Economia Roller Coaster

The Roller Coaster Economy.- GRAFICELE SALVATE SUNT DE LA LUCIAN CROITORU. DE PUS SURSA

În expansiuni economice, producția americană crește în timp ce șomajul scade. Cu toate acestea, fiecare expansiune din istotia Americii, a fost urmată de o contracție economică. Dacă contracția este relativ ușoară (conform standardelor istorice) atunci este considerată ca fiind o recesiune, dacă este mai severă o numim depresiune.

Termenul "depresiune" este utilizat în mod obișnuit înainte de al doile război mondial pentru a descrie orice contracție economică. Între 1948 – 2001 au existat 10 contracții minore. Conservatorii au preferat termenul de "recesiune" pentru a transmite ideea că problema a fost ușoară și temporară, deoarece termenul "depresiune" amintea tuturor ororile Marii Depresiuni.

În 2009 America era în cea mai violentă contracție de la 1929. Paul Volcker (fostul președinte al Sistemului Rezervei Federale) a numit această contracție o "Mare Recesiune". Mai multe persoane și-au pierdut locurile de muncă, decât în oricare altă contracție de la Marea Depresiune. Această contracție a condus la schimbări dramatice în structura economiei. Această recesiune a dus la sfârșit visului american de a deține o casă, prin milioanele de executări silite. Nici o altă recesiune nu a avut atât de multe corporații uriașe aduse în punctul de a da faliment.

În ultimul trimestru al anului 2007, când recesiunea începuse deja, prețurile locuințelor erau în declin de mai bine de un an. Profitul corporațiilor începuse să stagneze. Ipotecile riscante au fost deținute de către companii financiare, asa că atunci când acestea s-au blocat, s-a creat o panică financiar. Deși alți factori au jucat un rol mult mai important decât imobiliarele în producerea recesiunii, acestea au fost totuși unul dintre actorii principali de pornire a recesiunii.

Concepția dominantă în rândul tuturor economiștilor mai importanți din 1880 până la Marea Depresiune din 1930, a fost ideea că într-o economie captalisă, economia se auto-reglează, fără a fi nevoie de reglementări guvernamentale sau acțiuni anti-ciclice. Egalitatea dintre cerere și ofertă aducând automat ocupare deplină. Dislocarea temporară a economiei fiind rezultatul unor șocuri extrene.

În 1936, John Maynard Keynes a respins viziunea că ocuparea deplină a forței de muncă se făcea automat sub capitalism. El a arătat modul în care într-o economie capitalistă ocuparea forței de muncă ar putea stagna la un nivel cu mult inferior față de ocuparea deplină. Keynes a pledat pentru un pachet ce viza intervenția guvernamentală în scopul stimulării și redresării economiei pentru depășirea depresiunii, precum și reglementările guvernamentale și schimbările structurale pentru a se asigura că nu se va mai repeta un astfel de eșec.

Viziunea lui Keynes a fost dominantă în jurul lumii până la sfârșitul anilor 1960, când concepția sa dominantă a fost contestată și înlocuită. Noii conservatori au susținut că Marea Depresiune nu s-ar putea repeta niciodată. Ei au declarat că, deoarece capitalismul se auto-reglează, reglementările impuse de guvern în 1930 nu mai erau necesare. Orice acțiune guvernamentală susținută de keynes devenise inutilă. Pe scurt, vechea viziune economică a consevatorilor, a devenit din nou dominantă în anii 1970, fiind încă dominantă atunci când a început Marea Recesiune în 2007. Au eliminat cele mai multe reglementări financiare și au minimizat orice nevoie de a practica arta de a stimula. În primele două decenii ce au urmat celui de al doilea Război Mondial, economia din Statele Unite creștea rapid. Creșterea economică a dus la creșterea veniturilor și reducerea săraciei. Băncile și corporațiile americane au împrumutat bani băncilor și corporațiilor străine. Statele Unite ale Americii devenise cea mai mare țară creditoare din lume. Acestea exportau mai mult decât importau, astfel încât banii curgeau în economie. Acest exces favorabil al exporturilor față de importuri reprezintă un excedent comercial.

Economia Americii a crescut rapid între anii 1950- 1969, ca mai apoi în următoarele 3 decenii 1970-2000, economia să crească într-un ritm mai lent. Producția în alte țări a crescut mai repede decât producția în Statele Unite, prin urmare, cota de producție a Statelor Unite a scăzut, trecând de la cel mai mare creditor, la cel mai mare debitor, împreună cu cel mai mare deficit comercial. Inegalitatea între americanii săraci și cei bogați a scăzut în perioada 1950- 1970. Din 1970 până în prezent, inegalitatea între bogați și săraci a crescut continuu în fiecare deceniu.

Rata șomajului scade în fiecare expansiune și crește în fiecare contracție. Șomajul crește în timpul contracțiilor deoarece o economie care se micșorează, are nevoie de mai puțini angajați. În expansiunea din perioada 2001-2007, numărul locurilor de muncă au continuat să scadă în primii doi ani, fiind un eveniment fără precedent. Mai mult, numărul locurilor de muncă nu a revenit la nivelul precedent recesiunii până in anul 2005. Expansiunea din 2001 a lăsat milioane de angajați dezamăgiți cu locuri de muncă prost plătite sau chiar fără nici un loc de muncă. Marea Recesiune (începând cu sfârșitul anului 2007) a adus mai multe probleme și suferință. În cursul anului 2008, numărul locurilor de muncă în întreaga economie a scăzut în fiecare lună. Un total de 2,6 milioane de locuri de muncă s-au pierdut numai în 2008.

Cauzele recesiunii și depresiunii pot fi găsite în tendințele premergătoare expansiunilor. În fiecare expansiune, inclusiv cea între 2001-2007, afacerile au reușit să își mențină costurile scăzute prin limitarea creșterii salariilor la o sumă relativ mică. Această limitare a veniturilor și salariilor a condus la o putere de cumpărare prea mică pentru a putea achiziționa bunurile de consum și serviciile care inundau, prin creșterea lor, piața.

În această expansiune premergătoare crizei, exista un decalaj de venituri (în creștere rapidă) între salariile și veniturile pe de o parte și profitul obținut de corporații, pe de altă parte. Faptul că această diferență a crescut dramatic în expansiunea 2001-2007 este crucială. A redus nu numai capacitatea de a cumpăra bunuri și servicii de consum, dar a determinat și încetinirea creșterii acestor sectoare la un nivel foarte mic. Decalajul veniturilor a însemnat, de asemenea putere de cumpărare redusă pentru achiziționarea de noi case. Limitând construcțiile, oamenii erau forțați să obțină credite ipotecare foarte riscante pentru a finanța noile case. Aceasta reprezintă o forță majoră ce se regăsea la baza crizei ce urma.

Salariul mediu orar în 1972 era de 19,32$. In 2007, 35 de ani mai târziu, salariul mediu orar a scăzut la 17,88$ (acestea reprezintă salarii reale, ajustate la inflație, folosind deflatorul de preț adecvat, furnizate de către guvern). Desi salariile reale erau în scădere, producția agregată a Statelor Unite se majorase cu 180,7 procente pe parcursul aceleiași perioade. Cu toate că lucrătorii sufereau în această perioadă din cauza ratelor salariale stagnante, directorii executivi corporativi (CEO), o duceau foarte bine. Salariile lor crescuse de 41 de ori în comparație cu salariul mediu din 1960 și de 411 ori salariul mediu din 2005. Singurul lucru pe care lucrătorii obișnuiți au putut să-l mărească era datoria. Datoria medie pe gospodărie crescuse de la 29,5% din venitul personal în 1949, la 113% din venitul personal în 2007.

În fiecare expansiune, profitul corporațiilor la venitul național crește, în timp ce ponderea angajaților la venitul național scade. În fiecare expansiune profitul crește rapid, în timp ce salariile cresc mai lent.

"Cota angajaților" este definită ca raportul dintre veniturile totale ale angajaților la venitul național. În media ultimelor cinci cicluri de afaceri între 1970-2001, cota angajaților a scăzut menținându-se scăzută pentru primele patru etape ale expansiunii afacerilor, crescând ușor apoi în ultima etapă a expansiunii.

Motivul scăderii cotei angajaților în cea mai mare parte a expansiunii este că venitul angajaților crește foarte puțin la început și apoi continuă lent pe tot parcursul expansiunii. Dar veniturile din proprietate, mai ales profitul corporațiilor cresc foarte rapid în primele patru stagii. Astfel, cota angajaților la venitul național trebuie să scadă în această perioadă.

Ușoara creștere a cotei angajaților în ultima etapă de expansiune nu înseamnă că angajații primesc brusc mai multe venituri, dimpotrivă, creșterea veniturilor este foarte mică, sau chiar inexistentă. În ultima etapă a expansiunii, profitul corporațiilor începe să scadă. Deoarece salariile sunt constante, în timp ce profitul este în scădere, crește cota de venit național a angajaților.

În Marea Depresiune, profitul agregat corporativ al Statelor Unite a fost negativ pentru mai mulți ani. Dacă salariile sunt foarte mici, dar corporațiile au profit negativ, atunci evident, cota angajaților crește.