. Economia Monetara Ca Subsistem al Economiei de Piata

CAPITOLUL I. Economia monetară – subsistem al economiei de piață

I.1. Economia de piață privită ca sistem cibernetic

Ca o definiție am putea spune că economia de piață reprezintă modul de organizare și desfășurare a activității economice în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor, modul de organizare și combinare a factorilor de producție persoanele și categoriile de persoane ce au acces la aceste bunuri prin mijlocirea prețurilor.

Desigur, se pot formula și alte definiții privind economia de piață, dar acest lucru interesează mai puțin.

Vom analiza economia de piață din punct de vedere cibernetic, deci ca un sistem – în acest sens enunțând anumite proprietăți sistemice ale economiei de piață – supunând analizei și structura acesteia, precum și relațiile ce se stabilesc între componentele sale (subsistem).

I.1.1. Proprietăți sistemice ale economiei de piață

Sistemul economiei de piață, privit ca un sistem real, prezintă o serie de proprietăți cum ar fi cele de sistem mare, sistem deschis, sistem dinamic și sistem complex.

Economia de piață este un sistem mare

Dimensiunile economiei de piață sunt impresionante, în cadrul acesteia regăsind ca element (subsisteme) principalii agenți economici: firmele și gospodăriile, sectorul public (guvernamental), sistemul bancar și altele, precum și o multitudine de piețe: piața bunurilor și serviciilor, piețele financiare (piața monetară, piața de capital, ș.a.), fiecare subsistem îndeplinind anumite funcții complexe, între aceste subsisteme existând relații de interdependență prin intermediul cărora ele se influențează și își coordonează funcțiile pe care le îndeplinesc.

Aceste interdependențe sunt considerate interne, relațiile fiind stabilite între elementele sistemului, dar, există și legături cu celelalte economii și piețe externe ce pot influența comportamentul sistemului în cauză.

O caracteristică importantă a sistemului economiei de piață este reprezentată de existența unor interdependențe materiale (reale), valorice și informaționale, de multe ori subsistemele din cadrul acesteia fiind interconectate prin fluxuri având natură dublă sau chiar triplă. Acest fapt este edificator în ce privește mărimea și complexitatea economiei de piață.

Economia de piață este un sistem deschis

După cum am subliniat și mai sus, sistemul economiei de piață stabilește cu alte sisteme – de exemplu: alte economii de piață, mediul înconjurător, sistemul populației, sistemul politic-social, ș.a. – o serie de legături: fluxuri de capital, fluxuri de forță de muncă, fluxuri de materii prime extrase și prelucrate, fluxuri de bunuri și servicii importate și exportate, etc., toate aceste lucruri făcând ca sistemul economiei de piață să aibă un caracter de sistem deschis.

Celelalte economii naționale cu care o economie de piață are conexiuni, alcătuiește sectorul extern, considerat ca fiind al patrulea subsitem (sector) important al sistemului economiei de piață alături de celelalte trei: firmele, gospodăriile și sectorul guvernamental. El induce în cadrul economiei anumite procese specifice, legate de influența exercitată de celelalte economii asupra economiei naționale.

În acest caz, limitele economiei de piață pot fi mult extinse în raport cu varietatea și intensitatea legăturilor economice și financiare externe.

Economia de piață este un sistem complex

Reprezentarea complexității sistemului economiei de piață leagă această proprietate de dimensiuni, de numărul de conexiuni dintre subsisteme, de intensitatea și diversitatea interdependențelor și proceselor ce au loc în cadrul acestuia.

Modelul fluxului circular vizualizează, într-o modalitate simplificată, interdependențele valorice dintre principalele subsisteme (firme, gospodării, guvern și sectorul extern).

Pe lângă acestea, în cadrul economiei, există o multitudine de legături energetice, informațional-decizionale, materiale, de forțe de muncă, ș.a. toate acestea suprapunându-se și condiționându-se reciproc în cursul desfășurării unor procese de mare complexitate cum ar fi cele de asigurare a echilibrului de piață, formarea cererii și ofertei, alocarea resurselor deficitare existente, de determinare a venitului primit de indivizi ș.a. .

O altă caracteristică ce determină diversitatea economiei de piață este reprezentată de multitudinea de comportamente specifice ce se regăsesc în cadrul ei, comportamente asociate diferitelor subsisteme. Astfel comportamentul firmelor diferă de cel al gospodăriilor sau al sectorului public.

Deși la nivel macroeconomic al întregii economii putem privi aceste comportamente ca fiind omogene, de fapt, in cadrul unui subsitem, cum ar fi cel al firmelor, există diferite tipuri de comportamente, legate, mai ale, de structura de piață pe care firma e activă, de exemplu: comportamentul unei firme ce acționează pe o piață cu structură de monopol diferă de comportamentul unei firme ce acționează pe o piață cu o structură de concurență perfectă.

Economia de piață este un sistem dinamic

Aceasta înseamnă că, într-un interval de timp, sistemul de piață își modifică starea și structura și au comportamentul, fie ce urmare a acțiunii unor factori externi, fie ca efect al unor cauze interne. Deci dinamica economiei de piață este privită ca o evoluție a sa prin prisma scurgerii timpului, luând în considerare și comportamentul de ansamblu al acestui sistem de timp.

După cum se observă timpul reprezintă o variabilă importantă în oricare din procesele și subsistemele ce alcătuiesc economia de piață.

Procesele de ajustare la echilibru ale piețelor, de creștere sau dezvoltare ale firmelor, consumul sectorului privat sunt condiționate de timp. Deciziile de politică economică sunt realizate tot în timp. Se poate afirma deci că timpul influențează toate componentele principale ale sistemului economiei de piață, prin urmare, avem de-a face, în mod evident cu un sistem dinamic.

I.1.2. Structura economiei de piață

În cele ce urmează va fi prezentat un sistem general al economiei de piață cât mai apropiat de sistemul real, fluxurile circulare reale și valorice prezente în acest sistem (fluxul circular al produsului național și al venitului), relația de echilibru fundamental, precum și ecuațiile care descriu sistemul în stare sa de echilibru staționar.

Pentru a nu “încărca” foarte mult modelul cu fluxuri și relații ce nu interesează foarte mult în prezenta lucrare, voi prezenta un model al economiei de piață cu piață financiară și trei sectoare. Cele trei sectoare sunt: sectorul firmelor, sectorul gospodăriilor și sectorul guvernamental (public), acestea fiind conectați prin intermediul a trei piețe: piața bunurilor și serviciilor, piața factorilor de producție (muncă, capital, pământ, etc.) și piața financiară.

În figura 1.1.1. sunt reprezentate fluxurile circulare într-o economie cu trei sectoare și piața financiară. Fluxul real (al bunurilor și serviciilor, precum și al factorilor de producție) se deplasează în sensul acelor de ceasornic, în timp ce fluxul valoric (de venituri și cheltuieli) în sens invers acelor de ceasornic.

Fluxul real este explicat în felul următor: gospodăriile, respectiv membrii lor, oferă serviciile factorilor pe piața factorilor de producție, iar firmele cumpără aceste servicii ale factorilor, formându-se astfel cererea și oferta de factori de producție.

Firmele, la rândul lor, produc bunuri și servicii pe care le oferă spre vânzare pe piața bunurilor și serviciilor, formându-e astfel oferta de bunuri și servicii; gospodăriile achiziționează aceste bunuri și servicii formând cererea de bunuri și servicii.

Fluxul de bunuri și servicii este echilibrat de fluxul de venituri și cheltuieli.

Gospodăriile fac cheltuieli cu bunurile și serviciile (cheltuieli pentru consum) pe care le cumpără de pe piața bunurilor și serviciilor, iar firmele fac cheltuieli cu factorii de producție (salarii, rente, ș.a.).

Fig. 1.1.

Firmele, la rândul lor, au nevoie de fonduri pentru a procura bunuri de investiții, astfel că ele vor lua cu împrumut fondurile oferite pe piața financiară de către gospodării (economiile).

Făcând abstracție de sectorul public (guvernamental) observăm că economiile și investițiile induc în modelul fluxului circular al economiei anumite efecte.

Astfel gospodăriile primesc de la firme venitul național și îl înapoiază apoi firmelor prin cheltuieli pentru bunurile de consum pe care le fac. Dar economiile reprezintă acel venit primit de gospodării pe care acestea nu îl mai înapoiază firmelor prin cheltuieli de consum. Ele reprezintă, deci, o “scurgere” din fluxul circular al venitului dintre gospodării.

La fel, cheltuielile pentru investiții creează un venit pentru firmele care produc bunuri destinate investițiilor și pentru proprietarii factorilor de producție utilizați de că aceste firme.

Aceasta constituie, deci, un venit cere nu decurge din cheltuielile efectuate de către gospodării. Cheltuielile de investiții reprezintă, prin urmare, o “injecție” în fluxul circular al venitului dintre gospodării și firme, în consecință ea având ca efect o expansiune a acestui flux.

Cu alte cuvinte, dacă firmele măresc volumul cheltuielilor de investiții suficient de mult atunci firmele care produc bunuri de investiție își vor mări output-ul (producția) utilizând factori de producție (materii prime, muncă, pământ și altele) într-o cantitate mai mare, ducând practic la formarea de venituri suplimentare pentru firmele și gospodăriile ce reușesc să-și vadă serviciile și factorii.

Vom prezenta în figura 1.2. fluxul circular al economiilor și investițiilor:

Fig. 1.2.

Prin convenție s-a stabilit ca atunci când firmele utilizează muncă, capital sau resurse naturale pe care le posedă ele însele, se consideră că ele “cumpără” acești factori de la gospodării, membrii acestora fiind ultimii lor proprietari.

Costurile de producție sunt privite ca plăți ale factorilor, iar profitul – ceea ce rămâne după ce se scad cheltuielile de producție – sunt considerate fluxuri directe către gospodării care dețin în proprietate firme, chiar dacă firmele rețin o anumită parte pentru a crește volumul propriilor acțiuni îl loc să o plătească sub formă de dividende. Cu alte cuvinte profitul și costurile de producție sunt incluse în fluxul circular.

Sectorul guvernamental (Guvernul) este legat de restul economiei prin trei fluxuri principale: impozite și taxe, cheltuieli guvernamentale și, respectiv, împrumuturi guvernamentale.

Impozitele și taxele se constituie într-un flux de bani care se scurge de la gospodării către Guvern. Aceasta reprezintă o pierdere de venit pentru gospodării, pierdere care, în parte, este compensată de un flux de bani orientat de la Guvern către gospodării sub formă de plăți transferabile (ajutoare de șomaj, asistență socială, etc.).

Scăzând din impozitele și taxele percepute de către Guvern plățile transferabile se obțin impozitele si taxele nete reprezentate în figură ca un flux unidirecțional de la gospodării către Guvern.

Prin convenție, vom considera că firmele (privite ca persoane juridice) aparțin unor persoane fizice, membri ai gospodăriilor și, prin urmare, pentru a simplifica lucrurile taxele și impozitele ce trebuiesc plătite de către firme sunt incluse în impozitele și taxele plătite de persoana fizică (gospodăria) ce deține firma.

Guvernul utilizează venitul net obținut de la gospodării în vederea achiziționării de pe piața bunurilor și serviciilor a diferitelor produse, acestea constituindu-se în cheltuieli guvernamentale.

Nu de puține ori există situația când aceste cheltuieli sunt mai mari decât veniturile guvernamentale (practic veniturile reale la buget – impozitele și taxele percepute). Astfel apare un deficit bugetar ce trebuie acoperit prin împrumuturi de pe piața financiară.

De obicei aceste împrumuturi se fac prin vânzarea unor bunuri de tezaur și / sau obligațiuni guvernamentale precum și a altor valori către populație prin ri principale: impozite și taxe, cheltuieli guvernamentale și, respectiv, împrumuturi guvernamentale.

Impozitele și taxele se constituie într-un flux de bani care se scurge de la gospodării către Guvern. Aceasta reprezintă o pierdere de venit pentru gospodării, pierdere care, în parte, este compensată de un flux de bani orientat de la Guvern către gospodării sub formă de plăți transferabile (ajutoare de șomaj, asistență socială, etc.).

Scăzând din impozitele și taxele percepute de către Guvern plățile transferabile se obțin impozitele si taxele nete reprezentate în figură ca un flux unidirecțional de la gospodării către Guvern.

Prin convenție, vom considera că firmele (privite ca persoane juridice) aparțin unor persoane fizice, membri ai gospodăriilor și, prin urmare, pentru a simplifica lucrurile taxele și impozitele ce trebuiesc plătite de către firme sunt incluse în impozitele și taxele plătite de persoana fizică (gospodăria) ce deține firma.

Guvernul utilizează venitul net obținut de la gospodării în vederea achiziționării de pe piața bunurilor și serviciilor a diferitelor produse, acestea constituindu-se în cheltuieli guvernamentale.

Nu de puține ori există situația când aceste cheltuieli sunt mai mari decât veniturile guvernamentale (practic veniturile reale la buget – impozitele și taxele percepute). Astfel apare un deficit bugetar ce trebuie acoperit prin împrumuturi de pe piața financiară.

De obicei aceste împrumuturi se fac prin vânzarea unor bunuri de tezaur și / sau obligațiuni guvernamentale precum și a altor valori către populație prin intermediul băncilor sau a altor instituții specializate (intermediari financiari).

Împrumutul guvernamental repetat, corespunzător fiecărui am, se adaugă la datoria publică. Datoria publică se acumulează ca un stoc ce corespunde deficitului bugetar care constituie un flux. În anii în care Guvernul are un excedent bugetar el returnează împrumuturile făcute anterior, constituindu-se într-un flux prezentat ca în figură – punctat – către piața financiară.

Conform cu specificațiile de la începutul acestei noțiuni, am considerat acest model ca fiind constituit din trei piețe (financiară, a bunurilor și serviciilor și piața factorilor de producție) și din trei sectoare: Guvern, gospodării și firme. Prin urmare acesta este un model al unei economii închise prezentând un minus față de modelul unei economii deschise sectorului extern – legătura cu celelalte economii – și, bineînțeles, relațiile dintre subsistemele modelului nostru cu sectorul extern.

În această situație, relația fundamentala de echilibru pentru economia noastră se prezintă în felul următor:

Cheltuieli pentru = Cheltuieli pentru + Cheltuieli pentru + Cheltuieli guvernamentale

produsul național consum investiții

= Consum + Economii +Taxe nete

= Venit Național

Modelul static corespunzător acestei economii este:

D = C + I +G (1.1)

C = C0 +c * Yd 0 < c < 1 (1.2)

I = I0 + iy * Y +ir * r ir < 0 < iy (1.3)

G = G* (1.4)

Yd = Y –T (1.5)

T = T0 + ty * Y 0 ≤ ty ≤ 1 (1.6)

psbr = G – T (1.7)

MD = my * Y + mr * r + m0 mr < 0 < my, m0 > 0 (1.8)

MS = M* (1.9)

Y = D (1.10)

MD = MS (1.11)

Unde s-a notat: cu D – cererea agregată, C – cheltuielile de consum, I – cheltuielile de investiții, C0 (pozitivă) – consum autonom, I0 (pozitivă) – investiții autonome, r – rata dobânzii, G – cheltuieli guvernamentale, Y și Yd – output-ul (venitul) respectiv venitul disponibil, T – impozite și taxe, psbr – necesarul de împrumut al sectorului public, MD – cererea de bani (nominală), MS – oferta de bani.

După cum se observă mai apar mărimile G* și M* acestea sugerând faptul că cheltuielile guvernamentale și oferta de bani sunt considerate cunoscute (date exogen).

Introducând timpul (t) în modelul (1.1) – (1.11) vom obține modelul dinamic al economiei cu piață financiară:

Dt = Ct + It +Gt (1.12)

Ct = C0 +c * Yt-1d + cr * rt 0 < c < 1, cr < 0 (1.13)

It = I0 + k(Dt-1 – Dt-2) + ir * rt-1 k > 0, ir < 0 (1.14)

Gt = G* (1.15)

Ytd = Yt – Tt (1.16)

Tt = T0 + ty * Yt-1 0 ≤ ty ≤ 1 (1.17)

(psbr) t = Gt – Tt (1.18)

MtD = my * Yt-1 + mr * rt-1 + m0 mr < 0 < my, m0 > 0 (1.19)

MtS = M* (1.20)

Yt = Dt sau Yt = Yt-1 + α(Dt-1 – Yt-1) 0 < α < 1 (1.21)

MtD = MtS sau rt = rt-1 + β(MtD – MtS) 0 < β < 1 (1.22)

Relația (1.12) arată structura cererii agregate Dt ; relațiile (1.13), (1.14) și (1.17) descriu comportamentele variabilelor Ct, It și Tt, unde:

– c reprezintă propensitatea pentru consum și sugerează direct proporționalitatea consumului cu venitul disponibil;

– cr arată dependența inversă dintre consum si rata dobânzii.

Se observă, practic, comportamentul investițiilor (dependența lor) în funcție de variația cererii agregate și a dobânzii decalate cu un an.

Deficitul (sau excedentul) bugetar este arătat de relația (1.18).

În ce privește cererea de bani (relația (1.19)), ea este introdusă conform ipotezei keynesiste cu privire la structura acestuia: cerere tranzacțională my * Yt-1 , cerere speculativă ms * rt-1 și pentru stoparea cererii m0 ; oferta de bani este considerată ca fiind cunoscută.

Ultimele două relații definesc echilibrul pe piața bunurilor și serviciilor (sau comportamentul output-ului) și echilibrul pe piața financiară (sau relația comportamentală a dobânzii) – α, β fiind viteze de ajustare la echilibru.

Modelul dinamic prezentat anterior descrie un sistem cibernetic, schema acestuia fiind prezentată în figura 1.3 – considerând că sistemul economiei nu se află într-o stare de echilibru:

Fig. 1.3.

Sunt evidente buclele feed-back ce pun în evidență complexitatea funcționării și comportamentul economiei cu piață financiară.

În cadrul modelului cibernetic de mai sus se pun în evidență efectele de transmisie monetară care se stabilesc între cele două piețe: piața bunurilor și serviciilor și piața financiar.

Un asemenea efect de transmisie este cel corespunzător buclei notate cu VI:

D↑ Y↑ MD↑ r↑ I↓ D↓.

Observăm implicațiile unui asemenea efect este evident rolul important atribuit politicilor monetare cu privire la raportul dintre cererea de bani și oferta de bani nu numai cu privire la piața financiară (în ceea ce privește rata dobânzii), dar si pentru piața bunurilor și serviciilor determinând variații ale cererii si ofertei agregate.

Economia de piață este un sistem mult mai complicat decât sugerează reprezentările utilizate mai sus. Pentru a ne edifica asupra mecanismelor ce se produc în economie mai ales în segmentul care ne interesează în mod special – subsistemul economiei de piață monetară – vom privi economia de piață ca un ansamblu de șapte sectoare, cinci aparținând economiei de piață reale și două economiei de piață monetară:

Economia de piață reală: reprezintă acea parte a economiei de piață ce produce efectiv bunuri I utilizează pentru acestea diverse forme materiale, reale ale factorilor de producție.

Ea poate fi structurată în următoarele subsisteme:

– Subsistemul de producție. Orice economie are un aparat de producție, deținând tehnologii cu ajutorul cărora realizează produse și / sau servicii necesare indivizilor și celorlalți agenți economici (firme, guvern, bănci și altele).

Totalitatea proceselor, tehnologiilor, liniilor de fabricație asociate produselor realizate într-o economie reprezintă subsitemul de producție (aparatul de producție).

Aceste produse și servicii realizate merg pe piața bunurilor si serviciilor formând oferta de bunuri, ofertă ce se va confrunta cu cererea de bunuri.

– Subsistemul raportului cerere – ofertă. Produsele unt realizate pentru a satisface o anumită cerere. Practic acest sistem a fost creat din necesitatea reglării raportului cerere – ofertă, a dezechilibrelor ce pot apărea între cele două.

– Subsitemul forței de muncă. Pentru a produce bunuri și servicii ce vor vi oferite pe piață este nevoie de factori de producție, în special de forță de muncă ce intră ca un factor de producție în cadrul sistemului de producție.

Forța de muncă angajată efectiv este atrasă de pe o piață specifică numită piața forței de muncă, fiind tratată separat de ceilalți factori de producție dat fiind importanța pe care o prezintă din foarte multe puncte de vedere, nu numai economic ci și social, politic, administrativ, etc.

– Subsistemul prețuri – costuri – profitabilitate. Bunurile și serviciile aduc un venit determinând, bineînțeles și anumite costuri. Raportul venit – costuri ca și prețurile determină profitabilitatea.

Acest sistem are un rol foarte important deoarece sistemul de producție nu va menține decât acele procese de producție care sunt profitabile, profitabilitatea fiind, practic, o legitate a economiei de piață. El determină (realizează) o selecție naturală a activităților productive, eliminându-le pe cele neprofitabile și ajutând la dezvoltarea celor profitabile.

– Subsitemul formării și distribuirii venitului național. Acest subsistem include procesele ce se desfășoară în cadrul economiei reale în sensul că el concentrează fluxurile de venit rezultate în urma procesului de producție, după care le distribuie în raport cu diferitele destinații. Redistribuirea venitului este importantă, ea reprezentând suportul necesității reluării procesului de producție în perioada următoare la o scală mai mare sau mai mică.

Din venitul realizat, o parte se utilizează în vederea refacerii forței de muncă implicată în procesul de producție, refacere datorată consumului, iar o altă parte este utilizată pentru a face cheltuieli publice.

Economia de piață monetară. (Sistemul financiar – monetar) este legată de cea reală deoarece multe din fluxurile din aceasta sunt însoțite de fluxuri valorice pe care le evaluează (în sens invers – a se revedea figura 1.1.). Cu alte cuvinte, economia monetară include toate fluxurile monetare, valorice din economii.

Acest sistem corespunde ca funcționalitate unei piețe specifice ce asigură reglarea fluxurilor financiar monetare și anume, pieței financiare. Acesta este un concept generic pe care se tranzacționează active capitale. Acestea sunt de două tipuri:

– active financiare – acestea nu prezintă formă materială, fiind “bucăți” de hârtie cărora li se aloca valoare nominală de către un emitent; pot fi împărțite în bani și hârtii de valoare.

– active reale – au valoare ce poate fi evaluată în active financiare.

Banii pot fi sub formă de monedă, bancnote, depozite la vedere și la termen. De-a lungul timpului – au conturat două componente ale masei monetare (moneda privită ca stoc) ce prezintă o deosebire calitativă între ele:

– disponibilități bănești propriu-zise (bani cash, lichizi) instrumente ce re caracterizează printr-o lichiditate perfectă;

– disponibilități semimonetare (“aproape bani”), reprezentând instrumente monetare care pot fi transformate în bani lichizi, sau pot îndeplini si funcțiile acestora, operațiunea de transformare necesitând timp.

În prezent, masa monetară și componentele ei sunt analizate cu ajutorul agregatelor monetare. Numărul acestor agregate monetare ca și denumirile lor nu sunt aceleași în toate țările. De exemplu în Franța se operează cu patru agregate monetare iar în SUA numai cu trei. Dar să enumerăm aceste agregate:

M1: reprezintă masa monetară în sens restrâns fiind format din: numerarul în circulație (bani de hârtie și monedă divizionară), conturile bancare operabile prin cecuri aparținând rezidenților non-financiari, cecuri la purtători sau de călătorie.

Componentele acestui agregat pot stinge imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacție fără consum de timp.

M2: desemnează masa monetară în sens larg, cuprinzând în plus, față de M1, următoarele: depozite la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depozitele pe termen la bănci, acțiuni ale fondului de ajutor reciproc care pot face obiectul unor tranzacții monetare. Practic, M2 – M1 reprezintă disponibilităților nonbancari gestionate de investiții financiare.

M3: conține în plus față de M2 alte plasamente pe termen scurt care nu pot fi încadrate în masa semimonetară (M2 – M1). Deci, cuprinde în plus depunerile pe termen nelimitat și bonurile de economii, depunerile și titlurile de comerț în monede străine (convertibile), bonuri de tezaur I certificate de subscriere la împrumuturile de stat, bonuri negociabile. M3 – M1 formează lichiditățile si depuse la instituții financiar – bancare pe termen scurt.

L: conțin, pe lângă componentele lui M3, economii contractuale depuse pe termen si diferite alte plasamente negociabile, titluri de valoare emise de agenții nonbancari.

Hârtiile de valoare prezintă o mare diversitate

– hârtii de valoare emise de diverse instituții financiare (ex.: certificatele de investitori);

– acțiuni si obligațiuni preferențiale sau obișnuite emise de firme;

– bonuri de tezaur si obligațiuni guvernamentale emise de guvern;

– datorii (credite) pe termen scurt sau lung ale sectorului privat;

– ipoteci și polițe de asigurare – acestea având caracteristica de a corespunde unor active reale.

O caracteristică importantă a economiei de piață este apariția a tot mai multor hârtii de valoare purtătoare de dobânzi și venituri diferite cu scopul de a asigura o mișcare cât mai fluidă de la cei ce obțin bani în exces la cei ce au nevoie de acești bani pentru diverse scopuri.

Deținătorii de bani formează cererea de active. Ei iau decizia de a cumpăra un anumit activ în funcție de venitul așteptat adus de acea hârtie. Oferta este generată de cei ce au nevoi de investiții (bani) cu promisiunea de a asigura o anumită dobândă.

Piața ce asigură tranzacțiile cu active reprezentate de hârtii de valoare se numește piață de capital, constituind una din componentele pieței financiare.

O altă componentă a economiei monetare este piața monetară, locul unde cererea de bani se confundă cu oferta de bani, dar și locul unde autoritatea bancară și guvernul iau decizii în ceea ce privește structura datoriei naționale.

Celor două piețe, monetară și de capital, le corespunde câte un sistem, subsistem al sistemului financiar-monetar.

I.2. Subsistemul pieței monetare:

Acest subsistem are rolul de a regla cererea și oferta de bani, oricare ar fi natura acestor bani. Prețul pe aceasta piața este dat de diferitele forme de rate ale dobânzii asociate diferitelor forme de bani. Se presupun următoarele cinci mari tipuri de active și datorii:

1.)Banii: au caracteristica că nu sunt purtători de dobânda fiind emiși de Banca Centrala sub forma de lichidități (cash-flow) sau de către Guvern pentru compensarea datoriei guvernamentale (bonuri de tezaur pe termen scurt sau obligațiuni pe termen lung când Guvernul le răscumpăra).

Forma pe care o iau banii – monede, bancnote, depozite bancare la termen sau vedere – este puțin importantă, toate acestea putând fi privite sub forma bancnotelor de o unitate monetară, ca un activ complet lichid ce permite exprimarea tuturor datoriilor precum și plata taxelor și impozitelor, neaducând practic nici un venit.

Se va nota cu M(t) cantitatea de bani existentă la începutul anului t.

2.)Datoria guvernamentală pe termen scurt care ia forma bonurilor de tezaur emise de guvern, bonuri ce reprezintă hârtii de valoare răscumpărate, în general, după un an la valoarea de emisie plus o anumita dobândă. Vom nota cantitatea de bonuri de tezaur emisă de guvern la începutul anului t cu Fsg(t), iar rata dobânzii plătită de guvern (t).

3.)Datoria guvernamentală pe termen lung – ia forma unor obligațiuni guvernamentale nerăscumpărabile pentru care se plătește o dobândă perpetuă. Vom nota cu Flg(t) valoarea obligațiunilor guvernamentale deținute de sectorul privat și cu rata dobânzii plătită de guvern.

4.)Datoria privată pe termen scurt ia forma unor bonuri emise de sectorul privat, cantitatea de astfel de bonuri, emise la începutul anului t va fi notată cu Fp(t), iar dobânda plătită la începutul anului t+1 este (t) .

Vom presupune ca aceste bonuri reprezintă volumul împrumuturilor bancare către sectorul privat cu o rată a dobânzii pe termen scurt .

5.)Activele reale (durabile) sunt deținute în întregime de sectorul privat (deci nici de bănci și nici de guvern) și vom nota valoarea totală a acestora cu Ar(t) care aduc proprietarilor un venit anual notat cu (t) reprezentând prețul arendei, chiria la locuințe, ș.a. .

Principala funcție a bonurilor de tezaur și obligațiunilor guvernamentale este de a finanța deficitul bugetar care acumulează active reale. Sistemul bancar preia o parte din datoria guvernamentală și împrumută bani pentru a finanța acumularea de active reale. Se consideră că întregul sistem bancar este concentrat într-o singură banca, Banca Centrală, ea având controlul complet asupra operațiunilor tuturor băncilor .

Pe piața financiară există două centre de decizie, guvernul și Banca Centrală, deciziile lor fiind concentrate asupra structurii datoriei naționale și lichidității pieței monetare:

Guvernul decide asupra variabilelor fiscale sau de control G*, , , , rezultând deficit (sau excedent) bugetar. El poate decide dacă va emite sau nu bonuri sau obligațiuni precum și cantitatea acestora prin care sa finanțează datoria națională.

Banca Centrală poate decide cât de multe astfel de bonuri și obligațiuni va cumpăra cu noii bani puși în circulație sau la ce termen va emite bani noi sub forma de împrumuturi pe termen scurt către sectorul privat.

În economie există o coordonare intre deciziile ambelor autorități pe care le numim, simplu, autorități monetare, aceste decizii neputând fi complet separate și având ca efect cantitatea de bonuri și obligațiuni guvernamentale ce vor fi emise și la ce rată a dobânzii băncile oferă împrumuturi sectorului privat.

Vom introduce o balanță consolidată a guvernului și sistemului bancar (Tabelul 1.1.) în scopul analizei modului în care autoritatea monetară determină structura datoriei naționale, cantitatea de bani emisă pentru acoperirea datoriei guvernamentale și împrumuturile pentru sectorul privat.

Partea I din tabel: băncile au ca active o parte din emisiunile guvernamentale de bonuri de tezaur () (3), o parte din obligațiunile guvernamentale ()(4) și întreaga datorie pe termen scurt a firmelor private(Fp)(5).

Drept lichidități, băncile au o cantitate de bani emisă către sectorul privat (M)(1). Chiar dacă activele lor sunt acoperite prin emisiunea de monedă, există două cauze care, la un moment dat, fac ca valoarea activelor băncilor să difere de cantitatea de bani emisă:

i.) băncile pot avea o pierdere sau un spor de capital la oricare din activele pe termen lung deținute de ele: dacă rata dobânzii creste, prețul obligațiunilor guvernamentale scade rezultând o pierdere de capital la oricare dintre obligațiunile pe care le vor vinde în viitor.

ii.) băncile primesc dobânda pentru activele pe care le dețin, neplătind dobânda la banii emiși. Neglijând cheltuielile de funcționare a sistemului bancar, băncile pot obține un profit pe care-l pot investi în noi active fără a emite noi bani. De aceea în balanța băncilor s-a introdus avuția neta(2).

Tabel 1.1. Balanța consolidata a guvernului și băncilor

În balanța guvernului (II) sunt incluse valorile curente ale bonurilor de tezaur și obligațiunilor emise de guvern ( și ) (6 și 7) acestea reprezentând valoarea datoriei naționale brute (8).

In partea III sunt incluse doar lichiditățile nete ale autorității financiare:

(M) cantitatea de bani emisă către sectorul privat (9) valoarea neta a bonurilor de tezaur și a obligațiunilor guvernamentale aflate în posesia sectorului privat: -=Fsg (10) și respectiv -=Flg (11), iar ca active: împrumuturile acordate sectorului privat (Fp) (12) și datoria națională netă R (13).

Mecanismul de finanțare a deficitului bugetar

La începutul anului t+1 autoritățile financiare pot întreprinde următoarele acțiuni:

(1) pot creste oferta de bani de la M(t) la M(t+1);

(2) pot creste valoarea bonurilor de tezaur de la Fsg(t) la Fsg(t+1);

(3) pot creste valoarea obligațiunilor guvernamentale aflate în posesia sectorului privat de la Flg(t) la Flg(t+1);

(4) pot reduce cantitatea de bani împrumutată sectorului privat de la Fp(t) la Fp(t+1) .

Suma acestor patru elemente trebuie sa fie egală cu deficitul bugetar guvernamental de la începutul anului t+1:

B = M+Fsg+Flg-Fp ,

unde s-a notat M=M(t+1)-M(t) si, similar pentru celelalte elemente.

Putem scrie Flg ca fiind:

Flg=Flg(t+1)- Flg(t)=[ Flg(t+1)*ilg(t+1)- Flg(t)*ilg(t)]*1/ ilg(t+1)+ Flg(t)* ilg(t)[1/ ilg(t+1)+1/ ilg(t)]

Primul element din dreapta egalului reprezintă creșterea numărului de obligațiuni în cursul anului t înmulțită cu prețul unei obligațiuni pe piață la începutul anului t+1(definind o obligațiune ca fiind o promisiune de a plăți 1$ pe an). Practic arată cantitatea de bani folosită pentru a finanța cheltuieli guvernamentale.

Cel de-al doilea element reprezintă creșterea intre începutul anului t și începutul anului t+1 a valorii obligațiunilor deja existente la începutul anului t, deci măsoară sporul de capital datorat deținerii în proprietate a obligațiunilor guvernamentale. Deficitul bugetar brut va include și aceasta apreciere a capitalului incorporat în obligațiunile existente pe piața. Dobânda la datoria guvernamentala plus sporul de capital ce trebuiesc plătite la începutul anului t+1 pentru obligațiunile existente la începutul anului t este:

Flg(t)*ilg(t)+ Flg(t)*ilg(t)[1/ ilg(t+1)-1/ ilg(t)]= Flg(t)[ilg(t)+( ilg(t)- ilg(t+1)/ ilg(t+1)]=

Flg(t)*(t) venitul obligațiunilor guvernamentale incluzându-se dobânda și sporul de capital.

Cauzele creșterii valorii datoriei nete sau deficitului bugetar sunt:

a.) creșterea cheltuielilor guvernamentale cu bunuri și servicii ;

b.) plata efectuată de guvern cu dobânzile către sectorul privat și aprecierea valorii datoriei existente;

c.) creșterea cheltuielilor transferabile către salariați și deținătorii de proprietate;

d.)scăderea taxelor și impozitelor percepute de către guvern salariaților și deținătorilor de proprietate.

În figura este reprezentat subsistemul pieței monetare (acoperirii deficitului bugetar).Liniile 1, 2 și 3 arată contribuția cheltuielilor guvernamentale cu bunurile și serviciile la formarea deficitului bugetar.

Dobânda plătită de guvern către sectorul privat incluzând dobânda la bonurile de tezaur ( Fsg) plus dobânda și sporul de capital la obligațiunile guvernamentale ( Flg) minus plata dobânzii către bănci de către sectorul privat (- Fp) sunt reprezentate de liniile 4,5,6,7,8 și 9. Efectul total al acestor plăți de dobânda asupra deficitului bugetar este arătat de linia 10.

PG

R

M V B

Fsg I*sg

Flg I*lg H*q t*q

H*w t*w

Fp I*p C1, C2 Q

(S5)

G*1, G*2 J1, J2 q’a, q’b P1, P2

(S2) (S4)

Fig. 1.3.

Liniile 11, 12 arata efectul plaților transferabile asupra deficitului bugetar, iar 13,14 arata cum venitul provenind din impozite și taxe reduce deficitul.

Linia 15 arata faptul ca un deficit bugetar neacoperit se acumulează în datoria publica(R).

Din balanța consolidată a autorităților financiare știm ca:

M = Fp + R – Fsg – Flg,

aceasta relație de identitate fiind arătată de liniile 16,17,18 și 19, iar linia 20 arată că între cantitatea de bani emisă către sectorul privat și deficitul bugetar există un efect proporțional negativ.

Se observă că se formează o buclă feed-back negativă ce prezintă următorul efect de transmisie:

M=>B=>R=>M

I.3. Subsistemul pieței de capital:

Este al doilea subsistem important al pieței financiare. Pe piața de capital se determină prețul (rata dobânzii) și venitul aferente fiecărui activ.

În funcție de momentul în care se face tranzacția, ea se împarte în două segmente dependente temporal: piața primară și cea secundară.

Piața primară are rolul de plasare a emisiunilor de titluri mobiliare în scopul atragerii capitalurilor financiare disponibile pe termen mediu și lung, atât de pe piețele de capital intern, cât și pe cele internaționale, oferind posibilitatea eminentului de titluri de valoare să intre în contact direct cu investitorii, obținând astfel resursele financiare necesare.

La noi dezvoltarea pieței primare de capital este direct legată de procesul de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat.

Piața secundară. După ce au fost puse în circulație titlurile mobiliare prin emisiune, acestea fac obiectul tranzacțiilor pe piața secundară de capital, aceasta concentrând în același loc investitori particulari și instituționali ce pot vinde sau cumpăra valorile mobiliare, având garanția că acestea au valoare și pot fi reintroduse oricând în circuit, titlurile putând fi valorificate înainte să aducă venit (dobânda și dividende).

Piața secundară funcționează prin intermediul piețelor de negocieri – piețe interdealeri – și, în principal, a burselor de valori, acestea fiind instituții specifice economiei de piață, concentrând în același spațiu economic și geografic cererea și oferta de titluri mobiliare, negociate deschis, liber și permanent, pe baza unor regulamente cunoscute .El reprezintă un barometru destul de exact al stării de fapt din domeniul economic. Regulile de funcționare ale bursei de valori fac referire la următoarele aspecte:

– condițiile de înființare ale acesteia;

– funcționarea conducerii instituției bursiere;

– condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un titlu mobiliar să fie cotat și tranzacționat;

– modul de formare a cursului, ș.a. .

Bursa de Valori este organizată ca o societate comercială (pe acțiuni) privată, publică sau mixtă, organizarea ei internă fiind foarte riguroasă. Obligațiile instituției față de agenții economici sunt bine definite.

Conducerea operativă a bursei este asigurată de un Consiliu al Bursei (alcătuit din reprezentanți aleși ai acționarilor, salariaților precum și ai emitenților), acesta fiind mandata cu organizarea și reglementarea întregii funcționări a acestuia.

Pentru ca o valoare mobiliară să fie admisă pentru a fi tranzacționată la bursă, aceasta trebuie să îndeplinească unele condiții: emitentul trebuie să se înscrie în anumiți parametri (să aibă o anumită dimensiune – mărimea capitalului propriu să atingă un anumit nivel de rentabilitate, să aibă obiective strategice, să ofere publicului interesat informațiile necesare). Chiar și în țările cu o economie de piață dezvoltată nu toți agenții economici îndeplinesc condițiile de intrare pe piața bursieră; practic, cu cât economia este mai dezvoltată cu atât cerințele sunt mai mari.

Legat de evoluția prețului unei valori mobiliare este important de precizat că:

– dinamica prețului și cursul hârtiilor de valoare evoluează în același sens. Spre exemplu, dacă ne confruntăm cu o perioadă caracterizată de o inflație puternică, deci, cu creșteri mari de prețuri, există o probabilitate foarte mare ca și cursurile titlurilor să prezinte un trend ascendent.

– o creștere a ratei dobânzii implică o scădere a cererii de titluri și deci o scădere a prețurilor acestuia.

În legătură cu operațiunile desfășurate la bursă, ele sunt:

– operațiuni la vedere: presupun livrarea imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor de valoare la cursul (prețul) zilei acceptat de agenții participanți;

– operațiuni la termen: acele operațiuni în care contractarea, înțelegerea privind numărul de titluri tranzacționate la cursul de schimb și la data scadenței se va realiza la un moment dat (t0), tranzacția urmând a se derula ulterior, la data fixată (t1) numită și zi de scadență.

La 1 iunie 1881 s-au pus bazele organizării tehnice a bursei de valori din regat, odată cu Legea asupra burselor, mijloacelor de schimb și de mărfuri. Azi constituirea Bursei de valori din București reprezintă o componenta esențiala a procesului de restructurare a sistemului economic românesc și de creare a mecanismelor și instituțiilor specifice economiei de piață.

Piața Our-the-counter (OTC), o altă componentă a pieței secundare, face parte din categoria burselor secundare, aici se tranzacționează valori mobiliare emise de societăți ce nu îndeplinesc anumite condiții pentru a fi cotate la bursa de valori (fie au o importanță locală, fie sunt noi, fie au un nivel de dezvoltare ce nu permite accesul la cotația oficială). Acesta nu are un sediu localizat geografic, ea fiind o “piață electronica”.

Piața OTC din România a fost creată pentru tranzacționarea, în principal a valorilor mobiliare provenite în urma privatizării în masă, fiind creată după modelul complet informatizat al bursei NASDAQ, sistemul de tranzacționare pentru piața OTC românească se numește RASDAQ, creat pe baza sistemului PORTAL al pieței NASDAQ.

În sistemul economiei de piață (capitaliste) prezența piețelor interdealeri și, în special, a bursei de valori este mai mult decât necesară, aceasta având un rol foarte important într-o economie modernă. În sprijinul acestei afirmații putem aduce următoarele argumente:

– acestea stimulează investițiile, concomitent cu dezvoltarea sentimentului de proprietar – proprietate privată (făcând referire la cumpărătorii și deținătorii de active financiare);

– transformă rapid, operativ, capitalul bănesc (banii) în capital real și invers;

– acționează pozitiv asupra pieței muncii, a bunurilor și serviciilor precum și a pieței de capital, acest lucru decurgând din preferința gospodăriilor pentru patrimoniul financiar;

– favorizează intrarea liberă pe piață a capitalului disponibil și o mobilitate mare a sa;

– stimulează procesul de gestionare a puterii economice, de preluare a controlului unor societăți pe acțiuni prin deținere pachetului de acțiuni de control;

– este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a anumitor prevestește declanșarea unei recesiuni sau crize; ridicarea cursurilor este un semn al expansiunii.

Privind în ansamblul ei, piața de capital, pe aceasta, spre deosebire de piața monetară, sunt tranzacționate și active reale a căror valoare reală o notăm cu Ar; valoarea totală a activelor reale este dată de cantitatea disponibilă din fiecare activ înmulțită cu prețul de piață al acestuia (liniile 21 și 22 din figura 1.4.)

Ar = K1*P1 + K2*P2 + …

Venitul așteptat al acestor active este notat cu . El depinde de profiturile așteptate, inclusiv de sporul de capital ce se va obține în procesele de producție ce utilizează aceste active durabile și de prețul de cost curent al acestor active. Cu cât profitabilitatea așteptată a proceselor de producție este mai mare și prețul curent al activului durabil este mai mic, cu atât mai mare va fi venitul așteptat al acestui activ. Acest lucru este reprezentat prin efectul proporțional și diferențial pozitiv combinate de linia 23 deoarece profitabilitatea așteptată viitoare a proceselor de producție relevante va fi , cu o oarecare probabilitate , mai mare cu cât creșterea actuală a profitabilității acestor procese este mai rapidă.

Putem spune ca un portofoliu de active al unui individ conține un șir de valori ale diferitelor active și un șir de rate ale dobânzilor sau venituri așteptate la aceste active : M, Fsg, Flg, Flp, Ar și respectiv: , , , . Se pune problema dacă indivizii doresc să dețină acest portofoliu în condițiile în care sunt date ratele dobânzii și veniturile așteptate aferente acestor active și dacă ei vor prefera alt portofoliu sau vor înlocui un tip de activ cu altul în cazul în care piața nu este în echilibru.

Se va nota cu sg, lg, sp și r valorile activelor din fiecare tip pe care indivizii doresc să le dețină în condițiile de piață date, cu ratele dobânzii și veniturile așteptate ale acestora cunoscute.

M

E*i

sg sg-Fsg Fsg i*sg

Flg*ilg i*lg

lg lg-Flg Flg i*sp

sp sp-Fsp Fsp

r r-Ar Ar E*q Y

K1, K2 P1, P2 A

(S2) (S4) qa, qb (S5)

Fig. 1.4.

Vom putea introduce o serie de termeni care să indice gradul de dezechilibru pe fiecare piață a activului (piața bonurilor de tezaur, piața obligațiunilor guvernamentale, piața creditelor pe termen scurt și piața activelor reale – acestea fiind componente ale pieței de capital), practic acești termeni vor arata excesul din activul dorit față de activul deținut de indivizii privați. Acest fapt este indicat prin liniile: 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35.

Modalitatea în care este determinată structura de portofoliu dorită este arătată prin liniile 36, 37, 38 și 39. Linia 37 arată proporționalitatea pozitivă ce există între valoarea totală a proprietății ce urmează a fi investită (A) și cantitatea din fiecare activ care se dorește să fie deținută în portofolii, deci, cu cât A este mai mare cu atât mai mare va fi cantitatea din fiecare activ dorit în portofoliu.

Dacă avem dată profitabilitatea așteptată viitoare, venitul așteptat al activului va fi cu atât mai mare cu cât prețul lui de cost curent este mai mic, acest lucru fiind arătat de linia 24 ce completează determinarea lui .

Pot exista anumite evenimente exogene ce pot afecta optimismul investitorilor în ce privește profitabilitatea așteptată viitoare, acestea fiind notate cu , influența lor fiind reprezentată de linia 25.

Venitul așteptat al obligațiunilor guvernamentale () depinde de rata dobânzii la aceste obligațiuni printr-un efect proporțional pozitiv (linia 26) și de sporul de capital adus de obligațiuni care este proporțional cu reducerea ratei dobânzii acest lucru fiind reprezentat printr-un efect derivativ negativ (linia 27).

Linia 36 exprimă nevoia de a deține bani lichizi ca un mijloc de plată. Dacă venitul național net (Y) este considerat un bun indicator al volumului tranzacțiilor din economie, atunci aceasta linie arată că, cu cât volumul acestor tranzacții este mai mare, cu atât mai mare va fi cantitatea de bani pe care indivizii vor dori să o dețină, și mai mică, ca o consecință, va fi partea din avuție pe care ei vor dori să o dețină sub forma de active nonmonetare (=sg + lg + sp + r). Această relație nu este rigidă dacă avem în vedere faptul că, cu cat sunt mai mari veniturile provenind de la active nonmonetare, cu atât indivizii vor intenționa să aleagă active nonmonetare în locul banilor , acest lucru este sugerat de linia continua 38.

Deci cererea de bani va fi mai mare cu cât: a.) este mai mare volumul tranzacțiilor ce trebuiesc finanțate și b.) sunt mai mici veniturile provenite de la activele nonmonetare.

O relație foarte importantă este cea dintre cererea pentru diferite forme de active nonmonetare și venitul anticipat al acestora, aceasta fiind exprimată de linia punctată 38 și 39 principiul fiind următorul: cu cât e mai mare venitul anticipat al unui activ în raport cu altul, cu atât mai atractiv va fi primul activ pentru un investitor. De exemplu dacă crește , bonurile de tezaur devin mai atractive și aceasta poate duce la o creștere a sg și sp si, prin urmare, la o scădere a lui lg și r . Nu trebuie, însă, neglijată relația între venitul diferitelor forme de active cum ar fi relația între ratele dobânzii pe termen scurt() și pe termen lung().

Investitorii vor dori să obțină o cantitate mai mare de sg decât lg dacă: a.) rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung și b.)așteptările ca rata dobânzii pe termen scurt să crească în viitor sunt mai mari. Trebuie ținut cont de faptul că așteptările privind nivelurile viitoare ale ratei dobânzii depind de o serie de factori exogeni, notați cu , acest lucru este exprimat de linia 39.

În final vom arăta reacția investitorilor la dezechilibre în ce privește deținerea de active.

Dacă avem în vedere bonurile de tezaur și obligațiunile guvernamentale pentru rate ale dobânzii date, investitorii vor crește depozitele de astfel de active dacă există un deficit în ceea ce privește cantitatea dorită și cantitatea deținută din activele respective, lucru evidențiat de liniile 40 și 41.

Pe baza numărului de acțiuni existente (Flg*ilg) și a ratei dobânzii la obligațiunile guvernamentale () se determină valoarea acestor obligațiuni (Flg ) cu ajutorul liniilor 42 și 43.

Un mecanism similar acționează în cadrul creditelor acordate de bănci investitorilor privați. Cantitatea de credite acordate de bănci va creste cu o rată depinzând de deficitul dintre creditul dorit și cel acordat deja (linia44).

Dacă avem în vedere activele reale, Ar, cu cat mai mare va fi cererea în exces de astfel de active K1, K2, … cu atât mai rapid vor creste prețurile lor de vânzare P1,P2, … lucru arătat de linia 45. Acest lucru este foarte important pentru întregul mecanism al pieței de capital și vom arata aceasta prin următorul exemplu: vom presupune că guvernul decide finanțarea unei datorii pe termen lung si, pentru a tenta sectorul privat în vederea achiziționării de bonuri de tezaur în loc de obligațiuni guvernamentale, reduce și crește de aici rezultă o creștere a venitului anticipat (linia 26) ceea ce face ca activele reale Ar sa fie mai puțin atractive decât Flg și va reduce deci Ar .

Deci oferta în exces de Ar va crește, deficitul dintre activele dorite și cele deținute (r – Ar ) va scădea ducând la scăderea prețurilor activelor durabile (linia 45) , producția de astfel de active fiind mai puțin profitabilă.

În fig.1.5. sunt reprezentate buclele feed-back cu ajutorul cărora se reglează câtre echilibru diferitele piețe de active: piața bonurilor de tezaur, piața obligațiunilor guvernamentale, piața creditelor și piața activelor reale.

Există câte o buclă feed-back pentru fiecare activ Fsg, Flg , Fsp, Ar, ele fiind condiționate în funcționarea lor pe de o parte de structura portofoliului dorit de active (sg , lg , sp , r), iar pe de altă parte de nivelul ratelor dobânzii și venitul anticipat corespunzătoare (,,, ).

Fig. 1.5.

În afară de aceste bucle feed-back, în cadrul sistemului pieței financiare se mai formează o buclă feed-back împreună cu celelalte subsisteme, ea arătând importanța activelor durabile în reglarea proceselor ce au loc în economia de piață. Ea este reprezentată în figura 1.6. și arată modalitatea de acumulare a activelor reale în economie, fiind, deci, o buclă feed-back a creșterii economice.

Efectul de transmisie corespunzător acestei bucle este următorul :

unde,

A = valoarea avuției deținute: suma tuturor economiilor trecute – dacă se include și sporul de capital inclus în venit – și a economiilor curente (notate cu Z );

P.C.= cheltuielile pentru consum (cu P= preț);

Y = venitul național total;

Yq = venitul net disponibil din proprietate;

Q= venitul din proprietate.

Ar (r-Ar) P Y Q Yq

PC

A Z

Fig. 1.6.

Dacă ținem cont de faptul că variabilele de pe conturul buclei feed-back din fig.1.6. aparțin mai multor subsisteme, și anume P și P.C. lui S4 (subsistemul preturi – costuri – profitabilitate), iar Y, Q, Yq, Z și A lui S5 (subsistemul formării și distribuirii venitului național) se pot reprezenta conexiunile care se formează între subsisteme:

Fig. 1.7.

CAPITOLUL II. Evoluția teoriilor monetare

Este bine cunoscut că moneda constituie un “bun” special care servește atât ca numitor comun în determinarea valorii bunurilor și serviciilor, dar și ca instrument al tranzacțiilor. Putem schimba bunuri și servicii contra unei cantități de monedă, iar cu aceasta putând achiziționa alte bunuri si servicii, producând astfel o anumită valoare de schimb.

Se poate afirma că, indiferent de formele sale, moneda exprimă și măsoară o anumită valoare, iar determinarea acestei valori a constituit și constituie o problemă fundamentală a teoriilor și școlilor monetare.

În cele ce urmează vor fi expuse anumite opinii, teorii privind moneda și fenomenele generate de ea vor fi în economie, acestea aparținând diferitelor școli de gândire economică.

II.1. Teoria cantitativă clasică

Această teorie este considerată cea mai tradițională dintre teoriile monetare. Deși părintele acestei teorii este considerat D. Home, totuși ea are o istorie mult mai veche, reprezentanții mercantilismului și economiștii clasici enunțând principiile de bază ale acesteia.

Ulterior lui Home, ea a fost îmbogățită cu noi elemente, “modernizată”, în special de către I. Fisher (1911), A. Pigou (1917), A. Marshall și alții. În perioada crizei economice din anii ’29 – ’30 a căzut în dizgrație, nefiind capabilă să ofere soluții pentru eliminarea cauzelor care au declanșat-o. Este luată în considerare ’50 de către reprezentații Școlii de la Chicago, mai cu seamă de Milton Friedman.

II.1.1. Mercantilismul

Termenul de mercantilism a căpătat semnificație pentru prima dată în mâinile lui Adam Smith privind cele două sisteme diferite de economii, cu privire la îmbogățirea oamenilor: sistemul comerțului sau sistemul mercantil și sistemul agriculturii.

Mercantilii au considerat că singura formă de avuție este moneda, mai precis aurul și argintul (metale prețioase), dar esența mercantilismului o reprezintă, desigur, doctrina că este de dorit o balanță comercială favorabilă (excedentară), aceasta asigurând prosperitatea națională. Ca și individul, o țară trebuie să cheltuiască mai puțin decât încasează ca venit. Acest surplus de venit peste nivelul consumului a fost identificat de către autorii mercantiliști cu achiziția de valută forte sau “trezorerie” (lingouri de aur și de argint). Altfel spus, banii au fost egalați fals cu capitalul iar balanța favorabilă a comerțului balanța anuală a venitului național peste venitul consumului. Aceasta constituind, practic, și esența criticii lui Adam Smith asupra mercantilismului.

Chiar de pe vremea lui Adam Smith au existat comentarii cu privire la această confuzie – a banilor cu capitalul sau, mai practic, moneda cu avuția – sau aceasta fiind o falsă interpretare a analiștilor economici generată de slăbiciunea extraordinară a exprimării scriitorilor din acele vremuri, existând de altfel mai multe interpretări.

Adam Smith atrage atenția că doi dintre cei mai buni scriitori englezi (despre comerț) – Thomas Mun și John Locke – au scos la iveală faptul că avuția unei națiuni nu constă numai în aurul și argintul său, ci și din pământuri, case și bunuri de consum de diferite feluri; cu toate acestea, în timpul argumentărilor, pământul, casele și bunurile (cu alte cuvinte capitalul) le scapă din atenție, iar argumentul lor în mod frecvent este că întreaga avuție contă din aur și argint.

Există totuși mercantiliști moderați ce nu au identificat banul cu capitalul și care l-au urmat pe Aristotel în prezentarea naturii pur convenționale a banilor, dar este foarte adevărat că aproape toți scriitorii mercantiliști au întreținut iluzia că banul și capitalul sunt cam același lucru.

Revenind la balanța comerțului, ceea ce se distinge la teoria mercantilistă este ideea fixă privind menținerea obiectivă a unui dezechilibru chiar pe termen lung. Posibilitățile prin care o țară câștigă valută străină sunt: (1) exportul de mărfuri vizibile, (2) exportul de servicii invizibile, (3) export de metale prețioase sau (4) importul de capital, fie sub forma investițiilor străine în interior, profiturilor pe seama propriilor investiții în străinătate sau împrumuturilor garantate de străini. Modalitățile de cheltuire a valutei străine sunt: (1) importuri vizibile, (2) importuri invizibile, (3) importuri de metale prețioase și (4) exportul de capital cu scopul de revendicare a anumitor drepturi asupra străinilor. Cela patru elemente se echilibrează întotdeauna, deoarece dacă primele trei nu o fac diferența apare drept un export sau import de capital. Atunci când autorii mercantiliști e referă la excedentul balanței comerciale, ei înțeleg prin aceasta un exces de exporturi, atât vizibile cât și invizibile, față de importuri, interpretând acest lucru fie ca o scurgere de aur în interior sau, pentru garantarea creditului acordat țărilor străine, exportul de capital. Deci ei s-au gândit mai ales la ceea ce numim “contul curent” distinct față de “contul de capital” din balanța de plăți.

Thomas Mun a constatat de timpuriu (1630), că o scurgere de bani din exterior spre interior, datorită unui excedent a balanței comerciale are ca efect o creștere a prețurilor interne și că “a vinde scump și a cumpăra ieftin” duce în final la un deficit de balanță. Acest lucru este explicat prin automatismul prin care se stabilește o “repartiție naturală a banilor” între țările care fac comerț și nivelurile prețurilor interne în diferite țări ajungându-se în final la egalarea importurilor cu exporturile fiecărei țări, echilibrându-se balanțele comerciale.

Cu alte cuvinte orice stocare suplimentară de aur într-o țară duce la creșterea prețurilor din țara respectivă în raport cu celelalte țări, iar eventualul surplus rezultat de pe urma importului va fi finanțat printr-o ieșire de aur spre exterior.

Acest fenomen produce aceeași reacție în țara de intrare a aurului. Procesul va continua până când toate țările au ajuns la un echilibru al balanțelor comerciale, corespunzător unei rezerve mai mari de metal monetar.

Potrivit “ecuației schimbului” (M · V = P · T), cantitatea de monedă (M), multiplicată de un număr de ori (V) este egală cu volumul total al tranzacțiilor (T), înmulțit cu prețul mediu al bunurilor (P). Thomas Mun a susținut că moneda stimulează tranzacțiile comerciale impunând o viteză mai mare de circulație a bunurilor, punând accentul pe influența masei monetare (M) asupra volumului tranzacțiilor (T), mai mult decât asupra prețului mediu (P). Altfel pus, o creștere a masei monetare (a ofertei de monedă) are loc datorită creșterii cererii de monedă. Deci, în concepția a, volumul tranzacțiilor și nu prețurile vor fi în mod direct afectate de o intrare de bani din exterior.

Teoria cantitativă a lui John Locke se bazează pe proporționalitatea dintre nivelul prețurilor și cantitatea de monedă, aceasta incluzând și viteza de circulație. El susține că prețurile variază într-o anumită proporție în raport cu cantitatea de bani aflată în circulație, proporția depinzând de volumul tranzacțiilor. În viziunea lui, valoarea monedei depinde de cantitatea de monedă aflată în circulație. În virtutea aceste concluzii, el atacă principiile mercantilismului și îndeosebi pe cel cu privire la egalitatea dintre cantitatea de monedă și avuție. Totuși el rămâne un mercantilist deoarece o asemenea teză era în avantajul țării sale de a avea un stoc mai mare de bani decât orice altă țară.

Majoritatea economiștilor secolului al XVIII-lea pledează pentru un excedent al balanței comerciale, cu restricția ca prețurile să nu crească când banii din exterior sunt folosiți pentru finanțarea unui volum mare al tranzacțiilor. Cu toate că, în viziunea lor, cantitatea de monedă aflată în circulație nu are o importanță economică, creșterea acesteia ar putea avea un efect stimulator asupra producției.

În lucrarea “Banii și comerțul luați în considerare” (1705), John Law pornește de la premisa că un surplus de monedă are ca efect crearea de noi locuri de muncă. În plus, el susține că atâta timp cât este mai ieftin să nu împrumuți bani, vânzările și profiturile vor crește, neimplicând o creștere a prețurilor ci chiar o scădere a lor. Acest lucru presupune o mare elasticitate a stocului de mărfuri, o creștere mică a prețurilor, având ca efect creșterea cantității e bunuri oferite.

Concepția sa “banii stimulează comerțul” poate fi considerată valabilă pe termen scurt (perioade scurte), echilibrul realizându-se prin autoreglare. O intrare a aurului are un efect treptat asupra prețurilor. Explicația sa este: în prima fază nu se înregistrează nici o modificare; treptat, însă, prețurile încep să crească, mai întâi la o marfă, apoi la celelalte. În cele din urmă ating o anumită proporție ținând cont de noua cantitate de bani aflați în circulație. Numai în acest interval, dintre intrarea metalelor prețioase și creșterea prețurilor, sporirea cantității de monedă aflată în circulație este benefică economiei.

Cu alte cuvinte el pune accentul pe o creștere graduală a ofertei de monedă pentru a nu modifica nivelul prețurilor.

II.1.2.Teoria cantitativă în concepția lui Cantillon și Hume

Cantillon este primul economist care nu a lăsat nici o îndoială că efectul creșterii vitezei de circulație (V) echivalează cu o sporire a masei monetare (M) și arată că efectul creșterii cantității de bani asupra prețurilor și veniturilor depinde de modul în care sunt administrați banii în economie.

În explicarea raportului dintre masa monetară (M) și prețul mediu (P) folosește următorul raționament: o creștere a producției de aur afectează veniturile, prin urmare și cheltuielile cu bunurile de consum, precum și prețurile la produsele alimentare, ducând la o creștere a profiturilor și o scădere a salariilor reale. Cu alte cuvinte el susține că o creștere a a lui M va determina creșterea prețurilor și va afecta structura acestora, depinzând de primitorii inițiali ai noilor bani și de cererea lor relativă de bunuri. Efectul diferit al administrării banilor este cunoscut sub numele de “efectul cantillon” și e referă la faptul că modificarea masei monetare nu afectează toate prețurile în același fel, în aceeași măsură și în același timp.

El susține că o intrare de aur din exterior conduce la o creștere a prețurilor, dar acest lucru este favorabil. A vinde scump și a cumpăra ieftin nu înseamnă numai un raport favorabil între prețul de export și cel de import, dar și o balanță excedentară a prețurilor, cu implicația ca cererea străină de mărfuri indigene și cererea internă de mărfuri străine să fie inelastice.

Sintetizând concepția lui Cantillon putem spune că și-a concentrat atenția asupra efectelor variațiilor masei monetare și anume că:

– efectul inflaționist generat de creșterea masei monetare poate fi evitat dacă tranzacțiile vor fi satisfăcute printr-o creștere corespunzătoare a acesteia;

– inflația poate fi provocată, fie prin majorarea cantității de monedă din metale prețioase, fie de bani de hârtie, deci, indiferent de forma de existență a acesteia. În cazul monedei de hârtie inflația se declanșează cu atât mai repede cu cât încrederea populației în această monedă este mai mică;

– dinamica schimburilor externe evidențiază că o creștere a intrărilor de metale prețioase din exterior determină o majorare a activității productive, urmate de o stagnare datorită creșterii prețurilor și scăderii corespunzătoare a exporturilor ca urmare a diminuării cererii externe. În această situație cererea internă de bunuri de capital și de bunuri va crește determinând o creștere a importului ce determină la rândul lui o ieșire de metale prețioase din țară, ducând într-un final la scăderea prețurilor interne prin efect deflatoriu. În virtutea acestor circumstanțe e va menține un oarecare echilibru între producție și consum;

– creșterea producției interne de metale prețioase are ca efect o creștere a prețurilor care poate frâna fenomenul productiv intern și mări importurile.

David Hume este considerat părintele teoriei cantitative, el fiind un sistematizator profund al ideilor lai Cantillon. Reputația lui Home se datorează încercărilor lui de a pune în conexiune principiile teoriei cantitative cu alte principii economice liberale.

Valoarea intrinsecă a monedei nu influențează valoarea ei de schimb, aceasta fiind expresie a valorii reale, exprimate și dobândite în procesul circulației. Teoria lui David Hume poate fi rezumată la următoarele două concepte fundamentale:

– prețurile bunurilor sunt determinate de cantitatea de monedă aflată în circulație;

– prețurile sunt determinate pentru masa bunurilor efectiv schimbate pe bani, înțelegând prin aceștia numai mijloacele de plată ce participă efectiv la tranzacții (monedă lichidă).

El introduce, deci, noțiunea de relație cauzală între M și P. Conform concepției sale, T și V sunt insensibile la modificările lui M, iar M și P variază proporțional. Din aceste considerente teoria sa a fost denumită “teoria cantitativă rigidă”, susținând perfecta rigiditate a unui sistem economic în echilibru și care se ajustează aproape instantaneu când apar dereglări, cu alte cuvinte, dacă se dublează masa monetară la un moment dat, se vor dubla imediat prețurile, urmând o relație strict matematică.

Teoria lui Home a fot sprijinită cu interes de SUA, fiind modernizată și generalizată de diferiți economiști, în formă de ecuații, corespunzătoare unui model teoretic denumit “modelul tranzacțiilor”.

În Europa a avut succes un alt model diferit, conceput prima oară de A. Marshall și dezvoltat ulterior de economiștii de la Cambridge, în special de A. Pigou, model denumit “al soldurilor monetare” sau “al rezervelor”.

II.1.3. Modelul tranzacțiilor (Fisher)

Acest model derivă din modelul rigid elaborat de Home, formularea sa matematică fiind dată de relația:

P ·· T = M · V sau P = (M · V) / T, (2.1)

unde:

P = prețul mediu al tuturor componentelor lui T;

T = tranzacțiile intermediare de monedă;

M = cantitatea de monedă în circulație;

V = viteza medie de circulație a monedei.

Formularea modernă a modelului tranzacțiilor aparține lui Irvin Fisher, el formulând relația de egalitate necesară între cantitatea de monedă și viteza ei de circulație, pe de o parte, și nivelul prețurilor, pe de altă parte. În lucrarea sa “Puterea de cumpărare a banilor” (1911) prezintă versiunea evoluată a teoriei cantitative, a cărei esență se regăsește în cunoscuta sa ecuație a schimburilor, de forma:

P · T = M · V + M’ · V’ sau P = (M · V + M’ · V’) / T (2.2),

unde:

M = cantitatea de monedă efectivă;

M’ = cantitatea de monedă de cont (scripturală) sau masa depozitelor bancare;

V = viteza de circulație a monedei efective;

V = viteza de circulație a monedei de cont, respectiv a depozitelor bancare.

Egalitatea (2.2) exprimă dependența directă a prețurilor de cantitatea de monedă (M și M’), corelată cu viteza de circulație (V și v’) și raportată la volumul tranzacțiilor efectuate într-o anumită perioadă (T).

Ecuația lui Fisher aduce un element nou; leagă mișcarea prețurilor nu numai de cantitatea de monedă ci și de alți factori. Dacă M (sau M’) se majorează, respectiv V (sau V’), sau ambele, iar T rămâne constant se tinde către o situație inflaționistă a economiei. Același efect se obține dacă T se micșorează, iar celelalte variabile rămân neschimbate.

Analizând pe termen scurt natura variațiilor factorilor care intră în ecuația lui Fisher putem desprinde următoarele concluzii:

a) variația lui M influențează nivelul lui P dacă aceasta este mai puternică. M exercită o influență relativ rapidă asupra lui V și T;

b) o creștere a lui M apare de cele mai multe ori în perioada de avânt economic, fiind corelată cu expansiunea creditului bancar;

c) creșterea lui M nu îl influențează doar pe P, dacă factorii de producție nu sunt utilizați în întregime;

d) relațiile dintre M și V, în mod normal, tind să se mențină stabile. Pot interveni variații când într-o situați excepțională se produce o scădere a veniturilor personale și se cheltuiesc economiile prin reconstituirea rezervelor din economie. Dacă M scade, în general și în perioade normale V va scădea ușor, dar nu mereu proporțional.

e) raportul M · V – P · T trebuie înțeles în sensul că variațiile lui M · V nu produc, totdeauna, o variație sensibilă a lui T. De asemenea, orice modificare a lui P · T influențează asupra lui M · V.

Pe termen lung relațiile variabile ne conduc, de asemenea, la câteva concluzii:

a)creșterea lui T este determinată de mai mulți factori: creșterea populației, progresul tehnic, dezvoltarea comunicațiilor etc. Acești factori corelați cu perfecționarea sistemului de vânzări și scăderea numărului tranzacțiilor între firme fac ca ritmul creșterii lui T să fie mai mic decât cel al populației;

b)V tinde către o ușoară creștere pe termen lung, în special datorită perfecționării contante a sistemului bancar și de plăți;

c)M are tendința de creștere lentă, nu numai datorită sporului demografic, ci și funcție de creșterea producției;

d)chiar dacă, pe termen lung V și F sunt relativ independente de M, totuși, dacă efectele modificării lui M sunt destul de ample, ele pot influența producția și distribuția venitului și pe această bază V și T, deci, și prețurile.

Acest model reprezintă într-o formă aproximativă piața. Trebuie avut în vedere că relațiile dintre variabile nu unt niciodată proporționale așa cum arată structura matematică a ecuație.

II.1.4. Modelul soldurilor monetare sau al rezervelor de casă

Modelul se bazează pe faptul că fiecare agent economic ce realizează un venit nu-l utilizează fără a-și forma opțiunile privind cheltuielile pentru bunuri pe termen lung și scurt, ceea ce determină formarea unei rezerve de casă denumite și balanță “cash”. Mărimea acestor rezerve (solduri) de casă este determinată de viteza cu care sunt cheltuite veniturile încasate.

Acest model a fot fundamentat de Pigou și Marshall, fiind cunoscut în teoria monetară sub denumirea de “ecuația Cambridge”, exprimată prin relația:

M = K · T · P (2.3.),

unde:

M = masa monetară în circulație (oferta de monedă), incluzând și depozitele la vedere;

K = partea din venit pe care subiecții o păstrează sub formă de monedă lichidă, sau durata medie de păstrare a banilor;

T = volumul total al tranzacțiilor pe care societatea dorește să-l realizeze cu bani păstrați în diferite perioade sau venitul național real;

P = nivelul general al prețurilor sau prețul mediu unitar.

Din ecuațiile M · V = P · T și M = K · T · P K = 1 / V. Dacă indivizii păstrează sub formă de monedă efectivă venitul pe o lună (K = 1 / 12), atunci în medie unitatea monetară intră în venitul lor de 12 ori pe an. Algebric, ecuația (2.3.) poate fi tranzitată în ecuația lui Fisher astfel:

Din punct de vedere formal între cele două ecuații – a lui Fisher și a lui Marshall – nu există deosebiri, totuși conceptele economice exprimate de cele două sunt diferite. Analizând interacțiunile dintre variabilele ecuației (2.3.) ajungem la următoarele concluzii:

a) față de ecuația Fisher unde accentul cade pe oferta de monedă, acest model are în vedere atât cererea cât și oferta de bani, acordându-se prioritate cererii de monedă în explicarea dinamicii prețurilor și a valorii monedei. Sunt puse față în față cererea de monedă, analizându-se efectele monetare pe termen scurt și lung;

b) valoarea monedei variază invers cu masa monetară. Și nivelul estimată al prețurilor influențează valoarea monedei. Astfel, o creștere de n ori a masei monetare are un efect proporțional asupra prețurilor, condiția ca ceilalți factori să rămână contanți (volumul tranzacțiilor pe locuitor, numărul populației, viteza medie de circulație a monedei, etc.);

c) pe termen scurt variațiile lui K · T influențează cel mai mult variabilele modelului. K variază ușor, valoarea sa fiind mai mică în țările dezvoltate și mai mare în cele în cur de dezvoltare;

d) cererea de monedă depinde, după A. Marshall, de nivelul prețurilor și ea trebuie privită în termeni reali. Cantitatea de monedă tezaurizată nu depinde de nivelul prețurilor. Deci o creștere a veniturilor implică o creștere a cheltuielilor deoarece deținătorii de bani și-au satisfăcut nevoile de tezaurizare. Dacă presupunem dat volumul bunurilor atunci creșterea cheltuielilor duce la la o creștere a prețurilor, deci valoarea monedei tinde să scadă;

e) dacă cererea este stabilă o perioadă de timp (rar), modificarea prețurilor va fi proporțională cu oferta sporită de monedă. Tendința de modificare a cererii poate fi rezultatul modificării lui T și, implicit, de schimbarea opțiunilor privind modul de cheltuire a veniturilor;

f) o creștere a ofertei de muncă poate fi însoțită de o sporire a veniturilor și, deci, de o majorare a disponibilităților efective. Se va majora cererea de bunuri și vor crește prețurile.

Ca o concluzie putem spune că în cele două modele relația cauzală monedă – prețuri se prezintă cu prea multă simplitate nefiind luați în considerare factorii ce generează fluctuațiile lui M și V (modelul tranzacțiilor) sau determinantele deciziilor operatorilor de pe piață când modifică dimensiunile lui K (modelul lui Marshall).

II.2. Keynesianism – banii în concepția lui Keynes

Meritul deosebit al lui Keynes constă în integrarea teoriei valorii cu teoria monetară, respectiv a aspectelor de natură microeconomică cu cele de natură macroeconomică. Teoria economică tradițională (antekeynesiană) constă din două părți distincte: teoria valorii – microeconomică – ce încearcă să explice alocarea eficientă a resurselor și teoria monetară ce se ocupă de problemele macroeconomiei ca, de pildă, nivelul prețurilor și cantitatea de bani. Teoria microeconomică clasică era construită pe baza ipotezei utilizării depline a forței de muncă și cea a nivelului stabil al prețurilor, revenindu-i teoriei monetare rolul de a explica fluctuațiile prețurilor și ale activității economice.

În concepția adepților teoriei cantitative a monedei oferta de muncă reprezintă cauza principală a fluctuațiilor prețurilor și implicit a valorii monedei. Spre deosebire de aceștia, Keynes își fundamentează teoria sa asupra veniturilor, în principal pe cererea de monedă, fără a neglija, însă, oferta de monedă.

Analiza variabilelor generatoare de fluctuații în cererea de monedă este întâlnită și la clasici, îndeosebi la David Ricardo și Stuart Mill, aceștia anticipând prin studiile lor rolul factorului subiectiv ce se va constitui mai târziu într-o teorie cunoscută sub denumirea de “eficiența marginală a capitalului” (o altă denumire a ceea ce Irving Fisher numește “rata randamentului capitalului”).

Contribuția cea mai importantă la soluționarea problemelor cererii de monedă revin lui Pigou, Robertson și, în special lui Keynes, care va pune bazele unei concepții dinamice privind mecanismul modificării prețurilor și a valorii monedei. Înainte de a expune teoria keynesianită a veniturilor, vom analiza cerea de monedă, a acestora constituind cel mai important factor care explică variațiile nivelului prețurilor.

II.2.1. Formele cererii de monedă

Keynes afirmă că există patru mobiluri ce implică trei forme principale de manifestare a cererii de monedă precum și două variabile explicative:

a)mobilul venitului și mobilul afacerilor formează cererea tranzacțională de monedă; aceasta rezultă din următoarele modalități de plasare a venitului monetar disponibil:

– păstrarea lui sub formă lichidă (cash) și cheltuit în perioada dintre încasări. Acest lucru elimină costurile legate de plasamentul lui în titluri financiare sau active cvasi-monetare (depozite la termen sau în vederea economisirii). Dezavantajul este că nu e realizează câștiguri sub forma dobânzilor ce pot fi obținute investind o parte di acest venit;

– întregul venit monetar poate fi investit integral în titluri sau depozite ce pot fi transformate în lichidități ori de câte ori cel în cauză are nevoie de monedă efectivă. Aceste plasamente maximizează câștigurile din dobânzi, dar implică costuri legate de negocierea titlurilor sau retragerea depozitelor.

În aceste condiții volumul venitului investit depinde de doi factori: costul investiției și dobânda netă pierdută (dacă păstrează o anumită parte din venitul monetar sub formă de monedă).

În cea mai mare parte a ei, cererea tranzacțională de monedă rezidă din nesincronizarea fluxurilor veniturilor și cheltuielilor agenților economici. Cum la nivel macroeconomic cheltuielile unora sunt venitul altora putem pune că cererea tranzacțională este funcție de venitul global. Influența celorlalți factori – de exemplu: importanța schimburilor monetare, vânzarea de bunuri de ocazie și titluri financiare etc. – se poate neglija; dacă considerăm că M1 reprezintă cererea tranzacțională și Y venitul global vom considera: M1 = M1 (Y).

Ulterior această teorie a fost reformulată, cererea tranzacțională fiind considerată ca depinzând și de rata dobânzii (r), deci: M1 = M1 (r, Y).

b)mobilul precauției determină cererea de precauție. De cele mai multe ori e cheltuiește mai mult decât se planifică, această cerere fiind motivată datorită unor situații neprevăzute care se pot ivi. Cu alte cuvinte, mobilul precauției (pe care îl notăm cu M2) derivă din faptul că banii, rezervă de valoare perfect lichidă, constituie o asigurare împotriva vicisitudinilor economice ale vieții.

Deși acest mobil nu se bazează pe funcția de intermediar al schimburilor ca M1, tot venitul global (Y) este variabila explicativă. Cu cât un individ sau agent economic are un venit mai ridicat cu atât face mai ușor față neprevăzutului. În general, creșterea venitului conduce la scăderea lui M2, ceea ce arată că M2 este o funcție descrescătoare de Y.

Păstrarea unei rezerve monetare de precauție înseamnă pierderea dobânzii nete. Există și alte posibilități pentru acoperirea situațiilor neprevăzute:

– reducerea cheltuielilor planificate pentru a face față celor neprevăzute. Această reducere este de obicei foarte mică și, deci, insuficientă pentru acoperirea nevoilor neașteptate;

– vânzarea unor active (obligațiuni, certificate de depozit sau chiar capital fizic). Vânzarea rapidă a unor astfel de active se face, de regulă, la un preț mai mic decât în cazul unei vânzări lejere, fără constrângeri;

– contractarea de împrumuturi care, de obicei, implică costuri ridicate;

– evitarea efectuării plăților posibilitate care ierarhizează modalitățile de trecere de la profit la faliment. Creșterea profitului implică și ea un cost, iar refuzul unei plăți poate conduce la deteriorarea imaginii firmei respective, precum și la penalități.

Construirea unor astfel de rezerve de precauție este determinată, deci, de necesitatea preîntâmpinării plăților neașteptate și întârzierii încasărilor. Există, însă, și un alt motiv pentru care nevoia de a fi precauți îi determină pe oameni să păstreze mai mulți bani lichizi decât active (titluri financiare). Păstrarea acestor titluri implică riscul ca prețul lor să scadă pe piață. Cu cât rata dobânzii la aceste titluri este în scădere cu atât dorința de a păstra venitul monetar sub formă de lichidități este mai mare.

Costul activelor variază de la o perioadă la alta și depinde de felul acestora. Dacă un agent economic deține un volum mai mare de active cu un grad ridicat de lichiditate (conturi de depuneri, bilete de trezorerie, etc.), ele au nevoie de mai puține rezerve de precauție, condiția ca aceste active să se transforme rapid și cu costuri mici în monedă efectivă. Cererea de precauție scade în situația în care rata dobânzii crește. În schimb ea va crește dacă rata dobânzii începe să oscileze mai mult, astfel încât valorile de piață ale titlurilor financiare, îndeosebi cele pe termen lung, devin instabile. Dacă țara trece printr-o perioadă de recesiune, cererea precaută de monedă poate crește; odată cu extinderea șomajului oamenii se decid să economisească mai mult. Luate împreună, M1 și M2 formează cererea de monedă activă.

c)ultimul mobil al cererii de bani este legat de speculație, generând cererea speculativă (M3). Obiectivul speculatorului este obținerea de plus – valoare în capital. El va cumpăra active financiare sau reale în momentul în care acestea au un preț scăzut și le va vinde când prețurile lor vor crește, “jocul” economic rezidă în a substitui active monetare (ce au un preț constant) unor active nemonetare ale căror prețuri variază și invers, în funcție de starea pieței.

În analiza motivului speculației, Keynes a privilegiat activele aducătoare de dobândă cu toate că, în realitate, orice activ monetar este substituibil banilor și invers. Explicația rezultă din relația univocă între prețurile acestor titluri și rata dobânzii. Putem trage concluzia că această cerere speculativă de bani se exprimă ca funcție de rata dobânzii: M3 = M3 (r). În situația în care r este foarte scăzut, atunci când prețul activelor monetare este foarte ridicat sau, altfel spus, când profitul sperat este foarte mic, speculatorii nu mai cumpără active financiare, preferând să obțină monedă activă, manifestând astfel o preferință absolută pentru lichiditate (această noțiune fiind cunoscută și sub numele de “capcana lichidității”).Daca se așteaptă ca prețul titlurilor financiare sa scadă cu o rată ce depășește dobânda suplimentară ce poate fi câștigată prin păstrarea acestor titluri, nimeni nu va dori să le dețină.

Aceasta idee a preferinței pentru lichiditate absolută a fost folosită de Keynes atunci când a dorit să ilustreze cazul ipotetic în care modificarea ofertei de monedă nu are nici un efect asupra ratei dobânzii (r). La o creștere a ofertei de bani publicul păstrează banii suplimentari și nu îi folosește nici pentru cumpărarea de bunuri, deci venitul nu răspunde la creșterea ofertei de monedă. Similar dacă guvernul vinde obligațiuni pentru finanțarea proprii lor cheltuieli (suplimentare), aceasta nu duce la creșterea semnificativă a lui r atât timp cât publicul dorește sa-și transforme lichiditățile în obligațiuni la o rată r care este ușor peste nivelul preconizat.

Adunând cele 3 cereri obținem cererea de bani ca fiind:

MD=M1+M2+M3=MD(r,Y) (2.4)

II.2.2. Teoria keynesistă a venitului:

Această teorie se bazează pe analiza cererii globale prin luarea în considerare a suplimentelor sale, respectiv legătura dintre venituri, consum și investiții, respectiv cererea consumatorilor și ratele dobânzii. Teoria este fundamentată pe 2 concepte:

– distribuirea veniturilor între economii și consum, pe de o parte, lichidități și investiții pe de altă parte, ca factori esențiali ai oscilațiilor valorii monedei și a puterii ei de cumpărare;

– utilizarea factorilor subiectivi în analiza fenomenelor monetare, prin luarea în considerare a teoriei utilității marginale.

Keynes privește venitul monetar al unei comunități ca fiind suma veniturilor tuturor membrilor săi și este egal cu suma dintre cheltuieli și economiile realizate de către aceștia. Distribuția venitului monetar între consum și economii sau între lichidități și investiții constituie unul din conceptele de bază al teoriei veniturilor și factorul inițial al modificării valorii monedei.

Venitul monetar al gospodăriilor este direcționat fie pentru consumul curent, fie pentru cel viitor, aceasta din urmă prin intermediul economiilor.

Factorii ce influențează consumul sunt următorii:

mărimea venitului monetar disponibil;

nivelul prețurilor bunurilor de consum;

stimulente pentru formarea capitalului;

partea din venitul disponibil reținut din consumul curent , adică economisit. Cu alte cuvinte, ce nu se economisește se consumă. Venitul consumat e influențat de: factori sociologici și istorici, structura pe vârste a populației, tocul de avuție sau active lichide;

tendința de economisire. Este determinată de rata reală a dobânzii, legătura dintre economii și rata dobânzii fiind complexă, cea din urmă influențează consumul în mai multe feluri:

dacă dobânda scade atunci are loc o scădere a veniturilor din dobânzi, aceasta reducând dorința de economisire;

scăderea ratei dobânzii la depozitele bancare și la titluri financiare va stimula gospodăriile să-și vândă activele și să cumpere bunuri de valori mari și durabile urmarea fiind creșterea cheltuielilor pentru consum;

o creștere a valorii oricărui activ sporește lichiditatea averii în sensul măririi raportului între profitul net și pasive. Deținătorii de mai multe active lichide vor vinde o parte din acestea și vor cumpăra active nelichide (bunuri reale);

anticipările făcute în privința evoluției factorilor menționați.

Conform cu cele menționate mai sus, funcția consumului poate fi scrisă sub următoarea formă:

C = a + b + A + c(V-R) + d · L + e · r + f · VP (2.5), unde:

C =consum global; A =avuție;

V =venit monetar personal; R =rețineri (impozite și taxe);

L =lichiditatea averii; r =rata reală a dobânzii;

VP =vârsta populației; a, b, c, d, e, și f =constante;

Veniturile sub formă de economii au 2 destinații:

i)păstrarea lor sub formă lichidă (monedă efectivă, disponibilă în conturi curente), destinație denumită de Keynes “preferință pentru lichiditate” și care poate corespunde cu masa monetară aflată la dispoziția publicului, determinata de cele 4 mobiluri enunțate anterior.

ii)investiții în bunuri de capital care depind, după Keynes, de factori care sunt: tipul dobânzii și eficiența marginală a capitalului, previziunile făcându-se în legătură cu evoluția acestor 2 factori.

Investițiile reprezintă o mărire a stocului de capital (investiții fizice), ele fiind diferite de cele ce presupun achiziția de titluri financiare, efectul generat de acestea contând în modificarea structurii patrimoniului agentului economic, adică a raportului dintre lichidități și titluri.

O modificare a cererii si, deci, a venitului monetar are ca efect modificarea investițiilor, gradul în care modificarea investițiilor generează modificări ale nivelului consumului este exprimat de multiplicatorul investițiilor. Raționamentul este simplu: când o întreprindere face investiții, cheltuielile acesteia se transformă în venitul altor agenți economici. Cei ce încasează aceste venituri le consuma parțial, consumul lor reprezentând un venit pentru alții ș.a.m.d. .

Cu alte cuvinte, dacă un agent economic face o cheltuială cu investițiile de 1 u.m., receptorii venitului suplimentar, de-a lungul întregului lanț, nu consumă integral creșterea venitului lor ci numai o anumita parte , economisind restul(în consum intrând și taxe și impozite). Deci cheltuielile vor scădea. Lanțul cheltuielilor este dat de relația: 1· C + 1 · C2 + … + 1 · Cn, unde C reprezintă tendința marginală spre consum.

II.2.3. Raportul economii – investiții:

Keynes acordă un rol important raportului economii – investiții (factor determinant al venitului monetar) în evoluția prețurilor și a puterii de cumpărare a monedei. Orice modificare a acestui raport induce o modificare a echilibrului din economie si, bineînțeles a venitului național. El are în vedere influența acestui raport asupra nivelului prețurilor și, deci, a stabilității monetare. În acest sens Keynes folosește un sistem de ecuații format din:

ecuația nivelului preturilor bunurilor de consum;

ecuația nivelului prețurilor produsului total.

a)În construcția primei ecuații Keynes a folosit următoarele elemente:

T =volumul producției bunurilor de consum;

Y =venitul național (cheltuiala monetară în producția totală);

Q =volumul total al producției ;

C =consumul (cheltuiala monetară totală în bunurile de consum);

I =investițiile inițiale (cheltuiala monetară totală în bunuri de capital);

Pt =nivelul prețurilor privind totalul producției;

PC =nivelul prețurilor bunurilor de consum;

IC = costul noilor investiții;

E =economii (Y-C);

Y/Q =costul unitar al producției totale;

C/T =costul unitar al producției bunurilor de consum.

Prima ecuație a lui Keynes are următoarea formă:

Y = C + I (2.6)

Știind că PC · T = Y – T sau PC · T = C + I – E, se poate construi o ecuație privind nivelul prețurilor bunurilor de consum:

PC = C / T + (I – E) / T (2.7)

Costul unitar al producției bunurilor de consum (C/T) exprimă un aspect calitativ privind economia, eficiența ei; el depinde de anumiți factori, care, în condiții normale, sunt relativ stabili: numărul populației și capacitatea ei productivă, resurse teritoriale, etc. Prin urmare, fluctuațiile ce au loc în nivelul lui PC depind, în cea mai mare parte, de raportul I-E.

b) A doua ecuație a lui Keynes face referire la echilibrul prețurilor produsului total cu presupunerea că Ie (costul noilor investiții) este dat. Forma sa este următoarea:

Pt · Q = PC · T + Ie, (2.8)

dar știm că PC · T= Y – E, atunci vom avea:

Pt · Q = Y – E + Ie, de unde rezultă Pt = Y / Q + (Ie – E) /Q (2.9)

Costul unitar al producției totale (Y/Q) se poate caracteriza similar cu (C/T), cu adaptările logice ale cazului. Prin existența în expresia lui Pt a raportului (Ie – E)/Q se demonstrează dependenta directă a preturilor totale de diferența dintre noile investiții (Ie) și economiile actuale.

Analizând aceste ecuații putem pune că excesul de economii pe seama reducerii consumului, sau accelerarea ritmurilor de realizare a noilor investiții pot avea influențe destabilizatoare asupra prețurilor și, deci, a puterii de cumpărare a valorii monedei.

II.3. Monetarismul – forme actuale

II.3.1. Teorii monetariste contemporane

Apariția și rapida extindere a doctrinei keynesiste a constituit un moment de cotitură în gândirea și, deopotrivă, în acțiunea economică acestea fiind marcate pentru o perioadă lungă de timp.

Odată cu lansarea teoriei lui Keynes liberalismul tradițional a primit o puternică lovitură, curentul dirijist, intervenționist, care-și avea izvoarele în noua teorie câștigând tot mai mult teren.

Din acest moment, pentru o lungă perioadă de timp, politica monetară va fi considerat un lucru depășit iar monedei nu și se acorda prea multă importanță, prioritate având politica bugetară și cheltuielile publice.

Începând cu anii ’50, în special a doua jumătate, liberalismul cunoaște o adevărată revitalizare teoretică, un moment semnificativ l-a constituit publicarea, în această perioadă, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a unui volum de “Studii de teorie calitativă a banilor”, care va marca începutul afirmării unei noi concepții asupra mecanismului de funcționare a economiei. Practic, are loc repunerea în drepturi a monedei și a politicii monetare.

Se dorește a se demonstra că variațiile cantității de bani pot avea efecte asupra cererii globale, chiar dacă nu afectează rata dobânzii.

Într-o perioadă destul de scurtă, noua teorie monetaristă a căpătat o largă popularitate, în pofida opoziției “keynesienilor ireductibili” cum i-a numit Friedman pe economiștii ce au manifestat puternice reacții critice la adresa noii doctrine, devenind o problemă centrală a macroeconomiei.

Discuțiile au atins intensitatea maximă la începutul anilor ’70 când cele două articole ale lui Friedman “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) și, respectiv, “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum și în dezbaterile teoretice referitoare la acestea. La ora actuală, monetarismul se găsește în opoziție directă cu neokeyneismul – în centrul acelorași discuții furtunoase asupra politicii economice de urmat, în majoritatea țărilor dezvoltate.

În aceste dezbateri, keynesiștii s-au remarcat prin contribuții deosebite K. Brunner, A. H. Meltzer, D. E. W. Laidler, M. I. Parkin, Fridrerich von Hayek (laureat al premiului Nobel) ș.a. .

Monetarismul nu este, după cum se va vedea, un curent al gândirii monolitic, în cadrul său individualizându-se diferite școli sau tendințe unite printr-o seamă de principii (ipoteze comune).

De asemenea, monetarismul nu poate fi confundat cu liberalismul clasic, cu doctrina libertarienilor, existând opinii recunoscut liberale, în sensul clasic, fără a fi în același timp și monetariste, după cum este posibil a subscrie la anumite teze monetariste chiar fiind ostil celor libertariene.

Principala teză în jurul căreia s-au ivit controverse între școlile de gândire economică a reprezentat-o explicarea inflației. În ciuda abordărilor teoretice diferite, trei ipoteze put fi considerate comune:

a) Inflația este în esență un fenomen monetar.

b) Teoria keynesiană, pe care monetariștii o echivalează cu o curbă simplă a lui Philips, neajustată la așteptări, nu poate explica problema inflației, în special accelerarea inflației.

c) Rata de creștere și accelerare a ofertei de monedă explică rata inflației și, respectiv, accelerarea acesteia.

Monetarismul (termen ce îi aparține lui K. Brunner) a devenit, în timp, mai mult decât o singură teorie asupra inflației, el treptat devenind o încercare de a crea o alternativă teoretică la punctul de vedere keynesian. El are la bază vechea teorie cantitativă a monedei – care susține existența unui efect direct proporțional al modificării masei monetare asupra nivelului prețurilor – dezvoltată de o serie de mari economiști ca Walras, Irving Fisher sau reprezentanți ai școlii de la Cambridge: Alfred Marshall și A. C. Pigou.

În esență poate fi privit ca o teorie și o politică monetară care atribuie modificării masei banilor în circulație o importanță centrală, decisivă în cursul activității economice și în stabilirea nivelului prețurilor.

Treptat, teoria monetaristă s-a concretizat printr-un număr de propoziții corelate, dintre care dintre cele mai importante sunt următoarele:

P1: Sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economiei revine automat la un echilibru în urma unei perturbații, iar rata șomajului revine la valoarea ei de echilibru natural (NAIRU);

P2: Orice rată de creștere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină a forței de muncă, deși rezultă rate ale inflației diferite;

P3: O modificare în rata de expansiune monetară modifică mai întâi rata creșterii economice reale (de aici și rata șomajului); pe termen lung acest efect real dispare și se menține numai o creștere permanentă a trendului ratei inflației (principiul inflației);

P4: O politică activistă de gestionare a cererii, fiscală sau monetară, este neadecvată preferându-se “reguli” politici monetare pe termen lung sau obiective prestabilite.

Prima propoziție, numită și Principiul stabilității, presupune existența unui sistem economic inerent stabil, deci, care redevine stabil după fiecare perturbație suferită de acesta. Prin această afirmație monetarismul e opune concepției keynesiene privind instabilitatea economiei și posibilitatea atingerii unui echilibru macroeconomic general stabil.

Raportând această afirmație la economia reală, monetariștii afirmă că economia reală este relativ stabilă și că ea poate fi destabilizată de evoluțiile monetare. Prin urmare trebuie aplicată în economie o politică monetară cât mai inteligentă.

Cu alte cuvinte crizele periodice, fluctuațiile conjuncturale nu sunt expresia unor carențe organice, a unor contradicții de neîmpăcat proprii tipului de economie monetaristă, ci ele se datorează unui factor exogen mecanismului economic propriu-zis și anume politicilor monetariste inadecvate.

Intervenția statului în mecanismul de autoreglare al economiei, un mecanism în esență monetar, nu face decât să deregleze gerenând instabilitate economică. Acest principiu exclude posibilitatea apariției unui echilibru economic de subocupare a forței de muncă.

A doua propoziție a monetarismului este o reformulare a teoriei cantității de bani pe termen lung. Dacă economia se află într-o stare stabilă, deci, toate variabilele economice pot fi apreciate în mod corect, atunci rata inflației este determinată în mod exclusiv de rata de creștere a ofertei de bani. Astfel spus, starea de echilibru la un nivel al ocupării depline a forței de muncă nu este influențată de o rată a inflației corect anticipată.

A treia propoziție reprezintă o formulare a teoriei cantității de bani pe termen scurt. Ea susține că o accelerare a ratei de creștere a ofertei de bani (adică o rată mai rapidă a cheltuielilor nominală cu bunurile finale) determină temporar, o suplimentare a ratei creșterii economice reale, deci o reducere a șomajului, dar și o creștere a ratei inflației. Inflația rezultată determină o ajustare a sistemului economic, în cursul căruia rata creșterii economice reale revine la valoarea inițială.

Brunner a etichetat acest principiu drept “teoria accelerației”, afirmând în esență că accelerarea creșterii economice reale determinată printr-o expansiune monetară este doar temporară.

Cea de a patra propoziție, denumită și “principiul ineficienței politice”, reprezintă o respingere a politicii monetare și fiscale discreționare. Politicile activiste de orientare a cereri și politicile anticiclice sunt o sursă de stabilitate economică.

Monetariștii spun că producția și ocuparea forței de muncă pot fi influențate prin politici economice numai atunci când determină modificări ale prețurilor care nu unt anticipate de agenții economici din sectorul privat. Astfel, efectul acestor politici asupra variabilelor reale poate fi eliminat treptat, dar nivele mai înalt al prețurilor (sau rata mai mare a inflației) se va menține. Ei nu unt de acord cu presupunerea că decidenții economici au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante și, cu atât mai puțin, de a prevedea efectul al unor modificări curente intervenite la nivelul instrumentelor de politică economică.

De aceea monetariștii consideră că problema esențială a politicilor macroeconomice ar trebui să fie înlocuirea politicilor activiste prin “reguli” politice, de exemplu regula ratei constante de creștere a ofertei de bani sau anumite reguli de constanță valabile în politica fiscală.

Vor fi expuse în continuare anumite teorii, opinii sau chiar curente de opinie în ce privește monetarismul.

II.3.2. Monetarismul friedmanian

Școala de la Chicago reprezintă una din principalele grupă de gândire economică și surse teoretice de politică monetară nu numai pentru Statele Unite, ci și pentru ansamblul țărilor cu economie de piață.

Inițial având ca mentor pe Knight și apoi pe Friedman, ea a menținut vie tradiția cantitativă a monedei în SUA, dându-i o expresie modernă în cadrul curentului monetarist.

Milton Friedman, care s-a impus ca unul dintre cei mai remarcabili economiști contemporani, fiind distins cu premiul nobel în 1976, a știut să speculeze o serie de neajunsuri ale doctrinei keynesiste, precum și o serie de eșecuri ale unor politici economice de inspirație keynesistă promovate de numeroși discipoli, provocând o adevărată ”contrarevoluție” împotriva lui Keynes.

Spirit polemic, foarte consecvent cu sine, el se declară favorabil recurgerii la mecanismul pieței și ostil, în limitele posibilului, intervenției guvernamentale știut faptul că, în general economicul determină politicul, libertatea economică fiind capabilă deci de a genera și susține libertatea politică.

Friedman susține că rolul dominant în procesele economice revine banilor și se declară adeptul unei creșteri regulate de cantitate de monedă. Practic unt lansate noi teze bazate pe “cererea de monedă”. Teoria lui scoate în evidență inter relațiile dintre capital, venit și rata dobânzii, considerând moneda un bun alternativ față de toate celelalte bunuri. El consideră funcția cererii de monedă ca fiind mai stabilă decât funcția de consum ce stă la baza teoriei lui Keynes.

Monetarismul friedmanian consideră că ansamblul tendințelor vieții economice, mai ales al veniturilor nominale și al prețurilor pot fi dirijate prin simpla reglare a volumului masei monetare, aceasta având un rol mai important decât politica bugetară. El nu absolutizează rolul banilor; insistă asupra faptului că au o importanță mai mare în ce privește nivelul evoluției mărimilor nominale, dar nu și pentru mărimile reale privite pe termen lung. Cu alte cuvinte el recunoaște faptul că stabilitatea prețurilor și creșterea economică armonioasă nu poate fi realizată prin simpla măsurare a masei monetare, ci sunt necesare măsuri complexe la nivelul întregii economii.

Un principiu susținut de Friedman este acela că pe termen lung există o strânsă legătură între cantitatea de bani pe unitatea de produs, determinată în special de tranzacțiile pe piața liberă și nivelul prețurilor, aceasta echivalând cu idea că nivelul produsului social nominal și venitul național depind, în bună măsură de evoluția masei monetare aflate în circulație.

Tot pe termen lung viteza de circulație a veniturilor bănești este relativ stabilă, ea fiind invers proporțională cu mărimea venitului real.

O altă idee importantă este aceea legată de politicile anticiclice: măsurile pe care le iau autoritățile monetare în cadrul politicilor monetare pentru a influența cererea au un efect întârziat, întârzierea neputând fi mai mare sau mai mică de la un ciclu economic la altul, de aceea, din cauza decalajelor de timp politicile anticiclice nu pot duce la stabilitate.

El propune ca alternativă, mărirea în mod automat a masei monetare în circulație, anual cu un anumit procent (5 – 6 %), ce trebuie susținut constant în idea manifestării automatismului dezvoltării economiei de piață. Acest automatism prezintă însă un risc dificil de realizat și anume

acela al nașterii unor fenomene sociale nedorite cum ar fi amenințarea sporirii șomajului.

Friedman a încercat să contureze cât mai precis legile consumului datorită faptului că masa monetară acționează asupra prețurilor prin consum. Consumul este considerat cu propriul său trend, fiind influențat de creșterea investițiilor reale. După el, consumul general depinde de “venitul permanent” determinat ca medie ponderată a nivelului curent și a nivelurilor trecute ale veniturilor.

În ceea ce privește inflația, ea este privită ca un fenomen pur monetar. Astăzi însă este deplin admisă idee existenței unui întreg lanț de cauze ce gerează fenomenul inflaționist, deci, această afirmație nefiind întru-totul adevărată.

El recunoaște existența unei relații pe termen scurt dintre inflație și șomaj, de natură tranzitorie între inflație și șomaj, după el variațiile neprevăzute datorate inflației provoacă, pe termen scurt, fluctuații ale nivelului șomajului; autoritățile monetare pot spera în a menține rata efectivă a șomajului dincolo de rata sa naturală cu condiția ca ele să accepte inflația accelerată fără încetare. În aceste condiții anticipările cu privire la rata inflației nu ar putea niciodată să ajungă din urmă rata inflației efective, iar posibilitatea de a reduce șomajul în favoarea inflației este mult mai redusă decât susținea Keynes la vremea sa.

Friedman pledează pentru apropierea “graduală” de control monetar al inflației. Decelerarea monetară trebuie făcută progresiv în prealabil, astfel anticipările inflaționiste “vor reacționa” provocând un șomaj mult superior celui pe care economia în cunoscuse altădată.

Singurul mijloc la îndemâna autorităților monetare pentru controlarea șomajului îl reprezintă accelerarea permanentă a inflației, ceea ce constituie un tribut greu pentru societate, date fiind implicațiile periculoase cum ar fi de exemplu: o prăbușire monetară sau chiar una politică.

II.3.3. Monetarismul anticipărilor raționale

Monetarismul anticipărilor raționale a apărut și s-a făcut repede cunoscut în cursul anilor ’70. Cel ce a expus primul această ipoteză a fot J. F. Muth (1961) iar meritul de a fi procedat la primele aplicații la cară macroeconomică îi revine profesorului R. E Lucas.

Analiza anticipărilor raționale s-a născut din nemulțumirile crescânde pe care le ridica ipoteza anticipărilor adaptive care susținea că indivizii, subiecții economici și-ar forma sau revizui anticipările lor asupra inflației, estimările, după amploarea abaterii dintre rata efectivă a inflației și rata anticipată a acesteia.

Acest lucru înseamnă că indivizii s-ar conduce după o regulă cu mari șanse de a fi falsă, în condițiile în care inflația accelerează continuu iar economia este supusă unor perturbații greu previzibile.

Ipoteza anticipărilor raționale – după cum arată și denumirea punând accent pe raționalitate – afirmă, în replică, că abaterile dintre rata reală și cea anticipată a inflației sunt tranzitorii și aleatoare, iar indivizii fiind nevoiți să-și conceapă așteptările în mod rațional pe baza previziunile statistice optimale în funcție de informațiile disponibile.

Etichetat și sub numele de “noua școală clasică” monetarismul anticipărilor raționale lasă și mai puțin câmp de acțiune, comparativ cu varianta lui Friedman, autorităților guvernamentale în urmărire, reglarea și controlul proceselor din economie.

Conform acestei teorii, rata efectivă a șomajului nu este capabilă să se îndepărteze mai mult de rata sa naturală și nu va face acest lucru decât ca urmare a unor “șocuri” imprevizibile asupra ofertei sau cererii globale.

S-a arătat mai sus că Friedman ajunsese la concluzia potrivit căreia, din cauza întârzierilor lungi, din cauza întârzierilor lungi ale efectelor măsurilor de politică monetară (ca și cele de politică bugetară) adoptate de autoritățile monetare în cadrul politicilor anticiclice acestea ar fi neadecvate, riscând mai degrabă destabilizarea economiei decât stabilizarea ei. Referitor la această afirmație, teoreticienii anticipărilor raționale afirmă că și în cazul unor întârzieri mici și, eventual, previzibile politicile de stabilizare tot nu ar putea ameliora conjunctura economică.

Această ipoteză a fot larg confirmată prin cercetări empirice privind determinarea prețului pe piețele activelor financiare, ea fiind din ce în ce mai încorporată în construirea modelelor economice.

Principalul neajuns al acestei teorii este faptul că în timp ce modelele bazate pe această ipoteză presupun echilibrul permanent al pieței, în realitate salariile și prețurile se ajustează de cele mai multe ori foarte lent la schimbările de conjunctură.

II.3.4. Monetarismul bugetar

Această variantă de monetarism prezintă și ea un anumit specific. Inițiatorii ei, profesorii K. Brunner și A. H. Meltzer subliniază caracterul novator al construcției lor. Această teorie se bazează pe un model mai sofisticat decât cel al lui Friedman, model ce încearcă să surprindă interacțiunile dintre piața activelor, piața produselor și deficitul bugetar.

Principala diferență dintre acest monetarism și monetarismul friedmanian este că, în timp ce Friedman nu atribuie nici un rol formal prețurilor relative în procesele de ajustare macroeconomică, analiza monetaristă bugetară se bazează bugetară se bazează pe o aplicație a teoriei prețurilor la nivel macroeconomic.

Adepții monetarismului bugetar îi reproșează lui Friedman faptul de a fi neglijat variabilele bugetare, fiscale în analiza macroeconomică și nu sunt de acord cu idea că singură moneda este importantă, susținând că și deficitul bugetar exercită o influență asupra nivelului producției și prețurilor, structura sa afectând direct panta și poziția curbei Philips pe termen scurt.

Monetarismul friedmanian are tendința de a considera masa monetară o variabilă determinantă în mod autonom. Contrar, monetarismul bugetar consideră că masa monetară e determinată în cadrul unui “proces” bugetar.

Cu alte cuvinte volumul deficitului bugetar nu este indiferent în lupta contra inflației. Acumularea datoriei publice va alimenta inflația pe cale ocolita, datorită efectelor retroactive ale creșterii datoriei publice asupra piețelor financiare.

La fel ca Friedman, adepții acestui tip de monetarism susțin că inflația este în esența un fenomen monetar, cu mențiunea că, dacă se dorește limitarea creșterii masei monetare, este necesară limitarea deficitului bugetar.

II.3.5. Mecanismul austriac

“Fondatorul” școlii austriece a fost Karl Manger (1840-1921).

Principalii reprezentanți ai monetarismului austriac în secolul XX sunt Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek. Analiza lor urmărește probleme de larg interes și intens dezbătute în epoca contemporană: monedă, inflație, șomaj.

Cei doi teoreticieni economiști pot fi considerați monetariști, bineînțeles, de o factură aparte, “analiza austriacă” deosebindu-se de variantele prezentate anterior totuși având un fundament monetarist, tezele de bază fiind aceeași.

Bineînțeles, că trebuie subliniat un amănunt foarte important, acela că și pentru austrieci fenomenul inflaționist este de natură pur monetară.

Cei doi economiști sunt de acord cu Friedman în ce privește faptul că în cazul în care se duce o politică de reducere a șomajului sub nivelul său de echilibru (rata sa naturală) prin mijloace monetare, aceasta nu va face decât să alimenteze escaladarea inflaționistă.

Ei îi reproșează lui Friedman, cât și lui Keynes de altfel în primul rând faptul că analizele întreprinse sunt prea globale, ignorând efectele expansiunii monetare la nivel macroeconomic, aceste efecte fiind importante deoarece afluxul de monedă în economie nu are loc în mod uniform la nivelul întregului teritoriu și în toate sectoarele de activitate și nici simultan. Deci cererea nu este stimulată în mod uniform.

Numai un anumit număr de întreprinderi vor fi primele beneficiare ale unui nou aflux de resurse, fiind avantajate fiindcă pot crește investițiile și gradul de ocupare al mâinii de lucru, corespunzător crescând și veniturile. În această situațiile vor fi influențate alte sectoare în care va crește cererea de produse ce va determina o creștere a prețurilor relative (prețuri ce au prezentat un nivel scăzut în timpul declinului producției). Simultan se va produce o scădere a prețurilor în sectoarele ce fuseseră primele atinse de expansiunea monetară, acestea intrând în declin.

Din dorința de a evita această situație, autoritățile monetare vor promova din nou o expansiune monetară, destul de puternică, cu scopul de a încuraja investițiile și a reduce și șomajul, urmarea fiind o accelerare permanentă a inflației.

În această teorie se evidențiază impactul expansiunii monetare asupra prețurilor precum și a structurii producției, din acest punct de vedere fiind asemănătoare cu monetarismul anticipărilor raționale.

În general Friedman și alți monetariști sunt favorabili ratelor de schimb flexibile, ei văzând în aceasta o condiție a posibilității de controlare din interior a inflației. În opoziție Hayek este un fervent apărător al sistemului de schimburi fixe. Motivația sa fiind: guvernele ar fi constrânse să nu mai lase masa monetară să crească foarte mult pentru ca să servească interesul său politic pe termen scurt. Adevărul este că multe guverne sunt tentate să practice un comportament neglijent pe termen lung, România trecând de altfel prin astfel de experiențe mai ales în trecutul destul de apropiat, profitând de libertatea de a folosi acest instrument pentru a obține un efect imediat pozitiv, dar ignorând, cum am mai spus efectele pe termen mijlociu și lung.

O altă idee destul de interesantă a monetariștilor austrieci este abolirea băncilor centrale controlate de către stat, obținându-se “denaționalizarea” monedei. Statul trebuie să renunțe la monopolul determinării cursului legal al monedei, permițând astfel concurența între moneda băncilor centrale și moneda de origine privată astfel moneda “bună” o va scoate pe cea “rea” din circulație.

Spre deosebire de Friedman, adept al decelerării propriu-zise a creșterii monetare, Hayek susține că decelerarea trebuie să fie rapidă și nicidecum progresivă și brută. Fenomenul ar fi următorul: decelerarea rapidă face să scadă brusc cererea și investițiile și să acrească șomajul la cote foarte mari, având astfel șansa de a “gâtui” inflația. Hayek afirmă că un guvern democratic poate supraviețui la o rată a șomajului de 20 % timp de șase luni.

După cum se știe, de cele mai multe ori guvernele nu riscă și atunci adoptă o decelerare brută, progresivă cu efecte ce se produc treptat, în timp obținându-se rate de șomaj de 10 % timp de mai mulți ani, evitând astfel șocuri ce ar putea periclita pozițiile lor politice. Adversar al acestei politici, Hayek susține că singura șansă de reușită este aceea ca guvernele să-și asume răspunderea precum și riscurile pe care le implică adoptarea unei decelerări monetare rapide.

Școala austriacă deplasează interesul cercetărilor de la cerere către producție, de la nivelul macro la microeconomic, de la calitativ la calitativ.

II.4. Neoclasicismul și postkeynesismul

Reprezentanții de frunte ai teoriei neoclasice (R. Barro, R. Luca și N. Walance) au adus critici atât teoriei veniturilor, cât și monetarismului, apreciindu-le ca fiind depășite. Preocupările lor vizează îndeosebi explicarea modificărilor care au loc în produsul național brut. Având în vedere comportamentul agenților economici, neoclasicii abordează într-o concepție proprie teoria așteptărilor și mecanismul prețurilor, respectiv flexibilitatea acestora.

În ce privește teoria așteptărilor, ei formulează părerea că agenții economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce așteaptă să se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul dacă aceasta va fi profitabilă și dacă investitorul crede că se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie să se cunoască modul în care agenții economici își formulează așteptările prin extrapolarea trecutului și prin luarea în considerare a tuturor informațiilor utile pentru proiectarea acestora în viitor.

În ce privește al doilea aspect și anume mecanismul prețurilor, ei susțin flexibilitatea lor, fără a se lăsa ă se înțeleagă că trebuie să se modifice permanent. Dacă raportul dintre cerere și ofertă nu se schimbă, atunci nici prețurile nu se modifică. Asta înseamnă că prețurile se repliază rapid în funcție de schimbările care au loc în raportul cerere – ofertă. Dacă prețurile nu unt elastice și rămân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzătorii nu vor găsi cumpărători și în consecință vor fi nevoiți să le micșoreze.

O altă componentă a teoriei neoclasice o reprezintă și mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesiștilor și monetariștilor. Keyneiștii consideră că salariile și prețurile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scăderea cererii globale în condițiile în care economia se confruntă periodic cu un șomaj ridicat timp de mai mulți ani. Eventual, salariile și prețurile ar putea să scadă suficient pentru a crește tocul real de monedă, care să determine o reducere a șomajului, dar acest proces este de durată.

Spre deosebire de keynesiști, care consideră că între ajustările salariilor și prețurilor există o discrepanță relativ mare, monetariștii apreciază că aceasta este mult mai redusă. Spre deosebire de ei, neoclasicii consideră că diferența de ajutare este zero.

Unii keynesiști consideră că între monetarism și neoclasicism nu există deosebiri, referindu-se la ultimul ca la “un monetarism de mâna a doua”. O asemenea apreciere nu este convingătoare pentru că monetariștii susțin și pun accentul mai mult pe politica monetară, în timp ce neoclasicii situează în primplan politica fiscală.

Post-keynesismul. Mulți economiști au apreciat că în conceptele sale, Keynes a creat o anumită nesiguranță în elaborarea deciziilor economice. De altfel, Keynes a făcut aprecieri privind comportamentul pieței stocurilor, arătând că prețurile diferitelor active nu sunt numai rezultatul deliberărilor raționale, ci ele depind într-o anume măsură și de încredere și speranță.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesiștii încearcă să explice implicațiile pe care le are pragul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului utilizat multă vreme de știința economică. În concepția lor, modificările cererii au rol minor în determinarea prețurilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile își stabilesc prețurile, adăugând o marjă fixă a cheltuielilor cu forța de muncă, creșterea salariilor fiind determinată, îndeosebi, de factori sociologici și politici. Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stăvilire a inflației, motiv pentru care susțin că acest lucru este posibil prin politica veniturilor apreciind-o ca eficientă, cu condiția să facă parte dintr-un set compact de măsuri sociale care reduc inegalitatea în repartiția veniturilor.

Un rol important în distribuția mai puțin inegală a veniturilor îl are, în concepția lor, promovarea unor politici monetare ciclice. Prețurile depind de atitudinea sindicatelor, iar producția de speranțele care determină eficiența marginală a capitalului. Prin urmare, în loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflației, banca centrală trebuie să mențină dobânzi scăzute, fapt ce ajută la reducerea șomajului și face ca repartiția veniturilor să fie mai echitabilă. Deci, în loc ca ritmul de creștere a masei monetare (oferta de monedă) să dirijeze cererea globală, situația este inversă. Acest fenomen are loc pentru că multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monedă pe care indivizii doresc să o păstreze și de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc, de asemenea să îl mențină. Mai mult, chiar banca centrală modifică rezervele băncilor pentru a se adapta la modificările venitului. Dacă indivizii economisesc o parte din venituri și constată că prețul diferitelor titluri financiare este în scădere, atunci pentru a elimina acest risc, vor păstra sub formă de lichidități aceste economii până când vor avea o imagine concretă asupra evoluției viitoare a acestora. Așadar, este posibil ca cererea de monedă să depindă de extinderea nesiguranței și deci, să nu fie o funcție previzibilă și stabilă a venitului, a ratelor de dobândă sau a altor variabile măsurabile.

Ceea ce contează, de fapt, susțin post-keynesiștii, nu e volumul depozitelor care se evidențiază în pasivul bilanțului unei bănci, ci activele sale. Când o bancă își creează un depozit, ea fie că face un împrumut, fie că achiziționează titluri, astfel încât în activul bilanțului său vor crește fie împrumuturile, fie plasamentele sub formă de titluri, odată cu creșterea depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează, susțin ei, o creștere mai mare a produsului național brut decât depozitele pe care le creează prin cumpărarea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuiește rapid și are ca efect o creștere a cererii globale. Dimpotrivă, cei care vând titluri băncii vor fi mai puțin tentați să cheltuiască banii pe bunuri și servicii. Alții vând titlurile așteptând ca rata dobânzii să crească pentru a le răscumpăra la un preț mai mic, ceea ce este, însă, o chestiune incertă.

Post-keynesiștii susțin, deci, că împrumuturile bancare reprezintă un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla cu cererea globală. Dealtfel, nu sunt singurii care consideră că moneda creată prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creată prin achiziția de titluri de către bănci. Dar majoritatea economiștilor consideră că diferență, dacă există, este prea mică pentru a avea vreo importanță. Banca centrală acționează ca ofertant de împrumuturi de ultimă instanță și poate juca, deci, un rol important în stoparea sau susținerea inflației.

Dincolo, însă, de multitudinea de curente și opinii formulate de diferite școli de gândire monetară, esențial este faptul că ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetariști și keynesiști. Pe de o parte se află cei care susțin ideile lui M. Friedman, Potrivit cărora factorul cel mai puternic care influențează viața economică este reprezentat de modificările care au loc în cantitatea de monedă. De partea cealaltă, se află discipolii lui Keynes care susțin că activitatea economică este condiționată de factorii determinanți ai cererii globale, considerând că modificarea cheltuielilor afectează nivelul venitului real independent de cantitatea de monedă. Primii neagă importanța și efectele politicii fiscale, ultimii susțin că atât politica monetară cât mai ales cea fiscală sunt capabile să exercite o influență substanțială asupra venitului și producției.

CAPITOLUL III. Modele macroeconomice cu economie monetară

III. 1. Modelul monetarist standard al lui Friedman

Pornind de la concepția a teoretică privind teoria cantității de bani, Friedman a dezvoltat un model în cadrul căruia sunt utilizate ca ipoteze cele patru propoziții prezentate mai u.

Modelul lui Friedman este alcătuit din două blocuri: un bloc al sectorului economiei reale și unul al sectorului economiei monetare.

Ecuațiile modelului unt următoarele:

Sectorul economiei reale

, 0 < c < 1 (3.1.)

, (3.2.)

(3..3.)

Sectorul economiei monetare

(3.4.)

(3.5.)

(3.6.)

Sectorul economiei reale este descris, deci, de o funcție de consum (3.1.), o funcție a investițiilor (3.2.) și o condiție de echilibru a pieței bunurilor și serviciilor (3.3.). Funcția consumului (3.1.) arată că consumul real C / p este proporțional cu venitul real Y / p. Funcția de investiții (3.2.) exprimă faptul că investițiile reale I / p cuprind o parte autonomă A, reprezentând suma dintre investițiile private și cele publice independente de rata dobânzii și o componentă ir r care depinde de rata dobânzii. Aici ir reprezintă parametrul de senzitivitate a investițiilor reale la nivelul ratei dobânzii. El este negativ deoarece între investiții și rata dobânzii există un raport invers proporțional.

Condiția de echilibru (3.3.) spune că venitul național real este egal cu suma cheltuielilor reale planificate pentru bunuri de consum și investiții.

Sectorul economiei monetare este descris de următoarele trei ecuații. Relația (3.4.) exprimă cererea de bani ca sumă a două componente: cererea tranzacțională my Y / p și cererea speculativă, mr r. Cererea tranzacțională este proporțională, deci, cu mărimea venitului național real în timp ce cererea speculativă depinde de nivelul ratei dobânzii. Aici my reprezintă parametrul de senzitivitate al cererii reale în timp ce mr reprezintă senzitivitatea cererii de bani la nivelul ratei dobânzii.

Relația (3.5.) arată că oferta de bani MS este dată exogen la nivelul M* în timp ce relația (3.6.) exprimă condiția de echilibru de pe piața monetară.

Modelul conține șase ecuații dar șapte variabile (C, I, Y, MD, MS, p, r) deci este nedeterminat. Astfel de problemă este rezolvată în teoria clasică introducând o nouă ecuație care permite determinarea venitului real:

(3.7.)

unde Y* este dat exogen. Aici Y* reprezintă nivelul de echilibru al venitului real sau nivelul de ocupare deplină, și este stabilit prin sistemul walrasian al ecuațiilor cererii și ofertei, precum și al condițiilor de echilibru ale pieței bunurilor și serviciilor.

Dacă nivelul venitului real este dat, atunci modelul (3.1.) – (3.6.) pate fi rezolvat recursiv în modelul următor:

Din ecuațiile (3.1.) – (3.3.) rezultă că

și de aici:

(3.8.)

care reprezintă ecuația IS a modelului.

Din ecuațiile (3.4.) – (3.6.) obținem mai întâi

și de aici:

(3.9.)

Ecuația (3.9.) reprezintă ecuația LM a modelului.

Deoarece Y / p = Y* conform (3.7.), putem înlocui valoarea venitului real în (3.8.) și (3.9.) și obținem:

Din relațiile de mai sus putem obține, acum, ușor rata dobânzii de echilibru r0 și nivelul prețurilor de echilibru p0:

Se observă că în timp ce rata dobânzii se determină în sectorul real al economiei, utilizând curba IS, nivelul prețurilor decurge din sectorul monetar al economiei, respectiv din curba LM.

Apare, astfel, o dihotomie în determinarea prețurilor: prețurile relative, inclusiv rata dobânzii sunt determinate de raportul dintre cererea agregată și oferta agregată în timp ce nivelul prețurilor este dat de relația dintre cererea de bani și oferta de bani.

Școala macroeconomică keynesiană a rezolvat această problemă făcând ipoteza că nivelul prețurilor este determinat în afara sistemului.

Soluția lui Friedman la problema ecuației absente este introducerea unei ecuații prin care este dată rata dobânzii.

El propune următoarea relație:

r = re + πe (3.14.)

unde re este rata anticipată a dobânzii iar πe este rata anticipată a inflației.

Dacă notăm cu ye rata așteptată de creștere a venitului nominal, atunci:

ye = πe + xe (3.15.)

unde xe este rata așteptată de creștere a venitului real.

Înlocuind πe = ye – xe în ecuația (3.14.) obținem:

r = re + (ye – xe) = (re – xe) + ye (3.16.)

Friedman a considerat că diferența dintre rata așteptării a dobânzii și rata anticipată de creștere a venitului real este constantă, deci:

re – xe = R0 (3.17.)

în aceste condiții, obținem:

r = R0 + ye (3.18.)

Deci rata dobânzii reprezintă o sumă dintre o constantă și rata așteptată de creștere a venitului nominal, variabilă care nu este explicitată în cadrul modelului. În continuare, modelul monetarist mai exact blocul monetar al acestuia este modificat în așa fel încât să poată fi determinat ye.

Avem:

Ecuația (3.19.) reprezintă funcția cererii de bani, m (r) reprezentând rata de creștere a cererii de bani care variază invers proporțional cu rata dobânzii.

Conform ecuației (3.20.), oferta de bani este exogenă. Toate variabilele endogene și exogene sunt funcții de timp.

Ecuația (3.21.) este condiția de echilibru a pieței monetare iar ecuația (3.22.) este ecuația (3.18.).

Din (3.19.) – (3.21.) obținem imediat:

(3.23.)

sau

(3.24.)

unde V(t) = 1 / m(t) este viteza de circulație a banilor.

Ecuațiile (3.22.) și (3.23.) permit determinarea la orice moment de timp t a venitului nominal Y(t).

Friedman ezită să explice ecuația sa referitoare la rata dobânzii și sectorului real pentru ca aceasta ar implica o rată reală a dobânzii constantă (mai exact o diferență constantă între rata reală a dobânzii și rata reală de creștere economică). Cum cererea de bani este influențată în principal de rata inflației și de mărimea venitului real, ipoteza unei rate reale a dobânzii contante nu denaturează funcționarea sistemului monetar. În sectorul real, însă, o asemenea ipoteză exclude o determinantă economică centrală a comportamentului economiilor și investițiilor. De aceea, Friedman și-a limitat analiza la formularea unei teorii monetare a venitului nominal, lăsând nerezolvată problema împărțirii acestuia între economii și investiții.

Mai mult, după cum a arătat Tobin, modelul monetarist static are anumite proprietăți care îl fac mai mult “neokeynesian”. Astfel, dacă cheltuielile guvernamentale cresc, (deci crește A din curba IS), venitul real Y / p crește cu mărimea totală a efectului de multiplicare, în timp ce rata dobânzii rămâne fixată datorită ecuației de determinare (3.23.). În schimb, dacă oferta de bani MS crește, curba IS rămâne neschimbată ca și curba LM. În schimb, nivelul prețurilor p va crește în același ritm cu MS astfel încât cererea de bani MD să nu fie afectată. De aici concluzia care se regăsește și la neokeynesieni conform căreia numai politica fiscală afectează producția și ocuparea forței de muncă, în timp ce politica monetară este ineficientă.

III. 2. Modelul monetarist dinamic al lui I. Vanderkamp (1975)

Acest model monetarist include trei componente de bază: ecuația cantității de bani, curba lui Phillips și legea lui Okun. Caracterul monetarist al modelului este dat de faptul că rata expansiunii monetare influențează rata inflației, iar prin intermediul curbei lui Phillips se face legătura dintre blocul economiei monetare și cel al economiei reale.

În acest model, un impuls monetar (din o creștere neașteptată a ofertei de bani) generează o creștere a ratei de creștere reale peste rata anticipată, ceea ce duce la diminuarea ratei șomajului, care determină, mai departe o creștere a ratei inflației (legea Okun). La rândul său rata diminuată a șomajului duce la o creștere a ratei inflației (curba lui Phillips). Această creștere este egală exact cu diferența dintre rata de expansiune monetară și rata creșterii reale ponderată cu elasticitatea cererii de bani în funcție de venit.

Modelul lui Vanderkamp costă din trei ecuații:

Ecuația (3.41.) reprezintă ecuația monetaristă a cantității de bani. Aici mt este rata expansiunii monetare (creșterii cantității de bani), xt reprezintă rata de creștere a venitului real iar πt – rata inflației.

Ecuația (3.42.) reprezintă o versiune liniarizată a curbei Phillips. Rata inflației πt este legată direct proporțional de rata anticipată a inflației πet și invers proporțional cu diferența dintre rata șomajului ut și rata naturală (de echilibru) a șomajului ue.

În sfârșit, ecuația (3.43.) reprezintă legea lui Okun conform căreia creșterea ratei de creștere a șomajului este invers proporțională cu decalajul dintre rata creșterii reale xt și rata anticipată a creșterii xet.

Modelul are ca variabile endogene rata creșterii reale xt, rata inflației πt și rata șomajului ut.

Vanderkamp a dat acestui model o soluție grafică prezentată în continuare (Figura 1).

În cadranul I al graficului, funcția R0 reprezintă o curbă Phillips liniară în care așteptările inflaționiste πe = 0. Intersecția curbei Phillips cu axa Ou determină rata naturală (de echilibru) a șomajului ue .

În cadranul II e reprezintă grafic ecuația cantității de bani.

Figura 1

Dreptele FFo și FF1 corespund a două valori diferite a ratei de creștere a ofertei de bani, m0 și, respectiv, m1. Fiecare punct aflat pe dreptele FF exprimă, deci, o combinație posibilă (π, x) corespunzătoare unei rate de creștere a cheltuielilor nominale. Dreapta verticală x = xe este rata constantă de creștere echilibrată a venitului real.

Cadranul IV conține o reprezentare grafică a legii lui Okun. Dreapta OK reprezintă curba Okun în starea inițială. Ea arată ratele șomajului care corespund unor rate alternative ale creșterii reale. Cum curba lui Okun este o ecuație cu diferențe de ordinul I, ea se deplasează către stânga atunci când rata șomajului scade în urma unei creșteri neașteptate a ratei de creștere a venitului real (în figura 1 distanța ).

Cadranul III transferă valorile lui x din cadranul II în cadranul IV.

În starea staționară, sistemul economic este caracterizat de următoarele relații:

(3.44.)

În acest caz, rata constantă de creștere a ofertei de bani m0 (aparținând dreptei FF0) este utilizată complet pentru finanțarea creșterii economice reale, xe. Rata șomajului corespunde ratei naturale ue aflată, cum am arătat, la intersecția dintre R0 și abscisa Ou.

Să presupunem acum că oferta de bani înregistrează o accelerare, deci rata de creștere a ofertei de bani sporește de la m0 la m1.

Să analizăm ce se întâmplă în acest caz pe termen scurt cu sistemul economic, “termenul scurt” desemnând aici faptul că în cursul proceselor de ajustare care se declanșează nu are loc nici o modificare în rata așteptărilor inflaționiste (πe rămâne tot timpul egal cu zero).

În figura 1, creșterea lui m0 la nivelul m1 deplasează curba FF din cadranul II de la poziția FF0 în poziția FF1. Primul efect este o sporire a ratei de creștere a venitului real de la xe la xA (mai mare decât xe corespunzător stării staționare), o reducere a ratei șomajului la uA și o creștere a inflației la πA. Această nouă stare este reprezentată în figură prin punctele A, A’ și A”.

Analizând mai amănunțit această nouă stare, observăm că accelerația monetară (creșterea ratei de creștere a ofertei de bani de la m0 la m1), concretizată în deplasarea dreptei FF0 la FF1 a produs o accelerație neanticipată a ratei de creștere reale (a cheltuielilor reale) de mărime xA – xi. Această creștere este transferată în cadranul IV, dând de-a lungul curbei OK a lui Okun, punctul A’ corespunzător unei rate a șomajului uA < ue. În cadranul I, rata mai redusă a șomajului duce, prin intermediul curbei lui Phillips la o rată pozitivă a inflației, πA. În cadranul al II-lea, punctul A de pe dreapta FF1 arată divizarea ratei de creștere a venitului nominal x1 într-o componentă reală xA și o componenta inflaționistă x1 – xA = πA .

Să dăm, în continuare, o exprimare matematică a acestor efecte pe termen scurt.

Se observă că modelul (3.41.) – (3.43.) poate fi rescris în următoarea formă:

sau, sub formă matriceală:

De aici obținem sistemul de ecuații liniare cu diferențe:

Inițial, se presupune că ut-1 = ue ceea ce face ca ultimii termeni din partea dreaptă a ecuațiilor (3.48.) – (3.50.) să fie zero. În aceste condiții, o accelerație monetară, deci o creștere a ritmului de creștere a masei monetare peste xe + πe va determina, simultan, o creștere a lui xt și πt și o diminuare a lui ut .

Noua rată a șomajului devine atunci ut-1 = uA < ue , altfel spus în cadranul IV curba lui Okun se deplasează spre stânga, corespunzător noii distanțe de pe ordonată uA = -a (x – xe) (vezi figura 2).

În urma noii poziții a curbei lui Okun noua reprezentare a sistemului economic este dreptunghiul (B,B’,B”,). În această etapă, noua stare e caracterizează printr-o diminuare a diferențialei de creștere până la xB – xe, printr-o rată sporită a inflației πB (corespunzătoare punctului B’ din cadranul al II-lea). Deoarece creșterea ofertei de bani rămâne constantă, inflația sporită determină o diminuare a ratei de creștere a economiei reale până la valoarea xB (punctul B din cadranul I) și, în consecință, o rată mai scăzută a șomajului, uB = – a(xB – xe).

Acum, curba lui Okun e deplasează din nou spre stânga, în poziția OK2 , noua reprezentare a sistemului economic fiind dreptunghiul (C, C’, C”, ), completat cu curba corespunzătoare a lui Okun, OK2 , unde termenul constant al curbei este dat de rata șomajului uB.

Deplasarea de la A’ la G’ de-a lungul curbei lui Phillips se realizează în condițiile unei rate descrescânde a șomajului. Deplasarea corespondentă de la A la G pe dreapta FF1 redă variația componentelor ratei nominale de creștere a venitului în favoarea ratei inflației.

Figura 2

Dinamica proceselor de ajustare este determinată de deplasarea curbei lui Okun. Atât timp cât această curbă se deplasează către stânga nu se poate ajunge la echilibru deoarece se modifică atât rata inflației cât și rata șomajului. Curba lui Okun va continua să e deplaseze atât timp cât diferența xt – xe este pozitivă (adică distanțele sunt nenule) sau, altfel spus, atât timp cât ritmul de creștere a venitului real manifestă o accelerație neașteptată.

Vom analiza acum punctele G, G’, G”, G din figura 2. Din primul cadran putem determina corespondentele ritmului de creștere a venitului nominal (xG , πG). Deoarece, acum, xG – ue = 0 nu mai avem o accelerație neașteptată a ritmului de creștere a venitului. În cadranul IV, G” se află la intersecția curbei lui Okun OKG cu dreapta x = xe astfel încât, în acest punct, legea lui Okun nu mai acționează și curba lui Okun nu mai rămâne stabilă. Punctul G” reprezintă un punct de echilibru pentru piața forței de muncă iar rata corespondentă a șomajului uG nu e mai modifică.

Atunci echilibrul pe termen scurt se caracterizează prin următoarele relații:

(3.51.)

Dacă așteptările inflaționiste nu sunt revizuite, atunci curba lui Phillips rămâne stabilă și predomină un echilibru pe termen scurt. Acest echilibru este caracterizat de o rată mai ridicată a inflației, π, o rată mai redusă a șomajului, u dar aceeași rată stabilă de creștere reală xe ca și înaintea impulsului monetar.

Creșterea ratei de creștere a ofertei de bani (sporirea cheltuielilor nominale) determină, deci, o accelerare temporară a creșterii care induce o creștere a ratei inflației și o diminuare a salariilor reale. În noua stare de echilibru predomină o rată mai înaltă a inflației și același ritm al creșterii reale, precum și un nivel mai ridicat al ocupării forței de muncă și o valoare crescută a PNB real. Acest echilibru pe termen scurt poate persista numai până în momentul în care așteptările inflaționiste (în special cele reflectate de salariile nominale) sunt ajutate la rata efectivă a inflației.

Putem presupune, de exemplu, că procesul de ajustare a așteptărilor este descris de modelul așteptărilor adaptive.

adică rata așteptată a inflației variază proporțional cu eroarea de previziune πt – πet-1.

Pe termen lung, rata așteptată a inflației nu poate rămâne zero dacă rata efectivă a inflației depășește valoarea zero. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, ar fi contrazisă ipoteza comportamentului

rațional al agenților economici.

Conform ecuației (3.52.), rata așteptată a inflației πet va începe să crească și va continua să se mărească până când πe = πG . Pe graficul din figura 2, acest proces de ajustare a așteptărilor inflaționiste implică o deplasare a curbei lui Phillips de la R0 la R. În această nouă stare stabilă, nu vor mai apare surprize și valorile efective ale variabilelor sistemului corespund întocmai valorilor lor anticipate. Starea este descrisă, deci, de relațiile:

(3.53.)

Deosebirea dintre echilibrul pe termen lung, caracterizat de punctul (G, G1, G2, ) și echilibrul pe termen scurt (G, G’, G”, ) constă în faptul că primul, diferența de creștere anticipată (x – xe) cât și efectul real aspra pieței muncii au dispărut.

Ca urmare a deplasării în sus și spre dreapta a curbei lui Phillips, deplasare cauzată de o rata anticipată a inflației mai mare, rata șomajului crește din nou până când, în punctul G2, rata naturală a șomajului, ue este din nou atinsă. Deplasarea curbei lui Phillips antrenează și o deplasare a curbei lui Okun, pe care o vom studia în continuare.

La echilibrul pe termen lung, rata inflației este complet anticipată și este, ca și în cazul echilibrului pe termen scurt, egală cu diferență dintre rata de expansiune a ofertei de bani m și ritmul xe al creșterii reale.

Această analiză arată că un impuls monetar (diferit ca o deplasare de la FF0 la FF1) determină o accelerare neașteptată a creșterii economice care dispare în cursul procesului de ajustare pe termen scurt, prin deplasările ecuației lui Okun.

În timpul procesului de ajustare pe termen lung, care duce la deplasări ale curbelor lui Phillips și Okun, rata șomajului crește din nou până la nivelul celei naturale.

Spre deosebire de procesul de ajustare pe termen scurt, analizat mai sus, procesul de ajustare pe termen lung implică a deplasare a curbei lui Phillips datorită unei variații a ratei anticipate a inflației, πe. Trăsăturile esențiale ale acestui proces sunt următoarele:

a) Poziția curbei lui Phillips depinde de rata decalată a inflației așteptate πe-1 și de eroarea de previziune π-1 – πe . Dacă are loc o accelerare neanticipată a ratei inflației, curba lui Phillips se deplasează ascendent dacă π-1 – πe < 0;

b) Poziția curbei corespondente a lui Okun este dată de rata decalată a șomajului, u -1 . Dacă rata șomajului crește, deci u-1 > u-2 , curba lui Okun se deplasează către dreapta; în caz contrar către stânga;

c) În situația în care curbele lui Phillips și Okun pentru o anumită perioadă sunt determinate de valorile anterioare, rata creșterii reale x (mai precis g = x – xe ) și curba lui Okun determină atunci rata corespondentă a șomajului. Introducând în expresia curbei lui Phillips rata șomajului, obținem rata efectivă a inflației.

Traiectoriile de evoluție ale variabilelor endogene πt , πet și gt = xt – xe sunt determinate de rezolvarea sistemului de ecuații cu diferențe finite (3.48.) – (3.50.) la care e adaugă o ipoteză privind formarea așteptărilor inflaționiste, de exemplu:

(3.53.)

În plus trebuie specificate așteptările privind rata șomajului, respectiv rata de creștere, ue și xe care rămân contante pe orizontul de timp considerat.

Valorile inițiale sunt date de echilibrul pe termen scurt, căruia îi corespund anumite valori numerice pentru πG = π0; xG = xe și uG = u0.

În aceste condiții, sistemul compus din ecuațiile (3.48.) – (3.50.) și (3.52.) la care se adaugă condițiile inițiale poate fi rezolvat, generând traiectoriile de evoluție ale variabilelor endogene amintite.

Se arată ușor că procesul de ajustare este stabil (deci oscilațiile sunt amortizate) dacă:

(3.54.)

în timp ce așteptările inflaționiste sunt convergente către cele date de rata reală a inflației dacă 0 < θ < 1.

Evoluția oscilantă a variabilelor endogene este determinată de condiția:

(3.55.)

caz în care sistemul de ecuații cu diferențe finite are rădăcini complexe.

III.3. Modelul monetarist dinamic cu așteptări raționale (Frish, 1982)

Vom introduce, pornind de la modelul lui Vanderkamp, un model dinamic cu așteptări raționale.

Modelul este alcătuit din următoarele ecuații:

Aici gt = xt – xe exprimă abaterea ratei reale de creștere a venitului de la valoarea de echilibru iar εit, i = 1, 2, 3, sunt variabile aleatoare independente între ele și față de celelalte variabile ale modelului având media 3e+0 (E (εit) = 0) și dispersie constantă (var (εit) = ct.).

Se remarcă faptul că în legea lui Okun (3.58.), termenul ut-1 este înlocuit cu ue ceea ce presupune că o accelerare a creșterii reale poate împinge rata șomajului sub valoarea sa naturală de echilibru ue , în timp ce în modelul lui Vanderkamp rata șomajului cobora sub nivelul să din perioada anterioară.

În modelul (3.56.) – (3.58.) variabilele endogene sunt πt – rata curentă a inflației, gt – abaterea creșterii reale față de trend și ut – rata șomajului. Variabilele exogene sunt mt – rata de creștere a ofertei de bani; πet – rata așteptată a inflației, ue – rata naturală (de echilibru) a șomajului, εit (i = 1, 2, 3) – variabilele aleatoare și xe – rata creșterii reale în condiții de echilibru.

Pentru a determina sistemul de ecuații cu diferențe vom pune modelul (3.56.) – (3.58.) sub forma:

(3.59.)

care mai poate fi scris matriceal:

(3.60.)

De aici:

(3.61.)

și efectuând înmulțirile:

Vom nota termenii aleatori ai ecuațiilor (3.62)-(3.64) cu ω1t , ω2t și, respectiv ω3t, deci:

(3.65.)

Modelul cu așteptări raționale se scrie:

Se poate observa acum că variabilele endogene gt și ut sunt influențate atât de diferența (mt – xe – π2t) cât ș de termenii aleatori ω1t , ω2t și ω3t.

Modelul de mai us trebuie completat cu o ipoteză privind generarea ratei de creștere a ofertei de bani mt. În modelul cu așteptări raționale acest lucru se face prin introducerea unei reguli de politică monetară, de exemplu o regulă feed-back liniară de forma:

(3.69.)

Deci mt depinde de o componentă autonomă μ0, de abaterea ratei de creștere reală de la rata naturală de creștere, gt, de rata inflației πt, ambele decalate cu o perioadă, precum și de o variabilă aleatoare εt de medie zero și dispersie contantă.

Primii trei termeni din partea dreaptă a ecuației (3.69.) formează partea sistematică a regulii de politică monetară în timp ce termenul aleator εt reprezintă aspectul nesistematic al acestei reguli.

Friedman considera μ1 = μ2 = 0, deci recomanda o regulă monetară pasivă mt = μ0. Alți monetariști recomandau alegerea lui μ1 și μ2 la valori negative, fiind adepții unei politici monetare anticiclice.

O ipoteză esențială a teoriei așteptărilor raționale este că agenții economici cunosc componenta sistematică a ratei de creștere a ofertei de bani și țin cont de ea. Dacă notăm cu Ωt-1 informația totală existentă la nivelul agenților economici atunci așteptările acestora în legătură cu mt pot fi scrise:

(3.70.)

Ecuația (3.69.) poate fi scrisă sub forma :

(3.71.)

Ecuația (3.71.) arată că rata de creștere a ofertei de bani conține o componentă sistematică E(mt / Ωt-1) și o componentă aleatoare εt care nu poate fi prevăzută.

Să arătăm, în continuare, cum se formează așteptările raționale din cadrul componentei sistematice. Începem cu așteptările inflaționiste. Ținând seama de faptul că E(εit) = 0, i = 1, 2, 3 și aplicând operatorul de așteptare ecuației (3.63.) obținem:

(3.72.)

De aici rezultă:

(3.73.)

care exprimă inflația anticipată rațional πet luând în considerare toate variabilele endogene și exogene precum și interdependențele dintre ele. Rata inflației anticipată rațional reprezintă, deci, diferența dintre componenta sistematică a ratei de creștere a ofertei de bani E(mt / Ωt-1) și tendința ratei de creștere a economică reală, x2.

O creștere a ratei așteptată de expansiune a ofertei de bani generează imediat o creștere a ratei așteptate a inflației.

Dacă înlocuim, acum, ecuația (3.73.) în (3.63.) și ținem cont de relația (3.71.) obținem:

(3.74.)

Rata curentă a inflației πt ete alcătuită din două componente: rata anticipată a inflației (primul termen din partea dreaptă) și o componentă sistematică a ofertei de bani, determinată ca diferență dintre rata efectivă a ofertei de bani mt și rata anticipată a acesteia E(mt / Ωt-1).

Din ecuația (3.74.) rezultă imediat:

(3.75.)

Această ecuație arată faptul că diferența dintre rata curentă a inflației și rata anticipată a acesteia este dependentă de eroarea de previziune a ofertei de bani, termenul de proporționalitate fiind ab / (1 + ab), la care se adaugă și o componentă aleatoare ε2t .

În continuare să determinăm influența așteptărilor raționale asupra sectorului economiei reale.

Pentru aceasta vom înlocui ecuația (3.73.) care dă inflația anticipată în ecuațiile (3.62.) și (3.64.) și obținem:

Ecuațiile (3.76.) și (3.77.) dau ecuațiile ratei șomajului ut și ratei de creștere a producției reale gt. Se poate observa că amândouă aceste rate sunt influențate de eroarea de previziune a ofertei de bani mt – E(mt / Ωt-1). De exemplu, o diferență mt – E(mt / Ωt-1) > 0 va determina, prin intermediul unei abateri πt – πet > 0 coborârea lui mt sub ue în ecuația (3.76.) și creșterea lui gt în ecuația (3.77.).

Dar aceste efecte reale sunt influențate și de o componentă sistematică εit și de aceea nu pot fi folosite într-o politică economică. Deci sectorul real al economiei este independent de politica monetară anticipată. În cadrul modelului, rata așteptată a inflației reflectă perfect orice schimbare a componentei sistematice a creșterii ofertei de bani ceea ce sporește rata curentă a inflației, fără a avea, însă, repercusiuni asupra sectorului real. O astfel de concluzie poartă numele de “teza ineficienței politice” și asupra sa au fost purtate polemici îndelungi între monetariști și keynesiști.

III.4. Modelul neoclasic cu așteptări raționale al lui McCallum – Whitaker

Înainte de a prezenta modelul este necesar să precizăm anumite caracteristici generale ale așteptărilor raționale. Pentru aceasta ne vom imagina o variabilă economică Y ale cărei valori sunt determinate de următorul proces stochastic, incluzând un element imprevizibil:

(3.78. )

unde λt ~ N(0, σ2λ), iar valoarea sa în perioada t este necunoscută: nu face parte din It-1 (mulțimea informațională de la momentul t-1).

Este clar că predictor rațional, care se bazează pe procesul determinant al lui Y pentru a previziona la sfârșitul perioadei t-1 valoarea lui Y în perioada curentă t, trebuie să-și formeze o așteptare în privința valorii pe care o va lua eroarea λ în perioada curentă:

(3.79.)

unde reprezintă așteptarea rațională asupra lui Yt-1, formată la momentul t-1 și este dată de media condiționată a lui Yt în raport cu informația disponibilă la momentul t-1.

adică:

iar eroarea de așteptare este dată de relația :

(3.80. )

deci de diferența dintre valoarea reală, la momentul t1, a lui Y și cea previzionată la momentul t-1.

3.4.1. Caracteristicile generale ale așteptărilor raționale

Mai multe concluzii rezulta din faptul că dacă procesul care îl determină pe Y este înțeles, eroarea unei așteptări raționale este aceeași cu componenta aleatoare a acelui proces:

eroarea medie este zero. Odată ce procesul lui Y este stocastic, așteptările raționale nu mai au caracteristica implauzibilă de a fi exacte în fiecare perioadă. În loc de aceasta au caracteristica mai slabă de a fi corecte în medie.

Nu va exista nici un model de comportament pe care să-l urmeze eroarea așteptărilor raționale. Dacă se observă că ν urmează o lege de comportament, de exemplu:

(3.81)

atunci indivizii își vor forma așteptările asupra lui λ în funcție de această lege. Rezultă că așteptările raționale asupra lui Y vor fi în medie corecte, iar eroarea (acum εt) nu va urma nici o lege de comportament.

Ipoteza așteptărilor raționale sugerează astfel că, atât timp cât procesul ce determină variabila nu se schimbă, nu se va schimba nici metoda de formare a așteptărilor. Altfel, metoda se va schimba odată cu el.

c)așteptarea rațională este, în general, cea mai bună așteptare care se poate forma. λ are variantă finită, ceea ce fixează o limită superioară erorii de previziune. Dacă avem așteptări raționale, eroarea în fiecare perioadă va fi egală cu λt . atunci, pentru orice alt model de estimări, acuratețea pe o anumită perioadă de timp nu poate să depășească σλ2 , astfel încât așteptările raționale sunt cea mai eficientă metodă de previzionare: varianța erorilor de estimare va fi întotdeauna mai mică în acest caz decât orice alt model de previziune.

3.4.2. Descrierea modelului

Modelul utilizat de McCallum și Whitaker este o versiune simplificată a modelului discret Sargent – Wallce (1975).

1.Oferta agregată:

(3.82.)

cu:

yt reprezentând logaritmul outputului agregat din perioada t

pt reprezentând logaritmului nivelului prețului agregat din perioada t

Et-1 pt = E(pt/ It-1) așteptarea asupra nivelului mediu al prețului în perioada t (pt), folosind informația disponibilă la momentul t-1.

ut reprezentând o variabilă aleatoare generată de un proces de tip zgomot alb

a1> 0, 0< a2 < 1

Termenul al treilea presupune faptul că deviațiile outputului de la nivelul capacității productive determinate de erorile de așteptare pot persista mai multe perioade (datorită costurilor reale de ajustare).

2.Funcțiile IS și LM:

(IS)

(LM)

unde:

Et-1 (pt+1 – pt) – așteptarea formată la momentul t-1 privind diferența dintre prețul la momentul t+1 și prețul la momentul t

gt – logaritmul cheltuielilor guvernamentale

zt – logaritmul taxelor reale

mt – logaritmul ofertei de bani

rt – rata nominală a dobânzii

vt, et – variabile aleatoare generate de procese independente de tip zgomot alb

b1, b3, c2 < 0 iar b2, c1 > 0

De notat faptul că diferența gt – zt reprezintă logaritmul raportului dintre cheltuielile guvernamentale și taxe, astfel încât, dacă este pozitivă, ea va implica un deficit bugetar

Apariția lui zt în ecuația curbei (IS) susține viziunea în care finanțarea cheltuielilor guvernamentale cu ajutorul taxelor în loc de obligațiuni va diminua cererea agregată.

Pentru a completa modelul trebuie să specificăm modul în care sunt determinate politicile gt, zt și mt. Astfel, vom presupune că autoritatea monetară menține rata taxelor neschimbată în raport cu condițiile economice, astfel încât veniturile din taxe depind doar de outputul curent:

zt = τ1 · yt,

unde:

τ1 – reprezintă parametrul ratei de taxare (= raportul între rata marginală și rata medie)

τ1 > 0

CAPITOLUL.4 Analiza cibernetică a deficitului bugetar guvernamental

4.1 Contextul economic internațional

Economia mondială și-a păstrat evoluția favorabilă începută în 1994.Produsul intern brut a înregistrat o creștere pe plan mondial rapidă de la un an la altul, creșterea economică fiind caracterizată prin durabilitate , în condițiile unor câștiguri dezinflaționiste progresive. Pentru cele mai mult economii naționale, sursa creșterii au fost în principal inovația și tehnologiile noi implementate în sectoarele de vârf cu efecte de propagare importante la nivel mondial (telecomunicații, tehnologia informației, automatizări etc.). De asemenea, din punct de vedere instituțional sfârșitul de secol reprezintă momentul globalizării economiei de piață , a cărei viabilitate este confirmată prin caracterul sănătos al creșterii economice realizată în condiții de echilibru .

S-au menținut sau au apărut noi probleme și tensiuni, care își vor pune amprenta asupra evoluției economiei mondiale în ultimii ani ai actualului mileniu legate de persistența unei rate înalte de neocupare a forței de muncă în numeroase țari, de necesitatea soluționării unor decalaje și probleme sociale, de menținere a unui grad înalt de îndatorare externă a unor țari, de fragilitatea piețelor financiare în unele țari în curs de dezvoltare sau în tranziție spre economia de piață.

Ritmul de creștere economică s-a situat pe plan mondial la circa 4,1 la sută în1997 fiind mai ridicat decât nivelul mediu anual de 3 la sută estimat pentru ultimul deceniu al acestui secol. Pe ansamblul țărilor industrializate s-a realizat o rată medie a creșterii economice de aproximativ 3 la sută. Cel mai rapid ritm de creștere economică, de 6,2 la suta, s-a realizat în țările recent industrializate din Asia . În țările în curs de dezvoltare creșterea economică a fost de două ori mai rapidă decât pe ansamblul țărilor industrializate , respectiv de circa 5,8 la sută, diferențiată însă pe grupe de țări : 6,8 la suta în Asia (4 la sută în Asia de Sud-Est), 5,2 la sută în America Latină, 4 la sută în Africa.

Politicile bugetare au urmărit în 1997 cu prioritate însănătoșirea situației finanțelor publice. Pe ansamblul țărilor membre ale OCDE soldul deficitar al bugetelor naționale a reprezentat 1,1 la sută din PIB. În SUA , ca urmare a aplicării legii “Omnibus Budget Reconciliation Act” din 1993, deficitele bugetare s-au redus în ultimii ani, ajungând la1.1 la sută din PIB în 1996, iar în 1997 bugetul a fost echilibrat. Japonia a practicat în 1997 o politică fiscală restrictivă, majorând nivelul impozitelor indirecte începând cu 1 aprilie; pe ansamblul anului a înregistrat un sold deficitar reprezentând 3,4 din PIB la sută, fața de 4,3 la sută în 1996.

Țările Uniunii Europene au adoptat în ultimii ani măsuri ferme în vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Economica si Monetară Europeană, inclusiv în planul reducerii deficitului bugetar, care a reprezentat în 1997 2,8 la suta din PIB, comparativ cu 4,3 la sută in anul precedent. Guvernul britanic a propus recent un cod de stabilitate bugetară, vizând limitarea deficitelor viitoare numai pentru cheltuieli de investiții și creșterea responsabilității în privința cheltuielilor publice. Datoria publică a țărilor UE a reprezentat în 1997 circa 74 la sută din PIB, nivel apropiat de cel din anul precedent.

Excedente bugetare au înregistrat un număr restrâns de țări, între care Coreea de Sud, Canada, Noua Zeelandă, Norvegia , Danemarca.

Țările central și est europene aflate în tranziție.

Funcțiile macroeconomiei în ultimii patru ani arată că, în majoritatea țărilor care fac parte din acest grup, s-au făcut progrese pe calea reformelor necesare tranziției spre economia de piață. Totuși politicile macroeconomice au avut o tendință pronunțată de eterogenitate, reflectând în bună parte diversitatea de situații, ceea ce a făcut ca performanțele economice să varieze mult de la o țară la alta.

În ’97 Produsul intern brut în țările din Europa Centrală și de Est a crescut cu aproximativ 2,7 la sută. Creșteri mai importante s-au înregistrat în Polonia (6,9 la sută), Ungaria (4,4 la sută) și Slovenia (3,8 la sută). În Republica Cehă, ritmul a fost mai scăzut (1 la sută). În majoritatea acestor țări creșterea economică a fost susținută în principal de cererea internă de consum, în unele dintre ele și de investițiile de capital fix, iar în altele (Polonia și Ungaria) și de cererea externă. Reduceri ale PIB au înregistrat Bulgaria (-6,9 la sută) și România (-6,6 la sută) (a se vedea figura nr. 1.).

GRAFICU’

Majoritatea țărilor în tranziție s-au confruntat cu probleme legate de balanța de plăți externe. Totuși schimbările comerciale externe ale țărilor care fac parte din acest grup au continuat să crească astfel, în 1997 exporturile au crescut în medie cu 3,5 la sută, mai lent decât în anul anterior (4,9 la sută), iar importurile cu 5,4 la sută (față de 7,6 la sută în 1996). Exporturile s-au majorat comparativ cu anul anterior cu 38,4 la sută în Ungaria, 11,5 în Polonia, cu 4,3 la sută în România și cu 4 la sută în Republica Cehă. Importurile au crescut puternic în Ungaria (27 la sută), Polonia (18,2 la sută), scăzând în mică măsură în Republica Cehă (-1,9 la sută), România (-1,4 la sută) și Slovenia (-0,8 la sută).

FIGURA 2 comerț exterior

Ca urmare a evoluției mai lente a exporturilor comparativ cu importurile, balanțele comerciale ale acestor țări au continuat să fie deficitare. Cu excepția Bulgariei care a înregistrat excedente ale balanței comerciale contului curent și a Sloveniei care au înregistrat un excedent al contului curent, celelalte țări din Europa Centrală și de Est au prezentat solduri negative ale balanței contului curent. Deficitele s-au redus în majoritatea țărilor analizate, cu excepția Poloniei unde deficitele s-au accentuat.

FIGURA 3 sold cont curent si balanța comercială

Finanțarea deficitelor contului curent s-a realizat de regulă prin apelarea la creditele externe pe termen mediu și lung, crescând în consecință datoria externă a țărilor în cauză. Ungaria și Polonia au prezentat excepții de la această situație, reducându-i datoria externă de la 27,6 mld USD la sfârșitul anului 1996 la 23,7 mld USD la sfârșitul anului 1997 și respectiv de la 40,7 mld USD la 38,1 ml USD. Ponderea datoriei externe în PIB se ridica în 1997 la 53,3 la sută în Ungaria, 41,1 la sută în Republica Cehă, 38,5 în Polonia și 24,1 în România.

Deficitele bugetare au fost menținute de regulă în limite strânse, pentru a evita presiunile inflaționiste și creșterea datoriei publice: Republica Cehă 1 la sută din PIB, Slovenia 1,1 la sută, Polonia 1,3 la sută, România 3,6 la sută. O situație mai deosebită a înregistrat-o Ungaria unde ponderea deficitului bugetar în PIB (4,1 la sută) a fost în ’97 mai ridicată decât anul precedent.

FIGURA 4

4.2. Situația bugetară și fiscală în România

Amânarea măsurilor decisive de reformă și imposibilitatea susținerii unui trend crescător al economiei naționale au făcut ca România să se confrunte în 1997 cu o scădere a PIB-ului în termeni reali de 6,6 la sută față de 1996, tendința ce –a menținut și în 1998. Nivelul din anul 1997 a reprezentat 82,3 la sută din cel realizat în 1989, an pregătitor declanșării reformei.

FIGURA 5 PIB REAL SI PIB PE LOCUITOR

În condițiile declinului economic și ale reducerii populației țării (cu circa 62 mii de persoane pe parcursul anului 1997), PIB pe locuitor s-a cifrat la 11077 mii lei, înregistrând o reducere reală de 6,3 la sută comparativ cu anul precedent. Exprimat în dolari, produsul intern brut pe locuitor calculat pe baza metodei parității puterii de cumpărare a scăzut de la 4244 dolari în 1996, la 3975 în 1997; calculat pe baza cursului de schimb mediu anual produsului intern brut pe locuitor a rămas practic nemodificat (de la 1555 dolari pe locuitor în 1996, la 1545 dolari pe locuitor, în perioada analizată).

Este de remarcat faptul că sectorul privat a contribuit în proporție de 58,2 la sută în formarea PIB, cu 5,7 puncte procentuale mai mult față de anul anterior. Această evoluție a fost în principal determinată de continuarea privatizării în industrie în anul 1997, unde aproape 40 la sută din valoarea adăugată a provenit din sectorul particular, față de 35 la sută în anul anterior.

FIGURA 6 PONDEREA SECT PRIVAT IN PIB (P 185)

Deficitul contului curent al balanței de plăți s-a menținut în ’98 la un nivel ridicat, aceasta, în primul rând, pentru că dezechilibrul continuă să fie de natură structurală, iar în al doilea rând, pentru că politica de macrostabilizare și-a pierdut treptat din forță nefiind astfel în măsură să contracareze efectele întârzierilor din sectorul real.

Deprecierea constantă a monedei naționale și în 1998 ar fi trebuit să inhibe importurile și să încurajeze exporturile, dar datorită cererii interne mare de produse străine pe piața românească a făcut ca deficitul comercial (componenta de bază a deficitului de cont comercial) să nu rămână destul de mare (-2646 mil. $, valoare înregistrată la sfârșitul lui noiembrie 1998) așa cum putem observa din graficul balanței de plăți:

GRAFICUL 7 BALANTA DE PLATI

Obiectivul declarat al politicii fiscale

Obiectivul declarat al politicii fiscale a fost diminuarea deficitului fiscal, în condițiile în care costurile aferente finanțării deveneau tot mai mari. Măsurile avute în vedere de către autorități au vizat:

Reducerea semnificativă a cheltuielilor bugetare, prin:

micșorarea la jumătate a subvențiilor acordate sectorului industrial;

reducerea subvențiilor acordate agriculturii;

indexarea salariilor personalului din administrația publică la nivel situat sub cel al ratei inflației;

reducerea personalului excedentar din sectorul bugetar;

reducerea unor cheltuieli de capital.

Creșterea veniturilor bugetare, prin:

reducerea exceptărilor de taxe vamale;

creșterea accizelor la alcool și tutun;

renunțarea la sistemul de calcul al impozitului pe profit pentru unii contribuabili;

creșterea taxei pe valoarea adăugată pentru legume și fructe la nivelul de 18 la sută;

creșterea redevențelor la petrol și gaze naturale din producția autohtonă.

În ceea ce privește bugetul de stat este de remarcat faptul că în 1998 avem de a face cu o micșorare a deficitului cu aproximativ 6 procente PIB față de anul 1997 ca urmare a unei creșteri a venitului cu circa 2,2 procente PIB, față de numai o creștere cu 1,7 procente PIB comparativ cu anul curent.

Bugetul de stat pentru anul 1998 a suferit prima rectificare în cursul lunii septembrie. Prin Ordonanța de urgență nr. 14 din 18 septembrie 1998 s-a aprobat creșterea deficitului bugetului de stat de la 13026,4 mld lei la 13450,3 mld lei, ceea ce reprezintă 3,6 la sută din PIB.

Rectificarea bugetului de stat a fost necesară în condițiile în care PIB-ul a înregistrat o scădere mai accentuată decât se anticipase, ceea ce s-a repercutat în scăderea veniturilor bugetului de stat.

Ordonanța cu privire la rectificarea bugetului prevede și o serie de elemente menite să sporească veniturile bugetului de stat și, respectiv, să diminueze cheltuielile acestuia. Astfel, s-a avut în vedere creșterea de cinci ori a taxei de licență pentru jocurile de noroc și cazinouri; sistarea indexării lunare cu 2,5 la sută a salariilor în perioada octombrie – decembrie 1998. Alte acte normative care au influențat evoluțiile fiscale pe parcursul celui de al III-lea trimestru au fost:

Legea nr. 147 din 13 iulie 1998 privind impozitul pe spectacole; Legea nr. 137 din 29 iunie 1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 34/98 privind majorarea salariilor personalului din unitățile sanitare.

GRAFIC 8

După primele nouă luni de execuție, bugetul de stat a înregistrat un deficit de 7255,2 mld lei, care reprezintă 53,9 la sută din deficitul aprobat pentru întregul an. Cumulat, veniturile încasate în primele trei trimestre au fost de 47148,8 mld lei în timp ce cheltuielile au însumat 54403,9 mld lei.

Venituri realizate de bugetul de stat au reprezentat 67,8 la sută din nivelul aprobat pe întregul an. Analiza evoluției structurii acestor venituri relevă impactul evoluțiilor economiei reale și al

modificărilor de natură fiscală astfel, comparativ cu primele nouă luni ale anului 1997, la finele lunii septembrie 1998 se constată reducerea cu 16,2 puncte procentuale a ponderii veniturilor din impozite directe în totalul veniturilor, mai ales pe seama reducerii ponderii încasărilor din impozitul pe profit (cu 10,5 puncte procentuale) și a celei pe salarii (cu 6,7 puncte procentuale), în paralel cu sporirea cu 10,4 puncte procentuale a ponderii veniturilor provenite din impozite indirecte.

Față de perioada similară a anului trecut, veniturile din capital și-au majorat contribuția în totalul veniturilor cu 3,7 puncte procentuale. Comparativ cu nivelul programat pentru întregul an 1998, veniturile din impozite directe s-au realizat în proporție de 72,7 la sută, în timp ce veniturile din impozitele indirecte în proporție de 69,8 la sută; veniturile din capital se situează la doar 42,4 la sută.

La sfârșitul lunii septembrie, cheltuielile bugetului de stat reprezentau 65,5 la sută din nivelul aprobat pentru anul 1998. În cadrul acestora, cheltuielile social – culturale s-au menținut ca cele mai importante , deși comparativ cu anul trecut și-au redus contribuția în totalul cheltuielilor cu 1,5 puncte procentuale. Față de nivelul aprobat pentru întregul an, aceste cheltuieli au fost efectuate în proporție de 94 la sută. Cheltuielile cu dobânzile și alte cheltuieli aferente datoriei publice și-au majorat ponderea cu 3,8 puncte procentuale ajungând la 80,4 la sută comparativ cu nivelul aprobat pentru întregul an. Cheltuielile cu apărarea ordinea publică și siguranța națională și-au menținut aproape neschimbată ponderea în totalul cheltuielilor realizările pe primele nouă luni reprezentând 67,4 la sută din nivelul aprobat pentru întregul an. Comparativ cu nivelul aprobat pentru întregul an, cheltuielile pentru acțiuni economice s-au situat la 62,2 la sută.

La finele lui septembrie, finanțarea deficitului de 9062,1 mld lei aferent bugetului de stat pe anul 1997 era structurată astfel:

finanțare internă: 97,4 la sută, din care

– prin certificate de trezorerie în lei: 80,9 la sută;

– prin certificate de trezorerie în valută: 19,1 la sută.

finanțarea externă: 2.6 la sută.

Din totalul certificatelor de trezorerie emise pentru finanțarea deficitului bugetului de stat pe anul precedent, la data de 30 septembrie 1998 sistemul bancar deținea 95,9 la sută restul fiind deținut de către clienții băncilor și de către populație.

La aceeași dată, deficitul bugetului de stat pe anul 1998 continua să fie finanțat pe seama disponibilităților din contul general al Trezoreriei statului. Pe parcursul celui de-al treilea trimestru, Ministerul Finanțelor a realizat un număr de 21 de emisiuni de certificate de trezorerie. Dintre acestea, două emisiuni au fost în valută cu un volum de 100, respectiv 50 mil. dolari, cu o scadența de un an, respectiv 6 luni și cu o dobândă de 8 v. Pe parcursul acestui trimestru, populația a beneficiat de o nouă emisiune, cu scadența de 6 luni și o dobândă de 45 la sută, emisiune din care s-au subscris 28,5 mld lei. În condițiile în care rata nominală a dobânzii la emisiunile în lei destinate persoanelor juridice s-a situat între 40,2 și 53,5 la sută, iar cea reală între 21 și 40,6 la sută, toate aceste emisiuni au fost suprasubscrise, cererea depășind de fiecare dată oferta Ministerului Finanțelor.

Vom introduce un model cibernetic cu ajutorul căruia vom stabili deficitul bugetar B la nivelul unui an t.

Pentru aceasta, vom porni de la relația care arată că proprietatea (avuția) totală deținută de sectorul privat este egală cu suma diferitelor forme de proprietate pe care aceasta le deține:

A(t) = M(t) + F(t) + Ar(t) (4.1)

Unde,

A(t) este avuția totală a sectorului privat în anul t;

M(t) este avuția deținută sub formă lichidă (bani, depozite bancare pe termen sub un an);

F(t) este avuția deținută sub formă de active financiare (bonuri de tezaur și obligațiuni);

Ar(t) este avuția deținută sub formă de active reale (pământ, imobile, capital fix ș.a.).

Creșterea avuției A în anul t +1 față de anul t se poate scrie:

(4.2)

unde

Yw este venitul disponibil din salarii;

Yq este venitul disponibil din deținerea de proprietate;

PC(t+1) sunt cheltuielile totale pentru consumul sectorului privat.

Yw(t+1) = WL(t) · (1- tw) + H*w(t+1) (4.3)

Relația (4.3) arată că venitul salarial la începutul anului t+1 este dat de câștigurile salariale nete plus plățile transferabile ale guvernului către salariați.

Yq(t+1) = Q(t+1) · (1 – tq) + H*q(t+1) (4.4)

Cu alte cuvinte, venitul disponibil din deținerea de proprietate Yq la începutul anului t+1 este egal cu venitul net din proprietate plus plățile transmisibile făcute de guvern către deținătorii de proprietate H*q(t+1).

Dar venitul total din proprietate – Q(t+1) – este dat de relația:

Q(t+1) = Y(t+1) – WL(t) + W(t+1) (4.5)

Unde

Y(t+1) reprezintă venitul național total produs în cursul anului t(inclusiv sporul de capital);

WL)t) – salariile totale plătite în anul t;

W(t+1) – venitul provenit din plata dobânzii la datoria guvernamentală V(t+1).

Înlocuind (4.2) în (5.3) – (5.5) obținem:

A(t+1) – A(t) = V(t+1) + H*w(t+1) + Hq(t+1) – twWL(t) – twQ(t) +

+ Y(t+1) – PC(t+1) (4.6)

Venitul național total se obține din relația:

unde:

Relațiile (4.8) și (4.9) arată că outputul total din fiecare produs 1, 2, … se distribuie în anul t+1 pentru consum final, consum guvernamental, consum intermediar și creșterea stocurilor.

Cheltuielile pentru consumul final pentru toată economia in anul t+1 sunt date de relația:

P · C(t+1) = P1(t+1) · C1(t+1) + P2(t+1) · C2(t+1) + … (4.10)

Înlocuind relațiile (4.7) și (4.10) în (4.6) obținem:

A(t+1) – A(t) = B(t+1) + Ar(t+1) + Ar(t), (4.11)

unde am notat cu:

B(t+1) = V(t+1) + H*w(t+1) + Hq(t+1) – P1(t+1) · G*1(t+1) + P2(t+1) ·G*2(t+1)+ … –

– twWL(t+1) – tqQ(t+1) (4.12)

Ar(t+1) = P1(t+1) · [X1(t+1) + I1(t+1)] + P2 · [X2(t+1) + I2(t+1)] + … (4.13)

Relația (4.12) este ecuația deficitului bugetar care se exprimă ca diferență între cheltuielile bugetare și veniturile bugetare.

Deficitul bugetar de la începutul anului t+1 corespunde creșterii datoriei naționale, deci:

B(t+1) = R(t+1) – R(t), (4.14.)

Unde am notat cu R datoria națională totală netă a sectorului public (guvern) către sectorul privat.

Între masa monetară M, valoarea activelor financiare deținute de sectorul privat F și datoria națională R există următoarea relație structurală:

M(t) = R(t) – F(t) (4.15)

Utilizând această relație în ecuația (4.14) avem:

B(t+1) = R(t+1) – R(t) = [M(t+1) + F(t+1)] – [M(t) – F(t)] =

= [M(t+1) – M(t)] + [F(t+1) – F(t)] (4.16)