Economia Romaniei In Perioada 1945 1989

Economie

Economia Romaniei In Perioada 1945 1989

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins:

Introducere

I. Consecințe ale celui de-al Doilea Război Mondial

1.1.Consecințe umane, materiale și politice în Europa

1.2 Consecințe ale celui de-al doilea război mondial în România

1.3. Consecințe umane, materiale și politice

II. Economia României în perioada 1945-1989

2.1. Refacerea economiei

2.2. Agricultură

2.3. Transporturi și telecomunicații

2.4. Comerț interior, prestări de servicii și turism

2.5. Comerț exterior

III. Industria în România

3.1. Industria în perioada 1945-1950

3.2. Industria în perioada 1950-1989

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Am plăcerea de a vă prezenta lucrarea mea de licență , ce reprezintă o analiză a industriei din România după Cel de-Al Doilea Război Mondial, până la căderea comunismului în 1989. Am ales aceasta temă deoarece sunt îmbinate două domenii care mă atrag, si anume economia și istoria .

În primul rând pentru a descrie modul in care am abordat acest studiu,țin să menționez că am scos în evidență pentru început factorul extern principal care a afectat între 1945 și 1989 atât industria din România , cât și cea din Europa și alte țări ale lumii, si anume Cel De-al Doilea Război Mondial . O mare influență asupra României a fost de asemenea si perioada comunistă care a încetat cu revoluția din 1989 .

Realizarea acestui studiu a reprezentat pentru mine o aprofundare a cunostințelor. In capitolele lucrării de licență am facut o delimitare cat mai detaliată a tot ceea ce a însemnat industria între perioada precizată.

I. Consecințe ale celui De-al Doilea Război Mondial

Prin consecințe putem face referire la factorii umani, sociali, politici și economici la nivel mondial.

Între anii 1939 și 1945 s-a înregistrat o etapă sumbră din punct de vedere al istoriei umanității. La 1 septembrie 1939 a incepul cel de-al doilea război mondial cauza fiind invadarea Poloniei de către Germania hitleristă, marcând astfel începutul unei rupturi agresive dintre ordinea economică și cea politica, menținută cu mari eforturi în cele două decenii de după încheierea Primului Razboi Mondial.

Conflictul armat dintre 61 de state, cu o populație de aproximativ 1,7 miliarde de locuitori, a fost o alta consecință a celui de-al doilea război mondial.

Au avut loc, de asemeni și multe operațiuni militare ce s-au desfășurat pe teritoriul a 40 de state de pe trei continente, iar cel mai afectat continent a fost cel european. Prin intrarea în război a SUA se va înclina balanța victoriei înspre Aliați. În anul 1944 la data de 6 iunie trupele aliate au debarcat pe coasta Normandiei, acest lucru deschizând cel de-al doilea frond în Europa. Acest motiv a făcut posibilă victoria Aliaților.

1.1. Consecințe umane, materiale și politice în Europa

Pentru al doilea război mondial s-au mobilizat pe câmpul de luptă aproximativ 110 milioane de combatanți și pierderile umane au fost între 40 și 50 de milioane de oameni.

Ca urmare , se subliniază , adesea , ca acest război a constituit cel mai sângeros conflict din istoria omenirii . Pe primul loc se situează URSS care a înregistrat un număr aproximativ de 20-25 de milioane de victime, dintre care jumătate din rândul civililor . Germania a avut în jur de 13.5 milioane de victime , Polonia 5.8 milioane , iar Iugoslavia 1.5 milioane. China a pierdut în jur de 8 milioane de victime , iar Japonia 3 milioane .

Următoarele statistici sunt cu privire la:

– Franta aproximativ 600 000 de victime, dintre care 400 000 civili;

– Italia 75 000 de militari și aproximativ 380 000 de civili ;

– Marea Britanie aproximativ 300 000 de victime ;

În timpul războiului au fost deportați aproximativ 30 de milioane de oameni în felul următor:

– aproximativ 6 milioane au fost deportați de către fasciști pe motiv rasial; – În Germania au fost între 4 si 5 milioane de deportați politici;

– au fost aproximativ 11 milioane de refugiați între anii 1944 și 1945 , ca și urmare a întăririi Armatei Roșii ;

– aproximativ 500 000 de alascieni s-au refugiat în Franța ;

– aproximativ 600 000 de oameni au fost deportați de URSS , dincolo de munții Ural , majoritatea dintre aceștia fiind din Basarabia , Crimeea , Estonia , Lituania , etc.

Urmările pierderilor de vieți omenești au dus la o criză a lipsei de forță de muncă , a scăderii ratei natalității si a speranței de viață. Pentru a se suplini forța de muncă s-a apelat la femei, copii și bătrâni. Procesul de producție a fost grav afectat de către lipsa forței de muncă, de rată scăzută a natalității , iar acest lucru a dus la restrângerea pieței interne. Numărul mare al celor îndreptățiți de a primi recompense materiale din partea statului, văduvele, invalizii, orfanii, etc. a dus la miscorarea bugetelor statelor respective. Cheltuielile destinate operațiunilor militare au fost evaluate la 1100 miliarde de USD(valabil pentru cursul înregistrat în anul 1938). Pentru accesul la o sumă atât de mare s-a ajuns la consecința creșterii fiscalității, iar când aceasta s-a dovedit a fi insuficientă a apărut fenomenul de inflație prin înmulțirea emisiunilor monetare provenite din lansarea unor împrumuturi interne sau externe. Capacitalile de producție, rețele feorivare, rețelele rutiere, podurile, locuințele și instalațiile portuare au avut cel mai mult de suferit. Distrugerile totale au fost evaluate la suma de aproximativ 2000 miliarde de USD. Pierderile materiale din URSS au fost la jumătate din distrugerile înregistrate în război, reprezentând astfel valoarea de cinci ori mai mare a venitului național al țării pentru anul 1941.

În vara anului 1941 cercurile conducătoare hitleriste au luat decizia de a transfera o parte din echipamentul industrial și din forța de muncă în zonele Asiei Centrale, dincolo de munții Ural, de Siberia Occidentală și de Orientul Extrem. La sfârșitul războiului, urmarea acestei proceduri s-a putut concretiza în afirmația faptului că munții Ural au reprezentat “inima” industriei din URSS.

Producția s-a înregistrat astfel :

50% fontă ;

53% oțel ;

Această producție a putut asigura extracția de petrol, cărbune și minereuri de fier, ce erau de trei ori mai mare decât producția din anul 1940. SUA a înregistrat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial o bună situație economică. Statele Unite ale Americii nu au suferit mari pierderi pe teritorul lor, iar pierderile omenești nu au fost însemnate. Statisticile arată ca la nivelul SUA aproximativ 400000 de victime ale armatei au reprezentat 1/80 din cele din URSS.

În anul 1945 SUA obține un venit național ce l-a depășit de două ori pe cel din 1940, echilibrând astfel bugetul și dând posibilitate monedei naționale să își mențină valoarea antebelică.

În Franța pierderile umane și materiale au fost imense. Distrugerile materiale au afectat în mod deosebit nordul tării, acolo unde infrastructura a fost aproape complet distrusă de bombardamente. Gările, porturile, triajele și canalele erau în mare parte inutilizabile.Țară a pierdut un sfert din parcul de locomotive, 2/3 din cargouri, 2/3 din vagoanele de marfă, 3/4 din petroliere, 40% din autovehicule, 85% dinambarcatiunile fluviale, aproximativ 300000 de locuințe au fost distruse, iar 3 miliioane hectare de teren agricol au fost compromise din pricina operațiunilor militare.

La sfârșitul războiului Marea Britanie avea un imens potențial industrial ce depășea nivelul antebelic dar și o forță de muncă activă, aproximativ 17 milioane de oameni dintre care 6 milioane erau femei.

Ca și consecință a războiului, flota britanică a fost grav afectată iar locuințele în proporție de 2/7. Rezervele statului ajung la suma de 500 de milioane de lire iar datoria externă la 3,5 miliarde de lire. Moneda națională adică lira sterlină are și ea de suferit, pierzându-și creditul și prestigiul de la nivel internațional, iar inflația ajunge în anul 1945 la 132%.

În Germania s-au înregistrat cele mai dificile situații astfel încât anul 1945 a fost denumit și anul zero. Germania a fost învinsă în război de către Aliați rămânând astfel fără autorități legale și fiind supusă prevederilor Convenției Internaționale de la Potsdam, iar acest lucru având ca și consecința pierderi materiale mai ales în domeniul infrastructurii, al rețelei feroviare și rutiere, a porturilor, a locuințelor, etc. Aproximativ 40% dintre orașele mari au fost bombardate la sfârșitul războiului, iar 3.5 milioane de imobile au fost distruse, aproximativ 7,5 milioane de oameni rămânând fără locuință.

Industria este ramură economică ce își menține încă aproximativ 70% din capacitatea sa de producție.

Japonia a avut însemnate pierderi mai ales în industria siderurgică și textila. Cele mai mari distrugeri s-au înregistrat asupra instalațiilor portuare, ale căilor ferate și rutiere. Sunt distruse 2,5 milioane de locuințe, în preponderent în marile orare în proporție de 40%. Cooperarea Aliatior de până în anul 1945 a avut un țel nobil, acela de a invinte Puterile Axei, însă acest lucru s-a putut realiza doar cu imense sacrificii umane și materiale.

Cedarea Germaniei la data de 9 mai 1945 dar și a Japoniei la data de 2 septembrie 1945 a fost consecința încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1941 problemele ordinii mondiale se aflau la un nivel ridicat, iar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, acestea vor stagna.

În anul 1941, în urma Conferinței de la Washingyon, acolo unde W. Churchill și F. D. Roosevelt au însemnat în cadrul convorbirilor lor ordinea mondială postbelică.

În anul 1942, în urma Conferinței de la Moscova, I. V. Stalin, A. Harriman și W. Churchill au discutat despre problemele cu referința la organizarea păcii, dar și despre problemele deschiderii celui de-al doilea fron în Europa. În luna ianuarie a anului 1943, în cadrul Conferinței de la Casablanca, F. D. Roosvelt și W. Churchill au căzut de comun acord în privința zonelor postbelice ce urmau să revină marilor puteri, în special asupra zonei ce avea denumirea de “Europa Atlantică”. În cadrul Conferinței de la Teheran din luna noiembrie a anului 1943 s-a constituit într-o formulă diplomatică, viitoarea expansiune a URSS asupra anumitor mici țări din Europa Centrală.

S-a mai discutat și despre viitoare organizare a Națiunilor Unite, ce urma să fie formată dintr-o Adunare Generală și un Comitet Executiv, toate acestea sub stricta supraveghere ale celor mari patru puteri și anume SUA, URSS, China și Marea Britanie.

În anul 1944, între lunile august și octombrie, în Washington se organizează Conferința de la Dumbraton Oaks, unde reprezentanții URSS, SUA și a Marii Britanii stabilesc poziția ce va fi luată fata de o anumită tara ori alta în scopul creării viitoarelor tratative de pace, dar și necesitatea creării unui forum internațional pentru menținerea păcii.

Cu această ocazie se pun bazele viitorului Consiliului de Secturitate al ONU, dețiunilor Unite, ce urma să fie formată dintr-o Adunare Generală și un Comitet Executiv, toate acestea sub stricta supraveghere ale celor mari patru puteri și anume SUA, URSS, China și Marea Britanie.

În anul 1944, între lunile august și octombrie, în Washington se organizează Conferința de la Dumbraton Oaks, unde reprezentanții URSS, SUA și a Marii Britanii stabilesc poziția ce va fi luată fata de o anumită tara ori alta în scopul creării viitoarelor tratative de pace, dar și necesitatea creării unui forum internațional pentru menținerea păcii.

Cu această ocazie se pun bazele viitorului Consiliului de Secturitate al ONU, definindui-se astfel structura și compoziția.

În luna februarie a anului 1945, în cadrul Conferinței de la Yalta reprezentanții marilor puteri iau parte la stabilireaunor planuri militare și sunt de acord cu acestea.

Conferința de la Berlin (Postdam), din anul 1945, dintre lunile iulie-august, aparținând șefilor Guvernelor URSS, SUA și Marii Britanii, a fost încheiată prin semnarea “Acordului de la Postdam”, acord ce are în component să liniile conducătoare ale organizării din perioada postbelică din Germania, o bază a principiilor demilitarizării, denazificării și democratificarii acesteia, precum și cotele de despăgubire ce au fost pretinse de la Germania de cei ce au învins.

Prin înțelegerile de la Postdam se urmărea consacrarea politică comună a Aliaților în Germania, ducându-se astfel la crearea unor condiții de a se putea instaura un unic guvern, cu care să se poată încheia tratatul de pace.

În acest scop a fost creată Comisia Interaliată de Control, comisie ce își începe activitatea în anul 1945, la data de 30 august. Unul din ultimele momentele ale consensului dintre Aliați, unde anumite neînțelegeri dintre ei s-au manifestat începând cu sfârșitul anului 1944 a fost denumit “Momentul Postam”.

1.2 Consecințe ale celui de-al doilea război mondial în România

Privind cel de-al doilea război mondial dintr-o perspectivă amplă, luând în considerare atât contextul declanșării, desfășurării dar și consecințele la nivel mondial, putem afirma succint următoarele. Al doilea război mondial a fost cel mai devastator război din istoria omenirii. Acesta a început la 1 septembrie 1939 când Germania a atacat Polonia pentru ca , în cele din urmă, să se extindă și să ajungă să includă majoritatea națiunilor din lume. Războiul s-a terminat în 1945, cu o imagine internațională a lumii în care Statele Unite și URSS dominau. Mai mult ca orice alt conflict militar anterior, al doilea război mondial a implicat folosirea concomitentă a resurselor economice și umane ale diferitelor state și extinderea fronturilor astfel încât să includă aproape toate teritorile inamice Dintre cele mai importante urmări amintim cele de pe plan economic și politic. Deși în stadiile finale ale războiului au fost introduse 2 arme noi : rachetă cu rază lungă de acțiune și bomba atomică, în general, războiul a fost purtat cu aceleași arme(sau cu arme îmbunătățite ) folosite în primul război mondial. Statistic vorbind, cel de-al doilea război mondial este considerat că cel mai mare și sângeros război din istorie.La acesta au participat în total 61 de țări, cu populația de 1.7 miliarde locuitori reprezentând trei sferturi din populația Terei. Un număr total de 110 milioane de persoane au fost mobilizate pentru serviciu militar, mai mult de jumătate fiind mobilizați de 3 țări : USSR (22-30 milioane), Germania(17 milioane) și SUA (16 milioane).

Raportându-ne acum la România putem menționa că cel mai afectat domeniu a fost reprezentat de cel economic. Pierderile suferite de economia romana în anii 1940-1943 s-au amplificat la începutul anului 1944 având în vedere cererile și solitarile autorităților germane fata de autoritățile romaniesti. Acestea au avut însă la baza tratatele militare1 și economice anterior încheiate. Totodată este necesar să menționez faptul că pe lângă aceste pierderi economice se adauga pagubele provocate de bombardamentele masive și tot mai frecvente ale aviației Națiunilor Unite, cu deosebire în zonele Valea Prahovei și București. Acestea deasemenea au fost soldate cu mari pierderi materiale și cu serioase diminuări ale producției. Pătrunderea frontului sovieto-german a dus la dispersarea a numeroase întreprinderi industriale, cu cu deosebire din Moldova. Dintre cele mai afectate ramuri ale industriei amintim industria pertoliera și căile ferate. Astfel producția de țiței a înregistrat în 1944 cel mai scăzut nivel din timpul războiului, 3,52 milioane tone, adică 63% din media 1941-1943.

1.3 Consecințe umane, materiale și politice

Urmând aceeași abordare, țin să menționez că pe plan mondial pierderile umane după cel de-al doilea război mondial sunt de aproximativ 72 de milioane de victime, dintre care aproximativ 47 milioane au fost victime din cadrul populației civile, incluzând aici și 20 de milioane de morți proveniți din foametea și bolile cauzate de război.

În România consecințele celui de al doilea război mondial exprimate în pierderi omenești sunt în general estimate la peste 800.000 de persoane, atât civili cât și militari, însă există o oarecare neconcordanta ale statisticilor. Cele mai multe pierderi au avut loc după 21 iunie 1941 când Germania a invadat URSS. Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93,326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică în timpul războiului. Cifrele nu includ cei 40.000 – 50.000 de morți în armata ungară.

În ceea ce privește pierderile de civili acestea au fost de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți.Pierderile în rândurile civililor au fost cauzate și de raiduri. Acestea au provocat 7.693 de morți în rândul civililor. Pierderile politice pot fi evidențiate cu ajutorul sublienarii noilor frontiere desenate de națiunile victorioase . Astfel încât Uniunea Sovietică a ocupat teritoriile care au aparținut până în acel moment Germaniei, Finlandei, Poloniei, Japoniei și României. În ceea ce privește Polonia, aceasta a primit cea mai mare parte a teritoriilor din răsărit ale Germanie la est de linia Oder-Neisse, inclusiv regiunea industrială a Sileziei.Foste orașe poloneze precum L'vovul au trecut sub controlul URSS și al Ucrainei sovietice.Basarabia și Bucovina de nord, părți ale Regatului României, au fost trecute definitiv în componența URSS-ului. În cea mai mare parte a Basarabiei a fost proclamată RSS Moldovenească, iar Bucovina de nord și Bugeacul au trecut în componența Ucrainei. În teritoriile românești ocupate de URSS s-a trecut la sovietizarea și rusificarea populației băștinașe.

II. Economia României în perioada 1945-1989

Perioada 1945-1989 este o perioadă în care economia României sta sub semnul consecințelor celui de-al doilea război mondial.

Prezentarea economiei României din perioada 1945-1989 este împărțită în două categorii: economia rurală și economia urbană.

În ceeea ce privește economia rurală după al doilea război mondial aceasta a suferit modificări profunde, toate stând sub semnul ideologiei comuniste. Reforma agrară din 1945 a avut mai mult un rol propagandistic asta deoarece a exclus combatanții țărani care au luptat pe frontul sovietic și în același timp a avut rolul de a desființa vechea clasă de proprietari și de a atrage de partea noilor stăpâni, susținuți de de forța ocupației militare sovietice, cea mai mare parte a populației țării. Dintre toate momentul cu cele avut cele mai grave consecințe asupra situației agriculturii a fost reprezentat de colectivizarea promovată de regimul comunist între 1949-1962. Aici putem menționa că trecerea terenurilor agricole din proprietatea privată a țăranilor în proprietatea statului, care asigura un control absolut asupra producției agricole se numea colectivizare. Coonsecintele colectivizării au fost reprezentate de distrugerea economiei agrare prin intermediul forței și a presiunilor execitate de organele de represiune ale statului. Totul s-a desfășurat cu un prim început în care datorită masivelor investiții și a programului de irigații, productivitatea agricolă a crescut, și a continuat cu dorința lui Nicolae Ceaușescu de a plăti datoria externă care se acumulase,pentru ca în final să se ajungă la dirijarea stocurilor de cereale la export. Astfel că în anul 1984 afost lansat Programul de Alimentație Științifică a Populației, iar distribuirea alimentelor se făcea pe bază de cartelă. În perioada postcomunistă, după Revoluția din decembrie 1989 dreptul de proprietate asupra pământului a fost reconstituit.

Economia urbană este la fel marcată de consecințele celui de al doilea război mondial care a însemnat pentru România mari pierderi materiale, care au dezorganizat economia națională. Dintre acestea amintesc naționalizarea mijloacelor de producție din anul 1948 și au continuarea politicii de industrializare forțată. Domenii precum metalurgia, siderurgia, construcția de mașini și industria extractivă au fost privilegiate. Merită menționat faptul că industrializarea forțată a produs dezechilibre economice motivate de proastă gestiune, deficitul de materii prime și lipsa forței de muncă de înaltă calificare. Pe plan internațional, România a făcut parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc CAER fondat în anul 1949, motiv pentru care principalele schimburile economice internaționale s-au desfășurat mai ales cu alte state comuniste. Dintre succesele industrializării amintesc începerea lucrărilor la complexul hidroenergetic de la Porțile de Fier, împreună cu Iugoslavia în anul 1964, construirea șoselei Transfăgărășan între anii 1970-1974, construirea metroului din București în anul 1979, darea în folosință a canalului navigabil Dunare-Marea Neagră din anul 1984.

În ceea ce privește exportul este necesar să facem câteva precizări deoarece schimbările din structura exportului României în perioada 1950-1989 s-au datorat în primul rând accentuării dezvoltării industriale a țării, sporirii ponderii în produsul social și în venitul național fata de perioadele anterioare. Astfel pot menționa faptul că potrivit statisticilor cotele de export din producția industriei prelucrătoare, au sporit până la circa 25% în perioada 1950-1989 și sub 20% în anii următori,cu toată forțarea exporturilor pentru excedentarea balantei comerciale și achitarea datoriei externe. Exportul a fost susținut și de agricultură carea participat cu o pondere semnificativă

În afara industriei,agricultura a continuat să participe la export cu o pondere semnificativă, dar cu multe sinuozități îndeosebi datorită evoluției producțiilor reale ale acestui sector care, de multe ori, au fost sub nivelul celor anunțate oficial. După proveniența produselor pe cele două ramuri ale economiei (industrie și agricultură), structura exportului României s-a schimbat aproape radical fata de trecut potrivit statisticilor. VEZI ANEXA 1.

2.1. Refacerea economiei

În Europa înainte de cel de al doilea război mondial existau exporturi de produse finite și importa în special materii prime și alimente, totodată existau și investiții mari în afara continentului în domeniul transporturilor maritime precum și al tranzacțiilor financiare. După război lucrurile s-au schimbat radical.Distrugerile au atins și marina comercială, investițiile străine au fost lichidate. Astfel că în întreaga Europă se simțea lipsa alimentelor, a locuințelor și a hainelor. În iarna anului 1944 și primăvara lui 1945, armatele aliate au împărțit rații de primă necesitate și ajutoare medicale populației civile sinistrate, atât inamice cât și aliate.Din acest punct de vedere merita amintit rolul important ce l-a avut l-a avut Administrația Națiunilor Unite pentrureabilitare ANURI care a cheltuit în doi ani 1945-194) mai mult de un md și a distribuit peste 20 mil.t. de mâncare, haine, pături și ajutoare medicale.

2.2. Agricultură

Imediat după al doilea război mondial principala ocupație în România a fost agricultură. După reforma agrara din 1921 care consusese la distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie și la la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ a avut loc o nouă reforma după venirea la putere, la presiunile guvernului Petru Groza. Astfel că în 23 martie 1945, noua reforma agrara avea menirea de a dezintegra marile proprietăți funciare și de a adunea voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii. În 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.

În perioada 1945-1949, Partidul Comunist, susținea mica proprietate agricolă potrivit broșurilor electorale din anul 1945 cu toate că rezoluția PMR din februarie 1948 recomanda deja cooperația ca mijloc de ameliorare a situației economice.

2.3. Transporturi și telecomunicații

Privind industria și transporturile, prin care măsurile protecționiste, prin care investițiile de stat și particulare și prin preocuparea pentru întărirea capacității apărării naționale s-au dezvoltat noi ramuri industriale. Cantitativ producția industrială a crescut față de 1929 cu peste 32 %; însă valoric creșterea este mai mică, deoarece prețurile au fost sub nivelul anului 1929. Protecția vamală a inclus taxe la import de aproximativ 8,5% din valoare, însă aceste taxe au fost mai mici pentru importul de mașini, instalații și unele materii prime. Banca Națională acordă credite mai mari față de perioadă anterioară, ea acoperind 63% dintotalul creditelor acordate. În plus are loc și finanțarea de la buget pentru interprinderi. Societatea de Credit Industrial acorda circa 40% din creditele acordate. Pentru industria extrativă s-a înființat Institului Național de Credit Aurifier și Minier, deci statul era principalul finanțator al industriei și principalul client, de aceea el dădea o serie de aprobări sau înlesniri la importul de mașini, utilaje, e.t.c.. Este perioada în care guvernele liberale au elaborat și au aplicat un pachet de legi pentru încurajarea unor ramuri și subramuri ale industriei. Printr-n decret din iulie 1936 este stimulată înființarea de fabrici pentru mărfurile ce nu erau produse în țară și de mai mare tehnicitate, stabilind că timp de 16-32 luni nu se mai putea crea întreprinderi similare, avantajându-le la importul de mașini și instalații. S-au construit astfel fabrici de cabluri electrice, de tablă cositorită, becuri electrice, tuburi din oțel și aluminiu, aparate optice, acustice și mecanice de precizie, articole de menaj, filaturi, fabrici de cauciuc, e.t.c..

Printr-o lege emisă în 1937 se stabilea reduceri de 25 % la impozite pentru întreprinerile care vor folosi materii prime agricole, aprovizionarea fiind făcută la prețuri minimale. În același an, o altă lege viza industrializarea și valorificarea plantelor textele acordând scutiri de taxe și impozite pe cifra de afaceri și prioritate în executarea furniturilor militare. În anul 1938 se înființează Ministerul Economiei Naționale și se modifică legea încurajării industriale (din 1921), împărțind întreprinderile industriale în trei categorii, ca prioritate la avantaje: industrii indispensabile legate pentru producția de apărare, industrii utile ce foloseau materii prime indigene și industrii dispensabile care-și procurau materii prime din import

2.4. Comerț interior, prestări de servicii și turism

În ceea ce privește comerțul intern, acesta a fost și el puternic afectat de război, refacerea durand până în 1922. Reforma comerțului și evoluția sa au fost în strânsă legătură cu fenomenele și procesele din industrie, agricultură și finanțe. În primii ani postbelici au fost mari lipsuri de mărfuri de consum -; alimentare, industriale. Dezvoltarea comerțului după 1924 a fost favorizată de refacerea economică, de politica de protejare a economiei dusă de guvern, dar și de creșterea,

Îndeosebi până în 1929 a puterii de cumpărare a maselor.Criza din 1929-1933 va afecta puternic și Comerțul interior. Atât comerțul interior dar mai ales cel exterior prin structurarea și volumul acesteia.

2.5. Comerț exterior

În ceea ce privește evoluția și tendințele schimburilor comune externe ale României în perioada 1950-1989 este necesar să precizez faptul că acestea au fost marcate de urmările războiului, atât sub aspect economic, cât și politic, de factori ai productivității naționale, ai conjucturii mondiale, ai prețurilor și politicii economice internaționale și externe.

În perioada 1945 și 1949 dinamica, volumul, precum și structura exportului și importului României au cunoscut schimbări legate mai ales de refacerea economiei naționale distrusă în mare parte de război și de plată datoriilor către U.R.S.S.

Schimbarea a avut loc între anii 1945-1949 perioada marcată de o importantă s-a produs o importantă modificare în orientarea geografică a comerțului exterior, totul survenind intrării României în sfera de influența U.R.S.S. Astfel ca aproximativ 85-95% din totalul comerțului exterior romanesc s-a derulat în această perioadă cu U.R.S.S. Și mai puțin de 5% cu celelalte țări vecine din blocul sovietic, la limita de jos situându-se ponderea tarilor occidentale.

III. Industria în România

3.1. Industria în perioada 1945-1950

În acest subcapitol, avem în vedere în primul rând, reforma agrară din 1945, cea monetară din 1947 sau crearea Sovromuri-lor. Consider însă necesare câteva aprecieri teoretice conform cărora analiza evoluției postbelice a României nu poate fi desprinsă de marea realizare a poporului român din 1918 -; desăvârșirea unității naționale. Marea Unire din 1918 a avut consecințe multiple asupra evoluției sociale economice și politice a României în perioada interbelică: astfel, s-a desăvârșit piața națională prin unirea la România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; a crescut potențialul demografic al țării de la 8 milioane la 18 milioane locuitori; s-a creat complexul economiei naționale; a crescut potențialul material, intelectual și științific al țării; unirea a schimbat raportul dintre moșierime și burghezie, în favoarea burgheziei, crescând rolul acesteia în viața socială economică ca și politică a țării.

Marile puteri învingătoare au acordat în urma Conferinței de la Spa și Londra în 1921 României o cotă arbitrară care nici pe departe nu ținea cont de totalul pagubelor suferite în război și țării noastre i se recunoștea doar 1% din suma totală de 132 miliarde mărci pe care Germania trebuia să le plătească. Austria, Ungaria și Bulgaria care plăteau așa numitele „reparații orientale” aveau față de România obligații de 10,55%. Aceste cote au fost stabilite de marile puteri fără ca delegațiile tarilor mici să participe la discuții diplomatul roman N.Titulescu un memoriu prezentat Conferinței de la Spa; s-a ridicat împotriva cotei de 1% repartizata României, cerând ca sumele reparațiilor să se facă în funcție de pagubele pricinuite și neadmițând ca altor țări să li se plătească cote de 5 sau chiar de 10 ori mai mari decât au fost în realitate pagubele.
Multe discuții și nemulțumiri a produs și hotărârea marilor puteri de a impune statelor mici, deci și României, plata așa-numitelor rate de eliberare ; datorii pe care țara le contractase în timpul războiului și a contravalorii bunurilor cedate.

Doresc să enumăr și câteva obiective din cadrul procesului refacerii economice din România:

refacerea producției industriale și agricole;

refacerea transporturilor;

echilibrarea bugetului;

reglementarea circulației monetare și stagnarea inflației;

echilibrarea balanței comerciale și de plăți.

În cadrul industriei principala problemă a constituit-o după război refacerea și punerea în funcție a aparatului de producție pe întreg teritoriul țării. Refacerea industriei s-a făcut lent și în mod inegal. Astfel industria metalurgică s-a refăcut greu, abia în 1929. Procesul refacerii economice a urmat linia industriala și s-a încheiat în linii mari în anul 1924 când în principalele ramuri s-a atins nivelul antebelic. După anul 1924 industria va realiza o serie de progrese concretizate în:

sporirea numărului întreprinderilor și a muncitorilor;

creșterea capitalului investit și a forței motrice;

îmbunatățirea înzestrării tehnice a marilor întreprinderi.

La aceste progrese a contribuit și legislația economică elaborată în această perioadă și concepția
economică a partidului liberal prin noi înșine.

Concepția prin noi înșine exprima pozițiile burgheziei romane fata de capitalul străin, căile și modalitățile teoretice și practice de dezvoltare a industriei, a economiei, locul economiei românești în diviziunea internațională a muncii. Prin această concepție se urmărea:

mobilizarea resurselor materiale, umane și financiare romanești;

înlăturarea sau limitarea capitalului străin și economia românească prin preluarea unor poziții deținute de capitalul german și austro-ungar.

Procesul refacerii și dezvoltării industriei s-a făcut în strânsă legătură cu capitalul străin. În acest sens s-au produs câteva modificări importante:

a) a avut lor restructurarea volumului și originii capitalului străin în economia țării. Sub aspectul volumului prin politica liberală a unei uzine s-au micșorat proporțiile capitalului străin în economie, aceasta neputând depăși 50% indiferent de ramura sau domeniul de investiție, ca de exemplu capitalul;

b) a avut loc o modificare a originii capitalului în locul celui german și austro-ungar au apărut cel francez, englez, italian, danez, dar în preajma celui de-al doilea război mondial va crește din nou ponderea capitalului german. Creșterea ponderii capitalului străin în economia românească este legată de concepția național-țărănistă -; porți deschise capitalului străin. O parte din burghezia romană și a naționaliștilor din Banat și Transilvania legată de capitalul străin din Viena, Berlin, Budapesta pentru a se opune capitaliștilor grupați în jurul Băncii Naționale Române și a PNL au promovat politica porților deschise capitalului străin.

Ca urmare a consecințelor Unirii din 1918, a politicii liberale prin noi înșine, a legislației economice protecționiste, a creditelor acordate de Banca Națională industria românească a obținut până în 1929 importante succese în procesul refacerii și al dezvoltării.

Din 1948, ritmul aplicării anumitor principii a fost unul accelerat, avand consecințe dramatice pentru societatea și economia românească. Constituția din aprilie 1948 a creat condiții necesare „marii naționalizări” care urma să se întâmple peste câteva luni. Articolul 6 al legii presupunea că „bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicații ferate, rutiere, pe apă și pe mare, poșta, telegraful și radioul aparțin statului, ca bunuri comune ale poporului”; articolul 11 crea astfel baza juridică a exproprierii, menționând că atunci „când interesul general o cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului adică bun al poporului, în condițiile prevăzute de lege”.

Pe 11 iunie 1948, Marea Adunare Națională vota Legea nr. 119, pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, cu scopul creării sectorului socialist de stat și premiselor trecerii la conducerea planificată a economiei naționale și aplicării politicii de industrializare forțată de mai târziu. La articolul 1, se menționa faptul că „se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituției Republicii Populare Române, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații”. La același articol erau enumerate cele 77 de criterii de naționalizare, pentru fiecare categorie de întreprinderi în parte. Deși legea avea articole în care se menționa că se vor acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, acestea erau de fapt inaplicabile întrucât, de la plata despăgubirilor erau excluși cei care „fiind în serviciul Statului, județelor sau comunelor, s-au îmbogățit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătorește”, precum și cei care „au plecat din țară în mod clandestin ori fraudulos, precum și acelora care nu se întorc în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autoritățile române”. Deci comuniștii își făcuseră în așa fel calculele încât să nu plătească nici o despăgubire. De asemenea, se prevedeau sancțiuni dure pentru cei care s-ar fi opus procesului de naționalizare.

Naționalizările au continuat în anul 1948. Prin decretul nr. 197 din 13 august 1948, erau dizolvate și lichidate întreprinderile bancare și instituțiile de credit; prin decretul din 9 septembrie 1948 se naționalizau ultimele întreprinderi de căi ferate; prin decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948 erau naționalizate instituțiile sanitare particulare. Vor urma în anii următori: casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele, restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale particulare. Nu trebuie uitat decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950, privind naționalizarea unor imobile, prin care „imobilele clădite ale foștilor industriași, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuințe, hoteluri și alte asemenea”, intrau în proprietatea statului.

După ce problema industriei a fost „rezolvată”, s-a trecut la agricultură. Prin decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 se stabilește regimul de colectare a cotelor la cereale (înnoit în fiecare an, adăugându-se și alte categorii de produse). Prin volumul lor și prin maniera de colectare, cotele obligatorii, menținute până în 1956, au construit un instrument foarte eficient pentru a “convinge țărănimea să-și predea pământul și inventarul pentru a intra în colectivă“. Situația era de-a dreptul aberantă, întrucât, cantitatea datorată statului (între 20 și 60% din producție – cereale, carne, lapte, lână, fructe, furaje etc.), era stabilită înainte de recoltare și nu se modifică în funcție de producție, astfel că, de multe ori cota datorată era mai mare decât producția obținută, iar țăranul nu numai că nu rămânea cu nimic, dar ajungea în situația de a cumpăra produse pentru a le preda statului, spre a scăpa de pedepsele foarte aspre instaurate de comuniști. Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii și declanșarea campaniei de colectivizare și de „îngrădire a chiaburilor”. Ultimul aspect era considerat foarte important, din moment ce se stabilea că „în etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii”, stabilindu-se și mijloacele prin care se duce această „luptă”: „prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale țăranului sărac și mijlocaș față de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte”; „printr-o politică fiscală de clasă, care să ușureze situația țăranului sărac și mijlocaș, de o parte, și să apese pe chiabur, pe de altă parte”; prin „curățirea” mișcării cooperatiste „de orice fel de elemente capitaliste”; prin acordarea conducerii cooperativelor „numai muncitorilor agricoli, țăranilor săraci și mijlocași”; prin neprimirea chiaburilor în gospodăriile colective etc.

După modelul sovietic s-au înființat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) și Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.), pe 24 iulie 1949 fiind inaugurate primele cinci G.A.C.-uri: Zorile, din Turnișor – Sibiu, Drumul Nou, din Zăbrani – Arad, Ogorul Roșu, din Laslea – Târnava Mare, Victoria Socialismului, din Rășcani – Vaslui și Tractorul Roșu, din Lunca de Jos – Cluj.Gospodăriile colective au primit un sprijin important de la autorități: le-au fost date cele mai bune terenuri, le-au fost oferite reduceri de 20% la cotele obligatorii, scutiri la impozitul agricol, ajutor din partea stațiunilor de mașini și tractoare (S.M.T.). În ciuda acestor facilități, gospodăriile nu au dat dovadă nici de eficiență economică, nici nu au exercitat o atracție pentru majoritatea țăranilor. La sfârșitul anului 1949 erau înființate doar 56 de unități G.A.C., cuprinzând 4.085 gospodării țărănești, cu o suprafață de 14.692 ha.Autoritățile comuniste au acționat în forță pentru a-i determina pe țărani să intre în G.A.C. Bătăile, arestările, schingiuirile, șantajul au fost folosite în acest scop. Spre exemplu, în județul Târnava Mică, au fost bătuți câte opt țărani în fiecare comună, iar în Constanța, preoții și învățătorii au fost nevoiți să intre în gospodărie, pentru a-i atrage pe țărani. Au avut loc chiar și execuții demonstrative.

3.2. Industria în perioada 1950-1989

Al Doilea Război Mondial a constituit cea mai mare conflagrație din istoria omenirii (ca extindere geografică, intensitate, forță de distrugere și pierderi umane), astfel că încheierea sa a însemnat o nouă perioadă în lumea contemporană, popoarele fiind încadrate într-un proces de înnoire, cu schimbări esențiale în diverse planuri.

O preocupare majoră a statelor a fost reconstrucția economică, implicând refacerea întreprinderilor distruse de război, a localităților urbane, modernizarea tuturor ramurilor economice. Această acțiune va purta puternic amprenta regimului politic din fiecare țară, a nivelului economic de la care se pornea, a unor obligații suplimentare care apăsau pe umerii unor popoare, a sprijinului primit din partea altor state sau organisme internaționale, a disponibilităților de resurse naturale și a modului în care era canalizat efortul uman, material și financiar intern spre domenii eficiente ale dezvoltării de ansamblu a societății. Așa se explică refacerea rapidă și dezvoltarea vertiginoasă a unor state (R.F.G., Japonia, Coreea de Sud, Kuweit, Emiratele Arabe Unite etc.) sau refacerea lentă a altora, între care se înscrie și România.

O altă problemă aflată pe agenda de lucru a statelor a reprezentat-o organizarea posbelică, din punct de vedere economic, politic și de altă natură a raporturilor internaționale. Când însă nu se încheiase războiul, un număr de 52 de state hotărăsc crearea celui mai înalt forum internațional – O.N.U. (26 iunie 1945), la care vor adera pe parcurs toate țările independente de pe mapamond, formându-și organisme specializate, comisii pe zone geografice și comitete pe domenii. Pe lângă organismele specializate ale O.N.U. pe probleme economice (F.A.O., U.N.C.T.A.D., P.N.U.D., O.I.M., O.C.D.E., Grupul celor 77, Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului etc.) s-au creat noi organisme de colaborare economică internaționala sau zonală (F.M.I., B.I.R.D., G.A.T.T., O.S.A., O.P.E.C., C.E.E. etc.) în scopul intensificării participării la circuitul economic mondial și la cristalizarea unor noi principii de relații între state.

De asemenea, statele lumii au căutat să realizeze un climat internațional constructiv, pașnic, din care să fie eliminate politica de forță și dictat, amestecul în treburile altor state, să se garanteze securitatea statelor, independența și suveranitatea națională. Mai întâi a apărut necesitatea încheierii unor tratate de pace și normalizarea relațiilor dintre state. A urmat o perioadă de război rece (cu o restrângere a relațiilor economice), completată cu declanșarea unor conflicte militare (Algeria, Vietnam, Coreea, Orientul Mijlociu, Afganistan, Irak-Iran, Irak-Kuweit, Insulele Malvine, Cambodgia-Vietnam) și cu o puternică competiție a înarmării (inclusiv nucleară) susținută prin blocuri militare. Pentru continentul european se punea cu mai mare acuitate problema securității (s-au ținut patru conferințe de securitate colectivă europeană), însă deosebirile ideologice au împiedicat adoptarea unor măsuri mai viabile în acest sens.

Dezvoltarea impetuoasă a forțelor de producție, desfășurarea revoluției tehnico-științifice și aplicarea operativă a rezultatelor sale vor influența profund mutațiile în plan economic și politic la scră internațională. Potențialul științific și tehnic al statelor lumii nu va fi dirijat în exclusivitate în sectoarele productive, alimentând însă și competiția înarmărilor. Într-o primă perioadă (1945-1950) majoritatea statelor încheie perioada de reconstrucție, după care lumea trece printr-un proces de creștere demografică (până în 1965-1970) cu serioase probleme de ordin economic și social. Din 1973 economia mondială începe să resimtă criza de materii prime și de energie, manifestată cu putere la sfârșitul deceniului opt al acestui secol și încordând relațiile internaționale. Statele lumii se confruntă cu probleme ale subdezvoltării, decalajelor economice, analfabetismului, criminalității și consumului de stupefiante. S-au creat economii socialiste centralizate care au însemnat o rupere față de tradițiile vieții economice din țările respective, de restrângere a raporturilor interstatale, de accentuare a polarizării politice pe centre de putere. Țările dezvoltate își modifică pozițiile în ierarhia acestei categorii de state. Inițial, SUA se aflau pe poziția de lider fără rival, consolidându-și situația de centru economic și financiar al lumii capitaliste. Ele avansează în 1947 ” planul Marshall” de asistență financiară pentru refacerea Europei, cu împrumuturi pe termen lung, acceptat în principal de țările cu economie de piață. Treptat urcă spre vârful piramidei țărilor industrializate Japonia și R.F.G., așa-numita ” sfidare mondială” fiind opera Japoniei, care-și întrece concurenții europeni și americani. Revoluția tehnică și științifică a pus la îndemâna statelor lumii rezultate remarcabile în domeniul folosirii în scopuri pașnice a energiei nucleare, prin cucerirea Cosmosului, impulsionând automatizarea, robotizarea, electronica, chimia de sinteză, fizica energiilor mici, tehnica frigului și a vidului, studiul oceanului planetar, telecomunicațiile la distanțe uriașe, făcând din cercetarea științifică și din învățământ o componentă indispensabilă a creșterii economice, a dezvoltării. În asemenea condiții colaborarea internațională se transformă într-o problemă esențială a lumii contemporane.

Convenția de Armistițiu, semnată de Moscova(12 septembrie 1944) cu U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie, recunoștea ieșirea României din războiul antisovietic la 23 august 1944. În baza articolului 11 România era obligată să plătească despăgubiri de război pentru compensarea parțială a pierderilor pricinuite Uniunii Sovietice în cuantum de 300 de milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari pentru o uncie de aur), precum și altă sumă ce urma să fie stabilită ca despăgubiri pentru celelalte state aliate ca urmare a pierderilor pricinuite lor în România. Aceste despăgubiri urmau să fie achitate în produse la un preț cu peste 50 % mai mic decât pe piața mondială. Pentru nepredarea la termen a mărfurilor, trebuia să se livreze suplimentar, pentru fiecare lună întârziere, 5 % din aceeași marfă sau alte mărfuri cerute de partea sovietică.

Mijloacele de comunicație erau puse la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (sovietic), ca și toate construcțiile și instalațiile românești militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, stațiuni meteorologice, precum și orice material de război al Germaniei sau al sateliților ei. Se stipula retragerea și răscumpărarea tuturor monedelor deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat în limitele de timp și potrivit condițiilor stabilite de acesta. De asemenea, România trebuia să întrețină armata sovietică aflată la aripa de sud a frontului sovieto-german, îndeseobi a Frontului ÎI Ucrainean și să restituie în bună stare Rusiei sovietice, în termene stabilite, ” toate valorile și materialele luate de pe teritoriul ei în timpul războiului”. Cât despre ceea ce a luat Rusia din teritoriul românesc nu se amintea nici un cuvânt. Toate aceste obligații au făcut că povară care apăsa pe umerii poporului român să depășească 1,5 miliarde de dolari, ceea ce însemna de trei ori venitul național al anului 1945, la care se adăuga efortul economic pentru participarea la război în cadrul coaliției antihitleriste.

Plasată în sfera de influență a Rusiei staliniste, României îi este impus (martie 1945) un guvern cu majoritate comunistă, dispus să discrediteze celelalte forțe politice ale țării și să netezească drumul spre dictatură comunistă.

Reforma agrară, legiferată în ultima decadă a lunii martie 1945, cu o puternică tentă propagandistică, a însemnat și săvârșireaunor abuzuri. Au fost expropriați în masă cetățenii români de naționalitate germană și sârbă sub învinuirea de colaborare cu hilteriștii, fiind exceptați de la împroprietărire sașii, șvabii și sârbii. Fărâmițarea proprietății țărănești a condus la o diminuare continuă a unor terenuri cultivate cu cereale, pășuni, vii, livezi, iar producția medie la ha a scăzut în 1947 față de 1938 la toate culturile cerealiere, plante alimentare și plante industriale. Seceta din cei doi ani consecutivi de secetă (1945 și 1946) a făcut ca pe mari suprafețe cultivate cu cereale să nu se poată recolta aproape nimic (peste 95 % la porumb și orz, între 80-85 % la grâu și ovăz, 75 % la secară etc.). Nici cantinele care ofereau ” supa săracilor”, nici ajutorul american în alimente provenite din rațiile militarilor nu au putut atenua foametea care bântuia în majoritatea zonelor țării. Nici în industrie situația nu era mai bună, deoarece în majoritatea ramurilor și subramurilor, producția anului 1947 era mult sub nivelul anului 1938. Dacă în perioada 1938-1940 Germania a jefuit sistematic economia românească, acum este rândul Rusiei staliniste să procedeze în ” manieră frățească”. Din iulie 1945 s-au înființat societăți sovieto-române (Sovromuri) pentru a masca scurgerea bogățiilor solului și subsolului către Rusia. Ele erau societăți pe acțiuni care aparțineau în mod egal celor două state, proliferând în majoritatea ramurilor industriei și comerțului, dar vor include și transporturile fluviale, maritime, aeriene, exploatarea și vânzarea fondului forestier etc. Erau autorizate să aibă beneficii, capitalul fiind acoperit în monedă românească (adică din sumele plătite de România către Înaltul Comandament militar sovietic). U.R.S.S. își asigură prin contract un venit minim anual de 15 %, plătibil în aur, iar deficitele trebuiau suportate de guvernul român.

Indicele general al costului vieții a crescut de aproximativ 526 ori la jumătatea anului 1947 față de anul 1938. Salvarea de la inflația galopantă încearcă să fie găsită în reforma monetară din august 1947 (se putea schimba o sumă fixă de către fiecare persoană majoră, la paritatea 1 leu nou la 20.000 lei vechi). Situația economică grea din anii 1945-1947 este accentuată și de izolarea României în plan european și internațional prin așa-numita cristalizare a lagărului socialist subordonat Moscovei. Începând cu anul 1948, guvernul comunist, care înlăturase monarhia și proclamase republică, începe să pună în aplicare planul formării unei economii socialiste centralizate. Se începe cu naționalizarea principalelor mijloace de producție industriale, bancare, miniere și de transport, la conducerea cărora sunt puse persoane cu ” autobiografie muncitorească”, eludându-se orice alt criteriu de competență. Situația industriei rămâne tot dezastruoasă, chiar dacă se recurge la planificarea centralizată începând cu a doua jumătate a anului 1949. De la început se aplică principiul întreprinderilor care lucrau cu ” pierderi planificate” și subvenționate de la buget. Se abandonează criteriul eficienței economice și se aplică ” repartizarea justă teritorială a forțelor de producție”, ceea ce va conduce la constituirea unor obiective și platforme industriale fără raționament economic. Din totalul de 1913 întreprinderi existente în 1985, un număr de 1456 erau întreprinderi de stat (90,7 % din personalul muncitor din industrie), iar 457 erau întreprinderi cooperatiste. Numărul mediu de personal muncitor pe o întreprindere era de 1832, în timp ce în Austria era 82, în Elveția 79, Finlanda 66, SUA 53 etc. Industria românească era înzestrată cu fonduri fixe în valoare de inventar de aproximativ 1.600 de miliarde de lei (64 % din avuția națională), însă potențialul industrial în funcțiune pentru unele produse era folosit în procent de 20-50 %. Ramurile industriale energointensive (metalurgie, chimie, materiale de construcții) dețineau peste 45 % din potențialul de producție industrială. Consumau peste 50 % din resursele energetice alocate industriei și produceau numai 18,9 % din producția industrială (ex: consumul de energie electrică al întreprinderii de aluminiu din Slatina în 1989 era egal cu consumul total al populației). Aceste ramuri se bazau, în principal, pe materii prime provenite din import (minereu de fier 86,1 %, huilă spălată pentru cocs 60 %, concentrate de apatită 100 %, țiței 67,1 %).

Regimul ceaușist a urmărit o rată cât mai înaltă acumulării în cadrul repartizării venitului național, menținând-o aproape permanent la 30 %, pentru o dezvoltare exclusivist extensivă. În ultima perioadă volumul investițiilor ajunsese la 240-250 de miliarde de lei, din care 50 % pentru industrie. În cadrul industriei, circa 30 % din investiții au fost orientate spre construirea de obiective energofage sau din categoria celor care nu-și aveau asigurate resurseleinterne de materii prime din subramurile metalurgiei feroase și neferoase, chimiei și petrochimiei, materiale de construcție. Cheltuieli masive s-au făcut pentru construcții megalomane (combinate siderurgice, de îngrășăminte chimice, de utilaj greu, canalele Dunăre-Marea Neagră și Poarta Albă-Midia-Năvodari, Casa Poporului etc.), prin distrugeri masive ale fondului de locuințe sau chiar edificii publice, prin sustrageri de mari suprafețe din terenul agricol, prin deteriorarea echilibrului ecologic și poluarea mediului ambiant. Consecințele acestei politici aberante a investițiilor s-au concretizat în mari dezechilibre în structurile economice, secătuirea în ritm lent a resurselor interne de materii prime, ștrangulări în activitatea de producție, estomparea procesului de modernizare a fondurilor fixe productive, ignorarea criteriilor de eficiență scăzută, astfel că volumul investițiilor dintr-un an era de peste 1,5 ori mai mare decât cel realizat în anul anterior.

S-a menținut un grad ridicat de uzură a fondurilor fixe (42 % în cercetarea științifică, 38,8 % în industrie, 37,4 % în transporturi etc.), iar duratele normale de lucru au fost stabilite arbitrat (ex: 22 de ani pentru mașini de forță și utilaje energetice, 19 ani pentru mijloacele de transport, 15 ani pentru aparate și instalații de măsură și control), în timă ce pe plan european durata era de peste 3 ori mai mică.

Investițiile mari și eforturile pentru importul de materii prime n-au fost compensate prin produse competitive. De aceea regimul totalitar a mărit an de an volumul exportului de bunuri de consum în defavoarea consumului populației. Industria alimentară livra pentru consumul popilației, în medie anuală pe locuitor: 10,4 kg carne, 10,9 kg preparate din carne, 1 kg conserve din carne, 2,3 kg pește, 8,6 l ulei comestibil, 8,4 kg făină de grâu. La consumul de carne și preparate din carne, pe un locuitor, ne aflam pe unul din ultimele locuri din Europa. Din alte sectoare se livra pentru populație o producție procentual mică, restul fiind destinată exportului (ex: 24 % mobilă, 14,6 % confecții textile, 11,6 % încălțăminte cu fețe din piele naturală, 38,7 % televizoare, 25,1 % frigidere, 6,3 % benzină). În 1988 România era pe ultimul loc în C.A.E.R. privind numărul aparatelor radio, televizoare, frigidere, aspiratoare de praf, mașini de spălat rufe și autoturisme la 1.000 de locuitori.

În martie 1949, pentru a se extinde sectorul socialist în economie, se hotărăște colectivizarea agriculturii după modelul sovietic, prin crearea a două noi sectoare de stat (G.A.S.) și colectivist (G.A.C., întovărășiri tip T.O.Z. etc.), pentru a distruge proprietatea particulară. În acest sens s-au făcut presiuni asupra țăranilor prin sistemul cotelor obligatorii de produse agricole și animaliere, prin sporirea impozitelor, prin diverse bariere în rețeaua de învățământ și în exercitarea profesiei, prin încălcarea mult-trâmbițatului ” liber consimțământ” cu sprijinul miliției, securității și al activiștilor comuniști.

Din totalul funciar al țării, suprafața agricolă, reprezenta (în anul 1989) circa 62 %, iar terenul arabil aproximativ 39 %. Suprafața amenajată pentru irigații era de peste 3,1 milioane ha, însă în ultimii ani pe aproape jumătate din această suprafață nu s-a aplicat nici o udare ca urmare a lipsei de energie electrică și combustibil. Eroziunea solului afecta aproape 6 milioane de ha. Înzestrarea tehnică (ex: 17 tractoare la 1.000 ha) era de 2 și 4 ori mai mică decât în Cehoslovacia și Spania, respectiv față de Polonia și Grecia, mașinile agricole fiind cu uzură morală și fizică avansată, adăugându-se penuria pieselor de schimb. Sectorul de stat cuprindea 29,7 % din suprafața agricolă, cel coperatist 60,8 %, iar gospodăriile producătorilor particulari numai 9,5 %. Exista o slabă cointeresare a forței de muncă ocupată în agricultură care, în proporții îngrijorătoare, era feminizată și îmbătrânită.

Planificarea centralizată a economiei, prin planuri cincinale, un plan șesenal și altul decenal de electrificare, începând cu anul 1951, stabilea etapele pe care trebuia să le parcurgă România, inclusiv nivelurile dezvoltării economice până în anul 2010, cu frecvențe ” ajustări” rezultate din neîndeplinirea lor și prin ascunderea realității economico-sociale (indicatori ireali rezultați din umflarea superficială a cifrelor). Neconcordanța frapantă cu realitatea a determinat guvernul totalitar să renunțe în ultimii ani la publicarea Anuarului statistic.

S-au contractat nejustificat mari împrumuturi externe, în timp ce s-au acordat pentru ” țările lumii a treia” împrumuturi fără dobânzi sau nerambursabile.

Pe piața mondială, România pătrunde cu produse slab competitive și deci cu pierderi mari pentru economia națională. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) era un instrument de acoperire a nevoilor economice din unele țări foste socialiste pe seama altora, sub masca ” egalizării nivelurilor de dezvoltare” și prin livrarea frecventă de mașini și tehnologii uzate moral. Este perioada în care au fost copiate întocmai metode și practici sovietice în domeniul învățământului, culturii, în organizarea administrativ-teritorială etc., renunțându-se la experiențe îndelungate și cu bune rezultate, considerate de esență burgheză. În dezvoltarea economico-socială a României trebuie să semnalăm și aspectele pozitive, ca rezultat al eforturilor și privațiunilor de tot felul ale poporului nostru. A sporit potențialul industrial prin crearea de noi centre industriale, diversificarea ramurilor și subramurilor, creșterea înzestrării tehnice. În agricultură au apărut amenajări hidrotehnice, s-au executat lucrări de ameliorare a solului, s-au construit complexe agro-industriale, zootehnice, pomicole și viticole, a sporit numărul mașinilor și uneltelor agricole folosite, a îngrășămintelor încorporate în sol. În domeniul transporturilor și a telecomunicațiilor au avut loc extinderea și modernizarea rețelei de cale ferată, a căilor rutiere, a rețelei de poștă, radio, telefon și televiziune. Pe linia învățământului și culturii s-a mărit numărul de unități școlare de toate gradele, au apărut noi centre universitare, s-a construit un număr mare de biblioteci, cinematografe, teatre, cluburi, cămine culturale, case de cultură. S-a ridicat gradul de urbanizare a localităților, s-au construit noi orașe, edificii edilitare, s-a extins electrificarea localităților urbane și rurale.

Toate aceste rezultate sunt departe de potențialul creator al poporului nostru, de resursele naturale și umane de care dispunea România. În plus, natura regimului totalitar a generat exodul unor valori științifice, tehnice și culturale ale națiunii române, izolarea de la an la an a României în plan internațional.

În domeniul politicii externe, România a gravitat pe arena internațională ca un satelit al Rusiei sovietice, s-a angrenat în politica ” războiului rece” și în izolarea față de raporturile cu țările capitaliste, în promovarea cultului personalității, Și aici putem aminti poziții realiste, adică neparticiparea armată la nici una din acțiunile întreprinse de blocul comunist, condamnarea intervenției țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia (august 1968), consecvența dezarmării și a realizării securității europene.

După 22 decembrie 1989 în țara noastră s-a deschis un proces al transformărilor democratice în toate domeniile vieții economice și social-politice.

Conform studiului întocmit în mai 1990 de Comisia Națională pentru Statistică și în baza recensământului din ianuarie 1992, populația României era cu puțin sub 23 de milioane de locuitori, din care aproximativ 52 % era grupată în localități urbane. Densitatea de 97 de locuitori pe km² ne situa pe locul 26 în Europa. Din totalul populației ocupate (circa 8 milioane), 73,1 % se afla în ramurile producătoare de bunuri și 26,9 % în sfera serviciilor (procent de 2-3 ori mai mare decât în Belgia, Danemarca, Franța, Italia, Anglia, Olanda). În prezent însă, șomajul afectează un procent ridicat din forța de muncă activă. România avea 71 de studenți la 10.000 de locuitori, fiind în urma multor țări europene și chiar în urma Cubei și a Mongoliei.

Natalitatea și mortalitatea se cifrau la circa 11 la mia de locuitori, situându-se la nivelul multor state europene, chiar cu condiții social-economice mai bune. În schimb, durata medie a vieții este de 69 de ani, în timp ce în foarte multe țări este de 75 de ani și chiar mai mult. Din 21 de state europene, România se află pe ultimul loc privind numărul de locuitori ce reveneau la un medic.

Prin revoluția din decembrie 1989, România și-a propus crearea unei vieți democratice ca țel suprem al dorinței populare. Dar democrația nu poate exista fără libertatea individuală, care cere componența sa economică întruchipată în economia de piață liberă. Deci libertatea economică este una din condițiile libertății politice.

Economia de piață și-a dovedir viabilitatea, nefiind scutită de o serie de defecte de funcționare, în timp ce economia centralizată (de peste patru decenii în țările est-europene, foste socialiste și de peste șapte decenii în Rusia) și-a demonstrat incapacitatea de a asigura atimulii necesari dezvoltării. Dacă economia de piață liberă este asociată democrației, economia centralizată este asociată dictaturii.

Economia de piață este o economie a cărei organizare și funcționare se realizează prin mecanismele pieței în cadrul uni regim liberal (legislativ, instituțional, politic etc.) bazat pe proprietatea privată și fără acțiuni restrictive ale statului. Ca urmare, fiecare individ este liber să cheltuiască, să utilizeze, ss producă, să economisească cât și cum crede de cuviință și să-și urmărească propriile interese economice în contextul general al armonizării acestora cu interesele societății. Piața reprezintă condiția generală a funcționării acestui tip de economie, ca și în organizarea, gestiunea și reglarea economiei naționale.

Tipul actual de economie de piață din țările occidentale se definește prin trăsături ca:

• este o economie multipolară, adică include multiple și diverse centre de activitate economică (agenți de producție, de consum, de ofertă – legați între ei prin numeroase rețele de schimb, dar inegali ca forță și influență);

• este o economie descentralizată, pentru că orice agent economic are autonomie de opțiune, decizie și acțiune;

• este o economie de întreprindere, pentru că întreprinderea este unitatea economică menită să asigure legătura dintre piețele de bunuri și servicii și piețele factorilor de producție, dintre firta de muncă și capital;

• este o economie de calcul în expresie monetară, deoarece moneda este numitorul comun al activității agenților economici, pentru evaluarea costurilor și a rezultatelor;

• este o economie în care statul exercită o intervenție indirectă și globală, în sensul că statul nu desființează piața și nici nu îndeplinește funcțiile ei, ci vine să-i corecteze eșecurile și să vegheze asupra funcționării ei;

• este o economie în care profitul reprezintă mobilul agenților economici și obiectivul central al întreprinderii.

Aceste trăsături derivă și își găsesc suportul în predominanța proprietății private, în respectarea strictă a dreptului individului-proprietar de a folosi și a dispune în mod absolut și exclusiv de ceea ce-i aparține, în limita legislației în vigoare. Nu înseamnă că este exclusă existența altor tipuri de proprietate (proprietate publică, proprietate mixtă).

Din punct de vedere al mecanismului de funcționare a economiei, economiile de piață contemporane sunt econonmii mixte, adică se împletesc mecanismele de piață cu intervenția statului – de natură și proporții diferite de la o țară la alta. În teoria economică se conturează câteva modeleteoretice ale economiei de piață (neoclasic, keynesist, instituționalist, liberian, al dezechilibrelor inerente, cu mecanisme de ajustare și corelare), iar ca tipuri concrete de economie de piață amintim: anglo-saxon, vest-german, nordic, economia paternalistă de piață, economia de piață orientală și dependentă de exterior. Ele rezultă din aplicarea unui anumit model teoretic, reflectând și o anumită orientare pe plan politic (ex: tipul anglo-saxon e o întruchipare a doctrinei liberale prezentă în programele partidelor conservatoare, iar tipul vest-german și nordic constă în aplicarea doctrinei social-democratice neokeynesiste).

Pentru România, oricare ar fi algerea, trecerea la economia de piață implică un proces complex, cu o durată mai greu de anticipat. Pentru a supraviețui, întreprinderea trebuie să fie receptivă la semnalele pieței, să aibă capacitatea adaptării la schimbări, flexibilitate în domeniul mecanismului de funcționare, să manifeste inventivitate, preocupare permanentă pentru înnoirea și modernizarea produselor, serviciilor, formelor de distribuție, metodelor de promovare etc.

În țara noastră trecerea la economia de piață liberă a devenit un consens

național, în condițiile existenței unor factori favorizanți (pluralismul politic, diversitatea formelor de proprietate, autonomia decizională a întreprinderilor, datorie externă mică etc.). S-au conturat câteva abordări posibile ale tranziției la economia de piață:

• graduală (proces treptat de descentralizare a conducerii economiei);

• de șoc (introducerea efectivă a mecanismelor economiei de piață cu corecțiile pe care le impune pe parcurs experiența funcționării lor);

• mixtă (metodă graduală aplicată în ritmuri rapide cu o amplă informare a populației asupra programului de realizare, scurtând la maximum perioada tranziției).

În perioada de tranziție la economiade piață este inevitabilă apariția unor dezechilibre economice care se răsfrânt asupra unor largi categorii sociale ale populației. Pentru atenuarea lor se impun unele măsuri:

• lichidarea mecanismelor de nivelare a veniturilor, așezarea pe baze economice a relațiilor dintre sat și oraș, instituirea salariilor minime garantate, impozitarea progresivă a veniturilor;

• sporirea cheltuielilor cu caracter social (învățământ, sănătate, pensii, diverse ajutoare etc.) de la buget și din resursele sindicatelor, firmelor particulare etc.;

• reducerea disponibilului monetar neacoperit prin împrumuturi naționale, vânzarea unei părți din fondul de stat al locuințelor, privatizarea întreprinderilor de stat;

• limitarea prețurilor bunurilor de consum vitale la un nivel scăzut, diferența fiind acoperită de la buget;

• creșterea producției și a serviciilor;

• crearea a noi locuri de muncă, asigurarea recalificării.

Introducerea principiilor economiei de piață nu este o chestiune simplă, deoarece ea se realizează într-un mediu impregnat de inerția vechiului sistem (cadre, raporturile între indivizi, structurile birocratice), iar înlăturarea acestora impune înfăptuirea unei adevărate revoluții manageriale. O serie de probleme apar ca urmare a evoluției neuniforme a componentelor mecanismului economic (existența unor zone ale vieții economice rămase în afara influenței mecanismelor pieței libere, dar și zone ale mecanismului economiei planificate). Se impune lichidarea sistemului administrativ birocratic, împrospătarea masivă a cadrelor de conducere, descătușarea inițiativei în modernizarea și rentabilizarea unităților economice. Imperativul creșterii importurilor (materii prime, tehnologii etc.) ridică problema deschiderii rapide și de mare anvergură a economiei românești spre exterior și creșterea răspunderii producătorilor interni pentru mărirea competivității produselor, dezvoltarea raporturilor cu C.E.E., A.E.L.S., G.A.T.T., F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D., O.N.U.D.I., P.N.U.D., Societatea Financiară Internațională etc.

Până în momentul de față, măsurile care s-au întreprins de către cele trei guverne (P.Roman, Th.Stolojan și N.Văcăroiu) au inclus liberalizarea prețurilor, convertibilitatea leului, privatizarea, fondul funciar, indexări și compensații la salariu, reorganizarea ministerelor, subvenționarea unor produse, consolidarea regimului parlamentar, adoptarea Constituției etc. – premise ale drumului ireversibil al democrației și al economiei de piață.

Pe termen scurt, acest permanent "salt înainte" în domeniul economic s-a resimțit pozitiv pe plan social: debușee pentru forța de muncă, urbanizarea localităților, o bunăstare relativă. Pe termen lung, s-a dovedit însă o politică falimentară, care a provocat specializarea industrială a unor regiuni întregi, fără a oferi alternative, că Valea Jiului, de exemplu, distrugerea accentuată a mediului (Copșa Mică, Baia Mare) și depopularea satelor.

Autoritățile au investit în trei domenii: industria grea (siderurgie, construcții de mașini, aeronautică, industrie extractivă și industrie chimică); infrastructură: Canalul Dunăre- Marea Neagră, Canalul Poarta Albă- Midia- Năvodari; proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic: Canalul București – Dunăre și transformarea Capitalei în port la Dunăre, Centrul Civic și Casa Poporului, transformarea satelor, prin sistematizare, în orașe agro-industriale.

Administrării defectuoase a investițiilor industriale i s-au adăugat datorii externe împovorătoare (11 miliarde de dolari în 1983) și o severă criză de energie. După 1980, economia românească produceea mărfuri scumpe și de calitate slabă. În plus, efortul uriaș din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice și a actualizat lipsa de resurse.

Calitatea slabă a produselor românești a reorientat în anii '80 exporturile în țările membre C.A.E.R., într-un procent de 57% în 1985. Legăturile comerciale cu Moscova, atât de mult blamate în anii '60, au revenit în forță în anii '80. S-a permis exclusiv "dezvoltarea legăturilor directe dintre întreprinderi", un lucru evitat după 1958.

Eforturile administrativ-birocratice, permanenta reorganizare și rotire a cadrelor la toate nivelurile puterii, accentuarea izolării economice și a stalinismului nu au fost capabile să rezolve problema performanțelor economice tot mai slabe. În 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criză economică devenise acută în toate sectoarele economiei. Produsele industriale aveau tot mai puțin acces pe piețele occidentale, organismele financiare internaționale evitau România, iar Ceașescu a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate în schimburile cu Statele Unite. Cu toate acestea, în 1990, România trebuia să devină în optica partidului "o țară dee deezvoltare medie", cu perspective impresionante de a trece la stadiul de "țară socialistă multilateral dezvoltată și îndreptarea României spre comunism".

Concluzii

În încheierea acestei lucrări țin să precizez că industrializarea a fost o problemă esențială pentru regimul comunist. Modelul marxist de modernizare, preluat de comuniștii români, viza industrializarea forțată, cu accentul pus pe industrria grea: mașini, siderurgie și industria chimică, petrol și gaze. Strategia a fost identică celei sovietice de la începutul anilor '30, care avea ca model prima revoluție industrială petrecută în Occident în jumătatea secolului al XVIII-lea și sfârșitul secolului al XIX-lea.

Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmărea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensivă, autarhia economică, planul central și planificarea, investiții masive în industria grea în dauna celei de consum și sivietizarea industriei românești. Politicile angajate în acest sens constau în colectarea resurselor din ramurile profitabile ale economiei (agricultură, industrie ușoară, etc.) și investirea lor în constituirea unei industrii de tip sovietic. De altfel, resursele limitate impuneau menținerea unui nivel de salarizare extrem de scăzut.

Bibliografie:

Constantinescu N.N., ”Studii de istorie economică și istoria gândirii economice”, Vol II, Ed.Academiei Romane, București 1997;

Constantinescu N.N.(coordonator), ”Istoria economică a României 1939-1989”, Vol II, Ed.Economică, București 2000;

Liviu Taranu, Irina Salavastru, ”C.A.E.R., cronica unui eșec”, (2.02.2002, Magazin Istoric, http://www.itcnet.ro/history/);

Maria Muresan, Dumitru Muresan, “Istoria economica”,Editia a 2 a, Ed. Economica,2003

Maria Mureșan, ”Evoluții economice 1948-1990”, Ed. Economică, București 1998;

Maria Muresan, “Evolutii economice 1945-1990”,Ed. Economica, 1995;

Maria Mureșan, Dumitru Mureșan, ”Istoria economică”, Ed. Economică, Editura a-II-a, București 2003;

http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderile_Rom%C3%A2niei_%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial;

V. Anescu, „Efortul economic al poporului roman in razboiul antihitlerist”, Ed. Militara, Bucuresti 1964;

http://www.iccj.ro/cautare.php?id=55275;

ANEXA 1

Volumul și structura exprtului pe grupe de mărfuri, în perioada 1950-1989

*Date mai mici de 1

Sursa : Anuarul Statistic al României 1990, pagina 610-613

ANEXA 2

Volumul valoric al comerțului exterior, în perioada 1950-19894

Tabelul 1

Sursa Anuarul istoric al României 1990, Pag 604-60