Economia Germaniei ÎN Ultimii 100 DE Ani

Cuprins

INTRODUCERE

Un mare economist român Anghel Rugină spunea: „Mai întâi, în istorie, mai ales în vremuri grele, există neprevăzutul care poate juca un rol primordial dacă vine la timpul potrivit și în al doilea rând, este faptul că problemele nerezolvate și acumulate în mod inevitabil duc la schimbări”.

Astăzi trăim într-o criză profundă în care apar tot mai multe probleme, tot mai multe conflicte și omenirea nu prea este capabilă să le rezolve. Avem o populație pe glob de 7,3 miliarde estimate în iulie 2015 și se prevede că în 2040 va ajunge la 9 miliarde, iar în anii 2060-2065 va ajunge la 10 miliarde. Omenirea nu are grijă de planetă, consumul de materii prime și de hrană este tot mai ridicat, dispar specii de animale și de plante, dispar pădurile, apa potabilă este tot mai puțină, încălzirea globală și poluarea sunt tot mai evidente, iar foarte mulți oamenii devin tot mai săraci și mai bolnavi. Potrivit Agerpres, patrimoniul cumulat de 1% dintre cei mai bogați oameni din lume l-a depășit anul trecut (2015) pe cel deținut de restul de 99% din populația Terrei, cu un an înaintea previziunilor indicate de organizația neguvernamentală britanică Oxfam. Marile puteri în loc să se ocupe de rezolvarea acestor probleme, ei produc arme de distrugere în masă, au creat terorismul, și contopesc țările bogate în resurse, deși colapsul economic este tot mai aproape.

Suntem azi în plin proces al globalizării, unii spun că ar fi un lucru bun, alții că ar fi un lucru rău, dar este clar că globalizarea a afectat majoritatea țărilor de pe glob. Economiile lumii au fost influențate de mai mulți factori, cum ar fi: cooperarea economică între state, liberalizarea bunurilor și serviciilor, liberalizarea capitalurilor, deschiderea granițelor, circulația internațională a forței de muncă, transferurile internaționale de tehnologice, dar și de circulația informațiilor și cunoștințelor oriunde pe Glob. Toate acestea au putut fi realizate pentru că omenirea a trecut în ultimul secol prin foarte multe schimbări. Aici putem aminti de cele două războaie mondiale, de crizele economice, de căderea unor imperii, de sistemele de conducere ale statelor, și de oameni luminați care au dat lumii invenții extraordinare de care astăzi nici nu ne putem imagina cum ar fi să trăim fără ele.

Deși astăzi găsim informații peste tot, în orice domeniu majoritatea oamenilor nu se folosesc de ele pentru a schimba lumea în bine, aceștia se lasă influențați de politicieni care își văd numai de interesele lor și de mass media care aproape în totalitate este deținută de oamenii cei mai bogați ai planetei.

În această lucrare mi-am propus să arăt în prima partea, prin ce schimbări a trecut economia mondială în ultimul secol, pentru a vedea care au fost lucrurile bune care s-au întâmplat, pentru a vedea greșelile făcute, să învățăm din ele și să încercăm pe cât posibil să nu le mai repetăm. În a doua parte voi arăta concret, cum Germania, a trecut prin foarte multe schimbări, iar astăzi este o putere mondială. Pentru toate aceasta mi-am propus să abordez trecerea economiei prin ciclul de pace – război – pace, pentru că această temă nu prea este luată în seamă în zilele noastre.

PARTEA I-a

Economia în ciclul pace – război – pace

Alvin Toffler și soția sa Heidi au scris în cartea lor: „Război și anti-război” că „nici un alt subiect nu este ignorat cu atâta ușurință de către noi, cei suficient de norocoși să trăim în pace. În fond, cu toții avem propriile noastre războaie personale de supraviețuire: câștigarea pâinii, îngrijirea familiei, lupta cu bolile. Totuși, felul cum ne purtăm războaiele intime, pacifiste, cum ne trăim viețile cotidiene, este profund influențat de către războaiele reale, și chiar imaginare, din prezent, trecut sau viitor”. De aceea trebuie să ne întoarcem să studiem trecutul (cauzele războaielor) și să nu mai repetăm greșelile făcute de înaintașii noștri.

Ilie Rotariu în cartea „Globalizare și turism: cazul României” pune problema economiei în ciclul pace – război – pace. „Cu atât este mai surprinzătoare constatarea că știința economică „civilă” nu se ocupă de loc de economia perioadelor de război din istoria lumii sau chiar din contemporaneitate. Studiile realizate de militari sunt cvasi ignorate sau inaccesibile economiștilor „laici”. Ori, pe scara timpului, perioada de război este poate la fel de întinsă în timp ca și cea de pace.

Istoria ne arată, că marile descoperiri tehnice au fost legate de arta războiului. Nu știm dacă homo sapiens au folosit la început uneltele să-și obțină hrană sau să se apere. Cert este că ultimele trei secole stau sub semnul lui Marte, în ceea ce privește progresul tehnologic. Abia după ce n-au mai fost un secret militar, descoperirile au fost extinse la domeniul civil. De la căderea mărului lui Newton, la ghilotină și abia apoi mașinile de decupat; întâi navele cu aburi de război, abia apoi marina comercială; întâi avioanele militare și apoi zborurile civile; întâi Hiroșima și apoi centralele electrice etc. Trebuie să amintim, că Războiul Rece a dus la programul NASA, cu componenta militară, la nivelul actual de „războiul stelelor” mai presantă poate decât cercetarea științifică sau aselenizarea – investiție uriașă ale cărei „reziduri” de cercetare, aplicate în economia civilă aveau să transforme lumea: mase plastice, fibra de nailon, chimicalele, tehnicile de refrigerare etc. Nu putem decât să bănuim efectele cursei înarmărilor asupra tehnicii din fostul URSS, din China sau Israel.

Teoria economică clasică analizează ciclurile de producție, cu perioadele lor de avânt, dezvoltare maximă, și apoi de decădere. Mult mai puține sunt studiile care se ocupă de ciclul pace – război – pace – război. Fenomenul este prezent de la începuturi, dar se limita la viața unei comunități. O dată cu apariția statelor naționale acest ciclu a început să difuzeze de la un stat la altul, pentru ca, prin cele două războaie mondiale să devină ciclul economiei mondiale ca ansamblu.

Perioada premergătoare războiului a fost una de schimbare a sistemului de proprietate, guvernele preluând controlul asupra economiei pentru a acumula resursele necesare pentru luptă. Militarizarea economiei, a însemnat înghețarea piețelor libere, preluarea controlului asupra economiei de către stat, alocarea unei părți consistente din buget spre domeniul militar, subordonarea muncii populației efortului de război. Aceste fenomene nu au fost atât de vizibile ca la cele două conflagrații mondiale, când efortul a fost concentrat și simțit de majoritatea populației lumii.

Economia de război are legile ei. Genii economice au apărut în statele beligerante atât în timpul pregătirii războiului, al începutului lui, dar mai ales în timpul lui, când succesul de pe câmpul de luptă depindea de victoria economică. În această perioadă au loc și marile salturi sociale, ca după cel de-al II-lea război mondial când, pentru obținerea victoriei și mobilizarea eforturilor populației se fac promisiuni mari, imposibile înaintea războiului (reforme agrare, emancipare, accesul la abundență, eliberarea și/sau cucerirea popoarelor de sub jugul capitalist/comunist etc.

După război, pe lângă reconstrucție, ajutată substanțial prin trecerea spre economia civilă a noutăților tehnice militare are loc și un proces radical privind proprietatea. Economia etatizată trebuie „democratizată”, proces obținut prin privatizare, proces esențial pentru reactivarea piețelor libere, a liberei concurențe, singura capabilă să aducă bunăstare. Procesul are particularități în funcție de țară”.

Primul război mondial și consecințele sale

O noutate a secolului XX a fost trecerea de la războaie izolate la primul război mondial, în care state din întreaga lume au participat.

Primul război mondială și pacea de după terminarea acestuia, au pus țările în fața unor probleme dificile în ceea ce privește refacerea și readaptarea economiilor naționale la realitățile de după război. Europa a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra întregii lumi, iar noile state apărute pe scena politică s-au transformat din clienți în concurenți. Tratatul de la Versailles a eliminat războiul din punct de vedere militar, însă confruntările pe plan economic au continuat confirmând că popoarele „aleargă fără folos după un echilibru care niciodată nu este atins”.

Sfârșitul primei conflagrații mondiale a afectat profund ordinea politică, economică, socială și culturală a întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate direct în război. Au apărut noi state pe harta politică a lumii, altele vechi au dispărut sau și-au modificat radical granițele, au fost înființate organizații internaționale, iar noi idei politice și economice și-au câștigat locul în lume.

Economia mondială după primul război mondial

Sfârșitul războiului a lăsat multor state pagube uriașe, iar acestea au trebuit să găsească soluții pentru a-și redresa economiile. După terminarea războiului pentru toate statele angajate în conflict, problema fundamentală a fost găsirea soluțiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea vor suferi o severă criză a reconversiunii care va dura, un timp mai lung sau mai scurt în funcție de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei țări în parte.

Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume și succesul în competiția pe piața mondială cu țările industrializate din centrul și apusul continentului, deveneau posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investițiilor de capital prin accelerarea și diversificarea producției de fabrică și a întregii economii, prin creșterea ponderii produsului social și a venitului național, prin acordarea unei importanțe mai mari factorilor autohtoni: mijloace bănești, forță de muncă și de conducere și; restrângerea penetrației finanței străine, prin sporirea rolului intervenționist al statului și a contribuției învățământului, științei și culturii și activitatea economică. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea și valorificarea optimă a resurselor de materii prime și de energie umană și materială în condițiile în care întreaga lume a intrat în cursa de refacere și de dezvoltare economică.

Faptul că Europa a pierdut competiția economică în fața „Lumii Noi” în special SUA și Japonia, iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urmă a impus nu numai factorilor de decizie politică și capitaliștilor din principalele țări europene ci și elitei intelectuale din domeniul economicului să se aplece asupra studierii și găsirii unor noi modele economice de dezvoltare pentru țările lor. Teoreticienii, dar și analiștii economici au atras atenția încă de la finele conflagrației mondiale (1918) că viața economică a statelor se îndreaptă spre organizări unitare, înțelegând prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceva ce implica principiul securității între stat și întreprinderea economică particulară. Această solidaritate era cerută de faptul că lupta economică nu se mai desfășura de la persoană la persoană ci de la organizare la organizare.

Modele economice în epoca modernă

În epoca modernă au apărut mai multe modele economice cum ar fi taylorismul, liberalismul, neoliberalismul, corporatismul, bolșevismul, fascismul, și nazismul.

Principalele state europene s-au îndreptat spre principiile lui Frederick Winslow Taylor care a publicat în anul 1911 una dintre cele mai importante lucrări ale sale, intitulată „Principiile managementului științific”. Taylorismul este o teorie care fundamentează un sistem de organizare a muncii bazat pe descompunerea ei în cele mai simple operații, cronometrarea și filmarea acestora în vederea înlăturării mișcărilor inutile și adaptării unui sistem stimulativ de remunerare. Europa avea nevoie de mărirea valorii utile a forței de muncă mai ales în condițiile unei accentuate crize a brațelor de muncă determinată de pierderea atâtor vieți omenești în ani conflagrației. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylorismului s-a rezolvat această problemă deoarece și economiile europene au început să raționalizeze raporturile dintre folosirea optimă a utilajului, divizarea lucrului după criteriul eficienței optime și consumul de materii prime, combustibil, finanțe și forță de muncă.

În confruntarea de modele și doctrine în plan teoretic la diferite Congrese și reuniuni ale specialiștilor, dar și în plan aplicativ cea mai mare șansă a avut-o liberalismul care a dominat nestingherit în economie toată epoca modernă, deși gravele consecințe ale războiului i-au deschis perspective sumbre, dar pe care le-a depășit după grava criză economică din anii 1929-1933. Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea cu alte doctrine și modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-și adauge la paradigmele de bază unele particularități cum au fost sporirea intervenționismului etatist în economie, sublinierea scopului de utilitate publică, organizarea producției industriale, compunerea principiului individualismului în folosul statului și al colectivității, stabilirea unui regim de circulație și de distribuție apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat și s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplasează de la clasic la neoclasic în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzătorului particular la cea a implicării statului.

Peste teorii și principii multe state au apelat la modelul dirijist ca la singura alternativă care ar putea evita cutremurele sociale și înlocuirea integrală a liberalismului cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele și denumirea dirijismului, ca expresii ale intervenționismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de contextul istoric, de stadiul de dezvoltare și de puterea de înțelegere a conceptului.

Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga: bolșevismul și de dreapta: fascismul și nazismul. Națiunea și sensurile economiei dirijate, ca non model economic s-au impus în est, prin consolidarea statului sovietic și în vest în condițiile apariției și declarării crizei economice mondiale.

Printre alte modele care au circulat în teoria și practica economică europeană, a fost corporatismul. Aceasta preconiza asocierea muncitorilor în corporații în opoziție cu sindicatele și conducerea economiei prin metode dirijate. Corporatismul, deși teoretic a fost studiat și în alte țări decât cea în care a apărut Italia, n-a avut o coerență suficientă pentru a constitui calea ideologică intermediară între liberalism și etatism.

Din punct de vedere al evoluției principalelor economii în primii ani de după încheierea primei conflagrații mondiale dezvoltarea a fost inegală și cu efecte diferite de o la țară la alta . Dovada că, în anul 1925, față de 1913, luat ca nivel antebelic , indicele producției a fost de 121,6 la global, de 103,5 în Europa și de 148 în SUA.

Succesul economiei americane s-a datorat abundenței capitalurilor, creșterii puterii de cumpărare și procesului de concentrare a producției și capitalurilor sub raportul progresului tehnic și științific. Abundența capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor în afara țării, bancherii americani dorind să devină și bancherii lumii. Exemplu este creșterea de la 7 miliarde de dolari plasați în străinătate în 1919 la 17 miliarde în anul 1929. În afară de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora să controleze sursele de materii prime indispensabile țării: petrol, cauciuc, cupru, nitrați. În Mexic de exemplu jumătate din întreprinderile economice aparțineau, în acest timp americanilor.

Criza economică mondială din anii 1929-1933

Anii 1920 au fost în general ani prosperi pentru întreaga economie mondială. La sfârșitul anului 1929, în SUA a început o criză economică de anvergură care a afectat ulterior întreaga economie mondială. A fost o perioadă de falimente bancare, contracție economică severă și șomaj ridicat. De exemplu doar în SUA numărul de șomeri a crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 13 milioane în 1933. Valoarea totală a producției în aceeași țară a scăzut de la 103 miliarde de dolari la 55 miliarde de dolari.

Înainte de marea criză, economiștii aplicau modelele microeconomice sau modelele clasice, la economie în ansamblu. Aceste modele subliniau faptul că prețurile și salariile, de exemplu se modifică în așa fel încât piața să rămână în echilibru. Deci, economiștii credeau că recesiunea se auto corectează. Acest model clasic simplu nu a reușit însă să explice persistența șomajului pe termen lung sau a altor asemenea probleme și dezechilibre, explicația fiind dată ulterior de macroeconomie.

Construind pe ceea ce se știa deja despre piețe și funcționarea lor John Maynard Keynes a elaborat o teorie referitoare la determinarea venitului național ce va reuși să explice evoluțiile economice ale timpului său. Cartea sa, „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” publicată în 1936 este una dintre cele mai importante lucrări din istoria economiei. Aproape toate lucrările în macroeconomie din zilele noastre își au rădăcinile în opera lui Keynes.

Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat șoc psihologic. Nedumerirea și pesimismul au pus stăpânire chiar și pe cele mai limpezi și mai optimiste cugetări. Credința într-un progres nesfârșit, socotită odinioară intangibilă și indestructibilă, scria René Guénon în anul 1931 nu mai era admisă unanim. Unii au început să întrevadă, vag sau nu, confuz sau nu, că civilizația occidentală, în loc să-și continue neîntrerupt dezvoltarea, riscă să ajungă la un punct mort, însăși bazele ordinii economice și sociale fiind amenințate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului – individualismului, libera inițiativă, determinarea prețurilor prin jocul concurenței au intrat în derută.

Economia mondială în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial

În opinia istoricilor Pierre Milza și Serge Berstein două grupe de țări se opuneau, în plan economic, din ce în ce mai fățiș:

țările bogate – SUA, Marea Britanie, Franța, care dețin 80% din stocurile mondiale de aur și controlul piețelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;

țările sărace – Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur, dar mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situația folosirii propriilor resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea și a se relansa economic.

Redirecționarea economiilor naționale de la starea de pace la starea de război a fost la fel de grea și costisitoare ca și reconversia economiilor de război. Față de primul deceniu interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înarmare 400 de milioane de dolari, în următorii 10 ani s-a făcut saltul la imensa sumă de 2,5 miliarde. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat în fruntea cursei pentru înarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decât în 1932. Ea a fost întrecută doar de Uniunea Sovietică a cărei dinamică raportată la același an a fost de aproape de 20 de ori mai mare.

Privind global și în comparație rezultatele, fizionomia economică a planetei arăta în preajma celei de-a doua conflagrații mondiale profund schimbată față de 1913. SUA, prima putere industrială asigurau o treime din producția totală. Urmau, în ordine URSS cu 19% față de 6% cât era ponderea Rusiei înainte de primul război mondial; Germania 11%; Marea Britanie cu 9%.

Sentimentul pierderii de către Europa a întâietății în viața economică a lumii, exprimată după terminarea primei conflagrații mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistica arată că, în preajma celei de-a doua conflagrații mondiale, Europa deținea 44% din producția industrială mondială, față de 16% cât avea în anul 1913. În agricultură producția a crescut cu 20-30% în comparație cu nivelul antebelic, iar SUA cu 30-38%. În planul comerțului exterior mondial bătrânul continent mai avea ca pondere doar 47% față de 64% în anul 1913.

Situația nu doar globală, ci și la nivelul statelor indica diferențele de dezvoltare economică. Vom reține numai câteva exemple. După ieșirea din impas, economia americană a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investiții publice, din 1933 a ameliorat infrastructura țării și a condus în cele din urmă și la creșterea productivității cu 22% în cei zece ani. Venitul național a crescut de la 42,5% la 72,8% deși nu a mai atins nivelul anului 1929 când a fost de 87,6%.

Economia japoneză a cunoscut o redresare spectaculoasă în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimică, metalurgică și a construcțiilor de mașini, aeronautică și industria navală. Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% față de anul 1929. Numărul muncitorilor a crescut, păstrând aceleași repere, de la 1,8 milioane de oameni la peste 3 milioane.

În Europa economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producția a reprezentat 123,9% față de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul angajării în conflagrație. Pericolul pe care la perceput Franța dinspre militarismul german a făcut ca sensul economiei să fie îndreptate spre producția de război fără ca aceasta să poată depăși cu adevărat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei nu atinsese încă nivelul din 1929. Economia s-a manifestat printr-o insuficiență a investițiilor, care au antrenat învechirea tehnologică și a frânat capacitatea de producție. Fenomenul a fost accentuat în uzinele de armament și tehnica militară. La momentul declanșării celei de-a doua conflagrații mondiale Franța nu era economic pregătită pentru război. Acest lucru va determina și capitularea ei deosebit de rapidă în fața mașinii de război germane.

În Germania militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger (blitzkrieg) a impus un ansamblu de măsuri care să facă posibil îndeplinirea obiectivelor de politică externă. S-au luat măsuri pentru creșterea producției agricole și industriale și limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre de bumbac. Aceste măsuri au fost dublate de uriașa mobilizare a forței de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toți tinerii de ambele sexe. S-a eradicat șomajul. În 1939 Germania a devenit, după SUA, a doua putere industrială a lumii.

În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o creștere a producției industriale de 2,2 ori în 1937 față de 1932 și de 5,9 ori față de 1913. Interesant că 80% din întreaga producție, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau toate reconstruite, asigurând țării un loc alături de Germania ca dinamică și locul 2 în lume ca volum al producției industriale.

După marea criză unele state și-au revenit foarte repede economic, industrial și tehnologic și s-au pregătit de război, iar altele au rămas în urmă și asta s-a văzut în dezastrul care a venit odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Al doilea război mondial și consecințele sale

Al doilea război mondial a fost un conflict armat generalizat, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și cel mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Acesta a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. De exemplu, între 1940-1945, bugetul pentru apărare al SUA a crescut de la 1,9 miliarde la 59,8 miliarde de dolari.

Urmările celei de-a doua conflagrații mondiale au fost resimțite puternic în perioada 1945-1950, dar efectele conflictului mondial s-au făcut simțite și în deceniile care au urmat. La sfârșitul războiului, milioane de refugiați din întreaga Europă nu mai aveau nici un fel de locuință, economia era în criză profundă, iar o bună parte a infrastructurii industriale a continentului era distrusă. Germania, Japonia și Italia fiind înfrânte în război au fost ruinate economic, nu mai reprezentau aproape nimic în ecuația de putere. Franța și Anglia au devenit puteri de categoria a doua și erau neputincioase în efortul de reechilibrare a raportului de putere pe continentul european, având în vedere că URSS a ieșit victorioasă și relativ întărită din război. De aceea SUA a trebuit să intervină pe continentul european.

O nouă ordine economică mondială

Înainte de terminarea războiului în perioada 1-22 iulie 1944 a avut loc conferința de la Bretton Woods, SUA. La aceasta au participat 730 de delegații din 24 de țări, excluzând țările care făceau parte din Axă.

Scopul conferinței a fost de a reglementa problemele monetare și financiare după terminarea războiului. La conferință au fost înființate IBRD (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare), GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) și FMI (Fondul Monetar Internațional). Protagoniștii conferinței au fost Harry Dexter White, asistentul secretarului Trezoreriei SUA și britanicul John Maynard Keynes.

Punctele principale ale acordului erau:

Formarea FMI și BIRD (în prezent ambele parte a Băncii Mondiale);

Fixarea ratei de schimb;

În cazul în care rata de schimb nu era favorabilă balanței de plăți, guvernele au dreptul să intervină și să revizuiască rata de schimb cu până la 10%;

Toate țările membre erau obligate să se afilieze la FMI.

În perioada 4-11 februarie 1945 a avut loc conferința de la Yalta. La această conferință s-au împărțit sferele de influență de după război. Și-au dat acordul cei doi mari lideri ai momentului Churchill și Roosevelt, care aveau nevoie ca trupele sovietice să termine ofensiva împotriva lui Hitler, fără a se gândi la consecințe. La sfârșitul războiului Europa de Est a intrat timp de aproape 50 de ani sub sfera de influență a URSS-ului. Aceasta a fost reconstruită după bunul plac al lui Stalin.

Cea mai importantă organizație internațională din lume a fost fondată după terminarea războiului în 1945. Întemeierea Organizației Națiunilor Unite (ONU) a constat în semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.

Singura economie care a ieșit întărită din război a fost cea americană. SUA concentrau la sfârșitul conflagrației o forță productivă care reprezenta jumătate din capacitatea mondială. Dolarul american domina piața mondială deoarece reprezenta două-treimi din stocul monetar internațional.

Din cauza dezastrului economic din Europa, SUA a conceput planul Marshall de reconstrucție a țărilor afectate de război.

La 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall, prezenta un discurs la Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru reconstrucția europeană, sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele lui. Oferind consistentul ajutor, Marshall sugerează insistent statelor beneficiare să se pună de acord asupra unui program de redresare economică: americanii vor ca europenii să ia în propriile mâini realizarea concretă a planului de reconstrucție.

URSS refuză planul pentru ea și pentru țările pe cale le controla, de teamă ca SUA să nu-și lărgească sfera economică și politică.

La 16 aprilie 1948, este creată Organizația europeană economică, ca o organizație permanentă, de tip interguvernamental, cuprinzând, cu excepția Spaniei lui Franco, toate statele europene rămase în afara influenței rusești: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, precum și comandamentele militare ale zonelor de ocupație occidentală din Germania și teritoriul Triestului.

Este adoptată Convenția pentru Cooperare Economică, care făcea posibilă trecerea planului de reconstruire a Europei, de la teorie la practică. Cele 16 țări asociate OECE s-au pus de acord asupra programului de reconstrucție, care cuprindea 4 puncte esențiale:

un mare efort de producție;

obținerea și menținerea stabilității financiare interne;

dezvoltarea cooperării economice în statele membre;

soluționarea penuriei de dolari.

Obiectivele incluse în plan vizau:

promovarea producției industriale și agricole;

obținerea și menținerea stabilității monetare și bugetare;

creșterea schimburilor internaționale între țările participante, în particular pe seama reducerii barierelor comerciale.

Pentru realizarea obiectivelor, a fost creată Administrația de Cooperare Economică.

12 ani mai târziu, odată redresată economia Europei OECE s-a reformat prin convenția din 14 decembrie 1960, a fost înlocuită cu Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, ajungând să cuprindă și celelalte state industrializate: Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și SUA.

Pe ansamblul duratei de aplicare a planului Marshall (3 aprilie 1948-30 iunie 1952), Franța a primit peste 2.700 miliarde de dolari, din care aproape 90% (2.419 miliarde de dolari), în materiale. Această sumă reprezenta circa 23% din ajutorul total acordat europenilor și plasează Franța în poziția secundă, după Anglia, înaintea Germaniei și Italiei. Acestea două au pierdut războiul, dar au realizat, începând cu 1946, și una, și alta, creșteri superioare celor din țările învingătoare. De exemplu, în anii 1947-1954, Italia și-a dublat veniturile pe cap de locuitor, iar Germania a atins nivelul Franței. Ajutorul american totalizează circa 14 miliarde de dolari. Prin planul Marshall, s-a transferat în Europa cam 1,2% din PIB-ul american, adică 3,5% din PIB-ul european sub formă de credit, subvenții nerambursabile și ajutoare materiale și alimentare.

Beneficiile planului Marshall au permis Europei Occidentale să depășească nivelul mediu de dezvoltare antebelic încă din 1949, ceea ce înseamnă că reconstrucția era terminată. Ajutorul american acordat prin planul Marshall a consolidat structurile economice și politice liberale promovate de guvernele occidentale.

În opinia istoricului Rene Girauld, președintele Comisiei Internaționale de Istorie a Relațiilor Internaționale, planul Marshall a fost „o armă economică”, care a servit perfect țelurilor politice, în sensul că el a vizat explicit stoparea comunismului, expansiunea acestuia spre Occident și a condus la coeziunea zonei în discuție.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcută public de ministrul de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de SUA.

CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin tratatul de la Maastricht). CECO a fost creată ca organizație supranațională.

Economia mondială în timpul Războiului Rece (1947-1991)

În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. La nivel politico-militar, în Europa, cele două grupuri erau reprezentate de două alianțe internaționale. Într-un grup se aflau URSS și aliații săi care reprezentau Pactul de la Varșovia, iar în celălalt grup se aflau SUA și aliații săi care reprezentau Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

Din punct de vedere al mijloacelor utilizate Războiul Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă, asasinatul operațiunilor militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.

Economia mondială în perioada Războiului Rece a continuat procesul de integrare a economiei mondiale. Statele au devenit din ce în ce mai dependente unul de altul. Pentru a se impune eficient pe piața mondială, țările occidentale au pus accentul pe un anumit set de produse industriale, iar America Latină și Africa pe produsele alimentare în special.

Datorită ajutorului american, Japonia a dezvoltat o industrie performantă de automobile, iar apoi, din 1970, de computere și alte mărfuri electronice. Modelul japonez de creștere economică, bazată pe industriile moderne și societatea informațională, a fost urmată de alte state din regiunea asiatică, precum Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și Singapore.

Statele comuniste, sateliții URSS (cu excepția Iugoslaviei, Albaniei, Chinei și, parțial a României după 1960), au dezvoltat o economie planificată, care descuraja competiția și, prin urmare, calitatea și eficiența. Moscova le-a impus acestora o cooperare bazată pe necesitățile sale, prin crearea în 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Industriile create în aceste state au dat faliment la începutul anilor 90, odată cu căderea regimurilor comuniste, liberalizarea economică și deschiderea frontierelor pentru mărfurile occidentale.

Economia mondială după 1991

În urma revoluțiilor din 1989 și destrămării URSS-ului (26 decembrie 1991) s-au încheiat ostilitățile care durau de multe decenii dintre NATO și Pactul de la Varșovia.

La sfârșitul secolului al XX-lea, economia statelor lumii a intrat într-o nouă fază de dezvoltare. Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfășoară cu o viteză adeseori amețitoare, cuprinzând în sfera sa cvasi totalitatea statelor lumii. Sub aspectul strict economic, al eficienței alocării și utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen rațional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri și servicii cu resurse tot mai puține. După 1990 s-au profilat 3 regiuni importante din punct de vedere al economiei mondiale: SUA, UE și Asia de Sud-Est (Japonia, China și micii dragoni asiatici: Malaezia, Thailanda și într-o măsură mai mică Indonezia și Filipine). În paralel își fac apariția și alte centre economice importante, în fostele țări ale lumii a treia: Brazilia, Argentina și India. Țările din Orientul Mijlociu și cel Apropiat, mai ales cele din Golful Persic, dețin cele mai multe resurse de petrol, de aceea au și avut loc multe conflicte în această regiune. Rusia rămâne o țară a cărei economie e bazată în proporție de 80% pe exportul petrolului și al gazului, ceea ce o face vulnerabilă în fața celor mai dezvoltate state ale lumii.

Ca urmare a destrămării URSS-ului, SUA a devenit principala superputere în lume, timp de aproape două decenii, în care SUA a făcut ce a vrut în acest timp.

De curând, băncile centrale ale țărilor emergente din cadrul BRICS: Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud au semnat un acord de sprijin mutual ce prevede crearea unui fond comun de rezervă. Potrivit acordului, fondul comun este în valoare de 100 de miliarde de dolari, iar acesta este perceput drept o soluție alternativă la instituțiile financiare internaționale FMI și Banca Centrală dominate de SUA. Țările membre BRICS reprezintă 40% din populația mondială și 1/5 din PIB-ul planetei.

Astfel, azi ne îndreptăm spre o lume multipolară, în care puterea nu mai stă doar în mâinile unei singure țări (SUA), ci apar noi țări care vor supremația.

PARTEA a II-a

STUDIU DE CAZ

ECONOMIA GERMANIEI ÎN ULTIMII 100 DE ANI

Introducere

Germania este o țară care cel puțin în ultimul secol a trecut prin foarte multe schimbări, a pierdut două războaie mondiale, a fost împărțită în două țări după al doilea război mondial, a schimbat mai multe sisteme și s-a ridicat de fiecare dată. Astăzi Germania are una din cele mai dezvoltate economii din lume, dar cum s-a ajuns aici? Toate acestea le voi prezenta în acest studiu de caz.

Economia Germaniei în perioada interbelică

Tratatul de la Versailles din 1919 stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933 și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

Din 1871, marca a fost moneda oficială a Imperiului German. Odată cu izbucnirea primului război mondial, convertibilitatea în aur a mărcii a fost suspendată, pe 4 august 1914. Marca cu acoperire în aur (sau marca de aur așa cum a fost numită după 1914) a devenit papermark (marca de hârtie), fără acoperire. Inițial imperiul și-a finanțat participarea în război în mare parte din împrumuturi. Datoria publică totală a crescut de la 5,2 miliarde papermark în 1914 la 105,3 miliarde în 1918. În 1914, cantitatea de papermark era de 5,9 miliarde, iar în 1918 de 32,9 miliarde. Din august 1914 până în noiembrie 1918 prețurile en-gros în Reich crescuseră cu 115%, iar puterea de cumpărare a papermark scăzuse cu mai mult de jumătate. În aceeași perioadă, rata de schimb a papermark a scăzut cu 84% față de dolarul american.

Republica de la Weimar (1919-1933)

După primul război mondial a apărut în Germania prima democrație parlamentară din istoria Germaniei. Adunarea constituantă din 1919 s-a întrunit la Weimar, din cauză că la Berlin persistau luptele de stradă și instabilitatea generată de Liga Spartachistă, de orientare comunistă. Deși a fost republică parlamentară, numele oficial al țării a rămas Deutsches Reich (Imperiul German).

Noua Republică de la Weimar avea de înfruntat imense provocări economice și politice. În 1920 producția industrială era la 61% față de nivelul din 1913, iar în 1923 scăzuse și mai mult, până la 54%. Pierderile teritoriale ca urmare a Tratatului de la Versailles slăbiseră substanțial capacitățile productive al Reichului: aceasta pierduse aproximativ 13% din suprafața sa teritorială, iar aproximativ 10 din populația germană locuia acum în afara granițelor țării. În plus, Germania era nevoită să facă plăți compensatorii. Cel mai important cu toate acestea, noul și entuziasmul guvern democratic voia să se ocupe cât mai bine de voințele alegătorilor săi. Cum veniturile din taxe erau insuficiente pentru a finanța aceste cheltuieli, Reichbank-ul a început să utilizeze tiparnița.

Din aprilie 1920 până în 1921, raportul între taxele colectate și cheltuieli era de 37%. Ulterior, situația s-a îmbunătățit cât de cât și în iunie 1922 taxele colectate raportate la nivelul cheltuielilor ajungeau la 75%. Apoi lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Spre sfârșitul anului 1922, Germania a fost acuzată că nu a reușit să își facă plățile compensatorii la timp. Pentru a-și susține cauza, trupele franceze și belgiene au invadat și ocupat Ruhrgebiet, care era inima industrială a Reich-ului, la începutul lui ianuarie 1923. Guvernul german aflat sub cancelarul Wilhelm Kuno a făcut apel la muncitorii Ruhrgebiet să nu urmeze nici un ordin al invadatorilor promițând că Reich-ul va continua să plătească salariile. Reichbank-ul a început să tipărească bani noi monetizând datoria pentru a putea susține guvernul cu suficientă lichiditate astfel încât să poată gestiona deficitele bugetare și să plătească salariile, transferurile sociale și subvențiile.

Din mai 1923, cantitatea de papermark a scăpat de sub control. A crescut de la 8.610 miliarde, în mai la 17.340 miliarde în aprilie și în continuare, la 669.703 miliarde în august, atingând 400 de cvintilioane (400 x ) în noiembrie 1923. Prețurile en-gros s-au ridicat la niveluri astronomice crescând cu 1.813% de la sfârșitul lui 1919 până în noiembrie 1923. La sfârșitul primului război mondial în 1918 ai fi putut cumpăra 500 de miliarde de ouă cu aceeași sumă cu care, 5 ani mai târziu, ai fi putut cumpăra un singur ou. Pe parcursul lunii noiembrie 1923, prețul dolarului american exprimat în papermark crescuse cu %. Papermark ajunsese să nu mai valoreze nimic.

Odată cu colapsul monedei naționale, șomajul era în creștere. De la sfârșitul războiului șomajul rămăsese relativ mic, dat fiind faptul că guvernul de la Weimar menținuse economia viabilă prin cheltuieli finanțate prin deficit bugetar și tipărire de bani. La sfârșitul lui 1919 rata șomajului se afla la 2,9%, în 1920 la 4,1%, în 1921 la 1,6%, și în 1922 la 2,8%. O dată cu prăbușirea papermark rata șomajului a atins 19,1 % în octombrie, 23,4% în noiembrie și 28,2% în decembrie. Hiperinflația sărăcise marea majoritate a populației germane, în special clasa mijlocie. Oamenii se confruntau cu penurie de bunuri și sufereau de frig. Extremismul politic era în creștere.

Principala piedică pentru rezolvarea problemelor monetare era însuși Reichsbank-ul. Mandatul președintelui său, Rudolf E.A. Havenstein, era pe viață, iar acesta era practic de neoprit: sub conducerea lui Havenstein, Reichsbank a continuat să emită cantități din ce în ce mai mari de papermark pentru a păstra Reichul la suprafață din punct de vedere financiar. Apoi pe 15 noiembrie 1923, Reichsbank a încetat monetizarea datoriei guvernului și emiterea de noi bancnote. În același timp, s-a decis ca un trilion de papermark (1.000.000.000.000) să valoreze cât un rentenmark. Pe 20 noiembrie, Havenstein a murit subit, de infarct. În aceeași zi, Hjalmar Schacht, care avea să devină președintele băncii centrale din decembrie, a acționat și a fixat papermark-ul față de dolarul american: Reichsbank, prin intervenții pe piețele valutare, a stabilit ca 4,2 trilioane de papermark să revină unui dolar american. Și, de vreme ce un trilion de papermark era egal cu un rentenmark, rata de schimb era de 4,2 rentenmark pentru un dolar. Aceasta era exact rata de schimb între reichsmark și dolarul american care predominase înainte de primul război mondial. Miracolul rentenmark a însemnat sfârșitul hiperinflației.

Între 1924 și 1929 Germania și-a regăsit o oarecare prosperitate, grație investițiilor americane și stabilizării monetare. Marea criză economică din anii 1929-1933 și creșterea influenței național-socialiștilor au schimbat, însă, radical situația. Șomajul a crescut enorm, lovind, în 1932, circa 6 milioane de germani. Societatea germană oscila între comuniști și naziști. Hitler a profitat de dezbinarea stângii, iar partidul său, fiind finanțat de mari industriași germani, precum Alfred Krupp, a câștigat alegerile parlamentare din noiembrie 1932, iar la 30 ianuarie 1933 președintele Germaniei, von Hindenburg, l-a numit pe Hitler cancelar.

Al treilea Reich

Când naziștii au venit la putere în mijlocul marii crize, rata șomajului la acel moment a fost de aproape 30%. Conducerea economică a statului a fost dată pentru început lui Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schițată o nouă politică economică pentru ridicarea națiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desființarea sindicatelor și impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creșterea masivă a deficitului bugetar. Însă în același timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5% creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situația a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligațiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligațiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept chitanțe mefo. Deși s-a promis că aceste obligațiuni vor putea fi schimbate în bani reali, în acest fel, prăbușirea fondurilor a fost amânată până după prăbușirea Reich-ului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului prețurilor combinat cu o mare creștere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieței negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimiși în lagăre de concentrare sau împușcați pe loc), au împiedicat apariția fenomenului. Măsurile represive au ținut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaționistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum și s-a concentrat pe producția de export. Comerțul exterior a fost readus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluții salvatoare în scăderea hotărâtoare a șomajului.

Industria a rămas, în cea mai mare parte, nenaționalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas, în continuare, motivat de obținerea profiturilor. Industria a fost însă, obligată să folosească strict cote de aprovizionare și resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcționari ai statului și reprezentanți ai sectorului privat. Concurența era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitete administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naționalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naționalizate în timpul Republicii de la Weimar au fost retrocedate foștilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru și o bancă care finanța întreaga organizație.

Economia germană a trecut, mai târziu, sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18 octombrie 1936, Reichstag-ul a anunțat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producției de război. Planul cincinal s-a terminat, din punct de vedere teoretic, în 1940, dar, din acest moment, Göring și-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de conducător al planului cincinal, în care a condus, efectiv, economia și problemele producției.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat și un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât și în amploare, cea mai importantă fiind rețeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriașa organizație pe care creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane și tranșee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producția pentru o reînarmare masivă, având ca scop creșterea armatei de la un efectiv de 100.000 de soldați până la câteva milioane.

Între anii 1933-1939 veniturile totale s-au ridicat la 62 de miliarde de mărci, în timp ce cheltuielile (uneori cuprinzând până la 60% costurile de înarmare) au depășit 101 miliarde, provocând astfel un uriaș deficit și datoria națională a ajuns la 38 de miliarde de mărci în 1939. În 1938 șomajul practic a dispărut.

Privatizările din Germania nazistă din deceniul 1930

În timpul regimului nazist s-a întâmplat un lucru extraordinar. Politica economică nazistă a dus la transferarea proprietății publice către sectorul privat, mergând împotriva a ceea ce se întâmpla în occident, unde nici o țară nu a reprivatizat sistematic firmele preluate în proprietatea statului în timpul deceniului 1930. Privatizarea în Germania nazistă a fost unică mai ales că a transferat în mâinile privaților serviciile publice care anterior fuseseră asigurate de guvern.

În deceniile 1930 și 1940, numeroase analize academice ale politicilor economice naziste au studiat privatizarea în Germania (Poole, 1939; Guillebaud, 1939; Stolper, 1940; Sweezy, 1941; Merlin, 1943; Neumann, 1942, 1944; Nathan, 1944; Schweitzer, 1946; Lurie, 1947).

Cele mai multe întreprinderi transferate anterior sectorului privat, la nivel federal, fuseseră preluate în proprietatea statului în urma consecințelor economice ale Marii Depresii. Mulți cercetători au arătat că Marea Depresie a determinat un val de preluare de către stat a multor întreprinderi private în țările capitaliste occidentale. (Aharoni, 1986, p. 72; Clifton, Comin and Diaz Fuentes, 2003, p. 16; Megginson, 2005, pp. 9-10), iar Germania nu a făcut excepție. Dar Germania a fost singura care a dezvoltat o politică de privatizare în deceniul 1930.

Într-un articol publicat de Der Deutsche Volkswirt în februarie 1934, Heinz Marschner a propus Reprivatizarea transportului urban, care după o perioadă de inflație, intrase sub controlul public, în special se afla în proprietatea guvernelor locale.

În deceniul 1930, The Deutsche Reichsbahn (Căile Ferate Germane) era cea mai mare întreprindere publică din toată lumea (Macmahon and Dittmar 1939, p. 484), în cadrul căreia operau cele mai multe servicii de transport feroviar din Germania. Bugetul Germaniei pentru anul fiscal 1934-1935, ultimul care a fost făcut public (Pollock, 1938, p.121) a stabilit că întreprinderea Căile Ferate valora în acțiuni echivalente în mărci ale Reich-ului (rm.) 224 de milioane dacă ar fi fost vândută.

În 1932, guvernul german a cumpărat acțiuni de peste 120 de milioane ale Gelesenkirchen Bergbau (Compania de minerit Gelesenkirchen), cea mai puterică firmă din cadrul Vereinigte Stahlwerke A.G. (United Steelworks) ( The Economist, 28 martie, 1936 [122 (4831), p. 701]).

La acea vreme, trustul United Steel era a doua companie pe acțiuni din Germania (cea mai mare era Farben Industriale A.G.). Statul a preluat acțiunile la 364% din valoarea lor de piață (Wengenroth, 2000, p.115). După ce naziștii au preluat puterea United Steel a fost reorganizată astfel încât pachetul majoritar de acțiuni deținut de guvern, 52% din acțiuni, să fie convertit într-un pachet de acțiuni care reprezenta acum 25% din totalul acțiunilor. Acest procent nu mai permitea guvernului nici un privilegiu în controlul companiei (Külhmann, 1934, pp. 391-392).

Fritz Thyssen care deținea poziția dominantă în Trust, era unul dintre cei mai mari industriași care au susținut partidul nazist înainte să obțină supremația politică (Barkai, 1990, p.10). În 1936, guvernul a vândut pachetul de acțiuni, care valora în jur de 100 de milioane de reichsmark, către United Stell Association (Kruk,1936a, p. 319 and Reich-Kredit-Gesellschaft, 1937, p. 55).

Compania Vereinigte Oberschlesische Hüttenwerke AG deținea controlul întregii producții metalurgice și de minerit din Silezia Superioară. Seehandlung (banca de stat prusacă) deținea 45% din această firmă. Celelalte acțiuni erau deținute de Castellengo-Abwehr, una din minele de cărbune importate din Silezia Superioară. Capitalul Castellengo era deținut de Ballestrem. La mijlocul anului 1937, pachetul de acțiuni al statului de 6,75 de milioane reichsmark a fost vândut către Castellengo (Der Deutsche Volkswirt, 9 iulie, 1937, [11 (41), pp. 2020-2021]).

Guvernul nazist deținea prin intermediul Golddiskontbank, o parte semnificativă a acțiunilor la cele mai importante bănci: 38,5% din Deutsche Bank und Disconto-Gesellschaft (Deutsche Bank henceforth), 71% din Commerz und Privatbank (Commerz-Bank) și 97% din capitalul Dresdner-Bank. (Baumgarten (1937, pp. 826-827). Alte acțiuni relevante deținute de stat în bănci erau 70% din Allgemeine Deutsche Kreditantstalt, și 66,6% din Norddeutsche Kreditbank (Sweezy, 1941, p. 31).

Deutsche Bank a fost reprivatizată în urma mai multor operațiuni care au fost implementate între 1935-1937. Cea mai mare operațiune de recumpărare a acțiunilor a fost în martie 1937 care încă erau deținute de Golddiskontbank. Aceste acțiuni se ridicau la valoarea de 35 de milioane de reichsmark, iar Deutsche Bank le-a plasat la clienții ei. În total, reprivatizarea acțiunilor Deutsche Bank s-a ridicat la 50 de milioane de reichsmark (Baumgarten (1937, pp. 826-827); The Economist, 3 aprilie, 1937 [127 (4884), p. 16]; League of Nations (1938, p. 92)).

Commenz-Bank a fost reprivatizată printr-o serie de vânzări de acțiuni în perioada 1936-1937. Aceste acțiuni se ridicau la valoarea de 57 de miliarde de reichsmark, și cea mai mare tranzacție a fost vânzarea de acțiuni de 22 de milioane în octombrie 1936 (Kruk (1936a, p. 319); The Economist, 3 aprilie, 1937 [127 (4884), p. 16]; Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55); League of Nations (1937, p. 77), Liga Națiunilor (1938, p. 92)).

Dresdner Bank a fost și ea privatizată în urma vânzării în serie a acțiunilor sale între 1936-1937. Aceste acțiuni valorau 141 de milioane de reichsmark, și cea mai mare tranzacție a avut o valoare de 120 de milioane în septembrie 1937 (Baumgarten (1937, pp. 826-827), League of Nations (1938, p. 92), Reimann (1939, p. 181), Barkai (1990, p. 216)).

Pe timpul guvernului nazist s-au privatizat:

Șantierele navale: în martie 1946, un grup de comercianți din Bremen au cumpărat un pachet de acțiuni la Deutsche Schiff-ud Machinenbau AG Bremen Deschimag (German Shipbuilding and Engineering Co.). Tranzacția a fost de 3,6 milioane de reichsmark (Kruk (1936a, p. 319) and Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55));

Transport naval: în septembrie 1936 acțiunile deținute de stat la compania de transport naval Hamburg-Süd Amerika au fost vândute unui conglomerat din Hamburg. Vânzarea de acțiuni s-a ridicat la 8,2 milioane de reichsmark (Kruk (1936a, p. 319) and Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55)). La mijlocul anului 1937, compania deținută de Norddeutscher Lloyd (North German Lloyd), parte din holdingul public VIAG, și-a vândut restul de acțiuni la compania Hansa Dampf unui consorțiu din care făceau parte Deutsche Bank & Berliner Handels-Gesellshaft. Tranzacția a avut o valoare de 5 milioane de reicksmark (Der Deutsche Volkswirt, 9 iulie, 1937 [11 (41), p. 2021]);

Utilitățile publice locale: guvernul nazist a impus anumite tipuri de restricții și a ridicat obstacole pentru a împiedica municipalitățile să gestioneze și să dețină întreprinderi sau companii de servicii publice. Începând din 1935 firmele municipale au fost supuse taxării (Sweezy, 1941, p. 32). În studiul făcut de Sweezy (1941, p. 33) în privința veniturilor obținute din întreprinderile deținute de municipalitate arată că în 1934 veniturile erau de 494 de milioane de reichsmark, crescând de la 481 de milioane în 1933. În 1935 veniturile au scăzut la 456 de milioane, iar declinul a continuat în 1936 până la 360 de milioane. Scăderea veniturilor în 1935 și 1936 a avut loc în timp ce economia creștea. Astfel acesta trebuia să fie rezultatul reducerii numărului de întreprinderi și companii locale deținute de municipalitate în urma privatizării (Sweezy, 1941, p. 33);

Servicii publice: pe lângă transferul în sectorul privat al firmelor deținute de stat, guvernul nazist a transferat și foarte multe servicii publice unor organizații private speciale: ori partidului nazist și organizațiilor afiliate lui (Pollock 1938, pp. 43-68), ori altor organizații așa-zis independente, care au fost create precis în acest scop. Nathan (1944a, p. 321) arată că educația nu a mai rămas un serviciu public gestionat de școlile de stat, ci a fost transferată Organizației Tineretului Hitlerist.

Serviciile publice legate de muncă: Die Deutsche Arbeitsfront (Frontul german al muncii) nu era parte din mașinăria statului ci funcționa ca organizație pe lângă partidul nazist (Guillebaud, 1939, p. 194). Potrivit lui Guillebaud (1939, p. 195) veniturile acestei organizații în 1937 ajunseseră la 360 de milioane de reicksmark. Nathan (1944b, p. 94) estimează că erau mai mici: 240 de milioane în 1937. În orice caz, asta însemna că Frontul muncii avea o avere imensă și putere politică uriașă.

Serviciile sociale: asistența publică a fost parțial transferată de către guvernul nazist către organizații afiliate partidului nazist, în special către Natzionalsozialististiche Volkswohlfahrt (NSV). Cele mai importante activități erau ajutorul de iarnă, distribuția de bani și de bunuri către săraci. NSV era finanțată prin taxe uriașe impuse veniturilor muncitorilor angajați, și prin contribuții obligatorii colectate de la țărani, fermieri, angajați și de la clasa de mijloc în general (Guillebaud, 1941, p. 96). Controlul financiar al operațiunilor privind Ajutorul de iarnă se aflau în mâna trezorierului partidului nazist (Pollock, 1938, p. 164), iar caracterul obligatoriu al contribuțiilor era atât de evident că acestea au fost considerate ca parte a veniturilor și au fost trecute în bugetul fiscal la surse de finanțare adiționale (Balogh 1938, p. 472). Între 1933-1934, NSV a colectat 350 de milioane de mărci, iar între 1936-1937 suma colectată a crescut la 408,3 de milioane de mărci (Pollock, 1938, p. 138; Guillebaud, 1941, p. 97). Prin urmare, bugetul Reich-ului a fost scutit de a cheltui bani cu acest program de asistență socială.

Estimările prezentate în acei ani ne arată că între anii fiscali 1934-1935 și 1937-1938 privatizarea a fost o importantă sursă de venituri pentru trezoreria Germaniei. În această perioadă, veniturile din privatizare au reprezentat aproape 1,4 la sută din totalul veniturilor fiscale.

Guillebaud (1939, p. 55) insistă că regimul nazist dorea să lase afacerile să fie gestionate privat, iar riscul asumat de afaceri în sfera întreprinderilor private să fie supus direcției generale a guvernului. Astfel, statul, de fapt, s-a derogat de multe dintre atribuțiile sale în participarea directă în industrii… Dar în același timp, controlul statului, reglementările și interferența în susținerea afacerilor economice a fost extins enorm.

Sweezy vine cu o ipoteză interesantă, ea susține că unul dintre principalele obiective ale politicii de privatizare a fost să stimuleze economisirea, din moment ce o economie de război necesita un nivel scăzut de consum.

În concluzie, guvernul nazist a folosit privatizarea ca pe un instrument de a-și îmbunătăți relația cu marii industriași și de a obține un sprijin și mai mare din rândul acestui segment pentru politicile sale, dar a fost folosită și pentru a consolida sprijinul politic și mai mare pentru partid. Creșterea uriașă a programelor de cheltuieli publice a fost unică, la fel cum a fost și creșterea programelor de înarmare, și împreună ele au impus constrângeri importante bugetului. Politicile excepționale au fost implementate pentru a finanța aceste cheltuieli excepționale, iar privatizarea a fost una dintre ele. Germania nazistă a privatizat sistematic și a fost singura țară care a făcut așa ceva în acea perioadă.

Politicile din timpul războiului: 1939-1945

Hermann Göring a construit o bază de putere, care a controlat efectiv toate aspectele economice și de producție din Germania de la invazia Poloniei în 1939. În 1942 povara tot mai mare a războiului și moartea lui Fritz Todt a făcut trecerea economiei la o economie de război total sub conducerea liderului Albert Speer. Din cauza controlului statului, afacerile au avut puțină libertate antreprenorială, într-un regim care a fost descris ca „capitalism de comandă”. În loc să stimuleze profitul orientându-l spre economie, investițiile financiare au fost reglementate ca pe necesități ale statului. Stimularea profitului pentru oamenii de afaceri a rămas, dar a fost modificat în mare măsură. Raționalizarea a fost introdusă în 1939.

Începerea războiului de Hitler a dus la blocarea britanică, care a limitat serios accesul Germaniei pe piețele globale. Petrolul, zahărul, cafeaua, ciocolata și bumbacul erau extrem de rare. Germania a folosit gazeificarea cărbunelui pentru a înlocui importurile de petrol într-o măsură limitată, și s-au bazat pe câmpurile petroliere din România de la Ploiești. Germania a fost dependentă de Suedia, pentru cea mai mare parte a producției de minereu de fier și s-a bazat pe Spania și Portugalia pentru furnizarea wolframului. Elveția a continuat să negocieze cu Germania și a fost foarte utilă în calitate de prieten neutru pentru Germania. Până la declarația de război a Uniunii Sovietice, al treilea Reich a primit livrări masive de cereale și de materii prime din URSS. Această dependență economică de Uniunea Sovietică a fost exemplificată atunci când, în primăvara anului 1940 Uniunea Sovietică a cerut două uzine chimice ca o compensație pentru materii prime. Germanii au decăzut după intervenția armată.

În timpul războiului, deoarece Germania a dobândit noi teritorii, acestea au fost forțate să vândă materii prime și produse agricole cumpărătorilor germani, la prețuri extrem de mici.

Politica fiscală a fost, de asemenea, direcționată spre exploatarea țărilor cucerite de la care capitalul a fost adunat pentru investițiile germane. Bănci, cum ar fi Banca Emisyjny w Polsce, au fost create pentru a gestiona economiile locale.

Proporția cheltuielilor militare în economia germană a crescut rapid după 1942, guvernul nazist a fost forțat să aloce mai multe resurse economice pentru a lupta într-un război pierdut. Fabricile civile au fost transformate în scop militar și plasate sub administrația militară. De la mijlocul anului 1943, Germania a trecut la o economie de război total supravegheat de Albert Speer. Până la sfârșitul anului 1944, aproape întreaga economie germană a fost dedicată producției militare. Rezultatul a fost o creștere dramatică a producției militare, cu o creștere de 2 până la 3 ori a mărfurilor vitale, cum ar fi tancuri și avioane, în ciuda intensificării campaniei aeriene aliate și a pierderii teritoriilor și a fabricilor. Restaurantele și alte servicii au fost închise pentru a concentra economia germană spre nevoile militare. Creșterea producției a fost insuficientă pentru a se împotrivi Aliaților în orice categorie de producție. O parte din producție a fost mutată în subteran într-o încercare de a le feri de bombardierele Aliate.

De la sfârșitul anului 1944, bombardamentele Aliate au distrus fabricile și orașele germane, într-un ritm rapid, ceea ce a dus la prăbușirea finală a economiei de război germană în 1945. Produsele alimentare au scăzut drastic. Producția de combustibil sintetic a scăzut cu 86%, în 8 luni, producția explozivă a fost redusă cu 42%, iar pierderea producției de tancuri a fost de 35%.

Economia Germaniei după terminarea războiului

La conferința de la Potsdam, din 17 iulie-2 august 1945, după capitularea necondiționată a Germaniei din 8 mai 1945, Aliații au împărțit Germania în 4 zone militare de ocupație: franceză în sud-vest; britanică în nord-vest; americană în sud și sovietică în răsărit. Fostele provincii germane situate la est de linia Oder-Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania și Silezia) au fost transferate Poloniei, țară care a fost, practic, mutată spre apus. Numeroși etnici germani fugiseră din aceste teritorii din fața înarmării Armatei Roșii. Ca rezultat al înțelegerii de la Potsdam, peste 3.300.000 de germani care rămăseseră în răsărit au fost expulzați.

În urma înfrângerii Germaniei lui Hitler din al doilea război mondial, 10 milioane de refugiați ajunseseră să trăiască într-un teritoriu german redus semnificativ; 40% din populație erau evacuate prin bombardare (populația Koln-ului, de pildă, a scăzut de la 750.000 la 32.000), iar 60% erau subnutrite.

În teritoriile ocupate de Aliați a fost păstrat, inițial, sistemul economic moștenit de la regimul nazist, și anume o economie de război centralizată. Aproape toate bunurile de consum erau raționalizate, controlul general al prețurilor și al salariilor rămăsese în vigoare, iar importurile și exporturile erau strict reglementate de către administrația militară. Piețele negre și trocul erau omniprezente. Datorită fixării generale a unor prețuri maximale și a emisiunii în creștere de mărci de hârtie ale Reich-ului, nu se putea găsi nici un bun, iar banii erau în mare măsură nefolositori. Prețurile de pe piața neagră au suferit o accentuată evoluție inflaționistă, astfel că și-au făcut apariția substitute ale monedei, precum țigările, cafeaua și untul. Producția germană din 1946 reprezenta mai puțin de o treime din cea obținută în 1938. Haosul și disperarea erau laitmotivul zilei.

Declanșarea războiului rece dintre Aliați, în special dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată în 1947 de puterile vestice printr-o schimbare a politicii față de Germania. Cu toate că obiectivul lor anterior a fost acela de a dezindustrializa Germania, se urmărea ca producția industrială să fie înghețată la 50-55% din nivelul producției germane din 1938, astfel încât populația Germaniei să fie ținută într-o stare de permanentă pauperizare (sărăcie), s-a decis acum continuarea reconstrucției economice a teritoriilor ocupate de către occidentali, cu scopul de a construi un suport de putere economică pentru noua strategie de limitare și retragere.

Din 1948 până în 1952, cele trei zone occidentale au primit 1,5 miliarde de dolari din ajutorul Marshall. Mult mai important, în mai 1947, zonele ocupate de către englezi și americani s-au unit, iar administrația economică a regiunii unificate a fost redată aproape complet Germaniei, pentru ca pe 2 martie 1948 Ludwig Erhard, fostul ministru al economiei din Bavaria, să fie ales director. Erhard, a cărui filozofie economică a fost puternic influențată de către școala neo-liberală de la Freiburg a lui Walter Eucken și Franz Böhm, aflați la rândul lor sub înrâurirea (influența) Școlii austriece a lui Ludwig von Mises, a inițiat pe 20 iunie 1948 o reformă monetară și a continuat să urmeze o politică a monedei sănătoase. Atâta timp cât Aliații au deținut monopolul emisiunii de bani, înființaseră un sistem bancar central, având drept model Rezervele Federale ale Statelor Unite, oferta de bani a rămas în mod drastic excedentară (cu mai mult de 150%), fapt care a avut aproape imediat consecințe inflaționiste. Totuși, după octombrie 1948 a fost impusă încontinuu o politică monetară strictă (la început, rezerva minimă obligatorie și rata scontului au crescut în realitate, în timp ce impozitele au scăzut), fapt care a transformat rapid Germania de Vest în una dintre cele mai puțin inflaționiste țări și a făcut din marca germană una dintre cele mai sănătoase monede (în timpul celor 13 ani dintre 1948 și 1961, indicele prețurilor de consum a crescut doar cu 14%).

Mult mai important, contrar sfatului dat de experții economici americani și englezi, care au fost complet luați prin surprindere, și împotriva opiniei publice predominante din Germania, pe 24 iunie 1948, la numai 4 zile după reforma monetară, Ludwing Erhard a implementat o radicală – fără a fi totuși perfectă – reformă a pieței libere. În conformitate cu preceptele noii teorii economice keynesiene și cu practica Partidului Laburist Britanic, care se afla la guvernare, experții străini și opinia publică germană preferaseră managementului macroeconomic, a investițiilor sociale și a unui sector de industrii de bază naționalizate. În schimb, Erhard a abolit, dintr-o lovitură, aproape în întregime controlul prețurilor și al salariilor și a permis, aproape întrutotul, libertatea de mișcare, a comerțului și a ocupării, extinzând astfel radical drepturile posesorilor de proprietate privată.

După mai puțin de un an, pe 23 mai 1949, a fost fondată Republica Federală Germană (RFG) și cadrul economiei socialiste de piață (soziale Marktwirtschaft) creat de Ludwig Erhard a fost ratificat ca fiind constituția economică a Germaniei de Vest.

De la bun început dezvoltarea teritoriilor germane ocupate de sovietici a urmat un curs diferit. În 1945, prin primul său ordin, administrația militară sovietică a naționalizat toate băncile. În același an, toate fermele cu o suprafață mai mare de 250 de acri (reprezentând 50% din întregul teren folosit pentru agricultură) au fost preluate și toate proprietățile naziștilor și ale criminalilor de război, adevărați sau presupuși, au fost confiscate. Când pe 7 noiembrie 1949, câteva luni după ce Aliații occidentali au autorizat noul guvern vest-german, noul stat est-german (RDG) a fost recunoscut de către Uniunea Sovietică, practica sovietică de expropiere pe scară largă a fost ridicată la rangul de principiu constituțional: Economia Republicii Democrate Germane este o economie socialistă planificată. În 1960, mai mult de 90% din întregul teren agricol era în mâinile producătorilor cooperatiști. În 1950, mai mult de 60% din întreaga producție realizată aparținea firmelor socializate, pentru ca, în 1960, mai mult de 80% din producția Germaniei de Est să provină din producția socializată; iar la începutul anilor 70 expansiunea sectorului socializat a atins 90% (doar 5% ale producției obținute se datorau întreprinderilor private autorizate de stat).

În plus, din 1945 până în 1953, în timpul perioadei staliniste, Germania de Est a fost forțată să plătească grele datorii de război (45% din utilajele de producție din 1945 au fost demontate și confiscate de către sovietici, față de cele 8% confiscate în vest). Pentru a facilita planificarea economică centralizată a fost instituit un sistem bancar central pe un singur nivel. Banca centrală deținea monopolul emisiunii de bancnote și era, în același timp, și bancă comercială centrală, având ca filiale bănci regionale și locale (în loc să separe cele două funcții și să lase funcționarea băncilor comerciale în mâna agenților privați așa cum se întâmpla în Germania de Vest și în Statele Unite). Trei zile după reforma monetară din Germania de Vest, pe 23 iunie 1948, a fost introdusă o nouă monedă est-germană, inițial cu o rată de schimb oficială 1:1 față de marca germană vestică. Cu toate acestea, o politică de neîntreruptă expansiune monetară, combinată cu fixarea unor prețuri maxime pentru toate bunurile de consum de bază, a dus repede la fenomenul inflației reprimate, adică un exces inutilizabil de ofertă monetară. Ca soluție la această stare de fapt, în 1957 s-a recurs la a doua reformă monetară: toate bancnotele care depășeau 300 de mărci est-germane de persoană au fost declarate nule. Dar fără nici un folos: conform estimărilor, oferta excesivă de bani a crescut iarăși de la 150 de miliarde de mărci (aproape 10.000 de persoană). Oferta continuă de bani în exces a intrat pe piețele negre private, unde prețurile au crescut în mod drastic și moneda est-germană s-a depreciat continuu față de marca germană. Aceasta din urmă a înlocuit tot mai mult pe piața neagră marca estică în calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor (banii buni scot de pe piață banii răi), astfel că, în scurt timp, a devenit a doua monedă est-germană: moneda ei neoficială, dar reală.

Diferențe economice între Germania de Vest și cea de Est

Din 1949, momentul formării statelor est și vest-german, până la evenimentele dramatice din 1989, a fost derulat un experiment social controlat. O populație omogenă, cu o istorie, cultură, etică a muncii și structură de caracter comune, și mai presus de orice cu aceeași limbă, a fost supusă celor două construcții economice fundamental diferite și celor două structuri instituționale de incitative absolut distincte.

Diferențele dintre consecințe au fost izbitoare. Nu era necesar însă nici un experiment social pentru a afla acest lucru. Desigur, nu toate detaliile de ordin empiric, ci rezultatul fundamental al experimentului german ar fi putut să fie prezis cu certitudine de către cei familiari cu principiile teoriei economice, și în special al analizelor economice teoretice ale socialismului realizate de Școala vieneză (austriacă), mai cu seamă de către Ludwig von Mises. În faimoasa carte ce-i aparține, „Die Germeinwirtschaft: Untersuchungen uber den Sozialismus”, din 1922, Mises a demonstrat irefutabil ceea ce germanii de est au fost siliți să afle pe calea mai dificilă: faptul că socialismul trebuie să sfârșească printr-un dezechilibru.

Bogăția poate apărea sau poate spori în trei și numai trei moduri: prin perceperea rarității anumitor resurse naturale și prin apropierea lor activă, înainte ca oricine altcineva să facă acest lucru (homesteading); prin producerea bunurilor cu ajutorul propriei forțe de muncă și al resurselor apropiate anterior; sau prin achiziționarea unui bun în urma unui transfer contractual, voluntar, de la apropiatorul sau producătorul său anterior. Actele de apropiere originară transformă o resursă pe care nimeni nu a perceput-o anterior ca fiind o posibilă sursă de venit într-un activ producător de venituri; actele de producție urmăresc, prin însăși natura lor; transformarea activelor mai puțin valoroase în unele mai valoroase; și fiecare schimb contractual presupune trecerea și redirecționarea unor bunuri specifice în mâinile acelora care le consideră mai puțin valoroase, în mâinile acelora care le consideră mai valoroase.

De aici reiese faptul că socialismul nu poate duce la nimic altceva decât sărăcie:

În socialism, proprietatea factorilor de producție este alocată unui colectiv de indivizi, independent de acțiunile anterioare sau non acțiunile fiecăruia referitoare la activele deținute. Prin urmare, societatea socialistă îl favorizează, în realitate, pe non-proprietar (non-homesteader), pe non-producător și non-contractor și îl dezavantajează pe apropriator (homesteader), pe producător și contractor. În consecință, va exista mai puțină apropiere originară a resurselor naturale a căror raritate este perpetuă, va exista mai puțină producție de noi factori de producție, și vor fi încheiate mai puține contracte. Toate aceste activități implică niște costuri. Într-un regim de proprietate colectivă, costul de a întreprinde aceste acțiuni crește, și cel de a nu le întreprinde scade.

Deoarece în socialism nici un mijloc de producție nu poate fi vândut, nu există prețuri de piață pentru factorii de producție. Fără asemenea prețuri nu este posibil să efectueze contabilitatea costurilor. Imput-urile nu pot fi comparate cu output-urile; și este imposibil să se decidă dacă folosirea lor pentru un anumit scop a fost rentabilă sau dacă a dus la o irosire a resurselor rare, prin urmărirea unor proiecte de o importanță relativ mică, sau lipsite de importanță, pentru consumatori. De vreme ce nu admite nici o ofertă din partea persoanelor private, care ar putea să vadă o alternativă de folosire a anumitor mijloace de producție date, gestionarul socialist al bunurilor de capital pur și simplu nu știe care sunt alternative sale abandonate. De aici vor rezulta permanente utilizări greșite ale factorilor de producție.

Chiar în cazul unei alocări inițiale date, deoarece fiecare factor utilizat și fiecare produs obținut sunt deținute în mod colectiv, stimulentul fiecărui producător de a crește calitatea și/sau cantitatea output-ului său individual este în mod sistematic diminuat; de asemenea, incitativul de a utiliza factorii astfel încât să se evite supra- sau sub-utilizarea lor este redus. Dimpotrivă, datorită socializării pierderilor și a câștigurilor din contul de capital și de cel de vânzări al firmelor socialiste, în loc ca acestea să fie atribuite producătorilor individuali, specifici, va fi sistematic încurajată înclinația fiecăruia spre lene și spre neglijență. Vor fi produse, prin urmare, bunuri de calitate și/sau cantitate inferioară și va rezulta un consum permanent al capitalului.

Într-un regim al proprietății private, proprietarul unei resurse poate decide în mod independent de alții cum să o utilizeze. Dacă el dorește să-și mărească avuția și/sau să-și îmbunătățească statutul social, poate atinge acest obiectiv numai prin satisfacerea în condiții mai bune a celor mai urgente dorințe ale consumatorilor- voluntar implicați în schimb, pe baza utilizării pe care o dă proprietății sale. Deținerea colectivă a factorilor de producție necesită mecanisme colective de luare a deciziei. Orice decizie cu privire la ce anume, cum anume și pentru cine să se producă, cât de mult să se plătească sau să se primească, sau cine să promoveze sau să fie retrogradat este o problemă politică. Orice neînțelegere trebuie rezolvată prin impunerea voinței unei persoane asupra viziunii altei persoane, iar acest lucru creează în mod invariabil câștigători și perdanți. Prin urmare, dacă cineva dorește să avanseze în socialism, el trebuie să-și utilizeze talentele politice. Nu abilitatea de a prelua inițiativa, de a muncii și de a satisface nevoile consumatorului este cea care garantează succesul. Dimpotrivă, se ajunge în vârf mai degrabă prin mijloacele persuasiunii, demagogiei și intrigii, prin promisiuni, mituire și amenințări. Fără îndoială, această polarizare a societății, prezentă în orice sistem de proprietate colectivă, conduce la sărăcie.

Experimentul german ne furnizează o tristă ilustrare a validității teoriei economice.

Reformele lui Erhard pentru o piață liberă au generat rapid ceea ce a devenit ca Wirtschaftswunder (miracol economic) al Germaniei de Vest. După o scurtă și nesurprinzătoare creștere a șomajului, ajungând la o rată de 8% în 1950, șomajul a început să descrească încontinuu. În 1962, apogeul erei erhardiene: rata șomajului a scăzut la 0,2% iar numărul persoanelor angajate a crescut cu aproape 8 milioane (mai mult de 60%). Salariul total s-a triplat în timpul perioadei dintre 1948 și 1960, iar ratele salariale în termeni constanți au devenit mai mult decât duble. În aceeași perioadă, producția industrială totală a crescut de patru ori, PNB-ul pe cap de locuitor s-a triplat, iar rata creșterii economice a Germaniei de Vest a depășit cu mult pe cea a națiunilor vest-europene și a Statelor Unite. La începutul anilor 60, Germania de Vest se număra printre cele mai prospere țări și a devenit una dintre națiunile industriale fruntașe, produsele realizate în Germania fiind cerute din ce în ce mai mult în întreaga lume (în 1960 exportul Germaniei de Vest reprezenta 10% din exportul întregii lumi: aproape de dublu față de piața mondială pe care o avea în 1937).

După cum era de așteptat, dezvoltarea economică a Germaniei de Est a avut o evoluție opusă. După 40 de ani de soziale Marktwirtshaft (economie socială de piață) a Germaniei de Vest față de socialismul est-german, vizitatorul care merge din vest spre est pătrunde într-o lume aproape complet diferită și sărăcită. Viața este caracterizată prin permanente penurii pentru toate tipurile de bunuri de consum (de la carne la locuințe), nesfârșite inadvertențe între factorii de producție complementari, o calitate inferioară a aproape oricărui produs și o piață neagră universală, luptând să reducă dezastrul creat de economia oficială. Dovezile alocărilor eronate și ale consumului de capital sunt omniprezente. Imaginea unei proprietăți insuficient întreținute, deteriorate, nereparate și uzate este ceva obișnuit, iar vandalizarea factorilor de producție, a mașinilor și a clădirilor este în floare. În cadrul economiei oficiale abundă neglijența, lenea, disperarea, cinismul și totala incompetență, iar șomajul ascuns este larg răspândit. Deteriorarea mediului înconjurător a atins, în multe locuri, dimensiuni catastrofale (socializarea externalităților negative). Analfabetismul economic din rândul populației este tot mai extins. Pe piețele de desfacere mondiale, Germania de Est este redusă la rangul de țară din lumea a treia, care nu poate să vândă nimic altceva decât materii prime, produse intermediare sau bunuri de consum de bază, simple.

La mijlocul anilor 50, consumul pe cap de locuitor al Germaniei de Est era deja considerat a fi cu 40% în urma Germaniei de Vest. La sfârșitul anilor 80, venitul mediu în Germania de Est era mai puțin de jumătate decât cel din Germania de Vest, la un curs de schimb de 1:1, și mai puțin de 1/10 dacă, mult mai realist, este luată în considerare rata de schimb dintre marca democrată și marca federală de pe piața neagră. În termeni nominali, salariul mediu din Germania de Est era un pic mai mic, și în termeni reali cu mai mult de 5 ori mai mic decât ajutorul obișnuit de șomaj din Germania de Vest. Tot în termeni nominali, pensia medie din Germania de Est era de trei ori mai mică, și în termeni reali de 15 ori decât în Germania de Vest; în Germania de Est, ajutoarele sociale minime erau nominal cu aproape 50% mai mici decât cele plătite în vest, în termeni reali de peste 7 ori mai scăzute.

Mult mai grăitoare sunt însă statisticile emigrării: în timp ce toate țările socialiste din Europa de Est au fost confruntate cu problema emigrării oamenilor, doritori să ajungă în vestul mult mai prosper, și în vreme ce ele au fost nevoite să înăsprească treptat controlul la frontieră pentru a preveni această plecare în masă, cazul Germaniei de Est este cel mai izbitor. În absența diferențelor de limbă considerate, în mod tradițional, cea mai severă barieră naturală pentru emigranți și în condițiile în care Germania de Vest garanta automat cetățenie tuturor emigranților est-germani, diferența dintre standardele de viață din cele două Germanii s-a dovedit a fi atât de mare, încât Germania de Est a fost confruntată, de la bun început, cu un val masiv de emigrare. În urma revoltelor industriale din 1953 și a înăbușirii lor de către forțele militare sovietice, emigrarea a atins asemenea proporții, mai mult de 3,5 milioane de indivizi părăsiseră deja estul și acest număr a crescut cu mai mult de 1.000 pe zi, încât pe 13 august 1961 regimul socialist din Germania de Est, disperat, a trebuit să-și închidă granița cu vestul. Pentru a reține populația, aceasta a ridicat un sistem de îngrădire cum lumea nu mai văzuse până atunci. A fost construit un sistem de pereți, sârmă ghimpată, garduri electrice, câmpuri minate, dispozitive de tragere automată și turnuri de supraveghere întinse pe o distanță de aproape 900 de mile (aproape 1450 de kilometri), cu unicul scop de a-i împiedica pe germanii de est să fugă de socialism. Din 1961 până în 1989, problema a fost rezolvată. Începând din vara anului 1989, când Ungaria socialistă a început să-și deschidă granițele spre Austria, și o dată cu dărâmarea zidului din Germania de Est în noiembrie 1989, valul emigrării din Germania de Est a fost imediat reluat. De atunci, în fiecare zi, mai mult de 2.000 de est-germani și-au făcut bagajele și au lăsat socialismul în urmă.

Reunificarea celor două Germanii

Cu toate că principala cauză a prăbușirii în 1989 a experimentului socialist est german a fost de natură economică, este indubitabil faptul că politica lui Gorbaciov, de glasnost și perestroika, din Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor ˈ80 a jucat un rol de catalizator al evoluțiilor revoluționare din Germania și de-a lungul Europei de Est. Această politică a redus presiunea Uniunii Sovietice asupra sateliților săi est-europeni, mai cu seamă că, de la bun început, noile politici interne ale lui Gorbaciov au fost însoțite în mod explicit de o politică externă non-intervenționistă și, în același timp a crescut dramatic dorințele și așteptările popoarelor est-europene. Fără această constelație specifică de date creată de către Gorbaciov, nu ar fi fost posibil nici revoluția anticomunistă pașnică din Polonia și nici liberalizarea Ungariei; iar în absența evenimentelor din Polonia și Ungaria, nu ar fi urmat nici revoluția din Germania de Est și nici cea din Cehoslovacia.

În cele din urmă, tot în contul lui Gorbaciov intră și mișcarea de reunificare a celor două Germanii. Într-o veșnic memorabilă zi de 9 noiembrie 1989, presiunea tot mai mare exercitată de emigrația în masă și de agitația civilă a împrăștiat himera socialistă est-germană, granițele spre Berlinul de Vest și Germania de Vest au trebuit să se deschidă, și germanii din est și din vest s-au regăsit, emoționați și fericiți, pe zidul Berlinului. Nu s-a mai pus problema, din acel moment, a două state germane separate. Opinia publică din est și din vest cerea cu tărie reunificarea.

Dinamica economică declanșată de evenimentele din 9 noiembrie a reușit să îngroape orice speranțe ale regimului est german în posibilitatea de a reclădi cumva un stat est german socialist separat. Plecarea în masă, neîntreruptă a personalului înalt calificat și agitația internă neîncetată au agravat mult situația economică deja disperată a Germaniei de Est. În doar câteva zile, marca din est s-a depreciat față de marca germană de la o rată de 5:1 la o rată de 10:1, și numai două motive au împiedicat-o să devină complet nefolositoare. În primul rând, cu granițe tot mai deschise, deținătorii de mărci germane au putut, pentru o scurtă perioadă de timp, să cumpere acele produse din Germania de Est cu prețuri maximale impuse de stat și să le revândă profitabil în vest. O dată cu golirea rafturilor est germane, și așa sărac împodobite, și cu o aprovizionare ulterioară anemică sau absentă, a mai rămas un singur motiv; și anume, speranța oamenilor că, în urma inevitabilului proces de reunificare, banca centrală vest germană să preschimbe, în cele din urmă, mărcile estice la o rată de schimb supraevaluată în mărci vest germane.

Data începerii oficiale a procesului de reunificare germană a fost stabilită pentru 2 iulie 1990, fiind anunțată o schiță a procesului de reunificare, care includea ca puncte principale o reformă monetară și extinderea sistemului asistențial vest-german în Germania de Est.

Reforma monetară va cauza totuși o dublă redistribuție a venitului. Pe de o parte, ea implica o redistribuție constrângătoare a puterii de cumpărare dinspre cetățenii vest-germani către cetățenii est-germani, cu toate că primii nu sunt în nici un caz responsabili pentru mizeria celorlalți, din contră, ei transferând în trecut pe baze voluntare un capital masiv germanilor din est. Pe de altă parte, ea conduce la o redistribuție coercitivă a venitului dinspre sectorul privat vest-german către statul vest-german, care va emite mărcile germane necesare practic fără nici un cost și indirect către asociații statului est-german.

Germania în zilele noastre

În primul deceniu al acestui secol, Germania a devenit una din piesele centrale ale Uniunii Europene. Economia germană este una dintre cele mai dezvoltate ale lumii, populația bucurându-se de un înalt standard de viață. Industria germană este una din cele mai dezvoltate din lume. Germania este unul dintre principalele state exportatoare și menține o multitudine de parteneriate strânse la nivel global. Cercetarea științifică și tehnologică este recunoscută ca cercetare de vârf, la nivel mondial.

Germania a fost membru fondator al Comunităților Europene în 1957, care a devenit Uniunea Europeană în 1993. Aceasta face parte din spațiul Schengen, și a devenit un co-fondator al zonei euro în 1999. Germania este membru al ONU, NATO, G8, G20 și OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică).

Germania este una dintre cele mai dezvoltate economii, a treia din lume ca mărime, după SUA și Japonia, a cincea în lume în ceea ce privește puterea de cumpărare și prima din UE. Economia țării depinde în mare măsură de industrie. Aceasta s-a dezvoltat pe baza unor resurse de subsol foarte importante: cărbuni, sare, minereu de fier și pe baza combustibililor și materiilor importate. Germania este a doua producătoare europeană după Rusia de energie electrică, obținută mai ales prin termocentrale. Pe baza minereurilor importate, Germania produce cantități uriașe de oțel, cupru și aluminiu. Aceste metale sunt prelucrate în cadrul industriei constructoare de mașini, care produce automobile, locomotive, aparatură electrică, utilaje și multe altele.

Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari (2006), și generează un surplus comercial de 165 de miliarde. În opinia unor analiști, succesul Germaniei stă în moneda comună, euro, care a făcut produsele germane mai ieftine decât erau înainte de adoptarea monedei comune europene. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70% la PIB-ul total, sectorul industrie cu 29,1% și sectorul agricultură cu 0,9%. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special: automobile, instalații mecanice, metalurgie și produse ale industriei chimice. Germania este cel mai mare producător de turbine eoliene și de tehnologi de exploatare a energiei solare din lume. Cele mai mari târguri și congrese internaționale de comerț din fiecare an au loc în orașe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt și Berlin.

În topul celor mai mari 500 de companii listate la bursă (2015), top organizat în funcție de veniturile companiilor, există peste 30 de companii cu sediul în Germania. Cele mai importante sunt: Volkswagen, Daimler, E. ON, Allianz, BMW, Siemens, BASF, Metro, Deutsche Telekom, Munich Re, Deutsche Post, Bosch, RWE, Deutsche Bank, Bayer, ThyssenKrupp, Deutsche Bahn.

Concluziile studiului de caz

Germania este un exemplu de țară care de-a lungul anilor, a cam trecut dintr-o extremă în alta, cu sau fără voia ei. Ca urmare a studiului de caz am tras câteva concluzii:

După ce a pierdut primului război mondial, Germania a fost umilită de țările învingătoare, fiind nevoită să plătească mari compensații de război, să renunțe la teritorii în favoarea țărilor vecine și la coloniile sale și a fost forțată să-și limiteze forțele militare. Toate aceste cauze au făcut ca, Republica de la Weimar să înceapă să utilizeze tiparnița, care a dus la colapsul monedei naționale și la hiperinflație, care a sărăcit marea majoritate a populației. Datorită lui Hjalmar Schacht, care a stabilit ca rata de schimb a unui dolar să fie de 4,2 rentenmark, hiperinflația a luat sfârșit. Deși, Germania și-a regăsit o oarecare prosperitate în anii de după hiperinflație, marea criză economică care i-a urmat a dus la venirea naziștilor la putere.

Guvernul nazist a luat mai multe măsuri pentru ridicarea economiei, dintre care amintim: reducerea importurilor pentru bunurile de larg consum și concentrata pe producția de export, extinderea controlul asupra valutelor străine, fapt care a dus la supraevaluarea mărcii germane, și derularea unui proiect masiv de lucrări publice, cea mai importantă fiind rețeaua de autostrăzi. O altă latură a economiei germane a fost reprezentată de reînarmarea masivă.

O politică economică interesantă a guvernului nazist a fost cea a privatizării, care a transferat în mâinile privaților serviciile publice. Privatizarea a fost o importantă sursă de venit pentru trezoreria Germaniei, veniturile din privatizare reprezentând aproape 1,4 la sută din totalul veniturilor fiscale. Guvernul nazist a folosit privatizarea ca pe un instrument de a-și îmbunătății relația cu marii industriași și de a obține un sprijin mai mare din rândul acestui segment pentru politicile sale.

Pe parcursul războiului, economia Germaniei a trecut la economia de război, care a dus la raționalizare și la creșterea rapidă a cheltuielilor de război, guvernul nazist fiind nevoit să aloce mai multe resurse economice pentru aceasta. Producția militară a crescut foarte mult, iar pierderea de fabrici și orașe a dus în cele din urmă la prăbușirea economiei germane.

Pierderea războiului a dus la împărțirea Germaniei în două țări cu construcții economice fundamental diferite și cu structuri instituționale de incitative absolut distincte, deși populația era omogenă, cu o istorie, cultură, etică a muncii și structură de caracter comune, și mai ales cu aceeași limbă.

Germania controlată de americani, englezi și francezi a primit 1,5 miliarde de dolari din ajutorul Marshall. Ludwing Erhard a inițiat politică monetară strictă, care a transformat rapid țara în una din cele mai puțin inflaționiste țări și a făcut ca marca germană să fie una din cele mai sănătoase monede, iar la numai 4 zile după, a implementat o reformă a pieței libere. Tot el a abolit aproape în întregime controlul prețurilor și al salariilor și a permis, aproape întrutotul, libertatea de mișcare, a comerțului și a ocupării, extinzând radical drepturile posesorilor de proprietate privată. Astfel, după mai puțin de un an a fost fondată Republica Federală Germană și cadrul economiei socialiste de piață creat de Erhard a fost ratificat ca constituția economică a RFG.

De cealaltă parte teritorile ocupate de sovietici au urmat un curs diferit, sovieticii au naționalizat băncile, fermele au fost preluate și proprietățile naziștilor au fost confiscate. S-a creat Republica Democrată Germană, cu o economie socialistă planificată, care a introdus o monedă est-germană, la început cu o rată de schimb de 1:1față de marca vest-germană, însă aceasta s-a depreciat continuu.

Datorită reformelor lui Erhard în Germania de Vest șomajul a scăzut foarte mult, salariile au crescut, producția industrială a crescut, iar PNB-ul pe cap de locuitor s-a triplat, iar rata creșterii economice a depășit cu mult pe cea a națiunilor vest europene și a Statelor Unite. La începutul anilor 60 RFG era una din cele mai prospere țări ale lumii, iar produsele făcut în Germania de Vest erau cerute din ce în ce mai mult în întreaga lume.

În schimb, Germania de Est a avut o dezvoltare economică total opusă față de cea din Germania de Vest. În cadrul economiei est-germane abunda neglijența, lenea, disperarea, cinismul și totala incompetență, iar șomajul era larg răspândit. Pe piețele de desfacere mondiale, RDG a fost redusă la rangul de țară din lumea a treia. Statisticile arată că emigrarea din est în vest a germanilor a depășit 3,5 milioane de indivizi, până la închiderea granițelor în 1961.

După căderea Cortinei de Fier, în Europa cele două Germanii s-au reunificat, fiind anunțată o schiță a procesului de reunificare, care includea ca puncte principale o reformă monetară și extinderea sistemului asistențial vest-german în Germania de Est. Deși au fost diferențe foarte mari între Germania de Vest și cea de Est, într-o perioadă foarte scurtă de timp Germania a reușit să devină o țară puternică, cu un popor unit. Tot într-un timp foarte scurt Germania a renunțat la marcă și a adoptat moneda euro în 1999. Astăzi este din nou una din cele mai puternice țări din lume din punct de vedere politic și economic.

În concluzie, Germania este un foarte bun exemplu de țară care a trecut prin ciclul pace – război – pace. În urma celor două războaie mondiale pe care le-a pierdut, Germania a trebuit să suporte foarte multe consecințe, a fost nevoită să treacă prin mai multe sisteme politice și economice. A trecut prin nazism, comunism și democrație, totuși poporul german a reușit de fiecare dată să treacă peste greutăți și să se ridice, și astfel în zilele noastre Germania este din nou o forță mondială.

CONCLUZII

Pe baza informațiilor pe care le-am obținut în urma documentării pe care am făcut-o pentru această lucrare mi-am dat seama că datorită unor oameni, omenirea s-a schimbat de-a lungul anilor, în bine sau în rău, și continuă să o facă și în zilele noastre. Dacă specialiștii s-ar îndrepta spre studierea economiei, din punctul de vedere al ciclului pace – război – pace, poate și-ar da seama că omenirea nu ar mai trebui să treacă printr-un alt război, pentu a învăța din nou aceeași lecție. Și anume că toate țările ar putea trăi în pace și că împreună ar trebui să se unească pentru a găsi soluții pentru problemele reale ale oamenilor, în special sărăcia. Și totuși, din inconștiență sau rea voință oamenii continuă să tot facă aceleași greșeli.

Astăzi, țări puternice continuă să facă aceleași greșeli pe care le-au făcut în trecut, merg să jefuiască țările bogate în resurse, folosind forța militară sau mai nou prin aducerea așazisei „democrații” în țările respective, făcând lobby, prin marile corporații, promițând bunăstare și proseritate populației, când de fapt ei doar le iau resursele, pentru a face profituri cât mai mari, iar populația rămane în continuare în sărăcie.

Pe parcursul acestei lucrări am arătat consecințele primului război mondial, care prin Tratatul de la Versailles a impus Germaniei să-și asume toată vina războiului, deși nu ea era singura țară vinovată, mai apoi schimbarea de regimuri politice pe toate continentele și în final marea criză economică din 1929-1933. Toate acestea ne arată că oamenii nu au învățat nimic din primul război mondial și au fost nevoiți să treacă printr-un al doilea război mondial, care a fost cu mult mai diferit față de primul.

Din timpul celui de-al doilea războiului mondial putem trage concluzia că economia de război este foarte eficientă. Țările pot să raționalizeze mâncarea și resursele, și că dacă vor pot să și construiască într-un timp foarte scurt infrastructură, fabrici și mașinării de război. Ce bine ar fi dacă s-ar folosi acest tip de economie și în zilele noastre. Oare nu ar fi mai eficient?

După terminarea războiului omenirea s-a unit, dar doar pe jumătate, pentru că lumea s-a împărțit în două tabere, și anume Statele Unite și țările aliate, iar pe cealaltă parte Uniunea Sovietică și țările satelit. SUA a ajutat țările vest europene, care erau aproape ruinate după război, prin planul Marshall. Datorită acestui plan economia țărilor occidentale și-a revenit într-un timp foarte scurt. De cealaltă parte, URSS s-a folosit de țările sale satelit, spre folosul ei, în timp ce populațiile țărilor est europene au avut mult de suferit.

Astfel, s-a ajuns la un Război Rece în care s-au utilizat presiuni diplomatice, militare și economice. Spionajul a fost foarte des folosit, au început cursele de înarmare convenționale și nucleare, s-au făcut coaliții militare și în special a început o competiție tehnologică. Pe parcursul Războiului Rece în lume era o putere bipolară în care țările nu prea puteau să facă ce vor ele în anumite zone.

Odată cu prăbușirea URSS-ului, SUA a devenit singura superputere mondială, care a început să influențeze foarte multe țări, pe toate continentele. Odată cu atentatul de la 11 septembrie 2001, SUA a început o luptă împotriva terorismului. Astăzi însă tot mai multe voci cred că de fapt acesta a fost doar un pretext pentru a pune mâna pe resursele importante din Orient, pentru a le vinde și a face profituri uriașe.

În Europa, după prăbușirea Cortinei de Fier, statele europene care au fost sub influența sovieticilor, au început să adere la ceea ce o numim noi astăzi Uniunea Europeană. În prezent, UE este o uniune economică și politică, care are în prezent 28 de țări membre, dar se pare că în ultimul timp, tot mai multe țări sunt nemulțumite de aceasta. Anul acesta Marea Britanie decide dacă rămâne sau nu în Uniunea Europeană, iar dacă va părăsi UE, din punctul meu de vedere, se va crea un precedent, și tot mai multe țări își vor dori să iasă din uniune.

Astăzi, Europa se confruntă cu o criză a refugiaților, pe care mai marii conducători ai țărilor europene, nu prea sunt capabili să o gestioneze. Deși pe toate canalele de mass media ni se spune că toate țările europene trebuie să primească imigranți, nimeni nu le spune oamenilor că principalii vinovați ai acestei crize sunt de fapt NATO, SUA și țările vest europene care s-au dus să facă ei „ordine” în Orient.

Deși, avem astăzi o tehnologie foarte avansată, la care acum 20 de ani nici nu visam și informațiile pot ajunge oriunde printr-un singur click în câteva secunde, oamenii în loc să se folosească de această tehnologie pentru a trăi cu toții în pace și să colaboreze, în continuare ei se lasă conduși de oameni care își doresc numai putere și să facă profituri imense fără a se gândi la marea majoritate a oamenilor.

În prezent suntem, bombardați peste tot cu tot felul de reclame în care suntem învățați că trebuie să cumpărăm tot mai multe bunuri și produse, de care mai târziu ne dăm seama că nici nu aveam nevoie de ele. Omenirea, exploatează în neștire resursele pământului, fără a se gândi că la un moment dat se vor termina.

Se construiesc mașini pe bandă rulantă, în timp ce pădurile sunt defrișate, fără să ne gândim că aerul este tot mai toxic și sănătatea ne este pusă în pericol. Mâncăm tot felul de produse care conțin e-uri, aditivi, coloranți, ducem o viață tot mai sedentară, devenim tot mai bolnavi, și nu știm de ce. Când ieșim pe stradă vedem numai bănci și farmaci. Oare nu s-a întrebat nimeni de ce? Suntem învățați să luăm credite, ca să ne satisfacem poftele, și într-un final ne dăm seama că trebuie să muncim o viață întreagă pentru a plati acele credite, sau mai rău rămânem fără nimic. În loc să ne trăim viața și să ne folosim doar de ceea ce avem nevoie, ne îndatorăm și devenim sclavi.

Toate acestea mă duc cu gândul că nu prea trăim într-o societate normală, în timp ce 1% din populația globului dețin mai mult de jumătate din avuția planetei, înseamnă că restul de 99% au o problemă, dacă nu încep să ia atitudine. Acești 1% din populație, ar putea să scoată toată planeta din sărăcie, dar nu o fac, ei continuă să controleze guverne, să facă legile cum vor ei, să înceapă războaie când și unde vor ei, genile omenirii sunt plătiți de ei pentru a lucra în folosul lor în loc să lucreze în folosul omenirii.

În concluzie, economiile mondiale nu se îndreaptă spre drumul cel bun, atâta timp cât se lasă conduse de cei mai bogați oameni ai planetei, care sunt în spatele corporațiile, care dețin controlul pe marile piețe libere. În timp ce ele fac profituri imense, restul oamenilor au de suferit. Cred că e nevoie ca marea majoritate a oamenilor să ia atitudine și să aibă curaj să facă schimbări majore pe plan politic, economic, social și chiar spiritual (de ce nu?). Văzând câte schimbări au avut loc în ultimii 100 de ani, cred că în viitorul apropiat omenirea se va confrunta cu o criză profundă, care va duce la schimbări majore în economiile lumii, poate ne vom îndrepta spre o societate în care țările vor colabora pentru binele oamenilor, se vor folosi de resursele pe care le are fiecare, iar din schimburile între ele, să aibă fiecare de câștigat.

Care ar putea fi aceste schimbări? Nu știu, poate un nou sistem bazat pe merit, în care fiecare om să aibă un loc de muncă care să îl facă din plăcere și să fie plătit corect pentru munca depusă, un sistem în care să nu mai fie profitul pe primul loc ci omul. Oare sunt posibile aceste schimbări? Om trăi și om vedea…

BIBLIOGRAFIE

Articole în reviste

Leon N. G. (1918). în articolul „Noile îndrumări în organizările economice”, din revista lunară „Analele statistice și economice”. București: anul I, nr. 3.

Cărți

Caprinski, A. (1992). Doctrine politice contemporane. Iași: Ed. Moldova.

Chatelet, F. și Pisier, E. (1994). Concepțiile politice ale secolului XX. Ed. Humanitas.

Dandara, L. (1985). România învâltoarea anului 1939. București: Ed: Științifică și Enciclopedică.

Erhard, L. Wohlstand für Alle

Eschenburg, T. (1983). Jahre der Besatzung 1945-1949. Stuttgart: Deutsche Verlagsanstalt / F.A. Brockhaus.

Grube, F. și Richter, G. (1979). Die Schwarzmarktzeit: Deutschland zwischen 1945 und 1948. Hamburg: Verlang Hoffmannund Campe.

Hans-Joachim, Arndt. (1966). West Germany: Politics of Non-Planning. Syracuse: Syracuse University Press.

Hartmann, J. (1983). Politik und Gesellschaft in Osteuropa. Frankfurt/M.

Hoppe, H. (1989). A Theory of Socialism and Capitalism: Economics, Politics, and Ethics. Boston: Kluwer Academic Publishers.

Johnson, P. (1983). Modern Times. New York: Harper & Row.

Kennedy, P. (1987). The Rise and Fall of the Great Powers. New York: Random House.

Kindleberger, C. (1989). The German Economy 1945-1947. Westport, Connecticut: Meckler.

Llewellyn H. Rockwell. (1988). The Free Market Reader. California: Ludwig von Mises Institute

Milza, P. și Serge, B. (1998). Istoria secolului XX. Lumea între război și pace: 1945-1973. București: Ed. All.

Milza, P. și Serge, B. (1998). Istoria secolului XX. Sfârțitul lumii europene: 1900-1945. București: Ed. All.

Murray N. Rothbard (1977). Power and Market. Kansas City: Sheed Andrews & McMeel.

Popescu, D. (2007). Macroeconomie. Sibiu: Ed. ULBS.

Röpke, W. (1979). Die Lehre von der Wirtschaft. Bern: Haupt.

Rotariu, I. (2004). Globalizare și turism: cazul României. Sibiu: Ed. Continent.

Saizu, I. și Tacu, Al. (1997). Europa economică interbelică. Iași: Ed. Institutul European.

Stolper, G. (1948). German Realities, New York: Publisher Reynal & Hitchcock.

Toffler, A., H. (1995). Război și anti-război – supraviețuirea în zorii secolului XXI. București: Ed. Antet.

Site-uri

fortune.com/global500/

https://dexonline.ro/definitie/taylorism

https://en.wikipedia.org/wiki/economy_of_Nazi_Germany

https://revolutianarhista.wordpress.com/2014/12/11/impotriva-curentului-privatizarile-din-germania-nazista-in-deceniul-1930/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Acordul_de_la_Bretton_Woods

https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Mondial

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Europeană_a_Cărbunelui_și_Oțelului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezmembrarea_Uniunii_Republicilor_Sovietice_Socialiste

https://ro.wikipedia.org/wiki/Economia_Germaniei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Germania

https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_German_(1933-1945)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Germaniei_postbelice

https://ro.wikipedia.org/wiki/Organizația_Națiunilor_Unite

https://ro.wikipedia.org/wiki/Populația_Pământului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Rece

https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_de_la_Weimar

https://ro.wikipedia.org/wiki/Taylorism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles

https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmările_celui_de-al_Doilea_Război_Mondial

https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmările_Primului_Război_Mondial

https://www.9am.ro/top/International/258391/zece-lucruri-al-doilea-razboi-mondial/5/Razboiul-nu-este-ieftin.html#slide-title

istoriaintimp.blogspot.ro/2015/01/evolutia-economiei-in-secolul-al-xx-lea.html

mises.ro/217/

mises.ro/663/

www.bbc.co.uk/news/business-18868704

www.ecol.ro/content/acum-90-de-ani-sfarsitul-hiperinflatiei-din-germania

www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate,articol,cum-ajuns-europa-est-talpa-lui-stalin

www.mediafax.ro/economic/tarile-din-cadrul-brics-au-lansat-un-echivalent-al-fmi-cu-un-capital-de-100-de-miliarde-de-dolari-14560338

www.scritub.com/istorie/ECONOMIA-MONDIALA-INTRE-CRIZE-12966.php

www.scritub.com/istorie/LUMEA-OCCIDENTALA-DUPA-CEL-DEAL91952.php

ziarullumina.ro/planul-marshall-promotor-al-constructiei-europene-57808.html