dintre factorii de declanșare ai crizei este contabilitatea datorită reglementărilor inexacte și ineficiente ale standardelor intenaționale.

Izbugnirea crizei a avut ca efect restrângerea cheltuielilor în rândul consumatorilor, dar mai ales în rândul afaceriștilor, aceste două sectoare de afaceri și al consumatorilor ajung să își piardă încrederea. Momentul în care a devenit vizibilă criza la nivel mondial a fost în luna iulie 2007 , moment în care investitorii americani și-au pierdut încrederea în ipotecarea securizată. Acest lucru a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei si a Băncii Centrale Europene. Criza s-a agravat în 2008, moment în care un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în perioada ce a urmat. Declanșată inițial în Statele Unite, criza s-a extins în Europa  și s-a răspândit vertiginos în restul lumii.

O cauză profundă macroeconomică a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) și de dorința țărilor exportatoare de petrol și gaze de a limita aprecierea monedei.

Efectele crizei economice internaționale s-au extins și asupra României.

În România s-au înregistrat o serie de avantaje si dezavantaje în urma crizei resimțite în toate domeniile de activitate. Printre avantaje se remarcă: scăderea inflației. Aceasta ar putea fi una dintre cele mai importante urmări pozitive ale reducerii nivelului de lichiditați si ale scăderii consumului, acest lucru însemnând creșterea puterii de cumpărare a unităților monetare aferente fiecărei țări. Dar scăderea inflației înseamnă creșterea șomajului.Din punctul meu de vedere pe termen lung acest lucru înseamnă un dezavantaj în dezvoltarea economiei unei țări deoarece dacă nu există forță de muncă disponibilă într-o țară pentru ca un investitor să își atragă angajați,trebuie să ofere pachete salariale mai atractive din punct de vedere financiar. Acest lucru însemnând creșterea puterii de cumpărare a populației,implicit a economiei.

Un alt avantaj este curățenia printre firmele slab organizate.Datorită crizei economice și a scăderii puterii de cumpărare a populației acestia și-au îndreptat atenția asupra produselor superioare din punct de vedere calitativ și inferioare din punct de vedere financiar. Companiile ce nu au avut o infrastructură solidă și orientată către eficiență au pierit mai repede ca dinozaurii. Din acest aspect al crizei putem spune că datorită crizei bussines-urile au devenit orientate spre sustenabilitate și spre consolidarea, eficientizarea costurilor de producție și maturizarea din punct de vedere al investițiilor.

Din punct de vedere al veniturilor si cheltuielilor gospodăriilor populației din România, perioada post criză a avut efecte atât benefice cât și mai puțin benefice.

Dintre efectele benefice menționăm stabilizarea cursului valutar și scaderea inflației, care au insuflat incredere în rândul populației și care a dus la ridicarea nivelului de trai.

Un dezavantaj major îl putem considera restrângerea economiilor populației și a agenților economici.

Un alt mare dezavantaj resimțit in România este efectul de ‘brain-drain’ , acest lucru însemnând migrarea tinerilor școliți și dezvoltați intelectual în sistemele de învațamânt românești în alte țări din cauza salariilor prea mici și lipsa locurilor de muncă aferente pregătirii lor. Acest lucru afectează sistemul de pensii,care atunci cand a fost implementat era un sistem piramidal cu baza jos și vârful în sus, 3 angajați susținând financiar un pensionar. În prezent raportul în România este de 1 angajat la 1,52 pensionari. În acest ritm, datorită migrării tinerilor in alte țări va însemna că în termen de cel mult 10 ani în România un angajat va trebui să susțină financiar trei pensionari, astfel că sistemul piramidal inițial se va inversa.

BIBLIOGRAFIE

Economie politică,editura Economică,1997

Macroeconomie și politici macroeconomice,editura ALL Educational , 1998

Macroeconomie , editura Alma Mater , Cluj – Napoca , 2004

Macroeconomie , editura Risoprint, 2011 (Gheorghe Ciobanu)

Principiile economiei , editura Economică , 2002

Teoria economică generală ,editura Economica , 1993

http://www.rasfoiesc.com/business/economie/VENIT-CONSUM-INVESTITII85.php

http://www.cursuricibernetica.info/anul-1/economie/consumul-si-economiile/