Economia Mondiala DIN Viziune Globala

ECONOMIA MONDIALĂ DIN VIZIUNE GLOBALĂ

ECONOMIA MONDIALĂ DIN VIZIUNE GLOBALĂ

INTRODUCERE

Anii primului deceniu al secolului XXI poartă amprenta intensificării fără precedent a procesului de globalizare a economiei mondiale. Acest fenomen are efecte directe, deosebit de complexe, ireversibile, asupra structurilor și corelațiilor economice existente pe plan mondial. Astăzi, activitatea la nivel microeconomic este, din ce în ce mai mult, condiționată de fenomenele și procesele care au loc la nivel mondoeconomic, companiile din întreaga lume trebuind să-și formeze o imagine globală pentru a fi cunoscute și recunoscute pe piața internațională.

Cunoașterea caracteristicilor diferitelor medii economice internaționale, a principalelor tendințe care se manifestă în planul economiei mondiale, a nivelului concurenței, a metodelor, tehnicilor și procedurilor practicate pe piața internațională este obligatorie pentru toți specialiștii în relații economice internaționale.

Având în vedere cele de mai sus, apare clar faptul că, procesul de formare a studenților ca viitori economiști, specializați în relații economice internaționale, nu poate fi conceput fără studiul economiei mondiale din viziune globală.

Plecând de la această necesitatea obiectivă, prezentul curs, elaborat în conformitate cu fișa disciplinei Economie mondială din planul de învățământ al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din București, își propune să prezinte, într-o abordare globală, o serie de aspecte privind modul de formare a economiei mondiale, structura și caracteristicile diferitelor componente ale sistemului economic mondial, interdependențele și perspectivele de dezvoltare ale acestuia, pornind de la conceptele de bază cu care operează această disciplină. Parcurgând acest curs, care precede disciplinele sectoriale, studenții își dezvoltă gândirea economică de la general la particular, fiind pregătiți să abordeze în perspectivă internațională procesele și fenomenele economice actuale.

Autorul

CAPITOLUL 1
FORMAREA ECONOMIEI MONDIALE

Dominația proprietății private constituie prima și cea mai importantă premisă a formării economiei mondiale. Proprietatea privată a apărut ca urmare a dezvoltării factorilor de producție și a creării plusprodusului. Pe parcursul dezvoltării sale, proprietatea privată a cunoscut mai multe forme. Forma sa capitalistă se află la baza apariției și dezvoltării economiei mondiale. Saltul activității economice la nivel internațional a avut loc atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. Capitalismul înseamnă supremația economiei deschise, orientate către piață, o piață în expansiune și într-o continuă schimbare structurală.

Schimbul la mare distanță și apariția pieței mondiale reprezintă, de asemenea, premise ale formării economiei mondiale.

Sfârșitul secolului al XV-lea și secolul al XVI-lea au marcat debutul unei noi epoci în activitatea economică. Evenimente precum marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale, au permis includerea în circuitul economic a unor vaste regiuni de pe glob, în primul rând a celor două Americi, ceea ce a dat un impuls considerabil vieții economice. Schimbul de mărfuri se realizează pe teritorii extinse cuprinzând cele mai importante zone ale lumii.

Secolul al XVI-lea este secolul apariției germenilor pieței mondiale. Activitatea la nivel microeconomic a fost stimulată considerabil de apariția manufacturilor. Dintre ele, cu timpul, s-au detașat manufacturile care produceau pentru alte țări (piețe), și care erau amplasate în porturi pentru a facilita expedierea și transportul mărfurilor. De asemenea, multe manufacturi funcționau pe baza materiilor prime din import, spre exemplu mătasea. Semnificativă este și crearea unor manufacturi în alte țări decât cele de origine, în special în colonii. Stimulate de dezvoltarea comerțului între țări, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.

Olanda a fost țara care a dominat piața mondială în perioada manufacturieră. Orașele din țările de Jos au devenit adevărate centre ale comerțului internațional cu mărfurile produse în manufacturi. La jumătatea secolului XVII, Olanda a ajuns la punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, economia închisă a trebuit să cedeze locul economiei deschise, orientată către piață. S-au creat astfel premisele pentru saltul de la nivel microeconomic la nivel macroeconomic. Acest proces s-a confruntat cu o serie de obstacole, printre care:

procesul de formare a pieței interne era departe de a se fi încheiat;

lipsa centralizării puterii politice;

cele două Americi nu dispuneau încă de forța economică necesară pentru a avea relații stabile cu restul lumii;

fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile Orientale și America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de factori economici, de relații de vânzare-cumpărare. Companiile Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză și apoi cea engleză, care controlau întreg traficul de mărfuri cu Europa și care exercitau un adevărat monopol, reprezintă cea mai concretă expresie a acestui tip de relații.

încă nu exista o diviziune internațională a muncii, o tendință bine conturată de specializare internațională în producție.

relațiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Adevăratul salt al vieții economice la nivel internațional s-a produs în perioada marii industrii mașiniste, rezultat al primei revoluții industriale (sfârșitul secolului XVIII începutul sec. XIX). Revoluția factorilor de producție s-a tradus printr-o creștere impresionantă a productivității muncii, activitatea la nivel microeconomic atingând cote nemaiîntâlnite până la acel moment, ceea ce a făcut ca nevoia de debușee, de noi piețe de desfacere, să fie mai mare ca oricând.

Revoluțiile burgheze lichidează fărâmițarea politică feudală, duc la formarea statelor naționale și creează condiții pentru schimbul reciproc de activități la nivel macroeconomic, pentru apariția economiilor naționale ca entități de sine stătătoare.

Țara care a dominat lumea în perioada mașinistă a fost Anglia, țara din care a pornit prima revoluție industrială și care a devenit „atelierul industrial al lumii”. În acest context, Anglia a devenit deosebit de interesată de promovarea schimburilor internaționale.

Odată formate, economiile naționale au oferit un cadru propice pentru generalizarea revoluției industriale, imprimând un nou avânt dezvoltării factorilor de producție.

Treptat s-a conturat o nouă diviziune a muncii, respectiv, diviziunea internațională a muncii. Din acest moment se poate vorbi despre o explozie a schimbului reciproc de activități la nivel internațional. Activitatea economică capătă noi dimensiuni.

STADIILE MONDIALIZĂRII

În intervalul cuprins între secolul al XVIlea, momentul apariției embrionare a pieței mondiale și până spre sfârșitul secolului al XIXlea, agenții economici particulari produceau bunuri, de regulă, în interiorul țării de origine, pentru a vinde apoi o parte dintre acestea peste graniță. Mult timp după prăbușirea feudalismului și apariția capitalismului, comerțul internațional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor întreprinderi. Începutul secolului al XXlea marchează o adevărată revoluție la nivelul agenților economici privați. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiții interne de capital ci încep să investească, pe o scară din ce în ce mai mare, în exterior.

Ca o consecință, un bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producției organizate concomitent în mai multe țări. Acest fenomen se află la baza creșterii interdependențelor la scară internațională, dând un impuls hotărâtor mondializării activității economice. În concluzie, se poate vorbi de mai multe stadii ale mondializării economiei și anume:

1.1.1. Mondializarea prin comerț exterior.

Acest stadiu devine evident după prima revoluție industrială și durează până la începutul secolului XX. Este denumit stadiul economiei internaționale și se caracterizează prin afirmarea economiilor naționale, deci prin naționalism economic, suveranitate națională și liberă concurență. În centrul politicii economice a statelor naționale se află echilibrarea balanței comerciale.

1.1.2. Mondializarea prin investiții externe de capital

Această tendință capătă accente din ce în ce mai pronunțate după primul război mondial și stă la originea transnaționalizării vieții economice. Firmele transnaționale, prin activitatea lor, transgresează granițele naționale, frontierele economice nu mai coincid cu cele politice. Politica economică a statelor are ca principal obiectiv echilibrarea balanței de plăți externe.

În prezent, pe fondul accentuării activității și rolului firmelor transnaționale, are loc o puternică integrare a activității economice la scară planetară. Apare tendința de globalizare a economiei mondiale, ceea ce se traduce prin creșterea fără precedent a interdependențelor dintre agenții economici, dintre economiile naționale, cu implicații vaste, uneori imprevizibile, asupra principalelor piețe internaționale. Globalizarea economiilor creează condiții pentru ca ritmul afacerilor să crească amețitor, dar și pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului dominoului”, respectiv, pentru propagarea rapidă, la nivel mondial, a fenomenelor economice negative care apar într-o țară sau alta.

CONCEPTUL DE ECONOMIE MONDIALĂ

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, când este implicată majoritatea agenților economici de pe glob.

În această accepțiune, economia mondială nu se reduce la sfera circulației bunurilor, capitalurilor etc. ci cuprinde și sferele producției materiale, cercetării științifice și a consumului.

Conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relații economice.

Agenții economici sunt participanții la desfășurarea proceselor economice. Implicarea acestora în schimbul reciproc de activități la scară mondială a devenit semnificativă numai la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. În prezent cei mai importanți agenți economici sunt societățile transnaționale care domină piața internațională, practic ele se manifestă simultan atât la nivel micro-economic cât și la nivel macro și mondo economic.

TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială si-a schimbat imaginea în fiecare etapă a dezvoltării sale. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga evoluție a economiei mondiale și anume:

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naționale.

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependențe; dezvoltarea economiilor naționale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei generează inter-relațiile dintre economiile naționale, inter-relații aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există interdependențe cu implicații asupra agenților economici și asupra economiilor naționale.

În cadrul economiei mondiale, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune cu cele de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul mondial brut înregistrând creșteri. În consecință, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Totuși, învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a sec. XXI.

Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se mențin decalaje datorită dezvoltării inegale. Statele națiune diferă nu numai ca mărime și potențial economic ci și ca nivel de dezvoltare. Există deosebiri și din punct de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii au optat pentru sistemul capitalist, se mențin însă și câteva țări cu sistem comunist.

În concluzie, economia mondială se caracterizează prin unitate în diversitate. Interdependențele economiei mondiale au drept cadru general de mișcare producția și circulația mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piața mondială, toți agenții economici, fără excepție, trebuie să se supună unor reguli comune: regulile cererii și ofertei, ale concurenței, ale prețurilor internaționale etc. Relațiile de piață reprezintă numitorul comun al acestor elemente atât de eterogene.

Creșterea continuă și semnificativă a investițiilor externe de capital dă un impuls considerabil relațiilor de piață la scară mondială. În plus, prin transnaționalizarea vieții economice, aceste investiții contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale. Economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale, de la economia internațională la cea globală, cunoaște grade crescânde de integrare.

ECHILIBRUL ECONOMIEI MONDIALE

Într-o abordare sistemică, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supraviețui. Echilibrul economiei mondiale se definește prin:

caracterul relativ care se manifestă ca o tendință pe termen lung către realizarea unei concordanțe depline între diferitele elemente componente ale sistemului, ceea ce reprezintă o stare ideală, imposibil de atins.

caracterul de tendință determinat de permanenta interferență între factori cu acțiune contrară.

caracterul dinamic determinat de trecerea continuă de la o stare de echilibru la alta, superioară, ceea ce conferă întregului sistem o relativă stabilitate, în paralel cu evoluția elementelor componente.

caracterul de autoperfecționare, fiecare nouă stare de echilibru reprezentând o calitate superioară în raport cu cea precedentă. Prin aceasta se asigură progresul atât la nivelul întregului sistem cât și la nivelul fiecărui element component în parte.

PERSPECTIVELE ECONOMIEI MONDIALE

Secolul XXI va modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale, statele-națiune, organizațiile integraționiste interstatale, societățile transnaționale, cât și în raporturile dintre ele.

În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendința de regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. În aceste condiții, importanța instituțiilor supranaționale, ca factori de decizie va crește semnificativ. Procesul de regionalizare se caracterizează prin apariția și dezvoltarea grupărilor regionale, precum și prin eliminarea barierelor și a diferențelor dintre piața internă și piața externă. Acest proces are influențe majore atât asupra firmelor orientate către export cât și asupra firmelor care activează în exclusivitate pe piața internă și care trebuie să facă față direct concurenței internaționale.

O altă tendință în evoluția schimbului reciproc de activități la nivel internațional, va fi accentuarea globalizării economiei mondiale reflectată prin adâncirea procesului de internaționalizare și dezvoltare a economiei mondiale ca un tot unitar, prin eliminarea într-o măsură tot mai mare a obstacolelor arbitrare din calea cooperării în producție, a comerțului internațional, a fluxurilor de capital, a circulației libere a forței de muncă. Globalizarea reprezintă un proces în plină evoluție. Limitele sale sunt limitele integrării economice la scară planetară.

Regionalizarea și globalizarea sunt procese economice fundamentale, care se completează reciproc. Regionalizarea trebuie privită ca o tranziție la globalism și nu ca o alternativă la acesta. Regionalizarea nu trebuie să fragmenteze sistemul economic mondial în blocuri, ci să creeze zone de complementaritate înglobate într-un sistem economic deschis. Regionalizarea contribuie, în ultimă instanță la globalizarea economiei mondiale.

CUVINTE CHEIE:

economie mondială, proprietate privată, diviziunea muncii, revoluție industrială, factori de producție, productivitatea muncii, diviziunea muncii la scară internațională, mondializare, investiții externe de capital, sistem de interdependențe, regionalizare, globalizare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Care sunt stadiile mondializării activității economice? Enumerați și explicitați trăsăturile caracteristice ale fiecărui stadiu în parte.

Care sunt trăsăturile caracteristice pentru întreaga evoluție a economiei mondiale?

Prin ce se caracterizează echilibrul economiei mondiale?

Care este raportul dintre procesul de globalizare și cel de regionalizare la nivelul economiei mondiale?

CAPITOLUL 2
SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE

2.1. COMPONENTELE SISTEMULUI ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din:

Componente fundamentale:

economiile naționale;

societățile transnaționale;

organizațiile economice interstatale.

Elemente derivate (de conexiune):

diviziunea mondială a muncii;

relațiile economice internaționale;

piața mondială.

2.1.1. Componente fundamentale

2.1.1.1. Economiile naționale

Economia națională a devenit caracteristică pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, când s-a conturat procesul de formare a națiunilor și statelor centralizate. Ea nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor economice și sociale pe care le-a cunoscut omenirea. Un moment esențial în procesul de constituire a economiilor naționale îl reprezintă formarea pieței interne, naționale, fenomen determinat de o serie de factori economici cum ar fi: diviziunea muncii, dezvoltarea factorilor de producție, dezvoltarea producției pentru schimb etc. cât și de anumiți factori politici printre care: revoluția burgheză, formarea statelor centralizate etc. Economia națională se definește ca o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membrii unei comunități umane, pe ansamblul teritoriului unui stat național.

Dintre toate formele de comunitate umană, numai națiunea a fost aceea care a putut contribui la apariția unor forme superioare de organizare, respectiv economiile naționale. Națiunea constituie prin caracteristicile sale intrinsece, un factor primordial de progres economic și social. Ea sporește considerabil rolul populației ca factor de creștere economică.

Influența populației asupra economiei naționale este dublă: pe de o parte furnizează cel mai important factor de producție, forța de muncă, pe de altă parte, în totalitatea ei, populația contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieței interne.

Rolul activ al populației este amplificat de măsura în care ea este ocupată în ramuri ale economiei naționale legate de progresul tehnic, acolo unde productivitatea muncii este foarte ridicată.

Teritoriul național pe care are loc schimbul reciproc de activități se definește ca spațiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului național. Ca element al economiei naționale, teritoriul național intră în categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic nu se poate desfășura.

Infrastructura (căi de transport, de comunicații etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu caracteristicile teritoriului național și cu necesitățile economice și sociale dintr-o anumită perioadă.

Economia națională presupune, de asemenea, existența unui aparat de producție, parte a avuției naționale și a unui sistem de instituții, corespunzător unui anumit tip de societate.

Structuri macroeconomice

Ramuri – din punct de vedere structural, economia națională reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependență.

Elementul de legătură dintre ramuri este piața națională.

Prin ramură a economiei naționale se înțelege ansamblul de activități organizate într-un mod specific și desfășurate în scopul producerii aceleiași categorii de produse sau al furnizării aceleiași categorii de servicii.

Dezvoltarea factorilor de producție oferă posibilități materiale, practic nelimitate, de apariție a unor noi ramuri ale economiei naționale.

Sectoare – economia națională poate fi structurată nu numai pe ramuri, ci și pe sectoare, astfel:

sectorul primar: agricultura, silvicultura, industria extractivă;

sectorul secundar: ramurile industriei prelucrătoare, construcțiile;

sectorul terțiar: serviciile. În multe țări dezvoltate, acest sector a devenit dominant.

În ultimul timp, în țările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector, respectiv sectorul cercetării științifice.

Structura economiilor naționale cunoaște un proces evolutiv de la simplu la complex. Aceasta se formează în timp, în raport cu o serie de condiții interne, specifice fiecărei țări. Factorii externi pot exercita, de asemenea, anumite influențe asupra structurii economiei naționale a unei țări.

Trebuie menționat faptul că, la scară mondială, procesul de formare a economiilor naționale nu s-a încheiat. Chiar în prezent asistăm la apariția unor noi economii naționale.

2.1.1.2. Societățile transnaționale

În economia mondială contemporană, societățile transnaționale au devenit principalii agenți economici.

O societate transnațională este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granițele țării de origine. Ea alcătuiește un vast ansamblu la scară internațională, format dintr-o societate principală – firma mamă și un număr de filiale/sucursale, adică de firme dependente de societatea principală, implantate în diferite țări.

Există societăți transnaționale în toate sectoarele de activitate: industrie, agricultură, bancar, publicitate, turism etc. Astăzi societățile transnaționale influențează direct evoluția economiei mondiale.

La baza apariției societăților transnaționale se află investițiile directe externe de capital.

2.1.1.3. Organizațiile economice interstatale

Una dintre trăsăturile noi, definitorii, ale economiei mondiale postbelice este proliferarea organizațiilor economice internaționale. Într-un timp relativ scurt numărul acestora a crescut considerabil. Mai mult, organizațiile economice interstatale joacă un rol din ce în ce mai important pe arena mondială. Organizațiile economice interstatale au luat ființă ca o încercare de răspuns la diferitele probleme cu care statele lumii s-au confruntat pe parcursul timpului.

Tipuri și forme ale organizațiilor economice interstatale

Organizațiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci când statele lumii au fost confruntate cu probleme globale, de interes general, a căror rezolvare impunea cooperarea întregii comunități internaționale, au fost înființate organizații interstatale cu vocație universală. Unele dintre aceste organizații sunt specializate, concentrându-și eforturile asupra unui anumit domeniu.

Un alt tip de organizații economice interstatale este cel integraționist. Premisele integrării economice interstatale sunt:

un nivel de dezvoltare asemănător al țărilor candidate;

voința politică liber exprimată a acestora.

Există grade diferite de integrare interstatală, și anume:

zona de liber schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare și netarifare, îndeosebi a restricțiilor cantitative, între statele membre, care își păstrează însă libertatea de acțiune în relațiile cu terții;

uniunea vamală, față de zona de liber schimb, această formă de integrare aduce în plus adoptarea unui tarif vamal comun al statelor membre în relațiile cu statele nemembre;

piața comună care reprezintă o uniune vamală completă, prin introducerea liberei circulații a factorilor de producție;

uniunea economică care constituie, până în prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatală. Această formă de integrare presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare etc.) și sociale și o monedă unică.

Integrarea interstatală conduce la lărgirea considerabilă a pieței și deci la stimularea concurenței, la obținerea unor economii de scară, la stimularea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare etc.

În același timp, integrarea interstatală generează un mecanism capabil să permită agenților economici obținerea unor performanțe superioare față de cele obținute anterior înființării organizației. Indiferent de tipul sau forma organizațiilor economice interstatale, esențial este ca ele să nu se transforme în grupări închise, care să promoveze discriminarea în relațiile economice internaționale.

2.1.2. Elemente derivate

2.1.2.1. Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare a agenților economici în vederea participării la circuitul economic mondial.

Specializarea internațională, spre deosebire de specializarea pe plan intern, are drept scop adaptarea potențialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii de pe piața mondială.

Diviziunea mondială a muncii este strâns legată de dezvoltarea economiilor naționale și a agenților economici. Se poate vorbi despre o diviziune a muncii pe plan mondial numai în măsura în care se conturează un anumit potențial de producție, anumite structuri ale economiilor naționale și, pe baza lor, specializarea internațională.

Specializarea internațională are drept scop adaptarea potențialului propriu la caracteristicile cererii de pe piața mondială. Se poate vorbi despre:

Specializarea internațională în diverse producții primare (cafea, ceai, minereuri etc.) care depinde de existența unor condiții naturale favorabile.

Specializarea internațională în domeniul producției manufacturiere care depinde de factorii tehnico-economici și sociali, respectiv, de nivelul aparatului de producție și gradul său de diversificare, de nivelul de calificare a forței de muncă, de disponibilitățile de capital, de tradițiile industriale etc.

Specializarea unei țări în vederea exportului care se face pe baza avantajului comparativ. O țară se poate specializa în domeniul în care deține cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj (David Ricardo).

Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii a apărut ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizată și s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internațională: la început a fost o specializare intersectorială (industrie – agricultură), apoi a apărut o specializare interramură (industrie – industrie), (agricultură – agricultură), pentru ca în prezent, să asistăm la afirmarea unui nou tip de specializare și anume, specializarea intraramură, pe subramuri economice (industrie constructoare de mașini – industrie constructoare de mașini; chimie – chimie; zootehnie – zootehnie etc.).

Modelul actual al diviziunii internaționale a muncii a devenit foarte eterogen. La bază se află țările slab dezvoltate, a căror specializare internațională este unilaterală. Urmează țările în dezvoltare, relativ avansate, unde specializarea internațională tinde să devină mai largă: alături de produse primare pot fi întâlnite și produse manufacturate, iar în unele cazuri numai produse manufacturate. În partea superioară a ierarhiei se situează grupul țărilor dezvoltate, caracterizate printr-o specializare internațională de înaltă eficiență, care privește domenii de vârf ale industriei, ramuri de mare productivitate ale agriculturii și ale serviciilor. Se poate vorbi, deci, de grade diferite de specializare internațională.

În timp, țările dezvoltate cu economie de piață și-au schimbat de mai multe ori specializarea, spre deosebire de tinerele state care, în majoritatea lor, și-au păstrat aceeași specializare, îngustă, inițială.

2.1.2.2. Relațiile economice internaționale

Diviziunea mondială a muncii, specializarea internațională în producție, au creat necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele națiune, între agenții economici.

Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile dintre economiile naționale, dintre agenții economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii internaționale a muncii.

Aceste relații se desfășoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existența și dezvoltarea relațiilor economice internaționale presupune intervenția activă a statului, intervenție care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, încheierea de acorduri de cooperare, în înființarea unor reprezentanțe oficiale peste graniță etc.

Alături de statul națiune, marile companii transnaționale și organizațiile economice interstatale joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea acestor relații.

Multilateralismul

Multilateralismul reprezintă ansamblul de raporturi simultane și coordonate, la scară subregională sau mondială, între state independente.

Dezvoltarea multilateralismului constituie una dintre trăsăturile noi ale relațiilor economice internaționale postbelice, cu largi implicații la nivel mondial.

Pe plan economic, necesitatea relațiilor multilaterale este determinată de accentuarea în proporții fără precedent a interdependențelor între economiile naționale ca urmare a adâncirii tendințelor de specializare internațională, sub influența noilor cuceriri științifico-tehnice.

Multilateralizarea relațiilor economice internaționale decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care se confruntă omenirea.

Față de relațiile internaționale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu, noi posibilități de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relațiile interstatale și reduce riscul confruntărilor.

Există o compatibilitate între multilateralism și bilateralism, o interdependență profitabilă pentru toate statele lumii, atâta timp cât principiile dreptului internațional sunt respectate cu strictețe.

2.1.2.3. Piața mondială

Existența relațiilor economice internaționale face posibilă dezvoltarea fluxurilor economice internaționale.

Fluxurile internaționale reprezintă mișcarea unor valori materiale, bănești sau spirituale, de la o țară la alta.

Fluxurile internaționale pot îmbrăca forme diferite: de produse, de servicii, de capitaluri, de forță de muncă, de cunoștințe tehnico-științifice etc. În același timp ele urmează o tendință de diversificare. Inițial, în condițiile formării economiei mondiale, principalul flux internațional a fost cel de mărfuri. Spre sfârșitul secolului al XIXlea apare și se dezvoltă un nou flux, respectiv, fluxul de investiții internaționale, care devine primordial în raport cu fluxurile internaționale de mărfuri.

Fluxurile economice internaționale se află la baza formării diferitelor segmente ale pieței mondiale.

Piața mondială nu este o noțiune geografică ci una economică.

Piața mondială reprezintă ansamblul tranzacțiilor care au loc între agenții economici de pe întreg globul pământesc.

Piața mondială este eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacțiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. În practică există o piață mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor etc.

Pe aceste piețe prețurile se formează în funcție de o serie de factori specifici, economici, sociali sau chiar politici, care influențează oferta și cererea pe piețele respective.

Între diferitele segmente ale pieței mondiale există o condiționare reciprocă. Spre exemplu, o creștere a cererii mondiale de automobile face să crească cererea de petrol și în consecință prețul acestui produs.

2.2. COORDONATE ALE ORDINII ECONOMICE MONDIALE

2.2.1. ABORDĂRI CONCEPTUALE

În planul economiei mondiale, noțiunea de ordine este apropiată de cea de echilibru.

Studiul ordinii economice mondiale pornește de la perceperea economiei mondiale ca sistem al economiilor naționale, al corporațiilor transnaționale și al organizațiilor economice internaționale, aceasta fiind privită ca rezultat al interdependențelor dintre factorii menționați anterior.

Ordinea economică mondială reprezintă modul de dispunere și de organizare, în timp și spațiu a elementelor economiei mondiale.

Într-o abordare mai largă, ordinea economică mondială caracterizează starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacțiunii dintre elementele care o compun.

Ordinea economică mondială este rezultatul acțiunii celor mai importanți subiecți ai economiei mondiale și anume: statele naționale, societățile transnaționale, organizațiile interstatale.

Studiul aprofundat al ordinii economice mondiale poate fi considerat de dată recentă, lucrări mai ample pe acest subiect fiind elaborate din anii '70.

Curente teoretice privind ordinea economică mondială

O primă abordare a problematicii ordinii mondiale pleacă de la faptul că aceasta a fost și este rezultanta acțiunii statelor naționale considerate ca entități de sine stătătoare sau ca alianțe.

A doua abordare pleacă de la perceperea economiei mondiale ca sistem al economiilor naționale și al altor subiecți, precum corporațiile transnaționale sau organizații internaționale (guvernamentale sau nonguvernamentale, economice sau de alt tip), sistem structurat pe baza relațiilor economice internaționale dintre aceste categorii de subiecți.

Cea de a doua abordare se bazează pe faptul că începând cu anii 90 rolul primordial al statelor naționale în calitate de "creatoare de ordine economică mondială" este pus în discuție de numeroși specialiști în relații economice internaționale, care apreciază că alte categorii de subiecți ai economiei mondiale tind să controleze unele dintre procesele și fenomenele mondiale, printre acestea numărându-se marile societăți transnaționale, unele organizații internaționale precum F.M.I. sau B.I.R.D., alte grupări sau alianțe de interese internaționale eterogene ca structură.

Trebuie menționat faptul că această nouă abordare nu întrunește acordul unor largi cercuri de specialiști, neexistând o abordare sistematizată cu privire la ordinea economică mondială, din această perspectivă.

Situația expusă mai sus se datorează faptului că teoria relațiilor internaționale, care reprezintă suportul studiului ordinii economice mondiale, nu a înglobat încă, într-o formă sistematizată, modificările produse de fenomenul de globalizare asupra relațiilor interstatale sau asupra relațiilor dintre statele lumii și alte noi forțe, precum cele menționate anterior.

Curentele teoretice convenționale pleacă, încă, de la premisa menținerii statelor naționale în poziția de principale "creatoare de ordine economică mondială".

Teoria relațiilor internaționale include două mari curente de idei referitoare la modul în care se configurează ordinea economică mondială, în baza relațiilor dintre statele lumii:

Curentul liberalist – neoliberalist potrivit căruia structurile centrale de organizare ale economiei mondiale sunt instituțiile denumite "regimuri internaționale" care sunt structurile de ordine, de organizare, ale piețelor internaționale, unele globalizate (de mărfuri și servicii și monetar-valutară). De asemenea, neoliberalismul recunoaște statul ca un actor important al relațiilor economice internaționale, considerând că regimurile internaționale sunt rodul negocierilor dintre state, respectiv, politicul influențează economicul.

Curentul realist (mercantilist) – neorealist care acordă importanță egală ca structuri de organizare ale economiei mondiale atât raporturilor de putere cât și regimurilor internaționale. De asemenea, deși situează statele drept sursa principală de structurare, de ordine și de autoritate în economia mondială, consideră că regimurile, o dată create, influențează, la rândul lor, atât statele, cât și celelalte tipuri de raporturi existente între agenții economici mondiali, respectiv, economicul poate influența, la rândul său, politicul.

În fapt, curentele teoretice actuale nu mai au opinii atât de tranșant diferite, existând un consens general în ceea ce privește implicarea statelor ca puteri politice dominante în relațiile economice internaționale.

Diferențe se mențin în ceea ce privește motivațiile cooperării dintre state în vederea menținerii ordinii economice mondiale, formele de cooperare optime pentru realizarea acestui scop, prin care sunt echilibrate interesele convergente sau divergente, în diferite sfere ale economiei mondiale, a diferitelor state ale lumii.

2.2.2 STRUCTURI DE ORDINE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Cele două tipuri de structuri de ordine generate de state, considerate centrale pentru menținerea ordinii economice mondiale sunt:

regimurile internaționale;

raporturile de putere.

A. Regimurile internaționale

Regimurile internaționale, reprezintă ansambluri explicite sau implicite de reguli dintr-un domeniu al relațiilor internaționale.

Este interesant de remarcat faptul că nu există regimuri în toate domeniile relațiilor internaționale. Se apreciază că, după cel de-al II-lea război mondial, la nivel internațional, au fost instituite doar trei regimuri internaționale:

regimul relațiilor comerciale internaționale;

regimul relațiilor monetar-valutare internaționale;

regimul schimburilor internaționale cu țiței.

Condiția necesară pentru instituirea unui regim este ca un număr de state (suficient de mare) să convină asupra stabilirii anumitor reguli într-un anumit domeniu al economiei mondiale, independent de alte domenii economice.

Acest lucru este necesar deoarece, în condițiile în care interesele statelor în cauză sunt parțial convergente și, simultan, parțial divergente, ele nu se pot angaja în relații de schimb reciproc decât dacă convin niște reguli de acțiune colectivă care să asigure o derulare optimă a acestor relații, din punctul de vedere al tuturor participanților.

Regimurile sunt o formă de "ordine instituțională" cu trei proprietăți:

instituie reguli comune, care fac compatibile comportamentele individuale diferențiate ale statelor;

presupun o limitare acceptată a suveranității naționale a statelor participante;

conduc la obținerea de performanțe altfel inaccesibile în domeniul în care se instituie.

Un regim internațional este deci o rețea de relații de apartenență la o colectivitate, care se materializează, pentru actorii privați, în constrângeri și repere comune, iar pentru state, prin acceptarea comună a limitării suveranității naționale în anumite limite.

Regimurile sunt deci, în egală măsură, o ordine politică și una economică.

Această ordine cristalizează un "compromis instituționalizat", între actori economici de puteri inegale, compromis care permite gestiunea diferendelor și a conflictelor posibile sau reale dintr-un anumit domeniu al economiei mondiale.

B. Raporturile de putere

În general, puterea se definește ca fiind capacitatea de a impune voința proprie altuia, fie pe cale pozitivă (prin liberă acceptare), fie pe cale negativă (prin constrângere, sancțiuni), fie prin combinarea instrumentelor specifice celor două căi menționate anterior.

Puterea economică

Puterea economică a fost definită inițial, prin zece factori de putere, respectiv: suprafața teritoriului, natura frontierelor, populația, deținerea de resurse naturale, dezvoltarea economică și tehnologică, forța financiară, omogenitatea etnică, gradul de integrare socială, stabilitatea politică, spiritul național, astăzi, majoritatea specialiștilor sunt de părere că o evaluare corectă a puterii implică o analiză multidimensională.

Mai mult, unii specialiști consideră necesară distincția între forță, care este comensurabilă și putere, care ar reprezenta capacitatea de a pune în acțiune această forță, în vederea atingerii unor obiective determinate în cadrul sistemului considerat.

Prin urmare, puterea nu poate fi corect apreciată fără a lua în considerare capacitatea de mobilizare, pe cale politică, a forțelor interne, într-o configurație de raporturi internaționale.

Dintr-o astfel de perspectivă, puterea economică poate fi definită ca fiind: capacitatea de a controla procese și fenomene din economia mondială sau de a impune (direcționa sau implementa) anumite orientări unor parteneri de relații economice internaționale (firme sau state).

Pentru statele moderne, specialiștii propun cinci câmpuri complementare de putere:

puterea fizică (înzestrarea cu resurse naturale, inclusiv suprafața și teritoriul);

puterea politică (stabilitatea sistemului politic, adeziunea populației la programele de guvernare, forța și calitatea tehnocraților);

puterea militară;

puterea economică;

puterea sistemului național de valori, sau a civilizației inclusiv puterea mediatică și comunicațională.

Cei mai mulți dintre specialiștii în relații internaționale apreciază că în prezent cea mai importantă componentă a puterii este cea economică.

În interiorul puterii economice aceștia disting patru subsisteme de referință:

subsistemul monetar-financiar;

subsistemul sectoarelor de producție;

subsistemul informatic și de telecomunicații;

subsistemul sectorului de cercetare-dezvoltare.

În prezent, pe plan mondial se pot defini trei tipuri de putere:

Putere regională, prin care se înțelege un stat care joacă un rol important în cadrul unei anumite zone de pe glob (Mexicul în America Latină).

Putere mondială, prin care se înțelege un stat care are posibilitatea să joace un rol hotărâtor pe mai multe planuri (țările G7/8).

Superputere, prin care se înțelege un stat care dispune de pluridimensionalitatea puterii (SUA).

Raporturi de putere

Raporturile de putere rezultă din poziționarea diferitelor tipuri de puteri unele față de altele, în diferite momente istorice.

De asemenea, raporturile de putere depind și de modul în care ea se exercită sau se manifestă (prin autoritate, influență și afinitate) și de instrumentele folosite pentru impunerea sau recunoașterea ei (coerciție și/sau stimulente).

La nivel mondial, potrivit celor două mari curente teoretice ale relațiilor economice internaționale, se disting două tipuri de raporturi de putere:

Dominația (curentul realist, respectiv, neorealist).

Legitimitatea (curentul liberal, respectiv, neoliberal).

Prin dominație se înțelege capacitatea unui stat sau a mai multor state de a putea impune altor state, prin constrângere, să respecte anumite reguli sau să aplice anumite măsuri.

Prin contrast, legitimitatea presupune capacitatea unui stat sau a mai multora de a obține acordul liber de voință al partenerilor lor internaționali în realizarea anumitor obiective comune sau proprii.

În ceea ce privește dominația, există două definiții.

1. Potrivit lui F. Perroux, există un raport de dominație atunci când un stat (sau o firmă) domină un alt stat (sau o altă firmă), astfel încât cel de-al doilea trebuie să ia totdeauna în calcul ceea ce face primul, în timp ce primul poate ignora oricare dintre acțiunile celui de-al doilea.

2. Conceptul de dominație de tip "leadership" pornește de la premisa că statul-leader are conștiința existenței unor interese pe termen lung pentru majoritatea statelor lumii și încearcă să le impună, acționând astfel în consens cu voința majorității acestora. Pe termen scurt el ar putea însă acționa chiar împotriva intereselor celorlaltor țări, care ar fi obligate să-l urmeze sau să suporte consecințele acțiunilor sale.

Pentru a exista o situație de leadership, trebuie să fie întrunite trei condiții:

să nu existe o putere hegemonică, care să poată acționa ignorând total reacțiile celorlalte puteri;

să existe o putere care, împreună cu alte state, să poată forma o coaliție dominantă;

celelalte puteri să nu poată constitui singure o coaliție câștigătoare, fără participarea leader-ului.

2.2.3. CONFIGURAȚII ISTORICE ALE ORDINII ECONOMICE MONDIALE

Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o anumită perioadă de timp, pe baza raporturilor de putere create atunci și a structurilor de organizare stabilite.

În fapt, ca și echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte ea se modifică la anumite intervale de timp, iar pe de altă parte, ea nu exclude existența simultană în economia mondială, a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor subsisteme sau regiuni geografice.

Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a amplificării unor dezechilibre parțiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor economice mondiale.

În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale sunt următoarele:

1. S.U.A. este puterea care exercită o dominație de tip leadership și care controlează sau are capacitatea de a influența anumite procese în mod decisiv (în primul rând în domeniul militar, dar și pe anumite paliere economice sau la nivel comunicațional); majoritatea sferelor vieții economice pe plan mondial sunt însă coordonate de aceasta.

2. Pe următorul palier se situează celelalte țări dezvoltate, între acestea și țările din prima grupă funcționând numeroase relații economice de interdependență (în plan comercial, valutar-financiar, al politicilor economice), la acestea adăugându-se desigur și cele politice și militare. Sigur că interdependențele nu funcționează cu același grad de intensitate și cu aceeași amploare între toate țările dezvoltate, dar ele le caracterizează.

3. Pe ultimul palier se află un grup numeros de state, despre care se poate afirma că sunt în relații de dependență unilaterală față de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de vedere: comercial, financiar, tehnic și tehnologic, informațional. Acestea sunt economii în tranziție și/sau economii în dezvoltare. Desigur că această grupă de state, este eterogenă din toate punctele de vedere: potențial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a economiei, forță politică și militară. Drept urmare și relațiile de dependență față de țările de pe primele două paliere sunt diferite, dependența fiind mai redusă sau mai puternică. Caracteristicile relațiilor de dependență sunt influențate și de poziția regională a acestor țări, de apartenența lor la anumite grupări sau organizații internaționale. Un caz aparte reprezintă țările cu economie emergentă.

2.2.4. PERSPECTIVELE MENȚINERII ORDINII ECONOMICE MONDIALE ÎN CONDIȚIILE GLOBALIZĂRII

Fenomenele specifice globalizării aduc numeroase sfidări în ceea ce privește menținerea ordinii economice mondiale. Ca urmare, în primul rând, a modificării competențelor și atribuțiilor statelor în relațiile internaționale, politice și economice, a apariției a noi centre de autoritate internațională sau a consolidării puterii altor structuri (în afara statelor) din economia mondială.

Cele două procese ce caracterizează procesul de globalizare, liberalizarea și integrarea economică pot deveni contradictorii în evoluția lor distrugând ordinea economică mondială existentă.

Astfel, liberalizarea internațională totală ar presupune în final eliminarea tuturor obstacolelor naționale din calea fluxurilor internaționale. Într-o situație de acest gen granițele statale ar avea doar o importanță formală, în fapt, autoritățile statale nu ar mai avea niciun fel de control asupra activităților economice derulate pe teritoriul lor.

Împingerea la limita extremă a liberalizării economiei ar putea conduce la anarhie economică și politică.

Integrarea împinsă la limită ar genera o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca urmare a unui posibil exces de integrare economică la nivel mondial.

Deși au părut simple exerciții retorice, au existat voci care au propus ca soluții la crizele globale prefigurate încă din anii 70, crearea unui guvern mondial, soluție în fapt inacceptabilă.

Doar prin evitarea evoluțiilor către extreme ale procesului de globalizare se va putea menține o ordine mondială tolerabilă.

Realizarea acesteia va depinde de:

menținerea echilibrului dintre liberalism și democrație, pe plan intern și internațional;

prin funcționarea unui "liberalism și a unei democrații îngrădite" care să nu lase posibilitatea dominării de către cei tari a celor slabi;

menținerea echilibrului în planul împărțirii beneficiilor și costurilor globalizării, între diferitele țări ale lumii.

Alternativa la evoluția către extreme a globalizării o constituie cooperarea internațională.

Menținerea proceselor de globalizare și a relațiilor economice internaționale sub controlul statelor naționale și realizarea politicii economice internaționale prin cooperare între state ar crea mai multe șanse de realizare a unei împărțiri mai echitabilă a beneficiilor și a costurilor acestui proces.

Potrivit anumitor autori, guvernarea politică și economică a lumii actuale ar presupune trecerea de la un sistem centralizat și ierarhizat, bazat pe raporturi de putere, la relații de tip rețele între instituții statale și non-statale.

Totuși, formula cea mai echitabilă a ordinii economice mondiale ar trebui să fie, în primul rând, rezultatul cooperării interstatale.

CUVINTE CHEIE:

economie națională, ramură, sector, societăți transnaționale, organizații economice interstatale, diviziunea mondială a muncii, relații economice internaționale, piața mondială, organizații economice interstatale, zonă de liber schimb, uniune vamală, piață comună, uniune economică, multilateralism, fluxuri economice internaționale, ordine economică mondială, putere economică.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Să se enumere componentele fundamentale ale economiei mondiale. Să se definească fiecare componentă în parte.

Să se enumere elementele de conexiune din cadrul economiei mondiale. Să se definească fiecare element în parte.

Care sunt avantajele pe care le oferă multilateralismul?

Să se definească conceptul de ordine economică mondială.

Care este tendința care se înregistrează în ultimii ani la nivelul fluxurilor economice internaționale?

Să se expliciteze noțiunea de putere economică mondială.

CAPITOLUL 3
LOCUL ȚĂRILOR DEZVOLTATE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ECONOMIEI ȚĂRILOR
DEZVOLTATE

Lumea țărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Între aceste țări există importante deosebiri, atât la nivel economic cât și la nivelul modului de viață, în general, determinate de particularitățile naționale, de nivelul de dezvoltare al fiecărei țări cu economie de piață în parte.

În prezent, în rândul țărilor dezvoltate cu economie de piață sunt incluse oficial 34 de state. Cele mai multe sunt țări europene, respectiv 25. Restul țărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: SUA și Canada în America de Nord, Japonia și Coreea de Sud în Asia, Israel în Orientul Mijlociu, Australia și Noua Zeelandă în Oceania, Mexic și Chile în America Latină.

Țările dezvoltate sunt grupate în Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul Această organizație a fost înființată în anul 1960 și a intrat în funcțiune un an mai târziu. OCDE este o organizație interguvernamentală.

În cursul anului 2010 au fost admiși noi membri în cadrul OCDE, respectiv: Chile (7 mai 2010), Estonia (9 decembrie 2010), Israel (7 septembrie 2010) și Slovenia (21 iulie 2010).

În prezent, OCDE a initiat discutii cu cinci state, respectiv: Brazilia, China, India, Indonezia și Africa de Sud în vederea includerii acestora în cadrul acestei organizatii. De asemenea, poartă, în continuare, negocieri cu Rusia.

Scopul OCDE este acela de a formula, coordona și promova politici destinate să încurajeze creșterea economică și să mențină stabilitatea financiară a țărilor membre. Totodată, OCDE stimulează și armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistență financiară și tehnică țărilor în curs de dezvoltare. De asemenea OCDE este preocupată de stimularea comerțului internațional pe baze nediscriminatorii.

OCDE este condusă de un consiliu format din reprezentanți ai tuturor statelor membre.

Faptul că țările dezvoltate cu economie de piață domină economia mondială este de necontestat. Aceste țări dețin cea mai importantă pondere în produsul brut mondial, în exporturile la nivel mondial și în investițiile externe de capital.

Țările membre OCDE cooperează pe multiple planuri: economic, științific, cultural, ecologic. Disensiunile care apar în anumite momente în relațiile dintre aceste țări sunt depășite pe calea tratativelor.

Trăsături comune ale țărilor membre OCDE:

Toate aceste țări sunt țări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de al doilea război mondial, sub impulsul revoluției în știință și tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt important în domeniul productivității și al calității. În prezent, aceste state dispun de o economie bazată pe informație și înaltă tehnologie.

Structura economiilor naționale a acestor țări se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar și, mai ales, a celui terțiar, în comparație cu sectorul primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât ramurile industriale clasice cum ar fi siderurgia, textilele, mineritul etc. Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producția vegetală.

Datorită sistemelor manageriale performante, economiile țărilor membre OCDE realizează, comparativ, cea mai mare eficiență. Aceste țări dispun de competențele necesare lichidării disfuncționalităților inerente funcționării organismului economic.

Nivelul de trai în aceste țări este cel mai ridicat din lume. În structura cererii individuale de consum se remarcă o creștere continuă a ponderii bunurilor de folosință îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde. Pe plan social problema analfabetismului a fost rezolvată în linii mari. Se asigură asistență sanitară pentru întreaga populație. Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El urmează o tendință continuă de creștere.

Structura exporturilor se caracterizează prin ponderi ridicate ale produselor manufacturate, cu un înalt grad de prelucrare.

Acest grup de țări a determinat transnaționalizarea vieții economice. Ele sunt, în același timp, țări de origine și țări gazdă ale celor mai puternice societăți transnaționale.

Aceste trăsături nu se întâlnesc întocmai la fiecare țară dezvoltată. De la o țară la alta există deosebiri de nuanțe.

3.2. POTENȚIALUL ECONOMIC AL ȚĂRILOR DEZVOLTATE

Marile puteri

În evoluția lor, aceste țări, nu au urmat o traiectorie asemănătoare. Astfel în secolul al XXlea, Marea Britanie și-a pierdut statutul de „atelier industrial” al lumii, iar după dispariția imperiului său colonial, a ieșit din cursa pentru supremație. De la britanici, ștafeta a fost preluată de Statele Unite ale Americii. După prăbușirea URSS, SUA au rămas singura superputere economică la nivel mondial. Economie a avut o evoluție constant ascendentă până la criza economico financiară din anul 2008, după care s-a redresat rapid.

În prezent, în fruntea grupului marilor țări industriale, se află Statele Unite ale Americii. În anul 2013, SUA a înregistrat, conform datelor publicate de Banca Mondiala, un PIB de 16.770 miliarde USD, cel mai mare din lume. Dat fiind potențialul său economic și militar uriaș, SUA reprezintă o superputere mondială, singura în acest moment. Dezvoltarea sa a purtat amprenta unor condiții istorice favorabile, și anume:

Nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, ceea ce le-a permis, încă de la început să se dezvolte ca o societate civilă deschisă.

Într-un timp relativ scurt a fost creată o piață uriașă care a stimulat puternic creșterea economică. Mărimea pieței americane a impus de timpuriu standardizarea produselor și producția de serie.

Codul Constituțional american prevede drepturi inalienabile identice, acordate direct indivizilor, indiferent de clasa socială căreia îi aparțin.

Profitând de aceste condiții, America s-a dezvoltat rapid, fiind în prezent singura superputere pe plan mondial.

A doua putere economică a lumii este Japonia, al cărui model economic este foarte diferit de cel american. Diferențele cele mai pregnante constau în următoarele:

În timp ce SUA au sărit peste perioada feudală, în Japonia și astăzi, economia, ca și întreaga viață socială sunt puternic influențate de vechile tradiții feudale. Săracă în resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina seculară a populației, pe un orgoliu național deosebit, care au făcut din această țară o mare putere.

Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în condițiile în care cea mai mare parte a capacităților industriale au fost distruse, au fost puse bazele unei strânse cooperări între stat și întreprinderi în scopul conceperii unei strategii de refacere și relansare. Ministerul Industriei și Comerțului Internațional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru a controla orientarea capitalurilor spre sectoarele considerate prioritare și pentru a filtra oferta și cererea de tehnologii străine. Acest organism a contribuit din plin la realizarea unei noi industrii, având însă prudența de a restrânge partea întreprinderilor publice și de a încuraja inițiativa particulară. Treptat, Japonia a ajuns să posede o forță extraordinară fondată pe sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor rețele (faimoasele Keiretsu), în cadrul cărora firmele sunt legate prin participații financiare încrucișate sau prin relații privilegiate clienți-furnizori. Această structură asigură stabilitate și o relație de cooperare între firme.

În anul 2013, conform datelor publicate de Banca Mondială, PIB-ul Japoniei a fost de 4.920 mld. USD. Experții în domeniu apreciază că modelul nipon nu și-a epuizat încă toate valențele și că acest model se va adapta noilor coordonate ale mediului intern, cât și ale celui extern, determinând economia japoneză să depășească dificultățile pe care le traversează în acest moment și să reia ofensiva pe plan mondial.

Grupul celor 7

Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și Canada alcătuiesc „Grupul celor cele mai dezvoltate țări din lume. La reuniunile acestui grup, care au loc anual, într-o ordine prestabilită, statele sunt reprezentate de șefii de guvern sau miniștrii economiei și finanțelor. De asemenea, la aceste summituri participă președintele Comisiei Europene, și președintele Consiliului Europei.

Înființat inițial, în 1975, sub forma G6 (SUA, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie și Japonia), Grupul a devenit G7 (Grupul celor mai dezvoltate șapte țări din lume), un an mai târziu, prin includerea Canadei. Din luna iunie a anului 2002, în grupul marilor țări industrializate a fost inclusă și Rusia. S-a trecut, astfel, de celor 7 celor 8. Rusia are un potențial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul și calificarea forței de muncă. Acceptarea Rusiei în acest grup s-a făcut preponderent din motive de ordin politic. În anul 2013, conform datelor publicate de Banca Mondială, PIB-ul Federației Ruse a înregistrat un nivel de 2.097 mld. USD, Uniunea Europeană este, de asemenea, prezentă prin președintele Comisiei Europene.

Împreună, aceste țări cuprind aproximativ 14% din populația lumii și dețin 60% din PIB-ul mondial. Patru dintre cele opt state (Franța, Rusia, Marea Britanie și SUA) dețin peste 95% din armamentul nuclear al lumii.

Scopul urmărit de membrii acestui organism este coordonarea politicilor macroeconomice și, în mod special, a politicilor ratelor de schimb între țările membre.

Dintre țările membre G7/G8, doar două nu fac parte din vreo structură euroatlantică, respectiv Japonia și Rusia.

Țările membre ale Grupului celor 7 sunt cele mai puternice țări din lume, ele fiind acelea care determină raportul de forțe pe plan internațional, ordinea economică mondială. Per total, PIB-ul țărilor membre G7 a însumat, în anul 2013, 34.880 mld. USD, la care, dacă adăugăm PIB-ul Rusiei, ajungem la cifra de 36.977 mld. USD (sursa: Banca Mondială).

Între SUA și ceilalți membri ai Grupului celor 7 există un important decalaj. Astfel, în timp ce, în anul 2013, PIB-ul SUA a fost de 16.770 miliarde USD, așa cum am menționat mai sus, PIB-ul Japoniei a fost de 4.920 miliarde USD, iar al Canadei de 1.827 mld. USD.

În mod frecvent, când se vorbește despre G7/G8, se aplică sintagma „guvernarea globală”. Această sintagmă a fost generată de manifestarea acută a procesului de globalizare care solicită găsirea de soluții pentru un management viabil al noului sistem al relațiilor internaționale. Faptul că încercările de a realiza acest management prin diverse aranjamente la nivelul statelor-națiune sau la nivel regional au eșuat, în cea mai mare parte, îi face pe unii dintre specialiștii în domeniu să aprecieze că cea mai bună soluție este exercitarea unei guvernări globale. Desigur, se poate vorbi despre încercări de exercitare a unei guvernări globale pe tot parcursul secolului al XX-lea, începând cu Liga Națiunilor, însă precipitarea evenimentelor politice de la sfârșitul mileniului al II-lea a determinat o acutizare a necesității de a găsi cea mai bună formulă pentru exercitarea acestei funcții. În același timp, sfârșitul Războiului Rece a condus la eliminarea divizării sistemului global între Occidentul democratic, Estul comunist și Sudul nealiniat și la apariția unei cerințe de securitate umană transnațională de tip nou, umanitatea nemaifiind satisfăcută de securitatea statului național. În acest context, se pare că cea mai bună formulă de management al unui sistem internațional globalizat cade în sarcina G7/G8.

Distribuția geografică a Grupului celor mai dezvoltate țări ale lumii scoate în evidență NORDUL dezvoltat (care include toate țările membre G7/G8 și SUDUL în dezvoltare care nu are, așa cum era de așteptat, niciun reprezentat în acest „club elitist”.

Forța economică a Grupului celor 7/8 este uriașă:

Deși reprezintă mai puțin de 1/7 din populația totală (14%), acest grup asigură crearea a cca. 3/5 din PIB-ul mondial (60%).

Inițial aceste țări purtau denumirea de „cele mai industrializate țări ale lumii”, însă în prezent această denumire s-a schimbat în „cele mai dezvoltate țări ale lumii” deoarece industria nu mai reprezintă decât 30% din activitatea totală, cea mai mare pondere având-o sectorul terțiar (peste 65% în toate țările membre, mai puțin Rusia, în care se apropie de 60%).

G8 deține aproape 50% din voturile Băncii Mondiale și ale FMI (mai exact 42,97% și respectiv 45,71%), putând astfel să controleze agenda de lucru a acestor organisme și politicile pe care le adoptă.

Grupul celor 20

Grupul celor 20 (G-20) miniștrii de finanțe și guvernatori ai Băncilor Centrale din 20 de state care, împreună, realizează 85% din PIB-ul mondial, a fost înființat în anul 1999 pentru a instituționaliza un dialog sistematic pe marginea problemelor cheie existente la nivelul economiei mondiale, între economiile dezvoltate și o parte din economiile în dezvoltare. Ședința inaugurală a G-20 a avut loc la Berlin, în 15-16 decembrie 1999 și a fost găzduită de către miniștrii de finanțe germani și canadieni.

G-20 este un forum informal care promovează deschis și constructiv discuțiile între tarile dezvoltate și tarile emergente-cheie, pe probleme legate de stabilitatea economică la nivel global.

Prin aceste discuții și analize țările membre urmăresc să întărească arhitectura financiară internațională și să ofere oportunități de dialog cu privire la politicile naționale, cooperarea internațională, precum și instituțiile financiare internaționale. G-20 susține creșterea economică și dezvoltarea în întreaga lume.

Grupul celor 20 a fost creat ca un răspuns la crizele financiare de la sfârșitul anilor ′90, și ca o încercare de recunoaștere a tarilor emergente-cheie care, până în momentul constituirii acestui grup, nu au fost incluse în dezbaterile privind reformele ce se impun la nivelul economiei globale și a sistemului financiar internațional, în scopul restabilirii creșterii economice la nivel mondial. Înainte de crearea G-20, au mai existat și alte încercări ale G-7 de a crea grupări similare, pentru promovarea dialogului între state, din păcate, toate sortite eșecului.

Din rândul grupului G-20 fac parte: Argentina; Australia; Brazilia; Canada; China; Franța; Germania; India; Indonezia; Italia; Japonia; Mexic; Federația Rusă; Arabia Saudită; Africa de Sud; Coreea de Sud; Turcia; Marea Britanie; Statele Unite ale Americii.

Țările dezvoltate mici

Statele industriale mici alcătuiesc cel mai numeros și viguros grup al țărilor dezvoltate. Cele mai multe dintre aceste țări sunt situate în Europa. Dintre acestea, trebuie menționate:

Olanda

Această țară s-a aflat printre primele țări care au trecut la capitalism. Olanda a dominat piața mondială în epoca manufacturieră, având totodată și unul dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziția sa geostrategică. După ultimul război mondial, Olanda a reușit să-și refacă rapid economia, dezvoltându-și cu precădere industria electronică, petrochimia, industria alimentară și o agricultură intensivă. În anul 2013, PIB-ul Olandei a fost de 854 miliarde USD. Datorită importanței, cu totul speciale, a portului Rotterdam, Olanda este considerată a fi, poarta de intrare a Uniunii Europene.

Elveția

Este una dintre țările care nu a beneficiat de niciun avantaj comparativ. Succesul ei se datorează în mod exclusiv eforturilor proprii. Lipsită complet de resurse necesare dezvoltării industriei, fără ieșire la mare, Elveția importă cca. 90% din necesarul său alimentar. Și totuși, Elveția a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară, farmaceutică, mecanică fină) ca și în domeniul bancar și în turism. Francul elvețian este una dintre cele mai puternice și mai stabile monede din lume. Politica externă neutră a Confederației Elvetice s-a dovedit extrem de productivă. În anul 2013, PIB-ul Elveției s-a ridicat la 685 miliarde USD.

Suedia

Este una dintre țările dezvoltate mici, care a ales o cale de dezvoltare de mijloc (a treia cale) între capitalism și socialism. Modelul suedez este cunoscut în lumea întreagă. Susținătorii modelului suedez sunt în marea lor majoritate socialiștii occidentali, care se pronunță pentru o societate capitalistă reformată în care accentul să cadă pe protecția socială. Realitatea este că, acest model n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe o dezvoltare economică susținută, pe termen lung, pe baze capitaliste. Un factor specific care a stimulat această dezvoltare a fost neutralitatea. Odată cu anii '80 situația a început să se deterioreze, modelul suedez demonstrându-și limitele. Cu toate acestea, Suedia se menține printre țările industriale dezvoltate, cu un nivel de trai ridicat. În anul 2013, PIB-ul Suediei a fost de 580 miliarde USD.

CUVINTE CHEIE:

țări dezvoltate, avantaj comparativ, model economic, țări mari, țări mici, marile puteri, modelul toyotist, modelul fordist, nivel de dezvoltare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Care este scopul în care a fost creată Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)?

Să se enumere trăsăturile comune țărilor membre ale Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Care sunt diferențele majore existente între modelul economic al SUA și cel al Japoniei?

Care sunt statele membre ale Grupului celor 8?

CAPITOLUL 4
POLITICI ECONOMICE PRACTICATE DE ȚĂRILE DEZVOLTATE.
ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

În condițiile proprietății private și ale democrației, Statul, care reprezintă puterea publică, exercită funcții speciale, subordonate interesului general al societății civile.

Funcția economică a Statului necesită elaborarea unei politici adecvate, pornind de la o politică de supraveghere, când Statul are un rol pasiv, lăsând piața să-și joace rolul său de regulator spontan, până la politici de căutare conștientă a echilibrului, când Statul exercită un rol activ în economie.

Economia țărilor dezvoltate este, în mod incontestabil o economie de piață. Sistemul capitalist a creat condițiile pentru ca piața să devină atotcuprinzătoare. O bună perioadă de timp, principiul lui Adam Smith, cel mai de seamă reprezentant al școlii clasice engleze, conform căruia piața reglează totul, a fost îmbrățișat de foarte mulți economiști.

După marea depresiune din 1929-1933, care a zdruncinat din temelii încrederea în acest principiu, soluțiile preconizate de John Maynard Keynes au câștigat din ce în ce mai mulți adepți. Keynes credea în rolul regulator al Statului, „important este ca guvernul să facă în așa fel încât cererea efectivă să fie suficientă pentru menținerea folosirii depline a forței de muncă”, spunea acesta. Dacă guvernul dorește relansarea creșterii economice și reducerea șomajului, nu trebuie să rămână pasiv, trebuie să acționeze, să găsească soluții în acest sens.

În concepția lui Keynes, intervenția statală trebuie să vizeze:

creșterea consumului grație unei politici adecvate a veniturilor;

stimularea investițiilor și a producției printr-o politică monetară care să realizeze o reducere a ratei dobânzii, dar și printr-o politică de cheltuieli publice dirijate îndeosebi spre infrastructură.

John Maynard Keynes este considerat părintele intervenționalismului statal în economie, firește într-o economie capitalistă nu socialistă. Susținând rolul economic al Statului, Keynes n-a contestat rolul motor al interesului personal sau rolul regulator al concurenței și al pieței libere.

După cel de al doilea război mondial, comunitatea internațională democratică a abordat planul lui Keynes privind noua ordine monetară. Acest plan pleca de la premisa că noua organizație internațională monetară care urma să fie creată, FMI, trebuia să se interfereze cât mai puțin posibil cu politicile economice interne ale statelor membre. De la „marea depresiune” și mulți ani după sfârșitul celui de-al doilea război mondial statele dezvoltate au pus accentul pe măsurile bugetare, acționând pârghiile impozitelor, taxelor și cheltuielilor publice.

4.1. POLITICA BUGETARĂ

Politica bugetară reprezintă acțiunea Statului prin intermediul bugetului său.

Această acțiune se produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale și prin fixarea unui anumit nivel al deficitului public.

Gestiunea bugetului public este considerată cel mai important mijloc de care dispune Statul pentru a influența conjunctura economică în diferitele ei faze. În toate țările, proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare.

Statul supraveghează evoluția economiei și intervine, după caz, fie printr-o politică de rigoare (STOP), atunci când se produce o așa numită supraîncălzire, fie printr-o politică de relansare (GO) în momentele de depresiune.

Supraîncălzirea este caracteristică țărilor dezvoltate cu economie de piață. Se poate vorbi despre „supraîncălzire” atunci când, pe fondul unei creșteri a activității economico-financiare, inflația devine puternică, importurile depășesc considerabil exporturile, iar datoria publică întrece așteptările. Această fază se caracterizează printr-un exces al cererii în raport cu oferta. În scopul calmării situației, se recurge la o politică de rigoare, prin prelevări fiscale, reducerea cheltuielilor publice și a deficitului bugetar, ceea ce reprezintă politica stop-ului.

Dacă însă economia cunoaște o perioadă de încetinire, caracterizată prin reducerea cererii globale, a investițiilor și prin creșterea șomajului, atunci se recurge la politica de relansare (go). Măsurile ce se vor lua sunt situate la polul opus față de măsurile caracteristice politicii de rigoare, creșterea cheltuielilor publice și a deficitului bugetar vor avea rolul cel mai important. „Echilibrul bugetar este un mit”, susțin adepții teoriei lui Keyens, atunci când susțin necesitatea deficitelor bugetare.

Cea mai mare parte a veniturilor bugetare provin din impozitele și taxele fiscale (peste 90%), percepute de la persoane fizice sau de la societățile comerciale.

Există mai multe categorii de impozite: pe consum (TVA, taxe vamale); pe venit (al persoanelor fizice, al firmelor); pe avere. După maniera de percepere există: impozite directe și impozite indirecte, încorporate în prețul de vânzare.

În ce privește cheltuielile Statului, acestea privesc: sectorul social (sănătate, indemnizații de șomaj etc.); educația; cultura; apărarea; măsuri de stimulare a economiei (dezvoltarea infrastructurii, ajutor acordat zonelor defavorizate) etc.

Execuția bugetului incumbă, în principal, guvernelor și Tezaurului public. Acesta este instrumentul de politică bugetară al guvernului. În contul său curent de sunt vărsate toate veniturile bugetului. Tezaurul public finanțează cheltuielile Statului, asigură ajustarea veniturilor și cheltuielilor, precum și operațiuni de trezorerie, cum ar fi amortizarea datoriei publice.

Acțiunea statală directă

Prin acțiune statală directă se înțelege stabilirea unor relații de piață nemijlocite între sectorul public și sectorul privat, din inițiativa puterii publice.

În aproape toate țările dezvoltate, mai ales în Statele Unite ale Americii, Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat, a spiritului întreprinzător. Apare, astfel, o situație nouă, denumită situație de monopson în care, pe de o parte, guvernul, ca agent economic, se prezintă pe piață ca unic cumpărător, iar pe de altă parte, oferta vine din partea mai multor producători, mari companii producătoare private.

În Statele Unite, caracteristicile acțiunii statale directe apar cu claritate, mai ales în cazul „marilor programe” concepute de guvernul american în scopuri militare. Prin intermediul acestor programe, guvernul orientează activitățile întreprinderilor în ceea ce privește resursele, procedeele și liniile de fabricație. Având în vedere faptul că aceste programe antrenează, în general, un număr mare de întreprinderi legate între ele prin filiere de producție sau prin mecanisme de subcontractare, această orientare poate influența atât ritmul activității economice generale, cât și structura industrială.

Există însă și aspecte negative ale simbiozei Stat-sector privat. Treptat, așa numitele companii „de vârf” obțin un cvasi-monopol, atunci când sunt angajate într-o misiune guvernamentală. Acest lucru a afectat, de multe ori, aplicarea principiului liberei concurențe.

Acțiunea directă a Statului în favoarea sectorului privat este diferită de la o țară la alta, de la un domeniu la altul, de la o perioadă la alta.

Trebuie menționat că, în ultimul timp, una din preocupările țărilor dezvoltate este aceea de a raționaliza politica bugetară.

Într-o lume dominată de o competiție internațională acerbă, administrațiile sunt preocupate să atingă o eficiență cât mai ridicată prin utilizarea cât mai riguroasă a resurselor de care dispun. Aparatul de stat ar trebui administrat ca și întreprinderile private, astfel încât pentru fiecare unitate de investiție să se obțină un rezultat cât mai bun. Transpunerea în practică a acestei idei este cu atât mai importantă, cu cât asistăm la o tendință generală de creștere mai rapidă a cheltuielilor bugetare în raport cu creșterea PIB.

Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare își are originea în metoda propusă de Robert McNamara, încă din anii '60, în calitatea sa de Secretar de Stat al Apărării SUA și este cunoscută sub denumirea de „Planning Programming Budgeting System”.

Aplicarea acestei metode în diferite țări a întâmpinat dificultăți, datorită deosebirilor existente în planul condițiilor administrative și instituționale, al raporturilor dintre sectorul public și sectorul privat, al gradului de descentralizare administrativă etc.

Aceste evoluții au determinat guvernele să-și mărească preocupările pentru reforma fiscală și pentru reducerea deficitelor publice.

Cele mai importante constrângeri ale politicii bugetare s-au dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice și presiunea fiscală.

În prezent, spre deosebire de perioada dominației ideilor keynesiste, există o cvasi-unanimitate de păreri asupra importanței reducerii deficitului bugetar.

Teoria economiei de ofertă

Curentul de opinie cunoscut sub denumirea de „economie de ofertă” a pornit din SUA, la începutul anilor '70 și a găsit adepți în întreaga lume anglo-saxonă. În fruntea sa se află Arthur Betz Laffer, profesor din Chicago.

Adepții acestei teorii se ridică împotriva intervenției Statului în economie printr-o creștere conjugată a cheltuielilor publice și a prelevărilor obligatorii, motivând că acestea ar conduce la demotivarea întreprinzătorilor.

Esența acestei teorii constă în dezangajarea Statului din economie, reducerea și raționalizarea impozitelor și stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producție. Agenții economici trebuie lăsați să acționeze ei înșiși.

4.2. POLITICA MONETARĂ

Politica monetară constă în acțiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii în scopul stabilizării macroeconomice.

Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmărește stimularea creșterii economice, stabilitatea prețurilor, reducerea ratei inflației, astfel încât să se ajungă la utilizarea cât mai completă a factorului muncă și la echilibrul balanței de plăți externe.

În materie de politică monetară se disting două orientări importante:

orientarea care-l are în frunte pe Milton Friedman reprezentant al Școlii de , care pune accentul pe cantitatea de monedă;

orientarea postkeynesistă, care are drept țintă controlul investițiilor, considerate factorul major al evoluției venitului național, iar rata dobânzii – instrumentul de stimulare al acestora.

Banca Centrală este principala autoritate monetară a unei țări și are rolul de a elabora și aplica politicile monetare ale țării respective.

Instrumentele politicii monetare sunt:

operațiunile pe piața deschisă;

acțiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale;

modificarea ratei dobânzii;

operațiunile cu devize.

Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor condiții cum ar fi:

corelarea creșterii masei monetare cu cererea care decurge din câștigul anual de productivitate în economia reală;

controlul sever al împrumuturilor bancare, al cererii de monedă și al cererii globale, în scopul realizării stabilității prețurilor;

corelarea politicii monetare cu politica bugetară.

4.3. POLITICA INDUSTRIALĂ

În plan teoretic, nu există controverse majore în ce privește rolul general al statului în asigurarea cerințelor economice fundamentale ale unei țări, dar există divergențe în ce privește intervenția acestuia în reglementarea activității economice și, mai ales, în promovarea politicii industriale.

Politica industrială se definește ca intervenția Statului în viața economică reală, în scopul influențării ei în sensul satisfacerii unor necesități de ordin general ale țării în cauză, prin asigurarea funcționării eficiente a piețelor și în consecință, a unei creșteri economice reale.

Obiectivele politicii industriale

Obiectivele politicii industriale sunt diferite funcție de stadiul de dezvoltare în care se află economia mondială.

În anii '50 principalul obiectiv al politicii industriale a fost industrializarea prin substituirea importurilor. În această perioadă, s-au practicat cu precădere politici sectoriale, acționându-se asupra structurii de producție prin măsuri care discriminau între industrii. De asemenea, în această perioadă s-au adoptat politici protecționiste, care favorizau dezvoltarea industriilor naționale.

În anii '60 politica industrială a urmărit cu precădere crearea unei baze industriale care să se adapteze liberalizării comerțului internațional și fluxurilor de capital. Intervenția Statului s-a axat pe concentrarea activităților industriale în companii puternice, capabile să facă față competiției de pe piața internațională. Gradul de protecție a economiilor naționale a început să se atenueze.

În următorul deceniu, când efectele intervenționismului statal s-au făcut puternic resimțite, obiectivul principal al politicii industriale a devenit corectarea distorsiunilor create prin politicile anterioare.

În următoarele decenii obiectivele politicii industriale au evoluat spre crearea condițiilor impuse de trecerea la societatea informațională.
S-a pus accentul pe programele de promovare a cercetării în domeniu și de stimulare a investițiilor destinate creării și dezvoltării rețelelor informaționale. În perioada actuală, politicile industriale vizează, în continuare, obiective focalizate pe dezvoltarea societății informaționale.

Instrumentele politicii industriale

Intervenția Statului în cadrul politicii industriale se realizează:

în formă directă prin:

legislație specială – include reglementări privind protejarea și/sau promovarea unor industrii tinere, restructurarea industriilor în declin, stimularea exporturilor, sprijinirea investitorilor interni, încurajarea investițiilor străine, stimularea întreprinderilor mici și mijlocii etc.;

intervenții de ordin administrativ – standardizarea, licențierea, fixarea unor limite minime de scară a producției, planificarea indicativă, reorganizarea administrativă etc.;

investiții publice – în general, au ca scop dezvoltarea infrastructurii, implicarea în programele de restructurare a unor industrii, etc.

în formă indirectă prin:

facilități fiscale – reduceri sau exceptări de la plata unor impozite directe sau indirecte, deprecierea accelerată a capitalului tehnic fix, reglementări permisive în ce privește regimul provizioanelor, deductibilitatea unor categorii de cheltuieli etc.;

subvenții – vizează oferta de bunuri și servicii destinate consumului intermediar, investițiilor sau exportului, unele industrii aflate în proces de restructurare sau din anumite regiuni, activități de cercetare-dezvoltare, pregătire și reconversie profesională etc.;

finanțare direcționată – are, în general, aceleași ținte ca și subvențiile, dar sursa fondurilor este diferită. În timp ce subvențiile provin din bugetul public, finanțarea direcționată se face prin sistemul financiar-bancar.

Prin instrumentele pe care le utilizează, politica industrială se află în zona de interferență a politicilor monetare și fiscale și se încadrează contextului mai larg al strategiei de dezvoltare economică a unei țări.

În special în țările dezvoltate, s-a susținut încurajarea de către Stat a industriilor cu un nivel ridicat al valorii adăugate, a industriilor intermediare și a industriilor cu perspective de creștere mari.

CUVINTE CHEIE:

intervenționalism statal, politică bugetară, politică de rigoare, politică de relansare, impozite directe, impozite indirecte, politică industrială, investiții publice, facilități fiscale, subvenții, finanțare direcționată, politică monetară, politică bugetară, banca centrală, monopson.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Ce aspecte trebuie să vizeze intervenția Statului în economie, în concepția lui John Maynard Keynes?

Să se explice în ce constă esența teoriei „economiei de ofertă” a lui Arthur Betz Laffer?

Care sunt instrumentele utilizate de politica industrială?

Să se definească politica bugetară și politica monetară a unui Stat.

CAPITOLUL 5
POLITICA COMERCIALĂ A ȚĂRILOR DEZVOLTATE

Politica comercială este parte a politicii economice generale care vizează sfera relațiilor externe ale țării.

Politica comercială a unui stat cuprinde totalitatea măsurilor de ordin administrativ, fiscal, bugetar și valutar, adoptate de acesta în scopul protecției economiei naționale față de concurența externă și promovării relațiilor economice cu alte state.

Scopul politicii comerciale a unui stat este, funcție de situația economică a fiecărei țări în parte, protecția unor sectoare economice strategice, de larg interes social sau de perspectivă, promovarea exporturilor, realizarea unor importuri eficiente și a unei balanțe comerciale cât mai echilibrate, orientarea relațiilor economice spre anumite țări sau grupuri de țări etc. Scopul final al oricărei politici comerciale trebuie să fie realizarea echilibrului optim la nivelul schimburilor comerciale cu alte țări și înscrierea avantajoasă a statului respectiv în diviziunea internațională a muncii, astfel încât, să se obțină un aport cât mai substanțial al activității de comerț exterior la progresul economic general al unei țări.

În raport cu scopul său, politica comercială poate să aplice într-o proporție diferită, în perioade diferite de timp, măsuri de stimulare a exporturilor sau, mai rar, a importurilor, cu măsuri de descurajare a acestora.

Totodată, politica comercială poate avea, în diferite perioade de timp, un caracter accentuat protecționist sau de liber schimb.

Tipul de politică comercială a unui stat la un moment dat este influențat atât de factori interni, cât și de factori externi.

Printre factorii interni se numără: strategia de dezvoltare a țării respective, evoluția soldului balanței comerciale etc.

Printre factorii externi se numără: ideologia dominantă pe plan internațional cu privire la rolul comerțului internațional (spre exemplu, ideologia de după cel de al doilea război mondial, net în favoarea liberului schimb care stimulează dezvoltarea comerțului internațional cu bunuri și servicii), evoluția proceselor de integrare economică la nivel subregional sau regional ș.a.

Politica comercială este stabilită la nivel național, dar anumite componente sau măsuri sunt, în prezent, negociate pe baze bilaterale sau multilaterale cu partenerii comerciali externi. Spre exemplu, acordurile convenite în cadrul mai multor runde de negocieri multilaterale ale GATT, în prezent OMC, au condus la reducerea substanțială a nivelului mediu al taxelor vamale de import pentru majoritatea produselor industriale, pentru cele mai multe dintre țările lumii membre ale OMC, în primul rând pentru cele dezvoltate.

Instrumentele utilizate de politica comercială sunt:

mijloacele tarifare (politică tarifară);

mijloacele netarifare (politică netarifară);

mijloacele de promovare și stimulare a exporturilor (politică de promovare și stimulare).

Politica tarifară și cea netarifară vizează în special importul, pe care își propun să-l descurajeze, orientând consumul spre produsele indigene, în timp ce politica de promovare vizează exportul pe care își propune să-l stimuleze într-o cât mai mare măsură.

În prezent, tot mai multe state pun accentul, nu atât pe politicile de îngrădire a importului, cât pe politicile de promovare a exportului, considerându-se că o țară este cu atât mai prosperă cu cât are capacitatea de a importa mai mult pe seama unor exporturi cât mai mari.

5.1. POLITICA VAMALĂ

Politica vamală are ca scop protejarea producătorilor naționali de concurența străină și obținerea de venituri la bugetul de stat.

5.1.1. Tariful vamal

Politica vamală se realizează în special cu ajutorul tarifului vamal, considerat principalul instrument de protecție a economiei naționale.

Tariful vamal cuprinde nomenclatorul mărfurilor de import, clasificate și codificate după anumite criterii (origine, grad de prelucrare sau mixt) și taxele vamale corespunzătoare, exprimate ad-valorem (procent din valoarea mărfii), specific (o anumită sumă pe unitatea de marfă importată) sau mixt (ambele forme).

Un stat poate să practice, temporar, în raport cu anumite evoluții interne sau externe și taxe vamale de export, dar acestea sunt utilizate pe o scară tot mai restrânsă.

5.1.2. Taxa vamală

Taxa vamală este, de fapt, un impozit indirect perceput asupra mărfurilor importate, majorându-le prețul de cumpărare din exterior și, implicit, de vânzare pe piața internă, pentru a le face mai puțin competitive pe această piață.

Politica vamală trebuie să respecte o serie de reguli convenite pe plan internațional:

prețul mărfii din import trebuie să fie un preț real, nu unul arbitrar, și anume prețul din facturi, exprimat în condiția de livrare CIF (cost, insurance and freight, respectiv, cost, asigurare, transport extern);

transformarea prețului de import exprimat în valută, în moneda națională, trebuie făcută la cursul real al monedei naționale față de valutele străine și nu la un curs arbitrar. Este interzisă practicarea de cursuri multiple;

după aplicarea taxei vamale, marfa importată nu va fi supusă unor alte taxe decât cele aplicate produsului similar din producție proprie.

Nivelul taxelor vamale din tariful vamal indică protecția nominală. În afară de aceasta se poate calcula protecția efectivă, astfel:

unde:

Te = taxa vamală efectivă;

Tnf = taxa nominală la produsul finit;

Vf = valoarea produsului finit;

Tnm = taxa nominală la materia primă utilizată;

Vm = valoarea materiei prime.

Taxa vamală efectivă indică gradul de protecție pe care îl aplică statul asupra valorii adăugate încorporate în produsul finit importat.

5.1.3. Alte instrumente de politică vamală

Tot din politica vamală fac parte și:

suprataxele temporare de import, care se aplică în cazul în care se anticipează un deficit major al balanței de plăți sau o perturbare gravă a unor industrii naționale din cauza importurilor;

taxele de compensație, aplicate la importurile din țările care subvenționează producția și exporturile;

taxele antidumping, aplicate față de importul realizat la prețuri sub prețul normal de piață al produsului în cauză;

taxele de retorsiune, aplicate la importul dintr-o țară care ia măsuri unilaterale la importul ei din alte țări.

5.2. POLITICA NETARIFARĂ

Politica netarifară are ca scop principal controlul importurilor, mai precis, descurajarea lor sau orientarea preferințelor consumatorilor către produsele indigene.

Politica netarifară utilizează ca mijloace:

prohibițiile la import (interdicții totale);

restricțiile cantitative (limitări directe prin cote sau contingente de import sau limitări indirecte prin prețuri prag sau taxe de prelevare la import);

restricții calitative care îngrădesc artificial importul (standarde, norme tehnice, norme privind conținutul, modul de prezentare, de ambalare și etichetare a produselor etc.);

formalitățile la import care pot fi complicat de întocmit.

Spre deosebire de politica tarifară care este considerată un instrument de protecție economică, politica netarifară are caracter administrativ și poate opri efectiv importul, indiferent de puterea concurențială a exportatorilor.

Pe măsura reducerii taxelor vamale în comerțul internațional proliferează măsurile cu caracter netarifar, în special al celor de ordin calitativ, care devin tot mai sofisticate ca urmare a progresului tehnic și mai greu de identificat.

Barierele cele mai des întâlnite în practică, sunt barierele cantitative.

5.3. POLITICA DE PROMOVARE ȘI STIMULARE A EXPORTURILOR

Această politică tinde să treacă pe primul plan în cadrul politicilor comerciale, statele fiind interesate, în mod deosebit, în dezvoltarea exportului.

5.3.1. Mijloace de promovare a exporturilor

Mijloacele de promovare a exporturilor sunt unanim acceptate și practicate pe plan internațional. Acestea includ:

încheierea de tratate comerciale bilaterale și multilaterale, prin care se convin înlesniri reciproce în materie de taxe vamale sau restricții netarifare;

sprijinirea prin buget a participării firmelor la expoziții și târguri internaționale în cadrul unor pavilioane naționale;

informarea firmelor asupra posibilităților de export în diferite țări, prin centrele de comerț exterior și secțiile comerciale ale ambasadelor din străinătate.

5.3.2. Mijloace de stimulare a exportului

Mijloacele de stimulare a exportului sunt de natură fiscală, bugetară, valutară, și bancară.

Dintre mijloacele fiscale fac parte: restituirile de taxe vamale la importul de mărfuri utilizate în producția de export (sistemul de draw-back); reducerile sau scutirile de impozite pe salarii sau/și pe profit la producția mărfurilor exportate (sistem neagreat pe plan internațional, fiind considerat o subvenție indirectă).

Mijloacele bugetare cuprind subvențiile directe și indirecte. Subvenția constă în acoperirea de la buget a diferenței dintre costurile interne mai ridicate și prețurile internaționale mai scăzute, pentru a face exportul competitiv. Subvențiile se practică în formă directă, o sumă anume reprezentând diferența dintre prețuri sau indirectă (reduceri sau scutiri de impozite interne pentru partea de producție destinată exportului). În general subvențiile nu sunt agreate pe plan internațional.

Mijloacele valutare cuprind devalorizarea monedei naționale în raport cu valutele străine, care favorizează exportul și defavorizează importul. Ea poate provoca reacții similare din partea țărilor partenere în ce privește moneda lor națională.

Mijloacele de natură bancară se referă, în special, la acordarea de facilități exportatorilor care vând mărfurile în condiții de credit. Instituțiile bancare și de asigurare create de stat preiau pe contul lor recuperarea creditului de la importator, achitând marfa exportatorului sau, în cazul societăților de asigurări, asigură exportul împotriva riscurilor de ordin politic sau comercial.

Aceste măsuri sunt benefice la nivelul economiei naționale doar dacă sunt stimulați exportatori eficienți, care pot să valorifice aceste avantaje și implicit să contribuie la creșterea încasărilor valutare la nivelul economiei naționale.

5.4. TIPURI DE POLITICI COMERCIALE

În practică se întâlnesc mai multe tipuri de politici comerciale:

Politicile comerciale favorabile liberului schimb

Acest tip de politică comercială se caracterizează prin utilizarea restrânsă a barierelor tarifare și netarifare, nivelul taxelor vamale de import este scăzut, iar barierele netarifare sunt puțin utilizate. În acest caz, economia națională este considerată o economie deschisă.

Avantajele politicii comerciale favorabile liberului schimb constau în:

pe plan mondial se realizează o alocare optimă a resurselor, țările specializându-se internațional în cele mai avantajoase domenii pentru ele;

accentuarea concurenței pe plan mondial obligă producătorii interni să-și modernizeze și să-și eficientizeze permanent producția, atât cea pentru export, cât și cea destinată pieței interne;

liberul schimb aduce câștiguri pentru toate economiile participante la circuitul economic internațional, este un factor important de creștere economică și bunăstare socială și contribuie la reducerea decalajelor între nivelurile de dezvoltare ale țărilor lumii.

Politicile comerciale protecționiste;

În cazul politicilor comerciale protecționiste se practică un nivel ridicat al taxelor vamale de import. Acest tip de politică comercială este întâlnit, în special, la nivelul țărilor în dezvoltare, lucru tolerat, în anumite condiții, pe plan internațional.

Țările dezvoltate, atunci când recurg la o politică comercială protecționistă, utilizează cu precădere, barierele netarifare, care sunt mai greu de depistat și de sancționat.

Efectele politicii comerciale protecționiste constau în:

redistribuirea venitului național în favoarea unor grupuri de interese;

crearea unui mediu economic intern favorabil consolidării ramurilor industriale noi;

în general, protecția comercială se asociază cu protejarea locurilor de muncă.

3. Politica comercială strategică.

Acest tip de politică comercială reprezintă un curent nou de idei apărut în contextul teoriilor non-standard privind comerțul internațional.

Politica comercială strategică pleacă de la faptul că, în condițiile în care, pe majoritatea piețelor internaționale, producătorii se confruntă cu o concurență imperfectă, statul poate să practice o politică comercială conjugată cu o politică industrială activă care să favorizeze anumite interese naționale strategice.

Acest tip de politică comercială este recomandabil atunci când firmele care produc în ramurile industriale de înaltă tehnologie nu-și pot fructifica rezultatele din cauza concurenței străine.

Printre efectele politicii comerciale strategice se numără:

consolidarea puterii de monopol sau oligopol a firmelor naționale pe piața internă, care poate avea efecte pozitive în condițiile în care în această perioadă firma este pregătită să facă față concurenței străine;

micșorarea cotelor de piață deținute de firmele străine, benefică numai în condițiile în care nu îngheață manifestarea concurenței pe termen lung.

CUVINTE CHEIE:

politică comercială, tarif vamal, taxă vamală, taxă nominală, protecție efectivă, protecție fiscală, protecție netarifară, restricții cantitative, restricții calitative, promovare, stimulare, drow-back, subvenții, devalorizare, garantare și asigurare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Să se definească politica comercială a unui stat.

Care este scopul politicii comerciale?

Să se enumere instrumentele utilizate de politica comercială.

Să se dea definiția Tarifului Vamal de Import.

CAPITOLUL 6
SOCIETĂȚILE TRANSNAȚIONALE

6.1. FENOMENE SPECIFICE NOULUI CONTEXT ECONOMIC MONDIAL
FAVORABILE APARIȚIEI ȘI EXPANSIUNII SOCIETĂȚILOR
TRANSNAȚIONALE

Astăzi, dezvoltarea societății informaționale și adaptarea continuă a structurilor economice la modificările rapide ce au loc în lume plasează practic toate națiunile într-un proces continuu de restructurare și tranziție.

Noul ciclu de dezvoltare pe care-l parcurge omenirea se manifestă prin generalizarea unor fenomene economice specifice, după cum urmează:

Globalizarea economiei mondiale prin accentuarea procesului de internaționalizare și dezvoltare a economiei mondiale ca un tot unitar prin eliminarea într-o tot mai mare măsură a obstacolelor arbitrare din calea cooperării în producție, a comerțului internațional, a fluxurilor de capital, a circulației libere a forței de muncă.

Adâncirea procesului de regionalizare prin eliminarea barierelor și a diferențelor dintre piața internă și cea externă. proces care obligă atât firmele orientate către export, cât și pe cele care acționează exclusiv pe internă, să facă față competiției internaționale.

Acumularea informațională și evoluția rapidă a tehnologiilor de comunicare, care oferă în prezent posibilități superioare de informare asupra fenomenelor care au loc pe piața mondială, de comunicare rapidă între partenerii de afaceri și de eficientizare a actului de comerț exterior.

Realizarea unor ritmuri mai susținute de creștere economică a tuturor statelor, în special printr-un amplu proces de restructurare a economiilor naționale.

Creșterea ponderii activităților din sfera serviciilor. În prezent serviciile reprezintă circa 2/3 din PIB în țările dezvoltate, oferind numeroase posibilități de valorificare a potențialului economic al societății, fără a necesita, de regulă, investiții însemnate.

Reamplasarea continuă a industriilor și serviciilor funcție de avantajele și competitivitățile comparative oferite de țări și zone ale lumii.

Accentuarea fără precedent a interdependențelor dintre state și deschiderea piețelor din ultimele decenii ale secolului trecut au determinat, cum era de așteptat, intensificarea fără precedent a schimburilor comerciale dintre state, a cooperării economice dintre acestea.

Expansiunea și intensificarea eforturilor de cooperare și integrare economică la nivel mondial și regional constituie, în prezent o caracteristică majoră a economiei mondiale. Regionalizarea și globalizarea sunt, în acest context, procese economice fundamentale, care se completează reciproc.

Procesul de internaționalizare a afacerilor

Internaționalizarea este un proces obiectiv de creștere a implicării unei societăți în operațiuni internaționale. Definiția presupune existența unui anumit cadru de referință, respectiv, mediul de afaceri global. Procesul de internaționalizare a afacerilor se realizează în mai multe stadii, fiecare având propriile trăsături specifice:

Un prim stadiu al internaționalizării afacerilor îl reprezintă internaționalizarea procesului de comercializare prin operațiuni de export/import. Acestea se caracterizează prin:

părțile au, inițial, interese distincte, uneori chiar opuse, dar convin, pe calea negocierilor, la armonizarea lor, în vederea realizării unei afaceri reciproc avantajoase;

fundamentul juridic al operațiunilor de export/import este contractul de vânzare internațională de bunuri și servicii;

operațiunile de export/import se realizează, în general, pe termen scurt, chiar dacă relația dintre parteneri este de durată.

Un al doilea stadiu al internaționalizării afacerilor îl reprezintă internaționalizarea procesului de producție, proces pus în evidență de multitudinea de alianțe strategice și procese de cooperare existente astăzi între firme din diferite țări. Principalele forme de alianțe și de cooperare existente în prezent pe plan mondial, sunt următoarele:

cooperarea pe baze contractuale, care cuprinde contractele de licență, franșizarea, subcontractarea etc. Toate acestea constituie forme de transfer internațional de tehnologie (licențierea, subcontractarea) sau de know-how (franșizarea);

alianțele strategice, sub formă de asociații, consorții etc., pentru realizarea, în comun, a unor obiective de mare anvergură, realizarea de obiective livrate la cheie, realizarea de activități de consulting-engineering etc.

cooperarea instituționalizată, reprezentată de societățile mixte.

Comparativ cu operațiunile de export/import, alianțele strategice și cooperarea au un obiect de activitate mult mai complex, fiind caracterizate prin stabilitatea raporturilor dintre parteneri și prin spiritul de cooperare, elemente esențiale pentru crearea și dezvoltarea unor complementarități tehnice, comerciale și financiare între aceștia.

Implantarea în străinătate, cel de al treilea stadiu de internaționalizare a afacerilor, se realizează pe calea investițiilor externe de capital, ceea ce presupune o opțiune pe termen lung din partea firmei investitoare și participarea la gestiunea organizației din țara de implantare. Investițiile externe stau la baza apariției societăților transnaționale.

O societate transnațională este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granițele țării de origine, implantându-se în străinătate.

Principalele trăsături caracteristice ale implantării în străinătate, ca formă de internaționalizare a unei firme, sunt următoarele:

se creează noi structuri organizatorice în străinătate, care fie că aparțin de firma inițiatoare (sucursale), fie că sunt persoane juridice autonome (filiale);

procesul de implantare are o bază instituțională și implică activități pe termen nelimitat;

structurile implantate în străinătate pot desfășura atât activități de comerț exterior cât și activități cu caracter productiv.

Investițiile externe de capital

Pentru a înțelege modul în care societățile transnaționale se implantează în străinătate este necesar să se analizeze modul în care se realizează investițiile externe de capital.

Fluxurile internaționale de capital îmbracă două forme:

Investițiile de portofoliu.

Investițiile directe.

1. Investițiile internaționale de portofoliu reprezintă procesul de achiziționare de pe o piață financiară a unor valori mobiliare străine (acțiuni, obligațiuni). Acest tip de investiție internațională permite participarea la luarea deciziilor, dar nu și dreptul de control.

2. Investițiile directe externe constau în: achiziționarea pachetului de acțiuni de control, cumpărarea unor întreprinderi sau construirea lor pe loc gol (green field) în străinătate. Investiție directă externă este considerată și majorarea capitalului unei filiale externe de către firma mamă.

Cele două categorii de investiții externe se deosebesc prin modul de exercitare a controlului.

O investiție de portofoliu se poate transforma într-o investiție directă, în condițiile în care o participare minoritară a investitorului străin se transformă într-una majoritară.

Pentru ca o firmă să facă o investiție directă externă profitabilă, ea trebuie să dețină un avantaj competitiv.

6.2. TRĂSĂTURI CARACTERISTICE SOCIETĂȚILOR TRANSNAȚIONALE

Modalități de implantare în străinătate

Modalitățile concrete de implantare a investițiilor externe în străinătate îmbracă o multitudine de forme, de la o participare minoritară la capital, până la deținerea integrală a capitalului unei firme:

se pornește de la o participație la capital inițial minoritară care se transformă într-o participație majoritară, chiar integrală;

se penetrează inițial piața locală în scopul studierii și cunoașterii acesteia, al demarării unor relații de afaceri cu partenerii locali, al evaluării posibilităților de extindere a cererii pentru anumite produse etc. În condițiile în care perspectivele se anunță atrăgătoare, societatea transnațională solicită majorarea capitalului;

se practică o politică strictă de participații minoritare, în general, în scopul reducerii riscului naționalizării, atunci când, în țările de implantare, situația politico-economică nu este stabilă;

se cumpără societăți deja în funcțiune. Cumpărarea unei societăți este decisă, în ultimă instanță, de raportul dintre prețul plătit și beneficiul previzibil.

se creează societăți în comun cu reprezentanții statului gazdă (mixed joint ventures), care constau într-o asociere între una sau mai multe societăți străine cu o firmă de stat autohtonă în condiții aproximativ egale;

se creează societăți conjugate (joint international business ventures), ca rezultat al unui contract în care țara gazdă obține recunoașterea aportului său propriu (resurse naturale, mână de lucru, capital etc.);

se creează o societate pe loc gol (green field investment). Aceasta este forma de implantare cea mai puțin utilizată de societățile transnaționale.

Piața societăților transnaționale

Societățile transnațională tind să-și lărgească continuu sfera de dominație atât în interiorul țării de origine cât și pe piața internațională.

Societățile transnaționale se manifestă concomitent în trei spații economice:

Spațiul național, în care se manifestă societatea-mamă.

Spațiul străin, respectiv țara gazdă – în care se manifestă filialele.

Spațiul internațional, în care se produc schimburile dintre filiale sau dintre acestea și restul lumii.

În virtutea relațiilor dintre societatea-mamă și filialele din străinătate, precum și a relațiilor dintre filiale, societățile transnaționale își desfășoară activitatea în cadrul unei piețe proprii, care este o piață internațională în cadrul căreia se diminuează incertitudinile legate de fluctuațiile prețurilor de aprovizionare și comercializare.

Strategii de creștere a societăților transnaționale

Există două tipuri de strategii dinamice de creștere a societăților transnaționale:

creșterea internă sau organică;

creșterea externă.

Creșterea internă presupune sporirea capacităților unei firme prin autofinanțare, adică prin reinvestirea profitului. În același scop se poate recurge la surse externe de finanțare cum sunt împrumuturile bancare sau emisiunea de titluri de valoare în scopul majorării capitalului.

Creșterea externă a capitalului se poate realiza pe mai multe căi:

Fuziunea prin care două sau mai multe firme, indiferent de țara de origine, se regrupează într-una singură. Din punct de vedere juridic, vechile firme dispar, fiind înlocuite de firma nouă rezultată din fuziune.

Absorbția reprezintă o tehnică de achiziție prin care o firmă cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă.

Participarea constă în achiziționarea unei părți a capitalului altei firme din aceeași țară sau din străinătate.

Direcții de concentrare a societăților transnaționale

Concentrarea internațională pe orizontală se realizează prin creșterea numărului de filiale în străinătate în aceeași ramură ca și societatea-mamă.

Concentrarea internațională pe verticală care presupune creșterea societății prin achiziționarea sau construirea de firme în alte țări, firme situate în „amonte” sau în „aval” de societatea mamă, în funcție de specificul de activitate.

Creșterea prin conglomerare internațională care reprezintă "uniunea" unor firme din diferite țări care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică. Motivația conglomerării este strict financiară. Conglomeratul reprezintă o societate de tip holding care deține capitalul filialelor și își asumă responsabilitatea gestiunii acestuia.

6.3. MANAGEMENTUL SOCIETĂȚILOR TRANSNAȚIONALE

Managementul internațional reprezintă managementul firmei la scară internațională și are rolul de a menține organizația într-o stare de echilibru dinamic în cadrul mediului global.

Managementul internațional se particularizează față de alte forme de conducere prin mediul în care se desfășoară activitatea firmei, respectiv, piața internațională, ceea ce impune adaptarea la condiții și oportunități specifice acesteia.

Dezvoltarea managementului internațional este o reflectare a procesului de internaționalizare a vieții economice, firma acționând într-un spațiu economic global. Aceasta presupune conceperea strategiei firmei într-o manieră internațională și globală.

Acționând în plan internațional, societatea-mamă trebuie să-și creeze noi structuri, pornind de la structuri organizatorice relativ simple (structuri cu departament de export), în fazele incipiente ale internaționalizării, până la structuri organizatorice complexe, netradiționale, cum sunt structurile matriceale sau structurile tip rețea.

Modul de organizare și conducere a societăților transnaționale poate fi de mai multe tipuri:

tipul etnocentric de organizare, se definește prin caracterul centralizat al organizării puterii. Societatea-mamă reprezintă centrul decizional. Ea recurge la tehnica planului imperativ, prin care distribuie filialelor obiectivele ce trebuie îndeplinite. Operațiunile cele mai importante, care rezultă din confruntarea capacităților firmei cu mediul internațional și care angajează viitorul și echilibrul de ansamblu al firmei sunt realizate de societatea-mamă și impuse filialelor. Tipul etnocentric de organizare s-a impus datorită dificultăților pe care le ridică extrateritorialitatea operațiunilor;

tipul policentric de organizare atribuie o largă independență filialelor. O variantă mai evoluată a tipului policentric de organizare este tipul geocentric, care împinge descentralizarea la maximum. Descentralizarea implică însă, proliferarea serviciilor generale și creșterea considerabilă a cheltuielilor ca și dublarea funcțiilor, ceea ce determină paralelisme între serviciile generale și responsabilii diviziilor operaționale.

6.4. CONSECINȚELE EXPANSIUNII SOCIETĂȚILOR TRANSNAȚIONALE

A. Apariția și expansiunea societăților transnaționale a dus la adâncirea concurenței pe piața mondială și la apariția unor noi forme ale acesteia, precum:

Concurența dintre filialele firmelor străine și marile firme autohtone este deosebit de puternică. Primele încearcă să câștige o poziție pe piață, iar ultimele să-și apere poziția deja câștigată în cadrul acesteia. În general, filialele societăților transnaționale dețin avantaje concretizate în avansul tehnologic, și, nu de puține ori, în abilități manageriale și potențial financiar.

Concurența dintre filialele diferitelor societăți transnaționale. Filialele societăților transnaționale folosesc, în lupta generată de concurență tactici dintre cele mai agresive, mai ales atunci când se întâlnesc în aceeași țară sau zonă.

B. În noul sistem al relațiilor internaționale, relația societăți transnaționale-stat-națiune este percepută de unii specialiști ca o amenințare la adresa celui din urmă. Există temerea că marile companii transnaționale nu vor acționa în folosul națiunii și că vor ajunge să ignore legile naționale. Este evident că societățile transnaționale sunt orientate spre piața mondială și nu spre cea națională, dar oricât de mare este gradul de transnaționalizare al unei companii, ea își desfășoară activitatea pe teritorii care aparțin statelor-națiune, ceea ce impune întreținerea unor relații corespunzătoare atât cu țara sa de origine cât și cu țările gazdă ale filialelor sale. Societățile transnaționale devin astfel „multistatale”, fără să-și piardă identitatea națională.

C. Relațiile societăților transnaționale cu țara de origine apar ca relații între parteneri, statul încurajând expansiunea externă a marilor companii autohtone, care, la rândul lor susțin interesele țării de origine. Se întâmplă, totuși, ca statul de origine să intervină, dacă este cazul, pentru a tempera politica economică agresivă a unei societăți transnaționale.

D. Relațiile dintre societățile transnaționale și statele gazdă (statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea) sunt diferite în funcție de apartenența statelor gazdă la grupul țărilor dezvoltate sau al țărilor în dezvoltare. Astfel:

Relația societăți transnaționale-țări gazdă dezvoltate nu poate fi considerată apriori defavorabilă celor din urmă. În această relație este foarte importantă capacitatea statală superioară a țărilor gazdă dezvoltate care poate, dacă este necesar, să se opună achiziționării unor firme autohtone sau să limiteze dreptul de participare al societăților transnaționale la capitalul social al firmelor indigene.

Relația societăți transnaționale-țări gazdă în dezvoltare trebuie privită prin prisma faptului că în aceste țări capacitatea statală este relativ redusă. De asemenea, din cauza instabilității politice și economice, aceste țări nu se află în cea mai bună poziție în raport cu criteriile de investiții ale societăților transnaționale. Cu toate acestea, prin avantajul lor comparativ, respectiv, forța de muncă ieftină, resurse materiale la prețuri competitive etc., aceste țări atrag din ce în ce mai mult capitalul străin. Dezavantajul țărilor în dezvoltare nu este dat de prezența, ci de absența societăților transnaționale. Pe baza unor eforturi reciproce, se poate ajunge la situația în care acestea să grăbească dezvoltarea țărilor în dezvoltare și să obțină, în același timp, profituri corespunzătoare.

În concluzie, fiecare societate transnațională are drept scop final să devină o firmă globală care să manufactureze produse globale.

Societățile transnaționale constituie cea mai importantă forță de determinare și de promovare a interdependențelor mondiale, numărul și rolul pe care acesta îl joacă în economia mondială crescând simțitor de la an la an.

CUVINTE CHEIE:

societăți trans naționale, internaționalizarea afacerilor, implantare în străinătate, investiții externe de capital, piața societăților transnaționale, strategii de creștere, fuziune, absorbție, participare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Care sunt formele pe care le îmbracă fluxurile internaționale de capital? Să se definească aceste forme.

Care sunt principalele trăsături caracteristice ale implantării în străinătate?

Care sunt tipurile de strategii de creștere a societăților transnaționale?

Să se enumere direcțiile de concentrare a societăților transnaționale.

Care sunt noile forme de concurență generate de apariția și expansiunea societăților transnaționale?

CAPITOLUL 7
ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul unui îndelung proces de integrare economică interstatală.

Prima inițiativă oficială în direcția unității europene a avut loc în anul 1929 și aparține lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societății Națiunilor. Cel de al doilea război mondial și războiul rece care a urmat au împiedicat transpunerea în practică a acestei inițiative la nivelul întregului continent. Europa occidentală a fost cea care a preluat această idee și a încercat să o transpună în practică. Integrarea economică vest-europeană a reprezentat calea aleasă în acest scop.

După război, ideea unității europene a fost reluată de Winston Churchill care a lansat, în 1946, un apel pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”. Un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai câțiva ani mai târziu, întrevedea o Europă „de la Urali”.

Europa occidentală a ales astfel, calea unității prin integrare economică și politică interstatală.

Prăbușirea comunismului în Europa, în anii 1989 – înlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. Într-un timp record (aprilie 1990) a fost convocată reuniunea la vârf a Comunității Europene, , unde s-a luat decizia inițierii acordurilor de asociere cu țările din Europa Centrală și de Est și înființarea BERD (Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare), menită să acorde asistență financiară țărilor asociate. De asemenea, s-a decis ca Banca Europeană de Investiții să finanțeze proiecte de modernizare economică în aceste țări. Primele acorduri de asociere au fost semnate cu: Cehoslovacia, Polonia și Ungaria apoi cu România (februarie 1994) și Bulgaria. În total, zece state foste comuniste din Europa devin asociate : Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Toate aceste țări au înaintat ulterior cereri de aderare. În urma summit-ului de (decembrie 1999) au fost inițiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care îndeplineau criteriul politic.

De asemenea, o condiției obligatorie care să permită integrarea țărilor candidate în Uniunea Europeană a fost implementarea în aceste state a „acquis-ului communautaire”, adică a acelui ansamblu de legi și de drepturi deja obținute la nivel european, concretizat în standarde juridice, politice și sociale superioare.

În ce privește Rusia, fostă mare putere care aspiră să redevină ce a fost, Uniunea Europeană a preferat soluția încheierii unui „acord de parteneriat”.

Este evident că în ultimii ani, Europa polarizează cele mai profunde transformări după cel de al doilea război mondial. Scena europeană se caracterizează, astăzi, prin adâncirea și lărgirea procesului de cooperare și integrare, prin coordonarea eforturilor economice și diplomatice pentru asigurare stabilității economice și politice. Totuși, în contextul actual, apare evident faptul că de economică și politică până geografică mai este cale lungă.

Succesul, unic în plan mondial, obținut de Europa occidentală în domeniul integrării interstatale are mai multe cauze:

Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de țări, o zonă în care statele au un mod de viață asemănător, dar nu identic și se caracterizează prin același tip de civilizație.

O piață unică mare, libera circulație a capitalurilor și a bunurilor în cadrul acestei piețe, factori care fac ca economiile integrate să obțină rezultate superioare sumei performanțelor individuale, efectul sinergic.

țările vest-europene posedă un anumit potențial economic și politic care le permite să-și îndeplinească responsabilitățile asumate în cadrul Uniunii Europene.

Integrarea vest-europeană a fost posibilă și datorită unei voințe politice puternice. În acest sens, apropierea franco-germană a jucat un rol decisiv.

Rolul țărilor vest-europene mici a fost decisiv în momentul în care s-a pus problema relațiilor reciproce între statele membre ale Uniunii Europene. Deși relațiile dintre țările participante la integrarea vest-europeană, mici sau mari, nu au fost perfecte, prin negocieri, s-au găsit întotdeauna soluții reciproc avantajoase.

Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din șase națiuni: trei mari (Franța, Germania, Italia) și trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg, respectiv, Benelux). Aceste state au fost primele care s-au înscris pe traiectoria integrării și, în același timp, au fost cele mai consecvente susținătoare ale acestei idei.

Integrarea economică interstatală europeană a avut, pe lângă cauze interne și cauze internaționale. După cel de al doilea război mondial Europa occidentală se afla într-o situație destul de nefavorabilă. Pe de o parte colosul sovietic reprezenta o permanentă amenințare pentru statele situate în această zonă, pe de altă parte, avântul economic al Statelor Unite ale Americii, celălalt pol de putere mondial, exercita presiuni economice concurențiale asupra țărilor vest europene vizibil slăbite economic după război. Unor concurenți atât de redutabili, țările europene le puteau face față numai unindu-se.

Uniunea Europeană, cea mai avansată organizație de integrare multilaterală, are, astăzi, posibilități de acțiune atât în domeniul economic, comercial și social intereuropean, cât și în domeniul relațiilor economice externe și în coordonarea politicii externe a statelor membre.

7.1. ETAPELE FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul unui proces de integrare de peste cinci decenii, realizat în mai multe etape:

Momentul începutului procesului de integrare europeană poate fi considerat 9 mai 1950, moment în care Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, propune implicarea unor state europene într-un proiect de cooperare economică mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment (Declarația Schuman). În aprilie 1951, se încheie Tratatul de prin care s-au pus bazele Comunității Europene a Oțelului și Cărbunelui (CECO) între Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. CECO a avut ca scop crearea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului între cele șase state care furnizau, împreună, cea mai mare producție din Europa de Vest de cărbune și oțel. Totodată, CECO și-a propus libera circulație a acestor produse între statele membre. Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională în februarie 1953, când cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime sus-menționate.

Prin Tratatul de , semnat de cele șase state membre, în martie 1957, se constituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Piețe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor și a unui anumit grad de coordonare a politicilor macroeconomice.

În următorii zece ani, Comunitatea Economică Europeană a înregistrat o serie de succese notabile care au culminat, în iulie 1968, cu desființarea taxelor vamale între cei șase membri și cu adoptarea unui tarif vamal de import comun, aplicabil mărfurilor de proveniență extra-comunitară. Ca o consecință a acestor măsuri, pe termen lung, s-a constatat că ritmul comerțului între statele membre a crescut mai rapid decât cel al comerțului UE cu statele ne-membre. În aceeași perioadă s-a realizat:

lansarea politicii agricole comune;

fuziunea instituțiilor celor trei comunități (CECO, CEE, EURATOM)
într-o singură entitate instituțională, respectiv, Comunitățile Europene, care aveau un executiv unic, Comisia Comunităților Europene și un Consiliu de Miniștri European unic, în aprilie 1965, la summitul de ;

demararea procesului de armonizare legislativă în domeniul fiscalității indirecte și adoptarea principiului sistemului taxei pe valoare adăugată;

adoptarea primului program de politică economică pe termen mediu, în care au fost definite obiectivele economice ale Comunității pe următorii ani.

Ideea de uniune europeană ca și succesele substanțiale obținute în plan economic, au dus la lărgirea rapidă a CEE.

în 1973, s-a format „Europa celor nouă” prin aderarea a trei țări: Danemarca, Marea Britanie și Irlanda;

în 1981 ia naștere „Europa celor zece” prin intrarea efectivă în CEE a Greciei;

în 1986, ca urmare a aderării Spaniei și Portugaliei , se vorbește despre „Europa celor doisprezece”.

În februarie 1986, , Tratatul de a fost amendat și completat prin adoptarea, de către cei doisprezece, a Actului Unic European, care a intrat în vigoare un an mai târziu si care adaugă cooperarea politică celei economice. Se reglementează formarea Pieței Interne a Comunității în care se asigură libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului.

În iunie 1988, Consiliul European, întrunit , cere unui comitet condus de Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei Europene, să stabilească etapele concrete ale realizării Uniunii Economice și Monetare. Raportul Delors, prezentat în aprilie stat la baza acordurilor de

Tratatul de , semnat în 1992 si ratificat in 1993, de către cele douăsprezece state membre, denumit „Tratatul asupra Uniunii Europene”, marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitățile Economice Europene capătă oficial denumirea de Uniune Europeană. Noul Tratat stabilește drept principal obiectiv economic trecerea prin adoptarea unei monede unice și a unor parități fixe și irevocabile.

La 1 ianuarie 1995, devin membre ale Uniunii Europene: Austria, Finlanda și Suedia. Se vorbește acum de „Europa celor cincisprezece”.

În octombrie 1997, se semnează Tratatul de care intra în vigoare la 1 mai 1999 si care își propune adâncirea și lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă și pe problemele sociale. În același an, Consiliul European adoptă, , Pactul de Stabilitate și Creștere, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze de realizare a Uniunii Economice și Monetare.

În 1998 se încep negocierile de aderare cu țările din Europa Centrală și de Est și cu Cipru și Malta, ia ființă Banca Centrală Europeană.

La 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial moneda unică europeană – EURO, eveniment considerat de importanță istorică, în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergență: Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda. Grecia s-a alăturat zonei Euro la 1 ianuarie 2001. Între 1 ianuarie 1999 și 1 ianuarie 2002, EURO a coexistat cu monedele naționale ale țărilor europene la parități fixe și irevocabile.

În decembrie 2000 se proclamă Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, iar la 26 februarie 2001 se semnează Tratatul de care notifica acordul privind necesitatea unei noi structuri a Uniunii Economice lărgite și stabilea condițiile prealabile pentru admiterea de noi membri.

Se încheie procesul de trecere la moneda unică prin punerea în circulație a monedei EURO. La 1 martie 2002 s-a încheiat perioada circulației monetare duale, monedele naționale au fost retrase din circulație, EURO rămânând singura monedă a țărilor care au aderat la moneda unică (Marea Britanie, Danemarca și Suedia, deși îndeplineau criteriile de convergență și-au amânat aderarea la moneda unică). Astăzi, EURO înregistrează evoluții spectaculoase în raport cu principalele valute forte de pe piața mondială.

La 16 aprilie 2003, la summitul de , s-a hotărât extinderea Uniunii Europene cu încă zece state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta, Cipru. Integrarea oficială a acestor state în UE a avut loc 1 mai 2004, când s-a format „Europa celor douăzeci și cinci”.

România și Bulgaria au devenit membre ale Uniunii Europene, la 1 ianuarie 2007.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale ale Uniunii. Tratatul a fost ratificat de cele 27 de state membre până la sfârșitul anului 2008 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de modifica Tratatul privind Uniunea Europeana și Tratatele Comisiilor Europene, în vigoare până în prezent, fără a le înlocui. Tratatul pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice ca și instituții moderne și metode de lucru optimizate necesare pentru a face față, în mod eficient, provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor europeni. Tratatul de consolidează democrația în Uniunea Europeană, precum și capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetățenilor săi.

Procesul Lisabona

În martie 2000, Consiliul European de , a stabilit ca obiectiv strategic, pentru următorii 10 ani, transformarea Uniunii Europene în cea mai competitivă și dinamică economie din lume, bazată pe cunoaștere, pe asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă și a unei mai mari coeziuni sociale. În elaborarea acestei strategii, scopul principal a fost recuperarea decalajul economic dintre SUA și UE, accentul fiind pus pe economia bazată pe cunoaștere, concept care vizează inovația, societatea informațională și capitalul uman.

Principalele obiective ale Strategiei Lisabona sunt:

dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaștere;

intensificare ratei de creștere economică;

creșterea gradului de ocupare al forței de muncă;

modernizarea sistemului de protecție socială;

promovarea dezvoltării durabile și a protecției mediului.

Instrumentul de bază utilizat în realizarea obiectivelor propuse în Agenda Lisabona este Metoda deschisă de coordonare (Open Method of Coordination). Acest instrument se caracterizează prin:

determinarea unor ghiduri pentru politicile naționale;

stabilirea unor indicatori care să măsoare performanțele naționale în raport cu cele mai bune evoluții;

solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naționale de acțiune prin care să fie implementate aceste ghiduri;

monitorizarea și evaluarea rezultatelor.

Cu alte cuvinte, acest instrument este folosit pentru a coordona acțiunile decidenților politici din statele membre în vederea asigurării coerenței cu obiectivele comune.

În perioada 22-23 martie 2005 are loc relansarea Strategiei Lisabona (sau Lisabona 2), având următoarele propuneri:

o țintă mult mai precisă: creștere economică și locuri de muncă;

adoptarea unor planuri naționale de acțiune/reformă care să urmărească îmbunătățirea ratei de creștere și numărul de locuri de muncă;

simplificare, clarificare – rapoarte mult mai ușor de redactat.

În iulie 2005, Comisia a prezentat un nou document “Programul Comunitar Lisabona” (Community Lisbon Programme), în care au fost incluse opt “măsuri cheie cu înaltă valoare adăugată europeană”:

susținerea cunoașterii și inovării;

reforma politicii ajutoarelor de stat;

simplificarea cadrului reglementar;

desăvârșirea pieței interne pentru servicii;

acord global privind Runda Doha;

înlăturarea obstacolelor din calea mobilității (fizice, a lucrătorilor, academice);

dezvoltarea unei abordări comune în privința integrării europene;

susținerea eforturilor de negociere în cazul apariției de efecte sociale (pierderi de locuri de muncă) generate de restructurarea socială.

Ca urmare a încercării de relansare a Strategiei Lisabona, rezultă faptul că Strategia Lisabona 1 nu a oferit rezultatele așteptate; pentru aceasta au fost identificate două mari probleme:

coordonare ineficientă – instrumentul propus (Open Method of Coordination) nu se baza nici pe stimulente, nici pe sancțiuni, transformând procesul de coordonare într-unul foarte slab, în care reperele fixate nu au fost foarte mult băgate în seamă;

lipsa de angajare politică a guvernelor semnatare.

În ceea ce privește Strategia Lisabona 2, în ianuarie 2006, Comisia a elaborat un prim raport în care a înregistrat cele patru direcții principale care necesitau mai multă atenție:

investiții mai mari în educație și cercetare;

mai mult sprijin pentru IMM-uri;

crearea de noi locuri de muncă

elaborarea unei politici comune în domeniul energiei.

În decembrie 2006, Comisia Europeană a elaborat un al doilea raport intitulat “Un an de rezultate”, în care precizează faptul că au fost îndeplinite aproximativ 75% din măsurile pa care le considera ca fiind parte din Strategia Lisabona precum adoptarea Directivei privind serviciile, agrearea Programului Cadru 7, precum și progresele înregistrate în ceea ce privește serviciile financiare. Pe lista de lucruri „neterminate” se înscriu liberalizarea incompletă a energiei și a transporturilor, precum și reforma sistemului european privind proprietatea intelectuală. Și de această dată Comisia numește patru domenii prioritare de acțiune: investiții în cunoaștere și inovare, reducerea presiunii administrative pentru IMM, modernizarea pieței muncii, energia și schimbările climatice.

După trei ani de la relansarea Strategiei Lisabona, în decembrie 2007, în Raportul Strategic al Comisiei Europene se precizează că politicile stabilite de Strategia Lisabona au început să ofere rezultate pozitive. În același timp, raportul subliniază că „nu toate statele au întreprins reforme cu aceeași determinare” și că reformele în anumite domenii (deschiderea piețelor de energie și de servicii) au fost implementate mai lent.

Implementarea Strategiei Lisabona a cunoscut următoarele etape: martie 2000 – martie 2005; martie 2005 – martie 2008 și martie 2008 – martie 2011. La 11 decembrie 2007, Comisia Europeană a adoptat „Pachetul Lisabona”, cu privire la o nouă etapă de trei ani (2008-2011), compus din cinci documente legislative. Pachetul a fost andosat din martie 2008.

Actuala etapă a Strategiei (martie 2008 – martie 2012) a început pe fondul unui proces de încetinire a creșterii economice globale și al riscurilor cauzate de instabilitatea piețelor financiare și a prețurilor la alimente și petrol. În aceste condiții, Consiliul European din martie convenit o serie de orientări strategice:

implementarea reformelor restante;

menținerea liniilor directoare integrate;

implementarea la nivel comunitar a unui nou Program comunitar Lisabona;

modelarea agendei internaționale economice, sociale și de mediu printr-o politică de deschidere a piețelor proprii și acces sporit pe terțe piețe;

integrarea acțiunilor la nivel național, comunitar și internațional.

Raportul din primăvara anului 2008, preciza că în următorii trei ani, reformele trebuie să continue să fie implementate atât la nivel național, cât și la nivel comunitar. De asemenea, raportul a stabilit și o serie de noi inițiative politice în cele patru domenii prioritare identificate în primăvara anului 2006: investiții în oameni și modernizarea pieței muncii, mediul de afaceri, cunoaștere, energie și mediu.

În contextul crize economice și financiare, Comisia Europeană a prezentat, la 26 noiembrie 2008, un Plan european de redresare economică, care a fost andosat din decembrie 2008. Planul cuprindea măsuri pe termen scurt pentru ieșirea din criza financiară și economică. Comisia Europeană a adoptat, la 28 ianuarie 2009, propunerea de actualizare a Liniilor Directoare Integrate necesare implementării la nivel național și comunitar a Strategiei Lisabona. Documentul include Evaluarea implementării Strategiei Lisabona la nivelul statelor membre UE si a zonei euro, precum și recomandări specifice de țară. Tratatul a fost adoptat la 1 decembrie 2009.

Statele membre prezintă în fiecare an rapoarte cu privire la implementarea Strategiei Lisabona. Recomandările Comisiei adresate României, în urma unor astfel de rapoarte, vizează, în principal, implementarea cât mai rapidă a reformelor structurale prevăzute de Strategia Lisabona pentru a asigura o competitivitate economică bazată pe productivitate ridicată, inovare și cunoaștere.

Agenda 2020. Europa 2020 reprezintă strategia UE de creștere economică pentru următorii zece ani. Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE dorește să devină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Aceste trei priorități se sprijină reciproc și sunt în măsură să ajute UE și statele membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială. În practică, Uniunea a stabilit cinci obiective majore – privind ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, incluziunea socială și mediul/energia – care urmează să fie îndeplinite până în 2020. Statele membre au adoptat propriile lor obiective naționale în aceste domenii. Diverse acțiuni la nivel european și național vin în sprijinul Strategiei.

În concluzie, trebuie subliniat faptul că, Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (ajungând, astăzi, la 28) și care se afla într-o continuă reformare pentru a se adapta la condițiile economice, sociale, financiare, politice și geostrategice ale lumii contemporane.

Misiunea de baza a Uniunii Europene este aceea de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Obiectivele principale ale Uniunii Europene sunt:

promovarea progresului economic (piața și moneda unică) și social;

afirmarea identității europene pe scena internațională;

instituirea cetățeniei europene (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează) prin conferirea unui număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni;

dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție;

consolidarea dreptului comunitar.

Uniunea Europeană, întemeiată pe un permanent dialog între interesele naționale și interesele comune, respectă diversitatea națională dar afirmă, totodată, o identitate proprie uniunii. Dispariția antagonosmului Est-Vest este o victorie a spiritului european pe care se fundamentează construcția unui nou continent.

7.2. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un sistem instituțional original, care o diferențiază de alte organizații internaționale. Statele Uniunii Europene au consimțit să delege o parte din suveranitatea lor unor organisme independente, care reprezintă, totodată, interese comune, specifice Uniunii, fiind legate între ele prin raporturi de complementaritate ce condiționează procesul decizional.

Consiliul European, instituție creată la 10 decembrie 1974, constituie instituția situată în vârful piramidei. În acest organism reprezentarea țărilor este asigurată la cel mai înalt nivel, respectiv, la nivelul șefilor de state și de guverne, care sunt asistați de miniștrii de externe. Din Consiliul European mai fac parte președintele Comisiei Europene și un vice-președinte al acesteia. Rolul acestui organism este de a stabili liniile politice generale ale Uniunii Europene ca și obiectivele cele mai importante care stau în fața acesteia pe termen scurt și lung. De asemenea, Consiliul European joacă un rol esențial în orientarea politicii externe și de securitate a Uniunii și în armonizarea pozițiilor diplomatice ale statelor membre. Consiliul European se întrunește de cel puțin două ori pe an. Președinția lui se asigură pe baza principiului rotației care se face o dată la șase luni. Nu ia decizii obligatorii din punct de vedere juridic.

Consiliul de Miniștri European este principala instituție cu putere de decizie din cadrul Uniunii Europene. El reunește miniștrii din toate țările membre, titulari de portofoliu, funcție de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transporturi, mediu înconjurător etc. Consiliul are un președinte ales la fiecare șase luni. Aceeași țară prezidează, în același timp, atât Consiliul European cât și Consiliul de Miniștri European. Reuniunile Consiliului de Miniștri sunt pregătite de Comitetul Reprezentanților permanenți, format din tehnocrați. Adoptarea deciziilor în Consiliu se face cu unanimitate sau majoritate calificată. Majoritatea simplă este foarte puțin utilizată. Numărul de voturi alocate statelor membre diferă de la o țară la alta. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat funcție de potențialul economic și demografic. Nicio țară membră nu are drept de veto. Consiliul stabilește în fiecare an proiectul de buget al UE și-l transmite Parlamentului European. Sediul Consiliului de Miniștri European se află

Comisia Europeană este unul din organismele cheie ale sistemului instituțional comunitar. Ea constituie organul executiv al Uniunii Europene. Fiecare stat membru este reprezentat în funcție de mărimea sa. Fiecare membru al Comisiei, numit de un guvern național, devine „comisar”, respectiv titularul unui anumit portofoliu. Comisia reprezintă exclusiv interesele comunitare. Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniștri privind îmbunătățirea politicilor comunitare și tot ea pune în aplicare deciziile luate. Comisia poate face recomandări și emite avize către statele membre. Ea are putere de control în legătură cu respectarea legislației comunitare și forță de decizie în administrarea programelor și fondurilor Uniunii Europene. Din anul 1995, mandatul Comisiei Europene a fost extins la 5 ani, pentru a coincide cu cel al Parlamentului European. Sediul Comisiei Europene se află

Parlamentul European reprezintă forumul de dezbateri al Uniunii Europene. Membrii săi sunt aleși prin vot direct, la fiecare 5 ani, de către cetățenii statelor membre. Fiecare stat este reprezentat în funcție de mărimea teritoriului său. Membrii parlamentului European sunt grupați după apartenența de partid, nu după apartenența națională. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel „popular european” de orientare democrat-creștină și conservatoare și cel socialist.

Astăzi Parlamentul European are competențe mult sporite, astfel:

participă la procesul legislativ împreună cu Consiliul de Miniștri;

controlează activitatea Comisiei Europene;

poate interpela Consiliul de Miniștri;

aprobă acordurile internaționale ale UE;

controlează bugetul comunitar, împreună cu Consiliul de Miniștri;

monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza informațiilor Curții de Conturi. Sediul Parlamentului European se află

Curtea de Conturi este compusă din 12 membri desemnați pe o durată de 6 ani pe baza propunerilor statelor membre. Ea verifică legalitatea încasărilor și cheltuielilor Uniunii, precum și buna gestiune financiară a acesteia. Curtea de Conturi își exercită activitatea în totală independență.

Curtea de Justiție are sediul , fiind formată din 13 judecători, asistați de 6 avocați generali. Și unii și alții sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, prin acord comun de către statele membre. Independența acestora este garantată.

Curtea de Justiție exercită puterea judiciară și are, în esență, un rol dublu:

verificarea compatibilității juridice a instituțiilor europene și a guvernelor cu tratatele adoptate în planul Uniunii Europene;

interpretarea sau validarea, la cererea unui tribunal național, a dispozițiilor dreptului comunitar.

Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor Consiliului de Miniștri și a Comisiei Europene.

Comitetul Economic și Social este format din 189 de membri reprezentând diferite categorii sociale și profesionale. Comitetul are rol consultativ. El trebuie, în mod obligatoriu consultat, în luarea unui număr mare de decizii, putând, de asemenea, să dea avize din proprie inițiativă.

Uniunea Europeană mai dispune și de așa-numitele Fonduri structurale:

Fondul Social European (FSE), creat prin Tratatul de (1957) și dezvoltat prin Tratatul de , care are ca scop reintegrarea celor disponibilizați prin restructurarea industrială și lupta împotriva șomajului.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), care a început să funcționeze din anul 1975 și vizează regiunile rămase în urmă din cadrul Uniunii Europene, precum și zonele aflate în declin industrial.

Banca Europeană de Investiții (BEI) cu sediul fost creată în 1958 și este destinată finanțării investițiilor de importanță comunitară.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), creată în 1991, pentru a acorda asistență financiară țărilor asociate din Europa pentru susținerea reformelor economice. Sediul său se află

Banca Centrală Europeană (BCE), intrată în funcțiune în anul 1998 și destinată elaborării politicii monetare unice a Uniunii Europene, administrării EURO și coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale. Sediul său se află este independentă în raport cu celelalte organisme și este singura răspunzătoare de politica monetară comunitară.

7.3. PROCEDURA DE LUAREA DECIZIILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Între instituțiile Uniunii Europene există o strânsă conlucrare prin care se creează un flux decizional care parcurge următorul traseu:

Comisia Europeană, pornind de la strategia și de la obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, stabilite de Consiliul European, ia inițiativa avansării unor propuneri către Consiliul de Miniștrii și Parlamentul European.

Consiliul de Miniștri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o poziție comună.

Parlamentul ratifică, sau nu, deciziile Consiliului de Miniștri. În caz de divergențe se recurge de Conciliere.

Comisia Europeană execută și controlează aplicarea deciziilor finale.

Din punct de vedere formal, decizia aparține Consiliului de Miniștri, dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte instituții, fiecare jucându-și rolul în virtutea prerogativelor atribuite de statele membre, prin voința lor liber exprimată. Se poate vorbi, așadar de o procedură de codecizie, care a fost oficializată prin Tratatul de Tratat introduce în actul decizional comunitar și principiul subsidiarității. În conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeană nu intervine în problemele care nu sunt considerate de competența sa, cum ar fi învățământul, sănătatea, amenajările teritoriale etc. Rezolvarea acestor probleme rămâne în sarcina guvernelor naționale sau a organelor locale din fiecare țară.

CUVINTE CHEIE:

integrare economică interstatală, acquis communautaire, nucleu dur, tratat, tarif vamal comun, uniune economică și monetară, monedă unică, EURO.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Cui aparține și când a avut loc prima inițiativă oficială în direcția unității europene?

Care sunt țările din Europa Centrală și de Est care au semnat, primele, acorduri de asociere cu Uniunea Europeană?

Care este momentul în care se poate vorbi de Uniunea Europeană?

Să se enumere competențele Parlamentului European.

CAPITOLUL 8
POLITICA ECONOMICĂ A UNIUNII EUROPENE

Politica economică a Uniunii Europene se concretizează prin componentele sale fundamentale:

politica comercială comunitară;

politica agricolă comună;

politica regională;

politica monetară comunitară.

8.1. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Unul dintre primele obiective ale Comunității Economice Europene a fost crearea unei uniuni vamale. În acest scop a fost elaborată și pusă în aplicare o politică comercială comună având ca instrument de bază tariful vamal comun, intrat în vigoare la 1 iulie 1968. Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri răspund de evoluția relațiilor comerciale externe ale Uniunii Europene.

Membră a G.A.T.T., Comunitatea Europeană și-a redus treptat nivelul protecției sale vamale, în primul rând la importul de produse industriale. Abia în cadrul Rundei Uruguay, ultima rundă de negocieri din cadrul G.A.T.T., după aprige dispute cu SUA, principalul său rival la exportul de produse agricole, Comunitatea Europeană a acceptat noile angajamente de reducere substanțială a protecției tarifare și netarifare la importul de produse agroalimentare.

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel ridicat de protecție comercială, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad-valorem, ceea ce situează Uniunea Europeană în apropierea nivelului de protecție practicat de SUA și peste nivelul practicat de Japonia.

Politica comercială a Uniunii Europene este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare și anume: limitări cantitative, restricții calitative, norme tehnice, reglementări fito-sanitare, formalități la import etc.

Politica comercială comunitară a avut, până la intrarea în funcțiune a Pieței Interne Unice un caracter parțial dual, datorat modului de aplicare a politicii tarifare și cel al barierelor netarifare. Astfel, politica tarifară era aplicată unitar pe ansamblul întregii comunități în raport cu partenerii din exteriorul său, în timp ce barierele netarifare puteau fi aplicate diferențiat la nivel de țară membră, atât față de terți cât și față de țări partenere din cadrul Comunității Europene. Trecerea Unică a impus unificarea politicii netarifare la nivelul tuturor statelor membre. În urma acestui proces, deși nu a avut loc o escaladare a protecționismului comunitar, cum estimaseră unii specialiști în domeniu, totuși, în cazul a patru grupe de produse: textile, autovehicule, încălțăminte și banane, restricțiile naționale netarifare au fost preluate la nivel comunitar. În același timp, ca o formă de renunțare la restricțiile naționale netarifare, se apelează mai frecvent la măsurile antidumping.

Uniunea Europeană a încheiat mai multe tipuri de acorduri preferențiale, prin care a facilitat accesul produselor provenind din anumite categorii de țări pe piețele sale:

Acordurile cu unele țări în dezvoltare, în primul rând țările membre ACP (69 de țări din Africa, Caraibe, Pacific), de și de , rețea de acorduri care s-a extins, începând cu anul 1980, și asupra unor țări din Asia și America Latină.

Acordurile de asociere cu 10 țări foste comuniste: Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, încheiate între anii 1991 – 1995.

Acordurile bilaterale privind crearea unei zone de liber-schimb încheiate cu țările membre A.E.L.S. (Asociația Europeană a Liberului Schimb), în vigoare din anul 1970. În mai 1992 este semnat actul de constituire a Spațiului Economic European, care începe să funcționeze din ianuarie 1994. Spațiul Economic European formează o piață de aproape 400 de milioane de consumatori, incluzând statele membre ale Uniunii Europene și țările membre A.E.L.S. (Islanda, Lichtenstein, Norvegia și Elveția).

Uniunea Europeană este parte a Sistemului Generalizat de Preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii (SGP), practicând taxe preferențiale la importul unor produse din țări în dezvoltare.

8.2. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Politica agricolă comună este cea mai veche dintre politicile comunitare. A fost definită, pentru prima dată, în Tratatul de (1957) și a fost lansată în anul 1961. Aplicarea politicii agricole comune a dus la modernizarea și creșterea randamentului agriculturii comunitare.

Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a politicii comerciale comune. Reducerea și apoi eliminarea taxelor vamale la nivelul Comunității Europene a condus la libera circulație a produselor agricole între țările membre. Totodată, tariful vamal comun a reprezentat o importantă măsură de protecție pentru fermierii comunitari.

De asemenea, politica agricolă comună a fost în centrul atenției politicii bugetare comunitare. Mai mult de jumătate din cheltuielile bugetului comunitar au fost destinate finanțării, sub diverse forme, a producției și comercializării produselor agricole.

Politica agricolă comunitară a fost puternic contestată pe plan internațional, în special de SUA, cel mai mare producător agricol mondial.

Principiile politicii agricole comune sunt:

Unicitatea pieței – ceea ce înseamnă că la nivel comunitar există o singură piață agricolă în cadrul căreia produsele circulă liber, iar prețurile sunt unice (prețurile unice au început să fie practicate din 1968).

Preferința comunitară – care constă în faptul că pe piața comună sunt preferate produsele agricole comunitare în raport cu produsele importate.

Solidaritatea financiară – impune ca fiecare stat membru să contribuie la bugetul comunitar și implicit de Orientare și Garanții Agricole (FEOGA).

Fondul European de Orientare și Garanții Agricole (FEOGA) a fost creat în 1962 în vederea asigurării politicii agricole comune. Acest fond are două secțiuni:

Secțiunea de orientare, care are drept obiectiv ameliorarea structurilor agricole și modernizare lor, dezvoltarea infrastructurii și a condițiilor de comercializare.

Secțiunea de garanții, care deține o pondere de 90% în cadrul Fondului și care a avut ca obiectiv, mai întâi, susținerea prețurilor și, în cele din urmă, garantarea veniturilor agricole.

Marea problemă cu care se confruntă în acest moment piața comună a produselor agricole este realizarea unui echilibru între cererea și oferta de produse agricole pe această piață. Prin modernizarea agriculturii și prin creșterea productivității în acest domeniu, s-a ajuns la o adevărată explozie a ofertei de produse agricole, timp în care, cererea nu a evoluat într-un ritm asemănător. Deoarece, exportul acestor produse este greu de realizat din cauza concurenței acerbe pe piața mondială, responsabilii comunitari în domeniu consideră că reducerea suprafețelor destinate agriculturii și limitarea cantitativă a producției ar putea rezolva în mod eficient această problemă.

În perioada următoare, în cadrul politicii agricole comune, se va pune accent pe mecanismele de acordare a unui ajutor direct agricultorilor, ceea ce va duce la reducerea suprafețelor agricole și a numărului de agricultori, concomitent cu creșterea eficienței, diversificarea și creșterea calității producției.

8.3. POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE

Politica regională este una din cele mai noi politici comune. Bazele acestei politici s-au pus prin Tratatul de (1992).

Scopul acestei politici este unirea eforturilor la nivel comunitar cu cele la nivel regional și local pentru a declanșa o acțiune concertată, pe termen lung, care să realizeze coeziunea necesară la toate nivelurile.

În acest sens, se urmărește: lichidarea decalajelor economice și sociale, dezvoltarea rețelelor transeuropene etc. Organismul care monitorizează aceste procese este Comitetul regiunilor.

Principiile care stau la baza politicii regionale a Uniunii Europene:

Parteneriatul – care presupune implicarea activă a tuturor factorilor de decizie, de la toate nivelurile.

Subsidiaritatea – respectiv, delegarea competențelor în luarea deciziilor către acel nivel (comunitar, național, regional) care asigură maximum de eficiență și responsabilitate.

Adiționalitatea – care presupune că fondurile Uniunii Europene nu se substituie celor naționale, ci doar le completează.

Politica regională a Uniunii Europene are următoarele obiective, care reprezintă, totodată criterii de finanțare:

Sprijinirea prioritară a regiunilor cu dezvoltare redusă al căror PIB reprezintă mai puțin de 75% din media Uniunii Europene pe ultimii trei ani. Fiind cel mai important obiectiv, acestuia i se alocă cea mai mare parte din fonduri, respectiv, cca. 68%.

Sprijinirea regiunilor aflate într-un pronunțat declin industrial prin reconversie și orientare către noi activități în zonă, în special către sectorul terțiar.

Combaterea șomajului de lungă durată și facilitarea angajării tinerilor și a persoanelor expuse în mod deosebit la șomaj.

Facilitarea adaptării forței de muncă de la unitățile industriale regionale, prin reciclare.

Dezvoltarea structurilor de transformare și comercializare a produselor agricole și piscicole și diversificarea activității economice în regiunile rurale expuse la depopulare.

Susținerea regiunilor cu densitate redusă a populației.

Pentru transpunerea în practică a politicii regionale, Uniunea Europeană recurge la fondurile structurale. Pe lângă aceste fonduri, în mai fost creat Fondul de coeziune pentru finanțarea proiectelor privind protecția mediului înconjurător și dezvoltarea rețelelor transeuropene de transporturi și telecomunicații. Principalii beneficiari sunt țările membre UE mai puțin prospere.

8.4. POLITICA MONETARĂ COMUNITARĂ

Reuniți , în anul 1969, șefii de stat și de guvern din Comunitatea Europeană au stabilit să realizeze integrarea economică și monetară a statelor membre.

Etapele integrării monetare

Raportul Werner – În anul 1970 are loc lansarea raportului unui grup de experți, condus de primul ministru luxemburghez, Pierre Werner, în care se stipulau măsurile necesare a fi luate în vederea realizării integrării monetare:

liberalizarea completă a circulației capitalurilor;

integrarea piețelor bancare și de capital;

instaurarea unor parități monetare irevocabil fixe;

coordonarea politicilor monetare și bugetare.

Evoluția ulterioară a Uniunii Europene a demonstrat importanța capitală a acestor măsuri, a căror transpunere în practică s-a dovedit a fi foarte dificilă.

Șarpele monetar

Acordul dintre Băncile Centrale Europene, încheiat în 1972, prevedea crearea șarpelui monetar. Scopul instituirii acestui mecanism a fost reducerea marjelor de fluctuație între monedele statelor membre ale Comunității Europene la ±1,25%. Monedele europene trebuiau să se miște numai în interiorul șarpelui. Băncile Centrale Europene interveneau în tandem (banca cu moneda cea mai puternică și cea cu moneda cea mai slabă), atunci când cele două monede ieșeau din șarpe.

Aplicat în practică, șarpele monetar nu a rezistat mult timp. Unele state și-au retras temporar moneda, (Franța), iar altele, definitiv, (Marea Britanie, Italia). Acest sistem nu s-a dovedit capabil să asigure stabilitatea monedelor care au rămas în cadrul lui.

Cu toate acestea, Șarpele monetar reprezintă prima etapă a procesului de integrare monetară vest-europeană.

Sistemul Monetar European (SME)

Realizarea Sistemul Monetar European a fost hotărâtă de țările membre în anul 1978, în cadrul summitului Consiliului European de și a intrat în funcțiune în 1979. Scopul creării acestui organism a fost evitarea variațiilor bruște ale ratelor de schimb ale monedelor naționale.

Sistemul Monetar European a reprezentat un mecanism de stabilizare a raportului de schimb dintre statele comunitare.

Sistemul Monetar European s-a bazat pe funcționarea ECU (European Currency Unit), unitate de cont al cărei curs era calculat zilnic ca o medie ponderată a unui coș valutar format din monedele statelor membre.

Funcțiile ECU:

unitate de cont – instrument de exprimare a valorii și de măsură.

instrument de reglementare – utilizat în cazul intervenției Băncilor Centrale pentru menținerea cursurilor bilaterale;

activ de rezervă – doar 9% din rezervele mondiale au îmbrăcat forma de ECU.

Cursul de schimb între monedele europene nu a mai fost calculat în raport cu dolarul ci cu ECU, așa numitul curs pivot.

Uniunea economică și monetară

Prin lansarea monedei unice, EURO, la 1 ianuarie 1999, procesul integrării europene intră într-o fază decisivă. Nu mai este vorba numai despre un eveniment de ordin economic, ci și de unul politic. Unsprezece state independente (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda), care îndeplineau criteriile de convergență, au decis, în mod liber, să renunțe simultan la unul dintre cele mai importante prerogative ale suveranității naționale, dreptul de a bate monedă. Marea Britanie, Suedia și Danemarca, deși îndeplineau criteriile s-au abținut, în timp ce Grecia nu îndeplinea criteriile și a fost integrată ulterior (1 ianuarie 2001), devenind cel de al XIIlea stat membru al Uniunii Economice și Monetare.

Avantajele trecerii la moneda unică europeană constau în:

alinierea în jos a ratelor inflației și ale dobânzii, tendință care favorizează investițiile și, în consecință, creșterea economică la scara întregii Uniuni Europene;

eliminarea costurilor determinate de conversia monedelor naționale;

suprimarea costurilor de incertitudine, datorită dispariției riscului de schimb valutar.

dispariția speculațiilor asupra variațiilor cursurilor monedelor comunitare, deci a unei surse de instabilitate;

o anumită stabilitate a EURO și a prețurilor la nivelul Uniunii Europene, garantată de Banca Centrală Europeană.

Lansarea oficială a EURO a avut loc la 1 ianuarie 1999. În intervalul
1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, EURO a coexistat cu monedele naționale ale celor 11 state membre, la ratele de conversie fixe și irevocabile stabilite anterior. În acest interval: tranzacțiile la bursa de valori, cu acțiuni și obligațiuni guvernamentale s-au făcut numai în EURO; valoarea tranzacțiilor de comerț exterior ale țărilor care au trecut la moneda unică a fost exprimată în EURO; prețurile bunurilor și serviciilor au fost exprimate atât în EURO cât și în monedă națională; unele mari companii au trecut la evidența contabilă în EURO.

La 1 ianuarie 2002 procesul de trecere la moneda unică se încheie prin punerea în circulație a monedei EURO. Deși, oficial se hotărâse ca monedele naționale să fie retrase din circulație într-un interval de 6 luni de la introducerea EURO, perioada circulației monetare duale ia sfârșit la 1 martie 2002. Din acest moment EURO devine într-adevăr monedă unică.

La nivel european, EURO este destinat să contribuie la accelerarea procesului de integrare interstatală, iar pe plan extern să se constituie într-o contrapondere a dolarului, să joace un rol important de monedă internațională.

Acceptabilitatea EURO ca monedă internațională a depins de gradul său de lichiditate și convertibilitate, de stabilitatea cursului său de schimb.

În prezent, circumstanțele care favorizează EURO sunt: poziția Uniunii Europene de lider al comerțului internațional; concentrarea exporturilor comunitare pe zona țărilor dezvoltate; rolul determinant pentru economia mondială jucat de transnaționalelor cu sediul în UE.

ȚĂRILE MEMBRE ALE ZONEI EURO

La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă moneda euro:

Austria

Belgia

Finlanda

Franța

Germania

Irlanda

Italia

Luxemburg

Olanda

Portugalia

Spania.

La 1 ianuarie 2001 grupului de 11 țări i se alătură:

Grecia

La 1 ianuarie 2007, prima dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care s-a alătura zonei euro:

Slovenia

La 1 ianuarie 2008, aderă la euroland încă două țări:

Cipru

Malta

La 1 ianuarie 2009, la zona euro, aderă:

Slovacia

La 1 ianuarie 2011, la zona euro, aderă:

Estonia

La 1 ianuarie 2014, la zona euro, aderă:

Letonia

La 1 ianuarie 2015, la zona euro, aderă:

Lituania

8.5. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI

Conform teoriei economice, pentru asigurarea unei evoluții corespunzătoare a pieței sunt necesare și intervenții din afară, intervenții care se concretizează în măsurile adoptate ca urmare a aplicării politicii în domeniul concurenței.

Momente cheie în evoluția politicii în domeniul concurenței

Pentru a descrie această politică este de ajuns să spunem că are drept obiectiv limitarea, controlul și interzicerea acțiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurență pură și perfectă, acest tip de climat fiind cel mai eficient instrument de creștere a bunăstării populației.

Începutul politicii în domeniul concurenței poate fi considerat a fi semnarea Tratatului de , în urma căruia a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (1951), în acel tratat fiind reglementate practicile din domeniul cărbunelui, oțelului și a concentrărilor economice. Aceste prevederi au fost păstrate, unele chiar revizuite prin Tratatul de (1957), deoarece nu erau adecvate și altor sectoare de piață.

Conform reglementărilor comunitare, politica europeană în domeniul concurenței se ghidează după trei principii:

Trebuie să garanteze unitatea pieței interne și să evite realizarea de înțelegeri între firme, de natură să afecteze comerțul intracomunitar și manifestarea liberă a concurenței (înțelegeri și practici concentrate);

Urmărește să împiedice situațiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puțin puternice (abuz de poziție dominantă).

Trebuie să împiedice acele intervenții ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieței, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat / privat (ajutoarele de stat).

Baze juridice ale politicii în domeniul concurenței

Baza legală a politicii în domeniul concurenței se constituie, în primul rând, prin prevederile Tratatului de , și anume:

Articolul 81, privind practicile restrictive;

Articolul 82, privind poziția dominantă pe piață;

Articolul 86, privind întreprinderile publice;

Articolele 87-89, privind ajutoarele de stat.

În al doilea rând, trebuie avută în vedere, legislația secundară a Uniunii Europene, reprezentată de Regulamentele și Dispozițiile adoptate de către Consiliul UE și de Comisia Europeană. Câteva dintre aceste regulamente urmăresc controlul fuziunilor sau exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situații precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distribuția autovehiculelor etc.

Instituția responsabilă la nivel comunitar de modul în care este implementată politica în domeniul concurenței este Comisia Europeană. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simplă, asemenea unui organism colectiv. În cazul în care sunt sesizate anumite încălcări ale acestor reguli, compania în cauză poate fi penalizată cu până la 10% din venituri. Instituția care poate decide dacă acțiunea Comisiei a fost sau nu în limitele puterilor stabilite în mod legal este Curtea Europeană de Justiție. În afara Comisiei, în cadrul politicii în domeniul concurenței, acționează și autoritățile naționale investite cu competențe în acest sens.

Politica în domeniul practicilor restrictive

Articolul 81 din Tratatul de interzice acele acorduri între firme, decizii sau practici concertate, al căror efect constă în împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în interiorul spațiului comunitar. Pentru a înțelege aceste lucruri, este necesară definirea anumitor concepte.

Astfel, printr-un acord restrictiv între două sau mai multe firme, acestea se obligă să adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite regulile și efectele concurenței libere pe piață.

Înțelegerea reprezintă un acord între două sau mai multe firme prin care, unul sau mai mulți parteneri, sunt obligați să acționeze într-un mod bine definit.

Practica concertată se situează la un nivel inferior înțelegerilor și reprezintă un proces de coordonare, realizat între diferite firme dar care nu se concretizează în încheierea unui acord propriu-zis, ci presupune doar o coordonare la nivelul strategiilor comerciale.

Totuși, există cazuri în care Articolul 82 nu se aplică: relațiile dintre o firmă și agenții săi comerciali sau între o societate și filiale, acordurile de cooperare, operațiunilor

de subcontractare.

Politica anti-monopol

Conform Art. 82 din Tratatul de , orice abuz din partea unuia sau mai multor agenți economici aflați într-o poziție dominantă pe piața comună sau într-un segment important al acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta comerțul dintre țările membre.

Astfel, sunt interzise următoarele tipuri de măsuri:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții comerciale inechitabile;

b) limitarea producției, distribuției sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la tranzacții echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Trebuie precizat că acest articol interzice numai abuzul de putere dominantă pe piață, și nu existența acesteia. Totuși,este necesară definirea acestor concepte.

Poziția dominantă reprezintă situația în care, puterea economică deținută de o firmă, îi permite acesteia să obstrucționeze concurența de pe piața în cauză, adică îi permite să influențeze în mod covârșitor condițiile în care se manifestă concurența.

Abuzul de poziție dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o firmă influențează structura sau gradul de concurență de pe piața respectivă, chiar și în situația în care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispoziții legislative.

Întreprinderile publice și liberalizarea pieței

Art. 86 din Tratatul de , interzice statelor membre să stabilească sau să mențină măsuri în contradicție cu reglementările stabilite prin Tratat.

În ceea ce privește întreprinderile publice, Comisia Europeană este îndreptățită să adreseze directive sau decizii corespunzătoare statelor membre, fără a aduce prejudicii regimului proprietății din statele membre. În principiu, întreprinderile publice sunt obligate, ca orice altă firmă, să respecte regulile privind concurența.

Totuși, Art. 86 alin. 2 prevede o serie de derogări de la regulile generale ale Tratatului: întreprinderile cărora li s-au încredințat serviciile economice de interes general fac subiectul regulilor concurenței atâta timp cât aplicarea acestor reguli nu afectează îndeplinirea, de fapt sau de drept, a sarcinilor particulare ce
le-au fost atribuite.

Drepturile speciale sau exclusive sunt prezentate în Articolul 37 al aceluiași Tratat și reprezintă restricții ale numărului de operatori autorizați să exercite o anumită activitate economică, acest drept putând fi asigurat numai anumitor operatori (drepturi speciale) sau unuia singur (drept exclusiv sau monopol), fie că acestea sunt întreprinderi publice sau private.

Conform aceluiași tratat, monopolurile naționale trebuie reorganizate progresiv astfel încât să fie evitate discriminările între statele membre. Această reorganizare a presupus o perioadă de tranziție pentru țările membre, aceasta fiind negociată pentru fiecare nou stat în parte. Tratatul menționat este aplicabil serviciilor publice, acestea putând fi definite drept activități economice de interes general, înființate de autoritățile publice și funcționând sub responsabilitatea acestora, chiar dacă gestionarea lor este delegată unui operator public sau privat, separat de funcția administrativă.

Ajutoarele de stat

În ceea ce privește ajutoarele de stat, Comisia Europeană și Curtea de Justiție le-a definit în sens foarte larg, astfel încât ele includ orice ajutor public, acordat de către autoritățile centrale, precum și ajutoarele acordate de autoritățile locale sau regionale. Ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra cărora statul, o instituție publică, o autoritate locală sau regională exercită o influență puternică, direct sau indirect.

Ajutorul de stat poate îmbrăca diferite forme: reduceri fiscale, garanții la împrumuturi, livrări de bunuri sau servicii în condiții preferențiale, sau injecții de capital în condiții discriminatorii în raport cu investițiile private.

Articolul 87, precizează că în afara derogărilor prevăzute în Tratat, nu sunt permise alte tipuri de ajutoare de stat. În fapt, există două situații în care ajutoarele de stat sunt compatibile cu reglementările pieței comune:

Ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanția nediscriminării legate de originea produselor în cauză.

Ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamități naturale sau evenimente excepționale.

Există și situații în care ajutoarele pot fi considerate compatibile cu Piața Comună:

Ajutoare destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor, sau unde nivelul de viață este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un șomaj ridicat;

Ajutoare destinate să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun;

Ajutoare destinate să faciliteze dezvoltarea unor activități, atunci când nu alterează condițiile comerciale și de concurență în Comunitate;

Alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului, decise cu o majoritate calificată, pe baza propunerii Comisiei.

Libera concurență între firme favorizează inovația, reduce costurile de producție, crește eficiența economică și, în consecință, ridică nivelul de competitivitate al economiei

europene. Stimulate de mediul concurențial, firmele oferă astfel produse și servicii competitive din punctul de vedere al calității și al prețului.

8.6. POLITICA DE MEDIU

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândește un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de , a diminuării resurselor naturale și a deteriorării rapide a calității apei, aerului și solului.

Importanța sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate, ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecție a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.

Momente cheie în elaborarea politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc , în același an.

În fost elaborat primul Program de Acțiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinații de programe pe termen mediu și de gândire strategică, care accentua nevoia de protecție a apei și a aerului și care conținea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În fost adoptat al doilea Program de Acțiune pentru Mediu – PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleași priorități ca și PAM 1 și fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

Anul marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcției Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor de mediu și totodată inițiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă și mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În fost adoptat al treilea PAM (1982-1986), care reflectă influența dezvoltării pieței interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieței. În plus, acest program de acțiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecția mediului dobândește o bază legală în cadrul Tratatului Comunității Europene (Tratatul de , 1957). În fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeași tendință de coordonare cu evoluția și obiectivele pieței unice ca și programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului și a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiași moșteniri naturale și generațiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 și face trecerea de la abordarea bazată pe comandă și control la introducerea instrumentelor economice și fiscale și la consultarea părților interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat și Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de ), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 și definirea priorităților pentru al șaselea program de acțiune – PAM 6 (2001-2010) – care susține strategia dezvoltării durabile și accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică patru arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani:

1) schimbarea climatică și încălzirea globală;

2) protecția naturii și biodiversitatea;

3) sănătatea în raport cu mediul;

4)conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor.

Conferința de , din anul adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și al protecției mediului.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidență și anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu și sănătate (SCALE), care are în vedere relația complexă și direct cauzală existent între poluarea și schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor – cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Baza legală a politicii de mediu

Tratatul de nu a făcut referiri specifice la o politică comună în domeniul ecologic, astfel încât o politică de acest gen s-a dezvoltat mai târziu și nu a prins contur armonizat până la începutul anilor ’70. Până în acel moment erau în vigoare aproape 200 de Directive ale Comisiei, 40 de Regulamente, 150 de Decizii și 94 de Recomandări și opinii adoptate de țările membre.

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 ale Tratatului de , la care se adaugă articolele 6 și 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu și conține scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii.

În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia și are în vedere armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în statele membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcționând într-o altă direcție, Articolul 6 subliniază nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale.

Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele și deciziile adoptate, care constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului. Legislația orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicării societății civile în protecția mediului ș.a. Spre deosebire de aceasta, legislația verticală se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu și care sunt: gestionarea deșeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii etc.

Obiectivele și principiile politicii de mediu

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului Comunității Europene și sunt reprezentate de:

conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

protecția sănătății umane;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea tratării problemelor regionale de mediu și nu numai.

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecție a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces orizontalizare și să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum și pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilității financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluție conduce la delimitarea următoarelor principii de acțiune:

Principiul „Poluatorul plătește”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autoritățile publice, – altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producție al bunurilor și serviciilor ce cauzează poluarea.

Principiul acțiunii preventive: se bazează pe regula generală că „e mai bine să previi decât să combați”.

Principiul precauției: prevede luarea de măsuri de precauție atunci când o activitate amenință să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză – efect nu este deplin dovedită științific.

• Principiul protecției ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție.

• Principiul integrării: prevede ca cerințele de protecție a mediului să fie prezente în definirea și implementarea altor politici comunitare.

• Principiul proximității: are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilității pentru deșeurile și poluarea produsă.

În concluzie, trebuie subliniat faptul că ținta Uniunii Europene în prezent, este “creșterea economică”, concomitent cu păstrarea locurilor de muncă și a unui mediu sănătos și curat. Aceasta se poate realiza prin implementarea strategiilor și politicilor economice și de mediu, prin informarea, educarea și instruirea populației, prin acordarea de stimulente fiscale și prin practicarea unei politici active în domeniul pieței de muncă.

Elaborarea politicilor comunitare la nivelul UE-27 este un proces complex și dificil, datorită intereselor adesea contradictorii ale statelor membre, a distribuției diferite a instrumentelor de elaborare a politicilor la nivel comunitar, național și local și a diferențelor substanțiale existente între țările membre.

CUVINTE CHEIE:

politică comercială comună, tarif vamal comun, piață internă unică, politica agricolă comună, preferința comunitară, solidaritate financiară, parteneriat, subsidiaritate, adiționalitate, politica monetară comunitară, șarpe monetar, uniune economică și monetară, monedă unică, EURO.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Care este instrumentul de bază al politicii comerciale comune?

Prin ce se instrumentează cu precădere politica comercială a Uniunii Europene?

Care sunt principiile care stau la baza politicii agricole comune?

Care sunt principiile care stau la baza politicii regionale a Uniunii Europene?

Să se definească rolul Sistemului Monetar Internațional.

Să se enumere avantajele trecerii la moneda unică europeană, EURO.

CAPITOLUL 9

EVOLUȚIA RELAȚIILOR DINTRE ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

În debutul anilor '90, România s-a aflat într-un moment istoric crucial, moment în care s-au pus bazele dezvoltării durabile a țării, aderarea și integrarea în NATO constituind catalizatorul solidarității și convergenței forțelor politice în promovarea interesului național. Ambele obiective s-au bucurat și de un sprijin constant și puternic din partea opiniei publice, România aparținând, de drept, spațiului european de civilizație și cultură cu care împărtășește o serie întreagă de valori comune. Expresia identității României, țară europeană din punct de vedere geografic, este vocația sa de țară democrată, care prin tradiție aparține culturii și civilizației europene.

9.1. SCURT ISTORIC AL RELAȚIILOR ROMÂNIA – UNIUNEA EUROPEANĂ

România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a inițiat demersuri pe lângă Comunitatea Economică Europeană (CEE) pentru dezvoltarea unor relații comerciale bilaterale încă din anii 1972-1973. De la 1 ianuarie 1974, România a fost inclusă în categoria țărilor care beneficiau de Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP). Pe această bază, unele produse românești au fost scutite, total sau parțial, de plata taxelor vamale la importul în CEE.

Un alt moment important în evoluția relațiilor dintre CEE și România îl reprezintă anul 1980, an în care se semnează de către ambele părți Acordul privind Comerțul cu Produse Industriale și se crează Comisia Mixtă România – CEE.

După evenimentele din 1989 (ianuarie 1990), România a recunoscut de drept Comunitățile Europene, acreditând un ambasador pe lângă organele comunitare de și negociind primul acord comercial și de cooperare economică globală cu Comunitățile Europene, acord care a intrat în vigoare la 1 mai 1991. În același an, a început negocierea unui alt acord, și anume, Acordul European de Asociere a României , negociere care s-a încheiat la 1 februarie 1993, moment în care acordul a fost semnat de către cele două părți.

Intrarea în vigoare, la 1 februarie Acordului European care a consfințit pentru România statutul de țară asociată , a generat un mediu economic propice impulsionării schimburilor economice bilaterale, Uniunea Europeană devenind, din acel moment, principalul nostru partener comercial (schimburile comerciale derulate cu țările membre UE au reprezentat, în anul 1995, peste 50% din totalul comerțului exterior al României, Germania ocupând primul loc).

În cadrul Acordului au fost abordate atât aspecte economice cât și aspecte comerciale, sociale, culturale etc. Acordul European a urmărit, în principal, integrarea graduală a economiei României în structurile economice europene.

Obiectivele asocierii României prevăzute în acord au fost:

Asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic între părți;

Promovarea comerțului și relațiilor economice între părți;

Asigurarea unei baze pentru cooperarea economică, socială, financiară și culturală;

Sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a economiei, de trecere la economia de piață și de consolidare a democrației;

Stabilirea instituțiilor adecvate pentru a face asocierea efectivă;

Asigurarea cadrului pentru integrarea graduală a României în Comunitățile Europene.

În același timp, la 22 iunie 1995, România și-a prezentat candidatura formală de aderare Începând cu această dată, ca în cazul oricărei țări candidate , Consiliul European a solicitat Comisiei Europene să realizeze și în cazul României, Raportul de țară, Raport care trebuia să țină cont de criteriile stabilite cu ocazia sesiunii Consiliului European de , din 1993. Consiliul European s-a pronunțat asupra cererii privind candidatura României doi ani mai târziu, cu ocazia Conferinței de , din decembrie 1997. În iulie același an, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României

În noiembrie 1998, Comisia Europeană publică primul Raport de Țară privind procesul de aderare al României

Următorul pas pe drumul integrării europene s-a concretizat în adoptarea Planului Național de Aderare , de către România, în iunie 1999. În luna decembrie, a aceluiași an, , Consiliul European a decis începerea negocierilor de aderare cu șase țări candidate, printre care și România.

În cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale (februarie 2000) a avut loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României

În sfârșit, care a avut loc în decembrie 2004, , România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare , iar în aprilie 2005 Parlamentul European a dat undă verde aderării României (și Bulgariei) prin semnarea Tratatului de Aderare.

La semnarea acestui Tratat, Parlamentul European și-a oferit sprijinul necondiționat în încercarea României de a îndeplini criteriile stabilite de Uniunea Europeană cât mai curând posibil. Între timp, România a devenit membru cu atribuții depline al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (martie 2004).

La 1 ianuarie 2007, România devine țară membră a Uniunii Europene.

Trebuie menționat faptul că, în Tratatul de Aderare a României au fost specificate următoarele: dacă există deficiențe grave în transpunerea și punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piață internă și, respectiv, justiție și afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la data aderării.

Aderarea României a fost însoțită și de o serie de măsuri specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficiențele în domeniile siguranței alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției. Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare și verificare cu scopul de a îmbunătăți funcționarea sistemului legislativ, administrativ și judiciar și de a remedia deficiențele grave în lupta împotriva corupției

Aderarea României a fost, într-o oarecare măsură, influențată negativ de penultimul val de aderare (2004) care a inclus un număr foarte mare de state (10) comparativ cu extinderile precedente, state care nu au performant din punct de vedere economic conform așteptărilor UE deși aveau un venit pe locuitor superior celui din România. Această situație a făcut ca puterea economică a comunității europene să scadă, inducând o oarecare reticență la nivelul Uniunii Europene cu privire la aderarea ulterioară a României și Bulgariei, cele mai sărace state candidate. Comparativ, în 2004, România avea un PIB pe cap de locuitor de aproximativ 2 600USD, ceea ce reprezenta mai puțin de 1/3 din PIB-ul Ungariei. În același timp, un trebuie să uităm că România este una dintre țările mari ale Europei atât ca întindere (238 391 km²), cât și ca populație (aproximativ 22 milioane locuitori) ceea ce a influențat și influențează major procesul de integrare.

9.2. ISTORICUL NEGOCIERILOR DE ADERARE A ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Negocierile de aderare a României au fost lansate oficial la 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pe durata președinției portugheze a Uniunii Europene, România a deschis și a închis provizoriu cinci capitole:

cap.16 – Întreprinderi mici și mijlocii;

cap.17 – Știință și cercetare;

cap.18 – Educație, Formare profesională și tineret;

cap.26 – Relații externe;

cap. 27 – Politica externă și de securitate comună.

În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, care a avut loc la 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul Uniunii, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul președinției franceze:

cap.6 – Concurența;

cap.12 – Statistica;

cap.19 – Telecomunicații și tehnologia informației;

cap.20 – Cultura și politica în domeniul audio-vizualului.

Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica a fost provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informații suplimentare din partea autorităților române.

Astfel, în anul 2000, România a deschis negocierile pentru nouă capitole de negociere și a închis provizoriu negocierile pentru șase capitole de negociere.

Noul guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului urmărit accelerarea și intensificarea pregătirilor pentru aderarea printr-o modificare instituțională care a vizat însuși nucleul sistemului de coordonare la nivel național a activității de integrare europeană, prin înființarea Ministerului Integrării Europene și a Delegației Naționale pentru Negocierea Aderării României Națională a fost formată din delegațiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții șefului delegației naționale. La rândul lor, delegațiile sectoriale au fost formate din reprezentanți ai ministerelor și ai celorlalte instituții ale administrației publice centrale cu responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului comunitar din domeniul respectiv.

Noua strategie de negociere a aderării României s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negociere. Accentul s-a mutat de la capitolele așa zis “ușoare” (Relații externe, Statistica, Educație, Formare profesională și tineret, Politica externă și de securitate comună) pe capitolele cu impact economic și social.

Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esențiale legate de cele patru libertăți fundamentale (Libera circulație a mărfurilor, Libera circulație a serviciilor, Libera circulație a capitalului, Libera circulație a persoanelor), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârșitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la piața unică, la principalele ramuri economice, precum și la coeziunea economică și socială.

De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecția mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar și Prevederi financiar bugetare.

Capitolele abordate au accentuat, în continuare, pregătirea pieței conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri viabil și conectarea la mediul de afaceri internațional și Unică. Astfel, România a intrat în acel moment, într-o etapă decisivă a procesului de negociere.

Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui proces, concentrându-se pe analizarea întregului acquis comunitar, precum și orientarea preponderent internă către desfășurarea negocierilor inter-instituționale în cadrul Delegației Naționale și către consultări cu partenerii sociali, partidele politice și comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat și alte dimensiuni procesului de elaborare a documentelor de poziție și negociere, respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu statele membre și cu echipele de negociere ale statelor candidate.

Noua abordare strategică și instituțională a permis o avansare substanțială în pregătirea procesului de negocieri. Astfel, în 2001, România a elaborat și trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziție (17 documente de poziție, 8 documente de poziție complementare, 4 documente de poziție revizuite și 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000). Până la sfârșitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de poziție pentru toate capitolele de negociere.

În cursul președinției suedeze și belgiene ( de Aderare România – U.E din anul de referință) au fost deschise negocierile pentru opt noi capitole:

cap.4 – Libera circulație a capitalului;

cap.5 – Dreptul societăților comerciale;

cap.8- Pescuitul;

cap.9 – Politica în domeniul trans-porturilor;

cap.10 – Impozitarea;

cap.13 – Politica regională și ocuparea forței de muncă;

cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății;

cap.25 – Uniunea Vamală).

De asemenea, au fost închise provizoriu negocierile pentru trei capitole:

cap.8 – Pescuitul;

cap.23 – Protecția consumatorului si a sănătății;

cap.5 – Dreptul societăților comerciale.

Astfel, până la sfârșitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru șaptesprezece capitole de negociere dintre care nouă capitole au fost provizoriu închise.

Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deschiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de aderare, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.

În 2002, Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României a continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanță cu strategia de extindere elaborată de Comisia Europeană în noiembrie 2001 și cu deciziile Consiliului European de , pentru accelerarea negocierilor de aderare prin deschiderea tuturor capitolelor de negociere în 2002.

Având în vedere faptul că avansarea negocierilor a fost bazată exclusiv pe pregătirea internă, Guvernul României a impulsionat aplicarea în practică a măsurilor necesare obținerii statutului de economie de piață funcțională și a aplicat în întregime Programul de Acțiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.

Prioritate a avut întărirea și perfecționarea capacității administrative a României conform planurilor de acțiune elaborate în vederea întăririi capacității administrative aprobate de către Comisia Europeană

În consecință, treisprezece capitole de negociere:

cap.1 – Libera circulație a mărfurilor;

cap.2 – Libera circulație a persoanelor;

cap.3 – Libera circulație a serviciilor;

cap.7 – Agricultura;

cap.11 – Uniunea Economică și Monetară;

cap.14 – Energia;

cap.15 – Politica Industrială;

cap.21 – Politica regională;

cap.22 – Protecția mediului;

cap.24 – Justiție și afaceri interne;

cap.28 – Control financiar;

cap.29 – Prevederi financiar-bugetare;

cap.30 – Instituții.

au fost deschise în cadrul Conferințelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, iar:

cap.11 – Uniunea Economică și Monetară;

cap.13 – Politica socială;

cap.15 – Politica Industrială;

cap.19- Telecomunicații și tehnologia informației;

cap.20 – Cultura și politica în domeniul Audiovizualului;

cap.25- Uniunea vamală;

cap.30 – Instituții.

au fost închise provizoriu.

În 2003, cap.4 – Libera circulație a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea în luna iunie au mai fost închise provizoriu cap.1 – Libera circulație a mărfurilor și cap.10 – Impozitarea. Tot în anul 2003, capitolele 2 – Libera circulație a persoanelor, respectiv 9 – Politica în domeniul transporturilor au fost închise provizoriu de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc , în decembrie 2003, conferință la care s-a confirmat și închiderea capitolului 28 – Controlul financiar.

În cursul președinției irlandeze, de Aderare România – UE din luna iunie a anului 2004, au fost închise provizoriu cap.7 – Agricultura și cap.29 – Prevederi financiare și bugetare. Capitolul de negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferinței de Aderare România-UE, care a avut loc , la data de 30 iunie 2004. România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulație a serviciilor și 21 – Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale în cadrul Conferinței de Aderare România-UE, desfășurată , la 23 septembrie 2004.

La conferința de aderare din 26 noiembrie 2004, România a închis provizoriu capitolele 22 – Mediu și 31 – Diverse.

România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor două capitole de negociere: cap.6 – Concurența și cap.24 – Justiție și afaceri interne. Închiderea celor două capitole a avut loc cu prilejul Conferinței de aderare România-UE care a avut loc , în decembrie 2004.

Rezultatul negocierilor a fost consemnat în Tratatul de Aderare a României și a Bulgariei , semnat la 25 aprilie 2005,

Prin Tratatul de Aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantă a legislației României. În condițiile aderării , principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern s-a aplicat și în România. Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetățenilor României, creând atât drepturi, cât și obligații pentru aceștia.

Spre deosebire Tratatul care se referă la aderarea celor zece state care au devenit membre ale UE la 1 mai 2004, Tratatul de Aderare a României și Bulgariei conține adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a Constituției pentru Europa.

În paralel s-au redactat un Act de aderare și un Protocol de aderare.

Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României și a Bulgariei tratatelor constitutive în vigoare: Tratatul de , privind Uniunea Europeană, Tratatele de de instituire a Comunității Europene și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României și a Bulgariei.

Actul și Protocolul au, în principiu, conținut identic (diferă doar referirea la textele din Constituția Europeană, respectiv Tratatele de și Tratatul de ).

Actul si Protocolul au intrat în vigoare alternativ, si au început să producă efecte juridice odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional.

Structura și conținutul Tratatului de Aderare

Tratatul de aderare a României și Bulgariei cuprinde:

Părțile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

Anexele: măsurile convenite în cadrul negocierilor – măsuri permanente și măsuri temporare

Declarațiile.

Spre deosebire de Tratatul de Aderare al celor zece noi state membre, Tratatul României si Bulgariei nu conține în anexă adaptările tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării Tratatului și momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul și au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 și au fost adoptate prin acte ale instituțiilor comunitare, respectiv Consiliul și Comisia.

Tratatul de Aderare propriu-zis (care cuprinde șase articole) consacră aderarea României și a Bulgariei , precum și faptul că prin aderare, cele două state devin parte de Instituire a Constituției pentru Europa, în condițiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul conține o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de Aderare și a Protocolului de Aderare. De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare a intrat în vigoare, precum și faptul că acesta a fost ratificat de părți conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare au fost depuse până la 31 decembrie 2006.

Actul de Aderare / Protocolul de Aderare conține:

Partea a I-a – Principiile.

Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor/Constituției.

Partea a III-a – Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului).

Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranziție).

Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului.

Partea I (Principiile) conține definiții și prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România și Bulgaria al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală Europeană anterior aderării acestor state

Aplicarea dispozițiilor tratatelor originare și ale actelor instituțiilor sunt supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuată obligația celor două noi state membre de a adera la convențiile și acordurile încheiate de Uniune cu terțe state, convențiile încheiate între statele membre, precum și însușirea acquis-ului Schengen. Lista convențiilor încheiate între statele membre este anexată Actului/Protocolului. România și Bulgaria au avut obligația de a modifica, până la data aderării, tratatele încheiate cu state terțe, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar, în caz contrar, aceste tratate putând fi denunțate.

Se prevedea faptul că Uniunea Europeană urma să adapteze restricțiile cantitative la oțel și produse din oțel în relația cu statele terțe, în funcție de importurile României și Bulgariei. De asemenea, restricțiile cantitative aplicate de UE importurilor de produse textile și de îmbrăcăminte au fost adaptate ținând cont de aderarea României și a Bulgariei În ceea ce privește acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România și Bulgaria înainte de aderare, acestea au fost administrate ulterior de Uniunea Europeană.

România si Bulgaria participă în cadrul Uniunii Economice și Monetare, de la data aderării, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de Instituire a Comunității Economice Europene.

Partea a II-a conține prevederile instituționale, respectiv participarea României și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene.

România a deținut 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 – 2009. După alegerile din anul 2009, României îi revin, conform Deciziei Consiliului European, 33 de locuri.

România are 14 voturi în Consiliul Uniunii, are dreptul la un judecător de Justiție a Uniunii Europene și unul de Primă Instanță. Mandatul este de șase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecători. De asemenea, are 15 membri în Comitetul Economic și Social și încă 15 membri în Comitetul Regiunilor.

România are dreptul de a numi membrii în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiții, precum și în Comitetul Științific și Tehnic prevăzut de Tratatul EURATOM.

Așa cum este stipulat și în Tratat, limba română și limba bulgară au devenit din momentul aderării, limbi oficiale ale Uniunii Europene.

Partea a III-a (Prevederile permanente) conține acceptarea măsurilor permanente negociate (înscrise într-o anexă), precum și referirea la mecanismul efectuării adaptărilor tehnice ale acquis-ului adoptat până la 1 octombrie 2004 (”cut-off date”).

Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referă la măsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor (conținute în anexă), prevederile instituționale și prevederile financiare cu caracter temporar.

Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, România contribuie la capitalul subscris Băncii Europene de Investiții cu 42,3 milioane Euro, iar contribuția de Cercetare pentru Cărbune și Oțel este de 29,88 milioane Euro.

De asemenea, în perioada de tranziție, România beneficiază de facilitatea Schengen având ca scop finanțarea acțiunilor desfășurate la frontiera externă în vederea implementării acquis-ului Schengen, precum și de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility) în vederea îmbunătățirii acestora. Alocările pentru România au fost de:

297,2 milioane Euro în 2007

131,8 milioane Euro în 2008

130,8 milioane Euro în 2009.

De asemenea, s-a stipulat gestionarea de către agențiile de implementare a fondurilor din cadrul asistenței de pre-aderare, acordată prin programele: PHARE; PHARE–CBC (Cross-border cooperation); ISPA; SAPARD și facilitățile acordate în perioada de tranziție.

Sumele anuale pentru alocările privind acțiunile structurale pentru România în perioada 2007-2009 au fost de:

1 399 milioane Euro în 2007

1 972 milioane Euro în 2008

2 603 milioane Euro în 2009.

Partea a IV-a cuprinde si clauzele de salvgardare.

Ca și în cazul celor zece noi state membre, Tratatul conține trei clauze generale de salvgardare:

clauza de salvgardare generală (economică)

Dacă, până la sfârșitul a trei ani de la aderare, vor apărea dificultăți grave și persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situația economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizația de a lua măsuri de protecție pentru a ameliora situația creată și a ajusta respectivul sector economic al Pieței Interne. În aceleași circumstanțe, orice stat membru actual poate solicita autorizația de a lua măsuri protecționiste cu privire la unul sau la ambele noi state membre.

clauza de salvgardare privind Piața Internă

Dacă în primii trei ani de la aderare, România și Bulgaria nu își îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel funcționarea Pieței Interne, Comisia Europeană, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru remedierea acestei situații. Această clauză poate fi invocată și înainte de data aderării celor două state.

clauza de salvgardare în justiție și afaceri interne

Dacă în România și Bulgaria există întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoașterea mutuală în domeniul civil și penal, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârșitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare și să specifice condițiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie justificate și menținute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situației.

Față de primele zece noi state din Europa Centrală și de Este care au aderat , în cazul României și al Bulgariei a mai exista și o clauză de amânare a aderării. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, ar fi putut lua decizia de a amâna data aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei s-ar fi constatat că stadiul pregătirii și implementării acquis-ului de către cele două state ar fi fost insuficient pentru a deveni membre ale Uniunii.

În plus, în ceea ce privește România, Consiliul ar fi putut decide, prin vot cu majoritate calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă s-ar fi constatat o pregătire insuficientă în domeniul justiției și afacerilor interne și în domeniul concurenței (există 11 obligații menționate în mod expres în anexă).

Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările instituționale) cuprinde dispoziții privind adaptările instituționale care sunt necesare în urma aderării României și Bulgariei, modalitățile de aplicare a actelor instituțiilor comunitare față de Bulgaria și România și prevederile finale.

Anexele, care sunt identice pentru cele două documente, Actul de aderare, respectiv, Protocolul de Aderare, cuprind listele de acorduri și convenții la care România și Bulgaria au devenit parte de la data aderării, listele documentelor comunitare care trebuie adaptate în vederea luării în considerare a participării României și Bulgariei, precum și măsurile convenite în urma negocierii celor 31 de capitole.

Declarațiile anexate Tratatului de Aderare au caracter politic și nu produc efecte juridice. Astfel, se regăsesc următoarele documente: Declarația comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulație a persoanelor; Declarația comună a UE 25 și a Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei și ale României; Declarația comună a Germaniei și Austriei privind libera circulație a persoanelor; Declarația Bulgariei privind alfabetul chirilic.

Elemente de noutate

Tratatul de aderare a introdus în dreptul intern român un nou concept, cel de „resortisant”. În înțelesul Tratatului de Aderare, al Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, al Tratatului de Instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice și al Tratatului privind Uniunea Europeană, precum și al actelor normative cu caracter obligatoriu adoptate în temeiul acestor tratate, „resortisant al unui stat” reprezintă persoana fizică care are această calitate în conformitate cu legislația internă a acelui stat și persoana juridică care are naționalitatea acelui stat în conformitate cu legislația sa internă. În același context, „resortisant român” înseamnă persoană fizică care are calitatea de cetățean român și persoană juridică care are sediul în România și este înregistrată potrivit legislației române.

Ratificarea Tratatului de Aderare

Tratatul de Aderare a intrat în vigoare după ce a fost ratificat, conform procedurilor naționale, de toate statele membre.

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90. Aderarea României, împreună cu Bulgaria, a încheiat cel de al cincilea val al extinderii Uniunii, inițiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor opt state din Europa Centrală și de Est, alături de Cipru și de Malta.

Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană este o comunitate ce reunește 27 de state membre, o populație de 492,8 milioane de locuitori și care are 23 de limbi oficiale.

România s-a alăturat unei Uniuni de state europene care împărtășesc aceleași valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Uniunea Europeană are drept obiective asigurarea păcii și prosperității, printre realizările sale numărându-se Piața Internă Unică, precum și crearea Spațiului Schengen, a Zonei Euro.

Obiectivul principal al României la acest moment îl constituie consolidarea progreselor și reformelor realizate, pentru asigurarea unei integrări depline în structurile comunitare. Pe de altă parte, România dorește să aducă o contribuție activă la realizarea proiectelor aflate pe agenda europeană și să sprijine soluții eficiente pentru problemele Uniunii Europene.

Prin aderare, cetățenii români au devenit cetățeni ai Uniunii Europene. Începând cu 1 ianuarie 2007, cei care călătoresc în afara teritoriului național beneficiază, atât pe teritoriul statelor membre ale UE, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene tuturor cetățenilor europeni. Cetățenii români beneficiază de dreptul de liberă circulație pe întregul teritoriul Uniunii Europene în cadrul căreia călătoresc pe baza cărții de identitate. Cetățenii români aflați pe teritoriul statelor terțe (non-UE) beneficiază de protecție consulară din partea ambasadelor și consulatelor tuturor statelor membre UE, în cazul în care în țara terță respectivă România nu are deschisă reprezentanță diplomatică sau consulară. Reprezentanța diplomatică sau consulară al oricărui stat membru UE solicitată tratează cetățeanul român la fel ca pe propriul cetățean.

Cetățenii români beneficiază de dreptul de rezidență pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii Europene, fără a fi necesară deținerea unui permis de rezidență. Pentru perioade de până la 3 luni, cetățenii români au dreptul de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru fără nicio condiționare sau formalități, însă pentru perioade mai mari de 3 luni, cetățenii români au dreptul de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru dacă respectivul îndeplinește una din următoarele condiții:

este angajat ca lucrător sau este liber profesionist;

are suficiente resurse și asigurare medicală;

este angrenat într-o acțiune de formare profesională sau este student.

Cetățenii români au dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, în mod individual sau în asociație cu alte persoane, pe probleme care intră sub incidența domeniilor de responsabilitate ale Uniunii Europene și care îi afectează în mod direct sau de a adresa plângeri Mediatorului European împotriva actelor de gestiune defectuoasă ale instituțiilor sau organelor comunitare.

9.3. IMPLICAȚIILE CONTRIBUȚIILOR EUROPENE ȘI EFECTELE LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI

Calitatea de membru al Uniunii Europene a avut un impact pozitiv major asupra tuturor aspectelor vieții economice, politice și sociale din România. Implicațiile economice sunt precumpănitoare, însă se înregistrează mutații radicale și în domeniul politic, de securitate și cultural. În ceea ce privește costurile ce trebuie suportate pentru aducerea economiei și a societății românești la standardele europene, trebuie subliniat că acestea sunt inerente etapei actuale ele nefiind determinate arbitrar de exigențele Uniunii Europene.

Principalele avantaje ale aderării României sunt:

Beneficiul apartenenței la o mare familie de națiuni și la securitatea pe care o conferă aceasta;

Oportunitatea participării la cea mai mare piață unică din lume, cu toate posibilitățile legate de dezvoltarea economică și creșterea numărului locurilor de muncă;

Consolidarea ireversibilă a reformelor economice și politice realizate după 1989;

Facilitatea accesului destinate dezvoltării regiunilor mai puțin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru țări ca Irlanda sau Portugalia în primii ani după aderare;

Creșterea și diversificarea exporturilor;

Oamenii români de afaceri vor putea cunoaște exigențele unei piețe puternic concurențiale;

Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin financiar și de consultanță pentru restructurare;

Un climat politic și economic mai stabil care ar stimula dezvoltarea durabilă;

Previzibilitatea mediului economic;

Creșterea competitivității pe piața internă;

Accesul sporit la piețele de capital și la fluxuri de ISD;

Participarea la procesul decizional comunitar privind viitoarea configurație a Europei;

Dobândirea cetățeniei europene;

Utilizarea fondurilor europene.

Implicațiile contribuțiilor europene se materializează în forma lor generală sub incidenta fondurilor de pre sau postaderare pentru fiecare țară, fonduri la care fiecare stat în parte are obligația de a participa cu o sumă fixa, stabilită din bugetul anual. Acordarea acestor fonduri europene are drept scop ajustarea, susținerea și implementarea politicilor europene în statele în curs de aderarea sau cele membre. Încă de la înființare, Comunitatea Europeana, devenită ulterior Uniunea Europeană a avut drept obiectiv extinderea la nivelul tuturor țărilor europene și prin acordarea acestor contribuții financiare s-a urmărit îndeaproape eliminarea disparităților între state, alinierea acestor la nivelul optim stabilit și implementarea unei politici de uniformizare a nivelelor de dezvoltare care să poată veni îndeosebi în sprijinul țărilor slab dezvoltate și în curs de dezvoltare. Ca și cazul celorlalte țări membre, România a beneficiat de o serie de programe de preaderare – cum sunt programul PHARE, ISPA, SAPARD sau programe comunitare de acțiune în domeniul învățământului – menite a ajuta procesul de aderare a tării și in momentul de fața, sunt implementate începând cu 1 ianuarie 2007 fondurile structurale, ce au drept rol reducerea disparităților între regiunile țării, astfel ca întreaga Românie să poată ajunge la un nivel de dezvoltare sustenabilă, asemănătoare cu nivelul celorlalte state membre.

Implicațiile acestor contribuții financiare ale Uniunii Europene nu pot avea decât un efect benefic asupra României, deoarece în marea majoritate a cazurilor putem vorbi de programe de finanțare nerambursabile sau cu o cotizație care să reprezinte un procentaj de cele mult 50% din valoarea proiectului, programe cu ajutorul cărora se poate interveni în toate domeniile de incidentă ale statului român pornind de la economia țării, infrastructura de transporturi, infrastructura socială, învățământ, agricultură și terminând cu micii întreprinzători autohtoni.

9.3.1. PROGRAMELE DE PREADERARE ALE UNIUNII EUROPENE

Programele de preaderare conțin un ansamblu de resurse financiare alocate de Uniunea Europeană pentru sprijinirea țărilor din Europa Centrala și de Est candidate la aderare. Începând cu anul 2000, întreaga asistență nerambursabilă destinată pregătirii aderării acestor state este concentrată în trei mari programe: PHARE, ISPA și SAPARD.

De asemenea, în vederea libertății de mișcare, dreptului la studiu și a dreptului la muncă în orice stat membru al Uniunii, Comisia Europeană a lansat mai multe inițiative în domeniul programelor comunitare de acțiune din aria învățământului printre care se numără:

Programul SOCRATES destinat educației, care are drept rol perfecționarea calității și relevantei educației pentru copii, tineri și adulți în cadrul unor schimburi profesional-culturale prin întărirea dimensiunii europene a educației la toate nivelurile, îmbunătățirea cunoașterii limbilor europene, promovarea cooperării și a mobilității în toate domeniile educației și promovarea egalității șanselor.

Programul Leonardo da Vinci care are drept scop formarea profesională și contribuie la promovarea unei Europe a cunoașterii, prin realizarea unui spațiu european de cooperare în domeniul educației și formării profesionale.

Programul Tineret pentru Europa (Youth for Europe III) care încurajează promovarea schimburilor de tineri, cu acțiuni între organizațiile de tineret, cu schimburi reciproce de vizite.

Programul PHARE

Programul PHARE (Pologne et Hongarie Aide a ) este unul dintre cele trei instrumente de pre-aderare finanțat de către Uniunea Europeană pentru a asista țările candidate din Europa Centrală și de Est candidate la aderarea inițial în 1989 pentru a asista Polonia și Ungaria, programul PHARE acoperă la ora actuală zece țări. El asistă statele membre nou intrate în Uniunea Europeană (Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia, precum și Bulgaria și România) într-o perioadă de restructurare economică și schimbare politică masivă. Până în 2000 țările din Balcanii Vestici (Albania, fosta Republică Macedonă iugoslavă și Bosnia-Herzegovina) erau, de asemenea, beneficiare PHARE. Însă, din 2001 programul CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Development and Stability in the Balkans) a început să ofere asistență financiară acestor țări.

În urma invitației făcute de Consiliul de în 1993 țărilor din Europa Centrală și de Est să aplice pentru aderarea la comunitate, sprijinul PHARE a fost reorientat în acest sens, incluzând o expansiune pronunțată pentru sprijinul investiției în infrastructură. Focarul total de pre-dezvoltare al PHARE a fost realizat în 1997, ca răspuns privind lansarea procesului prezent de expansiune al Consiliului de Phare se concentrează complet asupra pre-ascensiunii priorităților subliniate în Hărțile și Parteneriatele de Dezvoltare care formează prioritățile generale pe care țările trebuie să le suplinească pentru a pregăti creșterile și resursele disponibile pentru a le ajuta să facă astfel. Programul Național pentru Adoptarea Câștigului este orarul țării candidate pentru pregătirea aderării. El estimează sincronizarea și costurile pașilor necesari pentru pregătirea țării pentru aderare, implicările de personal și resursele financiare.

Aceste orientări au fost îmbunătățite mai departe în 1999 odată cu crearea SAPARD și ISPA, care au preluat dezvoltarea rurală și a agriculturii (SAPARD) și proiectele de infrastructură în domeniile de mediu și transporturi (ISPA) permițând Phare să se concentreze asupra priorităților cheie care nu erau acoperite de aceste domenii.

Programul ISPA

Programul ISPA (Instrument for Structural Policies for pre-Accession) este un instrument de finanțare nerambursabilă acordat de Uniunea Europeană, al cărui obiectiv principal este sprijinirea statelor candidate în vederea îndeplinirii criteriilor de aderare pentru dezvoltarea infrastructurii de mediu și transporturi de interes național.

În perioada 2000-2006, România a beneficiat prin Programul ISPA de finanțare nerambursabilă de peste 2 miliarde de euro, fonduri alocate de către Comisia Europeană cu condiția respectării, de către statul beneficiar, a unor prevederi precise stipulate în anexa nr. III de Finanțare ISPA, în conformitate cu prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele. Astfel, una dintre cerințele Comisiei Europene cu privire la sistemul de management și control constă în asigurarea "separării funcțiilor de management și control" iar "controale (…) externe adecvate trebuie derulate în conformitate cu standardele internaționale de audit acceptate, de către organele naționale competente, care trebuie să fie independente pentru a îndeplini această funcție".

Caracteristicile principale ale ISPA sunt:

Proiectele majore din domeniul mediului și al infrastructurii de transport

Un buget de 452 milioane Euro pentru Bulgaria și România în 2004 (până in anul 2003 bugetul anual pentru toate cele 10 țări candidate în acel moment a fost de 1,1 miliarde Euro)

Începând din anul 2005, Croația a devenit tara beneficiara a ISPA

În domeniul Ecologie și a protecției mediului, ISPA se concentrează pe "investiții masive" legate de directivele de mediu, a căror implementare solicită costuri foarte importante. Ele se referă la următoarele domenii: rezerva de apă potabilă, tratarea apelor reziduale, administrarea deșeurilor solide și a celor periculoase și respectiv poluarea aerului. În domeniul transporturilor, ISPA acordă prioritate investițiilor legate de integrarea sistemului țării beneficiare, în sistemul de transporturi al Uniunii Europene și in rețelele trans-europene. De asemenea, se acordă prioritate îmbunătățirii legăturilor cu alte țări candidate, precum și eliminării lacunelor din sistemul național de transporturi. ISPA finanțează dezvoltarea căilor ferate, a șoselelor și a căilor de navigație.

Programul SAPARD

Programul SAPARD (Special Accession Programe for Agriculture and Rural Development) a creat premizele tehnice și financiare necesare procesului de aderare la structurile europene. Astfel, fondurile derulate prin Agenția SAPARD și ulterior Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, au contribuit direct la dezvoltarea economică și socială a mediului rural, au susținut producătorul privat, au oferit sprijin asociațiilor cu profil agricol și societăților comerciale agricole, dar și consiliilor locale. De asemenea, au oferit sprijin financiar și organizațiilor nonguvernamentale, însă doar acelora care au înființat unități specializate pentru mașini agricole.

Programul SAPARD a fost creat pentru a sprijini eforturile de aderare a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est și pentru a pregăti participarea acestora Comunitară. A fost oferită în perioada 2000-2006. Mai mult, în acest mod se oferă posibilitatea de a ne adapta procedurilor financiare și mecanismelor de control ale Uniunii Europene. Principalele domenii pentru care s-au obținut fonduri nerambursabile sunt:

industria agroalimentară,

exploatațiile agricole,

diversificarea activităților economice,

formarea grupurilor de producători agricoli, silvici și piscicoli,

metode agricole pentru agricultură ecologică,

silvicultură.

În funcție de investiția care va fi realizată, beneficiarii Programului SAPARD au putut obține până la 2.000.000 Euro fonduri nerambursabile, cu condiția ca beneficiarul acestor fonduri să contribuie la realizarea proiectului său cu 50% din valoarea totală a investiției. Pentru acele proiecte care nu produc profit (modernizarea drumurilor forestiere sau aplicarea metodelor agricole pentru agricultură ecologică), Programul SAPARD a acoperit în totalitate valoarea investiției respective.

Prin Program SAPARD sau putut realiza investiții în clădiri sau echipamente cu destinație agricolă, moderniza sau retehnologiza unități deja existente. De asemenea, sau acordat fonduri și pentru tratarea produșilor reziduali și a deșeurilor nocive, pentru valorificarea subproduselor rezultate din procesul de prelucrare, pentru îmbunătățirea controlului intern al calității materiei prime și pentru îmbunătățirea sistemului de monitorizare și control a produselor sub aspect cantitativ și calitativ, dar și pentru alimentările cu apă, canalizări și drumuri în mediul rural.

9.3.2. Fondurile structurale – instrumente ale UE utilizate în vederea eliminării disparităților economice și sociale între regiuni

Fondurile structurale sunt instrumente financiare, administrate de către Comisia Europeană, al căror scop este să acorde sprijin la nivel structural, niște instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.

Sprijinul financiar din Fondurile structurale este destinat, în principal, regiunilor mai puțin dezvoltate, în scopul de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană. Fondurile structurale contribuie la trei obiective strategice ale Politicii de Coeziune Economică și Socială a Uniunii Europene:

Convergența sau reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni-statele pot solicita finanțare pentru regiunile care au PIB/capitala sub 75% din media europeană.

Competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă – statele pot solicita finanțare pentru regiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergență.

Cooperarea teritorială europeană – obiectiv tematic care sprijină adaptarea și modernizarea politicilor și sistemelor de educație, instruire și angajare a forței de muncă.

Fundamentarea acestor Fonduri structurale se regăsește în două documente, care se află la baza lor: Planul Național de Dezvoltare (PND) – documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, care are ca scop orientarea și stimularea dezvoltării economice și sociale a țării pentru atingerea obiectivului de realizare a coeziunii economice și sociale si Cadrul Strategic Național de Referință (CNSR) – documentul strategic fundamental pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune (FSC) în perioada 2007 – 2013. CSNR fundamentează strategic Programele Operaționale (PO).

9.3.3. Instrumentele structurale ale Uniunii Europene – tipuri de fonduri, contribuții și măsuri eligibile

Fondurile Structurale și de Coeziune (FSC), sau Instrumentele Structurale sunt fonduri nerambursabile oferite de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea economică și socială. Instrumentele Structurale sunt fonduri alocate de Uniunea Europeana pentru intervenții de tip structural in vederea implementarea Politicilor Uniunii Europene. Regulile generale privind Fondurile Structurale și de Coeziune sunt stabilite prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 1083/2006 din iulie 2006, care definește regulile generale privind Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune.

Fondurile structurale ale UE sau politica de Coeziune a Uniunii Europene este aplicabila tuturor statelor membre, totalul alocărilor financiare fiind de 336 mld. euro in perioada 2007 – 2013. Fondurile Structurale contribuie la realizarea celor trei obiective ale Politicii de Coeziune a Uniunii Europene prin implementarea Programelor Operaționale, acestea din urma fiind elaborate la nivel național. 

Obiectivul “Convergenta”: destinat să grăbească dezvoltarea economica pentru regiunile rămase în urmă, prin investiții în capitalul uman si infrastructura de baza.

Obiectivul “Competitivitate Regională și Ocuparea Forței de Muncă”: destinat sa consolideze competitivitatea și atractivitatea regiunilor, precum și capacitatea de ocupare a forței de muncă printr-o dublă abordare (angajați și angajatori).

Obiectivul “Cooperare Teritorială Europeană": urmărește întărirea cooperării la nivel transfrontalier, transnațional și interregional.

Programele Operaționale, în funcție de eligibilitatea regiunilor, sunt finanțate prin intermediul a trei “reglementări financiare” cunoscute sub numele de Fonduri Structurale: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR): investiții în transport, crearea de noi locuri de muncă, proiecte de dezvoltare locala, antreprenoriat; Fondul Social European (FSE): promovează integrarea șomerilor și a grupurilor dezavantajate pe piața muncii, prin finanțarea unor masuri de instruire și a unor sisteme de recrutare și asistență; Fondul de Coeziune (FC): asista cele mai puțin prospere state membre ale Uniunii Europene cu un produs național brut (PNB) pe cap de locuitor de mai puțin de 90% din media comunitară. Ca acțiuni complementare celor 3 Fonduri se mai pot enumera Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FADR), care urmărește îmbunătățirea competitivității sectoarelor agricol și forestier, îmbunătățirea mediului și a spațiului rural și calitatea vieții în mediul rural și diversificarea economiei rurale și Fondul European pentru Pescuit (FEP) propus de către Comisia Europeană drept un instrument nou de programare pentru pescuit, în cadrul perspectivei financiare a Uniunii Europene 2007 -2013.

În perioada 2007-2013, toate regiunile de dezvoltare ale României sunt eligibile pentru Programele Operaționale sub obiectivele Convergența și Cooperare Teritorială.

Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR)

Principalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a asigura asistență financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni. Măsurile admisibile pentru intervenția Fondul European de Dezvoltare Regională sunt adaptate la obiectivele și prioritățile politicii de coeziune, astfel:

Investiții în infrastructură. Intervențiile prin acest fond sunt concentrate pe creșterea potențialului economic, dezvoltare, adaptarea structurală și la crearea și menținerea de locuri de muncă durabile în regiunile selectate. Totodată include și investiții care contribuie la crearea și dezvoltarea rețelelor trans-europene în sectoarele transporturilor, telecomunicațiilor și energiei, ținând cont de necesitatea de interconectare a regiunilor centrale ale comunității, cu cele care prezintă dezavantaje structurale, care derivă din poziția insulară, lipsa căilor de acces și situarea la periferie. Fondul European de Dezvoltare Regională poate participa la finanțarea investițiilor în domeniul infrastructurii zonelor industriale în declin, renovarea zonelor urbane degradate precum și relansarea și integrarea zonelor rurale și a celor dependente de pescuit. În același timp sunt finanțate activitățile creatoare de locuri de muncă, inclusiv cele care vizează conectarea infrastructurilor de comunicare și de altă natură.

Se pune un deosebit accent pe dezvoltarea potențialului intern prin inițiative de dezvoltare locală și ocuparea forței de muncă precum și susținerea activităților întreprinderilor mici și mijlocii prin intermediul stimulentelor acordate pentru crearea de noi locuri de muncă (cu excepția măsurilor finanțate de Fondul Social European).

Altfel spus, Fondul European de Dezvoltare Regională susține în particular următoarele sectoare: mediul productiv, în special pentru dezvoltarea competitivității și investițiilor durabile ale întreprinderilor mici și mijlocii, și pentru creșterea capacității de atracție a regiunilor prin intermediul potențialului infrastructurii lor; cercetarea și dezvoltarea tehnologică; dezvoltarea societății informaționale; dezvoltarea turismului și a investițiilor în patrimoniul cultural; protecția și ameliorarea mediului; susținerea egalității șanselor între bărbați și femei prin crearea de întreprinderi și infrastructură de servicii care să faciliteze concilierea dintre viața de familie și cea profesională.

Fondul Social European (FSE)

Politica de coeziune a Uniunii Europene este finanțată prin două instrumente structurale: fondurile structurale (Fondul Social European și Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDER) și fondul de coeziune.

Fondul Social European sprijină investițiile în capitalul uman, dezvoltarea și formarea profesională a resurselor umane, în concordanță cu Strategia Europeană pentru Ocupare revizuită, în timp ce FEDER sprijină investiții în infrastructură și scheme de granturi pentru întreprinderi mici și mijlocii, cercetare și dezvoltare, transfer tehnologic, construcție instituțională și asistență tehnică.

În România, FSE susține dezvoltarea capitalului uman și creșterea competitivității acestuia pe piața muncii prin asigurarea oportunităților egale de învățare pe tot parcursul vieții și dezvoltarea unei piețe a muncii moderne, flexibile și incluzive care să conducă, până în 2015, la integrarea durabilă pe piața muncii a 900.000 de persoane. FSE sprijină investițiile în dezvoltarea resurselor umane direcționate către următoarele priorități:

1. Creșterea adaptabilității forței de muncă, întreprinderilor și antreprenorilor pentru sprijinirea schimbărilor economice prin:

promovarea învățării pe tot parcursul vieții și creșterea investițiilor în capitalul uman pentru asigurarea accesului la formare, dezvoltarea calificărilor și competențelor profesionale, diseminarea mijloacelor TIC,
e-learning, promovarea antreprenoriatului și inovației, precum și inițierea de afaceri;

elaborarea și diseminarea unor forme inovative și mai productive de organizare a muncii, identificarea competențelor și profesiilor cerute pe piața muncii, dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru ocupare și formare.

2. Încurajarea accesului la ocupare și incluziune sustenabilă pe piața muncii pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă și a celor inactive, precum și prevenirea șomajului în special în rândul șomerilor pe termen lung și a tinerilor prin:

implementarea măsurilor active și preventive cum ar fi formarea personalizată, căutarea unui loc de muncă, reorientare și inițiere de afaceri;

accesul la piața forței de muncă prin creșterea participării femeilor, a migraților;

modernizarea și consolidarea instituțiilor și serviciilor publice de ocupare.

3. Sprijinirea incluziunii sociale în rândul persoanelor dezavantajate în vederea susținerii integrării lor în muncă și combaterea tuturor formelor de discriminare pe piața muncii prin:

integrarea și (re)inserția pe piața muncii a persoanelor dezavantajate prin măsuri de ocupare în domeniul economiei sociale, facilitarea accesului la educație și formare profesională;

diversitatea la locul de muncă și combaterea discriminării pe piața muncii.

4. Extinderea și îmbunătățirea investiției în capitalul uman prin elaborarea și implementarea reformelor în sistemele de educație și formare precum și crearea de rețele între instituții de învățământ superior, centre de cercetare și dezvoltare și întreprinderi.

5. Promovarea parteneriatelor la nivel național, local și transnațional prin colaborarea actorilor relevanți pentru sprijinirea reformelor în domeniul ocupării și a incluziunii pe piața muncii.

În cadrul obiectivului Convergență, intervențiile FSE susțin extinderea și îmbunătățirea investiției în capitalul uman prin:

dezvoltarea și implementarea de reforme în educație și formare pentru a răspunde priorităților unei societăți bazate pe cunoaștere și a necesității de învățare pe tot parcursul vieții;

creșterea participării în educație și formare inițială și continuă, inclusiv prin acțiuni de reducere a abandonului școlar, egalitate de șanse și creșterea accesului și calității în educație și formare;

dezvoltarea potențialului uman în cercetare și inovare, prin studii post-universitare și formarea cercetătorilor. În aceeași măsură, Fondul Social European sprijină acțiunile transnaționale și interregionale prin schimbul de informații, experiențe, rezultate și bune practici.

Principiul Parteneriatului din perspectiva Fondului Social European ocupa o poziție importanta, deoarece implică o colaborare strânsă pe bază de dialog sistematic între toate organismele implicate în administrarea diferitelor fonduri și programe; consultarea și implicarea tuturor partenerilor încă din fazele inițiale de programare, precum și în etapa de implementare. Principiul Parteneriatului promovează o strânsă colaborare între Comisia Europeană și autoritățile naționale, regionale și locale, partenerii economici și sociali și alte organisme competente, considerați actori relevanți în gestionarea și absorbția fondurilor structurale. Acest principiu este relevant pentru gradul de descentralizare care caracterizează întreaga politică de coeziune economică și socială precum și aplicabilitatea principiului subsidiarității Conform Regulamentelor Consiliului European în cadrul Statului Membru parteneriatele presupun implicarea actorilor relevanți precum: autoritățile regionale, locale, urbane și alte autorități publice competente; parteneri economici și sociali; orice alt organism considerat a fi în măsură să reprezinte societatea civilă, organizațiile civile și organismele însărcinate cu promovarea egalității dintre bărbați și femei.

Fondul de coeziune

Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs național brut (PNB) pe cap de locuitor de mai puțin de 90% din media comunitară să-și reducă diferențele dintre nivelurile de dezvoltare economică și socială și să-și stabilizeze economiile. Acesta susține acțiuni în cadrul obiectivului „Convergență” și se află sub incidența acelorași reguli de programare, de gestionare și de control ca în cazul FSE și FEDR. Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor țări: Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece PNB-ul său pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15 state membre.

Fondul de Coeziune finanțează acțiuni care fac parte din următoarele domenii:

rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european definite de Uniunea Europeană;

mediu – in acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare pentru mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea transportului feroviar, sprijinirea intermodalității, consolidarea transporturilor publice etc.

Suspendarea asistenței financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situației sau acțiunile întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare.

9.3.4. Cadrul Național Strategic de Referință în perioada 2007-2013

Conform noului acquis privind Politica de Coeziune a Uniunii Europene, fiecare Stat Membru elaborează un Cadru Strategic Național de Referință (CSNR), ca document de referință pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune. Acest document nu va servi însă ca instrument de management, ci ca document strategic prin care se stabilesc prioritățile de intervenție ale Fondurilor Structurale și de Coeziune în perioada de referință.

CSNR face legătura între prioritățile naționale de dezvoltare, stabilite în Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, și prioritățile la nivel european – Orientările Strategice Comunitare (OSC) privind Coeziunea 2007-2013 și Liniile Directoare Integrate ale UE pentru Creștere Economică și Locuri de Muncă 2005-2008. Baza pentru elaborarea acestui document strategic de planificare pe termen mediu a Fondurilor Structurale și de Coeziune a constituit-o Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, aprobat de Guvernul României în luna decembrie 2005. Este însă de menționat că, deși CSNR preia și sintetizează elementele principale incluse în Analiza și Strategia PND, acestea sunt reorganizate în funcție de cele 3 Priorități și cele 11 Direcții de acțiune (Guidelines) din Orientările Strategice Comunitare, reflectând astfel încadrarea CSNR în principiile europene ale Politicii de Coeziune.

Ca diferență majoră între PND și CSNR, este de menționat că, din punct de vedere al finanțării, CSNR este susținut exclusiv din Fondurile Structurale și de Coeziune și cofinanțarea națională aferentă, în timp ce PND include și alte finanțări (programe de investiții naționale și locale, credite externe, fonduri europene pentru dezvoltare rurală și pescuit, etc.). Este extrem de importanta de subliniat legătura între CSNR și Programele Operaționale (PO). În cadrul pachetului care se negociază cu Comisia Europeană, CSNR reprezintă strategia globală de utilizare a Fondului Social de Coeziune, iar diversele Programe Operaționale reprezintă instrumentele prin care se realizează diversele prevederi ale CSNR.

Intervențiile structurale majore pe termen lung luate în considerare în aria de acțiune ales CNSR își au ramificațiile în următoarele domenii:

-Infrastructura de bază – calitatea slabă și ineficiența serviciilor de furnizare a apei potabile, canalizare și de management al deșeurilor, precum și a sistemului de transport rutier, feroviar, aerian și naval, ca și lipsa inter-conectivității, constituie frâne în calea dezvoltării. Toate acestea sunt dublate de un nivel scăzut al cunoștințelor cu privire la protejarea mediului înconjurător, administrarea defectuoasă a acestuia, precum și utilizarea ineficientă a resurselor de energie.

– Competitivitatea economică – productivitatea scăzută, echipamentele și tehnologia învechite, spiritul antreprenorial insuficient dezvoltat, un climat de afaceri dificil și lipsa unei infrastructuri adecvate pentru sprijinirea mediului de afaceri, accesul limitat la finanțare și investițiile insuficiente în cercetare-dezvoltare și tehnologiile informației și comunicării (TIC), toate afectează dezvoltarea mediului de afaceri.

– Capitalul uman – capacitatea limitată a educației și formării profesionale continue de a răspunde nevoilor unei economii moderne bazate pe cunoaștere, atenția redusă acordată educației, insuficienta corelare între educație, formarea profesională inițială și formarea profesională continuă. Inegalitatea de șanse duce la excluderea socială a categoriilor vulnerabile, cum ar fi femeile, persoanele cu dizabilități și etnia romă.

– Capacitatea administrativă – serviciile publice sunt slab dezvoltate și „neprietenoase”. Capacitatea administrativă insuficientă este reflectată în structuri de management neperformante, abilități nesatisfăcătoare ale funcționarilor publici, cooperare interinstituțională inadecvată, care conduc într-un final la calitatea slabă a serviciilor furnizate societății, punând astfel în pericol dezvoltarea socioeconomică. În mod special, este necesară consolidarea în continuare a managementului fondurilor comunitare pentru utilizarea eficientă a acestora în scopul promovării dezvoltării economice și sociale.

– Dimensiunea teritorială – ca urmare a restructurării industriei, au apărut foarte rapid decalaje între regiuni, acestea continuând să crească. Disparitățile dintre mediul urban și cel rural sunt de asemenea mari și în continuă creștere. Acest fenomen este și mai pregnant atunci când se compară nivelul de dezvoltare al regiunii București–Ilfov cu restul țării. ISD sunt atrase, de obicei, în regiunile mai dezvoltate, ceea ce conduce la creșterea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. Atât zonele urbane cât și zonele rurale se confruntă cu probleme legate de infrastructură (din cauza investițiilor insuficiente), de dezvoltare economică locală și de mediul social. Totodată, zonele rurale depind excesiv de agricultură. În aceste zone, infrastructura și serviciile de sprijin pentru afaceri sunt foarte slab dezvoltate sau chiar inexistente Este necesară o abordare mai structurată în ceea ce privește nivelul teritorial al diverselor politici de dezvoltare sectoriale și inter-sectoriale și măsurilor derivate din acestea.

Viziunea CNSR este aceea de a crea o Românie competitive, dinamica și prospera, având ca obiectiv principal reducerea disparităților de dezvoltare economică și socială dintre România și statele membre ale Uniunii Europene prin generarea unei creșteri suplimentare de 15-20% a PIB până în anul 2015.

Relația dintre CNSR și Programele Operaționale

Cadrul Național strategic de Referință (CSNR) se implementează prin Programele Operaționale din cadrul Obiectivelor “Convergență” și “Cooperare Teritorială Europeană”. În continuare este prezentată lista Programelor Operaționale elaborate de România sau la elaborarea cărora colaborează cu alte state membre și nemembre UE, precum și instituțiile responsabile de gestionarea acestor programe. CSNR in ansamblul sau cuprinde o prezentare generală a Programelor Operaționale din cadrul Obiectivului “Convergență”.

Alocarea Fondurilor Structurale și de Coeziune

Suma totală a Fondurilor Structurale și de Coeziune alocate României este de 19,668 miliarde Euro, din care 12,661 miliarde Euro reprezintă Fonduri Structurale în cadrul Obiectivului „Convergență”, 6,552 miliarde Euro sunt alocate prin Fondul de Coeziune, iar 0,455 miliarde Euro sunt alocate Obiectivului „Cooperare Teritorială Europeană”. Tabelul financiar al CSNR prezintă defalcarea pe Programe Operaționale a sumei totale corespunzătoare contribuției Fondurilor Structurale din cadrul Obiectivului Convergență și Fondului de Coeziune, care se ridică la suma totală de 19,213 miliarde Euro. Alocările anuale din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR) și Fondul European pentru Pescuit sunt incluse în scop informativ, în conformitate cu cerințele Regulamentului Consiliului nr. 1083/2006. Alocarea CSNR în cadrul Obiectivului „Convergență” și Fondului de Coeziune necesită o cofinanțare națională estimată la 5,53 mld Euro, constituită atât din surse publice (77% din totalul cofinanțării), cât și din surse private (23%).

Atribuțiile instituțiilor implicate în gestionarea Instrumentelor Structurale din România au fost stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 497/2004 cu modificările și completările ulterioare. Coordonarea la nivel național a gestionării acestor fonduri revine Ministerului Economiei și Finanțelor, în timp ce coordonarea strategică va fi asigurată de Comitetul Național de Coordonare pentru Instrumentele Structurale, înființat conform HG nr. 1200/2004. Managementul Programelor Operaționale a fost reglementat prin HG nr. 497/2004 cu modificările și completările ulterioare, fiind stabilite Autoritățile de Management și Organismele Intermediare.

În ceea ce privește managementul financiar și controlul, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost desemnat să îndeplinească rolul de Autoritate de Certificare pentru toate Programele Operaționale. Organismul competent responsabil cu primirea plăților de aferente contribuțiilor din FEDR, FSE și FC este Autoritatea de Certificare și Plată din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Cadrul Național Strategic de Referința (CNSR) vs. Programul Național de Dezvoltare (PND)

Obiectivul global al PND 2007-2013 este "reducerea cât mai rapidă a disparităților de dezvoltare socio-economică între România și Statele Membre ale Uniunii Europene". Se estimează ca în perioada 2007-2013, România poate recupera 10 puncte procentuale din decalajul de dezvoltare actual. Strategia PND va fi înaintată din surse multiple: interne (buget de stat, bugete locale, etc.) și externe (instrumentele structurale ale UE, fondurile UE de tip structural pentru dezvoltare rurala si pescuit, credite externe, etc.).

Pentru perioada de programare 2007-2013, având în vedere aderarea României la 1 ianuarie 2007, Planul Național de Dezvoltare fundamentează accesul României , reprezentând documentul pe baza căruia se va negocia Cadrul de Sprijin Comunitar cu Comisia Europeană.

În acest context, prioritățile și obiectivele PND 2007-2013 se concentrează pe domeniile eligibile pentru intervențiile structurale (Fonduri Structurale și Fondul de Coeziune). PND 2007-2013 aduce cu sine o nouă dimensiune a sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeană, cifrată la cca. 4% din PIB anual la nivel de angajamente (investiții și granturi), la care se adaugă cofinanțarea națională.

Structura PND 2007-2013 cuprinde următoarele secțiuni/capitole:

Analiza situației economice și sociale (inclusiv analiză de tip SWOT);

Prioritățile de dezvoltare pe perioada de programare 2007-2013;

Strategia pentru realizarea priorităților stabilite;

Programarea financiară multianuală;

Prezentarea mecanismelor de implementare a PND;

Descrierea cadrului partenerial pentru elaborarea PND.

Punctul de plecare în elaborarea PND 2007-2013 l-au constituit varianta anterioară (PND 2004-2006 și Ghidul Comisiei Europene – Vademecum) privind Planurile și Documentele de Programare pentru Fondurile Structurale.

9.3.5. Programele operaționale – instrumentele structurale după care Uniunea Europeană acordă fondurile europene

Programele Operaționale (PO) sunt documente strategice elaborate de statul membru și aprobate de către Comisia Europeană care cuprind setul de priorități multianuale care pot fi cofinanțate din Instrumentele Structurale, din fonduri ale Băncii Europene de Investiții precum și din alte fonduri. Programele Operaționale sunt de două feluri: regionale sau sectoriale.

În perioada 2007-2013 România va primi 19,667 miliarde euro din Fondurile Structurale ale Uniunii Europene. Aproximativ 98% din aceasta suma va fi alocată pentru șapte Programe Operaționale în cadrul obiectivului “Convergență” (diminuarea disparităților de dezvoltare economică și socială între regiunile UE). Cele 2% ramase vor fi alocate pentru șase Programe Operaționale sub obiectivul “Cooperare teritorială” cu țările învecinate.

A. Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice

În 2007 Comisia Europeană a aprobat Programul Operațional pentru România finanțat de Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) pentru perioada 2007-2013, denumit Program Operațional „Creșterea competitivității economice”. Bugetul total al programului este de aproximativ 3 miliarde de euro, iar asistența comunitară se ridică la 2,5 miliarde de euro (aproximativ 12,7% din totalul fondurilor UE investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013).

Obiectivul general al acestei investiții UE îl constituie creșterea productivității societăților românești în conformitate cu principiile dezvoltării durabile și reducerea disparităților comparativ cu productivitatea medie a Uniunii Europene. Ținta o reprezintă o creștere anuală medie a PIB per salariat de aproximativ 5,5%.

Obiective specifice:

Consolidarea și dezvoltarea sectorului productiv din România.

Constituirea unui mediu favorabil dezvoltării întreprinderilor.

Creșterea capacității de cercetare și dezvoltare (C&D) și stimularea cooperării între instituții de CDI și sectorul productiv.

Valorificarea potențialului TIC și aplicarea acestuia în sectorul public (administrație) si cel privat (cetățeni, întreprinderi).

Creșterea eficienței energetice și dezvoltarea durabilă a sistemului energetic, promovarea surselor regenerabile de energie

Promovarea potențialului turismului românesc.

Se preconizează ca fondurile să încurajeze crearea și dezvoltarea societăților, în special a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) în toate regiunile din România. Se vor promova gestiunea internă a acestora și accesul lor pe piețele internaționale. Se preconizează, astfel, crearea a peste 5 000 de locuri de muncă și se speră că cifra de afaceri din activitățile de export va crește cu 10% în IMM-urile care vor primi asistență. Instrumentele de e-guvernare vor fi, de asemenea, dezvoltate având un număr de utilizatori de până la un milion si se prevede ca promovarea surselor de energie regenerabile (SER) și a eficienței energiei să conducă la o reducere de 30% a emisiilor poluante în întreprinderile asistate, în timp ce se preconizează o putere instalată de 120 MW pentru producerea SER.

Axe prioritare

Axa prioritară 1: Un sistem de producție inovativ și eficient din punct de vedere ecologic.

Axa prioritară 2: Cercetare, dezvoltare tehnologică și inovare pentru competitivitate.

Axa prioritară 3: TIC pentru sectorul privat și public.

Axa prioritară 4: Creșterea eficienței energetice și a siguranței în aprovizionare, în contextul combaterii schimbărilor climatice.

Axa prioritară 5: Asistență tehnică.

B. Programul Operațional Sectorial Infrastructura de Transport

La data de 12 iulie 2007, Comisia Europeană a aprobat programul operațional pentru România pentru perioada 2007-2013 cofinanțat de Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) și Fondul de Coeziune (FC), denumit „Programul Operațional – Transport” (POS-T). Bugetul total al programului este de aproximativ 5,7 miliarde de euro, iar sprijinul financiar acordat de Comunitate se ridică la 4,56 miliarde de euro (aproximativ 23% din totalul fondurilor europene investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013).

Obiectivul principal în sectorul transporturilor este acela de a oferi o infrastructură dezvoltată în mod adecvat, modernă și durabilă, întreținută în mod corespunzător, care să faciliteze o circulație sigură și eficientă a persoanelor și a bunurilor la nivel național și european și care să contribuie în mod pozitiv și semnificativ la dezvoltarea economică a României.

La nivel global, strategia de ansamblu din domeniul transporturilor este pusă în practică prin intermediul unor obiective generale și a unor obiective specifice. Obiectivele generale se referă la transpunerea în legislația românească a legislației europene din domeniul transporturilor, precum și la asistența tehnică destinată gestionării și punerii în aplicare a sistemelor, iar obiectivele specifice se referă la investiția efectivă în infrastructura de transport (în special proiectele TEN-T prioritare).

Axe prioritare

Axa prioritară 1: Modernizarea și dezvoltarea axelor prioritare TEN-T în scopul realizării unui sistem durabil de transport și integrării acestuia în rețelele de transport ale UE. Această axă prioritară urmărește sporirea coeziunii teritoriale dintre România și statele membre ale UE prin reducerea semnificativă a timpului de călătorie, îmbunătățirea siguranței și calității transportului către principalele destinații, pe plan intern, cât și la nivel european, atât pentru călători, cât și pentru mărfuri.

Axa prioritară 2: Modernizarea și dezvoltarea infrastructurii naționale de transport în afara axelor prioritare TEN-T în scopul dezvoltării unui sistem național durabil de transport. Această axă prioritară vizează modernizarea și dezvoltarea infrastructurii de transport rutier, feroviar, naval și aerian din cadrul rețelei naționale și promovează un echilibru adecvat între tipurile de transport.

Axa prioritară 3: Modernizarea sectorului de transport în scopul asigurării unei protecții sporite a mediului, a sănătății umane și îmbunătățirii siguranței pasagerilor. Această axă prioritară urmărește punerea în aplicare a principiilor dezvoltării durabile în sectorul transporturilor din România. Aceasta va încuraja sporirea nivelului de siguranță, minimalizarea efectelor adverse asupra mediului, precum și transportul intermodal și combinat.

Axa prioritară 4: Asistență tehnică. Punerea în aplicare în mod adecvat a instrumentelor structurale necesită sprijin instituțional și consolidarea capacității administrative în decursul următorilor ani.

C. Programul Operațional Sectorial Infrastructură de Mediu

Comisia Europeană a aprobat Programul Operațional pentru România pentru perioada 2007-2013 cofinanțat de Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) și Fondul de Coeziune (FC), denumit „Programul Operațional de Mediu” (POS Mediu). Bugetul total al programului este de aproximativ 5,6 miliarde de euro și asistența comunitară se ridică la 4,5 miliarde de euro (aproximativ 23% din totalul fondurilor UE investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013).

Obiectivul global al programului îl reprezintă îmbunătățirea nivelului de trai și a mediului, insistând în special pe respectarea legislației europene în domeniul mediului. Acest obiectiv ar trebui văzut în lumina adâncirii fără precedent a disparităților în cadrul Uniunii extinse și a eforturilor pe termen lung care vor fi necesare pentru ca România să reducă aceste disparități. Având în vedere faptul că necesitățile unor investiții directe în sectorul de mediu în vederea respectării legislației UE sunt extrem de mari, autoritățile române au optat pentru crearea unui program operațional specific axat pe infrastructura de mediu, dar care abordează și alte aspecte legate de mediu.

Strategia POS Mediu pentru 2007-2013 este axată pe investiții și servicii colective care vizează creșterea competitivității pe termen lung, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea durabilă. Constituirea unei infrastructuri eficiente de apă și mediu va crea potențial pentru noi locuri de muncă (în construcții, servicii, IMM-uri etc.) și va reduce, într-un fel, migrația forței de muncă oferind populației posibilități de dezvoltare a unor afaceri sau atrăgând alți investitori folosind, de asemenea, avantaje locale competitive (resurse mai ieftine, zone naturale de o mare valoare etc.).

Axe prioritare

Axa prioritară 1: Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată. Această axă prioritară abordează unul dintre principalele puncte slabe ale sistemelor de apă și apă uzată care reflectă accesul redus al comunităților la infrastructura de apă și apă uzată (52%), calitatea necorespunzătoare a apei potabile și lipsa facilităților de canalizare și epurare a apelor uzate în anumite zone.

Axa prioritară 2: Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor și reabilitarea siturilor contaminate istoric. Această prioritate abordează aspecte de mediu critice de pe teritoriul României – poluarea apei, solului, aerului, provocată de depozitarea neadecvată a deșeurilor.

Axa prioritară 3: Reducerea poluării și diminuarea efectelor schimbărilor climatice prin restructurarea și reabilitarea sistemelor de încălzire urbană pentru atingerea țintelor de eficiență energetică în localitățile identificate ca fiind cele mai afectate de poluare. Acțiunile în cadrul programului prevăd reducerea impactului negativ asupra mediului și sănătății umane în aglomerațiile urbane care au cel mai mult de suferit de pe urma poluării produse de sistemele urbane vechi de încălzire.

Axa prioritară 4: Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protecția naturii. Scopul acestei axe prioritare este de a sprijini conservarea biodiversității și a naturii prin dezvoltarea unui cadru de management adecvat pentru zonele protejate, inclusiv pentru siturile Natura 2000.

Axa prioritară 5: Implementarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc. Sprijinul pentru această axă prioritară se va concentra pe investițiile care să furnizeze un nivel adecvat al protecției împotriva inundațiilor prin sprijinirea îmbunătățirii stării economice, de mediu, ecologice și de conservare a regiunilor celor mai expuse riscului de inundații.

Axa prioritară 6: Asistență tehnică. Scopul acestei axe prioritare este de a asigura o implementare eficientă pentru POS Mediu. Aceasta va contribui la creșterea capacității de absorbție a fondurilor UE prin sprijinirea identificării proiectelor, consolidarea capacității administrative a Autorității de Management și a organismelor intermediare, finanțarea activităților referitoare la monitorizarea, evaluarea și controlul proiectelor, dar și prin acțiuni de publicitate și informare pentru POS Mediu.

POS Mediu a fost elaborat de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, în calitate de Autoritate de Management pentru acest program și în coordonarea Ministerului Finanțelor Publice, în calitatea sa de coordonator al procesului de pregătire a României pentru accesarea Fondurilor Structurale și de Coeziune pentru perioada 2007-2013.

D. Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) stabilește axele prioritare și domeniile majore de intervenție ale României în domeniul resurselor umane în vederea implementării asistenței financiare a Uniunii Europene prin Fondul Social European, în cadrul Obiectivului “Convergență”, pentru perioada de programare 2007 – 2013. Elaborat în contextul Planului Național de Dezvoltare 2007-2013, POS DRU este un instrument important în sprijinirea dezvoltării economice și a schimbărilor structurale. Mai mult, investițiile în capitalul uman vor completa și vor conferi sustenabilitate pe termen lung creșterii productivității. România va promova politici de piață active pentru creșterea adaptabilității și flexibilității forței sale de muncă și va investi în servicii pentru dezvoltarea capacității productive a acesteia. Se urmărește astfel obținerea unei rate de participare cât mai ridicate pe piața muncii, ca fundament al unei economii competitive.

Obiectivele specifice identificate pot fi rezumate astfel:

− Creșterea nivelului de educație și de pregătire profesională a capitalului uman;

− Dezvoltarea resurselor umane în sistemul de educație;

− Promovarea culturii antreprenoriale;

− Facilitarea accesului tinerilor pe piața muncii;

− Dezvoltarea unei piețe de muncă cuprinzătoare, flexibilă și modernă;

− Promovarea (re)inserției pe piața muncii a persoanelor inactive, inclusiv în zonele rurale;

− Îmbunătățirea serviciului public de ocupare;

− Facilitarea accesului la educație și pe piața muncii a grupurilor vulnerabile.

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane este structurat pe 7 Axe Prioritare, respectiv:

Axa Prioritară 1: Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere

Axa Prioritară 2: Conectarea învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii

Axa Prioritară 3: Creșterea adaptabilității lucrătorilor și a întreprinderilor

Axa Prioritară 4: Modernizarea Serviciului Public de Ocupare

Axa Prioritară 5: Promovarea măsurilor active de ocupare

Axa Prioritară 6: Promovarea incluziunii sociale

Axa Prioritară 7: Asistență tehnică.

E. Programul Operațional Regional

Programul Operațional Regional (POR) este unul dintre Programele Operaționale romanești agreate cu Uniunea Europeana, și un instrument foarte important pentru implementarea strategiei naționale și a politicilor de dezvoltare regionala. Este aplicabil tuturor celor 8 regiuni de dezvoltare ale României. Obiectivul general al POR constă în “sprijinirea și promovarea dezvoltării locale durabile, atât din punct de vedere economic, cât și social, în regiunile României, prin îmbunătățirea condițiilor de infrastructură și a mediului de afaceri, care susțin creșterea economică”. Aceasta înseamnă ca POR urmărește reducerea disparităților de dezvoltare economica și socială dintre regiunile mai dezvoltate si cele mai puțin dezvoltate.

Programul Operațional Regional din România este finanțat prin unul dintre Fondurile Structurale ale Uniunii Europene – Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR). Acesta sprijină regiunile UE care au un PIB pe cap de locuitor sub 75% din media europeană. Bugetul total alocat POR este de aproximativ 4,4 miliarde euro in primii 7 ani după aderare (2007-2013). Finanțarea UE reprezintă aproximativ 84% din bugetul POR. Restul provine din fonduri naționale, cofinanțare publică (14%) și cofinanțare privată (2%). Distribuția fondurilor se realizează pe axele prioritare ale Programului Operațional Regional. Fiecare axă prioritară are alocat un anumit buget și cuprinde un număr de domenii cheie de intervenție care urmăresc realizarea unor obiective de dezvoltare.

Obiectivul strategic al programului cuprinde:

Crearea a 15 000 de noi locuri de muncă până la sfârșitul anului 2015.

Reducerea disparităților dintre regiuni cu privire pe cap de locuitor în perioada 2007-2015.

Se preconizează că punerea în aplicare a acestui program va crea condiții mai bune pentru dezvoltarea economică și socială echilibrată teritorial a tuturor regiunilor din România și a polilor urbani de creștere care sprijină dezvoltarea. POR va susține promovarea acțiunilor menite să îmbunătățească standardele de siguranță, să reducă efectele adverse asupra mediului, să diminueze schimbările climatice, să protejeze infrastructurile de transport în caz de dezastre naturale, precum și să elimine tronsoanele rutiere cu risc ridicat.

Axe prioritare

Axa Prioritara 1: Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor –  poli urbani de creștere

Planuri integrate de dezvoltare urbana; Reabilitarea infrastructurii urbane si îmbunătățirea serviciilor urbane, inclusiv transportul public urban; Dezvoltarea unui mediu de afaceri durabil; Reabilitarea infrastructurii sociale, inclusiv a locuințelor sociale și îmbunătățirea serviciilor sociale;  

Axa Prioritara 2: Îmbunătățirea infrastructurii regionale și locale de transport Reabilitarea și modernizarea rețelei de drumuri județene, străzi urbane – inclusiv construcția / reabilitarea șoselelor de centură.  

Axa Prioritara 3: Îmbunătățirea infrastructurii sociale: Reabilitarea / modernizarea / echiparea infrastructurii serviciilor de sănătate; Reabilitarea / modernizarea / dezvoltarea și echiparea infrastructurii serviciilor sociale; Îmbunătățirea dotării cu echipamente a bazelor operaționale de intervenție în situații de urgență; Reabilitarea / modernizarea / dezvoltarea și echiparea infrastructurii educaționale preuniversitare, universitare și a infrastructurii pentru formare profesională continuă; 

Axa Prioritara 4: Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional și local: Dezvoltarea durabila a structurilor de sprijinire a afacerilor; Reabilitarea centrelor industriale poluante și neutilizate și pregătirea pentru noi activități; Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor. 

Axa Prioritara 5: Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului: – Restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural; crearea și modernizarea infrastructurilor conexe; Crearea, dezvoltarea și modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea durabilă a resurselor naturale cu potențial turistic; Valorificarea potențialului turistic și crearea infrastructurii necesare pentru creșterea atractivității regiunilor României ca destinații turistice.

Axa Prioritara 6: Asistența tehnică: Sprijinirea implementării, managementului și evaluării Programului Operațional Regional; Sprijinirea activităților de publicitate și informare privind Programul Operațional Regional.  

Aceste axe prioritare sunt în concordanță cu politicile comunitare asupra coeziunii economice și sociale promovate de Uniunea Europeană. Prin implementarea acestor axe prioritare, POR contribuie nu numai la atingerea obiectivului global al Strategiei Naționale de Dezvoltare Regională, dar și la realizarea obiectivului global al Planului Național de Dezvoltare și al Cadrului Național Strategic de Referință prin complementaritatea pe care o asigură Programelor Sectoriale: Creșterea Competitivității Economice; Infrastructură de Transport; Infrastructură de Mediu; Dezvoltarea Resurselor Umane; Creșterea Capacității Administrative; Asistență Tehnică; Agricultură, Dezvoltare Rurală și Pescuit.

F. Programul Operațional de Asistență Tehnică

Obiectivul Programului Operațional pentru Asistență Tehnică (PO AT) la nivel național constă în asigurarea sprijinului pentru coordonarea și implementarea fondurilor regionale în România, garantarea unui sistem fiabil de management și de monitorizare și asigurarea unei transmiteri coordonate de mesaje generale referitoare la instrumentele structurale. Toate aceste obiective se reflectă în absorbția globală și folosirea eficientă a intervențiilor instrumentelor structurale.

PO AT vizează să asigure faptul că implementarea instrumentelor structurale în România respectă principiile și normele privind parteneriatul, programarea, evaluarea, managementul, inclusiv managementul financiar, monitorizarea și controlul pe baza responsabilităților împărțite între statele membre și Comisie, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Regulamentul General. Împreună cu celelalte programe operaționale (PO), PO AT va contribui în mod substanțial la îndeplinirea priorității tematice stabilite în Cadrul Strategic Național de Referință, și anume „Construirea unei capacități administrative eficiente”.

De asemenea, programul va permite o multiplicare la nivel național a aspectelor și practicilor specifice. Deși sprijinul acordat procesului de pregătire a proiectelor se numără, în principal, printre obiectivele celorlalte programe operaționale, PO AT va completa eforturile acestora asigurând constituirea de rețele și schimburi de informații și bune practici care vizează acest aspect.

Axe prioritare

Axa prioritară 1: Sprijin pentru implementarea instrumentelor structurale și coordonarea programelor. Obiectivul acestei axe prioritare constă în consolidarea coordonării globale a implementării instrumentelor structurale și în constituirea capacităților adecvate prin acțiuni menite să stabilească un nivel comun de cunoaștere și experiență printre diferiți actori.

Axa prioritară 2: Dezvoltări viitoare și sprijin pentru funcționarea Sistemului Informatic Unic de Management (SMIS). Obiectivul acestei axe prioritare este acela de a asigura o bună funcționare și dezvoltare organizațională și funcțională a SMIS, precum și extinderea permanentă a sistemului de acces rapid la informații la nivelul tuturor instituțiilor implicate.

Axa prioritară 3: Diseminarea informației și promovarea instrumentelor structurale. Această a treia axă prioritară este dedicată în mod special publicului larg, dar se adresează, de asemenea, beneficiarilor potențiali.

G. Programul Operațional pentru Dezvoltarea Capacității Administrative

Programul Operațional Dezvoltarea Capacitații Administrative vizează:

– Să soluționeze probleme orizontale de management la toate nivelurile administrației publice (central și local), punându-se accentul pe elementele cheie care întăresc credibilitatea administrației, în special, procesul de luare a deciziilor, o mai bună reglementare legislativă, responsabilizarea administrației publice și eficacitatea organizațională;

– Să se orienteze în mod special către îmbunătățirea procesului de descentralizare a furnizării de servicii în anumite sectoare prioritare (Sănătate, Educație, Asistență Socială), îmbunătățirea calității și eficienței furnizării de servicii.

Programul Operațional DCA a fost elaborat pentru a contribui în mod substanțial la punerea în practică a priorității tematice „Consolidarea unei capacități administrative eficiente”, stabilită în Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR). Instituțiile publice pot contribui la programele de dezvoltare socio-economică prin exercitarea următoarelor funcții:

îmbunătățirea proceselor de luare a deciziilor

asigurarea unei implementări și aplicări mai bune a legislației

îmbunătățirea mecanismelor de reglementare, în special prin crearea unui model standardizat pentru măsurarea costurilor asociate prevăzute de legislația existentă

asigurarea unei infrastructuri adecvate pentru activitățile economice (resurse umane, baze de date, aspecte legislative)

îmbunătățirea procesului decizional în administrația publică

asigurarea calității și eficienței furnizării serviciilor publice

Axele prioritare

Axa prioritară 1: Îmbunătățiri de structură și proces ale managementului ciclului de politici publice.

Axa prioritară 2: Îmbunătățirea calității și eficienței furnizării serviciilor publice, cu accentul pus pe procesul de descentralizare.

Axa prioritară 3: Asistență tehnică.

Instrumentele structurale ale Uniunii Europene au rolul de a stimula creșterea economică a statelor membre ale Uniunii și de a conduce la reducerea disparităților dintre regiuni. Ele nu acționează însă singure, necesitând asigurarea unei contribuții din partea statelor membre implicate. Ele sunt co-finanțate în principal din resursele publice ale statului membru, însă în multe domenii este necesară și contribuția financiară privată, aceasta fiind încurajată în cele mai multe cazuri.

Cu ajutorul fondurilor structurale se poate ajunge la o dezvoltare durabila susținută, atât în interiorul fiecărei țări, cât și în interiorul spațiului Uniunii Europene, rezultatele fiind benefice fiecăreia dintre părțile participante în acest proces.

9.4. ROMÂNIA ȘI INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

Triunghiul instituțional, format din Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană, este cel care concepe și dezvoltă politicile la nivel European și cel care adopta legislația ce se pune în aplicare în Uniunea Europeană. De asemenea, alte doua instituții joacă un rol major în buna desfășurare a activităților din Uniunea Europeană: Curtea de Justiție, care asigură aplicarea legilor europene și Curtea de Conturi care verifică activitățile financiare ale Uniunii Europene.

Parlamentul European este cel mai mare parlament democratic din lume și reprezintă vocea cetățenilor Uniunii Europene prin intermediul membrilor săi, aleși prin vot democratic la nivel național.

În prezent, cei 496 de milioane de cetățeni din cele 28 de State Membre sunt reprezentați în Parlamentul European de un număr de 732 de membri, stabilit prin Decizia Consiliului European.

În legislatura 2014-2019, cetățenii României sunt reprezentați în Parlamentul European de 32 de deputați europeni, aleși prin vot direct în urma alegerilor desfășurate la 25 mai 2014. Parlamentarii europeni aleși vor ocupa această poziție până în anul 2019, când vor avea loc alegeri europene în toate statele membre pentru desemnarea unui nou Parlament European. Mandatul din perioada 2014-2019 este cel de al treilea pentru europarlamentarii români și al doilea mandat complet, de 5 ani.

Deputații europeni din țara noastră, alături de ceilalți deputați europeni întreprind următoarele activități:

pot aproba, modifica sau respinge majoritatea proiectelor de legi Europene. Parlamentul European nu este singurul care are cuvântul final asupra legislației, însă pentru ca o lege să fie adoptată, Parlamentul trebuie să ajungă la un acord cu Consiliul, reprezentant al Statelor Membre;

găsesc soluții pentru legislația Europeană: îmbunătățirea standardelor pentru apa de scăldat, folosirea mai sigură a Internetului, numărul maxim de ore de muncă, interzicerea testelor pe animale pentru cosmetice și etichetarea produselor alimentare, etc;

au putere de decizie și asupra bugetului European și supraveghează cheltuielile din cadrul acestuia.

Parlamentul European este prezent în fiecare din statele membre ale Uniunii Europene, prin intermediul birourilor de informare. În ceea ce privește Biroul de Informare al Parlamentului European din România, acesta are următoarele obiective:

să informeze publicul privind Parlamentul European și activitățile acestuia;

să sprijine acoperirea mediatică a dezbaterilor și activităților Parlamentului;

să faciliteze legătura cu autoritățile publice la nivel național, regional și local și cu societatea civilă.

Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene este format din reprezentanții statelor membre, deținători ai portofoliilor de miniștri, care se reunesc corespunzător ordinii de zi a lucrărilor Consiliului.

Cele 345 de voturi se împart între statele membre și conform unei declarații anexate Tratatului de , România are 14 voturi în Consiliul Uniunii Europene. Astfel, ca pondere a voturilor, România se află pe locul al 7-lea, după Germania, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania și Polonia.

Comisia Europeana se constituie într-o instituție independentă politic de guvernele naționale și reprezintă interesele Uniunii Europene.

De la 1 ianuarie 2007, s-a deschis o Reprezentanță a Comisiei Europene în România, Reprezentanță care înlocuiește Delegația Comisiei Europene, înființată în România în 1993.

Rolul Comisiei Europene în România este acela de a contribui la o cât mai bună înțelegere a Uniunii Europene, a scopurilor, valorilor și politicilor acesteia, aducând informația europeană cât mai aproape de cetățeni, într-o formă adaptată nevoilor lor specifice.

Din partea României, membrul Comisiei Europene, a fost desemnat comisarul pentru multilingvism, pentru perioada 2007-2009. Multilingvismul a fost creat la data de 1 ianuarie 2007 ca un portofoliu separat pentru a reflecta dimensiunea sa politică în cadrul UE, având în vedere importanța pentru educație inițială, învățarea continuă, ocuparea forței de muncă, justiție, libertate și securitate.

După alegerile europarlamentare din anul 2009, mai precis din 9 februarie 2010, Dacian Cioloș a fost ales comisar pentru domeniul agriculturii, unul dintre cele mai sensibile domenii ale Uniunii Europene, sub președinția lui Jose Manuel Barroso.

Pentru mandatul 2014-2019, României, prin Corina Crețu, i-a fost atribuit portofoliul politica regională, un portofoliu important care, prin natura și responsabilitățile pe care le implică, face parte din majoritatea grupurilor de coordonare pe orizontală (așa numitele „echipe de proiect”) din cadrul Comisiei Europene. Conceptul de „echipă de proiect” a fost introdus în structura Comisiei Europene în noiembrie 2014.

Politica regională a Uniunii Europene reprezintă una dintre cele mai importante politici europene, având ca scop principal reducerea decalajelor de dezvoltare între diferitele regiuni europene/asigurarea unei mai mari coeziuni între aceste regiuni, în principal prin investiții care să contribuie la consolidarea competitivității și creșterii economice la nivelul Uniunii, îmbunătățirea calității vieții, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea durabilă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are în componența sa 28 de judecători și 8 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de șase ani care poate fi reînnoit. Aceștia sunt aleși din rândul juriștilor care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută.

În ceea ce privește România, odată cu încheierea Acordului de Asociere (1993), țara noastră și-a asumat obligația realizării unei compatibilități treptate între legislația sa și cea a Uniunii Europene. România și-a desemnat un reprezentant de Justiție.

Curtea Europeană de Conturi are rolul de a efectua auditul fondurilor europene, de a îmbunătăți gestiunea financiară a Uniunii Europene și de a apăra interesele financiare ale cetățenilor. Curtea Europeană de Conturi are 28 de membri, câte unul din fiecare țară membră a Uniunii Europene.

Reprezentantul României , unde își are sediul Curtea Europeană de Conturi, s-a angajat să respecte reglementările Curții, să se abțină de la orice fel de acte incompatibile cu calitatea sa de membru al Curții Europene de Conturi și să respecte obligațiile pe care România și le-a fixat cu ocazia integrării în structurile europene. De asemenea, reprezentantul României face parte din Grupul 2 audit, compus din șase membrii ai Curții de Conturi Europene și trei divizii, și care are ca sarcini urmărirea utilizării fondurilor structurale și a politicii interne a Uniunii Europene.

Colegiul Curții a stabilit ca reprezentantul român să supravegheze modul în care sunt utilizate și gestionate fondurile europene în cadrul programelor de egalitate a șanselor în domeniul muncii, cum s-au cheltuit banii și eficiența folosirii lor, societatea informațională și medium și dezvoltare durabilă.

România este reprezentată și de 15 membri în Comitetul Economic și Social, dintre care 5 reprezentanți ai sindicatelor, 5 reprezentanți ai confederațiilor patronale și 5 reprezentanți ai societății civile; 15 membri în Comitetul Regiunilor și un judecător la Tribunalul Uniunii Europene. De asemenea, Banca Națională a României face parte din Sistemul European al Băncilor Centrale, iar guvernatorul acesteia participă ca membru cu drepturi depline la Consiliul General al Băncii Centrale Europene și la comitetele acesteia.

9.5. PRIORITĂȚI ALE ROMÂNIEI ÎN RELAȚIILE CU UNIUNEA EUROPEANĂ

În relațiile cu Uniunea Europeană România va urmări cu precădere atingerea următoarelor obiective:

Aderarea României la spațiul Schengen, obiectivul național strategic prin care se urmărește ca cetățenii români să beneficieze de avantajele exercitării depline a dreptului de liberă circulație. De asemenea, se acordă o importanță specială atingerii obiectivelor privind accesul deplin românilor pe piața muncii din Uniunea Europeană.

Aderarea României la zona Euro.

Participarea activă la reformarea Politicii Agricole Comune și a Politicii de Coeziune în vederea susținerii perspectivei creșterii economice asumate prin adoptarea Strategiei Europa 2020. Susținerea menținerii și chiar creșterii nivelului fondurilor europene destinate agriculturii și reducerii disparității dintre statele membere.

Implicarea activă în Strategia Uniunii Europene privind Dunărea prin care se urmărește implementarea unui nou model de cooperare regională cu angajarea statelor din bazin în relansarea parteneriatelor economice și în susținerea proiectelor cu impact transfrontalier. Din această perspectivă, România va continua să sprijine demersurile factorilor interesați, încurajând atât inițiativele locale, cât și implicarea societății civile. De asemenea, România va colabora cu statele din regiune în vederea asigurării unei politici de dezvoltare integrate.

Promovarea intereselor României în contextual Strategii Energetice Europene 2011-2020 și susținerea dezvoltării infrastructurii, a unei interconectivități mai susținute în cadrul Uniunii Europene și a diversificării surselor și rutelor de transport. Susținerea proiectului Nabucco West, versiunea revizuită a proiectului Nabucco, proiect care contribuie la obiectivul Uniunii Europene de diversificare a surselor și rutelor și care va conduce la dezvoltarea unei piețe regionale pentru energie. Implementarea tehnologiilor verzi, ca soluție pentru securitatea energetică și competitivitatea economică.

Asigurarea unei mai bune reprezentări a României în Serviciul European de Acțiune Externă noul serviciu diplomatic European, o oportunitate în plus pentru promovarea eficientă a priorităților politice, economice și de securitate ale țării noastre, ca parte a interesului general european.

Pentru România, aderarea a adus cu sine pe lângă reușita unui efort susținut de a fi membru UE, și susținerea statelor membre, care se face simțită nu numai din punct de vedere economic, ci și financiar, politic, social și chiar și cultural. Cu sprijinul și cu ajutorul Uniunii Europene, dezvoltarea României în perspectiva 2020 se preconizează a reprezenta unul dintre salturile economice cele mai notabile.

Prin aderarea , România a revenit în marea familie occidentală, a democrației, stabilității și prosperității, după o despărțire de mai bine de jumătate de secol.

CUVINTE CHEIE:

aderare, integrare, acquis communautaire, stat asociat, stat candidat, tratat de aderare, aderarea României , instituții europene, zona EURO.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Când au fost lansate oficial negocierile de aderare a României ?

Când a devenit România țară membră a Uniunii Europene?

Care este actul oficial care consfințește aderarea României ?

Enumerați principalele avantaje ale aderării României

Numiți portofoliul Comisiei Europene al cărui comisar a fost desemnat de România.

CAPITOLUL 10
ECONOMIA ȚĂRILOR ÎN DEZVOLTARE

Problemele macroeconomice ale țărilor cu economie în dezvoltare (aceste țări formează majoritatea țărilor lumii), reprezintă una dintre preocupările principale privind stabilitatea și viitorul economiei internaționale. Interdependențele economice existente la nivel mondial fac ca evoluțiile economice ale țărilor în dezvoltare să aibă un impact major asupra economiilor țărilor dezvoltate, asupra economiei mondiale în general.

10.1. LOCUL ȚĂRILOR ÎN DEZVOLTARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Cea mai mare parte a țărilor în dezvoltare se află într-un plin proces de transformare și dezvoltare, de tranziție către o economie de piață funcțională.

Țările în dezvoltare sunt, în marea lor majoritate, deficitare în factori de producție esențiali pentru o industrie modernă: capital, forță de muncă calificată, tehnologie avansată. Acest deficit relativ contribuie la un nivel scăzut de venit pe locuitor și împiedică țările în dezvoltare să realizeze economii de serie mare.

Categorii de țări în dezvoltare

Țările în dezvoltare se situează pe trepte diferite de dezvoltare, astfel:

Economiile emergente sunt cele mai avansate din punct de vedere economic și social în ansamblul țărilor în dezvoltare. Țările BRICS formează grupul țărilor în dezvoltare cu cele mai mari venituri pe locuitor. În aceste țări, ratele anuale de creștere sunt ridicate. Ramuri de bază ale industriei manufacturiere, dar și ramurile industriale de vârf contribuie substanțial la creșterea PIB și a exporturilor. Gradul de diversificare a activității economice este mare, productivitatea muncii și calitatea produselor ajungând la un nivel comparabil cu cel al țărilor dezvoltate. Evoluția pozitivă a acestor economii este determinată, în bună parte, de o puternică infuzie de capital străin. Acest grup de țări întrunește caracteristici esențiale ale economiei de piață.

Unele țări exportatoare de petrol înregistrează venituri comparabile cu noile state industrializate.

Țările cel mai puțin avansate. După nivelul lor de dezvoltare aceste țări formează „periferia economiei mondiale”. Ele reprezintă țările cele mai sărace de pe glob. Rezoluția 2.769 adoptată de Adunarea Generală a ONU, în noiembrie 1971, includea în această categorie un număr de 25 de state. În prezent, prin consens, numărul lor s-a mărit considerabil, semn că, între timp, nivelul de trai în anumite zone ale globului s-a înrăutățit.

Cele mai multe țări din această categorie se găsesc pe continentul african. Cu mici excepții, ele au o populație puțin numeroasă, fiind, totodată, cele mai defavorizate pe planul resurselor. Ritmurile de creștere economică sunt din cele mai scăzute. Productivitatea muncii este foarte slabă, datorită mijloacelor de muncă rudimentare și a tehnicilor de lucru manuale. Suprafața cultivată nu reprezintă decât o mică parte a teritoriului arabil. Nu există o piață internă capabilă să stimuleze viața economică. În marea majoritate a cazurilor predomină economia închisă, de subzistență.

Între cele două extreme: țările în dezvoltare avansate și țările mai puțin dezvoltate, se situează majoritatea țărilor în dezvoltare.

În concluzie, deși, cele mai multe țări în dezvoltare au un PIB redus pe locuitor, tendința generală este aceea de progres, de la un nivel inferior la altul superior.

10.2. TRĂSĂTURI MACROECONOMICE COMUNE ȚĂRILOR ÎN DEZVOLTARE

Deși diferă mult între ele, țările în dezvoltare au o serie de trăsături comune:

piețele financiare ale acestor țări sunt limitate ca dimensiuni, ca urmare ele sunt supuse controlului oficial, guvernele menținând ratele dobânzilor sub nivelul care ar egaliza cererea și oferta de credite, astfel că acestea tind să fie raționalizate;

statul gestionează o parte, relativ mare a economiei, cheltuielile guvernamentale având o pondere importantă în produsul intern brut;

guvernul finanțează o mare parte din cheltuieli prin tipărirea de bani, ceea ce duce la rate ridicate ale inflației;

cursurile de schimb sunt fixate mai degrabă de guvern decât de piețele financiare, existând uneori cursuri multiple și o alocare guvernamentală a resurselor valutare;

resursele naturale și produsele agricole dețin o pondere importantă în multe țări în dezvoltare.

Caracteristicile economice ale unor țări în dezvoltare mari

Dacă analizăm țările în dezvoltare, în funcție de potențialul lor economic, ies în evidență o serie de țări, de regulă mari și foarte mari, care se situează, pe primele poziții în cadrul acestei grupe de state:

China, care se situează pe primul loc în rândul acestor state, are cea mai mare populație de pe glob, peste 1,3 miliarde de locuitori și un PIB total de 16.149 miliarde USD (2013).

Țară cu regim comunist, China manifestă o oarecare deschidere către economia de piață. în acest sens punându-se un accent deosebit pe dezvoltarea zonelor economice speciale. Trebuie subliniat că promovarea regulilor pieței libere nu s-a făcut pe întreg teritoriul țării, ci numai în aceste enclave.

Un rol important în dezvoltarea economică a Chinei l-a avut și retrocedarea Hong-Kong-ului, în anul 1997. Acest teritoriu are, pentru o perioadă de 50 de ani, statut de Regiune Autonomă Specială.

China este cea mai puternică dintre țările în dezvoltare, având performanțe economice comparabile cu cele ale unor țări dezvoltate mari cum ar fi Statele Unite ale Americii.

Brazilia, inclusă, după criteriile ONUDI, în categoria țărilor în dezvoltare cu orientare industrială, este o țară cu o industrie relativ dezvoltată, o mare putere agricolă (principalul producător mondial de cafea). Potențialul său în resurse naturale și energetice este enorm. În anul 1996, Brazilia era considerată a opta putere economică mondială. Brazilia s-a dezvoltat prin cicluri succesive de exploatare, cu predilecție a unei anumite materii prime, în vederea exportului. Această țară a urmat o linie proprie de dezvoltare, orientată spre exporturi, atât în domeniul industrial, cât și în cel agricol.

În Brazilia, rolul statului este foarte important, acesta controlează o mare parte a aparatului productiv și a celui bancar, circa jumătate din investiții provin de la stat. Brazilia s-a orientat cu precădere spre creșterea productivității în detrimentul echității sociale. Deși a realizat o creștere economică substanțială, Brazilia nu s-a orientat și spre o dezvoltare umană corespunzătoare, ceea ce a dus la convulsii sociale și la declin economic. În conformitate cu datele publicate de Banca Mondială, PIB-ul acestei țări s-a situat, în anul 2013, la un nivel de 3.013 mld. USD.

India face parte din rândul țărilor în dezvoltare mari, cu orientare primară. Ea se apropie de pragul de un miliard de locuitori.

În perioada 1951-1990, conform așa-numitului socialism indian, etatismul și dirijismul au caracterizat evoluția țării. Performanțele cele mai notabile s-au realizat în agricultură, India devenind exportatoare netă de produse agricole. Industria este, cu mici excepții, necompetitivă.

După 1990 s-a trecut la o reformă menită să încurajeze sectorul privat și investițiile străine. Măsurile de politică economică urmăresc să redea pieței rolul de regulator al economiei. Obstacole importante în calea reformei sunt conservatorismul, extremismele etnice și religioase. India se bucură, totuși, de un număr apreciabil de cadre cu studii superioare cu înaltă calificare, specializate cu succes în special în software.

În anul 2013, Banca Mondială publica pentru India un nivel al PIB-ului de 6.776 mld. USD.

10.3. STRATEGII DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ APLICATE DE ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Diversitatea condițiilor existente în țările în dezvoltare face imposibilă existența unei strategii unice de dezvoltare economică, care să aibă succes în toate aceste state.

În ultimele decenii au fost aplicate mai multe strategii alternative. Deși sunt foarte diferite între ele, aceste strategii pleacă de la faptul că, toate țările în dezvoltare se confruntă cu anumite restricții. Cantitățile insuficiente de resurse materiale sau umane pun aceste țări în situația de a alege între industrie sau agricultură, între exporturi sau substituirea importurilor, între planificarea centralizată și economia de piață liberă.

1. Industrie sau agricultură

Imediat după cel de al doilea război mondial, odată cu câștigarea independenței, multe din țările în dezvoltare si-au manifestat opțiunea pentru o strategie de dezvoltare bazată pe industrializare. Prin aplicarea acestei strategii sperau să obțină o creștere substanțială de capital și să treacă de la o structură economică bazată pe agricultură la o structură bazată pe industrie și servicii. Cu toate eforturile depuse, în multe țări în dezvoltare politica de industrializare nu a avut succes. Simpla copiere a structurilor economiilor dezvoltate nu a dus la realizarea dezvoltării în sine.

În aceste condiții, la începutul anilor '70, multe țări în dezvoltare au început să acorde agriculturii o atenție sporită. Strategiile bazate pe dezvoltarea agriculturii, deși în unele cazuri foarte costisitoare, au adus și numeroase beneficii.

Experiența țărilor în dezvoltare din ultimele trei decenii arată clar că, pentru a asigura dezvoltarea economică a unei țări, se impune o abordare duală a procesului de dezvoltare, este necesar să se realizeze un raport optim între industrie și agricultură.

2. Substituirea importurilor sau promovarea exporturilor

Pe măsură ce țările în dezvoltare își lărgesc aria activităților industriale ele trebuie să decidă asupra tipului de strategie comercială pe care trebuie să o urmeze: să substituie importurile sau să promoveze exporturile.

Având în vedere structura schimburilor comerciale ale acestor țări (importuri de bunuri industriale și exporturi de produse agricole și minerale) și raportul de prețuri între produsele exportate și cele importate, țările în dezvoltare s-au orientat, inițial, spre substituirea importurilor.

Acțiunile guvernamentale, tarifele vamale, contingentările și subvenționarea importurilor de mașini și utilaje au avut scopul de a încuraja dezvoltarea unor noi industrii. În ciuda tuturor facilităților și a sprijinului acordat, această strategie a eșuat aproape în toate țările în care a fost aplicată.

Ca o alternativă la substituirea importurilor, unele țări au adoptat strategii de promovare a exporturilor. țări precum: Singapore, Coreea, Taiwan, Brazilia, Turcia, au obținut anumite succese aplicând o politică comercială orientată cu precădere spre exterior. Pentru promovarea exporturilor, guvernele acestor state au luat măsuri de menținere a unei rate de schimb favorabile exportului și au subvenționat industriile care produceau pentru export.

3. Planificare centralizată sau economie de piață liberă

Teoretic, planificarea are un rol important în coordonarea activităților economice și în canalizarea economiilor spre investiții productive. Realitatea demonstrează, însă că, planificarea centralizată este dificil de realizat din punct de vedere tehnic și puternic politizată. Eșecul țărilor care au mizat pe strategii de dezvoltare bazate pe o planificare puternic centralizată au determinat multe din țările în dezvoltare să se orienteze spre o economie de piață. Eliminarea controlului prețurilor, privatizarea întreprinderilor de stat, reducerea importurilor sunt impuse de trecerea la o strategie de dezvoltare economică orientată spre piață și sunt recomandate de instituții internaționale precum FMI și Banca Mondială.

Guvernele țărilor în dezvoltare sunt cele care vor trebui să determine în ce situații planificarea este preferabilă economiei de piață și invers.

10.4. BRICS

Inițial BRIC (BRICS) nu a fost o organizatie politica sau economica, ci un acronim atribuit de compania de analiza financiara Goldman Sachs, incepand cu 2001 si consacrat o data cu raportul din 2003 al aceleiasi entitati, pentru a desemna grupul de țări format din Brazilia, Rusia, India și China (și din anul 2011 și Africa de Sud).

După reuniunile la nivel înalt de la Ekaterinburg, 16 iunie 2009 și Brasilia, 15 aprilie 2010 și semnalele transmise reciproc de liderii celor mai puternice patru economii emergente, grupul BRIC (BRICS) s-a instituționalizat.

Printre prioritățile grupării se numără:

întărirea rolului G-20 pe scena internațională;

reforma sistemului financiar internațional;

reforma Organizației Națiunilor Unite (ONU), Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internațional (FMI) și Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) în sensul sporirii participăriieconomiilor în dezvoltare la procesul decizional;

realizarea Obiectivelor Mileniului pentru Dezvoltare;

Dezvoltarea durabilă și cooperarea deopotrivă între țările BRICS și între acestea și restul lumii.

In concluzie, ponderea BRICS în economia mondială este substanțială:

43% din populația lumii;

25% din PIB-ul mondial;

18% din comerțul mondial,

atrage 53% din capitalul străin;

participă cu 45% la creșterea economică mondială.

Dincolo de oportunitățile deschise și de potențialul incontestabil existent deoarece:

Țările din acest grup, situate pe aproape toate continentele, vor avea de întâmpinat numeroase provocări deoarece ele nu au decât până la un anumit punct o agendă comună:

India și China sunt atât concurenți cât și aliați strategici, însă India nu privește tocmai cu încredere faptul că cealaltă țară are o armată numeroasă.

Rusia este un mare exportator de energie, în timp ce China importă foarte mult.

Rusia urmărește cu atenție cum influența Chinei în Africa sporește pe zi ce trece.

Brazilia nu se află într-o competiție atât de strânsă cu celelalte țări. dar este situată într-o zonă nu prea comodă.

Într-o accepțiune metaforică se poate spune că fiecare țară BRICS își exercită influența la nivel mondial, în domenii care le pune în valoare potențialul național:

China și-a asumat rolul de bancher global.

Rusia rolulde stație de combustibil.

India pe cel de birou mondial.

Brazilia de furnizor de resurse.

Africa de Sud de porți spre continentul african.

Analize economice recente ale experților de la Goldman Sachs indică potențialul economiei Indiei de a depăși economia Japoniei până în2030 și pe cel al Chinei, de a depăși economia SUA până în 2040. Potrivit acestora, la nivelul anilor 2050, principalele puteri ale lumii ar putea fi:

1. China;

2. SUA;

3. India:

4. Brazilia;

5. Rusia.

6. Africa de Sud

PIB cumulat al țărilor BRICS (în prețuri curente) ar depăși PIB cumulat al țărilor dezvoltate din G-7 (SUA, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și Canada)

10.5. CONFERINȚA ONU PENTRU COMERȚ ȘI DEZVOLTARE – UNCTAD

La începutul anilor ' devenit tot mai pregnantă problema accentuării decalajelor economice între țările avansate din punct de vedere economic și țările în dezvoltare, majoritatea foste colonii care si-au dobândit independența după cel de al doilea război mondial. A devenit tot mai clar faptul că țările în dezvoltare nu pot să-și asigure singure o dezvoltare economică accelerată, care să contribuie la reducerea decalajelor.

La rândul lor țările dezvoltate au înțeles faptul că, fără o dezvoltare economică accelerată a țărilor în dezvoltare, nu își vor putea extinde piețele de desfacere.

În acest context, în anul fost convocată , Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD, care a devenit, ulterior, organ specializat al ONU.

La prima reuniune a UNCTAD au fost depistate și dezbătute problemele țărilor în dezvoltare, printre acestea numărându-se:

problema produselor de bază care dețin cea mai importantă pondere în exportul țărilor în dezvoltare. Prin produse de bază se înțeleg atât materiile prime ca atare, cât și produsele derivate direct din acestea, destinate comerțului (spre exemplu: minereul de fier este o materie primă care poate fi comercializată ca atare în timp ce trestia de zahăr, care este și ea o materie primă, nu poate fi comercializată așa cum este, ci sub formă de zahăr);

problema produselor manufacturate, care dețin o pondere redusă în comerțul țărilor în dezvoltare. Este unanim recunoscut faptul că, tocmai impulsionarea exportului de produse manufacturate ar putea asigura creșterea economică de care aceste țări au nevoie;

problema finanțării ce trebuie acordată de către țările dezvoltate țărilor în dezvoltare, sub formă de donații, împrumuturi oficiale, investiții de capital directe sau de portofoliu.

Conferința s-a încheiat cu adoptarea unui set de recomandări aprobate cu majoritatea de voturi provenind din partea țărilor în dezvoltare. Aceste recomandări nu au fost agreate tocmai de țările dezvoltate care ar fi trebuit să le pună în aplicare. țările dezvoltate au orientat tot mai mult problematica comerțului internațional al țărilor în dezvoltare spre GATT și apoi OMC, UNCTAD rămânând un organism de studiu, de dezbatere, de identificare a problemelor și de sugerare a soluțiilor, care ulterior pot fi adoptate în cadrul unor organizații economice internaționale precum: OMC, FMI, BIRD.

Trebuie de menționat faptul că în cadrul UNCTAD se adoptă recomandări care nu sunt obligatorii decât în măsura în care ele sunt aprobate de guvernele țărilor în cauză, în timp ce în cadrul OMC hotărârile adoptate sunt obligatorii.

Între UNCTAD, ca instituție specializată a ONU în problematica dezvoltării economice și OMC, instituție specializată în problematica comerțului internațional, care nu intră în sistemul ONU, există o permanentă colaborare.

10.5.1. Activitatea UNCTAD în domeniul comerțului cu produse de bază

În cadrul UNCTAD s-a acreditat ideea organizării pieței internaționale a produselor de bază, ceea ce înseamnă stabilirea țărilor producătoare și exportatoare și a cantităților de export în decursul unui an, stabilirea țărilor importatoare și a cantităților de importat în decursul aceleiași perioade, stabilirea unor prețuri minime și maxime în cadrul cărora să se efectueze tranzacțiile comerciale între țările exportatoare și cele importatoare, constituirea unor stocuri tampon (regulatoare), finanțate în special de țările importatoare, care să cumpere marfă de pe piață atunci când prețurile ating pragul minim și să vândă atunci când prețurile ating plafonul maxim.

Prin această organizare s-a urmărit stabilizarea pieței produselor de bază astfel încât țările în dezvoltare să mizeze pe încasări sigure de la export. Stabilizarea pieței produselor de bază urma să fie materializată prin încheierea așa-numitelor acorduri multilaterale pentru diferite produse, cum ar fi: fructe tropicale, zahăr, cafea, cauciuc natural etc., mărfuri ce dețin o pondere importantă în exportul țărilor în dezvoltare. Astfel de acorduri multilaterale au fost negociate în cadrul UNCTAD, dar n-au funcționat așa cum au fost concepute și nu au avut efectul scontat asupra comerțului internațional cu produse de bază.

Contingentarea exporturilor, un alt mecanism de stabilizare a prețurilor produselor primare pe piața mondială, constă în reglementarea cantităților care sunt destinate exportului. Pentru a fi eficiente, contingentele trebuie să se aplice unei părți suficient de mari din comerțul mondial cu produsul în cauză. Acest mecanism prezintă riscul ca, unele țări, exportatoare importante, să se sustragă de la această politică și să vândă pe piețele externe mari cantități de produse la prețuri mai scăzute, fapt care s-a și petrecut deja. De aceea, este necesară aplicarea unui sistem internațional de control instituit pe baza unei strânse colaborări între statele exportatoare și cele importatoare. Împărțirea acestei piețe, deja excedentare, între mai mulți exportatori tinde să suscite conflicte de interese, deoarece fiecare dorește să obțină un contingent maxim.

Mecanismul dominant de stabilizare a prețurilor la produsele de bază pe piața mondială este cel al contingentelor.

10.5.2. Activitatea UNCTAD în domeniul comerțului cu produse manufacturate

Intensificarea exporturilor de produse manufacturate din țările în dezvoltare reprezintă, fără îndoială, una din căile de diversificare a economiilor acestor țări și de accelerare a creșterii lor economice. În acest context a fost lansat conceptul de ajutor prin comerț în completare sau ca substitut al ajutorului financiar, țările dezvoltate au fost de acord să ofere țărilor în dezvoltare preferințe vamale generalizate la importul de produse manufacturate.

Sistemul Generalizat de Preferințe Tarifare (System of Generalized Preferences) – SGP

Acest sistem a intrat în vigoare în anul 1971 și are următoarele caracteristici:

caracterul unilateral al preferințelor, în sensul că acestea sunt acordate benevol de țările dezvoltate țărilor în dezvoltare pe o perioadă de timp delimitată;

caracterul nereciproc al preferințelor, în schimbul acestora țările dezvoltate nu pretind concesii reciproce din partea țărilor în dezvoltare;

caracterul nediscriminatoriu, în sensul că preferințele se acordă tuturor țărilor în dezvoltare al căror statut de țară în dezvoltare este recunoscut de țara donatoare.

Sistemul de preferințe generalizate a contribuit în mare măsură la creșterea exportului de produse manufacturate din țările în curs de dezvoltare și la apariția unor industrii orientate spre export în aceste state.

Cu toate acestea s-au făcut numeroase propuneri, din partea țărilor în dezvoltare, pentru eficientizarea lui, și anume:

extinderea sistemului și asupra produselor primare, preponderente în exportul țărilor în dezvoltare;

„listele de excepții” alcătuite de țările dezvoltate, să fie revizuite în așa fel încât să beneficieze de preferințe mai ales acele produse manufacturate și semifinite care aduc prin export, cele mai însemnate venituri țărilor în dezvoltare;

recurgerea la măsuri de salvgardare de către țările dezvoltate să se facă numai în cazuri de dezorganizare efectivă a piețelor și a unor grave dezechilibre ale balanțelor de plăți externe;

se impune ca toate țările în dezvoltare să beneficieze de avantajele care decurg din aplicarea acestui sistem.

10.5.3. Activitatea UNCTAD în domeniul financiar

Cerința țărilor în dezvoltare în domeniul financiar a fost ca țările dezvoltate să le acorde anual un sprijin financiar, reprezentând cel puțin 1% din PIB-ul lor. Sprijinul financiar urma să constea în ajutoare, împrumuturi, investiții. Acest obiectiv, cu câteva excepții (Franța, datorită raporturilor sale cu fostele colonii), nu a fost îndeplinit de către țările dezvoltate care au considerat mai important ajutorului prin comerț, sub formă de preferințe vamale.

CUVINTE CHEIE:

țări în dezvoltare, orientare industrială, orientare primară, noi state industriale, țările cel mai puțin dezvoltate, strategii de dezvoltare economică, substituirea importurilor, promovarea exporturilor, economie centralizată, economie de piață, produse de bază, produse manufacturate, acorduri pe produse, ajutor prin comerț, preferințe vamale.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Enumerați și explicitați categoriile de țări în dezvoltare.

Enumerați trăsăturile macroeconomice comune țărilor în dezvoltare.

China, țară cu regim comunist, promovează regulile pieței libere pe întregul său teritoriu?

După criteriile ONUDI, Brazilia este inclusă în categoria țărilor în dezvoltare cu orientare industrială sau în categoria țărilor în dezvoltare cu orientare primară?

Enumerați principalele probleme ale țărilor în dezvoltare puse în discuție la prima reuniune a UNCTAD.

Prezentați concepția UNCTAD de organizare a pieței produselor de bază.

Prezentați trăsăturile caracteristice ale Sistemului Generalizat de Preferințe Tarifare – SGP.

CAPITOLUL 11
ASISTENȚA FINANCIARĂ EXTERNĂ PENTRU DEZVOLTARE

Asistența financiară externă pentru dezvoltare a apărut ca o expresie a extinderii și adâncirii continue a cooperării economice dintre toate statele lumii, a preocupării comunității internaționale pentru lichidarea urmărilor subdezvoltării.

11.1. NEVOIA DE ASISTENȚĂ FINANCIARĂ

O trăsătură importantă a țărilor în dezvoltare constă în faptul că ele se sprijină în mare măsură pe intrările de capital străin pentru finanțarea investițiilor interne.

Asistența financiară externă pentru dezvoltare, expresie a extinderii și adâncirii continue a cooperării economice dintre toate statele lumii are următoarele caracteristici:

Efortul propriu pentru dezvoltare, este și trebuie să rămână, un element esențial al creșterii economice a unei națiuni. La acesta se adaugă asistența financiară externă, care nu înlocuiește, ci completează efortul intern. țările în dezvoltare se confruntă cu o contradicție evidentă între necesitățile tot mai mari și posibilitățile limitate de acumulare internă de capital. Cu toate succesele obținute, aceste state sunt încă departe de a fi capabile să-și finanțeze propria dezvoltare economică numai pe baza economiilor interne și, în consecință, aceste state au nevoie de asistență financiară externă. Există o serie de factori independenți de voința acestor state care le diminuează posibilitățile de însușire a valorii adăugate realizate în cadrul național.

Limitarea veniturilor în devize realizate prin exporturi de către statele în dezvoltate, ca urmare a barierelor tarifare și netarifare ridicate de țările dezvoltate, precum și a prețurilor relativ mici pe care aceste state le obțin la export.

Creșterea însemnată și continuă a prețurilor importurilor. Țările în dezvoltare, neavând, în marea majoritate a cazurilor o industrie constructoare de mașini dezvoltată, sunt nevoite să importe tehnologia necesară dezvoltării. În același timp, sub influența societăților transnaționale, prețurile mașinilor, utilajelor, know-how-ului etc. cresc exponențial pe piața internațională, țările importatoare fiind obligate să facă față unor cheltuieli din ce în ce mai mari. Astfel, chiar dacă reușesc să exporte mai mult, ele nu reușesc decât să mențină sau să depășească cu foarte puțin nivelul importurilor anterioare, deși nevoia de importuri este din ce în ce mai mare din perspectiva dezvoltării.

Transferul profiturilor obținute de firmele străine care activează pe teritoriul acestor state, care de cele mai multe ori nu reinvestesc profitul pe plan local.

Factorii proprii țărilor în dezvoltare, cum ar fi unele rămășițe precapitaliste, care limitează dimensiunile pieței interne, atribuind unei însemnate părți a economiei un caracter natural, închis, ca și cauzele de ordin instituțional. În numeroase țări în dezvoltare nu există un sistem financiar-bancar închegat, capabil să mobilizeze operativ resursele financiare locale.

Mai recent, o puternică contradicție între nevoile și posibilitățile de formare de capital se manifestă și în țările foste comuniste din Europa. Această contradicție se datorează în primul rând crizei structurale specifice unei economii centralizat-planificate care și-a dovedit limitele și, în al doilea rând lipsei acute de capital autohton.

Proporțiile nevoilor de asistență externă sunt determinate de măsura rămânerii în urmă a economiilor interne față de volumul necesar de investiții într-o perioadă determinată.

11.2. FLUXURILE DE CAPITAL CĂTRE ȚĂRILE ÎN DEZVOLTARE

Fluxurile financiare către țările în dezvoltare au o structură diversificată. Ponderea cea mai ridicată o dețin fluxurile de investiții care provin din țările dezvoltate, cu economie de piață.

Structura fluxurilor financiare către țările în dezvoltare

Total resurse:

Fluxurile în condiții de favoare:

Ajutor public pentru dezvoltare

bilateral

multilateral

Donații private

Resurse furnizate în condiții de piață:

Din sectorul public

bilaterale

credite la export

alte fluxuri publice

multilaterale

Din sectorul privat

investiții directe și de portofoliu

împrumuturi bancare

obligațiuni

Din practică rezultă că ajutorul public pentru dezvoltare se apropie în cea mai mare măsură de cerințele unei finanțări reale a țărilor în dezvoltare. Acesta constă din donații (deci fonduri nerambursabile) și din împrumuturi publice (la care au importanță: mărimea ratei dobânzii, termenul de rambursare totală, termenul de grație).

De multe ori ajutorul public de dezvoltare a fost condiționat de clauze economice și politice: țările beneficiare au fost, adeseori, nevoite să cumpere mărfuri de pe piața țării donatoare.

În măsura în care exporturile țării donatoare, stimulate artificial, înlocuiesc pe piața țării beneficiare exporturile normale ale unei țări terțe, se produce fenomenul de „deviere de comerț”, fenomen nociv pentru economia mondială, deoarece exporturile unei țări se substituie exporturilor altei țări, nu pentru că ar fi mai competitive, ci pentru că sunt favorizate în mod arbitrar.

La nivelul Resurselor furnizate în condiții de piață se constată creșterea rapidă a importanței împrumuturilor acordate de băncile comerciale transnaționale. Acest fenomen se află la baza declanșării crizei datoriei externe a țărilor în dezvoltare.

Investițiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare necreatoare de datorie. Ele reprezintă, în prezent, principala sursă de finanțare internațională a țărilor în dezvoltare și în tranziție. În majoritatea cazurilor, aceste investiții urmăresc exploatarea unei resurse locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piața mondială și a obținerii unui profit.

Tot din categoria resurselor externe acordate țărilor în dezvoltare, în condiții de piață fac parte și Creditele la export. Trebuie precizat, însă că, scopul lor nu este stimularea țărilor sărace, ci promovarea exporturilor țărilor bogate. În general, dobânzile percepute pentru astfel de credite sunt superioare dobânzilor practicate pe piață, în plus, țările în dezvoltare se văd obligate să plătească pentru echipamentele importate prețuri care, de multe ori, depășesc prețurile mondiale.

În ce privește Emiterea de obligațiuni, această formă de împrumut pe piețele internaționale de capital, este foarte puțin utilizată, țările în dezvoltare nefiind considerate suficient de solvabile pe piața obligațiunilor pentru a putea efectua plasamente importante. Totuși, emisiunile de obligațiuni reprezintă un sistem de finanțare a dezvoltării preferabil împrumuturilor bancare, corespunzând în măsură mai mare nevoilor de finanțare pe termen mediu și lung.

Țările în dezvoltare se împrumută adeseori Internațional (FMI) și (BM), precum și de la guvernele altor țări. Astfel de împrumuturi se fac la dobânzi sub nivelul pieței.

Finanțările financiare mai pot fi grupate în:

finanțări financiare, care se rambursează împreună cu dobânda, indiferent de starea economică a țării care s-a împrumutat, cum sunt: creditele bancare, obligațiunile și împrumuturile oficiale;

finanțări nefinanciare, respectiv investiții de portofoliu sau investiții directe, care se recuperează în funcție de randamentul investiției.

Asistența financiară externă are două categorii de efecte asupra creșterii economice:

Efect amplificator – generat de utilizarea resurselor externe atrase.

Efect limitativ – produs de diminuarea resurselor interne, ca urmare a rambursării creditelor care au generat efectul amplificator, cât și a dobânzilor la aceste credite.

Se poate concluziona că numai o parte a fluxurilor de capital către țările în dezvoltare a prezentat un ajutor financiar efectiv. În cele din urmă s-a produs o inversare a fluxurilor financiare internaționale, ieșirile nete de capital din țările în dezvoltare către țările dezvoltate fiind tot mai evidente.

11.3. DATORIA EXTERNĂ A ȚĂRILOR ÎN DEZVOLTARE

Guvernele țărilor în dezvoltare sunt responsabile pentru rambursarea împrumuturilor sub formă de obligațiuni, credite bancare sau împrumuturi oficiale. Ele răspund, de asemenea, de rambursarea creditelor financiare care au fost garantate guvernamental.

Investițiile directe și investițiile de portofoliu, precum și creditele comerciale (dacă nu sunt garantate de stat) nu intră în responsabilitatea de rambursare a guvernului și nici în volumul datoriei externe oficiale a țării în cauză.

Datoria oficială plus datoria privată reprezintă gradul total de îndatorare a țării față de exterior.

În anii '80, datoria externă a țărilor în dezvoltare a crescut spectaculos, depășind în 1986 pragul de 1000 de miliarde de dolari. În aceeași perioadă, serviciul datoriei externe a urmat o curbă accentuat ascendentă.

Deceniul 1991 – însemnat o nouă creștere a datoriei externe în Africa, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu și o ușoară scădere în America Latină. Cu toate anulările de care au beneficiat, țările africane au acumulat în continuare arierate la plăți. În 1994, Mexicul cunoaște încă o criză a datoriei externe, după încetarea oricărui vărsământ în contul serviciului datoriei, în 1982. Țările din Asia de Sud-Est intră într-o criză a plăților externe, în 1997, care pune capăt unei perioade în care creșterea a fost stimulată prin supraîndatorare. În anul 2000, acest grup de țări avea o datorie externă care reprezenta 60% din PIB.

În ce privește serviciul datoriei externe al țărilor în dezvoltare, acesta a crescut, în perioada 1998 – 2008, într-un ritm mai moderat decât în perioada precedentă.

Serviciul datoriei externe reprezintă datoria de restituit la nivelul unui an, respectiv, rate scadente plus dobânzi.

Volumul datoriei externe este influențat de rata dobânzii și cursul de schimb, de regulă al dolarului. Dacă rata dobânzii crește și dolarul se apreciază, crește și nivelul serviciului datoriei externe. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când exporturile țărilor în curs de dezvoltare se realizează în alte valute decât USD, iar prețurile internaționale ale produselor pe care le exportă nu cresc corespunzător cu rata dobânzii și cursul de schimb al USD.

Volumul uriaș al serviciului datoriei externe a condus unele țări în dezvoltare în situația de încetare de plăți, ceea ce a generat crize financiare internaționale: Argentina, Mexic, țările din Asia de Sud-Est, Federația Rusă, Brazilia. Soluțiile într-o astfel de situație sunt:

excluderea țării aflate în încetare de plăți din comerțul internațional;

reeșalonarea datoriei țării în cauză pe o perioadă mai îndelungată;

reducerea sau anularea datoriei.

Prima soluție poate conduce la o serioasă instabilitate economică și politică în țara debitoare, iar dacă aceasta are o anumită pondere în economia mondială repercursiunile pot fi resimțite și pe plan internațional.

Cea de a doua soluție, care oferă o anumită perspectivă țării debitoare, presupune o colaborare internațională, un management al datoriei și serviciului datoriei externe.

11.4. MANAGEMENTUL CRIZEI DATORIEI EXTERNE

Criza datoriei externe din Argentina din impulsionat formarea Clubului de , compus din reprezentanți ai guvernelor principalelor țări creditoare, pentru negocieri cu țara debitoare, în vederea rezolvării crizei datoriei externe (reeșalonare, diminuare, anulare etc.).

Clubul de nu are o componență fixă, participând, după caz, țările creditoare interesate în relațiile cu țara debitoare. Conducerea sa este asigurată de Ministrul de Finanțe al Franței.

Un principiu important al negocierilor de reeșalonare al Clubului de este aplicarea unui tratament simetric față de toți creditorii.

În raport cu structura datoriei externe, la negocierile privind rezolvarea crizei datoriei externe (reamenajare, după unii autori) participă, fie Clubul de , fie comitetul băncilor private (așa numitul Club de ) pe de o parte, țara debitoare în cauză și Fondul Monetar Internațional, pe de altă parte.

Fondul Monetar Internațional, pe lângă acordarea împrumuturilor pentru echilibrarea balanței plăților externe, s-a implicat și în problema datoriei externe, acordând țărilor care-și reeșalonează datoria externă credite, cu condiția aprobării unui program de stabilizare macroeconomică.

Printre condițiile puse de FMI la acordarea creditelor se regăsesc:

stimularea exportului și reducerea soldului contului curent;

eliminarea subvențiilor;

majorarea impozitelor;

controlul strict al salariilor în industriile deținute de guvern;

creșterea prețurilor la produsele și serviciile livrate de firmele cu capital public.

De asemenea, uneori este necesară devalorizarea monedei naționale pentru atingerea cursului de echilibru și liberalizarea în continuare a acestuia.

Deși aceste măsuri sunt nepopulare, guvernele țărilor debitoare privesc costul cooperării cu FMI ca fiind preferabil față de costul încetării plăților externe și izolării în planul comerțului internațional.

Rambursarea integrală a datoriei externe; Planul Brady

Persistența problemei datoriei externe a determinat autoritățile americane să inițieze în 1989 Planul Brady, care se bazează pe prezumția că nu este posibilă o rambursare integrală de către țările în dezvoltare a datoriei externe.

Acest plan cuprinde trei părți:

Prima parte: băncile comerciale sunt chemate să ofere o paletă mai largă de soluții privind sprijinul financiar, inclusiv să facă efortul de reducere a datoriei și serviciului datoriei și să acorde noi credite.

A doua parte: FMI și Banca Mondială sunt chemate să ofere finanțare pentru reducerea datoriei și serviciului datoriei, inclusiv prin garantarea unor noi emisiuni de obligațiuni de către țările în dezvoltare.

A treia parte: FMI este chemat să modifice practica de amânare a propriilor împrumuturi până ce băncile comerciale nu își soluționează propriile angajamente de creditare.

Reduceri în condiții de piață a datoriei externe

Un mesaj clar al Planului Brady a fost acela ca datoria să fie redusă prin tranzacții comerciale valutare de piață.

Astfel, începând cu anul 1983 s-a dezvoltat o piață pe care sunt vândute titluri de creanțe asupra țărilor în dezvoltare, cele mai îndatorate. Aceste titluri sunt deținute mai ales de bănci private.

Tranzacțiile se bazează pe prețul de piață al datoriei, care este mult mai scăzut decât valoarea ei. Datoria fiecărei țări cotează în mod diferit pe piață. Organisme financiare specializate publică periodic aceste cotații pentru datoria fiecărei țări în parte. Cotația pentru datoria externă a unei țări variază în funcție de aprecierea privind capacitatea de rambursare pe care o are fiecare țară în parte și de perspectivele evoluției economice a acestora.

Prețul de piață al datoriei pe piața secundară se determină în funcție de procentul pe care investitorii străini speră să-l obțină din creditul pe care l-au acordat.

Diverse metode de reducere și lichidare a datoriei externe

Sistemul buyback (răscumpărare) – o țară datoare poate să își cumpere propria datorie la prețul de piață.

Cumpărarea datoriei de către o țară terță.

Alte modalități de cumpărare a datoriei externe:

datorie contra acțiuni – un cumpărător străin, de regulă o societate transnațională, cumpără datoria unei țări pe piața secundară la un preț redus, și o revinde țării titulare contra moneda națională a țării respective. Cumpărătorul străin investește banii în economia țării în cauză. Rezultatul este că acea țară își transformă datoria externă în creanțe în acțiuni.

datorie contra datorie – constă în a înlocui datoria veche cu una nouă, cu obligația de a o plăti integral, dar înainte de a plăti datoria veche.

CUVINTE CHEIE:

asistență financiară externă pentru dezvoltare, fluxuri financiare în condiții de favoare, resurse financiare furnizate în condiții de piață, ajutor public de dezvoltare, efect amplificator, efect limitativ, datorie externă, grad de îndatorare, serviciul datoriei externe, criza datoriei externe.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Enumerați cauzele independente de statele în dezvoltare care le diminuează posibilitățile de însușire a valorii adăugate realizate în cadrul economiilor lor naționale.

Enumerați cauzele proprii țărilor în dezvoltare sau țărilor slab dezvoltate, generatoare de datorie externă.

Care sunt fluxurile care domină structura fluxurilor financiare către țările în dezvoltare?

Ce caracteristică importantă pentru economia țărilor în dezvoltare au investițiilor directe străine?

Care sunt factorii care au contribuit la creșterea în ritm rapid a datoriei externe a țărilor în dezvoltare?

6. Enumerați participanții la negocierile privind reamenajarea datorie externe.

CAPITOLUL 12
FLUXURILE COMERCIALE ȘI FINANCIARE INTERNAȚIONALE

Fluxurile economice mondiale au cunoscut, cu mici exceptii, o dinamică accentuat ascendentă în a doua parte a secolului XX și începutul secolului XXI, fiind direct influențate atât de factori de ordin politic, cât și de factori de ordin economic Dintre aceștia din urmă, un rol important l-a jucat revoluția științifico-tehnică care a determinat dezvoltarea cantitativă și, mai ales, calitativă a activității economice la nivel mondial, adâncirea diviziunii internaționale a muncii, perfecționarea rețelelor de comunicare etc.

În același timp, fluxurile economice mondiale reflectă modificările survenite în raporturile de forțe între statele lumii. Astăzi, ele reflectă menținerea unor importante decalaje de dezvoltare economică între țări și regiuni, decalaje care influențează considerabil dinamica și structura circuitului economic mondial.

12.1. FLUXURILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Fluxurile comerciale internaționale au o serie de trăsături cu caracter general, care se regăsesc pe toată perioada de evoluție a comerțului exterior, din momentul în care acesta se transformă într-un flux economic la scară mondială și până astăzi.

Trăsături cu caracter general ale fluxurilor comerciale internaționale

Comerțul internațional este un flux dinamic.

Fluxurile comerciale internaționale au evoluții diferite de la an la an, în funcție de un complex de factori economici, politici și sociali.

În anul 2013 comerțul internațional cu mărfurii a crescut cu 2%, cifrându-se la 18.816 miliarde USD, în timp ce comerțul internațional cu servicii a crescut cu 6%, ajungând la 4.645 miliarde USD. În anul de referință, China a reprezentat cel mai mare exportator de mărfuri al lumii, cu un volum total al exporturilor de 2.210 miliarde USD, urmată de Statele Unite ale Americii, cu un volum de 1.580 miliarde USD și de Germania, cu 1.453 USD. Din totalul exporturilor mondiale de mărfuri, 52% aparțin țărilor dezvoltate și 44% țărilor în dezvoltare. La importul de mărfuri, primul loc este deținut de Statele Unite ale Americii, cu un volum total de 2.330 miliarde USD, urmate de China, cu 1.950 miliarde USD și Germania, cu 1.190 miliarde USD. În ce privește comerțul cu servicii, în anul 2013, la export, locul întâi a fost ocupat de SUA, cu 662 miliarde USD, al doilea, de Marea Britanie, cu 293 miliarde USD, iar al treilea de Germania, cu 286 miliarde USD. În același an, cei mai mari importatori de servicii comerciale la nivel mondial, au fost: SUA, cu 432 miliarde USD, China, cu 329 miliarde USD și Germania, cu 317 miliarde USD.

Între anii 2010-2012, atât comerțul internațional cu mărfuri, cât și cel cu servicii au intrat, după căderea dramatică din anul anterior, într-un proces de redresare lentă, înregistrând creșteri moderate.

Într-o abordare dinamică, trebuie subliniat faptul că, până la momentul declanșării crizei economice mondiale (septembrie 2008), shimburile comerciale internaționale au înregistrat, timp de 20 de ani, consecutiv, creșteri anuale constante, sistuate la un nivel mediu anual de 6%, după care, în anul 2009, a intrat în colaps datorită efectelor pe care criza economico-financiară mondială, care a acționat în forță la sfârsitul anului 2008 și în cea mai mare parte a anului 2009, le–a generat asupra schimburilor comerciale internaționale. Aceasta a determinat o diminuare fără precedent a volumului comerțului internațional, până la un nivel de 12.100 miliarde USD (valoare nominală – se iau în considerare variațiile efective ale prețurilor internaționale și ale cursurilor de schimb), în cazul exporturilor de bunuri și respectiv până la un nivel de 3.300 miliarde USD (valoare nominală), în cazul exporturilor de servicii comerciale. În termeni relativi, nivelurile menționate mai sus au reprezentat scăderi cu 23%, în cazul exporturilor mondiale de bunuri și cu 13%, în cazul exporturilor mondiale de servicii comerciale (prima diminuare a indicelui anual de creștere din anul 1983 încoace).

Conform opiniilor specialiștilor OMC, reculul comerțului internațional, în anul 2009, poate fi atribuit, în principal, acțiunii următorilor factori, decurgând din recesiunea economică și financiară mondială:

Diminuarea masivă a cererii pe plan mondial, determinată de reducerea veniturilor consumatorilor pe fondul crizei economice, fenomen amplificat de structura pe produse a cererii și de faptul că diminuarea a apărut simultan în practic toate regiunile lumii. Astfel, în condițiile reducerii disponibilităților financiare ale consumatorilor, aceștia s-au orientat într-o mare măsură spre realizarea de economii, prin amânarea înlocuirii bunurilor de consum îndelungat, precum și a tehnologiilor pentru producție. La aceasta se adaugă și disponibilitatea redusă a sistemului mondial de credite comerciale.

Impactul reducerii cererii pentru bunuri de consum îndelungat și pentru mașini și utilaje pentru producție asupra piețelor furnizoare de materii prime pentru fabricarea acestora, în special piața produselor metalurgice. La prăbușirea pieței produselor metalurgice, un rol important l-a jucat și criza profundă din sectorul construcțiilor civile și industriale, alt domeniu mare utilizator în domeniu.

Efectul structurii comerțului internațional asupra dinamicii acestuia, în condițiile în care grupele de produse cele mai afectate de criză, ca de exemplu bunurile de consum îndelungat și mașinile și echipamentele, dețin o pondere importantă în cadrul schimburilor comerciale internaționale. De menționat că, ponderea acestor grupe de produse în cadrul comerțului internațional este net superioară participării acestora la formarea PIB-ului mondial, lucur care explică într-o mare măsură scăderea mult mai accentuată a ritmului de creștere a schimburilor comerciale internaționale, în anul 2009, comparativ cu diminuarea PIB-ului mondial, în același an. Astfel, în anul 2009, conform aprecierilor OMC, ritmul mediu anual înregistrat de exportul mondial de bunuri (-23%), s-a situat net sub nivelul ritmului mediu anual de creștere a PIB-ului (-0,8%) la nivelul întregii lumi.

Impactul existenței rețelelor mondiale de comercializare concretizat în efectul multiplicator asupra nivelului comerțului internațional al dublei înregistrări în statisticile naționale de comerț exterior. Astfel, în condițiile în care, anumite produse traversează mai multe frontiere naționale în timpul procesului de fabricație, până se ajunge la obținerea produsului final, diminuarea cererii pentru bunul respectiv are un efect multiplicat asupra cifrelor aferente activității de comerț exterior la nivel mondial.

Caracterul de simultaneitate a diminuării exportului și importului, scăderea afectând, practic toate țările lumii în același timp. Este de la sine înțeles faptul că, diminuarea comerțului internațional ar fi fost mai modestă în cazul în care scăderea schimburilor comerciale într-o anumită zonă a lumii ar fi fost compensată de majorarea schimburilor comerciale internaționale într-o altă zonă. Acest fenomen este atribuit extinderii rețelelor mondiale de comercializare și a exploziei tehnologiei informatice, ceea ce permite producătorilor dintr-o anumită zonă a lumii să răspundă aproape instantaneu cererii provenind dintr-o altă regiune.

De menționat este faptul că, în anul 2009, practic toate țările și regiunile lumii au înregistrat, într-o măsură mai mică sau mai mare, diminuări ale nivelului exportului, comparativ cu anul precedent. În acest sens, pot fi relevate scăderile semnificative înregistrate de exportul de bunuri (în expresie nominală) în cazul Canadei (-31%), al Japoniei (-26%), al ansamblului țărilor Uniunii Europene
(-23%) și al SUA (-18%). Dintre țările cu o prezență semnificativă în cadrul exportului mondial de bunuri, diminuarea cea mai redusă, de numai 16%, a nivelului livrărilor pe piața internațională (în expresie nominală), în anul 2009 comparativ cu anul precedent, a fost înregistrată în cazul Chinei. La nivelul anului 2009, ierarhia principalelor cinci țări exportatoare ale lumii s-a prezentat astfel: China (1202 miliarde USD; 9,9% din total mondial), Germania (1121 miliarde USD; 9,2%), SUA (1057 miliarde USD; 8,7%), Japonia (581 miliarde USD; 4,8%), Olanda (499 miliarde USD; 4,1%). În ceea ce privește importurile mondiale, ierarhia principalelor cinci țări cu volumul valoric cel mai ridicat al achizițiilor de pe piața internațională s-a prezentat, în anul 2009, după cum urmează: SUA (1604 miliarde USD; 13,0% din totalul mondial), China (1006 miliarde USD; 8,1%), Germania (931 miliarde USD; 7,5%), Japonia (551 miliarde USD; 4,4%), Franța (551 miliarde USD; 4,4%).

Diversificarea continuă a comerțului internațional.

Structura pe produse a comerțului internațional se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite la nivelul diviziunii internaționale a muncii. Accentul se pune din ce în ce mai mult, pe produsele manufacturate, mai ales pe produsele aparținând tehnologiei de vârf.

Cele mai importante segmente ale pieței internaționale sunt deținute în prezent de: autovehicule, petrol brut, produse petroliere, avioane, computere, tranzistori, echipamente de telecomunicații etc.

În perioada postbelică, ritmul de diversificare a comerțului internațional s-a accentuat. La intervale scurte de timp apar noi piețe: a calculatoarelor, a microprocesoarelor etc. În prezent asistăm la extinderea pieței internaționale a roboților industriali, a sateliților artificiali etc. Creșterea comerțului invizibil
într-un ritm mai ridicat decât cel al ansamblului comerțului exterior mondial este expresia tendinței de modernizare a structurii comerțului internațional.

Creșterea importanței țărilor dezvoltate în comerțul mondial.

Întreaga istorie a comerțului modern demonstrează că, în permanență, primul loc pe piața mondială a fost deținut de o mare putere industrială. La început a fost Anglia, care a jucat mult timp rolul de atelier industrial al lumii capitaliste. Ulterior acest loc a fost și este deținut de Statele Unite ale Americii. Evoluția postbelică nu a modificat această tendință, ci a amplificat-o, țările cu o industrie puternică deținând cea mai mare parte a exporturilor mondiale.

În anul 2009, țările dezvoltate dețineau cca. 70% din exporturile mondiale, iar țările în dezvoltare cca. 30%.

Comerțul internațional nu joacă același rol pentru toate țările industrializate. În special în țările industrializate mici, ponderea exporturilor în PIB este ridicată, ea situându-se la aproximativ: 63% în Irlanda; 69% în Belgia; 89% în Luxemburg, în anul 2009. La cealaltă extremă se situează țările dezvoltate mari, cu resurse interne bogate, cu o piață internă mare, pentru care ponderea exporturilor în PIB este, relativ, mai mică: 11% în SUA; 18% în Australia, în același an.

În țările în dezvoltare rolul comerțului exterior este diferit funcție de structura economică a acestor țări. În concluzie, dependența economiilor naționale față de comerțul exterior este diferită.

Înrăutățirea condițiilor în care se realizează schimburile comerciale între țările în dezvoltate și cele dezvoltate.

Condițiile în care se realizează schimburile comerciale – terms of trade – exprimă relațiile comerciale între diverse economii naționale sau grupe de țări. Aceste condiții depind de structura exporturilor și a importurilor, de prețurile acestora, de nivelul productivității muncii etc. În statisticile ONU, acest indicator se calculează ca un raport între indicele valorii unitare a exporturilor și indicele valorii unitare a importurilor. Aceste condiții s-au deteriorat continuu în ultimii ani, ceea ce demonstrează existența unor schimburi nefavorabile pentru țările în ale căror exporturi predomină produsele primare.

Cauza acestei evoluții constă în tendința de rămânere în urmă a prețurilor produselor primare, cu excepția materiilor prime minerale, mai ales a petrolului, în raport cu evoluția prețurilor produselor manufacturate. În consecință, pentru o cantitate egală de produse exportate în perioade diferite, țările în dezvoltare vor obține, în perioada posterioară, o cantitate mai mică de produse industriale, comparativ cu perioada anterioară.

Comerțul internațional a cunoscut în permanență îngrădiri de ordin tarifar și netarifar.

Așa cum s-a arătat anterior, obstacolele tarifare includ taxele vamale percepute asupra mărfurilor cu ocazia trecerii prin vama unei țări. Aceste taxe duc la creșterea prețului de vânzare al mărfurilor respective. Obstacolele netarifare sunt foarte numeroase și au o rază de acțiune mai mare. Printre cele mai cunoscute obstacole tarifare sunt: restricțiile cantitative la import, taxele de prelevare a diferențelor dintre prețul intern și prețul de import (mai mic) pentru același produs, taxe fiscale, măsuri privind normele obligatorii de calitate la importul mărfurilor etc. Existența obstacolelor netarifare împiedică sau limitează comerțul cu anumite categorii de produse.

Cu toate că, liberalizarea comerțului internațional reprezintă, astăzi, o dominantă a economiei mondiale, comerțul exterior al statelor lumii este încă îngrădit de o serie de obstacole tarifare și, mai ales, netarifare.

Trăsături particulare actuale ale fluxurilor comerciale internaționale

În afara trăsăturilor de ordin general, trebuie menționate o serie de trăsături particulare ale comerțului internațional care se manifestă cu acuitate în perioada actuală:

Tendința de instituționalizare a schimburilor comerciale internaționale.

În scopul promovării comerțului mondial și al reglementării modului său de desfășurare au fost create o serie de instituții, astfel:

Instituții din sistemul Națiunilor Unite: Acordul General pentru Tarife și Comerț – GATT, transformat ulterior în Organizația Mondială a Comerțului – OMC, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD.

Organizații internaționale pe produse primare ale producătorilor și consumatorilor.

Organizații economice integraționiste interstatale care urmăresc pe plan comercial desființarea barierelor vamale din interiorul organizației, reglementarea prețurilor, elaborarea unei politici vamale comune în relațiile externe.

Apariția acestor organizații a determinat o accentuare a tendinței de regionalizare a comerțului internațional, fapt dovedit de creșterea mai rapidă a schimburilor între țările membre, decât ale acestora cu terții.

Tendința de tripolizare a schimburilor comerciale internaționale.

Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și Japonia au ajuns, de-a lungul timpului, să totalizeze mai mult de jumătate din valoarea schimburilor economice mondiale. Astăzi, China, prin activitatea deosebit de susținută la nivelul exporturilor, a devenit primul exportator mondial.

Internalizarea comerțului mondial

Acest fenomen a apărut ca urmare a creșterii importanței societăților transnaționale în viața economică internațională, a dezvoltării comerțului intern dintre filialele acestor societăți, care sunt situate în țări diferite.

Tendința de omogenizare a structurii schimburilor dintre țările dezvoltate.

În comerțul reciproc dintre aceste state este de remarcat creșterea produselor similare din aceeași categorie. Cu toate că, la nivelul acestor economii diversificarea este continuă, ea se produce în direcții și domenii asemănătoare.

12.2. EVOLUȚIA PREȚURILOR PE PIAȚA MONDIALĂ

La nivelul economiei mondiale se remarcă o tendință de creștere a prețurilor pe piața mondială. Acest fenomen are o bază obiectivă, în măsura în care reflectă o creștere a valorii internaționale a mărfurilor.

De asemenea, trebuie remarcată intensificarea fără precedent a ritmului de apariție a unor noi produse, tot mai complexe, care înglobează o valoare adăugată din ce în ce mai ridicată, pe piața mondială. În același timp, produsele tradiționale, rămase în circuitul economic mondial, includ, de la o perioadă la alta, componente tot mai elaborate și chiar unele componente noi.

Valoarea materiilor prime, atât a celor agricole cât și a celor minerale, este, de asemenea, în creștere, ca urmare a exploatării resurselor mai puțin eficiente, determinată de creșterea cererii mondiale.

La toate acestea se adaugă factorii care exercită presiuni inflaționiste asupra prețurilor mondiale.

Mecanismele de formare a prețurilor internaționale

Pentru piețele majorității produselor agroalimentare și a unor produse de origine animală, cel mai răspândit mecanism de formare a prețurilor pe piața mondială este cel caracteristic burselor internaționale de mărfuri. La aceste burse cotează mărfurile fungibile, omogene. Cele mai importante dintre aceste burse se găsesc în SUA (Chicago – cereale, carne; New York – cafea, zahăr etc.), în Anglia (London Metal Exchange) și fiind piețe libere, prețurile (cotațiile) se fixează prin licitații, reflectând jocul liber al cererii și ofertei. Nivelul prețului la bursa internațională reprezintă sinteza cererii și ofertei pentru o anumită marfă de pe principalele piețe naționale, fiind reprezentativ pentru situația globală.

Un alt mecanism de formare a prețurilor este cel specific acordurilor internaționale pe produse primare. Participanții, producători și consumatori, cad de acord asupra cotelor de produse și asupra prețurilor de vânzare. Se fixează două limite în cadrul cărora prețul poate oscila liber. În cazul depășirii acestor limite se intervine, fie asupra ofertei (prin contingentarea exporturilor), fie asupra cererii (prin stocuri internaționale regulatoare), după caz. Prețurile pot varia între două limite fixate în prealabil. Unele acorduri, spre exemplu cel al cafelei, se ghidează în fixarea prețului indicativ după cursurile înregistrate la bursele internaționale de mărfuri.

Pentru o mare parte a materiilor prime minerale (cupru, minereuri strategice etc.), prețurile sunt fixate de societățile transnaționale care, prin filialele lor controlează extracția acestor materii prime. Ca urmare, pe piețele respective acționează mecanismul prețului conducător, preț stabilit de firme care domină piața și în funcție de care se orientează și ceilalți producători.

Același mecanism caracterizează majoritatea piețelor produselor manufacturate. Sunt însă și situații în care, pe aceste piețe, concurența se manifestă din plin lăsând liber jocul cererii și al ofertei. Pentru astfel de cazuri, mecanismul caracteristic este formarea prețurilor prin licitații internaționale (importurile complexe, obiective la cheie).

În concluzie, pe piața mondială există concomitent, mai multe mecanisme de formare a prețurilor, în funcție de specificitatea cererii și ofertei pe diferite segmente de piață. Aceste mecanisme nu sunt imuabile, ele schimbându-se în raport cu modificarea condițiilor pieței.

12.3. FLUXURILE INTERNAȚIONALE DE CAPITAL

Fluxurile internaționale de capital au început să le întreacă în importanță pe cele comerciale din momentul în care capitalismul a devenit un sistem economic mondial. Participanții la economia mondială prin investiții sau împrumuturi de capital sunt numai statele care au ajuns la un înalt grad de dezvoltare.

Fluxurile internaționale de capital au o mișcare caracteristică, acestea pornesc dintr-o anumită țară, fiind direcționate către o altă țară, fără a declanșa, în același timp, o mișcare în sens invers, în contrapartidă. Neavând o contrapartidă pe moment, ci una ulterioară, fluxurile internaționale de capital au un caracter de transfer.

Mișcarea internațională de capital poate fi un fenomen de sine stătător, autonom, cu cauze proprii sau ea poate reprezenta numai o verigă intermediară într-un lanț de operațiuni financiare, atunci când este indusă de cauze exterioare.

Fluxurile internaționale de capital sunt generate de tranzacții pe termen lung (până la 20 de ani), mediu (între 5-7 ani) și scurt (mai mici de 5 ani).

Fluxurile internaționale de capital pe termen lung îmbracă, îndeosebi, forma investițiilor directe sau de portofoliu ca și forma unor împrumuturi. Investițiile de portofoliu și împrumuturile externe pot fi făcute și pe termen mediu.

Fluxurile internaționale de capital pe termen scurt sunt rezultatul operațiunilor speculative cu capitaluri flotante aflate în căutare de plasamente pe perioade reduse de timp, funcție de ratele dobânzii sau de variațiile cursurilor de schimb valutar. Majoritatea acestor operațiuni sunt efectuate de bănci transnaționale.

Operațiunile internaționale cu capital pe termen lung, respectiv investițiile de portofoliu, se realizează pe piețele financiare. Bursele de valori reprezintă piețe unde sunt negociate titlurile de valoare, respectiv, acțiunile și obligațiunile. Fiecare bursă utilizează indici valorici proprii. Operațiunile internaționale cu capital pe termen scurt se realizează pe piețele valutare. Trebuie subliniat faptul că, în prezent, o parte tot mai mare a tranzacțiilor financiare nu mai este determinată de tranzacțiile comerciale, cele două laturi ale economiei mondiale, cea reală (bunuri și servicii) și cea financiară (simbolică sau nominală) tinzând să fie din ce în ce mai puțin interdependente. Economia financiară internațională are o tendință de autonomizare.

În același timp, la nivelul fluxurilor financiare internaționale se înregistrează o creștere a rolului organizațiilor economice internaționale. Alături de fluxurile financiare de origine privată sau statală apar cele care au drept sursă organizații internaționale (FMI, Banca Mondială), organizații economice interstatale (UE, NAFTA) etc.

Orientarea fluxurilor financiare internaționale este, în principal, Nord-Nord, dar, în ultima perioadă de timp au apărut importante fluxuri Sud-Sud ca urmare a cooperării dintre țările arabe, exportatoare de petrol și țările în dezvoltare.

CUVINTE CHEIE:

termeni de schimb, îngrădiri de ordin tarifar și netarifar, instituționalizarea schimburilor economice internaționale, tripolizarea comerțului internațional, internalizarea comerțului mondial, prețuri mondiale, burse internaționale de mărfuri, prețul conducător, licitații internaționale, fluxuri internaționale de capital, piețe financiare, burse de valori, piețe valutare.

PROBLEME ȘI ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

Enumerați trăsăturile cu caracter general ale fluxurilor comerciale internaționale.

Explicați în ce constă tendința de internalizare a comerțului mondial.

Explicați tendința de omogenizare a structurii schimburilor comerciale dintre țările dezvoltate.

Enumerați cele mai importante mecanisme de formare a prețurilor internaționale.

Ce tip de state participă activ la fluxurile internaționale de capital?

Care sunt piețele specifice pentru operațiunile internaționale cu capital?

Dinamica exportului mondial de bunuri și servicii, în perioada 2005-2013

(în expresie nominală)

Sursa: Date OMC – 2014

Dinamica exportului mondial, în anii 1998-2013

Indici anuali (anul precedent = 100%)

Sursa: Date OMC, FMI

CAPITOLUL 13
GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE

13.1. CONCEPTUL DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI MONDIALE

Aproape 50 de ani, omenirea a trăit în trei lumi diferite: țările cu o economie de piață dezvoltată, țările în dezvoltare și țările cu un sistem economic hipercentralizat. În prezent, aceste lumi se apropie una de alta, barierele dintre ele reducându-se și eliminându-se treptat, economiile lor naționale fiind tot mai legate între ele în cadrul sistemului economic internațional.

Astăzi, ne îndreptăm spre un nou sistem economic mondial global, în care interdependența economică dintre țări reprezintă elementul esențial.

Globalizarea este fenomenul care a cunoscut o intensificare fără precedent în ultimii ani, constituind, probabil, cel mai important proces economic care a marcat sfârșitul de secol și de mileniu și reprezintă, în esență, procesul de întrepătrundere tot mai accentuată între economiile naționale, de realizare a unei piețe de dimensiuni mondiale.

Sub aspect teoretic, globalizarea poate fi definită ca fiind "un proces de mare amploare, de integrare la nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de resurse energetice, materii prime și materiale, cât și cele de produse finite), financiare, monetare, în cadrul unor piețe specializate, de mari dimensiuni, de liberalizare în toate sensurile a fluxurilor de persoane și populații, fără a mai întâmpina restricții de nici o natură și sub nici un pretext, democratizarea fluxurilor de informații, inclusiv de informații științifice și tehnologice, la care să se asigure un acces mai ușor și mai puțin costisitor tuturor țărilor lumii, ca la un patrimoniu comun al umanității, în paralel cu procesul de integrare politică în structuri flexibile, care să nu aducă atingere caracterului specific național, în climatul mondial de securitate garantat de ONU".

Globalizarea deși este prezentată ca un proces specific sfârșitului de secol și de mileniu, are însă o istorie ceva mai îndelungată. Formele sale de început sunt puse în legătură cu constituirea rețelelor de comerț din epoca medievală, aprovizionarea orașelor impusă de necesitățile de lungă durată a localnicilor, a intensificat nevoia pentru export, cu timpul schimburile comerciale au devenit tot mai complexe și mai organizate, iar impactul lor asupra economiilor naționale a fost unul pozitiv deoarece a antrenat fluxuri economice, financiare, umane și concurențiale. După unii autori, procesul de globalizare își are originea, încă din perioada marilor descoperiri geografice respectiv, secolele XV-XVII.

Globalizarea este un concept foarte des utilizat pentru caracterizarea stării actuale a economiei mondiale, dar acest concept este înțeles diferit de cei care îl caracterizează ca fenomen. Unii îl percep ca pe o uniformizare completă, alții dinpotrivă ca pe o diversificare de proporții bazată pe diversificarea unor reguli și principii comune.

Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Astăzi, geografia pierde din relevanță datorită noilor tehnologii, a noilor politici și strategii economice atât de ordin național cât și internațional. În același timp, procesul de globalizare devine din ce în ce mai puternic, tocmai, datorită intensificării utilizării noilor tehnologii, punerii în practică a noilor politici și strategii economice. Evoluțiile din aceste sfere de activitate au declanșat un proces în care distanța fizică nu mai este un factor esențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice și socio-culturale internaționale. Toate rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale.

Indiferent de poziția adoptată pro sau contra globalizare, toți suntem implicați în acest proces și îi resimțim efectele. Implicațiile acestui fenomen asupra tuturor componentelor vieții economice, politice și sociale determină apariția numeroaselor opinii în legătură cu ce reprezintă și ce implică globalizarea. 

Unele dintre cele mai utilizate definiții ale globalizării sunt:

“Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.” (Martin Albrow, 1990)

“Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe această planetă, altădată dispersate și izolate, într-o dependență mutuală și o unitate ale unei singure lumi.” (Emanuel Richter)

“Globalizarea se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relative lipsite de factorii distanță și granițe, în așa fel încât viața umană se desfășoară din ce în ce mai mult, în largul unei lumi văzute ca loc unic.” (Jan Aart Scholte )

”Globalizarea este reprezentată de extinderea unor legături și relații de comunicare și acțiune la scară planetară, ceea ce înseamnă înscrierea tuturor societăților (statelor n.n) într-un trend istoric”. (Philippe M. Defrages, ”La mondialisation”)

“Intensificarea relațiilor sociale mondiale care leagă localități aflate la distanță în așa fel încât întâmplări locale sunt determinate de evenimente petrecute la depărtare.” (Giddens, 1990 apud Baylis Smith)

“Proces prin care întreprinderile cele mai internaționalizate tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse anterior de statele-națiuni.” (Serge Cordellier)

“Integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoștințelor (într-o mai mică măsură) a oamenilor între state.”(Stiglitz)

“Rețele mondiale ale interdependenței.„ (Nye)

Chiar dacă mai sunt unii specialiști care o consideră ca fiind un fenomen abstract, aflat într-o fază relativ incipientă, lipsit, oarecum, de o concretețe socială și economică identificabilă, globalizarea și-a croit încet, dar sigur, drumul spre recunoașterea unanimă ca megatrend al viitorului, în măsură să transforme planeta într-o piață uriașă, în cadrul căreia tind să fie legați prin interese comune cumpărătorii și vânzătorii, producătorii și consumatorii, depunătorii și investitorii. În cadrul acestui proces, rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.

3.2. VECTORII GLOBALIZĂRII

Cei mai importanți vectori care au determinat, la nivelul economiei mondiale, apariția și accentuarea procesului de globalizare sunt: inovația tehnologică și hegemonia ideologiei neoliberale.

Primul vector al globalizării – inovația tehnologică. El cuprinde în mare parte tehnologia de informare si comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, încât ”revoluția tehnologică„ implică și ”o revoluție socială„ și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) postindustrială a relațiilor economice. Alvin Toffer a denumit acest vector ”Al treilea val”. Pentru a înțelege mai bine profunzimea și impactul “revoluției tehnologice” este necesară enumerarea celor trei mari revoluții industriale, așa cum sunt ele schematizate de catre economiști.

Prima revoluție industrială, care a avut loc la sfârșitul secolului XVIII, a constat în apariția motorului cu aburi, inventat de către James Watt, proces derulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile economice și tehnologice sunt: cărbunele, fierul și confecțiile; produse și tehnologie care au dominat o perioadă de peste 100 de ani.

Cea de-a doua revoluție industrială, a avut loc la sfârșitul secolului XIX, ea a consemnat triumful electricității și al sistemelor tehnologice electro – mecano – chimice, traseul pe care s-a derulat procesul fiind de această dată electricitate – otel – mecanică – automobile – aviație – petrol – chimie. Perioada de tinerețe s-a încadrat în intervalul 1870 – 1914, iar cea de maturitate și extindere în perioada 1950 – 1960.

Cea de-a treia revoluție industrială, a început practic în 1950, după ce în 1948 a fost descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor `70 și de introducerea acestuia în prelucrarea informațiilor, telecomunicații și telematică. Produsele care domină în această perioadă sunt: microordinatoarele, computerele personale, roboții, CD si VCD, laserul, faxul, radiotelefonul, internetul, etc.

În general, sistemele tehnologice atașate celor trei revoluții industriale coexistă, se întrepătrund, dar se și substituie și se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se transferă în domeniile economice, sociale și cultural-educaționale ale fiecărei țări.

În domeniul științei și tehnologiei informației, descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat, și a calculatorului electronic au avut consecințe sociale majore și au reprezentat mari evenimente tehnologice.

În secolul XX cel mai mare eveniment tehnologic și social a fost apariția Internetului, ce face parte din sfera largă a telecomunicațiilor având o dimensiune globală, necunoscând si nerespectând granițele naționale. Internetul a marcat o adevărată revoluție în domeniul informaticii și telecomunicațiilor în ultimul deceniu. Internetul pe lângă faptul că este un fenomen tehnologic, este și un fenomen social prin participarea utilizatorilor în numă din ce în ce mai mare la structura lui actuală, ce a produs și produce efecte esențiale pentru societate. Internetul a ajuns la forma sa de astăzi ca urmare a interacțiunii dintre specialiști, instituții, state și un număr foarte mare de utilizatori de pe întreg globul.

Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii cu cele din sfera telecomunicațiilor, dispune de două caracteristici remarcabile:

convergență a serviciilor, ceea ce înseamnă ca orice serviciu poate fi furnizat prin același mijloc de înmagazinare și transmisie;

conectabilitate și interoperabilitate, ceea ce înseamnă ca utilizatorii multiplii (persoane reale sau dispozitive) pot prelucra și/sau utiliza resursele prin intermediul rețelelor. Practic, toate informațiile sunt transmise pe căi de înaltă definiție și standardizare, alcătuind „primele autostrăzi electronice ale lumii”.

Cel de-al doilea vector al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale determinată de triumful ideologiei economiei de piață și a societății de consum. Această ideologie reprezintă un curent ideologic global, bazat pe democrație și economia de piață, care s-a extins cu precădere după încheierea războiului rece. În opinia unor specialiști, hegemonia neoliberalismului reprezintă forța motoare a globalizării, aceasta inducând ideea eliminării granițelor de orice fel din calea schimburilor economice, tehnologice, culturale etc.

Ideea centrală a ideologiei neoliberale este aceea că mecanismul pieței concurențiale asigură cea mai bună alocare a resurselor rare cu utilizări alternative. Efectele implementării acestei idei, s-ar concretiza, în opinia susținătorilor acestui curent de idei în:

creșterea eficienței folosirii resurselor, care are drept urmare creșterea producției și implicit a consumului pe plan internațional;

scăderea costurilor unitare ca urmare a economiilor de scară și a intensificării concurenței.

Aceste două efecte însumate ar duce la creșterea bunăstării economice pe plan internațional.

Dintr-o perspectiva neoliberală, globalizarea reprezintă un proces economic care ar trebuii să decurgă pe baza principiilor proprietății private și forțe ale pieței fără rezerve. Printr-o combinare a privatizării si liberalizării, globalizarea ar trebuii să aducă maximă prosperitate, libertate, democrație și pace întregii lumi.

Neoliberalismul este o ideologie atât de puternică prin atrctivitatea ei, fiindcă folosește idei bazate pe libertate, încredere de sine, dinamism și tinerețe, metode de cunsum.

Neoliberalismul este bazat pe economii neoclasice, care au avantajul de a fi simplu de priceput și în acelașă timp făcând posibila explicația unor fenomene ceva mai sofisticate. Una dintre principalele trăsături este interesul in echilibrul pieței: cererea și oferta se vor întâlnii pe piață, ceea ce va determina prețul de echilbru, astfel asigurând alocarea optimă a resurselor.

Hegemonia neoliberalismului s-a remarcat după sfârșitul Războiului Rece. Modelul democrației și al pieței libere a devenit mai elocvent după colapsul comunismului.

Potrivit promotorilor neoliberalismului binefacerile sistemului susținut de ei vor rămâne definitive: în cadrul statelor democratice securitatea internă și externă va fi garantată, piața națională și globală va fi organizată. Cu toate acestea din cauza globalizării, democrațiile din stalele naționale teritoriale au început să se destrame.

Totuși, deși hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forța motoare a globalizării, nu se poate spune că toate consecințele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de protagoniștii acestor ideologii. Deși neoliberalismul poate fi considerat unul dintre cei mai importanți factori ai globalizării și în numeroase cazuri a provocat beneficii, se apreciază că și-a atins limitele cu atât mai mult cu cât a permis declanșarea actualei crize financiare.

În același timp, la nivel global, există voci care susțin ideea conform căreia nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia si ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa în acțiuni de natură internațională sau, mai curând, care promovează ideea creației unei lumi fără limite, caracterizată tot mai puțin de ideea definirii teritoriilor, promovând o nouă „geografie a puterii”.

În realitate, cei doi vectori se completează reciproc, astfel, ideologia neoliberală luptă pentru liberalizarea piețelor, descentralizarea economiilor și privatizarea companiilor de stat, iar inovațiile tehnologice facilitează obținerea unor avantaje nete de pe urma posibilităților deschise pe noile piețe libere. Acțiunea conjugată a celor doi factori face ca producția, vânzarea și cumpărarea să fie din ce în ce mai puțin legate de factorul geografic. Circulația liberă a capitalurilor a devenit o realitate. Investițiile, împrumuturile, tranzacțiile financiare au devenit tot mai globale.

În timp ce ideologia neoliberală militează pentru eliminarea barierelor de orice fel, inovația tehnologică face posibilă circulația tot mai liberă și mai ieftină a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor.

13.3. AVANTAJELE GLOBALIZĂRII

Este de necontestat faptul că procesul de globalizare care se manifestă, din ce în ce mai pregnant la nivel mondial se reflectă în toate domeniile de activitate: economic, politic, cultural, ecologic, juridic etc. Totuși, efectele economice sunt cele mai relevante sub aspectul amplitudinii și trăsăturilor caracteristice.

Prin avantajele economice incontestabile pe care le conferă celor capabili s-o folosească și anume: lărgirea piețelor de desfacere la produsele și serviciile oferite de firme, obținerea unor efecte pozitive din utilizarea selectivă a resurselor globului, realizarea unor producții de masă, ieftine și de bună calitate, prin concentrarea producției la firmele globale, creșterea potențialului competițional față de celelalte firme, globalizarea tinde să se dezvolte în ritmuri din ce în ce mai alerte. În întâmpinarea acestei tendințe vin și principalele forțe create de societatea contemporană: progresele tehnologice din transporturi și comunicații, expansiunea susținută a sistemului de operare prin rețele internaționale (Internet), amplificarea cooperării internaționale în contextul procesului de liberalizare a economice mondiale, dezvoltarea științei managementului etc.

Factorul economic a determinat, în contextul globalizării, următoarele procese care se constituie, în cea mai mare parte, în totatâtea avantaje:

13.3.1. GLOBALIZAREA PRODUCȚIEI

Transformările induse de procesul de globalizare a economiei mondiale la nivelul producției, atât în perspectivă națională cât și internațională, sunt semnificative. Compania clasică națională, care își baza producția pe componente fabricate aproape în totalitate în țara respectivă, iar piața de desfacere era aproape în exclusivitate cea internă, s-a transformat astăzi, în rețea, încorporând într-un produs finit o serie de elemente culese din cele mai îndepărtate zone ale lumii. În întreprinderea globală subansamblele se produc în zeci de locuri diferite de pe glob care aparțin rețelei globale, o companie poate avea furnizori din Japonia, Coreea, SUA, Germania și din multe alte țări și își poate vinde produsele în alte părți ale lumii. Un asemenea tip de producție presupune rețele dezvoltate de transporturi, comunicații și informații.

Globalizarea producției este determinată și de faptul că, o companie națională nu mai poate susține costurile mereu crescânde de cercetare – dezvoltare și nici ciclurile de viață tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Acest proces duce inevitabil la globalizarea piețelor. Tot mai multe companii își extind sfera de acțiune în afara granițelor naționale, recurgând la managementul transnațional în domeniile inovației, producției și desfacerii. Principalele mecanisme de internaționalizare și globalizare a producției sunt reprezentate de: valorificarea productivă a unei tehnologii în străinătate prin licențiere sau alte forme de transfer de tehnologie către societățile mixte, filiale sau sucursale din terțe țări; delocalizarea producției prin subcontractare și crearea unui sistem productiv internațional; încheierea de alianțe strategice și realizarea de cooperări în producție la scară internațională; realizarea de fuziuni și achiziții constituite de mari grupări industriale la scară globală. O adevărată rețea de alianțe strategice, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de societăți mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licențe, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor etc. permit corporațiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate pieței internaționale și să împartă beneficiile de pe urma expansiunii investițiilor directe și de portofoliu.

Este incontestabil faptul că, o rețea mondială de producție permite firmelor să își diversifice sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, atenuând, în același timp, riscurile, din ce în ce mai mari în condițiile de volatilitate accentuată ce caracterizează piața internațională contemporană. Încă din anii '80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producției industriale indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a produselor electronice, în industria textilă și a confecțiilor.

13.3.2. GLOBALIZAREA COMERȚULUI

Procesul globalizării este stimulat și de dezvoltarea interdependentă a comerțului internațional și a investițiilor străine. Față de alte perioade istorice, în prezent tot mai multe firme, în primul rând societățile transnaționale, adoptă strategii de afaceri care vizează mediul global, piața mondială în ansamblul ei. Globalizarea piețelor este stimulată și de efectele de creare de comerț pe care le generează diferitele grupări integraționiste regionale sau diferitele aranjamente instituționale bi- și multilaterale, deoarece, în condițiile în care se manifestă o puternică tendință de fond spre globalizare, toate zonele de concentrare regională a comerțului sau aranjamentele internaționale menite să stimuleze competitivitatea firmelor, tind să fie atrase în circuitul comercial mondial și să fie subordonate trendului dominant.

Rolul comerțului internațional de accelerator al creșterii economice globale, astăzi pe deplin recunoscut, este, incontestabil, rezultatul activității susținute a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Din multe puncte de vedere, OMC este cea mai avansată și mai dezvoltată dintre instituțiile internaționale. OMC este una dintre cele mai eficiente organizații de guvernare globală. Această organizație a repurtat succese însemnate în crearea și implementarea unor legi internaționale, în exercitarea funcției sale juridice și, mai ales, a găsit calea să-și impună deciziile în plan internațional. Misiunea OMC constă în liberalizarea întemeiată pe reguli a comerțului internațional, misiune pe care si-o îndeplinește cu succes. Liberalizarea comerțului și a investițiilor are drept consecință crearea unui mediu de reglementare care pune din ce în ce mai puține obstacole în calea relațiilor economice dintre țări. Liberalizarea permite exploatarea de noi tehnologii pe piețe globale, la scară planetară. Conform opiniilor OMC, economia mondială care se confruntă, în această perioadă, cu un grad ridicat de incertitudine, chiar cu o încetinire a ritmului de creștere, ar putea fi relansată prin liberalizarea accelerată a comerțului internațional, prin eliminarea barierelor comerciale, atât de către țările dezvoltate cât și de cele în dezvoltare, proces care s-ar putea concretiza în creșteri anuale ale veniturilor participanților la circuitul economic internațional, între 250 și 650 miliarde USD, obiectiv urmărit cu asiduitate de OMC.

Sfera preocupărilor acestei organizații s-a extins permanent, de la comerțul cu produse industriale, la comerțul cu servicii și protecția proprietății intelectuale, iar acum preocupările acestei organizații se îndreaptă spre sectorul telecomunicațiilor, finanțelor și tehnologiei informaționale.

Analizând din perspectivă globală evoluțiile din sfera relațiilor economice internaționale, specialiștii manifestă, pe de o parte, o largă convergență de opinii atunci când sunt calificate mutațiile intervenite în structura comerțului internațional, cum ar fi creșterea comerțului intra-ramură sau cea a comerțului cu servicii, ca o consecință a procesului de globalizare a economiei contemporane, în paralel cu adâncirea divergențelor în aprecierea tendințelor de amplificare a abordărilor regionale și bilaterale. Proliferarea, în ultimii ani, a negocierilor regionale și bilaterale, este apreciată de mulți specialiști ca fiind un simptom alarmant al fragmentării și inconsistenței sistemului comercial, reprezentând devieri de la principiul multilateralității considerat a fi principiul călăuzitor al sistemului comercial internațional. Alți specialiști consideră acest fenomen ca fiind un răspuns direct al relațiilor economice internaționale la schimbările fundamentale petrecute în organizarea internațională a producției și în natura competiției internaționale.

Incontestabil, comerțul internațional este influențat, în prezent, de două tendințe, aparent divergente, generate de procesul de internaționalizare a producției, respectiv: adâncirea integrării regionale a sistemelor de producție și accentuarea procesului de globalizare, ceea ce reclamă schimbări corespunzătoare la nivelul instrumentelor de politică comercială și al sferei de cuprindere a acordurilor comerciale.

În condițiile în care setul de principii și reguli multilaterale care guvernează comerțul internațional devine tot mai puțin compatibil cu realitățile comerciale din zilele noastre, este posibil să asistăm la schimbări semnificative la nivelul conceptelor de bază legate de comerțul internațional.

Redefinirea regulilor în sfera comerțului internațional, în conformitate cu noile realități ale vieții economice internaționale, presupune ca partenerii comerciali să înțeleagă că, pentru a supraviețui pe piața globală, pe care se manifestă o competiție acerbă, raporturile de colaborare trebuie să preleveze asupra celor de confruntare.

Noile realități care se conturează în sfera relațiilor economice internaționale orientează economia mondială spre un nou model de globalizare, determinat de noile forțe care acționează în acest domeniu, economia globală bazată pe rețele.

Această tranziție, dinspre o configurație a relațiilor economice globale dominată de formele clasice de comerț către o configurație nouă, mai complexă, în care prelevează îmbinarea și întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiții și servicii, dirijate și derulate tot mai mult prin intermediul rețelelor globale, apare cu claritate în evoluția strategiilor marilor corporații transnaționale.

13.3.3. GLOBALIZAREA SERVICIILOR

Internaționalizarea serviciilor, reflectă în circuitul economic mondial tendința postbelică de creștere a importanței sectorului terțiar, în raport cu sectorul secundar, în economie. Tehnologiile noi: microelectronica, informatica, telecomunicațiile, comunicațiile prin sateliți și fibre optice, tind să industrializeze producția de servicii și să terțiarizeze producția de bunuri.

Serviciile de consultanță și serviciile financiare sunt cele care au contribuit în mod decisiv la globalizarea relațiilor de afaceri. Firmele de consultanță au jucat un rol important în uniformizarea normelor și regulilor tehnice, comerciale, financiar-contabile și de drept în mediul internațional de afaceri, în timp ce firmele din sectorul financiar au impus liberalizarea treptată a mișcărilor de capitaluri și au creat o piață cu vocație globală. Operațiunile financiare ale marilor bănci internaționale și ale societăților multinaționale duc la integrarea piețelor financiare internaționale, în timp ce mișcarea capitalurilor tinde să devină în mare măsură autonomă în raport cu finanțarea producției și a schimburilor comerciale. Efervescența piețelor financiare și integrarea lor la scară mondială este un factor motor al globalizării economiei mondiale, ele exprimă noua realitate din mediul internațional de afaceri, și anume, faptul că schimburile internaționale de mărfuri și investițiile directe, ca forme de realizare a internaționalizării sunt stimulate și susținute de dezvoltarea mecanismelor financiare globale, bazate pe piața creditului și pe piața de capital.

13.3.4. ÎNTREPRINDEREA GLOBALĂ

Ca expresie a adâncirii fenomenului globalizării pe plan mondial, întreprinderea globală este în plină ascensiune. Specialiștii apreciază că, globalizarea constă, tocmai, în tendința firmelor de a-și stabili unități de producție în lumea întreagă, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca și ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul firmelor. Analiștii occidentali apreciază că fuziunile vor domina economia mondială în următorii zece ani. Adevărata forță promotoare a globalizării este societatea transnațională.

Prin caracteristicile sale esențiale, natura sa economică, structura de organizare, managementul, investițiile directe externe, o societate transnațională are drept scop expansiunea în plan global. Societățile transnaționale au demonstrat că au capacitatea să transgreseze, atât frontierele naționale cât și pe cele ale organizațiilor internaționale interstatale.

Societățile transnaționale constituie cea mai importantă forță de determinare și de promovare a interdependențelor mondiale. Ele se manifestă simultan în toate spațiile economice cunoscute, respectiv, micro, macro și mondo economice, ștergând practic granițele dintre acestea.

Fiecare societate transnațională are drept scop final să devină o firmă globală care să manufactureze produse globale.

Particularitățile de ordin strategic care definesc profilul economic și financiar al companiilor transnaționale au determinat apariția unor noi factori de natură să influențeze în mod decisiv evoluțiile din economia mondială, astfel:

societățile transnaționale cunosc o creștere mai rapidă decât cea a economiei mondiale;

câteva sectoare importante (tehnologia de vârf, producția de autovehicule, operațiunile bancare etc.), care constituie domenii prioritare pentru activitatea companiilor transnaționale cunosc un ritm de dezvoltare superior celui înregistrat de economia mondială sau de economiile naționale din țara de origine a companiei transnaționale;

companiile transnaționale dețin unele avantaje concurențiale determinate de: superioritatea tehnologică, poziția specifică pe piață, competența managerială și organizatorică, existența unui sistem informațional dezvoltat și, nu în ultimul rând, facilități în accesul la resurse financiare importante, în condiții preferențiale;

performanțele majorității companiilor transnaționale sunt puternic condiționate de nivelul de competitivitate înregistrat de economia țării de origine, lucru care influențează pozitiv procesele economice pe plan internațional, în condițiile adâncirii procesului de globalizare a economiei mondiale.

Prin caracteristicile sale esențiale, natura sa economică, structura de organizare, managementul, investițiile directe externe, o societate transnațională are drept scop expansiunea în plan global.

Societățile transnaționale au demonstrat că au capacitatea să transgreseze, atât frontierele naționale cât și pe cele ale organizațiilor internaționale interstatale.

Societățile transnaționale constituie cea mai importantă forță de determinare și de promovare a interdependențelor mondiale. Ele se manifestă simultan în toate spațiile economice cunoscute, respectiv, micro, macro și mondo economice, ștergând practic granițele dintre acestea.

Fiecare societate transnațională are drept scop final să devină o firmă globală care să producă produse globale.

Companiile americane au fost cele care au inițiat, în anii imediat postbelici, expansiunea investițiilor, mai ales, în industria minieră și în agricultură. Ele s-au extins inițial în Europa și în Canada. Barierele protecționiste de atunci favorizau mai mult producția în străinătate decât exportul din propria țară. Superioritatea tehnologică a permis companiilor americane desfășurarea activității investiționale și în alte sectoare.

În anii’70, societățile transnaționale americane au fost ajunse din urmă de societățile transnaționale europene, a căror productivitate le-a facilitat investițiile în străinătate.

În anii’90, firmele japoneze care au preferat, inițial, să-și valorifice succesul tehnologic în propria economie, au început și ele să investească în Europa și America de Nord, iar firmele europene s-au făcut tot mai prezente în America de Nord.

Astăzi, societățile transnaționale sunt prezente în toate domeniile economice – industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism, etc., societățile transnaționale și-au găsit locații mai întâi în țările dezvoltate, dar mai recent și în țările în dezvoltare. De menționat este și faptul că forța lor economică depășește, în unele cazuri, PIB-ul unei țări dezvoltate mici.

Recunoscând rolul primordial al factorului economic în declanșarea și evoluția procesului de globalizare, nu trebuie neglijat faptul că factorul politic a creat o conjunctură favorabilă noii ere a globalizării economice. Relațiile politice internaționale au avantajat substanțial evoluția economiei mondiale în ansamblu. În concepția multor specialiști în domeniu, la baza unei economii globale integrate, unificate și stabile se află politicile de susținere ale statelor puternice și relațiile de cooperare dintre ele.

Datorită avantajelor și forțelor care-l propulsează, fenomenul globalizării, respectiv, procesul dinamic de creștere al interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere tot mai largi și mai variate ale vieții economice, politice, sociale și culturale, având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare, mai curând globală decât națională nu poate fi oprit.

Totodată, spre a evita dezechilibrele sociale, este necesar ca la acest proces să participe cât mai multe state, o atenție specială acordându-se țărilor mai slab dezvoltate.

13.4. POZIȚII PRO ȘI CONTRA PROCESULUI DE GLOBALIZARE

Există multiple argumente atât pro cât și contra globalizare. Globalizarea este un fenomen care și-a creat susținători și critici nu numai la nivelul analiștilor, dar și la nivelul populațiilor.

Chiar și atunci când globalizarea își arată latura sa negativă există adesea beneficii.

Unii specialiști au dreptate când susțin că nu globalizarea constituie problema, ci modul în care ea s-a desfășurat până în prezent, sau că globalizarea poate fi înfăptuită astfel încât să fie exploatat potențialul benefic al acesteia.

13.4.1. OPINII PRO GLOBALIZARE

Din această perspectivă, susținătorii globalizării se împart în două categorii:

prima categorie se referă la adepții curentului neoliberal;

în cea de a doua categorie, se găsesc reprezentanții instituțiilor financiare internaționale și a marilor întreprinderi internaționale.

Globalizarea este considerată un fenomen ireversibil de către neoliberali, deoarece viteza cu care fluxurile de capital circulă în exteriorul granițelor naționale, amploarea schimbului de tehnologie și informații, ca și apariția unor noi zone de propulsie economică (de exemplu Asia S-E) sunt elemente care, prin întrepătrundere, constituie o nouă structură pe piața mondială, a cărei dezvoltare nu permite o întoarcere la vechile forme de comerț și cooperare internațională.

Referitor la reprezentanții instituțiilor și întreprinderilor internaționale aceștia consideră globalizarea un fenomen universal, deoarece „liberalizarea schimburilor între națiuni reduce riscul conflictelor militare, generalizând tendința de schimb și cooperare în dauna tendințelor de confruntări violente și revendicări teritoriale”.

Cele mai cunoscute adepte ale globalizării sunt: marile întreprinderi internaționale din domeniul industrial și financiar, organizațile și instituțiile internaționale (OCDE, FMI, Banca Mondială) care reprezintă interesele țărilor dezvoltate și statele naționale care au adoptat politica liberalizării schimburilor comerciale.

Printre avantajele incontestabile pe care le oferă globalizarea celor capabili s-o folosească se numără:

lărgirea piețelor de desfacere la produsele și serviciile oferite de firme;

stimularea transferului și schimbului de informații, tehnologie și know-how;

facilitarea circulației mărfurilor, capitalurilor și a forței de muncă;

obținerea unor efecte pozitive din utilizarea selectivă a resurselor globului;

realizarea unor producții de masă ieftine și de bună calitate, prin concentrarea producției la firmele globale;

creșterea potențialului competițional față de celelalte firme.

facilitarea contactului dintre diferite culturi și tradiții susținând relațiile interumane, interetnice și interconfesionale;

evaluarea și soluționarea eficientă a unor probleme globale, de sănătate, mediul înconjurător, demografie, etc.;

stimularea creșterii economice pe ansamblul economiei mondiale.

13.4.2. OPINII PRO GLOBALIZARE

La nivelul criticilor globalizării, există de asemenea două grupuri distincte, și anume:

prima grupare este reprezentată de cei care consideră că globalizarea afectează interesul economic național astfel este necesară luarea unor măsuri protecționiste;

reprezentanții celei de-a doua grupări susțin faptul că globalizarea ascunde ideologia liberalismului american, această „americanizare” este considerată periculoasă de către alte țări, identitatea națională (economică, socială și culturală) fiind amenințată.

Reprezentanții primei categorii își motivează poziția prin faptul că globalizarea accentuează un grad de inegalitate între țări și agenți economici, impunând un climat de concurență neloială. Astfel se argumentează că problema principală cu care se confruntă întreprinderile din țările dezvoltate, cu referire la producție și desfacere o reprezintă costurile ridicate, forță de muncă, politicile fiscale, etc. Întreprinderile internaționale pentru a-și eficientiza producția, a-și reduce costurile cu forța de muncă, și a beneficia de o fiscalitate mai mică apelează la delocalizarea producției în vederea evitării mediului economic al țărilor dezvoltate.

Întreprinderile mici și mijlocii care își desfășoară activitatea preponderent local cer propriilor guverne măsuri de protecție pentru menținerea integrității pieței interne și a locurilor de muncă.

A doua categorie argumentează că liberalismul nord-american acționează prin impunerea la nivel mondial a modelului american al capitalismului. Acești critici ai globalizării se pronunță împotriva modelului de societate bazat pe totalitarismul pieței și tirania globalizării.

Argumentele pe care se bazează opozanții globalizării sunt următoarele:

sfera activităților financiare determină sfera activității productive, economia reală devine o consecință a dinamicii și situației piețelor financiare;

tendința de excludere de pe piața muncii a țărilor dezvoltate, a persoanelor cu nivel inferiror de calificare;

posibilitatea extinderii la nivel global a criminalității economice, a traficului de droguri și arme;

globalizarea transferă efectele crizelor financiare sau sectoriale de la zonele generatoare către toate componentele economiei globalizate.

Manifestațiile antiglobalizare s-au produs în special cu prilejul reuniunilor anuale ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), Fondului Monetar Internațional (FMI), Bancii Mondiale etc. și cu ocazia summiturilor G7(8).

Cele mai importante mișcări antiglobalizare au fost: protestul ce a avut loc cu ocazia aniversării a 50 de ani a FMI și Bancii Mondiale celebrat la Madrid (1994), Londra (1999) unul dintre primele proteste antiglobalizare internationale, Seattle (30.11.1999) a doua mobilizare majoră cunoscută și sub numele de N30 unde au avut loc proteste cu prilejul reuniuniilor OMC, Geneva (18-22 iulie, 2001) unul dintre cele mai sângeroase proteste.

Pe lângă efectele benefice, globalizarea a permis și s-a dovedit a fi un mediu ideal pentru o serie de fenomene nedorite precum: arme, droguri, terorism, societăți secrete, mafii, etc. Astăzi se vorbește chiar de globalizarea economiei subterane. Ca urmare, statele și-au luat anumite măsuri protecționiste încercând să-și mărească rolul și eficiența în această direcție.

Cele mai frecvente fenomene negative care au însoțit procesul de globalizare sunt:

Alienarea. Conducătorii lumii a treia sunt de părere că destinele lor sunt determinate de forțele globalizării și speră că „acest tzunamii să se transforme într-o forță benefică pentru reconstrucție și dezvoltare, și nu în forța amenințătoare a distrugerii și destabilizării”.

Acțiunea selectivă. Țările în dezvoltare spun NU globalizării selective, adică liberalizării comerțului, investițiilor și fluxurilor financiare s-a făcut într-un ritm accelerat doar în folosul țărilor dezvoltate, pe când acest impuls s-a manifestat cu o intensitate mult mai slabă în cazul produselor importate de țările în dezvoltare. Regulile OMC și sistemul acesteia forțează țările în dezvoltare la angajamente peste puterile lor, existând riscul de a cădea în păcatul marginalizării.

Marginalizarea. Majoritatea tărilor în dezvoltare consideră că singura consecință vizibilă a globalizării este propria lor marginalizare. Marginalizarea este situația care descrie cel mai bine țările din afara „curentului”.

Apariția unor forme noi de colonialism. Interesele țărilor în dezvoltare se lovesc de o serie de sancțiuni internaționale percepute ca o reîntoarcere la colonialism. Colonialismul revine sub forma FMI, Băncii mondiale, alte instituții financiare și carteluri economice, iar cănd este necesar chiar și alianțe militare.

Impunerea. Era opțiunilor multiple s-a încheiat și globalizarea aduce cu sine dogma „o mărime se potrivește tuturor formelor”. Încheierea războilui rece și triumful complet al unei părți a eliminat tensiunile, dar a rupt echilibrul, și acum țările lumii vor avea o singură variantă de ales. Va fi un singur sistem economic și politic, cel desenat de singurul bloc dominant.

Pierderea suveranității naționale. Principiul suveranității este zguduit din fundație și nu datorită unor obiective, ci „datorită caracterului arbitrar atât de răspândit în relațiile internaționale”. Eroziunea suveranitații are consecințe în plan economic, dar și în viabilitatea instituțiilor și stabilității sociale.

Pierderea identității. Globalizarea pare a face diversitatea culturală „ceva demodat”. Globalizarea ar putea conduce la o singură civilizație, standardizată potrivit culturii vestice. Lumea globală ar fi uniformă, iar varietatea ar dispărea.

Dintre toate neajunsurile globalizării, cele mai blamate sunt: adâncirea inegalităților; accentuarea sărăciei; pierderea suveranității și a puterii decizionale a statelor-națiune.

Este adevărat că, prin globalizare pot fi dezavantajate țările marginalizate geografic, politic sau economic. A face, însă, globalizarea responsabilă pentru toate neajunsurile care se manifestă la nivelul economiei mondiale, chiar al umanității, este total nedreptățit.

Totodată, trebuie recunoscut că, în evaluarea procesului de globalizare, între optimismul exagerat, dătător de speranțe nefondate și pesimismul generator de tensiuni emoționale, calea de mijloc este cea mai potrivită.

CUVINTE CHEIE:

globalizarea economiei mondiale, integrare economică regională, piață de dimensiuni mondiale, conectabilitate, interoperabilitate, ideologie neoliberală, globalizarea producției, globalizarea comerțului, liberalizarea fluxurilor internaționale, globalizarea serviciilor, transnaționalizare, adâncirea polarizării sociale, propagarea crizelor economice, întreprindere globală.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Este procesul de globalizare un fenomen nou în evoluția economiei mondiale?

Care este elementul esențial al procesului de globalizare a economiei mondiale?

Enumerați și explicitați cauzele principale ale procesului de globalizare a economiei mondiale.

Prezentați caracteristicile esențiale ale procesului de globalizare a producției.

Enumerați caracteristicile procesului de globalizare a serviciilor.

Prin ce se caracterizează procesul de globalizare a comerțului?

CAPITOLUL 14

INTEGRAREA ECONOMICĂ LA NIVEL MONDIAL

14.1. ASPECTE GENERALE

Integrarea economică la nivel regional reprezintă una din trăsăturile caracteristice esențiale ale economiei internaționale contemporane.

Procesul de regionalizare presupune ca, din ce în ce mai mult, statele naționale să-și bazeze relațiile economice reciproce pe relații integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate.

Din perspectivă economică, procesul de regionalizare implică existența unor procese economice autonome care conduc la formarea unor interdependențe puternice, de natură economică, în cadrul unui spațiu geografic bine definit și între acesta și mediul global mondial.

În literatura de specialitate se conferă noțiunii de integrare economică regională numeroase sensuri însă, printr-o sintetizare a acestora se apreciază că, "regionalizarea reprezintă procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare".

Integrarea economică regională se referă, în special, la specializarea intra și internațională, presupunând, în același timp, libertatea și mobilitatea circulației bunurilor, serviciilor și factorilor de producție într-un perimetru geografic bine definit. Altfel spus, integrarea economică a piețelor, într-o zonă geografică delimitată, implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă și se cere pe acele piețe și liberalizarea circulației pe fond de nediscriminare.

Integrarea economică regională este una dintre cele mai simple modalități de deschidere spre exterior, care asigură dezvoltarea unor relații comerciale, financiare și sociale privilegiate între entitățile considerate.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă datorită:

potențialului material, financiar și uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul național, regional și mondial de valori;

proximității geografice cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice și cultural umane, amplificate de afinitațile spirituale;

creșterii, prin integrare economică, a acumulării de avuție națională și regională, cu efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum și asupra locului țărilor membre în comerțul internațional.

În funcție de intensitatea proceselor prin care se desfășoară și de complexitatea interdependențelor pe care le determină, regionalizarea economică poate îmbrăca două forme:

cooperarea regională informală, realizată prin procese economice autonome care conduc la creșterea gradului de interdependență în cadrul unei regiuni geografice în comparație cu restul lumii;

cooperare regională instituțională, realizată prin intermediul organizațiilor regionale create în acest scop.

Cooperarea regională instituțională se concretizează în crearea unor blocuri economice structurate pe ideea de coeziune, de unitate și solidaritate. Aceste blocuri devin funcționale numai în cazul în care țările membre îndeplinesc următoarele condiții:

un nivel similar al PIB ului per capita;

apropierii geografice;

regim comercial similar sau compatibil;

disponibilitate în adoptarea unor reglementări politice și economice la nivel regional.

Până în prezent, pe plan internațional s-au înregistrat două valuri integraționiste la nivel regional.

Primul val de regionalizare a debutat la începutul anilor '50 când s-au înregistrat numeroase încercări de creare a unor zone de comerț liber sau a unor piețe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor și Asia. Cu excepția Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eșuat. Specifică acestei perioade a fost dorința de a realiza efecte sinergice menite a dinamiza schimburile economice internaționale și de a reacționa la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor.

Al doilea val de regionalizare a debutat la mijlocul anilor '80. Procesul de integrare europeană s-a adâcit sectorial și s-a lărgit geografic, SUA a lansat propunerea creării unei zone de liber schimb la nivel nord-american, vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Esența celui de al doilea val integraționist a constat în încercările de a crea acorduri regionale de comerț, asociații vamale, uniuni vamale și piețe comune.

Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife și Comerț (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Din păcate, aceste proiecte de integrare regională sunt, în mare parte, încă, într-un stadiu de dezvoltare fragil și niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.

În prezent, evenimentele înregistrate la nivel mondial confirmă faptul că procesele integraționiste au căpătat un nou impuls și noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susținute ale SUA de a pune bazele unei zone de comerț liber la nivelul celor două continente americane sunt dovezi incontestabile ale dinamismului accentuat pe care-l înregistrează procesul de integrare economică regională.

Având în vedere caracterul multidimensional al procesului de regionalizare, este, practic, imposibil să se realizeze o demarcație clară între regionalizarea economică și cea politică, în condițiile în care, în cadrul oricărei grupări regionale, există o componentă economică fundamentală în jurul căreia se dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate. În opinia specialiștilor este consacrată ideea conform căreia argumentele favorabile integrării regionale sunt, în principal, economice, în timp ce argumentele politice pot emite mesaje de susținere.

În concluzie, se poate aprecia că principala rezultantă a procesului de integrare economică regională constă în formarea unor noi centre de putere care exercită o influență tot mai mare asupra raportului de forțe din economia mondială.

14.2. CAUZELE INTEGRĂRII ECONOMICE

Cauzele integrării economice sunt numeroase, de natură economică, socială și politică și își au originea în condițiile interne ale dezvoltării fiecărei țări, cât și în mediul economic internațional, în funcție de formele și etapele de integrare care își pun amprenta tot mai intens asupra dezvoltării economice a fiecărei țări.

În principal, cauzele integrării economice au fost:

1. Desfășurarea in ritm accelerat a revoluției tehnico-stiințifice contemporane care a făcut posibilă creșterea rapidă a producției în majoritatea țărilor dezvoltate, ceea ce a condus la apariția unei contradicții între posibilitățile tot mai mari de sporire a producției și capacitatea restrânsă de absorbție a piețelor naționale, fapt ce a impus lărgirea cadrului de desfacere a producției prin integrare economică și crearea de noi piețe la nivel regional.

2. Concurența acerbă pe plan național care a condus la creșterea gradului de concentrare a producției și a capitalului. În aceste condiții, mișcarea liberă a capitalurilor și forței de muncă a devenit o necesitate obiectivă care s-a lovit de limitele și restricțiile impuse de granițele naționale. Numai printr-un acord de ansamblu, care să unească sub diferite forme economiile naționale ale unor state, a fost posibilă realizarea acestei necesități.

3. Dezvoltarea rapidă a S.U.A. și Japoniei a reprezentat un pericol permanent pentru celelalte țări care s-au simțit amenințate de concurența mai puternică din partea acestora. Numai prin unirea lor, capitalurile își puteau promova și apăra în comun interesele amenințate de concurența internațională. Exemplul cel mai evident îl constituie țările din Europa Occidentala. Fiecare țară, luată separat, s-a simțit prea slabă in fata concurenței SUA pe piețele mondiale și în fața penetrației extrem de puternice a marilor monopoluri. Ulterior a aparut și concurența japoneză. Numai prin unirea tărilor respective în cadrul Comunității Economice Europene, tările Europei occidentale au putut să facă față concurenței internaționale.
4. Necesitatea promovării în comun, de către grupuri de state, a celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii moderne, în condițiile în care revoluția tehnico-științifică contemporană a cunoscut și cunoaște în continuare ritmuri extrem de rapide de dezvoltare și exercită o influență tot mai puternică asupra producției.

5. Apariția și dezvoltarea unor firme multinaționale, care prin activitatea lor depășesc granițele naționale, ceea ce a impus crearea unui spațiu adecvat, cu mult lărgit, care să permită penetrarea externă, fără restricții sau limite. Prin măsuri comune luate de grupul respectiv de state, s-a putut asigura crearea și funcționarea optimă a acestor firme, într-un spațiu adecvat, cu mult lărgit, care altfel ar fi întâmpinat o serie de restricții.

6. Dorința statelor dezvoltate de a menține și lărgi relațiile economice cu fostele țări coloniale, devenite independente. Trecerea la dezvoltarea de tip intensiv, odată cu schimbarea raportului dintre creșterea economică și resurse a impus importul unor cantități însemnate de materii prime ieftine din fostele colonii, fapt ce a determinat atragerea tinerelor state în diferite forme de integrare economică.
7. Cauze politice. Însăși interventia statelor în acest proces de integrare economică internațională reprezintă și o acțiune politică. Așa cum s-a mai arătat, în procesul de integrare economică regională, cauzele economice se împletesc cu cele politice. De pildă, formele integraționiste apărute în țările în curs de dezvoltare, pe fondul insuficienței dezvoltări a factorilor de producție, au la bază și unirea respectivelor tări, pentru a fi mai puternice în negocierile purtate cu țările dezvoltate, deoarece fiecare țară, negociind separat, are mai puține șanse de a-și apăra interesele economice sau de altă natură.

14.3. FORME DE INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ ȘI TIPURI DE GRUPĂRI

La nivelul economiei mondiale există mai multe tipuri de uniuni/blocuri regionale, care pot cuprinde țări cu stadii de dezvoltare și dimensiuni diferite, pornind de la cea mai simplă, zona de liber schimb, până la cea mai integrată și complexă, uniunea economică, socială și politică.

Fără a se pretinde acoperirea în totalitate a aranjamentelor posibile de conceput, în literatura de specialitate s-a reușit întocmirea unei anumite tipologii simplificate a acestora, caracterizate succint astfel:

Zona de liber schimb – constă în reducerea parțială sau totală a măsurilor protecționiste asupra schimburilor comerciale între țările semnatare cu menținerea unei politici comerciale proprii fiecărei țări față de terți.

Uniunea vamală – se referă la o zonă de liber schimb, completată cu definirea unei politici comerciale comune a uniunii în raport cu țările nemembre.

Piața comună este un acord care extinde dispozițiile uniunii vamale în domeniul schimburilor și la nivelul factorilor de producție.

Uniunea economică reprezintă o piață comună, în care ansamblul măsurilor de politică economică fac obiectul armonizării între țările membre.

Uniunea economică și monetară este o uniune economică în care monedele naționale ale statelor membre sunt înlocuite cu o moneda comună, în plus, are loc o unificare a politicilor monetare și bugetare.

Uniunea socială și politică reprezintă o uniune economică și monetară care pune în aplicare și norme de politică socială comună (protecția socială, de exemplu).

Primele trei forme de integrare economică interstatală se referă strict la politica comercială, ultimele categorii conținând și clauze care se extind cu mult dincolo de aria de cuprindere a acesteia.

ZONA DE LIBER SCHIMB se caracterizează prin faptul că țările participante convin eliminarea parțială sau totală din calea schimburilor comerciale a obstacolelor de tipul taxelor vamale și a restricțiilor cantitative.

Acordul este realizabil între două (acorduri de liber schimb) sau mai multe țări (asociații ale liberului schimb) care, de comun acord, stabilesc un teritoriu (viitoarea zonă de liber schimb) prin care produsele tranzitează dintr-o parte în alta fără taxe vamale. Față de țările nemembre ale zonei de liber schimb, membrii acesteia adoptă, în mod independent, o politică protecționistă.

În interiorul acestui tip de colaborare, se disting:

zone de liber schimb perfecte, în care se adoptă o liberalizare a comerțului cu toate produsele;

zone de liber schimb imperfecte, în care liberalizarea este promovată doar parțial în schimburile comerciale reciproce.

În cadrul unei zone de liber schimb, uneori o țară membră poate aplica măsuri derogatorii de la principiul liberului schimb dacă situația industriei naționale este periclitată.

UNIUNEA VAMALĂ este o organizație economică interstatală care promovează principiul liberului schimb parțial, sau integral și presupune ca țările membre să-și armonizeze legislația vamală și să adopte tarife vamale comune în raport cu terții.

Important de menționat este faptul că, o uniune vamală nu presupune numai taxe vamale externe comune ci și o politică comercială comună sub toate aspectele. Deși presupune costuri mai mici decât crearea unei zone de liber schimb, uniunea vamală presupune mai multă coordonare permanentă. Odată stabilit un tarif unic prin concilierea intereselor țărilor membre, uniunea vamală presupune decizii politice permanente în funcție de ajustările ulterioare (de exemplu, adaptarea politicilor la negocierile comerciale multilaterale, sau instituirea de măsuri temporare de salvgardare, de drepturi anti-dumping, sau anti-subvenții). Acest tip de măsuri pot constitui cauza unor pierderi ale suveranității în domeniul politicii comerciale și al reglementărilor vamale ale țărilor membre ale uniunii vamale. În cadrul unei zone de liber schimb, după armonizarea inițială a intereselor țărilor membre și stabilirea regulilor de origine, dispozițiile instituționale sunt mai puțin complicate și mai ușor de îndeplinit.

Avantajul net din participare la o uniune vamală depinde, în mare măsură, de poziția față de politica comercială externă. În acest sens există importante argumente pentru politici de deschidere către exterior.

Reprezentând o nouă treaptă atinsă pe scara integrării, uniunea vamală imprimă fluxurilor comerciale efecte pozitive, cum ar fi:

creșterea gradului de eficientizare a producției datorită adâncirii specializării intra și intersectoriale în virtutea legii avantajelor comparative;

creșterea producției prin valorificarea avantajelor unor economii de scară și de gamă devenite realizabile datorită conturării unor piețe mai mari;

consolidarea negocierilor în cadrul acordurilor comerciale multilaterale datorită creșterii potențialului economic comun, care determină un randament al schimburilor mai ridicat;

intensificarea transformărilor la nivelul eficienței economice a factorilor de producție, urmare a creșterii concurenței în cadrul uniunii.

O uniune vamală poate da naștere, în același timp, unui fenomen de creare de comerț, precum și unuia de deturnare de comerț.

Crearea de comerț se conturează pe două coordonate:

Crearea internă de comerț se realizează când sursele mai ieftine din interiorul blocului înlocuiesc producția națională.

Crearea externă de comerț constă în apariția fluxurilor noi rezultate din substituirea surselor mai puțin eficiente (mai costisitoare) din interiorul uniunii vamale cu importuri din afara acesteia.

În ambele cazuri, sursele având costuri ridicate sunt înlocuite de cele având costuri mai scăzute și deci mai eficiente, care amplifică schimburile comerciale, câștigurile din comerț și bunăstarea.

Deturnarea sau devierea de comerț constituie rezultatul acțiunilor de înlocuire a surselor eficiente din afara uniunii vamale cu altele, mai costisitoare, provenind din interior. Sursele ineficiente interne devin „eficiente” prin tratamentul comercial diferit aplicat furnizorilor, mai favorabil pentru cei proveniți din țările membre ale uniunii vamale (liberalizarea schimburilor reciproce între membrii și instituirea de politici protecționiste față de terți).

PIAȚA COMUNĂ are drept fundament o uniune vamală, fiind însoțită de o serie de politici economice comune cu referire nu numai la asigurarea jocului liber al concurenței dar, și cu privire la orientarea și organizarea pieței.

Piața comună presupune mișcarea liberă a factorilor de producție: bunuri, servicii, capital, forță de muncă.

În cazul pieței comune se combină reglementările comune cu cele naționale. Acest nivel de integrare oferă mai multe opțiuni sub aspectul relațiilor comerciale cu țările exterioare organizației.

Structura spațiului comun se caracterizează prin:

controlul și urmărirea politicilor concurențiale;

reglementarea diferendelor printr-un organism instituit;

administrarea comună a anumitor piețe (de exemplu, cea agricolă, în Europa);

politici de infrastructură (programe de cercetare, obiective în comun);

mecanisme de solidaritate (dezvoltare regională, politici sociale).

Integrarea indusă de pieța comună oferă țărilor membre, pe de o parte, avantaje prin alocarea mai eficientă a resurselor de forță de muncă și a celor de capital, iar pe de altă parte, dezavantaje, în sensul că echilibrele pe piața forței de muncă și a capitalului nu sunt totdeauna realizabile în practică. Țările membre ale pieței comune nu sunt scutite de șomaj și nici de dezechilibre pe piața de capital.

Piața comună poate contribui uneori la reducerea inegalităților regionale (libera circulație a capitalului permite găsirea de spații favorabile rentabilizării acestuia) dar și la adâncirea inegalităților regionale (forța de muncă emigrează în țările dezvoltate ale pieței comune, unde infrastructura oferă condiții mai bune pentru o productivitate sporită, în timp ce, țările mai puțin dezvoltate se depopulează sub aspectul calificării și al vârstei forței de muncă).

Efectele divergente, pe care le poate genera o organizație de tipul pieței comune, evidențiază necesitatea avansării către o altă treaptă a procesului integraționist.

UNIUNEA ECONOMICĂ presupune realizarea unei piețe unice, respectiv, adoptarea de către o piață comună a unor măsuri de „coordonare și chiar de unificare a politicilor economice generale sau sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a piețelor mărfurilor și factorilor de producție”.

În cadrul acestei structuri, se realizează politici macroeconomice generale, monetare și de redistribuire a veniturilor, comune.

Față de terți se adoptă o politică comercială comună și politici armonizate privind producția, factorii de producție și dezvoltarea sectorială.

Obiectivele de bază ale pieței unice constau în eliminarea barierelor fizice și a celor tehnice din calea schimburilor comerciale.

Barierele fizice sunt date de controalele vamale, consecințe ale diferențelor dintre țările participante la actul comercial. La rândul lor, diferențele se regăsesc în normele care reglementează transportul, depozitarea și desfacerea mărfurilor și în politicile fiscale (nivelul taxei pe valoare adăugată).

Barierele tehnice sunt cele de tip netarifar exprimate prin norme și standarde de calitate, sanitare, de securitate, adoptate la nivelul fiecărei țări. Barierele netarifare sunt probleme sensibile, care influențează volumul schimburilor comerciale, în sensul diminuării. Prin eliminarea lor, în cadrul uniunii economice se realizează accesul reciproc al țărilor partenere pe piețele lor.

Rezultatele angajării într-un sistem de uniune economică pot fi de tipul:

deschiderii piețelor și creșterii dimensiunii întreprinderilor;

convergenței prețurilor;

adâncirii diviziunii muncii între țările membre;

stimulării inovației și modernizării.

Datorită neconcordanțelor pe care uniunea economică nu le poate depăși, se impune impulsionarea procesului integraționist către o treaptă superioară, aceea a uniunii economice și monetare.

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ impune statelor integrate adoptarea unui curs de schimb cu un grad sporit de stabilitate și chiar a unei monede unice.

Stadiul de integrare corespunzător uniunii economice și monetare implică un nivel ridicat de coordonare economică.

Țările participante la o astfel de organizație acceptă o disciplină bugetară și, chiar, o monedă unică care le limitează suveranitatea monetară.

Exemple în acest sens sunt mecanismele regionale de reglementare a fluctuațiilor monetare, cum a fost cazul șarpelui monetar sau cel al sistemului monetar european și adoptarea, la 1 ianuarie 2002, a monedei unice EURO, de către Uniunea Europeană, construcția cea mai ambițioasă și de succes în domeniul integrării economice regionale, care, prin acest fapt, a realizat desăvârșirea unificării monetare.

UNIUNEA SOCIALĂ ȘI POLITICĂ. Integrarea socială și politică reprezintă stadiul imediat următor uniunii economice și monetare.

Acestea nu se realizează simultan deoarece integrarea economică crează fundamentele uniunii sociale și politice, eliminând obstacolele în calea acestui tip de uniune și generând interese comune în realizarea acestor două forme de integrare.

Integrarea socială și politică devine, astfel, obiectul final al integrării economice, deschizând noi posibilități de progres social și economic.

Unul dintre primii susținători ai teoriei uniunii politice, ca etapă finală a integrării economice, a fost Charles de Gaulle, care susținea, în anul 1960, că „visul Franței este să contribuie la construcția Europei Occidentale într-o grupare politică, economică, culturală și umană, organizată pentru acțiune și pentru apărare, fără ca națiunile care se asociază să înceteze a mai fi ele însele”.

Abordarea tipologiei integrării economice regionale a relevat că trecerea de la un stadiu de integrare la altul este un proces flexibil, toate stadiile având în comun eliminarea discriminărilor între agenții economici din țările membre și adoptarea sau menținerea unor măsuri discriminatorii față de agenții economici din țările terțe.

În același timp, trebuie subliniat faptul că, procesul de integrare economică interstatală se desfășoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei la nivel mondial, ambele tendințe facând să se atenueze, cel puțin din punct de vedere economic, rolul granițelor naționale, și, în consecință, generând o economie mondială din ce în ce mai interdependentă. Accentuarea regionalismuluiu este considerată a fi o cale de tranziție spre globalism, cele două procese fiind complementare și nicidecum antagonice.

14.4. ZONE DE INTEGRARE REGIONALĂ EXISTENTE LA NIVEL MONDIAL

Evoluția din ultimii ani a fenomenului de integrare economică regională se reflectă în realizarea și funcționarea, la nivel planetar, a trei mari zone integratoare:

zona europeană;

zona americană;

zona asiatică.

La acestea, se adaugă, într-o oarecare măsură, zona africană.

14.4.1. Zona Europeană

La nivelul continentului european sau înregistrat cele mai consistente și consecvente succese în domeniul integrării economice regionale interstatale, un exemplu grăitor în acest sens fiind Uniunea Europeană.

14.4.1.1. Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este o organizație internațională de integrare economică, rezultând dintr-un proces istoric de cooperare și integrare, de anvergură continentală.

Europa celor 15, a celor 25, și apoi a celor 27, constituită în Uniunea Europeană, se prezintă ca prima piață integrată a lumii, tipul cel mai avansat de integrare economică existent astăzi pe plan mondial.

Imaginea cercurilor concentrice desfășurate în jurul unui nucleu dur este cea mai bună reprezentare a "Europei fără frontiere".

Uniunea Europeană în forma sa actuală este rezultatul mai multor procese întreprinse de-a lungul timpului, dar anumite evenimente care au stat la baza creării acesteia au marcat istoria sa și i-au amplificat contribuția în cadrul economiei mondiale.

Principalele coordonate în care se înscrie istoria Uniunii Europene sunt următoarele:

1951, 18 aprilie: este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de

către Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda și Luxemburg.

1953, 10 februarie: Piața comună a cărbunelui și oțelului devine funcțională. Cele

șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la unele materii prime.

1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităti politice

europene eșuează, odată cu respingerea de catre Parlamentul Franței a Tratatului asupra Comunității Europene a Apărării.

1957, 25 martie: sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele 6 țări. Tratatele de înființare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Potrivit acestora, CEE urma să se realizeze treptat, pe faze. Într-o primă fază, aceasta urma să ia forma unei uniuni vamale, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor în cadrul comunității, iar in a doua etapă, libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea unei monede unice in interiorul Uniunii. Într-o a doua fază, viitoare, se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor membre. Formal, Tratatele de la Roma, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri pentru traducerea prevederilor lui au fost luate abia la 1 ianuarie 1959, anul 1958 fiind considerat un an de pre- tranziție. La 1 ianuarie 1959, au fost luate primele măsuri de dezarmare în relațiile reciproce intre țările semnatare ale Tratatului. Perioada de realizare a uniunii vamale a fost scurtată la 10 ani, și, în funcție de aceasta a fost adoptata și pus in aplicare un calendar de reduceri successive ale taxelor vamale de import la produsele industriale și la o parte din produsele agricole, proces care s-a încheiat la 1 iulie 1968.

1967, 1 iulie: intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu și a

unei singure Comisii a Comunităților Europene.

1981, 1 ianuarie: Grecia aderă la Comunitățile Europene.

1986, 1 ianuarie: Portugalia și Spania aderă la Comunitățile Europene.

1987, 1 iulie: intră în vigoare Actul Unic European, care adaugă cooperarea

politică, celei economice.

1991, 10-11 decembrie: Reuniunea Consiliului European de la Maastricht, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht se referă la: Piața Internă Unică, Uniunea Economică și Monetară, Uniunea politică, rolul Parlamentului europei, cetățenia comună, etc. Acest Tratat prevedea crearea etapizată, până în anul 1999, a unei Uniuni Economice și Monetare a „celor 15”, cu o politică unitară în domeniul dezvoltării industriale, cercetării științifice, transporturilor și a protecției mediului. Tratatul de la Maastricht a fost ratificat de țările membre si a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Din acel moment, CEE a început să se numească Uniunea Europeană (UE).

1993, 1 noiembrie: intră în vigoare Tratatul privind UE. Comunitățile Europene (CECO, EURATOM și CEE) împreună cu Politica externă și de securitate comună și Justiția și afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE.

1995, 1 ianuarie: Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE.

1999, 1 ianuarie: lansarea monedei unice europene în 11 state care au indeplinit

criteriile de convergență (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda).

1999, 1 mai: intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

2001, 2 ianuarie: Grecia devine al 12-lea memebru al zonei euro.

2001, 26 februarie: semnarea Tratatului de la Nisa.

2002, 1 ianuarie: monedele și bancnotele euro intră în circulație în cele 12 state participante la zona euro;

2004, 1 mai: 10 țări aderă la UE: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,

Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

2005, 25 aprilie: semnarea Tratatului de Aderare la UE între Bulgaria, România și cele 25 de state membre.

2007, 1 ianuarie: România și Bulgaria devin state membre ale UE. Slovenia aderă la zona euro.

Principalele instituții ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituții centrale și implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană. Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuțiilor și ințiativelor comunitare. Alte instituții cu rol important în funcționarea UE sunt: Curtea Europeană de Justiție (împreună cu Tribunalul Primei Instanțe) și Curtea de Conturi Europeană. Nu în ultimul rând, trebuie menționată instituția financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiții – care sprijină implementarea politicilor UE (alături de Fondurile Structurale și de programele comunitare) – și Banca Central Europeană – creată în scopul sprijinirii uniunii economice și monetare. Aceste instituții, create pe parcursul a unui interval lung de timp, reflectă evoluția în timp a structurii unionale europene și trec acum printr-un proces de reformă generat de extinderea Uniunii cu zece state în 2004 (cea mai mare extindere din istoria sa) și cu alte două în 2007.

Marea provocare a sec.XXI, pentru UE, va fi integrarea sa politică. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca, uniunea politică va face posibilă transformarea Uniunii Europene într-o superputere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.

14.4.1.2. Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) este o zonă de liber schimb. Între țările membre comertul cu produse industriale și agricole prelucrate se desfașoară fără taxe vamale, în timp ce, la importul din țările terțe, fiecare stat membru aplică tariful vamal național, deci nu un tarif vamal comun, ca în cazul uniunii vamale.

AELS a luat ființă la 4 ianuarie 1960. Sediul organizației se află la Geneva. Actul constitutiv este reprezentat de Conventia de la Stockholm, intrată în vigoare la 3 mai 1960. Statele participante la inființarea AELS au fost: Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Marea Britanie, Portugalia și Suedia. Ulterior, Finlanda a devenit membru asociat (1961), iar Islanda și Liechtenstein au aderat in anii 1970 și, respectiv, 1991.

Ca urmare a aderării la UE a unei mari părți din țările membre ale AELS, organizația mai numără, în prezent, doar patru țări: Elveția, Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Actul constitutiv AELS prevede următoarele obiective de bază:

– asigurarea unei dezvoltări economice susținute in cadrul fiecărui stat membru și la nivelul întregii organizații;

– intensificarea comerțului între statele membre, fără a viza însă o integrare totală;

– adoptarea de decizii cu caracter economic, care au, însă, mai mult caracter de recomandări pentru statele membre.

În activitatea sa, AELS a contribuit la desființarea taxelor vamale și a restrictiilor cantitative din comerțul reciproc al statelor membre cu produse industriale si produse agricole prelucrate. În relațiile cu tertii, statele membre AELS aplică tariful vamal național. La nivelul organizatiei s-a trecut la uniformizarea regulilor de origine a produselor și la atenuarea obstacolelor netarifare.

Pentru funcționarea organizatiei, statele membre plătesc o cotizatie, conform unor cote părți determinate.

Principalele organisme ale AELS sunt:

Consiliul AELS, care se intrunește, la nivel ministerial, de două ori pe an.

Comitetele permanente, care sunt axate pe diverse probleme de specialitate:

comerț, buget, dezvoltare economică, originea produselor etc.

Secretariatul.

14.4.1.3. Acordul Central European de Liber Schimb (CEFTA)

Tot pe continentul european, este de menționat constituirea CEFTA (Acordul Centro-European de Liber Schimb), un acord comercial de liber schimb care a luat ființă la 21 decembrie 1992, la Cracovia, Polonia.

Membrii fondatori ai CEFTA au fost Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

Scopul acestei uniuni a fost adaptarea economiilor statelor membre la o piața comunitară lipsită de taxe vamale și un exercițiu de preaderare la Uniunea Europeană.

Statele care au făcut sau fac parte din CEFTA sunt:

Polonia (1992-2004*); R. Cehă (1992-2004*); Slovacia (1992-2004*); Ungaria (1992-2004*); Slovenia (1996-2004*); România (1997-2007*); Bulgaria (1999-2007*); Croația (2002 -); R. Macedonia (2006 -); Bosnia și Herțegovina (2007 -); R. Moldova (2007 -); Serbia (2007 -); Muntenegru (2007 -); Albania (2007 -); Kosovo (2007 -).

(*) ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.

Principalele rezultate așteptate de la această organizație au fost:

creșterea schimburilor comerciale reciproce:

prevenirea efectelor de deturnare de comerț;

minimizarea efectelor negative ale atomizării pieței țărilor din Europa Centrală și de Est.

Țările membre CEFTA au făcut demersuri substanțiale în direcția atenuării asimetriilor în dezvoltarea lor economică, în coordonarea politicilor economice, în scopul atingerii unui grad mai ridicat de stabilitate economică și politică în zonă.

Ceea ce le-a unit pe aceste țări a fost dorința comună de a adera cât mai repede la Uniunea Europeană și speranța că prin valențele CEFTA se va grăbi îndeplinirea cerințelor acestui deziderat, ceea ce s-a și întâmplat.

14.4.1.4. Spațiului Economic European (SEE),

La nivel european, este de semnalat și tendința de creare a Spațiului Economic European (SEE), prin acordul semnat în anul 1992, între AELS (Asociația Economică a Liberului Schimb) cu Comunitățile Economice Europene (CEE), astăzi, Uniunea Europeană (UE), concretizat în armonizarea într-o oarecare măsură a legislațiilor și în crearea unor organisme economice comune.

14.4.1.5. Comunitatea Statelor Independente (CIS)

Comunitatea Statelor Independente (CIS) a fost înființată în anul1991 ca o uniune economică între fostele republici ale Uniuni Sovietice, cu excepția statelor baltice.

Scopul CSI este acela de a încuraja schimbul de mărfuri și cooperarea economică în regiune. Un element cheie al succesului CSI îl reprezintă potențialul energetic al Rusiei, care asigură nevoile de consum ale unor țări membre, cum ar fi Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia.

Țările membre ale CSI sunt: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kirghistan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ukraina, Uzbekistan.

În concluzie, este unanim acceptat faptul că, succesul procesului integraționist care se desfășoară la nivelul continentului european, unirea vestului cu estul continentului, fac din Europa o superputere la nivel mondial.

14.4.2. Zona Americană

A doua mare zonă de integrare economică mondială o constituie cele două Americi. SUA, care joacă, evident, rolul principal în zonă, militează, mai degrabă, pentru o economie mondială global integrată decât pentru una regionalizată. Cu toate acestea, SUA a fost inițiatoarea blocului comercial nord american, NAFTA, și, mai nou, este inițiatoarea Zonei de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas – FTAA) care va reprezenta o extindere a NAFTA în toate țările continentelor americane, cu excepția Cubei.

14.4.2.1. America de Nord

Cea mai importantă grupare economică existentă pe continentul nord american, Acordul de Comerț Liber al Americii de Nord (NAFTA), a luat ființă la inițiativa Statelor Unite ale Americii, țară care reprezintă principalul promotor al procesului de globalizare a economiei mondiale.

14.4.2.1.1. Acordul de Comerț Liber al Americii de Nord (NAFTA)

La 12 august 1992, șefii de stat ai SUA, Canada și Mexic au semnat Acordul de Comerț Liber al Americii de Nord (NAFTA). După ce a fost ratificat de parlamentele semnatarilor, Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

NAFTA este un acord trilateral pentru o zonă de comerț liber cu caracteristici atipice deoarece reunește economii cu diferite stadii de dezvoltare.

Obiectivele acordului sunt:

înlăturarea progresivă a barierelor comerciale (tarifare și netarifare) în comerțul reciproc cu mărfuri și liberalizarea totală a serviciilor;

promovarea unei concurențe echitabile;

creșterea oportunităților investiționale;

recunoașterea si protejarea drepturilor de proprietate intelectuală;

stabilirea procedurilor pentru aplicarea tratatului si soluționarea conflictelor;

stimularea cooperării trilaterale, regionale și multilaterale, în perspectiva aderării la NAFTA și a altor țări din regiune;

trecerea la alinierea politicilor economice bazate pe o monedă comună (USD).

Tratatul de Comerț Liber al Americii de Nord reglementează derularea tranzacțiilor comerciale dintre SUA, Canada și Mexic, în perspectiva eliminării barierelor tarifare și netarifare. Prevederile documentului se referă la șapte domenii importante de activitate: accesul pe piețe, reguli de origine, reglementări comerciale, comerțul cu servicii, investiții, reguli pentru asigurarea proprietății intelectuale și soluționarea diferendelor.

NAFTA asigură reducerea sau suspendarea taxelor vamale între țările membre, dar fiecare dintre acestea menține un tarif vamal și măsuri protecționiste proprii în relațiile cu terții. Statele NAFTA nu au o poziție comună față de terți în domeniul taxelor vamale și, totodată, își mențin independența propriilor lor economii naționale.

Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale trebuiau eliminate în termen de 5 ani pentru majoritatea produselor industriale, în 10 ani pentru servicii și unele produse specifice și în 15 ani pentru produsele sensibile, insclusiv textile și agricole.

Pe lângă desființarea barierelor comerciale Tratatul mai conține o serie de angajamente în materie de servicii de telecomunicații și financiare, investiții, proprietate intelectuală, agricultură, etc, precum și norme comerciale de salvgardare, antidumping și compensatorii.

Fac excepție de la liberalizare sectoarele energetic și petrochimic mexicane care, potrivit constituției, pot fi exploatate și valorificate numai de către cetățenii mexicani.

Printre efectele intrării în vigoare a NAFTA s-au înregistrat următoarele:

consolidarea stabilității economice în regiune;

sporirea considerabilă a fluxurilor comerciale și de capital între statele semnatare;

asigurarea condițiilor pentru menținerea capacității concurențiale a firmelor

americane și canadiene în competiția cu cele europene și asiatice prin folosirea mâinii de lucru ieftine mexicane;

creșterea globală a producției în regiune și sporirea numărului locurilor de muncă, îndeosebi în Mexic;

dezvoltarea tehnologică a Mexicului și sporirea capacității sale de a atrage investiții străine directe, atât de pe piețele SUA și Canadei, cât și, în general, de pe piețele internaționale;

potențarea rolului politic al Canadei pe plan regional și a capacității sale de a consolida statutul de stat federal;

sporirea considerabilă a capacității concurențiale a Mexicului. Pe această bază, Mexicul a fost în măsură să încheie acorduri de liber schimb cu unele țări latino-americane (Chile, Columbia, Venezuela), precum și un acord similar NAFTA cu UE (la presiunea europenilor, interesați să asigure firmelor europene pe piața mexicană condiții similare celor oferite firmelor americane și canadiene).

NAFTA funcționează cu ajutorul unor instituții cu rang de organizații (adică dispun de un anumit grad de autonomie, sunt conduse de reprezentanți ai tuturor celor trei țări membre), care sunt în așa fel create încât să fie perfect adaptabile condițiilor internaționale dinamice. Cele șapte instituții pe care se bazează NAFTA sunt:

Comisia pentru Liberul Schimb, care este alcătuită din miniștrii de comerț ai celor trei țări, care se reunesc anual sau ori de câte ori este nevoie; aceasta supraveghează implementarea completă a prevederilor NAFTA până în 2008 și mediază conflictele dintre membri.

Comitetele și grupurile de lucru din cadrul NAFTA, care sunt însărcinate cu administrarea activităților derivate din funcționarea NAFTA, vizând următoarele activități:

– armonizarea sau asigurarea compatibilității între normele tehnice și standardele industriale;

– uniformizarea reglementărilor pentru mijloacele de transport care vor avea dreptul sa traverseze teritoriile celor trei țări cu normele sanitare și fitosanitare;

– simplificarea și uniformizarea regulilor de origine;

– accelerarea procesului de armonizare a formalităților vamale și liberalizarea comercială;

– facilitarea comerțului în sectoarele sensibile, cum ar fi: agricultura, textile și confecții, telecomunicații;

– adoptarea de proceduri unitare pentru derularea relațiilor financiare între cele trei țări membre.

Secretariatul NAFTA: fiecare țară și-a stabilit un secretariat NAFTA propriu pentru a asista Comisia pentru Liberul Schimb în munca sa de a facilita rezolvarea anumitor diferende între membrii. Suplimentar, secretariatele NAFTA au în subordine și diferite alte comisii și grupuri de lucru.

Comisia pentru Cooperare în Domeniul Muncii se preocupă de asigurarea Îmbunătățirii condițiilor de muncă, a nivelului de trai și de respectarea principiilor stabilite de comun acord.

Comisia pentru Cooperare în Domeniul Mediului Înconjurător supraveghează Respectarea legilor privitoare la mediu și de a preveni eventualele surse de conflict din cauza nerespectării regulilor referitoare la mediu în relațiile comerciale.

Banca Nord – Americană de Dezvoltare (NADB), al cărei sediu este la San Antonio, urmărește finanțarea proiectelor elaborate de Comisia pentru cooperare cu statele vecine în domeniul mediului înconjurător și de a acorda asistență statelor vecine NAFTA la realizarea de diferite programe pe termen lung și chiar de a oferi avantaje financiare clare acestor țări vecine.

Comisia pentru cooperare cu statele vecine în domeniul mediului înconjurător (BECC) este însărcinată cu asistarea statelor vecine și a comunităților locale la realizarea de proiecte de infrastructuri în legătură cu protecția mediului; în plus, BECC are rolul de a evalua fezabilitatea și compatibilitatea cu normele de poluare ale echipamentelor firmelor care solicită sprijin financiar de la NADB. BECC are și misiunea de a populariza acțiunile de prevenire a poluării.

NAFTA este o grupare regională aflată în plină evoluție, care se diferențiază de alte grupări integraționiste prin faptul că nu dispune de organe executive cu acțiune permanentă, deoarece s-a dorit diminuarea până la limita minimă a dimensiunii politice a procesului.

NAFTA tinde să devină din ce în ce mai elaborată. Percepută inițial drept o căsătorie imposibilă între bogați și săraci, NAFTA, o grupare eterogenă, cu parteneri dependenți unul de celălalt în mod diferit, deoarece este o zonă de liber schimb mai polarizată și mai inegală, a devenit un succes răsunător. Mexicul se bucură deja de o relație specială cu SUA și reprezintă cel de-al doilea partener comercial al acestora.

14.4.2.2. America Latină

Cele mai reprezentative grupări integraționiste din America Latină sunt Piața Comună a Americii de Sud (MERCOSUR)

și Piața Comună a Caraibelor (CARICOM).

14.4.2.2.1. Piața Comună a Americii de Sud (MERCOSUR)

Piata Comună a Americii de Sud (MERCOSUR) constituie al patrulea spațiu comercial al lumii și reprezintă o piață potențială de aproximativ 200 de milioane de consumatori. Ea a fost creată la 26 martie 1991, prin Tratatul de la Asuncion între Brazilia, Argentina, Praguay și Uruguay.

Inițial zonă de liber schimb, apoi uniune vamală, iar în final piață comună, MERCOSUR a înregistrat evoluții spectaculoase pe scena mondială a integrării regionale. În așteptarea accesului la NAFTA, statul Chile a făcut demersuri pentru a deveni membru asociat al MERCOSUR, alături de alte state precum Bolivia, Venezuela, Columbia și Peru, care și-au manifestat interesul în acest sens.

Din 1992 și până în prezent, periodic, s-au manifestat tensiuni cauzate în cea mai mare parte de măsurile unilaterale luate, în special, de Brazilia, în vederea protejării intereselor economice nationale, dar și de efectele crizei care continuă să afecteze întreaga regiune. În plus, în ultimii ani, procesul de integrare din cadrul MERCOSUR a fost sensibil afectat de crizele economico-financiare din Brazilia și Argentina.

Obiectivele declarate ale MERCOSUR sunt:

libera circulație a bunrilor, serviciilor și a factorilor de producție;

instituirea unui tarif extern comun;

coordonarea politicilor macroeconomice și sectoriale;

armonizarea legislației țărilor membre.

Crearea MERCOSUR a deschis posibilitatea dezvoltării schimburilor comerciale, producției și a muncii în statele membre.

Preocuparea principală a MERCOSUR a fost aceea de a creea condiții pentru stimularea și atragerea investițiilor, astfel încât să se deschidă mai multe câmpuri de colaborare nu numai în plan economic, dar și în plan social.

14.4.2.2.2. Piața Comună a Caraibelor (CARICOM)

Piața Comună a Caraibelor (CARICOM) a fost creată în 1973 prin Tratatul de la Chaguaramas, înlocuind Asociația de Comerț Liber a Caraibelor, constituită în 1965. Tratatul de la Chaguaramas a fost revizuit în anii 90 printr-un număr de 9 protocoale separate avănd ca obiectiv adâncirea integrării regionale și crearea unei piețe unice în zona Caraibelor.

Membrii CARICOM sunt următorii: Anguilla, Antigua și Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Insulele Virgine Britanice, Dominica, Grenada, Guyana, Jamaica, Montserrat, Saint Christopher și Nevis, Saint Lucia, Saint Vicent și Grenadeines, Surinam, Trinidad și Tobago, Insulele Turks și Caicos, Haiti (a devenit membru în iulie 1997, condițiile de aderare fiind convenite în iulie 1999). Structurile instituționale ale CARICOM sunt conferința și biroul șefilor de guvern, consiliul de miniștri ai comunității și secretariatul.

Dificultățile economicxe întămpinate de țările membre în anii 70 au împiedicat dezvoltarea comerțului intra-regional. În iulie 1984, șefii de guverne au convenit să introducă un tarif vamal extern comun pentru anumite produse în scopul protejării industriilor autohtone. Termenul inițial de 1 ianuarie 1991 nu a fost respectat, convenindu-se amânări succesive până în anul 1995.

La Conferința anuală din iunie-iulie 1987, șefii de guverne au convenit înlăturarea tuturor obstacolelor din calea comerțului intra-CARICOM până în octombrie 1988. Termenul a fost respectat, dar a inclus o perioadă de protecție de 3 ani pentru 17 produse provenind din țările membre ale Organizației Statelor din Caraibele de Est.

Alte state din America Latină au trecut la reducerea taxelor vamale, fie unilateral, fie prin alcătuirea unor mici grupări economice care să-și acorde avantaje reciproce, spre exemplu: Grupul celor Trei (Mexic, Venezuela și Columbia) și Piața Comună Central Americană (Guatemala, Costa Rica, El Salvador, Honduras, Nicaragua).

Toate aceste blocuri regionale pregătesc terenul pentru realizarea unui obiectiv foarte ambițios și anume, așa cum am mai arătat, realizarea unei zone de liber schimb din Alaska și până în Țara de Foc.

14.4.3. Zona Asiatică

Continentul asiatic reprezintă a treia mare verigă în lanțul integrării economice mondiale. Exemplu reprezentativ pentru integrarea economică în regiune, Japonia a început să domine încă din anii '60-'70 piețele regionale din Asia, în special, zonele din Asia de Sud Est. Apoi, această țară a folosit aceste piețe ca bază pentru exporturile în SUA și Europa, pentru ca, în final, să treacă la o adevărată diviziune regională, contribuind masiv la specializarea fiecărei țări din zonă în fabricarea de produse de cea mai înaltă tehnologie.

Asia nu a dispus de instituții regionale care să se implice direct în acest proces, ceea ce a făcut ca la nivel continental să existe doar câteva înțelegeri panregionale. Cele mai importante grupări regionale din zonă sunt ASEAN – Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (din care fac parte Indonezia, Brunei, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda și mai recent Vietnamul) și APEC – Conferința pentru Cooperare Economică Asia-Pacific (care cuprinde Australia, Brunei, Canada China,Hong Kong, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailanda și SUA). În timp ce ASEAN, constituit inițial ca un forum politic, a început din anul 1992 să întreprindă pași semnificativi în direcția unui areal de comerț liber, APEC funcționează cu precădere ca un forum de dezbatere, limitându-se doar la coordonarea anumitor acțiuni, fără efecte majore pe plan economic și politic, lucru explicabil având în vedere eterogenitatea dezvoltării economice dintre statele membre și interesele economice greu de armonizat.

14.4.3.1. Asociația Națiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN)

În anul 1967, cinci state din Asia de Sud-Est (Filipine, Indonezia, Malaysia, Singapore și Thailanda) adoptă Declarația de la Bangkok (Thailanda), în urma căreia este creată Asociația Națiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN). Ulterior, acestor state li se alătură și: Brunei (1984), Vietnam (1985), Birmania, Cambodgia și Laos (1987).

Crearea ASEAN a avut o importantă dimensiune politică. Astfel, pe fondul escaladării tensiunilor din Indochina, s-a acționat în direcția stopării avansului doctrinei comuniste în regiune și apărarea în fața amenințării vietnameze, așezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau expansiunii comunismului.

În prima etapă, problemele referitoare la cooperarea economică nu au reprezentat o prioritate la nivelul preocupărilor statelor membre. Ulterior, în anul 1977, a fost semnat un acord cu privire la adoptarea unor Aranjamente comerciale preferențiale. În anul 1987, prevederile acestui acord au fost extinse printr-un nou protocol în care era avută în vedere stimularea și dezvoltarea schimburilor economice intra-regionale prin:

– extinderea preferințelor tarifare:

– liberalizarea barierelor netarifare;

– încheierea de contracte pe termen lung implicând un volum fizic mare al schimburilor;

– susținerea financiară prin rate preferențiale ale dobânzii la creditele atrase.

Aranjamentele comerciale preferențiale urmau să acționeze pe trei direcții, și anume:

1. Alcătuirea unor liste unilaterale de produse ce intrau sub incidența preferințelor tarifare.

2. Negocierea pe cale bilaterală și după principiul „produs cu produs” a unor concesii tarifare.

3. Reducerea substanțială a taxelor vamale la bunurile de import cu o valoare în vamă de minim 50.000 USD.

În ciuda prevederilor stimulative pentru schimburile comerciale, până la începutul anilor 90, performanțele acestei grupări nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Principala piedică în calea dezvoltării comerțului intra-regional au constituit-o strategiile diferite ale statelor membre în privința politicilor comerciale. În timp ce Singapore a renunțat la strategia de industrializare prin substituirea importurilor, celelalte țări fondatoare au pastrat în vigoare măsuri cu caracter protectionist, renunțând mai târziu la această strategie.

În ultimii ani, autoritățile țărilor membre ASEAN au promovat o politică de deschidere spre piețele externe, prin reducerea gradului de protecție vamală și prin înlăturarea sau restrângerea barierelor netarifare și paratarifare.

La nivel de țară, situația se prezintă diferențiat în funcție de interesele naționale, care impun anumite trepte de protecționism comercial.

Paralel cu lansarea cooperării în planul schimburilor comerciale, statele membre ASEAN au inițiat și programe pentru dezvoltarea relațiilor intraregionale in domeniul cooperării industriale.

Un exemplu în acest sens este ASEAN Industrial Projects Programme, creat în anul 1977. Efectele acestui program industrial au apărut relativ târziu, începând cu anul 1984, și cu toate eforturile depuse de statele membre și sprijinul financiar japonez, la scurt timp, au inceput să se manifeste divergente cu privire la derularea proiectelor, ceea ce a făcut ca in final unele țări să se retragă.

În anul 1981, ca urmarea a dorintei comune a statelor membre, a fost creată Corporația financiară regională, prin participarea a 140 de bănci comerciale și acționari individuali. Corporația și-a propus ca obiectiv promovarea cooperării economice la nivelul grupării ASEAN. Această instituție nu a avut, însă, succesul așteptat, astfel că în anul 1988 s-a transformat în bancă comercială, având ca principal obiect de activitate acordarea de fonduri pentru realizarea unor proiecte ASEAN și stimularea exporturilor.

Startul acestei grupări nu a fost unul extraordinar, ASEAN confruntându-se cu multe eșecuri în plan economic. Însă, după 41 de ani de funcționare, se constată un progres vizibil înregistrat în sfera politică și cea instituțională. Până la criza financiară din Asia de Sud-Est (1997), țările ASEAN au înregistrat o creștere economică fără precedent. Avântul economic al țărilor recent industrializate din Extremul Orient și Asia de Sud-Est au transformat Asia în motorul dezvoltării și catalizatorul transformărilor tehnologice, financiare și social-economice la nivel mondial. Cel mai spectaculos eveniment petrecut în evoluția economiei mondiale, în ultimele două decenii ale veacului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din Europa și America de Nord către Asia de Sud-Est și Japonia.

Liberalizarea treptată, demonopolizarea, stimularea investițiilor străine, acordarea de facilități în schimburile economice internaționale etc. au devenit linii directoare în politicile guvernamentale ale țărilor din Asia de Sud-Est.

În plan regional, ASEAN joacă un important rol în menținerea echilibrului politico-economic. ASEAN este o grupare deschisă la care poate adera orice țară doritoare din Sud-Estul Asiei care se angajează să respecte principiile care stau la baza existenței sale.

În prezent, ASEAN este o grupare care se dezvoltă în umbra APEC, grupare cu deschideri mult mai largi în Asia.

14.4.3.2. Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC)

Forumul de cooperare Asia-Pacific (APEC) a luat ființă în urma Conferinței de la Canberra (Australia), din noiembrie 1989, unde au participat 12 state (Australia, Brunei Darussalam, Canada, Republica Coreea de Sud, Filipine, Indonezia, Japonia, Malayezia, Singapore, SUA, Thailanda, Noua Zeelandă). Ulterior, celor 12 li se alătură și R.P. Chineză, Hong Kong, Taiwan (1991), Mexic, Papua Noua Guinee (1993), Chile (1994), Peru, Rusia și Vietnam (1997).

În opinia analiștilor, diversitatea regimurilor politice si a tradițiilor culturale, disproporția sistemelor economice și a nivelurilor de dezvoltare fac din aceste țări membre, de dimensiuni foarte diferite, un forum mai puțin omogen, realizarea pe criterii comune a obiectivelor necesitând tratative îndelungate.

Pe măsura trecerii timpului, obiectivele APEC au devit tot mai îndrăznețe și ample. Rezultatele evoluției acestui proiect curajos de integrare se analizează sintetic cu ocazia reuniunilor anuale care se desfășoară între statele membre, prilej cu care se fac și noi propuneri pentru îmbunătățirea agendei de lucru în perioada viitoare.

De-a lungul timpului au fost propuse o serie de măsuri dintre care se evidențiază:

reducerea sărăciei, în special prin adoptarea unui proiect privind strategiile de angajare a forței de muncă, primii beneficiari ai acțiunii de punere în valoare a resurselor umane apte de muncă fiind grupurile nefavorizate;

dezvoltarea cooperării inter-sectoriale între forurile publice, organizațiile neguvernamentale și sectorul privat;

dezvoltarea și consolidarea capacităților naționale prin promovarea politicilor de punere în valoare a resurselor umane care participă efectiv la creșterea economică, astfel încât să se favorizeze dezvoltarea permanentă a competenței și competitivității;

facilitarea și asigurarea schimburilor intra-regionale de date și experiențe, prin intermediul rețelei promovate de cooperarea economică subregională în Asia – Pacific (CESAP), în scopul punerii în valoare a resurselor umane;

creșterea competenței personalului din administrație și sectoarele neguvernamentale, din domeniul planificării și prestațiilor de servicii, pentru îmbunătățirea pregătirii profesionale a forței de muncă etc.

În ultimii ani, membrii APEC și-au reafirmat dorința comună de atingere a obiectivului de dezvoltare durabilă și de punere în practică a infrastructurilor socio-economice proprii, în scopul creșterii economice susținute și îmbunătățirii calității vieții în regiune.

14.4.4. Integrarea economică pe continentul african

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii 1950-1960, de la cucerirea independenței cvasi-totalității țărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât și pe cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulație a persoanelor și a forței de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunitățile oferite de o regiune cu nenumărate bogății.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanțe. Comunitățile economice regionale africane au mulți membri, care fac parte din mai multe organizații în același timp. Comunitățile sunt subapreciate de guverne, insuficient finanțate și, nu și-au atins obiectivele.

Continentul african este gazda a 14 grupări economice regionale, astfel:

Uniunea Arabă Magrebiană (AMU), cu 5 membri;

Piața Comună a Africii de Vest și de Sud (COMESA), cu 20 de membri;

Comunitatea Economică a Statelor Central-Africane (ECCAS), cu 20 de membri;

Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii (ECOWAS), cu 15 membri;

Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud (SADC), cu 14 membri;

Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare (IGAD), cu 7 membri;

Comunitatea Statelor Africane din Sahel (CEN-SAD), cu 18 membri;

Uniunea Economică și Monetară Vest Africană (UEMOA), cu 8 membri;

Mano River Union (MRU), cu 3 membri;

Comunitatea Economică și Monetară Central-Africană (CEMAC), cu 6 membri;

Comunitatea Economică a Țărilor din zona Marilor Lacuri (CEPGL), cu 3 membri;

Comunitatea Est-Africană (EAC), cu 3 membri;

Comisia Oceanului Indian (IOC), cu 5 membri;

Uniunea Vamală a Africii de Sud (SACU), cu 5 membri.

Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decât UE sau NAFTA. Au secretariate operaționale, întâlniri la nivel ministerial și al grupurilor de lucru, aranjamente instituționale complexe, declarații politice, dar le lipsesc rezultatele.

Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale și acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel național, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare și urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eșecurile înregistrate până acum în ceea ce privește respectarea angajamentelor luate, lipsa de voință a guvernelor în a subordona interesul politic național scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale etc.

14.4.5. Procesul de integrare economică între Australia și Noua Zeelandă

Australia and New Zealand Closer Economic Relationship (CER) a fost înființat la 1 ianuarie 1983 și a înlocuit acordul de liber schimb care funcționa între cele două state până la momentul respectiv. Prevederile CER vin să stimuleze și să intensifice comerțul cu bunuri și servicii, libera circulație a forței de muncă, ca și procesul investițional între cele două state.

CUVINTE CHEIE:

Integrare economică regională, cooperare economică informală, cooperare economică instituțională, zona de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică, uniunea economică și monetară, uniunea socială și politică.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL:

Care sunt condițiile necesare pentru creearea unui bloc economic?

Care sunt organizațiile economice integraționiste existente pe continentul european?

Care sunt organizațiile economice integraționiste existente pe continentul asiatic?

Care sunt organizațiile economice integraționiste existente pe continentul nord-american?

Care sunt organizațiile economice integraționiste existente pe continentul sud-american?

CAPITOLUL 15

FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL

Rațiunea obiectivă a apariției Fondului Monetar Internațional își are originea în necesitatea existenței unei instituții cu putere de acțiune la nivel mondial, care să acorde sprijin financiar țărilor care se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți. Se crea, astfel, cadrul instituțional pentru prevenirea extinderii dezechilibrelor financiare locale și regionale la dimensiuni globale, evitându-se dezordinea economico-monetară internațională, care a provocat in anii ’30 imense costuri si tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

„Sistemul ideal ar consta în mod sigur, în fondarea unei bănci supranaționale, care să aibă cu băncile centrale naționale relații asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală și băncile sale subordonatoare”, spunea John Maynard Keynes.

Fondul Monetar Internațional a fost creat prin Acordul de ca instituție monetară de vocație internațională.

Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare și comerciale profunde, printre cele mai importante fiind frecventele devalorizări competitive ale monedelor naționale, practicate de mai multe țări cu pondere în comerțul internațional și măsurile protecționiste adoptate de numeroase state cu scopul protejării industriei lor naționale. Rezultatul acestor acțiuni haotice și contradictorii s-a reflectat în scăderea cu peste 60% a valorii comerțului mondial, între anii 1929 și 1930, antrenând prăbușirea producției și creșterea fără precedent a șomajului în majoritatea țărilor lumii.

Deși, în cadrul mai multor conferințe s-a convenit reinstaurarea ordinii monetare și relansarea economică, toate aceste încercări au eșuat din cauza lipsei de cooperare dintre țări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Din punct de vedere economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaționismului.

S-au făcut mai multe încercări de restaurare a ordinii prin organizarea mai multor conferințe monetare internaționale, dar toate au fost sortite eșecului, din cauza opiniilor discordante și lipsei de cooperare.

15.1. PREMISELE CREĂRII UNUI NOU SISTEM MONETAR INTERNAȚIONAL

Pentru a evita reinstaurarea dezordinii monetare internaționale, participanții la conferința de , în iulie 1944, în frunte cu reprezentanții S.U.A. și ai Marii Britanii au decis să creeze un nou sistem capabil să asigure stabilitatea economică mondială după război. În această perioadă guvernul american acorda o mare importanță pregătirii păcii. Istoricul Margaret de Vries precizează că, „Statele Unite, la inițiativa președintelui F.D. Roosevelt, își asumă rolul de lider în pregătirea noilor organizații internaționale și, după aparențe, pe acela de lider în pregătirea unei noi ordini economice mondiale, atitudine inversă izolaționismului de după primul război mondial”.

Statele Unite au definit mai multe obiective pe care le considerau esențiale: pe de o parte, doreau reinstaurarea stabilității schimburilor economice și împiedicarea unei reîntoarceri la devalorizări competitive, pe de altă parte, doreau un mecanism de asistență financiară pentru a ajuta țările ale căror balanțe de plăți erau deficitare, astfel încât dificultățile să nu antreneze o revenire la protecționism.

Începând din 1941, doi gânditori originali, John Maynard Keynes – reputat economist, aflat la cotele cele mai înalte ale prestigiului său în Marea Britanie – și Harry Dexter White – înalt funcționar al Trezoreriei S.U.A. – au conceput aproape simultan planuri pentru instituirea unui nou sistem monetar internațional. Prin aceste lucrări se urmărea atingerea a două obiective principale: stabilizarea ratelor de schimb și relansarea comerțului liber, ca premise ale creșterii economice și ocupării unui nivel ridicat al forței de muncă în toate țările lumii. Se impunea ca locul acordurilor temporare, adoptate la diferite conferințe ad-hoc, să fie luat de o instituție internațională cu caracter permanent, care să supravegheze funcționarea sistemului monetar. Această instituție avea ca principal obiectiv acordarea de asistență financiară țărilor cu deficite ale contului curent al balanței de plăți, urmând ca statele în cauză să obțină echilibrarea balanței lor de plăți, prin aplicarea unor programe de reformă economică, eliminând apelarea la măsuri protecționiste sau la devalorizări competitive, ambele practici conducând la reducerea comerțului și producției mondiale, a numărului locurilor de muncă, respectiv premise ale unei crize economice generalizate.

Deși concepute separat, planurile Keynes și White conțineau abordări identice în ceea ce privește obiectivele esențiale ale reformării sistemului monetar internațional: stabilizarea cursului de schimb, restabilirea convertibilității libere a monedei, stimularea dezvoltării comerțului mondial și acordarea de asistență financiară.

Planul White

Propunerea americană elaborată de Harry White reunește punctele de vedere avansate de diferite servicii ale administrației americane, care pun accentul pe restabilirea liberului schimb, reducerea taxelor vamale și eliminarea barierelor netarifare. White dorea neapărat să restabilească o cooperare monetară internațională, plecând de la ideea că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternică instabilitate a schimburilor și frecvente devalorizări competitive.

El a propus să se creeze un „Fond de stabilizare a Națiunilor Unite și a asociațiilor acestora”, care să împiedice revenirea la politici de schimb necooperative și să acorde credite țărilor care vor să-și apere monedele. Acest Fond ar fi trebuit să aibă un capital de 5 miliarde dolari la care S.U.A. ar fi contribuit cu 2 miliarde. El prevedea de asemenea crearea unei „Bănci Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare” (BIRD), însărcinată să finanțeze reconstrucția țărilor distruse de conflictele militare, precum și dezvoltarea economică a țărilor slab dezvoltate.

Planul White susținea ideea că sursa asistenței financiare să fie contribuția țărilor membre, conferind instituției un pronunțat caracter de cooperare, precum și un control mai sever asupra politicii economice a țărilor împrumutate. Totodată, efortul de ajustare trebuia suportat de țările cu deficite, care să fie obligate prin programele de stabilizare să-și reducă importurile.

Planul Keynes

Acest plan a apărut în septembrie 1941 și se baza pe elemente de raționalitate economică și apărarea intereselor naționale. La sfârșitul războiului, economia Regatului Unit se afla într-o situație critică: neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea rezervelor de aur și îndatorarea externă contractată față de S.U.A. Planul lui Keynes punea în evidență un mecanism destinat să ajute Marea Britanie și celelalte țări europene aflate în dificultate în această perioadă. El relua ideea înființării unei Bănci supranaționale, avansată încă din 1930, organism pe care el îl denumea „Camera internațională de compensație”, însărcinat să efectueze o compensație multilaterală între băncile centrale și să acorde credite țărilor în dificultate. Plățile trebuiau făcute în „bancor”, o nouă monedă cu acoperire în aur, recomandând totodată ca avuțiile exprimate în bancori să nu poată fi transformate în aur, aceasta pentru a obliga țările excedentare să-și reducă surplusurile.

Astfel, Keynes vedea instituția internațională ca o bancă mondială centrală, care ar fi creat masă monetară prin propria autoritate, acordând susținere financiară țărilor cu dificultăți în asigurarea echilibrului extern. Această soluție îi conferea o largă autonomie, și o proteja de presiunile politice în adoptarea deciziilor sale.

În ceea ce privește ajustarea economică, Keynes propunea ca efortul de ajustare să fie suportat de țările cu excedente ale sectorului extern, prin obligarea acestora să-și majoreze importurile.

Compromisul anglo-american

Elaborate în mod separat, cele două planuri au coincis în privința obiectivelor stabilite: stabilizarea cursurilor de schimb, restabilirea convertibilității libere a monedei, încurajarea dezvoltării comerțului mondial și acordarea de finanțări țărilor în dificultate. În schimb, au fost divergente în două domenii principale:

în cel al finanțărilor: englezii estimau că suma prevăzută în proiectul american era insuficientă și că risca să provoace „o penurie de dolari și să blocheze expansiunea comerțului mondial”; în mod contrar americanii apreciau că sistemul de finanțare imaginat de Keynes va duce la o „îndatorare nelimitată” a țărilor cu balanțe de plăți deficitare și că această îndatorare risca să pună în pericol stabilitatea sistemului monetar internațional;

în cel al modului de ajustare: planul Keynes propunea ca efortul de ajustare să fie suportat de țările excedentare, obligându-le să-și mărească importurile; în mod contrar planul White propunea ca ajustarea să fie suportată de țările deficitare, obligându-le să adopte programe de stabilizare prin reducerea importurilor.

Pentru a apropia cele două planuri, în septembrie 1943, , au avut loc nouă reuniuni bilaterale între negociatorii englezi și americani. Keynes și White încearcă să pună bazele unui plan comun. După câteva săptămâni de tratative, englezii- fiind într-o poziție defavorabilă de negociere, datorită dependenței de S.U.A din punctul de vedere al armamentului și al finanțării efortului de război – abandonează planul Keynes pentru a se ralia planului White. În schimb americanii acceptă să mărească capitalul prevăzut pentru Fondul de stabilizare de la 5 la 9 miliarde USD. Pe această bază, zece state aliate au fost invitate, în iunie 1944, în mica stațiune balneară de (New Jersey) în vederea elaborării unui raport care să propună o „Cartă” pentru această nouă organizație. Această „Cartă” a fost prezentată ulterior, la conferința de

Negocierile finale au avut loc, în iulie 1944, la trei săptămâni de la debarcarea aliaților pe plajele din Normandia, într-o localitate a statului New Hampshire, Bretton Woods, localitate care a dat numele său Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale – instituțiile Bretton Wodds. Conferința a fost dominată în mare parte de delegațiile engleză și americană. La aceste negocieri au participat 45 de țări inclusiv Uniunea Sovietică, fără a influența rezultatul; Germania și Japonia nu au fost reprezentate fiindcă războiul continuă, iar numărul țărilor în curs de dezvoltare a fost restrâns.

Cea mai mare parte a dezbaterilor s-au purtat asupra repartizării cotelor-părți și a definirii precise a statutului FMI-ului. Delegații au adoptat două texte care au rămas în istorie: Statutul FMI-ului și cel al BIRD (denumită curent Banca Mondială).

15.2. MODUL DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE AL FONDULUI MONETAR INTERNAȚIONAL

FMI-ul a început să funcționeze la 1 martie 1947, ca instituție specializată a ONU, având 39 de țări membre și sediul general Sovietică chiar dacă a participat la negocieri, fiind într-un fel membru fondator, cu timpul nu a putut face față obligațiilor ce-i reveneau și a părăsit această instituție. La început, țări din blocul estic, precum Polonia și Cehoslovacia, au aderat , dar au fost nevoite să renunțe în anii ’50 ca urmare a războiului rece.

Japonia și Germania s-au alăturat FMI-ului la 1 ianuarie 1953. În anii’60, numărul membrilor a crescut rapid prin aderarea noilor țări independente, în dezvoltare. România a devenit membru al FMI din 1972, având o cotă de participare de 754,1 milioane DST, la finele anului fiscal 1993. În existat o nouă creștere bruscă a numărului de membri datorită aderării a 15 republici din fosta Uniune Sovietică.

16.2.1. Statutul Fondului Monetar Internațional

Prin statutul FMI sunt stabilite obiectivele instituției și regulile de funcționare ale acesteia. Coordonatele de esență ale statutului se referă la:

definirea rolului FMI ca instituție permanentă

stabilirea de către fiecare țară, a unei parități oficiale a monedei față de aur și implicit comparativ cu dolarul, paritate menținută în limitele unui palier de fluctuație de 1%;

obligativitatea ca toate țările membre să asigure convertibilitatea monedelor proprii pentru operațiunile curente. Excepție de la această regulă o constituie țările cu deficite ale balanțelor, care pot amâna liberalizarea schimburilor comerciale și implicit trecerea la convertibilitatea propriei monede, prevedere ce a permis statelor europene menținerea de restricții comerciale și valutare până în 1961;

posibilitatea ca țările membre să apeleze la credite de , în vederea susținerii unor programe de reformă, cu scopul echilibrării balanței de plăți.

Statutul FMI-ului adoptat conține 31 de articole care definesc obiectivele și regulile sale de funcționare. În următoarele articole se evidențiază caracterul autonom al Fondului în raporturile sale cu ONU și faptul că dispune de personalitate juridică, atât față de statele membre, cât și față de nemembri:

Articolul I: rolul FMI-ului

FMI-ul este înființat ca o instituție permanentă însărcinată să mențină o funcționare armonioasă a sistemului monetar internațional. Pentru aceasta el trebuie să favorizeze schimburile de informații între țările membre, să încurajeze o apropiere între responsabilii monetari și să pună în funcțiune mecanisme de cooperare internațională, cu scopul de a împiedica acțiunile unilaterale. Acest „Cod de conduită”, la care FMI-ul trebuie să vegheze să fie respectat, nu este obiectivul final în sine. El urmărește, înainte de toate, să contribuie la expansiunea comerțului internațional și, în concluzie, să creeze locuri de muncă în țările membre. Așadar, Fondul trebuie să contribuie la instaurarea unui sistem de „parități fixe” și la restabilirea liberei convertibilități a monedelor pentru operațiunile curente.

Articolul IV: regimul schimburilor fixe și stabilitatea schimburilor

Țările care au ratificat statutul Fondului se angajează să nu efectueze devalorizări competitive și să facă tot posibilul pentru a garanta stabilitatea monedelor lor. Acest articol stipulează ca toate țările membre să declare oficial FMI-ului o paritate centrală pentru monedele lor, exprimată în aur, practic însă ele sunt deseori exprimate în dolari. Dolarul devine astfel etalonul sistemului, deoarece este singura monedă convertibilă total in aur la un curs fix (35 de dolari pentru o uncie de aur). Paritățile trebuie comunicate Fondului in timp de 30 de zile de la începerea operațiunilor, fiind exceptate țările care au fost sub ocupație în timpul războiului. O dată declarate paritățile, țările membre trebuie să mențină cursul monedei lor la un nivel de fluctuație limitat la 1% din paritatea centrală oficială. Sistemul imaginat este un regim de schimburi fixe, dar ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental.

Țările membre pot modifica paritățile lor oficiale din proprie inițiativă, cu condiția să obțină acordul prealabil al Fondului Monetar. În caz contrar țara membră ar putea fi exclusă de la acordarea creditelor Fondului sau ar putea fi obligată să se retragă din aceasta instituție. Pe de altă parte, fiecare stat membru are obligația unei „consultări” anuale cu FMI-ul pentru a discuta evoluția politicii sale economice.

Articolul V: facilități de credit

Statutul FMI-ului prevede pentru țările membre posibilitatea de a face apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmărește să ușureze adoptarea de politici de deschidere si de liberalizare, asigură autoritățile că o finanțare va fi disponibilă pentru a compensa eventualul impact al acestor politici asupra balanțelor de plăți. Astfel, FMI-ul încurajează politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor externe și facilitarea mișcărilor de capital internațional. Aceste credite încurajează țări, care se confruntă cu deficite ale balanței de plăți, să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internațională, ca de exemplu devalorizarea competitivă sau blocarea schimburilor externe. Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, deoarece acordarea pe termen lung ar putea încuraja menținerea de politici nefaste.

Articolul VIII: convertibilitatea monedelor

Statutul Fondului impune o a doua obligație: toți membrii trebuie să facă în așa fel încât monedele lor să fie convertibile în vederea operațiunilor curente. Statele se angajează să elimine restricțiile la cumpărarea de devize străine de către rezidenți și nerezidenți pentru operațiunile referitoare la bunuri și servicii. Totodată, este prevăzută o clauză de protecție care să permită statelor membre cu dificultăți ale balanțelor de plăți să mențină un control al schimburilor pe o perioadă de 5 ani de la crearea Fondului, dacă pot justifica această necesitate. Această clauză de protecție va permite statelor europene să mențină restricții asupra convertibilității monedelor lor până in 1961.

15.2.2. Organizarea Fondului Monetar Internațional

În prezent FMI numără 185 de țări membre. Fondul Monetar Internațional este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor, care este format din membrii țărilor participante. Guvernatorii sunt, de obicei, miniștri de Finanțe sau guvernatori ai unor bănci centrale, care vorbesc în numele guvernului țării din care provin. Pentru S.U.A. și Marea Britanie miniștrii Trezoreriei au și funcția de guvernatori ai FMI-ului. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creșterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere (DST). Aceștia se întâlnesc o dată pe an, de obicei în septembrie, într-o ședință care se ține împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile care trebuie luate în afara ședinței anuale, se iau în urma unor rapoarte scrise.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Consiliul este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc de cel puțin trei ori pe săptămână. Cele cinci țări cu cea mai mare cotă de participare – S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franța, Japonia – au dreptul la câte un director permanent, fiecare. Din 1978, Arabia Saudită are un loc în Consiliul Executiv, conform regulii prin care primele două țări creditoare au dreptul să-și numească propriul director. Celelalte țări își combină voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu excepția Chinei și a Rusiei care își numesc fiecare propriul director.

Cel mai important organism care trasează politica FMI și își dă avizul asupra funcționării sistemului monetar internațional este Comitetul Interimar, compus din miniștrii acelorași țări din Comitetul Executiv, aleși în mod egal din țările industrializate și cele în dezvoltare. Acest comitet a luat ființă in 1974, și se întâlnește de două ori pe an, înainte de ședința anuală. Din septembrie 1999 acesta se numește Comitetul Monetar și Financiar Internațional (IMFC). Președinția Comitetului este asigurată prin rotație, iar Consiliul Executiv este prezidat de directorul general numit pe o perioadă de cinci ani. Fondul este organizat în 26 de departamente, iar personalul său numără 2800 de experți cu statut de funcționari internaționali, recrutați din țările membre. De asemenea FMI are birouri de asistență , Paris, New York și Geneva.

Prin convenție tacită, directorul general este european, iar președintele Băncii Mondiale este american. Directorul General este personalitatea centrală a Fondului, el având atât funcții reprezentative, cât și bugetare, administrative și consultative. În prezent, director general este Rodrigo de Rato, fostul vicepreședinte al Ministerului de Externe al Spaniei.

În primii ani de la înființare, Fondul nu a fost foarte activ, iar personalitățile care au avut primele două mandate de director general: belgianul Camille Gutt și suedezul Ivar Rooth, nu au făcut prea multe, fiind lipsiți de autoritate și de o viziune amplă, care să le ofere posibilitatea de a beneficia la maximum de puterile cu care au fost investiți de FMI. Cu toate acestea, în timpul celui de-al treilea director general, suedezul Per Jacobsson, activitățile Fondului s-au extins foarte mult. Una dintre cele mai controversate decizii pe care le-a luat, a fost introducerea Acordului General de Împrumut, ale cărui resurse financiare suplimentare au întărit implicarea

țărilor conducătoare în activitățile FMI. Olandezul H. Johannes Witteveen a fost Director General între anii 1973 și 1978. În timpul mandatului său s-a manifestat o creștere masivă a împrumuturilor acordate de FMI, în special țărilor în dezvoltare. În 1987, Michel Camdessus, fost guvernator al Băncii Naționale a Franței, a devenit noul Director General al Fondului. Acesta a îmbunătățit imaginea Fondului prin reducerea urgentă a datoriilor țărilor în dezvoltare.

În colaborare cu Banca Mondială s-a înființat un Comitet al Dezvoltării care se pronunță asupra problematicii țărilor cele mai sărace.

Deciziile FMI sunt luate prin vot proporțional. Fiecare țară are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporțional cu mărimea cotei de participare.

Contrar principiului „o țară, un vot” aplicat , statele membre ale Fondului au drepturi de vot diferite: li se atribuie un minimum de 250 de drepturi de vot la care se adaugă câte un drept de vot suplimentar pentru fiecare tranșă de 100.000 DST de cotă-parte vărsată.

Așadar, puterea de votare este semnificativ determinată de contribuția financiară în cadrul FMI care, la rândul ei, este stabilită în funcție de indicatorii economici și financiari ai fiecărei țări, iar deciziile sunt luate pe baza unui consens între toate statele membre. Dacă nu poate fi găsit un consens, deciziile sunt luate pe baza unui vot al guvernatorilor. În acest caz, se aplică regula majorității simple – 50%+ 1% din drepturile de vot, iar pentru deciziile legate de comisioanele la creditele Fondului și de remunerarea avuțiilor în DST- 70% din drepturile de vot. O majoritate de 85% din voturi este obligatorie pentru deciziile care angajează viitorul Fondului, cum ar fi: schimbarea cotelor-părți, alocarea de DST-uri, vânzările de aur.

Acest sistem de majoritate calificată i-a determinat pe anumiți observatori să spună că Fondul Monetar Internațional este dominat de S.U.A., aceasta deținând 18% din drepturile de vot, ceea ce îi conferă puterea de a bloca cele mai importante decizii. Această situație a fost criticată de către Maurice Allais, economist francez, laureat al premiului Nobel în economie, care în lucrarea sa intitulată „Le perversion monétaires” afirmă următoarele: „nimeni nu poate să nu recunoască că organizațiile mondiale ca FMI-ul, Banca Mondială sau GATT-ul sunt dominate, dacă nu manipulate, de Statele Unite”.

Pe de altă parte, grupul de țări industrializate sau de țări în dezvoltare ar putea ușor să constituie o minoritate de blocaj de 15% și să se opună unei decizii americane. În consecință, S.U.A. pot să frâneze o decizie sau o orientare, dar rareori pot să o împiedice definitiv.

15.2.3. Funcțiile Fondului Monetar Internațional

Acordul de înființare a FMI prevede și funcțiile sale. Principala funcție o reprezintă supravegherea sistemului monetar internațional.

Din această funcție principală derivă alte câteva funcții:

supravegherea politicii monetare și a ratei de schimb din țările membre;

elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri;

acordarea de credite pentru țările cu dificultăți în balanța de plăți.

Deși FMI este cunoscut mai ales pentru faptul că acordă credite, aceasta nu este principala sa funcție. Rolul cel mai important pe care îl deține FMI este acela de manager al unui sistem monetar internațional ordonat, previzibil și stabil, cu granițe deschise și care să ofere cadrul necesar unei creșteri echilibrate în comerțul mondial și în economiile țărilor membre. În acest sens FMI funcționează ca un organism permanent de consultanță, în care membrii cooperează și participă activ în sfera monetară internațională.

FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiții de politică economică și financiară. Această condiționare servește două scopuri: asigurarea că țările care primesc credite le folosesc în scopul redresării balanței de plăți și că țările respective vor fi în măsură să restituie creditul primit.

FMI supervizează oferta internațională de lichidități. În cazul în care membrii consideră că există pericolul diminuării lichidităților internaționale, Fondul poate aloca drepturi speciale de tragere (DST) pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale țărilor membre.

Acordul de înființare a fost adoptat în 1978, dând astfel posibilitatea țărilor membre de a-și conduce propria politică în domeniul ratelor de schimb, păstrând însă ideea de bază a interesului reciproc în domeniu.

Noutatea absolută a Acordului de înființare a FMI a constituit-o transferul către această instituție, al puterii fiecărei națiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel, după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obținerea acordului prealabil al FMI.

15.3. CADRUL INSTITUȚIONAL ȘI FINANCIAR

15.3.1. Resursele

Majoritatea resurselor de care dispune FMI-ul pentru a acorda credite este formată din cotele-părți subscrise de statele membre. Cum cotele-părți sunt câteodată insuficiente, FMI-ul face apel la resurse împrumutate.

Cotele-părți

Cotele-părți reprezintă „capitalul” FMI-ului, adică fondurile proprii care îi permit să acorde credite. Fiecărui stat membru i se acordă o cotă-parte care servește la determinarea importanței drepturilor de vot și a mărimii eventualelor credite. Totalul acestor cote-părți, care era de 7,5 miliarde USD în 1945, se ridică astăzi la peste 150 miliarde dolari.

Cum statutul nu precizează în ce mod se face determinarea cotelor-părți individuale, Consiliul guvernatorilor a decis, chiar de la acordurile de , să lege cotele-părți de factori economici cum ar fi: venitul național, rezervele de schimb sau comerțul exterior, prin intermediul mai multor formule.

Cotele-părți sunt „subscrise” prima oară cu ocazia adeziunii și, ulterior, cu ocazia revizuirii generale a cotelor-părți. Aceste subscripții dau loc la vărsăminte pentru 75% din total în monedă națională și pentru 25% în DST-uri sau într-o monedă desemnată de Fond ca „liber utilizabilă”, adică în devize „forțe” (USD, euro, lire sterline, yeni japonezi).

Cotele-părți determină dreptul de vot. Fiecărui membru i se atribuie automat 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot pentru fiecare parte din cota echivalentă cu 100.000 de DST.

Cotele-părți determină cuantumul drepturilor de tragere ale statelor membre asupra resurselor Fondului. Fără derogări, nimeni nu are dreptul să „tragă” mai mult de 125% în raport cu contribuția proprie.

Pentru a menține capitalul FMI-ului într-o proporție constantă cu schimburile comerciale mondiale, nivelul cotelor-părți este revăzut la fiecare cinci ani, și eventual mărit. Totuși anumite state s-au arătat reticente față de acceptarea unor creșteri prea frecvente și importante ale capitalului, deoarece acestea pot necesita o autorizație parlamentară dificil de obținut. Creșterea cotelor-părți necesită, printre altele, o procedură destul de greoaie, fiindcă ea cere ratificarea de către statele membre și reprezintă cel puțin 85% din drepturile de vot. Aceste greutăți diverse au provocat întârzieri succesive creșterilor generale ale cotelor-părți și importurile mondiale au scăzut aproape la jumătate. Creșterea cotelor-părți intervenită în 1992 (+50%) a permis restabilirea unei proporții mai adecvate.

Împrumuturile

Grație cotelor-părți, FMI-ul dispune de resurse financiare pe care le poate împrumuta. Aceste împrumuturi permit Fondului să dispună de lichidități importante pe care le poate mobiliza în caz de criză financiară gravă. Recurgerea la împrumuturi riscă însă să schimbe natura FMI-ului, făcându-l să semene mai mult cu o bancă. Din acest punct de vedere, țările membre au impus un plafon de creditare echivalent cu 60% din valoarea totală a cotelor-părți, adică suma maximă pe care Fondul poate să o împrumute.

Cea mai utilizată formă de împrumut este General Arrangement Borrow (GAB), „Acordul general de împrumut”, contractat de către țările componente ale G10 (G7 plus Olanda, Belgia, Suedia) cărora li s-au alăturat Elveția și Arabia Saudită. Această linie de credit se ridică la valoarea de 18,5 miliarde DST, aproximativ 26 mld. USD. Este vorba de o rezervă destinată a fi utilizată doar în cazul unei crize grave a sistemului monetar internațional, și numai pentru țările din G10. Oficial, încheierea GAB a fost justificată prin necesitatea contracarării mișcărilor de capital, persistente și importante, care au început să se manifeste, după ce tot mai multe monede au devenit convertibile, în special cele vest-europene. De fapt, Fondul a acordat împrumuturi din aceste resurse unor state cu deficit temporar de balanță, determinat numai de operațiunile curente.

Acordul a intrat în vigoare în 1962 pentru o perioadă de 4 ani, prelungită apoi în mai multe rânduri pe perioade de 3-5 ani. Ultima reînnoire, intervenită în ocazionat creșterea resurselor utilizabile de la 6,4 mld. DST alocate inițial, la peste 18 mld. DST. În 1995, ca urmare a acordării unui credit excepțional ca mărime Mexicului (12,1 mld. dolari), urmat apoi de unul acordat Rusiei (7 mld. dolari), lichiditățile FMI-ului au scăzut foarte repede, ceea ce a determinat G10 să dubleze suma Acordurilor generale de împrumut.

Noul acord de împrumut – New Arrangement Borrow- a fost semnat în 1997 de către 25 dintre statele membre ale FMI, în urma crizei din Mexic din 1994. Acest acord a intrat în vigoare în 1998, când a fost aprobat un acord stand-by pentru Brazilia. În prezent resursele totale ale Fondului se ridică la suma de 221 miliarde DST.

15.3.2. Bugetul de funcționare

Într-o epocă în care cheltuielile de funcționare ale organizațiilor internaționale atrag atenția în mod deosebit, cheltuielile FMI-ului sunt considerate ca fiind ponderate. Ele au crescut foarte mult de la adeziunea țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S., deoarece efectivele de funcționari internaționali au trebuit să fie mărite pentru a face față creșterii nevoii de asistență. Aceste cheltuieli sunt finanțate printr-un comision perceput din creditele acordate de către FMI. Așadar, țările care obțin credite sunt obligate să plătească FMI-ului un comision, iar țările creditoare primesc o remunerare fixă, calculată pe baza ratei dobânzii DST-ului. Diferența între comisioanele primite și remunerările vărsate, conferă Fondului un venit pozitiv pe care acesta îl utilizează pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Începând cu anul 1987, Fondul percepe o suprataxă țărilor membre, pentru a constitui rezerve, un fel de acoperire pentru eventualele pierderi. Această situație a apărut deoarece restanțele persistente ale anumitor state pun în pericol echilibrul financiar al Fondului. S-a decis crearea unui fond de precauție financiară format în părți egale prin creșterea comisioanelor primite și prin diminuarea remunerărilor vărsate. Un alt mecanism a fost creat în 1990 pentru finanțarea dispozitivului adoptat în cadrul strategiei de cooperare întărită pentru activarea plății scadențelor neachitate.

Aceste suprataxe au antrenat o creștere medie de 100 puncte (1%), ca bază a comisioanelor, care au ajuns la 5,61%; taxa de remunerare a fost redusă cu 92 de puncte de bază, ceea ce o aduce la un procent de 3,68% în medie. Diferența dintre taxa debitoare și cea creditoare atinge 1,92% și este folosită pentru finanțarea bugetului de funcționare și a celui de rezervă, evitându-se astfel înregistrarea de pierderi în bilanțul Fondului. Țările în dezvoltare se plâng de această creștere dar, grație mecanismului de facilități de ajustare structurală, ale cărui credite sunt scutite de plata dobânzilor, scapă de această povară de finanțare.

15.3.3. Drepturile speciale de tragere (DST)

DST-urile sunt prima monedă internațională creată vreodată de guverne. Această monedă a fost creată cu ocazia Adunării anuale de de Janeiro, în 1967, pentru a furniza lichidități necesare unei bune funcționări a sistemului monetar internațional, într-o epocă în care crearea de dolari necesară expansiunii mondiale a fost percepută ca insuficientă. DST-ul era compus dintr-un grup de cinci monede cărora le-a fost afectată o anumită pondere. Monedele din componența DST-ului erau cele a cinci țări care aveau cele mai importante exporturi de bunuri și servicii: USD, yen, marca germană, francul francez, lira sterlină. DST-ul valora în aprilie 1993, aproximativ 1,40 dolari. De-a lungul istoriei sale, FMI-ul a creat două alocări de DST-uri, întinse pe mai mulți ani pentru un total de 21,4 miliarde DST. Prima alocare a avut loc între 1970 și 1972, iar a doua între 1979 și 1981. O creare de DST-uri este echivalentă cu crearea de monedă de către o bancă centrală; este vorba de o creanță care nu este rambursată decât dacă Fondul decide să anuleze DST-urile alocate. DST-urile sunt repartizate intre țările membre în funcție de prorata cotelor-părți. Când primesc DST-uri, aceste țări pot:

să le dețină în rezervele lor oficiale, întărind credibilitatea monedei naționale;

să le schimbe într-o monedă forte, ceea ce echivalează cu expansiunea monetară națională, dar poate provoca o accelerare a inflației;

să achite plata lor către FMI, pentru rambursarea împrumuturilor sau pentru a plăti o parte din creșterile cotelor-părți.

Condițiile cerute pentru noi alocări de DST-uri sunt definite în articolul XVIII din Statut, care stipulează că „în toate deciziile sale referitoare la alocări și anulări de DST-uri, FMI-ul se va strădui să răspundă nevoii globale pe termen lung, în măsura în care aceasta se va face simțită, să adauge instrumentelor de rezervă existente, o manieră proprie pentru facilitarea realizării acestor obiective și evitarea stagnării economiei și a inflației în lume”. Începând cu 1981, principalele țări membre ale Fondului consideră că nicio nevoie globală de rezerve nu se face simțită, deoarece nivelul rezervelor de schimb este în mod global satisfăcător. În absența unor noi alocări, depozitele în DST-uri au scăzut la numai 2% din totalul rezervelor mondiale de aur și devize, ceea ce împiedică Fondul să devină un important instrument de rezerve în sistemul monetar internațional.

De câțiva ani, anumite țări dezvoltate preconizează o nouă alocare de DST-uri, acompaniată de redistribuire în favoarea țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S. Pentru acestea, o alocare de DST-uri este justificată prin trei rațiuni:

o alocare de DST-uri nu riscă să provoace tensiuni inflaționiste;

o alocare ar permite acordarea de DST-uri țărilor care au aderat de curând și care nu au beneficiat de alocările precedente;

o alocare ar permite acestor țări să accelereze tranziția lor economică, să-și relanseze economia și să iasă din recesiune.

Așadar, DST-urile sunt lichidități internaționale create de FMI, folosite de băncile centrale naționale în circuit închis. Ele sunt alocate țărilor membre în mai multe tranșe, proporțional cu cotele de participare ale acestora în cadrul Fondului. Orice țară membră își poate schimba DST-urile cu alte țări membre, primind în schimb valută forte, schimbul se face prin intermediul FMI. Țările membre plătesc un sfert din cotă în DST sau într-o monedă internațional acceptată, de obicei dolari, și trei sferturi în propria monedă.

Prin natura lor, DST sunt unități de cont care joacă rolul de instrumente internaționale de plată și de rezervă. DST sunt creanțe „erga omnes”, adică opozabile tuturor, spre deosebire de monedele de rezervă, care reprezintă creanțe asupra unui singur debitor. DST sunt nerambursabile iar garanția lor constă în acceptarea colectivă și nu în valoarea lor intrinsecă.

Ponderea fiecărei monede în „coș” este revizuită la cinci ani. După lansarea monedei unice euro, marca germană și francul francez au dispărut din „coșul valutar” al DST. Statele membre au dreptul să ceară Fondului, în orice moment, o ajustare a cotei sale.

15.3.4. Facilități de creditare

Pentru multe țări în dezvoltare, FMI-ul este singura sursă de finanțare, atunci când piețele private refuză să acorde împrumuturi. Fondul nu suportă constrângerea instituțiilor care se finanțează pe piața liberă și care trebuie să vegheze ca renumele lor să nu scadă în urma acumulărilor de creanțe îndoielnice. Pentru o țară care obține credit de înseamnă că politicile sale economice au fost aprobate de Fond, ceea ce îi permite să contacteze cu mai multă încredere pe ceilalți creditori internaționali (organizații sau piețe internaționale). Împrumuturile țărilor membre sunt proporționale cu cotele-părți, mărimea creditului acordat, nevoia de finanțare, calitatea programului întreprins, ușurința de adaptare, balanța de plăți. Mărimea datoriei în curs față de Fond nu trebuie să depășească 300% din cota-parte. Prin comparație, Banca Mondială împrumută o sumă de patru ori mai mare. Țările în dezvoltare susțin insuficiența creditelor acordate de FMI, dar Fondul refuză totuși să mărească creditele datorită faptului că acestea trebuie văzute ca susțineri financiare pe termen scurt, fiind supuse unor riscuri considerabile de nerambursare.

Când o țară solicită credit de , se ia valută general acceptată de și se returnează echivalentul în monedă națională. Această operațiune poartă numele de „tragere” în cadrul Fondului. De exemplu o țară cu drept de tragere, poate cumpăra dolari în schimbul cărora depune titluri din datoria sa publică exprimate în monedă proprie. În momentul în care operația ia sfârșit, țara își răscumpără propria monedă cu devize străine pe care și le-a procurat în timp. Aceste trageri asupra resurselor în devize ale Fondului sunt supuse unor reguli stricte, căci măresc depozitul FMI-ului în monede „slabe” și reduc rezerva devizelor forte disponibile.

Mai multe facilități sunt oferite statelor membre, dar alegerea depinde de natura problemelor cu care se confruntă:

Tranșele de credit

Este vorba de politica de credit cea mai veche, cea mai tradițională și cea mai extinsă. Aceste credite sunt disponibile în tranșe echivalente cu 25%, fiecare, din cota-parte a fiecărei țări. Prima tranșă este ușor de obținut, țara membră trebuie să demonstreze dorința de a reechilibra balanța de plăți. Pentru tranșele de credit superioare se cere un acord de confirmare, denumit acord stand-by, bazat pe politici de stabilizare pe o perioadă de unul sau doi ani, acestea transferând rezervele Fondului într-o monedă națională de peste 125% din cota-parte. Creditul este luat în etape și modificat în funcție de gradul în care sunt îndeplinite condițiile impuse de FMI. Cumpărarea celor patru tranșe de credit transferă rezervele Fondului într-o monedă națională de 200% din cota-parte. În 2003 Fondul a aprobat mai multe acorduri stand-by pentru țări în dezvoltare totalizând aproximativ 15 miliarde DST.

Facilitatea de finanțare compensatorie și contingentă (FFCC)

Este o facilitate menită să preia din problemele balanței de plăți, ca urmare a diminuărilor temporare a câștigurilor din exporturi. Sunt interesate în primul rând țările producătoare de mărfuri de bază care riscă eșecuri la export, fără posibilitate de control, cum ar fi compromiterea recoltelor.

Facilitățile prin stocul tampon se referă la posibilitatea de a finanța menținerea unor stocuri tampon de mărfuri de bază, pentru care există acorduri internaționale recunoscute. Numai un număr mic de țări au beneficiat de această facilitate. Ambele facilități sunt finanțate din resursele proprii ale Fondului.

Facilitatea de finanțare extinsă (FFE)

A apărut în 1974 și era destinată țărilor în curs de dezvoltare care se confruntau cu dezechilibre structurale în producție și comerț, și care nu puteau fi remediate pe termen scurt, necesitând un program de ajustare și o schemă de amortizare de lungă durată.

Facilitatea Witteveen (FW)

A fost creată în 1979, după prima criză a petrolului, fiind destinată țărilor afectate de creșterile mari ale prețului petrolului pentru finanțarea deficitelor. Conform acesteia, țările cu deficit substanțial în raport cu cota de participare, puteau obține un credit mult mai mare decât ar fi fost posibil în condiții obișnuite.

Facilitatea de ajustare structurală (FAS)

A apărut în 1986 și este accesibilă țărilor sărace, cel mai slab dezvoltate din cadrul FMI. Este o facilitate complet diferită de caracterul monetar al Fondului deoarece oferă fonduri pentru programele de reformă economică în condiții favorabile – rata dobânzii scăzută, 0,5%, iar termenul de plată este de peste 10 ani.

Facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR)

Este, de fapt, răspunsul la eșecul relativ al programelor de ajustare structurală în țările cele mai sărace. Această facilitate pune accentul pe creșterea economică, pe lupta împotriva sărăciei, pe reformele structurale și pe o finanțare externă adaptată pe perioade mai mari. Prin FASR se obțin împrumuturi importante care cer eforturi deosebite în domeniul structural și fac obiectul unor condiționări riguroase, cum ar fi vizitele regulate ale misiunilor Fondului și criterii cantitative de respectat înaintea fiecărei trageri. Statele membre eligibile sunt țările care pot avea acces (ghișeul „concesional” al Băncii Mondiale). Este vorba de țările din Africa, America Latină și Asia. Resursele FASR (6 mld. DST) s-au constituit

din aporturile bugetare ale țărilor industrializate.

Facilitatea de transformare sistemică(FTS)

A fost înființată în 1993, special pentru țările din fostul bloc estic, care
s-au confruntat cu dificultăți ale balanței de plăți din cauza dispariției relației lor comerciale tradiționale în cadrul CAER-ului sau din cauza creșterii costurilor energiei importate. Țările puteau împrumuta 50% din cota-parte, în două tranșe, cu termene flexibile. Douăzeci de țări au recurs la această facilitate, suma cea mai mare fiind vărsată Ucrainei.

Asistența financiară în caz de urgență – permite acordarea unui ajutor financiar țărilor membre care se confruntă cu probleme ale balanței de plăți în cazul unor catastrofe naturale. A fost introdusă în 1962, iar în fost extinsă, fiind acordată în prezent și pentru țările afectate de conflicte militare.

Facilitatea de rezervă suplimentară – Supplemental Reserve Facility

A fost pusă în aplicare în 1997 cu scopul de a acorda ajutor financiar pe termen scurt țărilor în dezvoltare care se confruntă cu deficite mari ale balanței de plăți datorate pierderii încrederii pe piața financiară internațională. Accesul la această facilitate este posibil numai atunci când nevoile de finanțare pentru redresarea imediată depășesc cu mult limita de acces a celorlalte facilități. De asemenea, este strict condiționată de asocierea cu un acord stand-by și de măsuri de reformă structurală. Această facilitate a fost de mare ajutor în timpul crizei financiare din Asia din 1997. Fondul a aprobat atunci un împrumut foarte mare, totalizând 36 miliarde dolari, pentru Indonezia, Tailanda și Coreea, cu scopul de a ajuta aceste țări în punerea rapidă în aplicare a reformelor structurale și a politicilor de stabilizare.

Linie de credit contingent – Contingent Credit Line

Această facilitate, introdusă în 1999, este concepută ca o linie de apărare pentru țările dezvoltate, pentru a le ajuta să reziste unor eventuale schimbări bruște pe piețele internaționale de capital. Această facilitate prevede alte condiții de eligibilitate, diferite de cele ale celorlalte facilități: nu este necesară supunerea la analiză a balanței de plăți, statele beneficiare trebuind să demonstreze că au relații bune cu creditorii de pe piețele private.

Limita de acces este între 300- 500% din cota-parte, însă rambursarea se face în maxim 2 ani, iar dobânda este mai mare decât în mod normal.

Facilitatea pentru reducerea gradului de sărăcie – Poverty Reduction and Growth Facility (PRGF)

A fost introdusă din 1999 și înlocuiește facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR). Este un ajutor pe care Fondul dorește să-l acorde celor mai sărace state care se confruntă cu grave probleme ale balanțelor de plăți. Cel mai avantajos element al acestei facilități este dobânda foarte mică pe care o pretinde Fondul.

Totodată, în același an, a fost pusă în aplicare o altă facilitate, de această dată în colaborare cu Banca Mondială, numită Inițiativa pentru Statele Sărace foarte Îndatorate (Heavily Indebded Poor Countries Initiative) cu scopul de a reduce datoria externă a celor mai sărace țări ale lumii într-un timp relativ scurt. Pentru a susține aceste două facilități, majoritatea statelor membre au alocat fonduri, însă contribuțiile substanțiale le-au avut țările foarte dezvoltate.

Pentru majoritatea împrumuturilor rata dobânzii este aceeași și se calculează la fiecare 6 luni, cu excepția FAS și FASR, pentru care rata este de 0,5% pe an. Această rată se determină pe baza veniturilor nete ale Fondului și a remunerației plătite de FMI țărilor creditoare de a căror valută se folosește.

În 2004 Fondul Monetar a pus în aplicare un nou program numit Mecanismul de Integrare Comercială – Trade Integration Mechanism- cu scopul de a ajuta pe termen scurt țările în dezvoltare mici să suporte mai ușor impactul pe care îl are liberalizarea comerțului atât la nivel macroeconomic cât și microeconomic.

În noiembrie 2004 Consiliul Guvernatorilor a efectuat o revizuire majoră a facilităților financiare acordate de Fond, pentru a evidenția modificările de care au nevoie unele dintre acestea. Au fost implementate anumite modificări referitoare la condiționalitatea facilităților, care să permită Fondului să se implice mai eficient în sprijinirea efortului de prevenire a crizelor financiare ale membrilor săi. Totodată acestea permit FMI-ului să se asigure de folosirea mai eficientă a resurselor sale.

Acordarea de facilități de finanțare este condiționată de anumite aspecte ce se referă la: documentele-cadru de politică economică, criteriile de realizare, scrisorile de intenție, scadența rambursării, calendarul tragerilor și examinările trimestriale. (Vezi anexa 4)

15.3.5. Întârzierile de rambursare

Ca și alte organisme internaționale, FMI-ul dispune de un statut special de „creditor privilegiat”. Resursele sale nu sunt niciodată reeșalonate, nici supuse unor obligații de reducere sau anulare de datorii, deoarece aceasta ar fi profitabilă pentru unele țări, dar în detrimentul altora, ceea ce ar contrazice principiul de uniformitate de tratament pentru toți membrii. Pe de altă parte, fondurile sale sunt resurse monetare, nu bugetare și nu pot fi reînnoite.

Totuși, FMI-ul a înregistrat în anii ’80 o creștere a întârzierilor de rambursare a unui grup mic de țări, mai puțin de zece (3,5 mld. DST). Acestea dăunează întregii instituții, căci FMI-ul nu le poate refinanța, statutul său interzicându-i să împrumute unei țări datoare cu scopul de garanta solvabilitatea sa. Țările care întrerup rambursările sunt marginalizate, nu beneficiază de asistență financiară, ajutor tehnic și nu au acces la credite bilaterale, cu excepția împrumuturilor cu caracter umanitar. Cazurile cele mai grave se găseau în Africa: Sudan, Somalia, Liberia, Zair, Sierra Leone. În aceste cazuri, întreruperile de rambursare au fost cauzate de tulburări grave politice și militare. La fel s-a întâmplat cu Bosnia-Herțegovina și Iugoslavia în 1993 din aceleași motive.

Dacă țara are o datorie mică, este pusă să aplice reforme și dispune de o susținere financiară internațională, eliminarea întârzierilor se poate face printr-un împrumut acordat de o țară occidentală. În 1992, S.U.A. a ajutat astfel Panama, după intervenția lor în această țară; un număr de țări au ajutat Peru după plecarea președintelui Garcia, pentru eliminarea datoriei în curs în 1993; Franța și Japonia au ajutat Vietnamul după ridicarea embargoului american asupra împrumuturilor acordate de FMI acesteia, în iulie 1993.

Dacă aceste condiții nu sunt reunite, trebuie încercată o strategie pe termen mediu, totodată FMI-ul și-a intensificat sancțiunile la adresa țărilor cu scadențe neplătite. În fost adoptat al treilea amendament al Statutului, care prevede suspendarea drepturilor de vot pentru membrii care nu rambursează creditele acordate, și care nu cooperează cu Fondul pentru a căuta posibilități de rambursare. Este o sancțiune intermediară dată înaintea excluderii.

15.4. CRITICI ADUSE FONDULUI MONETAR INTERNAȚIONAL

În ultimul timp, criticile la adresa Fondului Monetar Internațional s-au înmulțit, unele personalități ale vieții economice și politice propunând chiar desființarea sa pe motiv că a devenit o instituție depășită de evenimente. Se reproșează Fondului că în majoritatea cazurilor în care i s-a solicitat intervenția nu a reușit să contribuie la refacerea capacității de plată a țării aflată în impas, criticii săi considerând că, mai degrabă creditorii decât debitorii au fost cei asigurați că vor fi salvați în caz de pericol.

În anii ’80 Fondul a fost aspru criticat de țările în dezvoltare, care au acuzat că „programele de austeritate” le blochează dezvoltarea și le deteriorează situația economică. Programele preconizate de Fond au fost considerate nefaste creșterii economice și dezvoltării, recurgând întotdeauna la o cură de austeritate și la creșterea sărăciei. Economiștii au reproșat FMI-ului aplicarea acelorași „rețete” de macrostabilizare tuturor țărilor, indiferent de situația lor specifică. FMI-ul este, de asemenea, criticat, deoarece:

preconizează devalorizări cu scopul de a restabili echilibrul schimburilor externe, în timp ce acestea conduc la o saturare a prețurilor mondiale de materii prime și la o scădere a cursurilor de schimb;

încurajează creșterea sistematică a ratelor dobânzilor, în timp ce țările în dezvoltare nu au un sistem financiar suficient de sofisticat pentru a putea oferi plasamente active;

laudă cu insistență și în mod sistematic liberalismul și reducerea rolului statului în economie;

se consideră că nu incită destul la liberalism, că deseori recomandă creșterea impozitelor pentru reducerea deficitului bugetar și că privilegiază creditul ca indicator pentru politica monetară.

De asemenea, anumiți observatori reproșează Fondului că a reacționat
într-o manieră rigidă față de degradarea situației economice a țărilor în tranziție, acordând acestora o susținere financiară insuficientă. Se reproșează Fondului că „a acordat credite pentru a recompensa aplicarea reformelor, în loc să le acorde pentru a încuraja aceste reforme și că a refuzat să aprobe obiective realiste pentru aceste tari la vremea respectiva.

Referitor la politicile promovate de Fond în țările sărace și foarte îndatorate, mediile politice și academice au formulat, îndeosebi în ultimul timp, numeroase comentarii și critici, cu privire la caracterul inadecvat al programelor acestuia, care blochează dezvoltarea, deteriorează situația serviciilor publice, adâncesc polarizarea socială și sărăcia. Față de aceste reacții, la începutul anilor ’90, Fondul și-a nuanțat programele destinate acestor țări prin prelungirea duratei de acordare a împrumuturilor, îmbunătățirea condițiilor de dobândă, a elaborat noi programe de reformă ce țin cont de specificul economiilor acestor țări (PRGF și HIPC).

Cele mai aspre critici adresate Fondului s-au referit la gestionarea crizei din Asia, pentru faptul că implementarea programelor sale în Coreea, Indonezia, Thailanda și în celelalte țări afectate de aceasta, în special Brazilia, au implicat costuri foarte mari din punct de vedere economic, politic și social. Reformele cerute de FMI și S.U.A., menite să transforme aceste țări după modelul american al piețelor eliberate de intervenția guvernului, au fost „acuzate” de subminarea strategiilor economice de succes proprii regiunii asiatice și deschiderea lor pentru investițiile americane, creând probleme serioase pe termen lung în relațiile dintre FMI, S.U.A. și guvernele din regiune. Rolul FMI în salvarea Asiei de Est a stârnit critici imense și în Europa Occidentală și Japonia. Economiști ca Jeffrey Sachs au afirmat că Fondul a diagnosticat incorect natura crizei și a aplicat un remediu greșit. Pentru unii critici, reformele cerute guvernelor au demonstrat insensibilitate și chiar aroganță din partea oficialităților FMI, a Statelor Unite și a economiștilor care s-au ocupat de criză.

Ca reacție la aceste critici dure, oficialii americani au apărat intervenția Fondului în criza asiatică, afirmând că aceasta a fost necesară datorită amenințării economice ce plana asupra Japoniei și a celei militare exercitate de Coreea de Nord asupra Coreei de Sud.

Așadar, prin esența lor, politicile FMI produc, pentru diminuarea dezechilibrului extern, reducerea cererii interne, ceea ce echivalează cu o recesiune economică programată în statele care aplică aceste politici. De aceea, numeroase guverne s-au opus politicii Fondului, care le condamnă, practic, la subdezvoltare economică și la înapoiere educațional-culturală, fiind împinse într-un cerc vicios de ajustări fără sfârșit, ceea ce le face să ajusteze în mod continuu sărăcia.

Ca răspuns la criticile aduse Fondului Monetar Internațional, Michel Camdessus, director general al acestuia în perioada 1987- afirmat: „Preconizând politici de rigoare, politici antiinflaționiste, noi suntem acuzați că stopăm creșterea. La aceasta răspund: este ca și democrația. Până în această zi nu s-a inventat altceva mai bun. Nu s-a găsit altceva mai bun când o monedă se află în criză decât să fie crescute ratele dobânzilor. Iar când un guvern se îndatorează prea mult și finanțează expansiunea sa prin inflație, așa ceva trebuie oprit cât mai rapid posibil. Pe termen scurt are aspecte negative care, de altfel, pot fi temperate, dar nu există altă soluție.”

REZOLVAREA ÎNTREBĂRILOR DE AUTOCONTROL

CAPITOLUL 1

Întrebarea 1:

Stadiile mondializării îmbracă două forme:

Stadiul mondializării prin comerț exterior, denumit stadiul economiei internaționale, se caracterizează prin afirmarea economiilor naționale, deci prin naționalism economic, suveranitate națională și liberă concurență. În centrul politicii economice a statelor naționale se află echilibrarea balanței comerciale.

Stadiul mondializării prin investiții externe de capital se caracterizează prin apariția firmelor transnaționale, care, prin activitatea lor, transgresează granițele naționale, frontierele economice nu mai coincid cu cele politice. Politica economică a statelor are ca principal obiectiv echilibrarea balanței de plăți externe.

Întrebarea 2:

Trăsăturile caracteristice ale economiei mondiale sunt:

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naționale.

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependențe.

În cadrul economiei mondiale se înregistrează o alternare a fazelor de expansiune cu cele de recesiune.

Economia mondială este eterogenă.

Întrebarea 3:

Echilibrul economiei mondiale se definește prin:

caracterul relativ;

caracterul de tendință;

caracterul dinamic;

caracterul de autoperfecționare.

Întrebarea 4:

Regionalizarea și globalizarea sunt procese economice fundamentale, care se completează reciproc. Regionalizarea trebuie privită ca o tranziție la globalism și nu ca o alternativă la acesta. Regionalizarea nu trebuie să fragmenteze sistemul economic mondial în blocuri, ci să creeze zone de complementaritate înglobate într-un sistem economic deschis. Regionalizarea contribuie, în ultimă instanță la globalizarea economiei mondiale.

CAPITOLUL 2.

Întrebarea 1:

Componentele fundamentale ale economiei mondiale sunt:

economiile naționale;

societățile transnaționale;

organizațiile economice interstatale.

Economia națională se definește ca o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membrii unei comunități umane, pe ansamblul teritoriului unui stat național.

O societate transnațională este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granițele țării de origine. Ea alcătuiește un vast ansamblu la scară internațională, format dintr-o societate principală – firma mamă și un număr de filiale, adică de firme dependente de societatea principală, implantate în diferite țări.

Organizațiile economice interstatale sunt organisme create să răspundă diferitelor probleme cu care statele lumii se confruntă în plan economic.

Întrebarea 2:

Elementele derivate (de conexiune) ale economiei mondiale sunt:

diviziunea mondială a muncii;

relațiile economice internaționale;

piața mondială.

Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare a agenților economici în vederea participării la circuitul economic mondial.

Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile dintre economiile naționale, dintre agenții economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii internaționale a muncii.

Piața mondială reprezintă ansamblul tranzacțiilor care au loc între agenții economici de pe întreg globul pământesc.

Întrebarea 3:

Multilateralismul oferă, noi posibilități de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relațiile interstatale și reduce riscul confruntărilor.

Întrebarea 4:

Ordinea economică mondială reprezintă modul de dispunere și de organizare, în timp și spațiu a elementelor economiei mondiale.

Întrebarea 5:

Fluxul de investiții internaționale, care devine primordial în raport cu fluxurile internaționale de mărfuri.

Întrebarea 6:

Puterea economică poate fi definită ca fiind capacitatea de a controla procese și fenomene din economia mondială sau de a impune (direcționa sau implementa) anumite orientări unor parteneri de relații economice internaționale (firme sau state).

CAPITOLUL 3.

Întrebarea 1:

Scopul OCDE este acela de a formula, coordona și promova politici destinate să încurajeze creșterea economică și să mențină stabilitatea financiară a țărilor membre. De asemenea OCDE este preocupată de stimularea comerțului internațional pe baze nediscriminatorii.

Întrebarea 2:

Trăsături comune ale țărilor membre OCDE:

Toate aceste țări sunt țări industriale.

Structura economiilor naționale a acestor țări se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar și, mai ales, a celui terțiar

Economiile țărilor membre OCDE realizează, comparativ, cea mai mare eficiență.

Nivelul de trai în aceste țări este foarte ridicat.

Structura exporturilor se caracterizează prin ponderi ridicate ale produselor manufacturate, cu un înalt grad de prelucrare.

Întrebarea 3:

Trăsăturile caracteristice modelului japonez de dezvoltare economică constau în:

În timp ce SUA au sărit peste perioada feudală, în Japonia și astăzi, economia, ca și întreaga viață socială sunt puternic influențate de vechile tradiții feudale.

Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat.

Întrebarea 4:

Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Canada și Rusia.

CAPITOLUL 4.

Întrebarea 1:

creșterea consumului grație unei politici adecvate a veniturilor;

stimularea investițiilor și a producției printr-o politică monetară care să realizeze o reducere a ratei dobânzii, dar și printr-o politică de cheltuieli publice dirijate îndeosebi spre infrastructură.

Întrebarea 2:

Esența acestei teorii constă în dezangajarea Statului din economie, reducerea și raționalizarea impozitelor și stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producție. Agenții economici trebuie lăsați să acționeze ei înșiși.

Întrebarea 3:

Intervenția Statului în cadrul politicii industriale se realizează:

în formă directă prin: legislație specială; intervenții de ordin administrativ; investiții publice.

în formă indirectă prin: facilități fiscale; subvenții; finanțare direcționată.

Întrebarea 4:

Politica bugetară reprezintă acțiunea Statului prin intermediul bugetului său.

Politica monetară constă în acțiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii în scopul stabilizării macroeconomice.

CAPITOLUL 5.

Întrebarea 1:

Politica comercială a unui stat cuprinde totalitatea măsurilor de ordin administrativ, fiscal, bugetar și valutar, adoptate de acesta în scopul protecției economiei naționale față de concurența externă și promovării relațiilor economice cu alte state.

Întrebarea 2:

Scopul politicii comerciale a unui stat este, funcție de situația economică a fiecărei țări în parte, protecția unor sectoare economice strategice, de larg interes social sau de perspectivă, promovarea exporturilor, realizarea unor importuri eficiente și a unei balanțe comerciale cât mai echilibrate, orientarea relațiilor economice spre anumite țări sau grupuri de țări etc.

Întrebarea 3:

Instrumentele utilizate de politica comercială sunt:

mijloacele tarifare (politică tarifară);

mijloacele netarifare (politică netarifară);

mijloacele de promovare și stimulare (politică de stimulare).

Întrebarea 4:

Tariful vamal cuprinde nomenclatorul mărfurilor de import, clasificate și codificate după anumite criterii (origine, grad de prelucrare sau mixt) și taxele vamale corespunzătoare, exprimate ad-valorem (procent din valoarea mărfii), specific (o anumită sumă pe unitatea de marfă importată) sau mixt (ambele forme).

CAPITOLUL 6.

Întrebarea 1:

Fluxurile internaționale de capital îmbracă două forme:

Investițiile de portofoliu.

Investițiile directe.

Investițiile internaționale de portofoliu reprezintă procesul de achiziționare de pe o piață financiară a unor valori mobiliare străine (acțiuni, obligațiuni).

Investițiile directe externe constau în: achiziționarea pachetului de acțiuni de control, cumpărarea unor întreprinderi sau construirea lor pe loc gol (green field) în străinătate.

Întrebarea 2:

Principalele trăsături caracteristice ale implantării în străinătate, ca formă de internaționalizare a unei firme, sunt următoarele:

se creează noi structuri organizatorice în străinătate, care fie că aparțin de firma inițiatoare (sucursale), fie că sunt persoane juridice autonome (filiale);

procesul de implantare are o bază instituțională și implică activități pe termen nelimitat;

structurile implantate în străinătate pot desfășura atât activități de comerț exterior cât și activități cu caracter productiv.

Întrebarea 3:

Există două tipuri de strategii dinamice de creștere a societăților transnaționale: creșterea internă sau organică și creșterea externă.

Creșterea internă care presupune sporirea capacităților unei firme prin autofinanțare, adică prin reinvestirea profitului.

Creșterea externă a capitalului care se poate realiza pe mai multe căi: fuziunea prin care două sau mai multe firme, indiferent de țara de origine, se regrupează într-una singură; absorbția reprezintă prin care o firmă cumpără integral altă firmă; participarea, care constă în achiziționarea unei părți a capitalului altei firme din aceeași țară sau din străinătate.

Întrebarea 4:

Concentrarea internațională pe orizontală.

Concentrarea internațională pe verticală.

Creșterea prin conglomerare internațională.

Întrebarea 5:

Concurența dintre filialele firmelor străine și marile firme autohtone.

Concurența dintre filialele diferitelor societăți transnaționale.

CAPITOLUL 7.

Întrebarea 1:

Prima inițiativă oficială în direcția unității europene a avut loc în anul 1929 și aparține lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societății Națiunilor.

Întrebarea 2:

Uniunea Europeană a semnat primele acorduri de asociere cu Cehoslovacia, Polonia și Ungaria apoi cu România (februarie 1994) și Bulgaria.

Întrebarea 3:

Prin Tratatul de , semnat în 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratat care marchează consolidarea procesului de integrare europeană, Comunitățile Economice Europene capătă oficial denumirea de Uniune Europeană.

Întrebarea 4:

Astăzi, Parlamentul European are competențe mult sporite, și anume:

participă la procesul legislativ împreună cu Consiliul de Miniștri;

controlează activitatea Comisiei Europene;

poate interpela Consiliul de Miniștri;

aprobă acordurile internaționale ale UE;

controlează bugetul comunitar, împreună cu Consiliul de Miniștri;

monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza informațiilor Curții de Conturi.

CAPITOLUL 8.

Întrebarea 1:

Politica comercială comună are ca instrument de bază tariful vamal comun, intrat în vigoare la 1 iulie 1968.

Întrebarea 2:

Politica comercială a Uniunii Europene este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare și anume: limitări cantitative, restricții calitative, norme tehnice, reglementări fito-sanitare, formalități la import etc.

Întrebarea 3:

Principiile politicii agricole comune sunt:

Unicitatea pieței – ceea ce înseamnă că la nivel comunitar există o singură piață agricolă în cadrul căreia produsele circulă liber, iar prețurile sunt unice (prețurile unice au început să fie practicate din 1968).

Preferința comunitară – care constă în faptul că pe piața comună sunt preferate produsele agricole comunitare în raport cu produsele importate.

Solidaritatea financiară – impune ca fiecare stat membru să contribuie la bugetul comunitar și implicit de Orientare și Garanții Agricole (FEOGA).

Întrebarea 4:

Principiile care stau la baza politicii regionale a Uniunii Europene sunt:

Parteneriatul – care presupune implicarea activă a tuturor factorilor de decizie, de la toate nivelurile.

Subsidiaritatea – respectiv, delegarea competențelor în luarea deciziilor către acel nivel (comunitar, național, regional) care asigură maximum de eficiență și responsabilitate.

Adiționalitatea – care presupune că fondurile Uniunii Europene nu se substituie celor naționale, ci doar le completează.

Întrebarea 5:

Sistemul Monetar European a reprezentat un mecanism de stabilizare a raportului de schimb dintre statele comunitare.

Întrebarea 6:

Avantajele trecerii la moneda unică europeană constau în:

alinierea în jos a ratelor inflației și ale dobânzii, tendință care favorizează investițiile și, în consecință, creșterea economică la scara întregii Uniuni Europene;

eliminarea costurilor determinate de conversia monedelor naționale;

suprimarea costurilor de incertitudine, datorită dispariției riscului de schimb valutar.

dispariția speculațiilor asupra variațiilor cursurilor monedelor comunitare, deci a unei surse de instabilitate;

o anumită stabilitate a EURO și a prețurilor la nivelul Uniunii Europene, garantată de Banca Centrală Europeană.

CAPITOLUL 9.

Întrebarea 1:

În cadrul reuniunii Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Generale (februarie 2000) a avut loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României

Întrebarea 2:

La 1 ianuarie 2007, România devine țară membră a Uniunii Europene.

Întrebarea 3:

Tratatul de Aderare este actul oficial care consfințește aderarea României

Întrebarea 4:

Principalele avantaje ale aderării României sunt:

Beneficiul apartenenței la o mare familie de națiuni și la securitatea pe care o conferă aceasta;

Oportunitatea participării la cea mai mare piață unică din lume, cu toate posibilitățile legate de dezvoltarea economică și creșterea numărului locurilor de muncă;

Consolidarea ireversibilă a reformelor economice și politice realizate după 1989;

Facilitatea accesului destinate dezvoltării regiunilor mai puțin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru țări ca Irlanda sau Portugalia în primii ani după aderare;

Creșterea și diversificarea exporturilor;

Oamenii români de afaceri vor putea cunoaște exigențele unei piețe puternic concurențiale;

Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin financiar și de consultanță pentru restructurare;

Un climat politic și economic mai stabil care ar stimula dezvoltarea durabilă;

Previzibilitatea mediului economic;

Creșterea competitivității pe piața internă;

Accesul sporit la piețele de capital și la fluxuri de ISD;

Participarea la procesul decizional comunitar privind viitoarea configurație a Europei;

Dobândirea cetățeniei europene;

Utilizarea fondurilor structurale.

Întrebarea 5:

Din partea României, membrul Comisiei Europene, a fost desemnat comisarul pentru multilingvism.

CAPITOLUL 10

Întrebarea 1:

Țările în dezvoltare se situează pe trepte diferite de dezvoltare, ele putând fi grupate în următoarele categorii:

Noile state industriale sunt cele mai avansate din punct de vedere economic și social în ansamblul țărilor în dezvoltare. În aceste țări, ratele anuale de creștere sunt ridicate. Ramuri de bază ale industriei manufacturiere, dar și ramurile industriale de vârf contribuie substanțial la creșterea PIB și a exporturilor. Gradul de diversificare a activității economice este mare, productivitatea muncii și calitatea produselor ajungând la un nivel comparabil cu cel al țărilor dezvoltate. Acest grup de țări întrunește caracteristici esențiale ale unei economii de piață funcționale.

Unele țări exportatoare de petrol înregistrează venituri comparabile cu noile state industrializate.

țările cel mai puțin avansate. Cu mici excepții, aceste țări au o populație puțin numeroasă, fiind, totodată, cele mai defavorizate pe planul resurselor. Ritmurile de creștere economică sunt din cele mai scăzute. Productivitatea muncii este foarte slabă, datorită mijloacelor de muncă rudimentare și a tehnicilor de lucru manuale. Suprafața cultivată nu reprezintă decât o mică parte a teritoriului arabil. Nu există o piață internă capabilă să stimuleze viața economică. În marea majoritate a cazurilor predomină economia închisă, de subzistență.

Întrebarea 2:

Printre trăsăturile macroeconomice comune țărilor în dezvoltare se numără:

piețele financiare ale acestor țări sunt limitate ca dimensiuni;

statul gestionează o parte, relativ mare a economiei, cheltuielile guvernamentale având o pondere importantă în produsul intern brut;

guvernul finanțează o mare parte din cheltuieli prin tipărirea de bani, ceea ce duce la rate ridicate ale inflației;

cursurile de schimb sunt fixate mai degrabă de guvern decât de piețele financiare, existând uneori cursuri multiple;

resursele naturale și produsele agricole dețin o pondere importantă în multe țări în dezvoltare.

Întrebarea 3:

Nu, deși China manifestă o oarecare deschidere către economia de piață, ea nu promovează regulile pieței libere pe întreg teritoriul țării, ci numai în interiorul zonelor economice speciale.

Întrebarea 4:

După criteriile ONUDI, Brazilia este inclusă în categoria țărilor în dezvoltare cu orientare industrială.

Întrebarea 5:

La prima reuniune a UNCTAD (1964, Geneva) au fost depistate și dezbătute următoarele problemele ale țărilor în dezvoltare:

problema produselor de bază (primare);

problema produselor manufacturate;

problema finanțării.

Întrebarea 6:

În opinia UNCTAD, organizarea pieței internaționale a produselor de bază, constă în stabilirea țărilor producătoare și exportatoare și a cantităților de export în decursul unui an, stabilirea țărilor importatoare și a cantităților de importat în decursul aceleiași perioade, stabilirea unor prețuri minime și maxime în cadrul cărora să se efectueze tranzacțiile comerciale între țările exportatoare și cele importatoare, constituirea unor stocuri tampon (regulatoare), finanțate în special de țările importatoare, care să cumpere marfă de pe piață atunci când prețurile ating pragul minim și să vândă atunci când prețurile ating plafonul maxim.

Întrebarea 7:

Trăsăturile caracteristice Sistemului Generalizat de Preferințe Tarifare – SGP sunt:

caracterul unilateral al preferințelor, în sensul că acestea sunt acordate benevol de țările dezvoltate țărilor în dezvoltare pe o perioadă de timp delimitată;

caracterul nereciproc al preferințelor, în schimbul acestora țările dezvoltate nu pretind concesii reciproce din partea țărilor în dezvoltare;

caracterul nediscriminatoriu, în sensul că preferințele se acordă tuturor țărilor în dezvoltare al căror statut de țară în dezvoltare este recunoscut de țara donatoare.

CAPITOLUL 11

Întrebarea 1:

Cauzele independente de statele în dezvoltare care le diminuează posibilitățile de însușire a valorii adăugate realizate în cadrul economiilor lor naționale sunt:

limitarea veniturilor din exporturi;

creșterea prețurilor importurilor;

transferul profiturilor obținute de firmele străine în țările dezvoltate.

Întrebarea 2:

Cauzele proprii țărilor în dezvoltare sau țărilor slab dezvoltate, generatoare de datorie externă sunt:

rămășițele precapitaliste;

insuficienta dezvoltare instituțională.

Întrebarea 3:

În structura fluxurilor care domină structura fluxurilor financiare către țările în dezvoltare rolul principal revine resurselor furnizate în condiții de piață, iar, în cadrul lor investițiilor directe străine.

Întrebarea 4:

Investițiile directe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare necreatoare de datorie externă.

Întrebarea 5:

Printre factorii care au contribuit la creșterea în ritm rapid a datoriei externe a țărilor în dezvoltare se numără:

creșterea importantă a ratei dobânzii;

deteriorarea termenilor schimbului;

accentuarea protecționismului în țările bogate.

Întrebarea 6:

Participanții la negocierile privind reamenajarea datorie externe sunt: Comitetul băncilor private (Clubul de ), sau Comitetul guvernelor țărilor creditoare (Clubul de ), după caz, țara debitoare în cauză și Fondul Monetar Internațional.

CAPITOLUL 12

Întrebarea 1:

Principalele trăsături cu caracter general ale fluxurilor comerciale internaționale sunt:

comerțul internațional este un flux dinamic;

diversificarea continuă a comerțului internațional;

creșterea importanței țărilor dezvoltate în comerțul mondial;

înrăutățirea condițiilor în care se realizează schimburile comerciale între țările în dezvoltate și cele dezvoltate;

comerțul internațional a cunoscut în permanență îngrădiri de ordin tarifar și netarifar.

Întrebarea 2:

Fenomenul de internalizarea comerțului mondial a apărut ca urmare a creșterii importanței societăților transnaționale în viața economică internațională, a dezvoltării comerțului intern dintre filialele acestor societăți, situate în țări diferite.

Întrebarea 3:

În comerțul reciproc dintre țările dezvoltate se remarcă creșterea produselor similare din aceeași categorie. Cu toate că, la nivelul acestor economii diversificarea este continuă, ea se produce în direcții și domenii asemănătoare ceea ce duce la omogenizare a structurii schimburilor comerciale dintre aceste state.

Întrebarea 4:

Cele mai importante mecanisme de formare a prețurilor internaționale sunt: bursele de mărfuri, acordurile internaționale pe produse primare, mecanismul prețului conducător.

Întrebarea 5:

Numai statele care au atins un înalt grad de dezvoltare participă activ la fluxurile internaționale de capital.

Întrebarea 6:

Piețele specifice pentru operațiunile internaționale cu capital sunt piețele financiare și piețele valutare.

CAPITOLUL 13

Întrebarea 1:

Globalizarea economiei mondiale este un fenomen relativ nou, care se manifestă la nivel planetar, începând cu anii '80.

Întrebarea 2:

Accentuarea și intensificarea unei largi game de interdependențe economice mondiale, în principal a interdependențelor dintre economiile naționale.

Întrebarea 3:

Globalizarea economiei mondiale are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Astăzi, geografia pierde din relevanță datorită noilor tehnologii, a noilor politici și strategii economice atât de ordin național cât și internațional. În același timp, procesul de globalizare devine din ce în ce mai puternic, tocmai, datorită intensificării utilizării noilor tehnologii, punerii în practică a noilor politici și strategii economice. Toate rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale.

Întrebarea 4:

Compania clasică națională, care își baza producția pe componente fabricate aproape în totalitate în țara respectivă, iar piața de desfacere era aproape în exclusivitate cea internă, s-a transformat astăzi, în rețea, încorporând într-un produs finit o serie de elemente culese din cele mai îndepărtate zone ale lumii. În întreprinderea globală subansamblele se produc în zeci de locuri diferite de pe glob care aparțin rețelei globale. Un asemenea tip de producție presupune rețele dezvoltate de transporturi, comunicații și informații.

Întrebarea 5:

Globalizarea serviciilor, reflectă, în circuitul economic mondial, tendința de creștere a importanței sectorului terțiar, în raport cu sectorul secundar, în economie. Serviciile de consultanță și serviciile financiare sunt cele care contribuie în mod decisiv la globalizarea relațiilor de afaceri.

Întrebarea 6:

În prezent tot mai multe firme, în primul rând societățile transnaționale, adoptă strategii de afaceri care vizează mediul global, piața mondială în ansamblul ei. Globalizarea piețelor este stimulată și de efectele de creare de comerț pe care le generează diferitele grupări integraționiste regionale sau diferitele aranjamente instituționale bi- și multilaterale.

PROBLEME SUPUSE SPRE DEZBATERE

FORMAREA ECONOMIEI MONDIALE

Prezentați și comentați etapele formării economiei mondiale.

Care sunt stadiile mondializării activității economice? Enumerați și explicitați trăsăturile caracteristice ale fiecărui stadiu în parte.

Care sunt trăsăturile caracteristice pentru întreaga evoluție a economiei mondiale?

Prin ce se caracterizează echilibrul economiei mondiale?

Precizați care sunt perspectivele evoluției economiei mondiale.

SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE

Să se enumere componentele fundamentale ale economiei mondiale. Să se definească fiecare componentă în parte.

Să se enumere elementele de conexiune din cadrul economiei mondiale. Să se definească fiecare element în parte.

Care sunt avantajele pe care le oferă multilateralismul?

Să se definească conceptul de ordine economică mondială.

Să se expliciteze noțiunea de putere economică mondială.

Care este tendința care se înregistrează în ultimii ani la nivelul fluxurilor economice internaționale?

Care este scopul în care a fost creată Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)?

Să se enumere trăsăturile comune țărilor membre ale Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Care sunt diferențele majore existente între modelul economic al SUA și cel al Japoniei?

Care sunt statele membre ale Grupului celor 8?

Ce aspecte trebuie să vizeze intervenția Statului în economie, în concepția lui John Maynard Keynes?

Să se explice în ce constă esența teoriei „economiei de ofertă” a lui Arthur Betz Laffer?

Care sunt instrumentele utilizate de politica industrială?

Să se definească politica bugetară și politica monetară a unui Stat.

Să se definească politica comercială a unui stat.

Care este scopul politicii comerciale?

Să se enumere instrumentele utilizate de politica comercială.

Explicitați rolul politicii vamale.

Să se dea definiția Tarifului Vamal de Import.

Explicitați rolul politicii netarifare.

Explicitați rolul politicii de promovare și stimulare a exporturilor.

Enumerați și explicitați principalele tipuri de politică comercială.

Care sunt formele pe care le îmbracă fluxurile internaționale de capital? Să se definească aceste forme.

Care sunt principalele trăsături caracteristice ale implantării în străinătate?

Care sunt tipurile de strategii de creștere a societăților transnaționale?

Să se enumere direcțiile de concentrare a societăților transnaționale.

Care sunt noile forme de concurență generate de apariția și expansiunea societăților transnaționale?

Cui aparține și când a avut loc prima inițiativă oficială în direcția unității europene?

Care sunt țările din Europa Centrală și de Est care au semnat, primele, acorduri de asociere cu Uniunea Europeană?

Care este momentul în care se poate vorbi de Uniunea Europeană?

Să se definească Consiliul European și să se prezinte competențele sale.

Să se definească Parlamentul European și să se prezinte competențele sale.

Să se definească Consiliul de Miniștri European și să se prezinte competențele sale.

Să se definească Comisia Europeană și să se prezinte competențele sale.

Care este instrumentul de bază al politicii comerciale comune?

Prin ce se instrumentează cu precădere politica comercială a Uniunii Europene?

Care sunt principiile care stau la baza politicii agricole comune?

Care sunt principiile care stau la baza politicii regionale a Uniunii Europene?

Să se definească rolul Sistemului Monetar Internațional.

Să se enumere avantajele trecerii la moneda unică europeană, EURO.

Enumerați și explicitați categoriile de țări în dezvoltare.

Enumerați trăsăturile macroeconomice comune țărilor în dezvoltare.

China, țară cu regim comunist, promovează regulile pieței libere pe întregul său teritoriu?

După criteriile ONUDI, Brazilia este inclusă în categoria țărilor în dezvoltare cu orientare industrială sau în categoria țărilor în dezvoltare cu orientare primară?

Enumerați principalele probleme ale țărilor în dezvoltare puse în discuție la prima reuniune a UNCTAD.

Prezentați concepția UNCTAD de organizare a pieței produselor de bază.

Prezentați trăsăturile caracteristice ale Sistemului Generalizat de Preferințe Tarifare – SGP.

Enumerați cauzele independente de statele în dezvoltare care le diminuează posibilitățile de însușire a valorii adăugate realizate în cadrul economiilor lor naționale.

Enumerați cauzele proprii țărilor în dezvoltare sau țărilor slab dezvoltate, generatoare de datorie externă.

Care sunt fluxurile care domină structura fluxurilor financiare către țările în dezvoltare?

Ce caracteristică importantă pentru economia țărilor în dezvoltare au investițiilor directe străine?

Care sunt factorii care au contribuit la creșterea în ritm rapid a datoriei externe a țărilor în dezvoltare?

Enumerați participanții la negocierile privind reamenajarea datorie externe.

FLUXURILE COMERCIALE ȘI FINANCIARE INTERNAȚIONALE

Enumerați trăsăturile cu caracter general ale fluxurilor comerciale internaționale.

Explicați în ce constă tendința de internalizare a comerțului mondial.

Explicați tendința de omogenizare a structurii schimburilor comerciale dintre țările dezvoltate.

Enumerați cele mai importante mecanisme de formare a prețurilor internaționale.

Ce tip de state participă activ la fluxurile internaționale de capital?

Care sunt piețele specifice pentru operațiunile internaționale cu capital?

GLOBALIZARE ȘI REGIONALIZARE

Este procesul de globalizare un fenomen nou în evoluția economiei mondiale?

Care este elementul esențial al procesului de globalizare a economiei mondiale?

Enumerați și explicitați cauzele principale ale procesului de globalizare a economiei mondiale.

Prezentați caracteristicile esențiale ale procesului de globalizare a producției.

Enumerați caracteristicile procesului de globalizare a serviciilor.

Prin ce se caracterizează procesul de globalizare a comerțului?

Ce relație considerați că există între procesul de globalizare și procesul de integrare economică? Argumentați.

Prezentati principalele valuri integraționiste care s-au produs, de-a lungul timpului, la nivelul economiei mondiale.

Enumerați și comentați condițiile necesare pentru creearea unui bloc economic.

Prezentați organizațiile economice integraționiste existente pe continentul european.

Prezentați organizațiile economice integraționiste existente pe continentul asiatic.

Prezentați organizațiile economice integraționiste existente pe continentul nord-american.

Prezentați organizațiile economice integraționiste existente pe continentul sud-american.

TEME REFERATE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ