Economia Republicii Populare Chineze
INTRODUCERE
Îmi voi începe prezentarea despre economia Republicii Populare Chineze prin reliefarea argumentului alegerii acestei țări, voi continua cu introducerea despre situația Chinei în Relațiile Internaționale, reliefând aspecte ale economiei chineze, apoi mă voi axa pe analiza structurală a principalelor ramuri ale țării focalizându-mă pe industria chineză, iar la analiza conjucturală voi evidenția investițiile străine directe în China, poziția țării în comerțul internațional, precum și relațiile cu alte state. Finalul proiectului se va concretiza în concluzii personale și previziuni asupra economiei chineze. Am ales această temă pentru a evidenția miracolul chinez și tendința Chinei de a transforma secolul XXI într-unul chinez, China fiind propulsată în rândul marilor puteri de caracterul său de putere emergentă, având cel mai spectaculos ritm de dezvoltare economică. China este un gigant : un gigant geografic (China are dimensiunea unui continent – Europa), demografic (cea mai mare populație de pe glob este cea chineză), economic (analiștii relevă ideea conform căreia China a devenit cea de-a doua putere economică), militar (armata chineză estea cea mai mare din lume), industrial (unii analiști considerp China drept fabrica lumii), comercial (China este un motor al dezvoltării regionale și globale, devenind a doua piață mondială). Economia Chinei refuză să se încadreze într-unul din sistemele economice cunoscute. Privind nu doar țările dezvoltate, ci și pe cele subdezvoltate, conceptul “another development” arata că scopul final în dezvoltarea unei țări nu este producția și creșterea economic sau egalizarea PIB-ului pe locuitor, ci satisfacerea trebuințelor social-umane. Paradigma occidentului industrial nu este potrivită pentru societățile în curs de dezvoltare, fapt care a dus la aprecierea că “locomotivele țărilor dezvoltate sunt prea rapide pentru vagoanele lumii a treia.” După peste două decenii de reform, viziunea lui Deng Xiaoping, artizanul recunoscut al reformei profunde a CHinei, s-a dovedit corectă, drumul urmat potrivit acestei viziuni asigurând economiei chineze un ritm rapid de dezvoltare, printre cele mai înalte din lume, premise solide pentru modernizare și creștere a competitivității. Astăzi, nimeni nu poate prevedea unde va duce marșul impetuos al Chinei pe calea dezvoltării și dacă aceasta își va regăsi rolul mitologic de centru al lumii sau dacă se va prăbuși în haosul care i-a marcat de atâtea ori istoria. Viitorul Chinei va depinde de gradul de coeziune al statului. Controlul puterii central se întemeiază pe un concept cultural: important nu este controlul economic, ci controlul politic și moral.
CAPITOLUL 1
REPUBLICA POPULARĂ CHINA – DATE GENERALE
Numită și Republica Populară Chineză, China este un stat autonom situat în Asia de Est. China este cea mai populată țară din lume, având peste 1.350.000.000 de locuitori. Sistemul Chinei este unul monopartid, care este condus de către Partidul Comunist Chinez având sediul în capitala țării, Beijing. Partidul Comunist Chinez are sub stăpânire peste 22 de provincii printre care patru municipii: Beijing, Tianjin, Shanghai, Chongqing, numite și municipii de subordonare centrală. Din cele 22 de provincii, cinci regiuni sunt autonome și două regiuni administrative speciale (Hong Kong si Macao). Ca suprafață, China se află pe locul doi în lume, având 9,6 milioane de km2. Peisajul Chinei este bogat și divers, variind de la stepe și deșerturi, precum Gobi si Taklamacan, la pădurile subtropicale din sudul umed. Munții Himalaya, Pamir, Tian Shan și Karakoram separă China de sudul și centrul Asiei. Coasta Chinei este de 14,500 km lungime și delimitată de mările Galbenă, Bohai, Chinei de Est și Chinei de Sud.
1.1 Relieful și Clima
1.1.1 Relieful
Republica Populară China este o țară muntoasă. Munții, dealurile și podișurile reprezentând două pătrimi din suprafața țării. Munții ocupă 33%, podișurile 26%, câmpiile 12% și dealurile 10%. Relieful Chinei este format din mai multe trepte. Prima treaptă s-a format în urma ciocnirii blocului indian cu cel euro-asiatic. Ca urmare a acestei ciocniri, s-a produs cea mai importantă acțiune geologică din istoria Terrei, înălțarea Podișului Qinhai-Tibet (numit și „Acoperișul lumii”) din care a rezultat și relieful variat al Chinei. Cel mai înalt varf din lume se află pe acest podiș, este numit Everest (Chomolungma) și măsoară 8848,13 metri. Cea de-a doua treaptă este formată din Podișul de Loess, Podișul Mongoliei Interioare, Podișul Yungui și depresiunile Sichuan, Zhungeer și Talimu. La marginea acestei trepte se mai află Munții Daxinganling, Taihangshan, Wushan și Xuefengshan, iar spre est până la malul Pacificului sunt situate de la nord inspre sud Câmpia de Nord-Est, Câmpia de Nord, Câmpia Cursului Mijlociu și Inferior al Fluviului Yantzi. Aceste câmpii reprezintă cea de-a treia treaptă și au altitudini cuprinse între 500 si 1000 de metri, iar spre est sunt situate platforma continentală și marea epicontinentală, reprezentând ultima treaptă a reliefului Chinei, având maxim 200 de metri.
1.1.2 Clima
Clima este temperat musonică in nord, iar în sud tropical musonică. În zona litorală sunt prezente taifunurile. Clima este similar cu cea din SUA. În sud-estul coastei chineze și în insula Haiman este un climat tropical unde precipitațiile abundente se asociază cu musonii de varp. Musonul Asiatic exercită influențe asupra climatului din China; iarna este rece cu vânturi uscate ce bat în sensul acelor de ceasornic dinspre anticiclonul Siberian; vara este caldă, cu un aer umed ce vine dinspre Oceanul Pacific. Taifunurile vin între iulie și noiembrie aducând vânturi puternice și ploi abundente în arealele costiere. Precipitațiile scad cu rapiditate odată cu creșterea distanței dintre mare și munți. Climatul subtropical întâlnit în centrul, sudul și sud-vestul Chinei înregistrează vara temperaturi de 26 de grade Celsius, iar iarna 4 grade Celsius. În sud-vest există un climat tropical cu temperaturi în iulie de 28 de grade Celsius și în ianuarie 17 grade Celsius. În sudul Chinei precipitațiile sunt de peste 990 mm/an, abundente vara. Platourile muntoase și depresiunile din sud-vest au un climat subtropical cu varietăți considerabile. La altitudini mari, vara este rece, iar iarna este blândă pentru că munții protejează platourile și depresiunile de iernile nordice. Climat deșertic și de stepă întâlnim în Mongolia stepică și în nord-vestul Chinei, cu temperaturi în lunile de iarnă de -10 grade Celsius și vara cu temperaturi de peste 20 grade Celsius și cu precipitații mai mici de 100 mm/an. Platoul Tibetan are un climat arctic și subarctic datorită înălțimilor mari; în Lhasa sunt 15 grade Celsius în luna iulie și în luna ianuarie -2 grade Celsius, cu un aer uscat în tot restul anului și precipitații mai mici de 100 mm/an.
1.2 Bogății naturale
Resurse naturale: depozite de minereuri cu o distribuție largă în întreaga țară. Principalele regiuni miniere sunt în nordul Chinei, în special în peninsula Liaodong și în regiunile muntoase din sudul Chinei. Principalele minereuri metalifere: fierul – estimate la peste 40 miliarde tone (cel mai mare deposit în nordul țării), hematite, minereuri de aluminiu, antimoniu, magnezit, wolfram, etc. Alte reserve substanțiale sunt cele de grafit, zinc, cupru, uranium, fosfati, cuarț, sare, silice, etc. China dispune de asemenea și de resurse energetic precum cărbunele, care este estimate la 115 miliarde tone (printer cele mai largi), petrol (în nord) și gaze naturale. Resursele de apă și cele solice, în China, sunt destul de abundente și vast răspândite spre deosebire de celelalte țări. 15% din suprafața totală a Chinei este arabilă, folosită în special pentru cultivare; zonele împădurite sunt în scădere: 21% din arealul total al țării (pădurile fiind folosite pentru consumul propriu, în industria lemnului sau pentru producția de hârtie), în comparație cu 33% în SUA și 34% în Canada.
1.3 Populație
Republica Populară China este cea mai populată țară de pe glob, având o populație de aproximativ 1.350.695.000. Față de țările europene, rata natalității este una dintre cele mai scăzute din lume, având valoarea de 12,3‰. Se observă rata mortalității, 7,1‰, în comparație cu cea a fertilității, 1,55 copii/femeie, cauza majoră a acestei diferențe fiind politica unicului copil ce le interzice chinezilor să producă mai mult de un moștenitor. Chiar dacă ulterior s-a renunțat la această lege, autoritățile chineze permițându-le oamenilor să ajungă până la doi copii, marea majoritatea a cuplurilor respectă vechea cerință impusă, deoarece economia țării se dezvoltă. De aceea, China trece printr-o perioadă de îmbătrânire demografică, cu valoarea aproximativă a populației sub 14 ani 16,60%, între 15 și 59 de ani 70,14%, iar peste 60 de ani 13,26%. Se preconizează pentru anul 2100 o scădere cu peste 400 de milioane de locuitori. În ciuda faptului că această țară este cunoscută pentru veniturile medii, constatare facută după standardele occidentale, China a scos milioane de oameni din sărăcie încă din 1978 datorită creșterii economice rapide. O rată de numai 10% din populația acestui stat trăiește sub limita sărăciei, cu un trai limitat la mai puțin de un dolar SUA pe zi, însă această aproximație este în scădere de la 64% din 1978. Făcând o antiteză, anul 2007 a înregistrat o scădere a șomajului în mediul urban cu 4%, în timp ce în prezent șomajul este de aproximativ 4,1%. Revenind la ceea ce am denumit mai sus „Politica Unicului Copil”, putem constata atenția pe care o acordă guvernul chinez ritmului de creștere a populației, încă din 1979, s-a creat o lege strictă ce viza familile care aveau dreptul la un singur copil, singurele excepții întâlnindu-se la minoritățile etnice și cu un grad de flexibilitate în zonele rurale. Așa cum am precizat ulterior, s-a renunțat la această lege numai cu condiția ca unul dintre părinți să fi fost singur la părinți. Așa cum a precizat si Ministrul Chinei de planificare familială, această politică a unui singur copil va fi valabilă cel puțin până în 2020. Singura împotrivire la această politică a unicului copil este a celor din zonele rurale, deoarece majoritatea își doresc mai mult de un copil din cauza necesității de forță de muncă în agricultură, dar și a preferinței tradiționale pentru copii-băieți. Majoritatea familiilor care încalcă această politică mint la recensământuri, ultimul recensământ arată o rată a fertilității de 1,4%.
Republica Populară Chineză deține 56 de grupuri etnice diferite, cei mai mulți fiind chinezii-han, care alcătuiesc circa 91,51% din populația țării. Populația Han este cea mai mare grupare etnică din lume, fiind mai numeroasă decât celelalte grupuri etnice, excepții fiind Tibetul si Xianjiangul. Conform ultimului recensământ, grupurile etnice reprezintă 8,49% din populația totală a Chinei. În comparație cu recensământul din 2000, chinezii-han au crescut cu 5.74%, iar cei din celelalte grupuri etnice cu 6.92%. La ultimul recensământ (2010) au fost înregistrați 593.832 de străini care trăiesc în China, astfel, asiaticii au reușit să depașească grupuri mari cum ar fi Coreea de Sud (120.750), SUA (71493) și Japonia (66159). La fel ca și grupurile etnice, limbile vorbite în China sunt pe mai multe categorii. Cele mai vorbite limbi sunt cele din familia limbilor sino-tibetane. Cea mai vorbită limbă este mandarina, vorbită de 70% din populația țării, ea fiind și limba națională și oficială a Republicii Populare China. Restul de 30% sunt diversele dialecte : Wu, Yue, Min, Xian, Gan și Hakka. Există și limbi non-sinice ca zhuang, mongola, tibetana, uigura, hmong și coreeana. Standardul de scriere este Baihua și este bazat pe dialectul mandarin. Acesta a fost popularizat pentru prima oară în romanele dinastiei Ming și a fost acceptat la începutul secolului XX, ca standard național. Chineza clasică este adoptată și astăzi în liceele din China și este înțeleasă de majoritatea chinezilor.
1.4 Istoric
Una dintre cele mai vechi istorii din lume este istoria Republicii Populare China. Care a înflorit în Fluviul Galben din Câmpia Chinei de Nord. De mii de ani sistemul politic al Chinei s-a axat pe monarhii moștenite, denumite și dinastii, începând cu semi-mitologica Xia (2000 î.hr.). Începând cu anul 221 î.hr., când dinastia Qin a făcut numeroase cuceriri pentru a forma un imperiu chinez, țara a a avut parte de numeroase ascensiuni și decăderi. Republica Chineză a doborât ultima dinastie în 1911 și a reușit să conducă China până în 1949, atunci când după înfrângerea Japoniei în Al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist a reușit să-i înfrânte pe cei din Kuomintang (China Continentală) și să proclame Republica Populară Chineză, pe 1 octombrie 1949. De când s-au introdus reforme economice în 1978, China a devenit una dintre economiile mari ale lumii, având cea mai accelerată creștere economică. Începând cu 2013, China este a doua cea mai mare economie din lume, atât cu PIB-ul total nominal cât și cu paritatea puterii de cumpărare (PPC) și este, de asemenea, cel mai mare exporator și importator de bunuri din lume. China este una dintre țările ce deține arme nucleare și are cea mai mare armată permanentă, fiind țara cu al doilea cel mai mare buget destinat apărării, din lume.
Republica Populară China este membru al Organizației Națiunilor Unite din anul 1971, când a înlocuit RC și a devenit membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. China este, de asemenea, membră a numeroase organizații multilaterale formale și informale, inclusiv OMC, APEC, BRICS, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, BCIM și G-20. China este o putere regională în Asia și a fost caracterizată ca o potențială superputere de un număr de analiști. Până la Dinastia Ming, China a fost lider autoritar în domeniul științei si tehnologiei.
Chinezii au făcut diverse descoperiri și invenții. Cele mai cunoscute invenții sunt hârtia, busola, praful de pușcă, tipărirea, care, ulterior au fost răspândite în Asia și Europa. Primii matematicieni care au folosit numerele negative au fost chinezii. Indiferent de numeroasele invenții, până în secolul al XVII-lea, chinezii au fost depășiți în domeniul științei și tehnologiei de lumea occidentală. După numeroase pierderi militare ale Chinei împotriva țărilor occidentale, în secolul al XIX-lea, reformatorii chinezi au început promovarea științei și tehnologiei moderne. Ei au încercat modelul sovietic, cel în care cercetarea științifică este o parte a planificării centralizate. După moartea liderului Partidului Comunist Chinez, Mao, cel care a decedat în 1976, știința a fost exprimată ca fiind una dintre cele Patru Modernizări, iar sistemul academic de inspirație sovietică a fost reformat. După Revoluția Culturală, Republica Populară Chineză a investit foarte mult în cercetarea științifică, peste 100 miliarde de dolari pentru cercetare științifică și dezvoltare. Știința și tehnologia sunt foarte importante pentru economia și politica Chinei, reprezentândnd chiar o mândrie națională.
Oamenii de știință ai Chinei au fost de patru ori câștigători al Premiului Nobel pentru Fizică și o singură dată pentru Chimie. Premiile oameniilor de știință au fost obținute în Occident, acolo unde au fost făcute și lucrările. Republica Populară Chineză și-au dezvoltat foarte repede învățământul, accentuând științe, matematica și ingineria. În ultimul an, aproximativ 10.000 de ingineri au terminat studiile de Doctorat și peste 500.000 au absolvit studiile universitare de licență. China se află pe locul al doilea ca editor de lucrări științifice reușind să publice 121.500 de studii, inclusiv 5200 de lucrări științifice apărute în publicații științifice internaționale cunoscute. Huawei și Lenovo sunt liderii mondiali în domeniul telecomunicațiilor și a calculatoarelor personale. Computerele din China sunt recunoscute ca fiind cele mai active si mai performante din lume. În 1970 s-a lansat primul satelit al chineziilor numit Dong Fang Hong I. În 2003, Zang Liwei a fost trimis în spațiu cu o navă Shenzou 5, el fiind primul chinez care ajunge în spațiu. În 2011, China a lansat Tiangong 1, primul modul al stației spațiale, acesta fiind primul pas pentru formarea unei stații spațiale cu echipaj mare până la începutul lui 2020.
1.5 Urbanizare
Republica Populară Chineză s-a urbanizat foarte mult în ultimii ani, procentul oamenilor care locuiesc în zonele urbane crescând de la 20% la 46%. Se spune că populația Chinei pe plan urban o să ajungă la un miliard până în 2030. Majoritatea oamenilor vin la oraș pentru a-și găsi loc de muncă. Republica Populară Chineză are peste 160 de orașe cu o populație mai mare de 1 milion și 7 metropole : Chongqing, Shanghai, Beijing, Guangzhou, Tianjin și Wuhan. Până în 2025, China va ajunge la 221 de orașe cu peste un milion de locuitori. Cifrele din tabelul de mai jos sunt de la recensământul din 2010 fiind doar estimări ale populației urbane, în limitele zonelor administrative ale orașelor; există un clasament diferit atunci când se analizează totalul populațiilor municipale (care includ populațiile suburbane și rurale). Marea „populație flotantă” a lucrătorilor migranți, face efectuarea recensămintelor din mediul urban dificilă, Cifrele de mai jos reprezintă numai rezidenții pe termen lung.
Principalele arii urbane din China – Tabelul 1.1
1.6 Transporturi
După 1990, rețeaua de drumuri a Chinei a fost dezvoltată semnificativ prin creare unei rețele de autostrăzi numită Sistemul Național de Autostră Principale (SNAP). China dețne cel mai lung curs de autostrăzi, acesta având o lungime de 85.000 km. Chinezii au reușit să depășească Statele Unite și la deținerea de autoturisme având un total al vânzărilor de peste 13,6 milioane de bucăți. O analiză recentă prevede că vânzările anuale ar putea să crească cu 40 de milioane până în 2020. Această creștere semnificativă a rețelei de drumuri a Chinei a fost determinată de creșterea numarului de accidente rutiere. Numai în 2011 au murit 62.000 de chinezi datorită acestor accidente. Oamenii din mediul urban se axează mai mult pe biciclete, chiar dacă numărul de producții ale automobilelor a crescut considerabil. În 2012 China deținea în jurul la 470 de milioane de biciclete. Căile ferate ale chineziilor sunt deținute de stat și sunt cele mai aglomerate din lume, manevând un sfert din transportul de marfă și de pasageri. Rețeaua feroviară chineză are o lungime de 100.000 de km, însă doar 10.000 de km sunt în mare viteză. Cea mai lungă linie de cale ferată aparține Chinei, a fost inaungurată în 2012 si creează legatura Beijing-Guangzhou-Shenzhen-Hong Kong. Chinezii însă, nu s-au oprit aici, ei încercând să construiască peste 16.000 km de cale ferată de mare viteză până în 2020.
1.7 Republica Populară China sub regimul comunist
În primele trei decenii de existență, Republica Populară a avut sistem planificat central în tradiția comunistă, deși nici pe departe la fel de rigid precum cel al Uniunii Sovietice. Sistemul avea fluctuații, uneori dramatice. Prima perioadă, din 1949 până 1955-56, a fost o perioadă de reconstrucție și tranziție. Formalismul birocratic expert în domenii precum finanțe și logistică a fost păstrat din perioada republicană, în același mod în care republicanii, când au venit la putere, i-au păastrat pe oficialii imperiali, dând impresia continuității. Companiile străine au continuat să funcționeze, dar activitățile lor erau întrerupte și înfrânate. A doua perioadă, supranumită „autoconducere și autogestiune”, a durat din 1955-56 până în 1958-59. A fost o copie a modelului sovietic rigid, însoțit de importarea tehnologiei sovietice și a gândirii sovietice și impunerea lor prin prin educarea multor chinezi (inclusiv a unora ce fac parte din actuala administrație) în Uniunea Sovietică. După retragerea sovieticilor, chinezii aveau să descopere curând că erau în stare să controleze mecanismul, dar le lipseau capacitățile pentru a îmbunătăți tehnologiile dincolo de unele improvizații limitate. A treia perioadă a fost „marele salt înainte” dintre 1958-1960, pe care ulterior chinezii aveau să-l numească „marele salt înapoi”. Printr-o dezastruoasă celebrare a ideologiei maoiste, producția a fost împinsă către zonele rurale, cu consecințe îngrozitoare, inclusiv înfometarea maselor. Dezastrul a lovit din nou, sub forma Revoluției Culturale din 1966, când Mao asmuțea Gărzile Roșii asupra intelectualilor și a oficialilor superiori, dezintegrând sistemul educațional și mare parte a economiei organizate. Campania a durat până în 1968, dar consecințele ei s-au reverberat până în 1975 și au continuat să bântuie China în următoarele decenii. Ulterior, chinezii deplângeau această perioadă drept „deceniul pierdut”, ale cărui consecințe se fac și astăzi simțite într-o generație de manageri și angajați cărora le lipsește o educație potrivită și care se tem să-și asume riscuri, ca nu cumva curentul ideologic să se schimbe din nou. Primii 30 de ani ai regimului comunist au dat Chinei mai multe lecții importante. Prima lecție a fost aceea că, dacă amesteci ideologia cu economia, rezultă o combinație explozivă. De aici s-a născut o problemă, dată fiind importanța legimității ideologice în tradiția chineză, dar China a găsit o cale de a face față acestei provocări. A doua lecție a fost aceea că tehnologia, în definiția sa codificată și restrânsă, nu putea furniza decât performanțe de rutină, curente, iar că progresul susținut necesita transformări mentale fundamentale și reorganizări în sistemul de producție. Deși era clar că, din motive legate de control și putere politică, birocrația avea să fie menținută (chiar dacă, la fel ca în perioada imperială, mare parte a puterii efective era învestită la nivel local), a devenit evident că aceasta trebuia distanțată de activitățile tehnologice și economice, dacă țara voia să progreseze. A treia influență a perioadei respective a fost aceea că aglomerația, în sensul concentrării în zonele selectate a infrastructurii și a experiențelor acumulate, era necesară, chiar dacă suspectă din punct de vedere politic și ideologic. (Mao insista asupra copierii operațiunilor în multiple provincii, printre altele fiindcă se temea de un atac sovietic). O ultimă lecție, dar nu mai puțin importantă, a fost aceea că succesele regimului erau în mod complicat împletite cu cele ale națiunii și, în special, cu prosperitatea sa economică. La fel ca predecesorii lor imperiali, conducătorii comuniști n-aveau de ce să-și facă griji pentru o eventuală înfrângere în alegeri, ci, mai degrabă, să-i îngrijoreze neliniștile și revoltele provocate de greutățile economice. Căderea Uniunii Sovietice câteva decenii mai târziu scotea la lumină riscul prăbușirii politice din cauza slabelor performanțe economice, un memento că principiul „mandatului Cerului” susținut de Mencius, discipolul lui Confucius, era încă aplicabil.
China a pornit oficial pe drumul reformelor în octombrie 1978, trecând prin diferite faze și urmând o curbă a învățăturilor din greșeli și încercări. În următorii 25 de ani, țara a trecut accentul în domeniul investițiilor de la de la turism la industria ușoară, de la o politică de forțare a investitorilor străini de a-și lua un partener chinez la o politică de acceptare a filialelor cu proprietate exclusiv străină, și de la o fază de „recuperare” la una orientată spre atingerea unei parități globale. Luptele politice au continuat, masacrul din Piața Tiananmen reamintind că nici chiar reformiștii de la conducere nu intenționau să renunțe la controlul de partid și că democrația, în viziunea occidentală asociată progresului economic, nu avea să se instaureze prea curând.
Seriozitatea eforturilor de reformă era atât de profundă, încât conducerea era acum pregătită să renunțe la unele dintre metodele sale tradiționale, câtă vreme putea obține o parte din succesul imperial, prosperitate economică sub un regim comunist. Hotărât să obțină un transfer de tehnologie autentic, regimul era pregătit să transmită cunoștințele, altă dată atent păzite, către angajați, furnizori, consumatori și alte categorii. Se bănuia că tehnologia însemna mai mult decât simple schițe, dar lecția nu avea să fie învățată decât în momentul în care se dovedea că importarea la scara mare a liniilor de producție din occident nu era suficientă pentru îmbunătățirea competititvității. China trebuia să-și construiască infrastructura umană, educațională și organizațională, capabilă să susțină producția complexă și să-și dezvolte capacitățile. Una dintre declarațiile cheie ale arhitectului reformelor Chinei, Deng Xiaoping, a fost aceea că nu conta ce culoare avea pisica, atâta vreme cât era în stare să prindă șoareci. Totuși, pretențiile legate de culoarea pisicii încă mai contau.
După cum mărturisea un oficial superior din acea vreme, chinezii erau gata să încerce orice, dar aveau să eticheteze orice ar fi dat rezultate drept „socialism”.
CAPITOLUL 2
EVOLUȚII RECENTE ALE ECONOMIEI REPUBLICII
POPULARE CHINA
Dacă în Raportul său anual asupra mersului economiei chineze, premierul Li Keqiang considerase anul 2013 drept unul derulat într-un mediu intern și internațional "complex", în 2014 el a caracterizat contextul în care a evoluat China în termeni mult mai fără echivoc gravi, ca fiind unul "complicat și plin de încercări", în care presiunile asupra economiei au sporit, s-au întâmpinat o multitudine de "dificultăți și provocări întrețesute", așa încât au trebui să facă față "mai multor dificultăți și încercări decât anticipaseră". La rândul său, Comunicatul anual al Comisiei Naționale de Statistică asupra dezvoltării economico-sociale vorbește despre un "mediu internațional complicat și volatil" în care sarcina de a "menține dezvoltarea internă, reforma și stabilitatea" a fost foarte grea. Aceste aprecieri vin în continuarea a numeroaselor analize, articole și studii occidentale din care transpar, pe tot parcursul anului 2014, îngriijorări privind menținerea stabilității economiei chineze și capacitatea acesteia de a asigura un ritm suficient de înalt al creșterii PIB în condițiile înrăutățirii unor date macroeconomice încă din primele luni ale anului (nivelul exportului, importului, producției industriale, evoluția pieței imobiliare, etc. ) și ale amplificării tensiunilor pe piata financiară internă (înregistrarea primei situații de incapacitate de plată la obligațiuni interne, apariția unei serii de mici falimente, creșterea volumului creditelor neperformante, a volumului operațiunilor tip "shadow banking", etc. ), în comentariile curente revenind tema riscului unei "aterizări dure" . În contextul general, comparativ mai nefavorabil, al anului 2014, liderii chinezi au răspuns provocărilor prin măsuri care s-au înscris, în linii mari, pe două direcții principale: pe de o parte, vizând menținerea stabilității creșterii economice prin reglementări țintite și mini-programe de stimulare, iar, pe de altă parte, urmărind adâncirea reformei și deschiderii spre exterior, reforma fiind considerată prioritară, fie și inducând, inevitabil, declinul creșterii. Ca și în anul precedent, guvernul a asigurat susținere fiscală și monetară pentru păstrarea stabilității piețelor financiare și a muncii, dar s-a abținut de la implementarea unor programe de stimulare de mari proporții, precum cel din 2008-2010, acceptând și promovând ideea "noi normalități" a economiei chineze, în care ritmurile creșterii sunt considerabil temperate, iar obiectivele cantitative abandonate în favoarea celor axate pe calitate, inovare și performanță. Anul 2014 este considerat anul de început al "erei adâncirii multilaterale a reformei" chineze, menită să facă tranziția de la un model de dezvoltare bazat pe investiții și export – în care creșterea PIB, dar și consumul de resurse și poluarea au fost foarte ridicate, iar eficiența, tehnologiile și profitul au avut niveluri general joase – către un model axat pe consumul intern, modernizare, urbanizare și dezvoltarea serviciilor, cu accent pe calitate, eficiență, protecția mediului și ridicarea nivelului de trai al populației. Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, spunea în ianuarie 2015: "China tocmai a depășit SUA, devenind cea mai mare economie a lumii""China intră în 2015 ocupând poziția întâi în top, unde probabil că va rămâne pentru multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna."
2.1 Creșterea și reechilibrarea economică în China
China a încheiat anul 2014 cu un ritm anual de creștere a PIB de 7,4 %, inferior celui înregistrat în anul precedent (7,7 %) și ușor sub ținta stabilită de guvern (7,5 %). Desigur, ratarea ușoară a țintei nu este deloc gravă – mai ales în condițiile cunoscute ale unei evidențe statistice relativ problematice, care a mai dat erori în minus în multe rânduri – dar, în contextul în care această țară a devenit în ultimii 10-15 ani motorul creșterii economiei mondiale, iar țintele ei de creștere au fost întotdeauna atinse și cel mai adesea depășite, nerealizarea aceasta a stârnit în mod justificat multă emoție și multe comentarii. În pregătirea unui asemenea deznodământ, oficialii chinezi au încercat pe tot parcursul anului 2014 să relativizeze importanța unei eventuale neatingeri a țintei de creștere, mutând accentul asupra semnificației mult mai mari a împlinirii pașilor reformei externi, cu ideea unei creșteri mai lente și diferit orientate a economiei chineze viitoare. Astfel, de pildă, ministrul chinez de finanțe, Lou Jiwei, a afirmat că un ritm de 7,2 % – 7,3 % poate fi considerat ca îndeplinind obiectivul de creștere pentru 2014, iar adjuncul său, Zhu Guangyao, a declarat la reuniunea de primăvară a FMI și BIRD: "Prioritatea noastră principală este restructurarea. Ne confruntăm cu o încetinire a creșterii economice. Dar, ca să fiu foarte sincer, cred că pe plan extern neliniștea în legătură cu această încetinire este mult mare mare decât a noastră, la intern." De asemenea, premierul Li, Keqiang însuși a sugerat în mod repetat că, prioritatea guvernului fiind reforma, pot fi acceptabile unele fluctuații ale ratei creșterii economice, care nu afectează substanțial crearea de locuri de muncă, guvernul, nefiind dispus să recurgă la măsuri de stimulare doar ca să realizeze șinta de 7,5 %. Deși, situat la un nivel de invidiat din perspectiva multor altor țări, inclusiv, sau mai ales, cea a țărilor dezvoltate, pentru China acesta este cel mai lent ritm anual de creștere înregistrat în ultimii 24 de ani și vine să confirme o tendință spre decelerate clar conturată în ultima perioadă: față de momentul de vârf 2007 (14,2 %) ritmul de creștere a PIB este aproape înjumătățit într-un interval foarte scrut, iar procesul continuă. Deși venitul industrial al SUA rămâne solid, nu există nici o garanție că va putea fi susținut în viitor. Implicațiile pot fi cu o bătaie lungă: ”Experiența m-a învățat că producătorii ne sunt acum la fel de necesari pentru independeța noastră, cât și pentru confortul nostru”, scria Thomas Jefferson într-o scrisoare de la 1816 către Benjamin Austin. Deși, impresionantă, decelerarea creșsterii economice în China reflectă însă atât manifestarea legilor economice obiective la intern, cât și justările profunde din economia mondială și, ca atare, rămâne un fenomen firesc în această etapă, cel puțin din considerente, precum următoarele:
– nicio economie, chiar aflată în proces de "prindere din urmă" nu poate fi continua la nesfârșit o creștere economică accelerată (cu atât mai mult exprimată la două cifre pe media a trei decenii, ca în cazul Chinei) fără ca, la un moment dat, costurile acesteia să devină mai mari decât beneficiile. Economia chineză a crescut în timp de 35 de ani într-un ritm mediu anual de circa 10 %, ajungând ca în prezent să fie de 25 de ori mai mare decât în 1980 și să asigure locuri de muncă pentru de două ori mai mulți cetățeni. Totodată , urmarea a acestui parcurs fără egal, în 2014, ea a ajuns cea mai mare economie a lumii după PIB calculat la PPP, depășind SUA, alături de care devine cea dea doua țară din lume al cărei PIB se scrie 14 cifre (63650 mld. RMB / 10230 mld. USD). Pe de altă ăarte, creșterea accelerată a economiei chineze a produs, mai ales în ultimii ani, numeroase dezechilibre structurale, semnalând faptul faptul că modelul de dezvoltare axat pe investiții și export și-a atins limitele și că, pentru a se reactiva creșterea în condiții de sustenabilitate, modelul trebuie schimbat;
– același "diagnostic" este indicat și de fenomenul randamentelor descrescătoare ale investițiilor, pentru fiecare dolar sau procent de creștere a PIB fiind, în timp, nevoie de investiții tot mai mari. Astfel, potrivit rezultatelor unui studiu recent al unor economiști chinezi, dacă înainte de 1997 pentru fiecare dolar adăugat la PIB era nevoie de investiții în economia chineză de 2,6 USD, în prezent, aceeași creștere se poate obține doar investind 4,0 USD, ceea ce indică o agravare a ineficienței investițiilor, generată de alocarea deficitară a resurselor, adesea prin decizie și intervenție a statului, rezultând în risipă, corupție, suprainvestire și excedent de capacități. Raportul concluzionează că „experiența inegală și incompletă a Chinei de a se conforma cu reglementările OMC nu mai poate fi atribuită unor probleme de debut al reformelor”. Cea mai bună dovadă a existenței randamentelor descrescătoare, în cazul investițiilor din economia Chinei este accesibilă oricui observă că, până de curând, ritmul de creștere a investițiilor în această economie s-a accelerat continuu, în timp ce ritmul creșterii economice a încetinit;
– în opinia unore dintre analiști întrucât, în decursul câtorva decenii consecutive, China a crescut în ritm accelerat fără a trece prin vreo criză sau corecție destabilizatoare, aceasta va avea acum de suportat o asemenea corecție. Economia s-a bazat în timp de trei decenii pe exportul de mărfuri ieftine al cărui boom s-a încheiat, însț, în 2008, odată cu izbucnirea crizei financiare și economice mondiale. Ulterior, în lipsa unei cereri externe suficiente pentru absorbirea exporturilor Chinei, guvernul chinez a susținut economia printr-o expansiune a creditului, investiții publice în infrastructuri și în locuințe, însă în prezent și aceste instrumente devin problematice, iar guvernul e nevoit să țină cont de faptul că nici investițiile și nici exportul nu mai pot continua să fie motoare principale ale creșterii;
– În analiza ritmului de creștere economică nu trebuie omis nici efectul de bază. Pentru fiecare an, ritmul creșterii economice se calculează prin raportarea produsului intern brut din anul respectiv, la cel din anul anterior, deci la o bază mereu mai mare, așa încât, chiar dacă în anul curent ritmul de creștere este mai mic decât în anii trecuți, în valoare absolută creșterea PIB poate fi mai mare decât anterior. Ca atare, pentru țările dezvoltate, sau pentru cele care sunt pe cale de a încheia efortul de "prindere din urmă" devenind economii mature, un PIB mare se asociază firesc unui ritm de creștere moderat sau chiar scăzut. În cazul Chinei, cu o bază de raportare lărgită în 2014 chiar și o creștere de numai 7 % în 2015 va produce un PIB mai mare cu peste 800 miliarde USD la prețuri curente, adică un plus considerabil mai mare decât cel obținut în urmă cu cinci ani, când ritmul creșterii anuale a PIB se situa în jurul a 10%;
decelerarea creșterii economice în China este și efectul politicii guvernului, care a intervenit, în cadrul reformei, cu măsuri vizând temperarea expansiunii creditului, limitarea creșterii datoriilor administraților locale, a risipei și corupției, reducerea ritmului creșterii investițiilor, dezafectarea capacităților de producție excedentare din unele industrii, calmarea sectorului supraîncălzit al imobiliarelor și descurajarea operațiunilor speculative, etc. Dacă toate acestea și alte seturi de măsuri similare s-au reflectat în ritmul mai lent al creșterii, impactul cel mai semnificativ a fost cel generat de reducerea ritmului de creștere a investițiilor în fonduri fixe (creșterea anuală de numai 15,7%, cea mai lentă după 2001), în special în imobiliare și in industria prelucrătoare, măsură subscrisă efortului de reechilibrare economică și tranzitare spre un model de dezvoltare bazat pe consum. Contracția din imobiliare – un sector care în China are o podndere foarte însemnată în PIB, de circa 15% – a fost în 2014 deosebit de pronunțată, ritmul de creștere a investițiilor prăbușindu-se la 10,5%, după ce în 2013 atinsese 19,8%. În 2014 valoarea adăugată de sectorul primar la produsul intern brut total a crescut cu 4,1%, cea a sectorului secundar cu 7,3% și cea a celui terțiar cu 8,1%, astfel încât ponderea acestora în PIB a ajuns la 9,2% (față de 10% în 2013), 42,6%(43,9%) și, respectiv, 48,2%(46,1%). Remarcăm consolidarea poziției dominante a sectorului terțiar (care abia în 2013 a depășit sectorul secundar sub aspectul contribuției la PIB, devenind principalul motor al creșterii) și constatăm totodată că, urmare reformelor, pe partea ofertei se produce deja o reechilibrare vizibilă a economiei, dinspre indutrie spre servicii. În plus, întrucât investiția în servicii creează, la aceeași valoare investită, cu 30% mai multe locuri de muncă decât investiția în servicii de prelucrare, dezvoltarea serviciilor rămâne esențială atât pentru sustinerea restructurării economiei, asigurând locuri de muncă celor eliberați din sectoarele restructurate, cât și pentru asigurarea creșterii PIB în ritmuri suficient de înalte pentru crearea locurilor de muncă necesare noilor intrați pe piațta muncii. Totodată, dezvoltarea în continuare a serviciilor în defavoarea industriilor, în special a celor tradiționale, se corelează mai bine și cu obiectivul creșterii consumului gospodăriilor, precum și cu cel vizând reducerea poluării și crearea unui mediu mai curat. Pe de altă parte, o reechilibrare a economiei chineze se produce și pe partea cererii, unde se constată o creștere a consumului total (al gospodăriilor plus al guvernului) de la 50,0% în 2013, la 51,2% din PIB în 2014, în timp ce ponderea investițiilor scade considerabil de la 54,4%, la 48,5%. Societatea pentru Încurajarea Producătorilor și Meșteșugurilor Utile din Pennsylvania, spunea: „Trebuie să analizăm cu atenție comportamentul altor state, pentru a putea și noi beneficia de pe urma metodelor lor de încurajare a producătorilor și a le aplica pe unele dintre acestea și în situația noastră, pe cât ne va sta în putere.” Exportul net acoperă diferența de 0,3% în cererea agregată, aducând un aport nu atât prin creșterea semnificativă a exportului, cât ca urmare a scăderii valorii importului în condițiile ieftinirii mărfurilor de masă pe piețele internaționale. Susținut de creșterea venitului disponibil, de urbanizarea în plin avânt. Precum și de unele măsuri de dereglementare și de stimulare fiscală, în contextul unui export slăbit și al unor măsuri de temperare a investițiilor, pentru prima dată consumul ajunge să aibă cea mai mare pondere în PIB, marcând un pas în direcția cea bună – sau cum a fost comentat anunțul Comisiei Naționale de Statistică, "modelul de dezvoltare bazat pe consum a început să prindă contur". Este, totuși, un pas încă modest și insuficient, ponderea consumului în PIB rămânând încă prea scăzută comparativ cu nivelurile din economiile dezvoltate(consumul gospodăriilor, de pildă, reprezintă abia circa 38% din PIB, un procent de aproape două ori mai mic decât cel din SUA și mult sub media țărilor dezvoltate), în timp ce ponderea investițiilor se menține excesiv de înaltă.
Inflația.
Pe ansamblu, prețurile de consum au crescut în 2014 cu 2% față de anul precedent, mai mult în mediul urban (2,1%) decât în cel rural (1,8%), inflația situându-se atât sub ținta de 3,5% stabilită de guvern, cât și sub nivelul din 2013 (2,6%). Cele mai mari creșteri de prețuri au avut loc, la fel ca și în 2013, la alimente (3,1%), dar creșterea a fost sub nivelul celei din anul anterior (4,7%). În cazul investițiilor în fonduri fixe, prețurile au crescut în medie cu 0,5%, pe când prețurile de achiziție pentru industria de prelucrare și prețurile la producător au marcat un declin de 2,2% și, respectiv, 1,9%.
2.2 Forța de muncă și șomajul.
În pofida restructurării și a încetinirii creșterii, în 2014 economia chineză a creat 13,2 milioane de noi locuri de muncă, astfel încât numărul total de angajați în economie a ajuns la 772,5 milioane de persoane. Dintre aceștia, peste 50% (393,1 mil.) lucrează în mediul urban, unde în 2014 și-au căutat de lucru și aproape 274 de milioane de muncitori migranți, cu 1,9% mai mulți decât în anul precedent. Expresie a urbanizării. Migrația către orașe a sporti anul trecut și ca urmare a politicilor de relaxare a sistemului de înregistrare a persoanelor (hukou) și de deschidere a accesului muncitorilor migranți și familiilor lor la servicii publice (în special educație și sănătate) în orașele de nivel 2 și 3 (nu și în marile aglomerații urbane).
Productivitatea de ansamblu a muncii, calculată ca raport între PIB (exprimat în prețuri constante 2010) și numărul total de angajați, a crescut cu 7%, ceva mai puțin decât în 2013 (7,3%). Rata șomajului, raportată ca de obicei numai pentru mediul urban, a fost, ca și în alți ani, aproape neschimbată, de numai 4,1%. Această cifră este contestată de majoritatea analiștilor, iar EIU, pe baza șomajului de 6,3% în China, ușor superioară celei americane (6,2%), dar și celei din alte țări dezvoltate. Îmbătrânirea populației și epuizarea "dividendului demografic" este si va fi una dintre marile probleme ale economiei chineze în perspectiva următorilor ani. Cu un sprijin intern atât de puternic, nu este de mirare că China își permite să cheltuiască mai mult decât sărmanul stat Malawi pentru a plăti americani care să le facă lobby. Potrivit ONU, populația de vârstă activă a Chinei se va restrânge cu 16% până în anul 2050, iar ponderea celor cu vârste de peste 65 de ani va crește cu 8% din total în 2010, la 25% în 2050, o creștere mai rapidă și de mai mari proporții decât în țările dezvoltate. Populația de vârstă activă a Chinei a început deja să se reducă din 2011, iar în 2014 s-a diminuat cu 3,7 milioane persoane, considerabil mai mult decât în 2013 (2,4 milioane persoane). Aceste schimbări în dimensiunea și structura pe vârste a populației, efecte importante asupra costului forșei de muncă, veniturilor, cerereii interne, creșterii economice, precum și asupra necesarului de servicii publice.
Veniturile personale au continuat să crească, urmare politicilor de susșinere a consumului intern, ca viitor motor al creșterii economice,. În 2014 venitul disponibil s-a majorat în medie cu 7,0%, până la nivelul de 28844 RMB, marcând cel mai înalt nivel atins vreodată de venitul mediu disponibil al populației Chinei.
Investițiile în fonduri fixe au înregistrat o încetinire considerabilă a ritmului creșterii, de la 19,3% în 2013, la doar 15,3% în 2014, pe fondul politicii guvernamentale de reformă și redefinire a modelului de dezvoltare. Având în vedere dezechilibrul creat în deceniile anterioare, în care investițiile și avansul economic s-au concentrat în regiunile de coastă din est și sud-est, pentru reechilibrarea dezvoltării economice în plan geografic, cea mai accelerată creștere a investițiilor s-a orientat către regiunile mai puțin dezvoltate din centrul (+17,6%) și vestul (+17,2%) țării. Pe sectoare de activitate, cel mai important accelerat avans la nivelul întregii țări l-au înregistrat investițiile din sectoarele primare (+33,9%) – cu accent pe agricultură – și terțiar (+16,8%) – mai ales software (+38,6%), servicii de business (+36,2%), cercetare (+34,7%), sănătate (+27,6%) și educație (+24%) – în timp ce investițiile îndreptate către sectorul secudanr au crescut cel mai puțin (+13,2%). Este remarcabil faptul că cercetarea-dezvoltarea a beneficiat în 2014 de investiții record, însumând 1330 mld. Yuani (2,09% din PIB / 216,5 mld. USD. Investițiile în imobiliare au crescut cu doar 10.5%, mult sub ritmurile din anii anteriori, și au dat prioritate construcției de locuințe accesibile, materializată în finalizarea a 5,1 milioane de apartamente ieftine și demararea lucrărilor la încă 7,4 milioane de astfel de locuințe.
2.3 Investițiile străine receptate și investițiile externe furnizate de China.
Influxul de ISD a crescut cu 4,4%, până la 119,6 mld.USD, astfel încât China a devenit în 2014 principala destinație a investițiilor străine la nivel global. Pe de altă parte, investițiile externe ale Chinei în sectoare non-financiare au crescut mult mai accelerat (+14,1%), atingând nivelul record de 102,9 mld. USD și îngustând considerabil ecartul dintre cele două fluxuri, astfel încât trecerea Chineidin poziția de receptor net, în cea de furnizor net de capital investițional pe piața mondială a devenit iminentă. Destituția comercială oarecum uitată în vârtejul provocat de externalizarea în străinătate continuă să fie un factor important ce contribuie la pierderea locurilor de muncă, responsabil pentru aproximativ 270.000 de slujbe între 1989 și 2000, potrivit statisticilor Departamentului Muncii. În timp ce ISD receptate s-au orientat în ritm sporit către servicii și imobiliare, ieșirile de investiții chinezești pe piața globală au marcat o reorientare radicală față de anii precedenți dinspre industria extractivă (-4,1%) și cele de prelucrare industrială (-19,8%), către IT, soft, servicii computerizate (+100%), imobiliare (+45,8%), producția și furnizare de electricitate , gaze și apă (+36,3%). Producția industrială a crescut în 2014 cu 7% față de anul anterior, sub ținta de 9,5% fixată pentru acest an, după ce nici în 2013 nu se atinsese ținta de creștere de 10,0%. Cauzele acestei situații se regăsesc în nivelul încă scăzut al cererii externe, consumul intern încă insuficient de viguros, precum și în măsurile de restrcuturare a capacităților de porducție excedentare din anumite industrii (siderurgie, chimie, ciment, etc. ) și lupta împotriva poluării. Ceea ce este însă demn de remarcat este faptul că, în pofida declinului, evoluția sectorului industrial este pozitivă sub aspectul creșterii mai alerte a performanțelor în industriile HT (10,6% din valoarea totală adăugată de industrie) și serviciile asociate, ceea ce semnalează ameliorări structurale și crearea premiselor favorabile avansului Chinei pe scara tehnologică.
Comerțul interior, care dă o imagine despre evoluția consumului intern, a fost unul dintre motoarele creșterii stabile a economiei chineze. În 2014 vânzările totale cu amănuntul au crescut cu 12%, diferențiat în urban (11,8%) și rural (12,9%), contribuind astfel la apropierea condițiilor de viață din cele două medii. Vânzările anuale pentru acoperirea nevoilor zilnice ale gospodăriilor au crescut cu 11,6%, cele de electronice și electrocasnice cu 9,1%, medicamente cu 15%, materiale de construcții și mobilă, cu câte 13,9%, echipamente pentru telecomunicații 32,7%, autovehicule cu 7,7%. Cu totul remarcabilă este însă evoluția comerțului electroni, care a devenit în numai câțiva ani o adevărată forță în China, mai ales prin componența sa C2C (consumer-to-consumer), care reprezintă circa 65% din total. De la vânzări anuale de 21 mld. USD în 2008, această piață a ajuns la 390 mld.USD în 2014 și se estimează că va depăși 500 mld USD ăn 2015 și 718 mld.USD în 2017. China este deja cea mai mare piață din lume pentru comerțul electronic (35% din vânzările lumii în 2014), poziție pe care și-o va consolida în anii următori (50%în 2018), această industrie profilându-se drept unul dintre motoarele puternice ale creșterii economice viitoare.
Comerțul exterior
Valoarea totală a schimburilor comerciale externe cu bunuri a crescut cu doar 2,3% în 2014. În timp ce valoarea exportului (exprimată în moneda națională renminbi) s-a majorat cu 4,9%, valoarea importului s-a diminuat cu 0,6%, ca urmare a scăderii prețurilor la materii prime pe piețele internaționale și a ușoarei întăriri a cursului RMB. În consecință, din schimbul cu bunuri balanța comercială a Chinei a înregistrat în anul de referință un excedent. Comerțul cu produse prelucrate și-a menținut rolul important pe ambele fluxuri de schimb, crescând cu 4,5%. În ceea ce privește valoarea totală a comerțului exterior cu servicii – 604,3 mld. USD în 2014, din care 222,2 mld. USD la export (+7,6%) și 382,1 mld. USD la import (+15,8%) – aceasta a înregistrat o creștere anuală de 12,6%, substanțial mai accelerată decât cea a comerțului cu bunuri, ceea ce creeză premisele unei participări mai mari a sectorului terțiar la schimburile internaționale totale ale Chinei. În pofida progreselor din ultimul timp, sectorul terțiar chinez este însă încă slab dezvoltat și, ca atare, volumul importului de servicii a fost în 2014, considerabil mai ridicat decât cu cea înregistrată de export, astfel încât China a înregistrat un deficit de 160 mld. USD din schimbul internațional cu servicii.
Rezerva externă a Chinei a crescut ușor, atingând 3843 mld. USD la finalul anului 2014, cu 21,7 mil. USD mai mult decât la sfârșitul anului precedent. China deține în continuare cea mai mare rezervă valutară din lume și din toate timpurile, cumulând o valoare mai mare decât cea rezultată din însumarea rezervelor externe deținute de următoarele șase clasate în ierarhia mondială (Top 10 / ianuarie 2015 / mld. USD: 1.China – 4,0; 2.Japonia – 1,28; 3.EU – 0.737; 4. Arabia Saudită – 0.549; 5. Elveția – 0,532; 6.Rusia – 0,467; 7.Brazilia – 0,373; 8.Rep.Coreea – 0,326; 9.India – 0,313; 10.Hong Kong – 0,305). Până în anul 2010, 277.000 de slujbe în domeniul computerelor, 162.000 în operațiuni de gestiune a firmei și 83.000 de locuri de muncă în arhitectură se vor transfera din Statele Unite către țări cu salarii mici precum India și China.
Yuan-ul (renminbi/RMB), moneda națională chineză, a avut pe parcursul anului 2014 o evoluție oarecum atipică comparativ cu ultimii ani, înregistrând două perioade de depreciere în raport cu dolarul, dar marcând, pe ansamblu, o ușoară apreciere anuală de 0,8%. Ca atare, la sfârșitul lunii decembrie 2014, cursul său de schimb s-a situate la 6,1428 RMB pentru 1 dolar SUA. De la desprinderea de dolarul American și trecerea la o “florater controlată” (2005), yuanul a parcurs circa 10 ani de apreciere lentă și continuă, întărindu-se mai mult decât oricare dintre monedele celor 60 de țări urmărite de Banca Reglementelor Internaționale (Bank of International Settlements/BIS). Numai în ultimii patru ani, potrivit BIS, cursul de schimb efectiv real al yuanului a crescut cu 26%. O asemenea evoluție unidirecțională a permis, pe de o parte, atingerea unui curs valutare de echilibru, la care moneda chineză nu mai poate fi acuzată ca fiind subevaluată, dar pe de altă parte, a favorizat ani la rând proliferarea operațiunilor speculative de tip „carry trade”. În opinia unor analiști, pentru a calma influxul de capitaluri speculative care mizau pe aprecierea continuă a RMB, banca centrală (People’s Bank of China / PBoC) ar fi intervenit pe piață în primele luni ale anului 2014, provocând ea însăși deprecierea cu 3,4% a monedei chineze față de dolar. Lăsat apoi să fluctueze liber în marjă, yuanul a revenit pe creștere până în octombrie, când a survenit o nouă depreciere, de 2,2% în raport cu dolarul, generată de data aceasta pe piață, astfel încât, în cele din urmă, moneda chineză s-a apreciat cu doar 0,8% față de dolar, pe ansamblul anului. În contextul în care în China cursul monedei naționale încă este strâns controlat, iar autoritățile chineze sunt percepute ca având un istoric îndelungat în privința manipulării valutei – în sensul în care yuanul ar fi fost îndelung și intenționat subevaluat pentru a susține competitivitatea exporturilor chinezești – analiștii se asteaptă ca din nou, în conjunctura actuală marcată de risc deflaționist și cerere externă slabă, autoritățile chineze să revină la politica slăbirii deliberate a yuanului. Această schimbare de abordare în politica valutară ar fi însă total greșită, atât pentru că compromite progresele deja obținute în efortul de reformă și reechilibrare economică a Chinei, cât și pentru că ar inflama sentimente anti – China în rândul partenerilor comerciali și ar putea dece la escaladarea unui adevărat război valutar, cu consecințe severe pentru toate țările lumii. Măsurile de flexibilizare a cursului yuanului, precum cele privind lărgirea bandei lui de fluctuație, pot și ele acționa în direcția limitării operațiunilor speculative, prin simplul fapt că dau posibilitatea mișcării în ambele direcții. În acest sens, o decizie importantă pentru moneda națională chineză a fost luată în martie 2014, când marja de fluctuație a cursului monedei chineze a fost dublată din nou, de la +/- 1%, la +/- 2%(după ce fusese mărită de la +/- 0,5%, la +/- 1% în 2012). Asemenea măsuri constituie pași înainte în direcția liberalizării pieței financiare a Chinei, facând parte din strategia graduată a guvernului chinez ce vizează glisarea către un rol mai mare al pieței în stabilirea cursului de schimb, creșterea nivelului de utilizare a yuan-ului în tranzacțiile internaționale și transformarea acestuia în moneda internațională de rezervă. Sub acest ultim aspect, moneda națională a Chinei va avea de trecut în octombrie 2015 un test important în procesul internaționalizării sale, FMI urmând a dezbate și decide dacă yuanul va putea fi acceptat ca monedă de rezervă alături de USD, Euro, lira sterlină și yenul japonez, în coșul valutar ce compune DST (Drepturile Speciale de Tragere / Special Drawing Rights / SDR). A deveni unul dintre constituenții DST ar fi un mare pas înainte pentru moneda chineză, nu doar sub aspect simpu financiar – prin impactul asupra gradului de încredere al utilizatorilor din toată lumea, care ar fi astfel asigurați că au de a face cu o monedă lichidă, stabilă și sigură ca depozit pentru valoare – ci și prin simbolistica specială a acestei includeri în ceea ce privește recunoașterea globală a schimbării statului Chinei și a influenței ei internaționale. Economy.com prevede că numărul actual de 300.000 de locuri de muncă pierdute anual se va dubla până la sfârșitul deceniului.
2.4 Creșterea economică în 2016
Majoritatea specialiștilor se asteaptă la continuare decelerării creșterii economice a Chinei în 2016. Totodată, opiniile lor converg spre convingerea că o creștere sustenabilă a economiei chineze va depinde în primul rând de ritmul și succesul reformei, unii dintre aceștia chiar așteptându-se ca, după câțiva ani de evoluție mai lentă, economia chineză să-și reia creșterea alertă.
– Comisia Europeană a avansat în Raportul ei de iarnă un ritm previzibil de creștere anuală a economiei chineze de 6,9% pentru 2016.
– OCDE a prognozat o creștere economică de 6,9% pentru 2016, ajustată ulterior la 6,8% și, respectiv, 6,7%, motivând aceste niveluri prin încetinirea investițiilor și chiar a consumului, dacă evoluțiile de pe piața imobiliarelor vor fi nefavorabile. De asemenea, menționează impactul previzibil depresib al reformelor interne (dezafectarea unor capacități productive, campania anticorupție, etc.);
– Banca Mondială și-a ajutat în jos prognoza privind creșterea economiei chineze de la 7,1% la 7,0% pentru 2016, iar pentru 2017 a avansat un ritm de creștere de 6,9%;
Pentru 2016, FMI prognozează o încetinire a creșterii la 6,3%, care va putea fi parțial surmontată de dezvoltarea unor activități orientate spre consumator, susținute atât prin măsurile de reformă structurală, cât și de conjuctura internațională a prețurilor joase la mărfurile de masă.
CAPITOLUL 3
CHINA ÎN ECONOMIA GLOBALĂ
Economiștii și editorialiștii descriu adesea ascensiunea Chinei drept inca un caz al unei economii emergente care face progrese după Japonia și „tigrii” asiatici (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan și Hong Kong), și cărora curând li se va alătura India. Dar realitatea este cu totul alta: ascensiunea Chinei are mai multe în comun cu ascensiunea Statelor Unite, cu un secol înainte decât cu progresul predecesorilor și urmașilor săi din epoca modernă. Astăzi suntem martorii dezvoltării susținute și spectaculoase a unei viitoare puteri mondiale, cu o abundentă fără precedent a resurselor, cu aspirații înalte, cu o poziție de negociere solidă și cu mijloace financiare și tehnologice ale unei diaspore bine întemeiate și înzestrate cu simțul afacerilor. Impactul Chinei în ascensiune asupra statelor lumii, atât asupra celor dezvoltate, cât si asupra celor în curs de dezvoltare va fi imens, la fel ca si necesitatea de a dezvolta strategii și modalitati de reacție pentru a face față provocării.
3.1 Locul Chinei în economia globală
Dacă facem corecțiile necesare pentru diferența dintre nivelurile puterii de cumpărare, China este deja a doua economie ca mărime din lume. Dezvoltându-se într-un ritm mai alert decât orice altă mare natiune, în două decenii va fi în măsură să depășească economia Statelor Unite considerată drept cea mai mare economie din lume. Consiliul American pentru Afaceri Cu China susține faptul că deficitul comerțului american cu China este artificial mărit, fiindcă Statele Unite calculează în mod diferit importurile și exporturile: importurile americane sunt măsurate în sistem CIF, în timp ce exporturile sunt calculate în sistem FAS. Consiliul susține că transformarea atât a importurilor, cât și a exporturilor în sistem FOB ar rotunji exporturile în plus cu 1 procent și ar reduce importurile cu până la 10 procente. Unii observatori nu iau în considerare cifrele ce indică creșterea economiei chinezești, considerându-le exagerate; dar diminuând cu un singur punct, așa cum sugerează ei, un ritm de creștere de șapte, până la opt procente al produsului intern brut, China tot ar păstra cel mai accelerat ritm de creștere pe o perioadă lungaă de timp, atât în rândul statelor dezvoltate, cât și în al celor în curs de dezvoltare. Alți observatori, bazându-se pe indicatori precum consumul de energie, susțin că ritmul de creștere al Chinei ar fi chiar mai ridicat decât sugerează cifrele oficiale. Deși economia chineză se confruntă cu unele obstacole serioase, cum ar fi un sistem bancar dezmembrat, un sector al serviciilor ineficient si cazuri semnificative de nerespectare a drepturilor elementare, e mai probabil ca toate aceste obstacole doar să încetinească dezvoltarea economică a Chinei, în loc să o oprească.În multe ramuri industriale, mai ales în cele mari consumatoare de forță de muncă, China este deja actorul global dominant. Fabricile cu sediul în China realizează 70 la sută din productia mondială de jucării, 60 la sută din producția de biciclete, jumătate din cea de pantofi și o treime din cea de genți pentru bagaje.La aceste categorii de produse este adesea imposibil să găsești pe rafturile magazinelor un produs care să nu fie fabricat în China. La alte categorii de produse, cum ar fi textilele și articolele de îmbrăcăminte, cota de piată a Chinei s-a menținut la un nivel scăzut din cauza taxelor vamale și a contingentelor restrictive, care însă vor dispărea odată cu aderarea țării la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și expirarea protocoalelor de comerț internațional. Nicholas Lady, un renumit specialist în problema Chinei la Institutul Internațional de Economie, observă că proporția din PIB a importurilor Chinei a atins 30 de procente în 2004, față de 8 procente în Japonia ți 14 procente în Statele Unite. Dar China nu se mulțumește să rămână la statutul de producător slab tehnologizat, mare consummator de forță de muncă. Este deja din ce în ce mai activă în zone în care tehnologia are un rol tot mai important, iar munca nu mai este factorul determinant pentru costuri. În China se fabric jumătate din productia mondială de cuptoare cu microunde, o treime din producția de televizoare și aparate de aer condiționat, un sfert din cea de mașini de spălat și o cincime din cea de frigidere; aceste produse reprezintă categoria cu cea mai rapidă creștere export. Producătorii din alte țări se bazează din ce în ce mai mult pe componentele sau subansamblurile chinezești pentru a se menține competitive. Pe masură ce va avansa pe scara progresului, spre deosebire de Japonia și Coreea, China nu va renunța la segmental mare consummator de forță de muncă și mediu tehnologizate pentru a susține un impuls major în domeniile cu consum intens de capital intellectual, care vor conduce viitoare economie mondială. Acest impuls combinat va fi cel care va catapulta China în rândul marilor puteri economice, aceeași combinație fiind cea care va genera provocări fără precedent pentru competitorii săi globali. Cu o politică externă tot mai agresivă, China este hotărâtă să-și transpună forța economic tot mai mare într-o poziție geopolitică mai solidă și să contrabalanseze ceea ce consider a fi hegemonia global americană. În acelasi timp, precum alte state, China va profita de influența ei politică tot mai mare pentru a-și promova interesele economice. Se întâmplă de prea multe ori ca resursele pe care China le pune la dispoziție să fie desconsiderate și greșit înțelese. A devenit un fel de clișeu să spui că este o țară cu o populație de 1,3 miliarde locuitori; până începi să te gândești la implicațiile acestui imens număr. Companiile străine au salivat ani de zile la gândul să vândă câte o periuță de dinți fiecărui chinez; o iluzie și un simbol al utopiei corporative, atunci când ideea apărea pentru prima dată, la inceputul anilor ’80; dar ea devine tot mai mult o realitate, chiar dacă trebuie să se limiteze la regiuni sau categorii de produse. China este deja cea mai mare piată pentru aeronavele comerciale Boeing și pentru producătorii americani de mașini-unelte, iar piața chineză de automobile este cea mai promițătoare din lume.(China este deja cea mai mare piață străină pentru Volkswagen, înaintarea Statelor Unite.). Situația în care india ar ajunge din urmă sau chiar ar depăși China a fost dezbătută într-un recent articol din revista „Foreign Policy”. Puterea de atracție a pieței sale interne îi oferă Chinei o imensă fortă de negociere, un atu pe care Japonia și Coreea de Sud nu l-au avut la dispoziție înaintea ei. Tentația pe care o reprezintă piața sa internă îi permite Chinei să solicite transferul de tehnologie drept o condiție pentru acceptarea investitorilor străini, forțând concesii fără precedent. În industria automobilelor, companii străine precum General Motors au acceptat să deschidă centre pentru cercetare și dezvoltare de o anvergură de neconceput până atunci pentru o piață în dezvoltare. Acești producători nu numai că au acceptat să transfere tehnologii extrem de apropiate de capacitătile lor de bază, dar au fost de acord să o facă într+un mediu în care nu există practic nici o protecție pentru drepturile de proprietare intelectuală (DPI) și in cadrul unor alianțe paralele nemaiîntâlnite: China este singura țară din lume în care producătorii autohtoni de automobile sunt asociați în companii mixte cu parteneri străini concurenți, astfel putând învăța „cele mai bune practici” din ambele părți, în cele din urmă existând posibilitatea să aibă mai multe cunoștințe decât oricare dintre partenerii străini. Obiectivul este de a crea multinaționale chinezești care să reziste într-o economie globală și care să repete succesul companiilor Toyota, Sony și Samsung, dar într-un timp mai scurt. Dimensiunile Chinei înseamnă și o piață foarte extinsă a resurselor umane. Această rezervă include nu doar o sursă nelimitată de muncitori necalificați, ci și un număr mare și în creșterea de ingineri, oameni de știință, tehnicieni profesioniști, dintre care mulți sunt angajați în centre pentru cercetare și dezvoltare finanțate de către guvern sau în centre tehnologice tot mai proeminente înființate de către multinaționale străine. Coexistența forței de muncă ieftine cu personalul calificat tot mai numeros sfidează opinia generală potrivit căreia competitivitatea națională ar fi un caz de „ori una, ori cealaltă”și evidențiază strategia Chinei de a-și menține dominația în industriile mari consumatoare de forță de muncă, chiar și în contextul în care pătrunde în domeniile intensiv tehnologizate. Anvergura și ritmul cu care China își modernizează propriul sistem educațional sunt mult mai accentuate decât în cazul predecesorilor săi. Chiar și astăzi, sitemul educațional al Japoniei păstrează un caracter insulat în fața influențelor străine, precum și în fața schimbării în general, fapt pe care japonezii îl recunosc a fi un obstacol serios în fața progresului și dezvoltării economice către o economie a cunostințelor. Universitățile coreene, deși sunt mai deschise decât cele japoneze, abia recent au inițiat recrutarea profesorilor din străinătate, desi de ani zile recruțează cetățeni coreeni pregătiți în străinătate. Instituțiile chinezești de învățământ superior fac dovada unei mari deschideri; instituțiile de elită, cel puțin, se arată nu doar pregătite, ci și entuziaste în a modifica programa și a face și alte schimbări. Cele mai bune universități din China acționează în mod agresiv spre a-și actualiza infrastructura și oferta de specializări, dezvoltând parteneriate cu instituții și companii occidentale și încercând în mod activ să atragă profesori pregatiți în străinătate. În Statele Unite, China este lider mondial în industrii precum încălțăminte, jucării și mobilă din lemn pentru locuințe, printre altele, și, odată cu expirarea Aranjamentului Multifibră și cu aderarea Chinei la organizaâia Mondială a Comerâului, această țară este pe cale să preia poziția de lider și în domenii precum textile și îmbrăcăminte. Pe lângă sprijinul acordat propriului sistem de invățământ, China se bazează și pe un eventual aflux de studenți chinezi care se vor întoarce din străinătate. Studenții chinezi reprezintă, în acest moment, cei mai mulți studenți străini din Statele Unite. Potrivit Institutului pentru Educație Internațională, peste 64000 de studenți din China continentală au studiat în Statele Unite în perioada 2002-2003. În aceeași perioadă, Statele Unite au găzduit peste 8.000 de studenți din Hong Kong și peste 28.000 din Taiwan, totalul fiind de peste 100.000. Studenții chinezi studiază și în Europa, Australia și Japonia, pe lângă alte state. Guvernul chinez și+a intensificat eforturile pentru a-i atrage pe cei mai buni și mai inteligenți dintre acești studenți să se întoarcă, oferindu-le „condiții ca în străinătate” și funcții prin cumul celor mai promițători dintre ei. Chiar și fără stimuli formali, mulți studenți, precum și oameni de știință și drectori activi sunt atrași înapoi în țară de abundența oportunităților economice oferite de economia aflată într-o dezvoltare accelerată. Cei care revin în țară aduc cu ei nu doar cunoștințe academice, ci și altceva de care China are mare nevoie: know-how în aplicarea practică și experiență de afaceri. Altă sursă importantă de cunoștințe tehnologice, științifice și manageriale rezidă în economiile din Taiwan și Hong Kong. Forțate, în parte, de către producătorii chinezi ieftini care le suflă-n ceafă, ambele teritorii,ca să nu mai vorbim de Singapore, s-au precoupat tot mai mult în ultimele două decenii să-și actualizeze sistemele educaționale.Hong Kong dispune acum de opt universități, față de trei la sfârșitul anilor ’70. Aceste universități, dintre care unele sunt de talie mondială, joacă un rol cheie în dezvoltarea infrastructurii chineze de resurse umane; ele găzduiesc tot mai mulți studenși din zona continentală și mulți dintre absolvenți locali ajung să lucreze, direct sau indirect, cu companii din zona continentală. Acestea fiind spuse, China mai are cale lungă de parcurs până să-și depașească slăbiciunile grave, cum ar fi lipsa unui sector al serviciilor dezvoltat, care să susțină baza de producție și către care să-și canalizeze parte din personalul în exces, un sector bancar aproape inexistent și o abilitate limitată de a genera inovații tehnologice. Totuși, judecând după experiența anterioară, există toate motivele să credem în reușita Chinei de a depăși aceste probleme, ieșind chiar mai puternică din acest parcurs. Un punct forte esențial îl reprezintă faptul că această țară nu este singură; mai degrabă, ea reprezintă nucleul unei aglomerări de economii complementare și tot mai integrate, care formează China Mare. În sens cultural, economic și geopolitic, China nu este formată doar din Republica Populară, ci și din Hong Kong, centru de afacere care, din 1997, este o Regiune Administrativă Specială a Chinei, având propria sa jurisdicție de comerț și investiții străine; Taiwan, o insulă avansată tehnologic, în pofida statutului său politic contestabil (China consideră Taiwan drept o provincie reenegată), tot mai mult integrată economiei chineze; poate chiar predominant chinezescul Singapore, un centru de producție înalt tehnologizată și baza multor ccompanii multinaționale; și o întinsă diaspora chineză, care reprezintă angajații multora dintr companiile de elită din Asia de Sud-Est și este activă în mediile de afaceri din întreaga lume. Un exemplu ar fi compania Hutchison Whampoa cu sediul în Hong Kong, un conglomerat diversificat cu un venit anul de aproape 20 de miliarde de dolari și care operează în peste 40 de țări. Punând la un loc toate aceste bucățele ale mozaicului chinez, descoperim un potențial fără egal: o plajă a resurselor umane care nu este doar cea mai mare din lume, dar include și un mare număr oameni de știință, ingineri și directori experimentați; o infrastructură avansată și care progresează foarte rapid și o poziție de industrie de vârf în multe tehnologii emergente (Taiwan este cel mai mare producător din lume de computere „notebook”); un capital vast (împreună, economiile teritoriilor China, Taiwan, Hong Kong și Singapore dețin 750 miliarde de dolari în rezerve străine); o poziție dominantă în comerț (portul de mărfuri din Hong Kong este unul dintre cele mai aglomerate și mai avansate din lume); baze importante și cartiere generale regionale asiatice ale companiilor multinaționale (Shanghai, Hong Kong și Singapore); și cunoașterea afacerilor globale (diaspora chineză). Din ce în ce mai multe integrate (Singapore într-o măsură ceva mai mică) și dependente de afacerile lor din China continentală, aceste economii posedă atribute complementare și sinergetice precum capitalul, abilitățile, cunoștințele, resursele umane și cunoașterea pieței, care pot genera o ascensiune de o magnitudine și într-un ritm nemaîntalnite vreodată într-o economie în curs de dezvoltare. Ridicându-se la aproape 1,4 trilioane de dolari, comrțul cu produse din China Mare (Republica Populară Chineză, Hong Kong, Taiwan și Singapore) este devansat doar de cel din Uniunea Europeană și Statele Unite, având un volum aproape dublu față de cel din Japonia. Într-o economie din ce în ce mai globalizată, un asemenea volum pune bazele unei extraordinare forțe de negociere, dat fiind faptul că alte state își cântăresc reacțiile în fața problemelor economice și de comerț, în contextul fluxurilor mai extinse și al propriilor exporturi. China Mare devine cu repeziciune nucleun unei econonomii asiatice și mai mari, cu o ascensiune și mai rapidă; China continentală este deja cea mai mare piață de pe export pentru Coreea de Sud, în timp ce China Mare este cea mai mare piață pentru aproape toate cele celelalte state asiatice.
3.2 Fabricat în Republica Populară China
Luați în mână o jucărie și, cel mai probabil, va avea o etichetă pe care scrie „fabricat în China”. Deloc surprinzător: China fabrică 7 din fiecare 10 jucării obișnuite vândute în lume. Ceea ce nu pare a fi o preocupare pentru Statele Unite, care au cedat de multă vreme producția de jucării către alte economii, precele cele ale Coreei de Sud, Hong Kong-ului și Taiwan-ului care, la rândul lor, sunt nevoite acum să se bată cu noul venit în domeniu, China. Giganții de pe piața americană a jucăriilor, precum Hasbro și Mattel, rămîn competitivi mutându-și producția în zone cu costuri reduse ți reținând competențele în materie de design, dezvoltare și marketing la nivel intern, sub un nume de marcă puternic. „Marea și bine cunoscuta cantitate a importurilor de produse chinezești în Statele Unite”, scria Daniel Webster, ministru de externe în adminstrația președintelui John Tyler, în 1843, „nu se întrevede că se va diminua”. Producția de jucării folosește, în mare parte, tehnologii rudimentare, nu este un domniu „strategic” și nu are nici o implicație pentru securitatea națională. Același lucru este valabil și pentru alte industrii mari consumatoare de forță de muncă, precum cea a textilelor, din care Statele Unite au ieșit, au urcat în eșalonul de lux al pieței ori s-au bazat pe mâna de lucru din rândul emigranților, pentru a-i prelungi existența. Dar China nu mai este interesată doar de jucării. Astăzi a devenit un actor principal pe piața unor linii de produse care încă se fabrică în masă în America și Europa, cum ar fi aparatura casnică, iar componentele fabricate în China sunt folosite tot mai mult de către concurență. În următoarea fază va avea loc subcontractarea unor operațiuni întregi, compania străină păstrând supravegherea, brandingul și marketingul. Dar, când vor exporta înapoi, aceste puternice companii din state dezvoltate se vor confrunta cu o nouă categorie de producători chinezi, care exportă sub propriul brand și, în unele situații, își deschid unități de producție chiar pe pământ american. China devine foarte rapid un actor și în domeniul produselor care necesită volum mare de capital, cum ar fi autovehiculele, precum și în cel al liniilor de producție masiv tehnologizate, dintre care unele, precum cele de televizoare cu ecran plat, au un evident scop strategic. China Mare deține în acest moment peste opt procente din exporturile mondiale de mărfuri, numai partea continentală fiind responsabilă de mai mult de șase procente. Aceste cifre nu par prea mari până când nu se analizează curba de creștere: în 1996, cifra era de mai puțin de trei procente. Mutarea producției pe teritoriul Chinei este susținută și de progresele impresionante înregistrate în lanțurile globale de aprovizionare. Datorită îmbunătățirilor tehnologice și eficiențelor manageriale, de două decenii costul logisticii are o tendință descendentă, iar în unele cazuri a scăzut cu două treimi față de nivelul de acum un deceniu sau două. Aceste economii scad costul importului de produse finite și de componente care străbat drumul între China și Statele Unite (deși creșterea volumului a dus la majorarea costului transportului din China). Economiile provin și din obținerea unui timp mai bun între lansarea comenzii și livrare, o variabilă crucială în cazul unor produse adaptate la comandă precum mobila, una dintre categoriile de import „fabricat în China” cu cea mai rapidă creștere. Importurile americane de mobilă și așternuturi fabricate în China au depășit deja 10 miliarde de dolari, crescând de la mai puțin de 4 miliarde de dolari cu doar doi ani în urmă.
3.3 Exporturile Republicii Populare China
China continuă să se bazeze pe exporturi mai puțin decât multe alte țări din Asia (cum ar fi Malaezia ) și din afară (cum ar fi Belgia), dar dependeța sa este în creștere, iar ritmul exporturilor trebuie menținut pentru a putea susține importurile tot mai mari de mijloace de producție și materii prime și pentru a împiedica explozia unei bombe politice și sociale al cărei detonator este șomajul. „Marea și bine cunoscuta cantitate a importurilor de produse chinezești în Statele Unite”, scria Daniel Webster, ministru de externe în adminstrația președintelui John Tyler, în 1843, „nu se întrevede că se va diminua”. China nu doar că trebuie să asigure locuri de muncă unui număr imens de tineri, dar trebuie să se preocupe și de multele milioane de oameni încă angajați în întreprinderi de stat ce merg în pierdere , precum și cei 100-200 milioane de oameni care au părăsit zonele rurale, în căutarea unor slujbe la oraș și care vor fi primii afectați de o gravă cădere economică. Țăranii nemultumiți au fost sursa de rebeliune de-a lungul istoriei chineze, iar bunăstarea economică este esențială pentru un regim care s-a lepădat de fundamentul său ideologic, iar acum se bazează pe prosperitate economică și naționalism drept unicele sale surse de legitimitate. Având în vedere proporțiile economiei sale și dominația sa tot mai puternică pe piețele multor produse, continuarea ritmului exporturilor Chinei va provoca uniformizarea ofertelor pe piețele unor produse care înainte se bazau pe brand-uri și pe reputație pentru a se diferenția. China devenind liderul costurilor, producătorii străini vor fi nevoiți să se situeze pe același nivel cu sau sub nivelul prețurilor chinezești, care se bazează nu doar pe munca ieftină și pe subvenții, ci și pe folosirea masivă a produselor falsificate și piratate pentru a ocoli costurile de cercetare-dezvoltare. Toate acestea îi lasă pe producătorii din țările industrializate cu un număr limitat de alternative. Prima alternativă ar fi să procure de la un producător chinez multe dintre componentele și subansamblurile produslui, dacă nu chiar pe majoritatea, astfel readucând costul produsului finit până la nivelul la care să poată rămâne competitiv. Această tendință este deja in toi, companiile americane de automobile cheltuind miliarde de dolari pe piese chinezești. A doua alternativă este mutarea operațiunilor în China, pentru a scădea și mai mult costurile și pentru a-și asigura intrarea pe piața chineză. A treia alternativă este identificarea unei alte baze de producție, cum ar fi India sau Mexic, capabilă să se situeze pe același nivel cu sau sub nivelul prețurilor chinezești, dar asemenea locații oferă rareori beneficiile combinate ale unei baze stabilite în China. A patra alternativă este automatizarea sau creșterea pe alte căi a productivității; totuși, la multe linii de produse tradiționale este posibil să fi fost deja aplicate cele mai evidente mijloace de creștere a productivității; și, în situatia în care industriile auxiliare importante ies de pe piață, va fi cu atât mai dificilă extinderea sau chiar menținerea sporurilor de producitivitate. În cele din urmă, companiile nevoite să facă față concurenței chinezești pot trece de la nivelul de intrare pe piață, unde competiția este acerbă, spre liniile de produse intensiv tehnologizate, dar pe acest drum vor da de mare înghesuială: companiile similare lor, care au avut și ele aceeași idee. Sau pot ieși cu totul din afacere, încercând să-și redistribuie resursele în proiecte mai promițătoare.
3.4 Impactul asupra locurilor de muncă
Angajații din industriile mari consumatoare de manoperă, în care costurile cu forța de muncă reprezintă o parte importantă din costul produsului, sunt, în mod previzibil, cel mai dur afectați de concurența chineză. Industrii precum cea a textilelor și a îmbrăcămintei se bazează pe munca renumerată cu salariul minim sau foarte scăzut și adesea realizată de către emigranți din Mexic, Africa și Caraibe; totuși, nu pot concura cu salarii de puțin peste 50 de cenți pe oră. Cu excepția unor state precum Bangladesh, Vietnam și alte câteva, nici chiar economiile în curs de dezvoltare nu pot concura cu asemenea salarii, mai ales când acestea sunt însoțite de avantaje mai mari în privința productivității și a infrastructurii. Producătorii americani de textile, articole vestimentare și produse conexe au fost până acum protejați de acordurile internaționale referitoare la nivelurile contingentelor și ale taxelor vamale, dar acestea încep acum să scadă. Costul scăzut al transportului, livrarea în termen scurt și adaptarea rapidă la gusturile ăn schimbare ale consumatorilor nu mai sunt suficiente pentru a pune la adăpost industria în fața concurenței chinezești, nici chiar atunci când sunt combinate cu presiunea politică din partea oficialilor aleși din regiunile afectate, precum Carolina de Nord și Carolina de Sud. Impactul Chinei asupra locurilor de muncă nu se va limita doar la industriile mari consumatoare de forță de muncă. Pe măsură ce țara va avansa pe scara tehnologică, vor fi afectate și slujbele mai bine plătite și cele bazate pe cunoștințe. În sectorul producției, slujbele „de birou”, de la contabili la funcționari, sunt primele în pericol, la fel ca slujbele din domeniul serviciilor, precum asigurările și sistemul bancar. Fost viceministru în Ministerul chinez al Comerțului Exterior și Cooperării Economice, sugerează că doar 10% din șomajul Statelor Unite a fost pus pe seama comerțului exterior. Deși acest din urmă domeniu și cel al software-ului sunt în momentul de față mai puțin amenințate de China decât sunt de alte state, de la India la Irlanda, China rămâne și ea un factor: unul dintre motivele impulsului dat software-ului în India este acela că e unul dintre puținele sectoare în care țara este competitivă la nivel global față de China; dar chiar și acest avantaj ar putea fi pus sub presiune, pe măsură ce China face progrese în sistemul educațional. În același timp, piața chineză creează multe locuri de muncă pentru acele industrii care își exportă bunurile și serviciile în China. China este piața de export a Statelor Unite cu cea mai rapidă dezvoltare; totuși, mărimea și alcătuirea deficitului comercial al SUA cu China sugerează că numărul slujbelor create acolo prin exporturile în America este mult mare mai decât numărul slujbelor ceși datorează existența exporturilor americane în China. Mai mult, slujbele nou create și cele desființate sunt în regiuni, industrii, sectoare și genuri de companii diferite. La rândul său, impactul variabil este cel care pune bazele unui conflict și ale unei nepotriviri de interese între învingătorii și învinșii acestei prime runde a jocului comercial. Presiunea Chinei asupra piețelor americane va deveni tot mai puternică. Firmele care până acum ezitau să își transfere producția în această vară, din cauza acordurilor sindicale sau de teama unei reacții negative din partea consumatorilor, încep să își dea seama că s-ar putea să nu aibă altă soluție dacă vor să rămână în afaceri. Companii inițial protejate în fața concurenței chinezești, prin costurile de transport ridicate, se văd puse cu spatele la zid, pe masură ce costurile logistice scad, iard productivitatea în partea chineză crește. Alte companii își urmează clienții industriali care s-au mutat în China și care vor să își aibă aproape furnizatorii și prestatorii de servicii. Până și companiile furnizoare pentru sistemul de apărare american încep să realizeze că s-ar putea sî nu mai aibă altă soluție, deși se străduiesc din răsputeri să-și mențină operațiunile de bază în țară. Sunt urmate de consulanți și alți operatori de servicii care să furnizeze sprijin acestor operațiuni și care descoperă că și China, precum alte state în care costurile sunt scăzute, este o bază bună de unde să fie sprijinite operațiunile din străinătate. „Marea și bine cunoscuta cantitate a importurilor de produse chinezești în Statele Unite”, scria Daniel Webster, ministru de externe în administrația președintelui John Tyler, în 1843, „nu se întrevede că se va diminua.” Până la urmă, desigur, s-a diminuat. Dar, în timp ce acest citat servește pentru a reaminti care sunt limtele previziunilor, indicatorii arată că, deocamdată, fluxul exporturilor chinezești nu va face altceva decât să crească. Jonathan Andersen, economist șef pentru Asia la casa de investiții UBS, susține că salariile mici cu care concurează Asia sunt responsabile pentru nu mai mult de a 20-a parte din locurile de muncă pierdute în porducție în SUA și Japonia. De asemenea, el nu se va mai opri la granițele Americii. Până în acest moment, Uniunea Europeană are un deficit la comerțul cu mărfuri de aproximativ 45 de miliarde de dolari cu China, dar importurile din China reprezintă abia 1,8 procente din totalul importurilor (inclusiv statele membre UE) și jumătatea volumului importurilor japoneze (cifre din 2002). Odată cu exporturile chinezești vor începe sa crească și mai ales în momentul în care vor incepe să provace industriile influente din punct de vedere strategic și politic ale Europei, cum ar fi aceea a autovehiculelor, atitudinea s-ar putea schimba și în această regiune, deși ea se va menține atenuată atâta timp cât exporturile europene se vor menține ridicate și cât timp statele membre UE mai influente, precum germania, păstrează un deficit relativ mic. Japonia, care își face și ea griji geopolitice în privința Chinei, este deosebit de vulnerabilă în fața ascensiunii Chinei, deoarece avantajul competitiv al Japoniei rezidă în producție, economia sa stagnează de peste un deceniu, iar practicile corporative și de guvernământ i-au încetinit adaptarea la o economie globală în continuă schimbare. Ca și în cazul Statelor Unite, exporturile japoneze în China sunt la jumătatea nivelului importurilor și, la fel ca și în cazul Statelor Unite, China este singura economie importantă cu care Japonia are un important deficit comercial (exporturile Japoniei în Statele Unite se ridică la un nivel aproape dublu față de cel al importurilor), ceea ce atenuează impactul. Și, fiind mult mai depedentă de comerț decât Statele Unite si China, Japonia își poate permite cu greu să provoace sistemul liberului schimb. În timp ce statele industrializate își găsesc o consolare (artificială) în ideea că China amenință doar domeniile mari consumatoare de forță de muncă ale economiilor lor, țările în curs de dezvoltare nu îsi permit același lux. Statele în curs de dezvoltare se văd înaintând cu greu în cursa pentru investițiile din țările dezvoltate și urmăresc cu neliniște cum investitorii străini ăși retarg afacerile de pe piețele lor și le transferă în China. Avantajele Chinei : costuri mai scăzute cu forța de muncă, infrastrctură modernă și beneficiile generate de dimensiuni și aglomerare, par a fi suficiente pentru a înlătura avantajul proximității unor state precum Mexic, care conta pe combinația dintre atuul geografic și NAFTA ca pe un fel de poliță de asigurare pentru piața americană. Aceste state descoperă acum că nu le este garantat câștigul. Pentru economiile emergente și în curs de dezvoltare din Asia, impactul chinezesc este mai degrabă ambivalent. În timp ce statele asiatice continuă să piardă investiții străine în fața vecinului lor mai puternic, China devine un motor al dezvoltării în întreaga regiune și un complement, dacă nu chiar un substitut, al piețelor statelor dezvoltate. (De exemplu, China a înlocuit deja Statele Unite, în calitate de cea mai mare piață străină, pentru Coreea de Sud). Cu notabila excepție a Japoniei, majoritatea economiilor asiatice înregistrează excedent comercial cu China și de aceea nu consideră importurile chinezești drept o preocupare imediată. Cu toate acestea, China este considerată o potențială cauză de îngrijorare printre țările asiatice, dintre care unele se plasează cu doar un pas înainte pe scara progresului și prin urmare sunt vulnerabile în fața ascensiunii economice a Chinei. În plus, există tensiuni importante cu privire la influența elitei de afaceri a Chinei, cu precădere în statele musulmane Indonezia și Malaezia, precum și suspiciuni că minoritatea chineză va beneficia de pe urma dezvoltării Chinei, în timp ce masele etnice indigene vor avea de suferit, pe măsură ce slujbele ieftine se vor muta în China. Un grup de dezvoltare economică susținut de statul Minnesota estimează că China a fost de vină pentru o proporție importantă din cele peste 38.000 de locuri de muncă pierdute în sectorul de producție al acestui stat după anul 2000. Ca un ultim aspect, statele asiatice sunt preocupate de geopolitica în continuă schimbare; Japonia de după al Doilea Război Mondial era suspectată din cauza acțiunilor sale de dinaintea și din timpul războiului, dar nu avea forță militară și era un aliar apropiat al Statelor Unite. China, deși nu are o istorie expansionistă, rămâne o natiune comunistă, ce cea mai mare armată permanentă din lume și cu mari ambiții geopolitice. În urma impactului Chinei se vor manifesta numeroase replici, care se vor propaga în întreaga lume: creșterea prețurilor la energie și la bunurile pe care înfloritoarea economie chineză le devorează; masive „dislocări” ale angajatilor și ale comunităților acestora, din regiunile și industriile incapabile să facă față concurenței sau să se restructureze; valuri de emigranți alungași din America Centrală și din alte regiuni din cauza devastării operațiunilor mari consumatoare de forță de muncă, pe care ajunseseră să se bazeze; și, după un timp, o nouă orânduire geopolitică în care China își va asuma unul dintre rolurile de lider.
3.5 Un paradis al consumatorilor
China a participat la crearea a ceea ce pare a fi un paradis al cumpărătorilor în Statele Unite, precum și în alte state. Multe dintre liniile de produse pe care China le domină acum, cum ar fi ceasurile de mână și bicicletele, au cunoscut o scădere fără precedent a prețului real, o veste bună pentru consumatori. Uniformizarea ofertelor unor produse care anterior se diferențiau prin numele de marcă a adus pe piață consumatori care în trecut nu-și permiteau acel produs și le-a dat altora posibilitatea să-și reorienteze parte din veniturile pe care le au la dispoziție spre achiziționarea unor produse de calitate mai ridcată sau a unei game mai largi de produse și servicii, incluzându-le pe cele fabricate intern. În același timp, afluxul de importuri chinezești pune presiuni fără precedent asupra producătorilor care se bazează pe impactul brand-ului sau al țării de origine a produsului (cum ar fi articolele italiene din piele ), mai ales la produsele de sub-lux, deja aflate sub presiunea extinderii marilor detailiști cu prețuri reduse. Creșterea numărului de produse chinezești pe rafturile magazinelor americane este strâns legată de ascensiunea detailiștilor de acest tip, precum Wal-Mart, pentru care China devine, progresiv, piatra de temelie a unei strategii de oferire a celor mai scăzute preîuri posibile pentru o gamă foarte largă de produse. Wal-Mart, precum alți detailiști care oferă reduceri, depinde tot mai mult de China pentru a asigura oferte de la prețuri „imposibil de întrecut”. Relația este una simbiotică: China depinde de Wal-Mart și de alți detailiști pentru a pătrunde pe piață cu mărcile sale încă necunoscute, folosindu-se de numele și proporțiile uriașe ale detailismului. Această cooperare ajută compania Wal-Mart să își întărească poziția de cel mare mare detailist din lume, permițându-le și companiilor chinezești să producă la scară mare, ceea ce este o variabilă critică pentru mărfurile produse în masă. Ascensiunea Chinei ar putea avea urmări mai ample pentru consumatorul american și, prin extindere, pentru întreg peisajul social și politic al Statelor Unite. Până acum nu s-a acordat atenție plângerilor angajaților din producție, cum că achiziționarea produselor străine le subminează existența și, implicit, existența altor americani ale căror produse ei nu le vor mai putea cumpăra după ce vor rămâne fără slujbe. Câtă vreme economia își revenea rapid și crea noi locuri de muncă, era simplu de înlăturat sentimentul negativ, evidențiind avantajele unui sistem de schimb deschis pentru apariția de noi slujbe și avantajele unui sistem de schimb deschis pentru apariția de noi slujbe și bunăstare. De data aceasta pare a fi, în cel mai bun caz, un decalaj neașteptat în crearea de locuri de muncă și, în cel mai rău caz, o schimbare strcucturală ce limitează crearea de noi slujbe. Cu programe concepute pentru a controla situația dificilă a învinșilor comerciali care rămân în urmă, atmosfera este în schimbare, chiar dacă activitatea de comerț este doar unul dintre factorii ce contribuie la pierderea locurilor de muncă. Politicienii au inceput să prindă din urmă noul sentement, iar consumatorii ar putea-o face și ei. Provocarea chineză este de o asemenea magnitudine, încât ar putea modifica ecuația cumpărării, declanșând o dezbatere pe tema „cumpărați produse americane”. Un asemenea fapt ar putea schimba în mod fundamental deciziile de cumpărare, înlocuind o formulă cost/reputație cu una ce încorporează păstrarea locului de muncă drept o considerație cheie. Consumatorii americani se spune că ar prefera mărcile străine, preferință folosită ca o explicație a imensului deficit comercial. Consumatorii s-au arătat dispuși să plătească în plus pentru mărcile europene și japoneze, chiar și-n condiții calitative aparent identice cu cele ale mărcilor americane. (Observațti, spre exemplu, prețul mai mare pe care clienții îl plătesc pentru marca Toyota, față de autovehiculul GM produs de aceeași fabrică mixtă ). Totuși, după cum sugerează recenta scădere a consumului de vinuri franțuzești de după războiul din Irak, consumatorilor americani nu le lipșeste abilitatea de a-și lega deciziile de cumpărare de concepții geopolitice, percepții de animozitate și alte considerente „non.-raționale”. Asemenea considerate ar putea ajunge să ocupe un loc central pe o piață a consumatorilor aprig disputată.
3.6 Ordinea economică mondială
Ascensiunea Chinei va genera probleme neobișnuite pentru „judecăți obișnuite” și va impune regândirea vechilor termeni și opinii ancorate în evenimente trecute. Cum poate fi caracterizată o țară guvernată de un regim comunist, dar în care cota parte a statului din PIB este mai puțin de jumătate din cea a Statelor Unite? Sau o economie care atrage cel mai mare volum de investiții străine din istorie, fără a oferi o protecție adecvată drepturilor de proprietate intelectuală? Și în care ratele de economisire sunt extrem de ridicate, dar capitalul de investiții foarte prost alocat? O economie cu cele mai competitive piețe în anumite domenii, dar care are un regim al subvenților paternalist? O forță stabilizatoare în afacerile mondiale, care acum amenință să recurgă la forță pentru a-și redobândi „provincia renegată”, Taiwan-ul ? China va răsturna toate acestea și multe alte dihotomii pe care am ajuns să le acceptăm; ar putea , de asemenea, să realinieze peisajele economic, politic și social din Statele Unite și din alte țări. Nesocotind impactul economic al ascensiunii Chinei asupra Statelor Unite și asupra altor țări cu economii dezvoltate, economiștii au afirmat în repetate rânduri analogia conform căreia tranziția Americii de la o economie industrială la una a serviciilor este în esență o reluare a trederii sale de acum un secol de la o economie agricolă la una industrială. Această analogie folosită de fostul ministru al muncii Robert Reich într-un eseu publicat în “Wall Street Journal”, implică faptul că ieșirea de pe multiple segmente ale sectorului de producție reprezintă progresul firesc al unei economii care se plasează în frunte pe curba evoluției. Printre viitoarele impacturi și probleme pentru Statele Unite se numără: O linie de separație tot mai pregnantă între industriile și companiile americane care se consideră primele beneficiare ale intensificării comerțului și investițiilor în China și cele care se consideră victimele ascensiunii Chinei. Primul grup este format din multinaționale ce desfașoară multe operațiuni în China; cel de-al doilea grup include companii care nu pot înlocui ieșirea cu investițiile în China; cel de-al doilea grup include companii care nu pot înlocui ieșirea cu investițiile în China, inclusiv multe firme mici și mijlocii. Cele doua grupuri vor ocupa poziții opuse în chestiuni comerciale și protecționate și s-ar putea alia celor două partide politice principale din Statele Unite în baza agendei lor comerciale. Revenirea subiectului „siguranța locului muncă” în centrul negocierilor angajator-angajat și o posibilă inversare a tentdinței de peste un deceniu împotriva sindicalizării. Sentimentul de vulnerabilitate ce cuprinde acum sectoare care până de curând se considerau imune în fața pierderii locurilor de muncă, prin mutarea acestora în străinătate, ar putea îndemna spre sindicalizarea muncitorilor înalt calificați, provocând schimbări importante în structura mișcării sindicaliste și a activităților acesteia. Mari presiuni spre protecționalim, inexistent timp de aproape 70 de ani, incluzând presiuni nu doar pentru stabilirea unor tarife vamale temporare, ci și pentru renegocierea acordurilor comerciale și contestarea rolului instituților internaționale, cea mai notabilă fiind OMC. Accentuându-se preocuparea că Statele Unite vor fi învinșii în jocul comerțului, riscul protecționalismului și al impactului său în detrimentul economiei globale planează mai mult ca oricând. Nu mai este valabilă parafrazarea dezbaterii comerciale în termenii „principii economice raționale” contra „protecționalism exaltat”. Dacă avantajele liberului schimb sunt evidente, nu același lucru se poate spune despre realitățile pe termen lung ale unei economii bazate pe servicii căreia îii lipsește baza de producție. La fel și in cazul idee că economia Statelor Unite va putea prospera fiind în continuare inovatorul global și într-o lume în majoritatea statelor aspiră și investesc în aceeași strategie; și în cazul concepției că Statele Unite vor putea absorbi la înfinit producția mondială, platită cu active americane. Pentru companii, angajați și consumatori întrebarea nu mai este dacă și când va veni China, căci ea deja a sosit, ci cum să se pregatească pentru noua economie. Alături de noiel realități economice se creează și o nouă orânduire geopolitică. Spre exemplu, văzând câte eforturi au întreprins Statele Unite și Europa pentru a-și asigura rezervele de petrol, de ce nu ar urma și China aceeași rută, tânjind după energie și fiind din ce în ce mai agresivă? Și de ce nu s-ar folosi de forța sa economică pentru a obține avantaje geopolitice prin mijloace precum asistență economică, pregătire și sprijin în apărare? Cu toate similitudinile, mileniile de istorie chineză sugerează că această țară își va trasa singură drumul, dar dacă istoria este un indiciu (și eu cred asta), atunci China nu se va mulțumi cu nimic mai puțin decât o poziție proeminentă, oricum ar fi aceasta defnită. În timp ce continuăm căutarea unui echilibru, întrebarea imediată atât pentru companii, cât și pentru indivizi este nu cum să oprească fluxul de importuri chinezești, ci cum să rămână competitivi în zorii secolului chinezesc. Această problemă este tratată în cartea de față.
CAPITOLUL 4
STUDIU DE CAZ
STRATEGII DE PENETRARE A PRODUSELOR CHINEZEȘTI PE
PIEȚELE GLOBALE
Pentru consumator, pătrunderea Chinei pe piețele globale pare, la prima vedere, să urmeze același drum pe care au pașit Japonia și, ulterior, Coreea de Sud, Taiwan și Hong Kong. Atât Japonia, cât și tigrii (Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și Singapore) au inundat inițial piețele globale cu produse ieftine și de calitate proastă, la prețuri mult sub cele practicate de producătorii autohtoni și de către alți concurenți străini. Calitatea și fiabilitatea produselor s-au îmbunătățit, iar prețurile au rămas la același nivel sau au crescut ușor, astfel conturându-se o propunere de valoare pe care clienții globali nu o puteau ignora. Apoi, gama exporturilor s-a extins, treptat, cuprinzând tot mai multe categorii de produse, în principal evoluând către segmentele mai de lux ale pieței (spre exemplu, de la un simplu radio-tranzistor la un radio-casetofon stereo). Marjele mai generoase din segmentele superioare ale pieței au permis obținerea unui randament mai bun, concomitent cu păstrarea avantajului de preț în fața concurenților consacrați. Prin acest proces, piața mai ieftină a fost abandonată în favoarea noilor veniți cu costuri mai scăzute. Drumul parcurs de China prezintă multe dintre aceste caracteristici, dar și unele diferențe remarcabile. În timp ce Japonia și Coreea au ieșit, treptat, de pe segmentele de piață ale bunurilor ieftine, în favoarea capturării marjelor mai mare furnizate de produsele mai scumpe, China a început să avanseze către segmentele de lux fără să le abandoneze pe cele ieftine. Mobila chinezească, spre exemplu, acoperă acum o gamă completă, de la cele mai de jos, la mai bune și la cele mai bune segmente ale pieței ameicane de mobilă pentru locuințe. Aceeași situație este valabilă și pentru televizoarele color, la care producătorii chinezi continuă să domine segmentul receptoarelor convenționale și, în același timp, să își extindă gama de produse de către segmentele superioare, adesea făcând salturi direct către cele avansate (și cu marje mai ridicate) ale televizoarelor cu plasmă. Diversitatea ofertei este cu atât mai atrăgătoare pentru importatorii și detailiștii americani la scară mare, care caută un loc unic în care să-și poată satisface nevoile de achiziții diverse și în continuă schimbare. Pe lângă prezentarea, într-un stadiu încă incipient de dezvoltare, a unei oferte diversificate de produse, China are și un ritm mai rapid decât predecesorii săi în a pătrunde pe piețele globale. A reușit aceasta în primul rând beneficiind de un flux mult mai mare de investiții străine și bazându-se pe exporturile multinaționalelor ce dispun de tehnologii avansate, nume de marcă recunoscute, canale de distribuție deja existente și cunoasterea aprofundată a piețelor globale. Observând și aprovizionând actorii multinaționali, producătorii chinezi și-au dezvoltat solide capacitîți de producători de echipamente originale (OEM) și au evitat necesitatea costisitoare de a-și consolida identitatea mărcii, rețelele de distribuție și de întreținere, alegând în schimb să vândă sub marca altcuiva, cea a unui producător consacrat, marca privată a unui detailist sau propria marcă, netestată, a producătorului. Atacul chinez se petrece într-un moment în care sectorul american de vânzare cu amănuntul a ajuns să fie dominat de mari detailiști cu prețuri reduse, China fiind atât beneficiarul, cât și cauza acestei transoformări. Potrivit Comisiei pentru Comerț Exterior (International Trade Commission – ITC), primii cinci detailiști dețin acum 65-70% din piața americană a receptoarelor TV color convenționale, o creștere de aproximativ 40% acum zece ani. Magazinele care acordă reduceri (precum Wal-Mart, Target, Best Buy și Circuit City) concurează pe baza prețurilor și sunt dispuse să își pună rafturile la dispoziția unor mărci relativ necunoscute. Aceste magazine caută, în primul rând, costuri scăzute, dar sunt interesate și de fiabilitate, timp total scurt și capacitate de producție mare, combinație care, inevitabil, conduce spre China. Tendințe similare pot fi observate și în Japonia, unde detailiști cu reduceri precum magazinele 100-zen se numără printre cei mai entuziaști importatori de mărfuri chinezești (Europa – a cărei piață de vânzări cu amănuntul rămâne destul de fragmentată – a rămas oarecum în urmă, dar și această situație a început să se schimbe). Totuși, în timp ce japonezii au o atitudine favorabilă față de produsele lor autohtone, indiferent de superioritatea produselor, americanii evaluează favorabil un produs autohton numai atunci când are calități superioare. Tocmai de aceea, piața americană și mașinăria de producție chinezească par a fi făcute una pentru cealaltă. Strâns legat de dezvoltarea marilor detailiști și esențial pentru penetrarea produselor chinezești pe piețele globale este declinul mărcii. În contextul în care produse de bază pentru consumatori, precum televizoare și cititoare de DVD-uri, devin mărfuri oarecare, apetitul pentru mărci dintre cele mai puternice și mai exclusive s-a erodat considerabil. Grupul de cercetare american a descoperit că, între 2000 și 2003, procentajul cumpărătorilor care declarau că marca este foarte importantă atunci când își fundamentează decizia de cumpărare a scăzut de la 48 la 32%. Producătorii chinezi au fost principalii beneficiari ai acestei schimbări de atitudine. Faptul că extinderea marilor detailiști și declinul recunoașterii mărcilor s-au manifestat mult mai acut în SUA, față de Europa, explică parțial de ce până acum Statele Unite au “înghițit” marea parte a importurilor chinezești. Consumatorul American a dovedit un apetit nestăvilit pentru produsele chinezești, de la biciclete, haine și ornamente de Crăciun, la televizoare și cititoare de DVD-uri. În 1992, China deținea mai puțin de 10 procente din piața americană a electronicelor. Până la sfârșitul deceniului, procentul a crescut de peste două ori. Compania TCL este hotărâtă să devină cel mai mare producător de televizoare din lume, urmându-I Changhong, Konka și altele. Pe măsură ce China își extinde și își îmbunătățește liniile de produse, înaintarea sa nemiloasă către piețele străine devine și ea tot mai rapidă. Potențiala opoziție, dacă această va exista, probabil își va avea originea mai degrabă în implicațiile politice și sociale ale ascensiunii Chinei, decât în schimbarea fundamentelor economice. În ciuda eforturilor sporadic întreprinse de sindicatele americane și de câteva grupări militante (precum Mad în SUA), încă mai trebuie stabilită o legătură clară între consumator și rolul angajatului. Dacă s-ar stabili o asemenea legătură, ar putea urma o reacție negativă oarecum asemănătoare celei la exporturile japoneze din anii ’80, cu consecințe foparte ample pentru toți actorii implicați.
Preponderența produselor chinezești, de la îmbrăcăminte și mobilă la electronice și aparatură, pe rafturile detailiștilor ilustrează cât de rapid câștigă cotă de piață importurile chinezești, în defavoarea produselor autohtone, precum și a producătorilor din terțe state. Această tendință a fost cu atât mai pronunțată în Statele Unite, unde cota deținută de China din importurile americane este în creștere constantă. Nu există nici un indiciu cum că acest flux al exporturilor s-ar putea opri în viitorul apropiat, dimpotrivă, toți indicatorii arată că va continua să crească, într-un ritm accelerat, și în unele cazuri, va atinge ceea ce regulamentele referitoare la comerț numesc șocuri. Producătorii chinezi de mobilă din lemn s-au aflat într-o poziție ideală, din care să profite de oportunitățile americane de vânzare cu amănuntul. Potrivit ITC, 97,3% din importurile chinezești de mobilă pentru locuințe din Statele Unite ajungeau direct la detailiști (față de 90% pentru producătorii autohtoni), în principal sub marca unor magazine private, ceva pentru care se pare că producătorii americani nu erau pregătiți. Importatorii au constatat că fiabilitatea, calitatea ridicată, timpul total redus, livrarea la timp, capacitatea de producție, gama de produse și capacitățile de adaptare sunt multele beneficii ce însoțesc produsele chinezești, nu numai simplul avantaj al prețului. Este cu atât mai interesant faptul că adaptarea produselor, altădată un obstacol în fața importatorilor, a devenit acum un avantaj competitiv al produselor chinezești. Atât echipamentele excepționale, cât și meșteșugul iscusit sunt menționate de mai multe ori în raportul ITC, ca oferindu-le producătorilor chinezi un avantaj competitiv, dar combinația celor două este cea care le aduce un avantaj real în fața concurenților, care de obicei dețin una dintre aceste caracteristici, dar nu și pe cealaltă. Avantajele producătorilor autohtoni, constând în costuri mai scăzute de trasnport și în timp total mai redus, nu erau la fel de evidente. Spre exemplu, cifrele furnizate de către ITC arată un timp total mediu al comenzii de 29,5 zile pentru producătorii autohtoni, față de 80 de zile pentru importurile chinezești, dar importatorii care se aprovizionau din stocuri americane aveau un timp total mediu de doar 15 zile. Pe piața televizoarelor, producătorii chinezi au trecut rapid de la un actor mediocru, la unul dominant, câștigând cotă de piață nu numai în defavoarea producătorilor autohtoni (în mod ironic, doar unul dintre cei șapte producători americani menționați în analiza ITC, Five Rivers din Tennesse, nu este în proprietate străină, chiar și Five Rivers ansamblează televizoare pentru producătorul coreean Samsung și producătorul olandez Philips), dar și în defavoarea concurenților din terțe state. Spre exemplu, cifrele furnizate de Departamentul de Comerț arată că, în timp ce valoarea televizoarelor fabricate în Malaezia și vândute în Statele Unite aproape s-a dublat în perioada 1998-2002 (de la 1,04 miliarde de dolari la 1,97 miliarde), importurile chinezești au crescut de șase ori (de la 685,27 milioane de dolari la 4,28 miliarde), în aceeași perioadă. Industria televizoarelor a fost un ideal punct de intrare pe piață pentru producătorii chinezi. Tehnologia de bază era disponibilă din plin, iar câțiva producători de televizoare din țări dezvoltate (precum GE și Motorola) ieșiseră cu câțiva ani mai devreme din eșalonul de piață cu marje scăzute. Companiile chinezești, precum Changhong Electric din Sichuan, și-au ascuțit dinții luptându-se pe piața internă cu firme precum Matsushita și Toshiba, ca apoi să-și îndrepte atenția către piețele globale. Pe lângă o structură mai redusă a costurilor, dezvoltarea rapidă pe piața lor internă i-a ajutat pe producătorii chinezi să obțină avantaje de scară și de aici costuri unitare mai scăzute, imposibil de egalat de către alți producători. La cererea producătorilor americani autohtoni, ITC a analizat recent importurile de televioare color atât în China, cât și în Malaezia. În iunie 2003, ITC a stabilit că existau dovezi concludente cum că importurile de anumite receptoare TV color au cauzat prejudicii materiale industriei americane.
Un motiv principal al rapidei pătrunderi a produselor chinezești pe piața americană este un peisaj al vânzărilor cu amănuntul din ce in ce mai puternic dominat de către marii detailiști. Acești detailiști sunt mai sensibili la preț, necesită o capacitate masivă de producție și un timp total redus, pentru a face față gusturilor în continuă schimbare sau promoțiilor masive, de asemenea, ei posedă rețele globale de aprovizionare care le înlesnesc logistica importurilor. Acești detailiști beneficiază și de prezența pe piață și de scara de activitate necesară pentru a vinde o marcă netestată, fie sub propria lor etichetă priată, fie sub eticheta unui producător novice. Să luăm Wal-Mart, spre exemplu, cel mai mare detailist din lume (și cea mai mare companie), care deține peste 10% din importurile americane din China. S-a estimat că Wal-Mart a cumpărat, în anul 2002, bunuri chinezești în valoare de peste 12 miliarde de dolari, devenind nu doar cel mai mare cumpărător de bunuri chinezești din America, ci un mai mare importator de produse fabricate în China decât în Canada, Marea Britanie sau Franța. Cifrele neoficiale pentru 2003 plasează achzițiile realizate de Wal-Mart din China la pragul de 15 miliarde de dolari. Achizițiile din China ale companiei Wal-Mart s-au bucurat de atât de multă atenție nu doar din cauza dimensiunilor detailistului și a magnitudinii importurilor sale, ci și pentru că acestea s-au petrecut în toiul campaniei sale din anii `80, desfășurată sub sloganul „Aduceți marfă acasă, în Statele Unite” , care a fost întreruptă în momentul în care presa a ridicat problema țării de origine a unora dintre mărfurile magazinului, precum și condițiile în care erau fabricate. Ulterior, detailistul a adoptat poziția “cumpărăm produse americane ori de câte ori este posibil”, dar aveau să treacă ani de zile până când compania să explice ce anume însemna acest lucru, adică dacă un produs fabricat în SUA se situa la 5 procente diferență de preț și calitate de un produs concurent importat, atunci Wal-Mart, va practica un adaos comercial mai mic și va utiliza produsul american. Totuși, în anii `90 importurile străine și în special produsele chinezești intrau pe piață cu o marjă mult mai mare, iar Wal-Mart era pe cale să devină primul detailist de import al Chinei. Compania deține o importantă unitate de achiziții în Shenzhen (un oraș post-reformist, adiacent Hong Kong-ului), ai cărei reprezentanți cercetează toată țara în căutarea oportunitășilor de cumpărare. China se potrivește foarte bine cu strategia Wal-Mart a “Prețurilor mici în fiecare zi”, combină cu promoții uriașe, care atrag mase întregi de cumpărători în magazinele sale, pentru ocazii unice. Potrivit, ITC, vânzările zilnice justifică majoritatea vânzărilor de televizoare realizate de Wal-Mart, dar numai un procentaj redus din importurile sale. De obicei, Wal-Mart comandă cantități imense de televizoare de import, pentru promoții speciale, și a declarat pentru ITC că, indiferent de preț, nici un producător autohton nu ar fi putut face față cantității uriașe de produse de care compania avea nevoie pentru asemenea promoții. Pentru Campania sa de Ziua Recunoștinței din 2002, Wal-Mart a semnat un contract cu Changhong Electric din Sichuan, pentru a-I furniza mii de televizoare vândute sub marca Apex Digital. Numărul tot mai mare de detailiști de mari dimensiuni precum Wal-Mart și rolul tot mai important pe care China îl ocupă în planurile acestora, sugerează existența unei presiuni continue asupra producătorilor din lumea întreagă și o prezență din ce în ce mai mare a produselor chinezești pe rafturile magazinelor. Chinezii dominând pe piețele articolelor de îmbrăcăminte, jucăriilor și electronicelor de consum, din ce în ce mai puține firme non-chinezești vor reuși să ofere scara și diversitatea producției, timpul total și prețul pe care le caută marii detailiști. Chinezii, la rândul lor, au nevoie de marii detailiști pentru a le prelua capacitatea de producție tot mai mare, cel puțin până în momentul în care vor fi capabili să își dezvolte propria rețea de distribuție și șă-și consolideze propriile mărci. De aceea, soarta magazinelor Wal-Mart și cea a industriei chinezești vor rămâne în strânsă corelație pentru ani de acum înainte.
Unul dintre principalele argument ale importatorilor și ale susținătorilor produselor chinezești este acela că ele nu concurează direct cu produsele americane, din moment ce sunt disponibile în principal în zonele inferioare ale piețelor. O recent analiză realizată de ITC furnizează informații utile: ca parte integrantă a unei analize complexe a concurenței chinezești în industria mobilierului din lemn pentru locuințe, ITC a studiat care produse chinezești intră în concurență cu cele autohtone și importante din străinătate. Mai mult, ITC consider că această situație este valabilă pentru piața de mobilă în ansamblul său. Chiar dacă produsele chinezești au făcut importante progrese calitative, ele continuă să se bazeze pe cost drept principal avantaj competitive. În analiza realizată de ITC asupra pieței televizoarelor color, Wal-Mart și Sears sugerau că este normal ca importurile din China și Malaezia să fie mai ieftine, din moment nu sunt produse de marcă, care să simbolizeze calitate. Acest argument a fost disputant de către producătorii autohtoni, care susțineau că produsul a devenit marfă, iar mărcile au devenit aproape nesemnificative, Sony fiind unicul producător care poate cere un preț mai ridicat. Producătorii autohtoni mai remarcau și faptul că importurile chinezești și malaeziene au pătruns deja în toate segmentele pieței de televizoare și nu s-au limitat doar la modelele mai ieftine, la nivel de intrare pe piață. ITC a fost de accord cu această opinie, constatând că multe importuri au carateristici tehnice asociate modelelor mai scumpe. Potrivit cifrelor ITC, televizoarele chinezești și malaeziene s-au vândut mai ieftin decât produsele autohtone concurente, la toate cele 38 de comparații de preț posibile, cu marje variind între 1,6 și 50,3 procente. Chiar dacă scăderea prețurilor a fost o tendință constantă a industriei în ultimul deceniu, ITC a calculate că, acolo unde aparatele din China și Malaezia concurau direct cu televizoarele autohtone, scăderea a fost mai rapidă decât declinul de 4,3% înregistrat în indexul prețurilor pentru consmatori la televizoare între 1995 și 2001, astfel, Comisia a concluzionat că aceste importuri chinezești având un preț mai mic decât produsele autohtone similar în 107 din cele 108 combinații de preț. Marja diferențelor varia între 4,9 și 77,2%. Produsele chinezești nu s-ar afla pe rafturile atâtor magazine en detail dacă potențialii clienți nu ar fi dispuși să le cumpere. Leo J. Shapiro și asociații, o firmă din Chicago ce realizează studii de cercetare, a analizat, în luna mai a anului 2002, atitudinile americanilor față de China și produsele chinezești. Un eșantion de 450 de gospodării americane, extins la nivel național, au fost chestionate despre interesul manifestat față de achiziționarea de produse chinezești. Faptul că interesul este ridicat pentru electronice și computer și nu doar pentru articole de artizanat și îmbrăcăminte sugerează idea că China începe să își câștige reputația unei calități rezonabile la produsele tehnologice. Într-adevăr, atunci când oamenii sunt întrebați de ce sunt interesați de produsele chinezești, prețul mic încă este pe primul loc, dar este imediat urmat de percepții positive privind calitatea produsului și experiența tehnologică, precum și de experiențele positive avute cu produse chinezești . Această percepție a produselor chinezești, ca furnizând o calitate bună și un preț rezonabil, este demnă de luat în seamă, fiindcă nu este departe de valoarea pe care mulți clienți globali o asociază cu produsele fabricate în America. Aceasta sugerează că, în timp, produsele fabricate în China vor intra în competiție direct cu produsele americane pe piețele globale. Marketerii știu că animozitatea poate juca un rol important în deciziile de cumpărare. Mai multe informații privind imaginea produselor chinezești provin dintr-un studio realizat de Gary Insch, publicat în “Management International Review”. Insch a intervievat manageri și agenți de achiziții din Statele Unite și Mexic, referitor la percepțiile lor privind calitatea și designul produselor fabricate în diverse țări. Rezultatele arată că în eșantionul realizat în Mexic, China s-a plasat mai jos decât toate țările incluse în studio, atât în ce privește designul, cât și calitatea produselor. În Statele Unite, pe de altă parte, China se plasează înaintea Mexic-ului și Braziliei și nu este departe de scorul înregistrat de Malaezia, o țară care a atras un volum considerabil de investiții străine pentru producție, înaintea Chinei.
China a fost principalul beneficiar al declinului mărcii pe piața produselor cu amănuntul. Potrivit publicației Financial Times, cu excepția mărcilor foarte luxoase, a căror identitate este strâns legată de producătorii europeni, toți ceilalți fie produc în Asia, fie intenționează să o facă. Asia înseamnă din ce în ce mai mult China. CHinezii sunt și ei foarte conștienți de idea de marcă, o moștenire a ierarhiei confucianiste și a trecutului lor imperial, în care rangul era expus la vedere pe hainele birocraților. Producătorii chinezi încearcă să iasă din segmental ieftin al pieței, cu marjele sale foarte înguste, din presiunile de preț tot mai mari exercitate de cumpărătorii globali și din competiția acerbă atât din partea producătorilor străini, cât și a celor autohtoni, inclusive a noilor veniți, care apar aproape zilnic pe piață. Una dintre principalele căi de ieșire din acest segment ieftin implică dezvoltarea mărcii ca o soluție de a cuceri marjele mai ridicate ale produselor mai scumpe. Guvernul chinez a încercat și el să susțină această tendință cu girul președintelui Congresului Național al Poporului și înființarea unei secțiuni de promovare a mărcilor chinezești, în cadrul Biroului de Stat pentru Calitate și Tehnologie. Dezvoltarea mărcilor este în concordanță cu strategia guvernului de consolidare a industriilor strategice, pentru a crea campioni naționali care să poată rezista pe piețele globale, de asemenea, dezvoltarea mărcilor este considerată drept încă o cale prin care țara își poate reface Gloria imperială. Companii chinezești precum Haier și Lenovo (fostă Legend) deja cumpără nume de marcă în interiorul și în afara țării. Altele au descoperit o cale mai ieftină și mai rapidă, achiziționând mărcile unor companii cu problem (să luăm, de exemplu, achiziționarea de către TCL a producătorului german de aparatură electronic Schneider), preluând clienții cu care acestea au desfășurat afaceri în calitate de producători OEM sau prin intermediul unei alianțe cu un producător de marcă . În cartea sa, “Buy American” (Cumpără produse americane), Dana Frank, rememorează campania “Să cumpărăm produse americane” din anii ’70 și ’80, de la vandalizarea unei mașini Toyota în Detroit la implicațiile rasiste ale campaniei sindicale în care s-a arborat un steag american fabricat în Japonia și pălăria “fabricată de un american, purtată de un american, plătită de un american” fabricată în China. Frank constată că aceste campanii, cu etichetă sindicală și pedalând pe sentimentul de mândrie, s-au impotmolit nu doar din cauza unei tot mai mari ambiguități privind originea produsului, dar mai ales fiindcă “întreaga logică a salvării locurilor de muncă prin cumpărarea de produse americane depindea de conceptual unui parteneriat între muncitorii americani și aliații corporatiști. Dar partea corporatistă a acestei echipe precum industriile de automobile și aparatură , își transfera ea însăși activitatea în străinătate”. Investițiile străine din SUA fiind mai mari decât în orice moment al campaniei de atacare a Japoniei, principalii detailiști bazându-se pe importurile din China pentru a-și menține avantajul de preț, iar principalii producători depinzând de externalizarea în China pentru a rămâne în afaceri o coaliție a multinaționalelor și consumatorilor formată împotriva importurilor fabricate în China este cu atât mai puțin probabilă. În mod similar, detailiștii de pe piața de mobilier, din ce în ce mai dependenți de importurile chinezești, au amenințat să îi excludă din saloanele lor de prezentare pe producătorii americani care își exprimă nemulțumiri la adresa importurilor chinezești.
Tânărul consumator privește adesea China drept un tărâm al viselor pentru jucării. Ba poate chiar a observat eticheta “fabricat în China” pe pantofii, hainele și geamantanele părințiilor săi. China este lider mondial la aceste categorii de produse ce presupun un consum intens de forță de muncă, dar este și primul producător mondial de telefoane și un important fabricant de cipuri pentru computere, de telecomunicații și, într-o bună zi, de mașini și avioane cu reacție pentru zboruri regionale. Companiile chinezești sunt hotărâte să avanseze pe scara tehnologică, ieșind din rândul imitatorilor, al celor care îi urmează pe lideri și al contractorilor, devenind ele însele surse de dezvoltare și dînd tonul altora. Obiectivul Chinei, precum și al guvernului său, nu este doar de a ajunge din urmă marile puteri industrializate, ci și de a le depăși. Nici o altă țară în curs de dezvoltare nu și-a stabilit standardele atît de sus și nici o altă țară, poate doar cu excepția statului Singapore, nu a eleborat o hartă de parcrus atăt de detaliată în baza căreia să își atingă obiectivul. Un semnal al ambițiilor Chinei sunt și noile standarde impuse în domeniile telefoniei mobile și compresiei video (tehnologia Enhanced Versatile Disk sau EVD, care va înlocui DVD-ul) care, deși se bazează pe tehnologii străine cu licență, vor permite un important salt tehnologic și, între timp vor limita plățile pentru tehnologie către firmele străine care continuă să fie responsabile pentru cea mai mare parte a inovațiilor. Noile standarde de securitate a comunicațiilor fără fir propuse pnetru cipurile electronice sunt menite să facă chiar și mai mult, în esență obligându-i pe producătorii străini să divulge informații tehnologice patentate.
Atitudinea Chinei față de tehnologie își află rădăcinile într-o istorie lungă și complexă, într-un lung și atent analizat șir al economiilor emergente care au reușit o rapidă absorbție tehnologică, în special Japonia. Pentru a avansa pe scara tehnologică, China trebuie să învingă handicapul absenței unei tradiții științifice, să crească nivelul de transparență, vital pentru diseminarea cunoștinșelor și fertilizarea încrucișată, și să își dezvolte sistemul financiar și cel al capitalului de investiții pentru a încuraja inovarea. Regiunile succesive ale Chinei au fost mai degrabă obsedate de menținerea stabilității și a ordinii, decât de inovare și progres, iar sistemul planificării centralizate a lăsat în urmă moștenirea unei compartimentări excesive a domeniilor științifice precum și a relației dintre acestea și activitatea economică. Resursele umane abundente și prost renumerate ale țării reprezintă un avantaj competitiv, dar pot fi privite și drept un factor descurajator pentru creșterea productivității, care adesea încurajează inovația. În același timp, China duce o lipsă majoră de oameni capabili să realizeze pe de o parte cercetare fundamentală, iar pe de altă parte aplicarea științei.
Pentru a depăși aceste obstacole și a-și realiza ambițiile mărețe, China se foloșeste de un imens val al investițiilor străine, învățând de la liderii globali în tehnologie și având grijă ca toate cunoștințele avansate ale acestora să fie împărtășite companiilor indigene și adesea închizând ochii atunci când tehnologia este pur și simplu împrumutată. China intoduce schimbări fundamentale în sistemul său educațional și în infrastructura de cercetare și, în același timp, își arage studenții care învață în străinătate să se întoarcă acasă. China se folosește, de asemenea, și de puternicul avantaj de a nu-și fi blocat investițiile în tehnologii de generația a doua pentru a încerca să facă salturi înaintea statelor industrializate, ci investește masiv în domenii de ultimă oră, precum biotehnologia și nanotehnologia. De asemenea, încearcă din răsputeri șă coordoneze eforturile inacoerente ale producătorilor și utilizatorilor de tehnologie.
Fiindcă dețin primul loc mondial în dezvoltarea și exportarea de tehnologie, mizele în jocul tehnologiei sunt mult mai mari pentru Statele Unite decât pentru majoritatea națiunilor industrializate. Potrivit datelor furnizate de organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și de Banca Mondială, în 2000 Statele Unite au primit peste 36 de miliarde de dolari încasări din tehnologie, față de plățile de aproape 16 miliarde de dolari, rezultând un excedent net de peste 20 de miliarde de dolari. Prin comparație, balanța tehnologică a Germaniei, o forță în domeniul tehnologiei, arată un deficit de aproape 5 miliarde de dolari, în timp ce excedentul Japoniei este de aproape 5 miliarde de olari. În aceste condiții, Statele Unite au cel mai mult de pierdut de pe urma utilizării neplătite a tehnologiei prin transfer obligatoriu, contrafacere și piratare. Poziția de lider a Statelor Unite înseamnă, de asemenea, că scurgerea de tehnologie și know-how către China sau alți competitori străini reprezintă un risc mult mai mare pentru avantajul competitiv al Statelor Unite decât pentru cel al altor state.
Ambițiile tehnologice ale Chinei își găsesc rădăcinile într-o lungă și contradictorie listă de evenimente: tradiția a o mie de ani de invenții tehnologice fără continuitate, înfrângerea militară și umilința care au scos la iveală decalajul tehnologic al țării în secolele 19 și 20 și au bântuit mintea națiunii. Încercările eșuate de a genera inovație prin decret, inspirate după modelul Uniunii Sovietice în a doua parte a secolului 20. Toate aceste experiențe, atât realizări, cât și eșecuri, modelează și astăzi aspirațiile și temerile Chinei în ceea ce privește dezvoltarea tehnologică, viziunea âării asupra științei, rolul său de antrepriză, obstacolele cu care se confruntă, precum și strategia sa de a avansa. Registrul de realizări tehnologice ale Chinei dinaintea și de după regimul regimul imperial este unul dintre cele mai impresionante din vremurile antice. Include invenâii care au schimbat la propriu lumea, printre care hârtia, praful de pușcă, busola și abacul. Chinezii au dezvoltat primii tiparul și turnarea fontei, au folosit primii banii de hțrtie și au lansat primii artificii și zmeie. De asemenea, au făcut progrese majore în domeniul matematicii și al astronomiei. Lungi perioade de timp în decursul istoriei, China a fost cea mai avansată națiune din punct de vedere tehnologic în toată lumea. În ciuda registrului său impresionant de inveții, China nu a reușit să dezvolte știința formală, fapt care a împiedicat dezvoltarea tehnologică în ritm continuu și a subminat răspândirea invențiilor sale în domeniile mai largi ale vieții, mai ales în economie. Abilitățile tehnologice au fost în mod repetat neglijate și, cu mici excepții manifestate mai ales în timpul dinastiei Song, acestea nu au fost pe deplin încorporate în sistemul de examinare prin care erau selectați candidații pentru viitoarele funcții birocratice. Experții tehnici, până și cei din domenii cruciale, cum ar fi controlul surselor de apă, erau angajați cu aprobarea oficialităților imperiale cu pregătire generalistă și nu dobândeau niciodată prestigiul și puterea formalismului birocratic. China nu avea nici un fel de infrastructură ideologică, administrativă sau economică pentru a susține inovația tehnologică sau pentru a disemina noile cunoștințe către activitățile economice sau militare. Această moștenire avea să urmărească China în momentul ciocnirii cu Occidentul, superior din punct de vedere tehnologic. Înfrângerile militare ale Chinei din secolele 19 și 20 au scos la iveală slăbiciunile tehnologice ale țării și au arătat că prețul ce avea să fie plătit în epoca globală pentru rămânerea în urmă din punct de vedere tehnologic era enorm. Înfrângerea umilitoare din Războiul Opiumului a evidențiat faptul că delăsarea tehnologică se traducea prin imposibilitatea de a dezvolta și produce armament modern, care se dovedise a fi esențial pentru a deveni un luptător eficient. China nu se mai putea baza doar pe numărul mare al recruților sau al generalilor creativi, pentru a se apăra împotriva dușmanilor, nici nu se mai putea gândi că puterile străine dominante vor fi pur si simplu absorbite și asimilate în mediul său cultural. Pentru a le putea prinde din urmă, China trebuia să lase la o parte atitudinea sa de superioritate și să înceapă să învețe de la străinii care au aplicat cu succes invențiile Chinei. Dacă dorește să redevină puternică, China trebuie să curteze în mod agresiv tehnologiile moderne, dar și să învețe cum să-și dezvolte propriile tehnologii și cum să le aplice în lumea reală.
În urma înființării Republicii Populare Chineze în 1949, China a inițiat un masiv transfer tehnologic din Uniunea Sovietică. Deși împrumuta, la rândul său, tehnologie din Occident și din defunctul Al Treilea Reich, Uniunea Sovietică a făcut dovada abilității de a pune în rpactică tehnologia, precum și de a iniția dezvoltarea tehnologică independentă în domenii prioritare, în care a injectat un volum masiv de capital și a alocat cu prioritate resruse umane și de altă natură. Inovarea, în măsura în care avea loc, era dictată de sus, instituțiile specilizate erau obligate să lucreze la proiecte stabilite cu prioritate de către birocrația de nivel superior, model pe care chinezii, în baza moștenirii lor imperiale, îl agreau. Transferul tehnologic din Uniunea Sovietică a fost întrerupt de către președintele mao, când a început dușmănia cu foștii săi prieteni și a inițiat dezastruosul Mare Salt Înainte. Lansată în 1958, campania a îndepărtat tehnologia de întreprinderile mare și a orientat-o către activitățile neprofesioniste de la țară, rezultatul fiind haosul economic și foametea masivă. Apoi China a revenit la orânduirea tehnologică anterioară, dar urmele au rămas: institutele tehnologice, la fel ca toate marile întreprinderi, și-au deschis sedii în mai multe provincii pentru a putea supraviețui unui atac străin. Deși îmbrățișa idealul „roșu și expert” La mijlocul anilor '70, China avea deja, în linii mari, o infrastructură tehnologică, chiar dacă limitată și fragmentată. Deși era cu câteva decenii în urma Occidentului, ca și a Uniunii Sovietice, țara dispunea de capacitățile tehnologice de bază și de abilitatea de a realiza aplicații industriale. Această situație era valabilă mai ales pentru industria grea, în care China dezvoltase importante abilitșți în utilizarea, întreținerea și adaptarea tehnologiilor mai vechi, precum și pentru unele regiuni selecționate, mai ales Shanghai, care ulterior aveau să devină motorul modernizăriinațiunii. Experiența tehnică de specialitate a supraviețuit, dar într-o formă extrem de restrânsă și fără abilitatea de a face conexiuni cu diferite specializări, nicidecum să le plaseze în contextul aplicării industriale. Inovarea încă trebuia să se petreacă prin decret, în domenii pe care guvernul le desemna drept prioritare, printr-o vastă rețea de institute de cercetări, fiecare având o misiune foarte restrâns definită și contact foarte limitat sau chiar deloc între ele, cu întreprinderile lucrative și cu lumea exterioară. Întinderea temporală a planurilor științifice și tehnologice reflecta înclinașia comunistă către planificarea pe termen lung, precum și întelegerea limitată a ritmului rapid al științei moderne și a adaptărilor rapide pe care le necesita.
Inițierea reformelor în 1979 a fost însoțită de o creștere lentă și treptată a gradului de deschidere și de trasnparență. Deschiderea a adus în plan intern realitatea faptului că, după deceniile de regim comunist și după deceniul pierdut al Revoluției Culturale, era cea mai profundă rămânere în urmă a Chinei față de lumea dezvoltată, precum și de cei patru tigri asiatici, din aproape întreaga sa istorie ce s-a scrus de la căderea Imperiului. Dacă Războiul Coreean părea să sugereze că aruncarea în luptă a unor trupe numeroase putea ține piept tehnologiei avansate a adversarului, noile conflicte cu Vietnamul au scos la iveală slăbiciunile militare, de data aceasta împotriva unui stat asiatic mai mic, dar cu un arsenal format din mai multe arme sovietice moderne. Deng Xiaoping și aliații săi au identificat progresul tehnologic drept cheia modernizării, calea către putere militară, creștere economică și prosperitate, fără de care efortul, pe atunci fragil, de reformare s-ar fi poticnit. De asemenea, era evident că reformiștii trebuiau să acționeze cu mare atenție pentru a introduce și, mai ales, pentru a utiliza tehnologia, atât din motive ideologice, cât și practice. De exemplu, nu se justifica accelerarea automatizării și a altor metode de creștere a productivității în cadrul întreprinderilor de stat cu prea mulți angajați, din moment ce acest lucru, cel puțin pe termen scrut, ar duce la creșterea șomajului parțial la nivel național, deja destul de mare, și ar declanșa neliniști. Administrația chineză a început modernizarea tehnologică prin a aloca valută străină, pe atunci prețioasă, pentru importul cu ridicat al liniilor de producție care erau montate și transportate direct din Occident. Majoritatea liniilor importante se bazau pe tehnologii vechi, la care producătorii occidentali renunțau bucuroși. Nivelul relativ înapoiat al liniilor de producție importate nu era o problemă. Erau, totuși, avansate pe lângă standardele chinezești ale acelei perioade, erau mai ușor de manevrat de către inginerii și tehnicienii locali și, de asemenea, era mai ușor să li se asigure service-ul în baza priceperii existente și a schițelor disponibile. După cum aveau să descopere și chinezii, problema era mai degrabă insuficiența importării unei linii de producție, fără să se facă și schimbări radicale în modul de utilizare a tehnologiei, în special modul în care întreprinderile urmau să absoarbă, să administreze și să aplice tehnologia. Experiența importării de sisteme complete a furnizat o lecție importantă care nu va fi uitată cu ușurință. China a realizat că, dacă voia să progreseze, trebuia să treacă la importarea de echipamente de bază, ca parte componentă a unei transformări mai ample: de la o percepție a întreprinderii drept o sumă de abilități tehnice restrânse, către una în care accentul se pune pe capacitățile de integrare și sinergetice.
Din moment ce se dovedise că străinii dețineau cunoștințe superioare și, de aici, avantajul lor economic și militar, era necesar să se învețe de la ei, dar era vital ca acest proces de învățare să nu contamineze cultura și societatea Chinei. Până în perioada modernă a reformelor, China a continuat să caute modalități prin care să adopte „tehnologiile străine fără valorile străine”. Abia atunci administrația a hotărât să renunțe la resentimentele față de lucrurile străine, câtă vreme aceste lucruri se dovedeau utile. În cuvintele folosite de Deng Xiaoping, nu conta culoarea pisicii câtă vreme era în stare să prindă șoareci. S-a acordat un rol cheie investițiilor străine în transferul tehnologic, iar unul dintre primele lucruri pe care l-a facut administrația reformistă a fost promulgarea unei legi a societăților mixte care acorda prioritate investițiilor intens tehnologizate și care impunea asocierea cu un partener chinez. Ideea a fost simplă, dar verificată la nivel global: companiile mixte sunt un mijloc eficient de a realiza un transfer cuprinzător al cunoștințelor și sunt mai puțin sensibile în fața sentimentelor nașionaliste decât operațiunile deținute în totalitate de o entitate străină. Utilizarea societăților în cooperație drept motor al transferului tehnologic a urmat experiența japoniei, care a insistat asupra participării unui partener local în majoritatea proiectelor de investiții străine, în timpul unei perioade critice din dezvoltarea sa (1962-1974), relaxând cerințele numai atunci când partenerul străin venea cu o tehnologie extrem de atractivă și cu o solidă poziție de negociere, cum a fost cazul companiilor IBM și Texas Instruments. În ciuda tuturor paralelelor , China diferea în mai multe privințe de alți beneficiari ai investițiilor străine, avizi după tehnologie, unele dintre aceste privințe se refereau la momentul ascensiunii sale, iar altele nu. În primul rând, grației forșei mari de atracție a pieței sale interne în dezvoltare. China a reușit să obțină tehnologie la o scară fără precedent pentru o națiune aflată în curs de dezvoltare, culminând cu înființarea unor centre pentru cercetare și dezvoltare, un transfer tehnologic în miniatură. În al doilea rând, China a reușit să se folosească de mediul său de „piață a vânzătorului” pentru a-i face pe investitori să concureze între ei și chiar a-i determina să accepte schimburi tehnologice pluripartite. De exemplu, companiile chinezești din domeniul automobilelor se află în postura demnă de invidiat în care derulează simultan mai multe acorduri de afceri mixte cu competitori străini rivali (Guangzhou Automotive cu Honda și Toyota), lucru pe care aceștia nu au acceptat să-ț facă nicăieri altundeva. Aceste aranjamente le permit partenerilor chinezi să învețe „cele mai bune practici” ale ambilor competitori și să fie singurii dintre cei trei actori din rețea care au acces la toți ceilalți.
Pentru a încuraja transferul de tehnologie prin investiții străine, au fost oferite condiții preferențiale și diverse stimulente companiilor intens tehnologizate. Acelea care erau pregătite să transfere tehnologii mai noi și să își predea capacitățile fundamentale erau recompensate cu generozitate: primeau permisiunea să își amplaseze sediul în zonele cele mai căutate, beneficiau de condișii preferențiale în materie de administrare și acționariat. Li se asigurau scutiri de impozite și taxe vamale pe perioade prelungire și poate cel mai important lucru, primeau acces preferențial sau li se promitea accesul pe mult râvnita piață internă. Aceste „favoritisme” au supraviețuit celor 25 de ani de reforme, multiplelor runde de negocieri și de aderare la Organizația Mondială a Comerțului (OMC, precum și presiunilor ocazionale din partea partenerilor comerciali ai Chinei. Astăzi, dintre cele cinci domenii “încurajate”, menționate în Ghidul Industrial al Chinei pentru Investiții Străine Directe ca beneficiind de cel mai ridicat nivel al stimulentelor, trei includ cuvintele „tehnologie nouă”, iar al patrulea se referă la atingerea standardelor piețelor internaționale, o necesitate determinată, evident, de tehnologie. În contrast, proiectele care implică simpla importare a tehnologiilor străine apar pe lista „restricționată”. Pe durata negocierilor pentru aderarea la OMC, China a reușit să evite un angajament explicit de a rupe legătura dintre investițiile străine și transferul tehnologic, deși se așteaptă ca acordul să îngreuneze realizarea acestei legături. Un raport realizat de către China pricezează că unele dintre legile și regulamentele revizuite continuă să încurajeze transferul tehnologic, fără a-l impune în mod explicit și că un nou proiect conținând politici în domeniul industriei automobilelor stabilește obiective clare pentru utilizarea tehnologiei indigene.
Stimulentele pentru transferuri tehnologice sunt evidente în domeniile prioritare, precum cel al cipurilor electronice. China, deja cel mai mare client al companiei Intel, vrea să își reducă dependența de furnizorii străini penru această componentă a produsului, cea mai intens tehnologizată. Pentru a realiza asta, s-a creat un sistem de reducere a taxelor pe care Statele Unite îl atacă acum în cadrul OMC: dacă taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută pentru circuitele integrate importate este de 17%, reducerea aplicată de China scade această taxă la 11% pentru circuitele produse local, dar proiectate în străinătate, și la 3-6% pentru circuitele proiectate și produse în China. Într-o industrie globală în care costurile cu forța de muncă au un rol relativ minor, asemenea stimulente cântăresc greu în balanță și încurajează companiile străine să transfere tot mai multe activități de proiectare în China.
În ultimii ani, China a devenit tot mai îndrăzneață în solicitările de transferuri tehhnologice pe care le are față de investitorii străini. Un director de companie retras din activitate îți amintea recent cum General Electric a cedat o tehnologie esențială către competitorii chinezi, ca să câștige licitația pentru o turbină de mari dimensiuni. Chiar dacă GE a reușit să păstreze controlul asupra aspectelor strict confidențiale ale procesului de producție și este ferm hotărâtă ca, până în momentul în care chinezii vor fi capabili să producă independent, ea să fi dezvoltat deja de mult noi tehnologii, este evident că firmele străine de rangul al doilea, cel puțin, riscă să îți cedeze capacități esențiale, ceea ce le va dăuna competitivității pe termen lung. Între timp, stimulentele pentru încurajaea transferurilor tehnologice par să fi dat rezultate. Proporția liniilor de produse mari consumatoare de manoperă din cadrul Companiilor cu Capital (CCS) a scăzut de la 50,42% în 1995 la 41,44% în 1999. În aceeași perioadă de timp, proporția companiilor cu mari investiții de capital a crescut de la 22,73% la 25,35%, în timp ce proporția întreprinderilor intensiv tehnologizate a crescut de la 26,86% la 33,21%. Astăzi, companiile străine dețin trei sferturi din volumul de vânzări în străinătate al Chinei la produse asociate tehnologiei și, potrivit unor estimări, aceste companii dețin peste 85% din exporturile chinezești de înaltă tehnologie. În ansamblul său, China încă rămâne un actor relativ minor în domeniul exporturilor de înaltă tehnologie. În 1998, țara a exportat produse avansate tehnologic în valoare de aproximativ 30 de miliarde de dolari, față de aproximativ 190 de miliarde de dolari pentru Statele Unite, 90 de miliarde de dolari pentru Japonia și 60 de miliarde pentru Marea Britanie. Totuși, chinezii avansează și, având în vedere abilitatea lor limitată de a inova, trebuie să se bazeze pe liderii din domeniul tehnologiei, mai ales pe Statele Unite pentru transfer de cunoștințe.
Transferul de tehnologie de la investitoruu străini depinde nu doar de disponibilitatea străinilor de a transfera, ci și de abilitatea localnicilor de a absorbi transferurile. Adesea se susține ideea potrivit căreia China nu este pregătită să absoarbă tehnologii avansate, dar un asemenea argument nu are la bază dovezi solide. Un studiu recent realizat de către Peter Bucklez și asociații săi arată că, exceptând investițiile chinezilor din străinătate, investițiile străine din China au generat un aflux considerabil de tehnologie pe care firmele colective, deși nu sunt întreprinderi de stat, sunt capabile să o utilizeze. Dacă acceptăm faptul că proporția sectorului de sat din economie va continua să scadă și majoritatea indicatorilor conduc spre o astfel de evoluție, atunci China va fi extrem de capabilă să absoarbă și să aplice tehnologiile pe care le va primi din partea multinaționalelor străine. Actori indigeni au început să apară în cele mai avansate domenii. Furnizorii chinezi care nu erau reprezentați pe piața locală de comutatoare pentru centrale telefonice în 1987 au câștigat o cotă de piață de 10% până în 1992 și de 43% până în 2000. Restul pieței era deținut de companii mixte, în timp ce importurile directe au scăzut de la 89% din piață în 1987 la 54% în 1992 și 0 în anul 2000. În domeniul fabricării de cipuri electronice, China are o mulțime de companii nou înființate. Acestea sunt adesea finanțate și primesc cunoștințe experte din partea unor entități taiwaneze, dar progresează rapid spre operațiuni complete, de la proiectare la comercializare. Prioritatea acordată investițiilor străine în domeniile intensiv tehnologizate este de asemenea rezultatul direct al nereușitei Chinei de a înființa, până în acest moment, o rețea de inovare tehnologică indigenă eficientă. Chiar dacă numărul de cereri de brevetare și brevete acordate în China aproape dublat în perioada 1994-1999, proporția celor deținute de cetățeni străini a crescut la aproape 20%, o cifră mai ridicată decât în majoritatea țărilor industrializate. Brevetele pentru inovații erau mai degrabă acordate străinilor decât cetățenilor chinezi. Situația nu este cu mult mai bună nici în ceea ce privește înregistrările de brevete străine. Potrivit datelor furnizate de OCDE, cetățenii chinezi au depus doar 200 de cereri de brevetare în anul 1995 și 299 în 1997. Chiar dacă aceste cifre sunt mici probabil din cauza constrângerilor de finanțare, ele rămân totuși foarte scăzute. În aceste condiții, investițiile străine și repatrierea cercetătorilor chinezi rămân principalele motoare pentru inovarea tehnologică, până când China nu îți va putea dezvolta o rețea de inovare internă. Există semne că se dezvoltă capacitățile interne: spre exemplu, noile centre C&D înființate de către companiile străine au generat deja zeci de brevere ale oamenilor de știință chinezi, dar China mai are drum lung de parcrurs până să devină un centru al inovării. În întreprinderile mici și mijlocii, proporția personalului de C&D în totalul angajaților a crescut de la 2,6% în 1987 la 3,9% în 1998, iar cuantumul inginerilor în rândul personalului de C&D a crescut de la 28,2% în 1987 la 54,5% în 1998. Dezvoltarea capacităților de C&D și de știință și tehnologie ale întreprinderilor chinezești este strâns legată de încercarea de a-ți depăși rolurile tradiționale de „fabrici ale lumii” și de a deveni companii solide, capabile să dezvolte un produs și în cele din urmă să îl vândă sub propriul nume. Producătorii chinezi încep, în general, ca furnizori de componente pentru cumpărătorii străini, precum și ca producători de echipamente originale (OEM), asemenea grupului de firme de fabricație care recent a acceptat să producă televizoare cu ecran plat pentru Motorola. Firmele de tip OEM realizează produse conform specificațiilor companiilor străine, care apoi distribuie și vând produsul pe piața lor sau pe alte piețe străine sau îl încorporează într-un alt produs finit propriu.
Prin acest aranjament, firmele chinezești dispun de oportunități substanțiale de dezvoltare, în ciuda capacităților tehnologice limitate, cu nimic mai puțin important este faptul că acest aranjament le permite să-și îmbunătățească treptat abilitățile, studiind cerințele clienților și primind sprijin tehnologic direct din partea cumpărătorului, în ceea ce privește aparatura, asistența tehnică și altele asemănătoare. O companie chinezească care furnizează componente unui producător american de automobile primește instrucțiuni detaliate necesare realizării componentelor, instrucțiuni are divulgă și câte ceva despre planurile de dezvoltare ale noului produs și despre standardele cumpărătorului. Acestor întreprinderi, care totalizau 70.000 în 1999, li se alătură un nou tip de companii desprinse din instituții universitare care profită de pe urma sistemului de guvernământ haotic al Chinei. De multe ori, această relașie progresează și se dezvoltă, precum în cazul companiei franceze Thomson, care și-a fuzionat afacerea cu televizoare cu cea a firmei chinezești TCL, un acord care inevitabil va atrage imporante transferuri tehnologice. Pe măsură ce dobândesc cunoștințe și experiență, firmele chinezești își dezvoltă și capacitățile de proiectare care să le ajute să devină producători cu proiectare proprie. Li se poate pune la dispoziție o schiță sumară a produsului, iar ele pot realiza proiectarea lui în interiorul companiei sau în cele din apropiere, din Hong Kong sau Taiwan. Aceasta a fost inițial situația pentru produsele simple, precum jucăriile din plastic, dar, cu sprijinul cumpărătorilor străini, acum se extinde și la produse intensiv tehnologizate, designul chinezesc fiind considerat ieftin și de bună calitate. Firmele chinezești spun adesea că sunt forțate să-și dezvolte capacități de proiectare din cauza imensei presiuni a prețurilor exercitată de cumpărătorii străini, precum și de către cei interni, deoarece astfel ele reușesc să-și adjudece unele marje de câștig mai mari existente în domeniul designului și al dezvoltării. Odată ce producătorii de tip ODM își dezvoltă capacitățile de proiectare, sunt în postura de a renunța la intermediar și a ajunge direct la cumpărătorul final. Trecerea de la OEM la ODM necesită o importantă modernizare tehnologică: ingineri mai mulți și mai bine pregătiți, care să cunoască tehnologia de ultimă oră, să aibă o gândire creativă și abilitatea de a rezolva problemele, precum și de a înțelege cum sunt interconectate diferitele funcții ale managementului între ele și cu lumea exterioară. Astăzi, aceste calități nu abundă în China. Tocmai aici intervine rolul reformei educaționale, al educației străine și al transferului de abilități de la firmele străine către cele indigene. Asa se explică de ce administrația chineză acordă prioritate acelor domenii. Companiile ODM chineze de succes încearcă să evolueze și mai mult și să devină producători sub marca proprie, deși puține reușesc de la început. Firmele de tip OBM nu doar proiectează și produc, dar își și vând produsele sub propriul nume. Până în acest moment, câteva companii chinezești și-au dezvoltat nume de marcă recunoscute în străinătate. Aceste firme se confruntă nu doar cu provocări de marketing, ci și cu necesitatea de a dezvolta capacități independente de cercetare prin care să își diferențieze produsele. Astfel de firme fac unmare efort penru a recruta absolvenți promițători, precum și tineri care se întorc acasă și expatriați experimentați, de obicei pentru proiecte pe termen scurt. Cât timp China rămâne dependentă de tehnologiile străine, modul în care procură și achită noile tehnologii este din ce în ce mai important pentru competitivitatea sa viitoare, precum și pentru liderii deținători de tehnologie, cum ar fi Statele Unite. Câtă vreme China continuă să dețină o poziție puternică de negociere, este de așteptat că va continua să identifice modalități prin care să condiționeze investițiile străine de transferul tehnologic. Aceste întreprinderi au profitat de pe urma renunțării graduale la sistemul guvernamental de repartiție, prin care absolvenții de facultăți erau trimiși în marile întreprinderi. Țara va continua, de asemenea, să tolereze exproprierea de tehnologie și de alte drepturi de prorpietate prin piraterie, contrafacere și alte ilegalități. Această expropriere a fost un element esențial pentru menținerea la un nivel scăzut a costurilor de dezvoltare și este una dintre explicațiile faptului că producătorii chinezi reușesc să își vândă marfa la un preț care pare absurd, chiar și atunci când se iau în considerare factori precum forța de muncă ieftină și diferitele reduceri și subvenții.
Firmele chinezești nu sunt singurele implicate în tot felul de activități ilegale, de la copierea unui design artistic la spionaj industrial. Scara, magnitudinea și nerușinarea cu care se desfășoară în China aceste activități sunt atributele care diferențiază această țară și care generează un impact de proporții uriașe. Deși nu sunt disponibile date generale, diferiții indicatori semnalează China drept liderul incontestabil în utilizarea, fabricarea, distribuirea și exportarea produselor piratate și contrafăcute. Într-un discurs susținut în fața Asociației Naționale a Producătorilor, Thomas Boam, consilier ministerial, a estimat că un procent situat între 10 și 30% din produsul intern brut al Chinei provine din produse piratate și contrafăcute. Potrivit unor estimări, bunurile piratate și falsificate reprezintă astăzi între 15 și 20% din vânzările cu amănuntul la nivel național, pe unele piețe locale procentul apropiindu-se de 90%. La majoritatea categoriilor „digitizate” procentul încășcărilor DPI în China, în mod obișnuit, depășește 90%, variind între 94% pentru software și 97% pentru jocuri destinate consolelor video.
Procentul pentru casete audio este de 100%. Firmele de jucării cu sediul în Statele Unite își procură majoritatea produselor din China, dar încă nu au vândut nici un obiect în această țară, și nu din cauza lipsei cererii : falsuri realizate după produsele lor, adesea fabricate chiar în apropierea propriei lor fabrici, se vând cu repeziciune. Toate acestea se petrec la lumina zilei, producătorii de bunuri false răspândindu-se nu numai în orașele prăfuite de provincie, ci și în metropole, unde bunurile sunt etalate la vedere, oferite de către vânzatori ambulanți și în magazine luxoase. În 1998, Centrul pentru Cercetare și Dezvoltare al Chinei estima vânzările de produse piratate și contrafăcute undeva în jurul sumei de 16 miliarde de dolari anual, rapoartele ulterioare aveau să ridice plafonul acestei sume între 19 și 24 de miliarde de dolari. Furnizorii sunt atât firme ilegale, cât și fabrici “legitime”.Unii folosesc latura legitimă a unei afaceri drept fațadă pentru a vinde produse falsificate. Alții realizează pur si simplu loturi de producție neautorizate, iar alții încorporează în produsele lor componente piratate și contrafăcute, uneori chiar fără să știe. Raidurile ocazionale organizate de către autorități nu reușesc să contracareze fenomenul aflat într-o tot mai rapidă extindere. Într-o mărturie susținută în fața Comisiei pentru Statele Unite și China, David Quam, consilier general în cadrul Coaliției Internaționale împotriva Conrafacerii a prezentat exemplul unei fabrici ilegale de automobile care a fost verificată de trei ori în decursul a doi ani și jumătate, dar continuă să funcționeze cu aceeași aparatură și același personal. Această activitate este încurajată și de către alte practici corupte, cum ar fi mita și contrabanda, și susținută de puternice interese locale și din ce țn ce mai mult de către grupări internaționale de crimă organizată. Operațiunile economice „la negru” din China se bazează nu doar pe inițiativa unor antreprenori lipsiți de scrupule, ci și pe o combinație specială de circumstanțe. Un sistem juridic căruia îi lipsesc capacitățile, independența și forța de punere în aplicare. Inexistența unor mass-media deschise și independente, imunitatea reprezentanților autorităților publice, lipsa transparenței în opreațiunile guvernamentale, puterea guvernului și salariile mici ale funcționarilor publici, toate aceastea au fost asociate practicilor corupte ce există în lumea întreagă. Dacă adăugăm acestei combinații și posibilitățile tehnice, scara producției și know-how-ul, rezultatul este un adevărat rai, nemaiîntâlnit, al pirateriei și contrafacerii. Și alți potențiali competitori din industria falsurilor posedă unele dintre aceste ingrediente (India, de exemplu, se confruntă cu o corupție endemică în rândul autorităților, dar se bazează pe o mass-media independentă și un sistem juridic profesionist), dar China este singura țară care le întrunește pe toate. Aici se face simțită combinația unică a Chinei între non-democrație și economia de piață.
Înclinația Chinei spre a produce mărfuri contrafăcute a fost uneori argumentată prin elemente legate de cultura și tradiția țării, cum ar fi rolul pozitiv pe care l-a avut confucianismul pentru concurență, reprezentând un mijloc eficace de a disemina comportamentul normativ. Argumentul nu este foarte convingător, dacă ne gândim că intenția lui Confucius era de a modela comportamentul virtuos. Totuși, există și alte elemente moștenite care și-au lăsat amprenta, cum ar fi absența independenței sistemului judiciar și în special autonomia autorităților locale față de adminstrația centrală, exprimată prin vechea zicală “cerul e sus, iar împăratul e departe”. Această tradiție s-a păstrat și sub regimul comunist care, spre deosebire de alte regimuri asemănătoare, nu a arătat nici un fel de respect față de DPI, în nici o circumstanță. Exporturile au totalizat 88.97 miliarde de dolari, mai mult decât cele din sectorul aeronavelor sau cel al automobilelor. Astăzi, autoritățile locale depind de veniturile provenind de la întreprinderi care folosesc design-uri falsificate, cum ar fi cei peste o sută de producători de automobile din China, dintre care majoritatea ar da faliment dacă ar fi obligați să suporte costurile de dezvoltare. Mare parte a veniturilor unora dintre administrațiile locale depinde de comerțul lucrativ și de centrele de distribuție a produselor false și de aceea sunt reticente să renunțe la asemenea beneficii, mai ales atunci când găsesc o autoritate centrală dispusă să închidă ochii. Șomajul fiind deja o gravă amenințare economică, socială și politică, autoritășile centrale se feresc să întreprindă acțiuni împotriva unei industrii care asigură slujbe pentru milioane de oameni. Nesiguranța ce s-ar putea crea este coșmarul unui regim ce se dorește a fi apărătorul ordinii și al stabilității. Astfel, în timp ce multe state în curs de dezvoltare s-au dat pe brazdă. China continuă să rămână și mai mult în urmă, eforturile ocazionale întreprinse de autorități fiind surclasate de progresele ilegaliștilor. Contrafacerea și piratarea sunt susținute și de alte practici corupte, în special darea de mită. Toate la un loc formează o încrengătură. Firmele care au de suferit de pe urma pirateriei trebuie, adesea, să plătească, dacă nu chiar să mituiască pe șleau, autoritățile care au misiunea de a urmări abuzurile și de a aplica reglementările legale. Indexul Plătitorilor de Mită realizat de către Transparency International plasează China pe locul al doilea între cele 21 de state incluse în studiu. Taiwan se situează pe locul al treilea, iar Hong Kong ocupă alături de altă țară locurile șase și șapte. Nici una dintre cele trei țări nu a semnat Convenția OCDE împotriva mitei. Legea Practicilor Străine Corupte, care încriminează darea de mită către autoritățile străine pentru a-și asigura o afacere, a lăsat Statele Unite în dezavantaj față de rivalii lor străini, dintre care unii pot considera aceste plăți drept cheltuieli de afaceri. Aceasta ar putea fi o explicație a motivului pentru care Statele Unite au exportat mai puțin în China decât în alte state. Acordul OCDE din 1999 pentru combaterea mituirii autorităților străine în afaceri internaționale a fost ulterior ratificat de către statele semnatare, dar rămâne de văzut dacă va fi și aplicat. Între timp, China continuă să profite pe gratis de pe urma tehnologiilor și reputației producătorilor legitimi, majoritatea străini, fapt tolerat, adeseori susținut și uneori chiar regizat, de către autoritățile chineze, mai ales la nivel local.
O altă practică ilegală care încurajează fabricarea și distribuirea mărfurilor false este contrabanda. În ciuda tuturor discuțiilor pe marginea ideii că societatea chineză ar fi una puternic controlată, granițele Chinei sunt destul de poroase, așa cum o demonstrează preponderența de altă dată a mașinilor cu volan pe partea dreaptă. Contrabanda înleșnește afluxul de piese contrafăcute și alte componente prima pentru producție provenind din alte state care încalcă flagrant legea, cum ar fi Vietnam și Malaezia. Produsele pătrund în China continentală direct sau prin Hong Kong sau Macao, acesta din urmă fiind recunoscut pentru ineficiența supraveghere a apelor naționale și pentru proliferarea crimei organizate. Porozitatea granițelor încurajează fluxul de produse false și de către țările vecine și, de acolo, către alte piețe din străinătate. Și alte probleme legate de corupție, precum lipsa transparenței și promovarea nepotismului, încurajează pirateria și contrafacerea. Asemenea practici reduc eficiența supravegherii și a aplicării legilor.
Fabricarea și distribuirea de produse contrafăcute nu mai reprezintă activități izolate. Deși sunt încă mici dimensiuni, furnizorii de produse false continuă să se dezvolte foarte rapid, producția, vânzarea și distribuția devenind astăzi activități la scară mare, bine finanțate și organizate. Mărfurile fabricate sunt ambalate profesionist, de o asemenea manieră încât nici chiar unii proprietari de mărci nu reușesc să deosebească imediat orgininalul de copie. Ambalajul reușește nu doar să minimizeze probabilitatea identificării de către autorități, ci și să le creeze cumpărătorilor impresia că produsul este cel autentic sau cel puțin o imitație de calitate, care merită o reducere mai mică față de original. Produsele ambalate sunt expediate la comandă către mari centre en gros, precum infamul oraș Yiwu, unde potențialii cumpărători en detail și en gros se îngrămădesc să verifice marfa, să facă achiziții sau să lanseze comenzi și să facă aranjamentele necesare pentru livrare. Acest lanț de aprovizionare din ce în ce mai sofisticat este finanțat din venituri obținute dintr-o afacere profitabilă, precum și din banii noilor veniți pe această piață, cum ar fi grupările asiatice de crimă organizată care se folosesc de capitalurile obținute din jocuri de noroc, prostituție, trafic de droguri și alte asemenea activități, pentru a extinde acest domeniu foarte lucrativ. Acești noi veniți aduc cu ei capacități de transport și de distribuție, precum și de a înșela autoritățile și de a-și acoperi urmele.
Producătorii din industria produselor false sunt foarte diversificați, variind de la unitățo mari specializate, la indivizi care scornesc imitașia unui șampon în propria locuință și externalizează activitatea de ambalare și etichetare. Producătorii la scară mare pot fi firme de stat, întreprinderi orășenești și comunale (IOC) sau întreprinderi private. Printre participanții la aceste activități se numără și întreprinzători legitimi, care recurg la produse contrafăcute deoarece afacerea lor treced printr-o perioadă dificilă sau pentru că sunt presați să devină profitabili, așa cum este cazul multora din sectorul de stat. Asemenea participanți pe această piață, adesea partenerii uneri firme străine într-o companie mixtă, vor redirecționa o parte din producția realizată fără știrea investitorului străin sau vor pune în funcționare o a doua linie de producție folosindu-se de aceleași schițe sau echipamente. Alteori e vorba de firme „fantomă”, înființate anume pentru fabricarea de falsuri. Unele evoluează și edvin producători cvasi-legitimi, realizând o variantă a produsului contrafăcut. Toți acești jucători împărtășesc un avantaj de cost bazat pe un nivel zero al investițiilor în tehnologie și consolidarea reputației, pe materii prime și componente achiziționate la prețuri mici și pe un cost al forței de muncă adesea inferior celui al firmelor legitime. Pe măsură ce industria falsurilor se maturizează, participanții sunt tot mai mult diferențiați prin calitatea și aspectul produselor, cei ce se plasează la un nivel mai ridicat putând impune prețuri mai ridicate. Până și unele companii cu capital străin participă, fără să știe, la comerțul cu falsuri, utilizând materii prima contrafăcute sau vânzându-și produsele unui asamblor ilegitim.
În mod obișnuit, know-how-ul este furat de la investitorii străini, principalii agenți în inovarea tehnologiei, de către angajați care anterior au lucrat pentru compania străină, de către furnizori care au primit schițele și instrucțiunile de utilizare, precum și de către autorități care i-au analizat dosarul și i-au monitorizat derularea investiției și a transferului de tehnologie. Totuși, nu este neapărat nevoie să te afli în China pentru ca produsele tale să fie copiate: directorii și întreprinzătorii chinezi vizitează frecvent târgurile și expozițiile internaționale pentru a depista orice ar putea fi copiat într-un mod profitabil. Progresele tehnologice continue facilitează diminuarea structurii costurilor imitatorilor, precum și crearea unor imitații pe care este greu să le deosebești de original.
CONCLUZII
În ciuda obstacolelor, secolul 21 va cunoaște refacerea reputației Chinei ca Imperiu de Mijloc, Nord industrial, comercial și politic, se va extinde până dincolo de Asia de Est (sfera sa tradițională), mai întâi în Asia Centrală și de Sud-Est, iar apoi în întreaga lume, unde îi este menit săd evină unul dintre primii doi sau trei actori importanți.
Spre exemplu, este doar o chestiune de timp până când China se va implica mai mult în Orientul Mijlociu, ale cărui rezerve peroliere le dorește din ce în ce mai tare, sau până când China va prelua inițiativa în sprijinirea eforturilor Africii de a ieși din situația economică dificlă. În loc să fie un far călăuzitor pentru „barbarii” din jurul său, de data aceasta China va deveni forța motrice într-o lume competitivă și independentă. Prin urmare, China ar putea rescrie unele dintre regulile pe care alte țări îi solicită acum să le respecte, fie referitoare la drepturile de proprietate intelectuală, fie la comerțul internațional, provocând națiunile, firmele și indivizii să își adapteze modelele de afaceri și așteptările. Masiva deplasare a factorilor de producție pe care China o declanșează s-ar putea nu doar să ne dea peste cap teoriile economice și presupunerile politice, dar ne va și pune la încercare structura de bază a societății noastre. Modul în care vom face față viitoarei provocări va defini mare parte a lumii pe care copii noștri o vor moșteni.
În concluzie, opinia mea în ceea ce privește Republica Populară Chineză se raliază celei a lui Samuel Huntington, susținând că secolul XXI se va desfășura sub auspiciile civilizației sinice, purtând pecetea Chinei, contrazicându-I astfel pe Zbigniew Brzezinski, care susținea imposibilitatea evoluției Chinei astfel încât să dobândească poziția de lider economic al lumii.
BIBLIOGRAFIE
1. http://economiaonline.ro/china-provocarea-secolului-xxi/
2. Secolul Chinezesc – ODEN SHENKAR
3. Capanu, Ion; Angelache C.
4. lndicatori macroeconomici. Continut, metodologie de calcul, si analiza economica, Ed. Economica, Bucuresti,2001
5. C.Russu, “Reforma Economică chineză”
6. www.chinaembassy.org.ro, China Populară – Buletin al Ambasadei R.P. Chineze in România
7. V. Câmpeanu, Piața Chinei
8. www.wto.org.
MARCHAND, Stepahne, “Când China va învinge”, Editura Pro Editură, București, 2008
MASAFUMI, Iida, China’s Shift. Global strategy of the Rising Power, The National Institute for Defense Studies, Tokyo, 2009.
Economia mondială, Ed. Economică, București, 2002, Dumitrescu Sterian
China imperială, Ed.Corint, București, 2003
Neguț Silviu, Geografie Economică Mondială, Ed. Sylvi, București, 2000
Ciochină Iuliana, Marile puteri și forțe în economia mondială, Ed. Independenta economică, București, 2000.
Comerț Internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Economică, București, 2003.
Chauprade Aymeric, Thuai Francois Dicționar de geopolitică, Grupul editorial Corint, București, 2003.
Elissef Danielle, Istoria Chinei, Ed.Lucsman, București, 2004.
Gamblin Andre, Economia lumii 2004, Ed. Științelor sociale și politice, București, 2003
19. Gardels Nathan, Schimbarea ordinii mondiale, Ed. Antet, Oradea, 2001
20.Gilpin Robert, Economia mondială în secolul XXI Provocarea capitalismului global, Ed.Polirom, 2004
21. Bari Ioan, Probleme globale contemporane, Ed. Economica, București, 2003
China clasică, Ed.Bical, București, 2004
China's Economic and Political Impact on South Asia, RAND CORPORATION, 2003
RUSELL, Bertrand, Idealurile Politice. Puterea. Ed. Antaios, Oradea, 2002.
Neguț Silviu, Întroducere în Geopolitică, Ed. Meteor Press, București, 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Economia Republicii Populare Chineze (ID: 114521)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.