Economia Comertului In Romania pe Anul 2014

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND COMERȚUL…………………………………………………7

1.1 Locul comerțului în economia națională……………………………………………………………………….7

1.2 Comerțul – ramură a economiei naționale……………………………………………………………………..9

1.3 Actele de comerț……………………………………………………………………………………………………….12

1.4 Comerciantul……………………………………………………………………………………………………………14

1.5 Funcțiile comerțului…………………………………………………………………………………………………..14

CAPITOLUL II

COMERȚUL ROMÂNESC…………………………………………………………………………………………..17

2.1 Apartenența României la Organizația Mondială a Comerțului………………………………………17

2.2 Acordul European de Asociere……………………………………………………………………………………20

2.3 Acordul de aderare a României la CEFTA…………………………………………………………………..22

2.4 Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS……………………………………………….23

2.5 Acordul de comerț liber dintre România și Turcia…………………………………………………………24

2.6 Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova……………………………………..25

2.7 Cooperarea Economică în zona Mării Negre………………………………………………………………..25

2.8 Participarea României la Sistemul generalizat de preferințe vamale (SGP)…………………….27

2.9 Participarea României la Sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare (SGPC) …………………………………………………………………………………………………………27

2.10 Protocolul celor 16…………………………………………………………………………………………………..28

2.11 Acordurile comerciale bilaterale……………………………………………………………………………….28

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ LA S.C. ”WIENERBERGER” S.A. SIBIU……………………………………….30

3.1 Date de identificare ale agentului economic…………………………………………………………………30

3.2 Scurt istoric S.C ”WIENERBERGER” S.A………………………………………………………………….32

3.3 Principalele produse realizate și piețele de desfacere…………………………………………………….34

3.4 Principalii furnizori de materii prime (pe tipuri de materii prime cu specificarea ponderii în totalul cheltuielilor cu materialul aprovizionat)…………………………………………………………………37

3.5 Principalii clienți actuali interni și/sau externi, pe grupe de produse/servicii……………………38

3.6 Principalii concurenți actuali, pe grupe de produse……………………………………………………….40

3.7 Analiza SWOT…………………………………………………………………………………………………………41

3.8 Strategia de marketing………………………………………………………………………………………………42

3.8.1 Strategia de produs………………………………………………………………………………………………42

3.8.2 Politica de preț…………………………………………………………………………………………………….42

3.8.3 Strategia de distribuție………………………………………………………………………………………….43

3.8.4 Strategia de promovare………………………………………………………………………………………..44

3.9 Relația dintre cost și preț……………………………………………………………………………………………45

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………46

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..49

Introducere

Noțiunea de comerț are un conținut complex, determinând o funcție economică ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în același stadiu fizic, dar în condiții convenabile consumatorilor. În același timp, aceeași noțiune definește profesiunea unui corp de agenți economici care acționează în cadrul pieței, asigurând actele de schimb.

Sub aspect juridic, noțiunea de comerț definește transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum și prestațiile de servicii realizate între diferitele stadii ale producției sau direct între producător și consummator care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerț. La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul commercial care, în realitate, se aplică la toate activitățile economice organizate în scop lucrativ, sunt definite ca acte de comerț actele de producție industrială, de transport.

Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezența comerțului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulțumeau cu puține lucruri și se străduiau să-și producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizației, nevoile au crescut și nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb, creându-se adevărate curente și căutări reciproce.

Schimburile care se efectuau la început direct – produs contra produs – constituiau așa-zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-și procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce și ei aveau ca excedent. Pentru ca acest troc să se poată efectua, era necesar ca trebuințele sau dorințele celor interesați să coincidă, iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile sau să aibă o valoare sensibil egală. Schimbul a fost mult mai simplu când s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operațiuni: vânzarea și cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerț. Specialiștii în teoria comercială, analizând evoluția în timp a schimbului, subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizație comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate într-un trecut de peste patru mii de ani. Începând cu secolul al XI-lea se poate însă vorbi de o adevărată “revoluție comercială” , în cadrul căreia reprezentanții unor schimburi mai largi și mai diversificate între domenii și zone s-au înfruntat cu adepții economiei închise, creându-se, treptat, puternice centre de producție și consum. Dealtfel, în această perioadă, se poate vorbi de existența a doi poli ai comerțului european – zonele mediteraneene și cele de la Marea Nordului – care au conturat între ele o zonă comercială ce cuprindea Anglia, Flandra, țările de pe Rin și Mosella.

Revoluția comercială ce a avut loc începând cu secolul al XI-lea, prin consecințele sale b#%l!^+a?asupra schimburilor domeniale și crearea zonelor comerciale, face să apară și negustorul – mercator – care, la început, a fost itinerant, iar apoi s-a stabilizat în diverse orașe. Se nasc astfel și se dezvoltă primele puncte de întâlnire dintre mărfurile din sud și cele din nord, care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor, bâlciurilor și marilor târguri europene. În ansamblul său, societatea sa transformat continuu, meșteșugarii au vrut să trăiască în orașe sau în locurile unde găseau debușee pentru produsele realizate.

Agricultura s-a specializat neîncetat, devenind și ea o sursă de produse care, în marea lor majoritate, depășeau necesitățile familiei și chiar ale zonei, trebuind să fie valorificate prin intermediul schimburilor.

De-a lungul timpului, activitatea de comerț a cunoscut modificări substanțiale, transformându-se în cadrul ultimei etape prezentate mai sus – cea privind societatea de consum – dintr-o simplă intermediere, într-o activitate creatoare de utilități, devenind foarte importantă atât pentru producători, cât și pentru utilizatori. Noțiunea de utilitate, prin caracterul său complex – folos, serviciu, util sau utilizabil – face parte din însuși conținutul activității de comerț, definindu-i locul și rolul său în cadrul unei economii, comerțul reprezentând o fază intermediară esențială între funcția de producție și funcția de consum. În orice societate modernă, producătorii și utilizatorii sunt separați între ei.

Printre principalele elemente comensurabile, care separă cele două categorii de parteneri, figurează: amplasarea în spațiu și distanța, necunoașterea reciprocă a mijloacelor financiare și productive de care dispun, disproporțiile dintre cantitățile produse pentru una și aceeași nevoie etc. Într-un asemenea context, comerțul apare ca o funcție ce are în vedere punerea bunurilor și serviciilor la dispoziția utilizatorilor, în condiții de loc, de timp și de mărime, precum și alte asemenea aspecte care revin acestora.

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND COMERȚUL

1.1 Locul comerțului în economia națională

Comerțul are în teoria și practica economică o dublă accepțiune:

de categorie economică, de concept care operează preponderent în teoria economică;

de ramură a economiei naționale, cu sens preponderent practic.

Etimologic, noțiunea de comerț provine din latină, derivând de la “commercium” (cu semnificație de schimb). Având în vedere nota sa caracteristică, activitatea comercială (comerț) se include în schimbul din economie.

N.B. – schimbul reprezintă instrainarea rezultatelor propriei activitați, pentru a primi, prin contraprestație, alte bunuri și servicii.

In condițiile economiei naturale, forma de schimb a constituit-o schimbul direct (trocul). Adâncirea diviziunii sociale a mărfurilor a determinat apariția producției de mărfuri, adica a producției destinate de la început schimbului și prin schimb, satisfacerii nevoilor de trai.

Ansamblul actelor de schimb, privite în intercondiționarea lor, formează circulația mărfurilor, concept care desemnează forma economică prin care se infaptuiește trecerea bunurilor de la producție la consum.

Comerțul cuprinde, în sensul de relații economice, actele de cumparare și vânzare de mărfuri, în scopul obținerii unui profit.

Prin natura lor aceste acte aparțin schimbului și circulației, mărfurile trecând de la producător la producător sau de la producător la consumator.

Sensul de comercial este dat de profit, ca mobil al actelor comerciale și nu de prezenta comerciantului pentru intermedierea lor, ele putând fi efectuate și de producători.

N.B. Ceea ce deosebește un act de schimb de mărfuri (M-B-M) de un act comercial (B-M-B`, în care B`>B) este faptul ca primul este orientat spre obținerea unor utilități diferite pentru participanții la schimb, banii find un mijlocitor al schimbului, în timp ce în cazul actului comercial scopul îl reprezintă valorificarea banilor, marfa reprezentând în acest caz un mijloc în vederea atingerii scopului urmărit. b#%l!^+a?

Modul de exteriorizare a actelor comerciale poate fi diferit, astfel:

Cumpărări de mărfuri de la furnizori pentru a fi revândute consumatorilor, în vederea prelucrării sau pentru consum final (aceste acte sunt intermediate de către comercianți); b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Prestări servicii de către unităti specializate (serviciulul reprezintă produsul intermediar în mișcarea banilor pentru obținerea profitului);

Operațiuni bancare (produsul intermediar fiind serviciul bancar, care încorporează în mișcarea lui, capitalul bancar);

Cumpararea de titluri de valoare pentru vânzare sau fructificare (în acest caz, dobânda, dividendul sau comisionul fiind surplusul adus de mișcarea banilor), ș.a.

Comerțul este astfel asociat, prin natura actelor sale economice, conceptului de distribuție a mărfurilor și reprezinta ansamblul operațiunilor economice și tehnice care asigură trecerea bunurilor din sfera producției în cea a consumului.

Comerțul se înscrie în distribuția mărfurilor, atât prin actele sale de cumpărare și revânzare a mărfurilor, cât și prin operațiunile tehnico-economice pe care le efectuează în deplasarea fizică a mărfurilor.

Sistemul economic național cuprinde un ansamblu de activități de producție, repartizare, distribuție și consum, generate de diviziunea muncii.

Distribuția mărfurilor, ca moment al reproducției lărgite, al cărui obiect de activitate îl reprezinta transferul bunurilor materiale din sfera producției în cea a consumului, cuprinde:

distribuția mijloacelor de producție, destinate consumului productiv;

distribuția bunurilor de consum, destinate consumului individual.

In practica economică, distribuția mărfurilor are ca sferă de cuprindere următoarele domenii:

a. Comerțul en gros interindustrial – vizează, în principal, asigurarea unităților producătoare cu mijloacele de producție necesare;

b. Valorificarea producției agricole- reprezintă o formă aparte a distribuției mărfurilor, prin care produsele agricole de origine animală și vegetală sunt valorificate de producătorii agricoli (individuali, asociați, cu capital de stat) în cadrul relațiilor marfă-bani, către societăți comerciale cu capital de stat, cooperatist sau privat, care le dirijează ulterior spre consumul productiv sau individual;

c. Comerțul interior – este o parte integrantă a distribuției mărfurilor al cărui obiect de activitate îl constituie cumpararea de mărfuri și vănzarea acestora în scopul aprovizionării populației cu bunuri de consum (92-93%) și a instituțiilor și întreprinderilor cu bunuri de uz gospodăresc, precum și cu unele produse alimentare (cantine, spitale);

– urmărește în primul rând asigurarea populației cu bunuri de consum, activitate care se realizează în cea mai mare parte prin unități specializate de depozitare și desfacere;

– urmărește vânzarea către populație a unor mărfuri destinate consumului productiv (materiale de construcții, unelte agricole, etc.).

c. Comerțul exterior – este acea activitate economică prin care bunurile de consum și mijloacele de producție se cumpără și se vând între agenți economici din țări diferite.

– cuprinde toate operațiile de import/export ale unei țari .

Între activitatea comerțului și a celorlalte ramuri ale economiei naționale există o strânsă legătură, o interdependență: pe de o parte, dezvoltarea comerțului este determinată de dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei naționale, iar pe de altă parte, activitatea comerțului influențează direct celelalte ramuri, stimulând creșterea producției industriale și agricole, extinderea transporturilor, etc.

Disciplina “Economie comercială”, constituie o ramură a științei economice, având ca obiect de cercetare schimbul în economie, cu particularizare la comerț – una din formele sale evoluate – devenit activitate profesionalizată în economie.

Economia comercială este știinta care studiază fenomenele și procesele comerciale, conținutul ei fiind astfel circumscris manifestărilor unui domeniu concret al vieții economice: schimbul.

Există trei tipuri de abordări (demersuri) circumscrise activității comerciale:

demersul empiric;

demersul normativ – potrivit căruia, economia comercială cercetează rezultatele activitătilor umane în domeniul schimbului și formulează în acest sens principii, norme și mijloace de acțiune pentru maximizarea acestor rezultate;

demersul abstract – care pune accent pe conceptualizarea faptelor, înțelegerea rațională a acestora (demers științific modern, prin care economia comercială studiază în primul rând esența fenomenelor și proceselor comerciale).

1.2 Comerțul – ramură a economiei naționale b#%l!^+a?

În această a doua accepțiune, comerțul este un ansamblu de activități omogene, delimitate pe baza diviziunea socială a muncii și desfăsurate de agenți economici specializați b#%l!^+a?în asemenea operațiuni.

Ramura comerțului cuprinde activitatea agenților economici (persoane fizice sau juridice) specializați în operațiuni de intermediere a schimbului între producători și b#%l!^+a?consumatori.

Aceștia formează categoria profesională a comercianților (comerțul ca ramură a economiei naționale privește activitatea practică a acestora).

Teoria economică operează cu conceptul de ramură în două modalități:

sintetizează activitatea tuturor agenților economic din domeniul comerțului;

conceptualizează un agent unic cu care operează.

După raporturile create între producător și întreprinzător, se delimitează două categorii de agenți economici comerciali (întreprinderi comerciale):

întreprinderi familiale (AF). Caracteristica acestora este aceea că întreprinzătorul (comerciantul) este și proprietarul acesteia.

îmbracă forma micului comerț;

obiectivul (mobilul economic) îl reprezintă consumul.

societatea comercială. Are la baza capitalul, constituit prin aport în bani sau natură, al unui grup de persoane, devenit întreprinzător, sau prin cumpararea de către diverse persoane (fizice sau juridice), de acțiuni vândute de societate ca întreprinzător.

Societățile se împart în societăti pentru vânzări cu amănuntul (en detail) și societăți pentru vânzări cu ridicata (en gross).

Există patru tipuri de societăti: private, publice, mixte și cooperatiste.

Societățile private, după modul de constituire a capitalului social și răspunderea asociaților de împart în:

societăți în nume colectiv;

societăți în comandită simpla;

societăți în comandită pe acțiuni;

societăți pe acțiuni;

societăți cu răspundere limitată.

Această împarțire s-a facut pe baza legii 31/1990 privind organizarea societăților b#%l!^+a?comerciale și a legii 15/1990 privind organizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Caracteristici:

cele mai numeroase în comerț;

asigură prevenirea riscului comercial de către investitorul privat;

rotația mai rapidă a capitalui comercial, fată de alte forme ale capitalurilor;

posibilitatea folosirii capitalului la orice scară a activității economice.

Societățile publice sunt organizate de autoritatea publică (stat, județ, comună), cu scopul, în principal, de satisfacere a interesului general al populației și în secundar, de obținere de profit.

– Sunt administrate în sistem de regii autonome, capitalul aparținând autorității publice care le organizează.

– Regiile autonome funcționează în domeniile de importanța națională (ex. minerit, transporturi, agricultură, apărare națională).

– Se impune în situațiile în care numărul participanților la schimb este foarte mare, iar efectuarea schimbului impune formarea sortimentală de către intermediari.

Ca proprietate publica se putea constitui: rețele de depozite, mari magazine, hoteluri, silozuri, etc.

Societățile mixte asociază capital privat, intern sau extern, cu capital public, intern sau extern, în variante care pot rezulta din combinarea acestora în interior sau exteriorul țării.

– Sunt prezente în comerțul internațional, favorizate de tendința de modernizare a piețelor și gradul diferit de dezvoltare al țărilor.

Societățile cooperatiste se organizează prin asocierea unor persoane fizice sau agenți economici, cu scopul de a-și satisface nevoi comune.

Domenii de cooperare: aprovizionarea directă de la producător, producție agricolă si meșteșugărească, desfacerea producției agricole.

Scopul societății cooperatiste il constituie întrajutorarea pentru satisfacerea nevoilor de trai sau producția, având ca factor stimulativ profitul. Baza materială se constituie din capitalul social al cooperativei, constituit din părți sociale subscrise și alocarea unor părți din profit pentru dezvoltare.

Activitățile desfășurate de agenții economici în sfera comerțului sunt de trei categorii:

de transfer a valorii marfă în valoare bani;

activități legate de deplasarea fizică a mărfurilor de la producători la consumatori;

organizarea și asigurarea serviciilor comerciale care însoțesc actul vânzării.

1.3 Actele de comerț b#%l!^+a?

Actele de comerț sunt o acțiune realizată în procesul exercitării unei profesiuni b#%l!^+a?comerciale.

Cu titlu excepțional în această categorii se înscrie și un act care a avut loc între necomercianți, dacă prin natura sa, una dintre părți își fundamentează existența pe exercitarea unei activitați economice, sau cand, în funcție de formula utilizată sau de obiectul activității (ex. operațiuni bancare publice), realizează operațiuni de schimb care privesc transferul titlului de proprietate în scopuri lucrative.

Datorită complexitații și eterogenității acestui concept, se impune structurarea actelor de comerț astfel:

acte de comerț naturale;

acte de comerț formale (proformă) ;

acte de comerț potrivit teoriei accesoriei.

A. Actele de comerț naturale sunt reprezentate de acele activități care prin ele însele reprezintă comerț, dând profilul profesiunii celor implicați în realizarea lor. Cuprind șase tipuri de acte comerciale:

1. Totalitatea cumpararilor de mărfuri în vederea revânzării sau închirierii lor. Actul de cumparare trebuie să se refere la mărfuri sau la alte valori, ca titlurile de rentă sau brevetele de invenție.

Mărfurile revândute sau închiriate se pot afla și în stare transformată.

Pentru a fi act de comerț, vânzarea trebuie să reprezinte un act civil pentru unul dintre comercianți și un act de comerț pentru celalalt. (Ex. tranzacții între cultivatorii de cereale și negustorii de cereale, morari, etc.)

2. In această categorie se include și activitatea interpușilor dintre participanții la tranzacțiile comerciale (cum ar fi brokeri) care percep comision, ca sursă de profit, pentru apropierea vânzătorului de cumpărător.

3. Transformarea materiilor prime în obiecte de consum cu condiția ca respectivele transformări să fie efectuate de către o întreprindere care are drept scop asigurarea unui anumit profit din realizarea operațiilor respective (și cu condiția responsabilității acestor operații). b#%l!^+a?

Nu sunt acte de comerț activitățile desfășurate de către un meseriaș, care lucrează cu personal redus, pentru a-si asigura existența. In statisticile ONU, meșteșugarii, industria agricolă și extractivă (mai puțin activitatea minieră) nu constituie întreprinderi comerciale.

4. Activitatea de transport și operațiile care privesc activitatea maritimă (construcția de nave, cumpărarea și vânzarea de nave, asigurarile maritime).

5. Activitatea bancară pentru care se percepe comision și dobânda care se constituie în surse de profit pentru întreprinzătorii bancari.

6. Activităti mai diverse desfășurate de agenții de schimb valutar, birouri de afaceri (pentru cumpărarea/vânzarea de mijloace comerciale, încasarea unor creanțe, reprezentarea în justiție) și întreprinderi de spectacole publice (teatre, cinema, agenții de turism).

B. Acte de comerț proformă (a căror substanță comercială este generată de forma lor) Sunt operațiuni realizate sub acoperire sau prin intermediul “scrisorilor de schimb”.

C. Actele de comerț în virtutea teoriei accesoriei cuprind toate operațiunile care se referă la acte care, pur civile prin natura lor, devin comerciale dacă sunt făcute de către un comerciant cu ocazia realizării unei anumite laturi a activitătii sale comerciale (ex. achiziționarea mobilierului de birou, a rechizitelor, a unui autoturism de către un agent economic).

Datorită complexității care caracterizează activitatea întreprinzătorilor comerciali și a structurii actelor de comerț, se apreciază că întreprinderile comerciale pot efectua:

acte civile: cumpararea unui imobil pentru uzul personal sau chiar pentru exercitarea activității sale comerciale în cumpărarea diverselor mijloace imobiliare (mașini, etc. pentru uz personal).

acte comerciale – din gama celor naturale sau proforme (cumpararea și vânzarea de mărfuri)

operațiuni devenite acte de comerț – în virtutea teoriei accesoriei (ex. achiziționarea unui computer)

După obiectul afacerilor, activitățile de comerț se pot clasifica astfel:

Comerț propriu-zis: fabricație sau distribuție;

Comerț de banca (bancar) – a colecta, concentra și a pune la dispoziția comercianților fonduri provenite, în principal, din depozitele clienților;

Comerțul de transport – totalitatea actelor de comerț care privesc operațiuni care asigură orientarea și deplasarea mărfurilor din centrele de producție în punctele de vanzare sau locurile de transformare;

Comerțul de asigurări – are în vedere toate operațiile referitoare la actele de asigurare a unor riscuri, mijlocite de plată unei prime de asigurare.

Diferitele acte de comerț s-au constituit în timp și ramuri de activitate comerciale, b#%l!^+a?rezultand organizarea și funcțiile unor întreprinderi (societați) specializate (de distribuție, financiar-bacare, societăți de asigurări).

b#%l!^+a?

1.4 Comerciantul

Noțiunea de comerciant are în vedere persoane fizice sau juridice a căror profesie este comerțul.

Conform Codului Comercial, comercianții sunt “cei care exercită acte de comerț și fac din aceasta profesia lor obișnuită.

Condiții pentru agenții economici:

să facă acte de comerț;

să facă aceste acte în mod obișnuit;

să transforme realizarea acetelor respective în profesia sa de bază sau accesorie;

să acționeze în numele sau personal

1.5 Funcțiile comerțului

1. Cumpărarea mărfurilor de la producători (colector) în cazul producțiilor agricole foarte dispersate și transformarea acestora în vederea pregătirii lor pentru vânzare către utilizatorii finali sau intermediari.

– Reprezintă de fapt premisa apariției comerțului ca ramură de activitate independentă de producție.

2. Stocarea mărfurilor care ia forma unor preocupari permanente de a asigura echilibrul ofertă/cerere de mărfuri. Presupune:

studiul nevoilor de consum,

stabilirea evoluției acestor nevoi,

influența corespunzatoare asupra producției,

influențarea consumului,

luarea în considerare a sezonalității . ( Comerțul își asumă responsabilitatea acoperirii nu numai a distanței, ci și a timpului care separă producția de consum).

3. Fracționarea cantităților mari de mărfuri pe care le livrează producătorii. Presupune: b#%l!^+a?

stabilirea sortimentului comercial,

sortarea loturilor de mărfuri,

asigurarea micilor partizi care urmează să fie puse la dispoziția consumatorilor; realizează pregătirea mărfurilor pentru vânzare la unele categorii de mărfuri.

In sprijinul acestei funcții se pot realiza activități precum:

porționarea și dozarea;

preambalarea;

prelucrarea;

sortarea după criterii comerciale;

controlul continuu al calității;

asigurarea condițiilor optime de păstrare;

alte activități care presupun pregatirea mărfurilor pentru vânzare.

4. Transferul mărfurilor către zonele și punctele cele mai îndepărtate sau izolate pentru a fi vândute consumatorilor. Presupune:

organizarea judicioasă a mișcării mărfurilor.

presupune o bună orientare a mărfurilor,

manipularea atentă și în timp din locul de producție spre consum,

cunoașterea pieței pe care acționează fiecare întreprinzător cu condițiile,

restricțiile și avantajele specifice,

alegerea celor mai apropiați furnizori,

alegerea celor mai scurte și directe căi de transport.

5. Crearea condițiilor de realizare efectivă a activității de vănzare-cumpărare. Presupune:

existența unei baze materiale,

a unui personal specializate,

a unei rețele de unități (magazine, automate, puncte moderne de vânzare, depozite pentru comerțul prin corespondență).

6. De asigurare a promovării produselor prin diverse tehnici cum ar fi:

publicitatea la locul vânzării,

merchandisingul,

publicitatea prin diferite mijloace mass-media. Presupune o permanentă și complexă comunicare cu piață, o informare atentă a consumatorilor potențiali,

alte acțiuni specifice de inflențare a comportamentului de cumpărare și consum și sprijin al vânzării. b#%l!^+a?

7. Cercetarea doleanțelor utilizatorilor, a sugestiilor, capacitatea lor de cumpărare, gradul de instruire, obiceiuri de consum și alte aspecte care stau la baza cererii de mărfuri. Presupune:

existența unui personal de înaltă calificare, b#%l!^+a?

antrenează alături de comercianți și pe producători

nu presupune exclusivitate comercială,

implică comerțul din ce în ce mai mult, vânzarea devenind din ce mai dificilă.

Prin funcțiile asumate, comerțului îi revine un rol important nu numai în raport cu partenerii ci și în raport cu utilizatorii finali sau intermediari.

CAPITOLUL II

COMERȚUL ROMÂNESC

2.1 Apartenența României la Organizația Mondială a Comerțului

De la data de 1 ianuarie 1995, România este membru originar al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Acest lucru poate fi considerat o consecință a participării active a țării noastre la negocierile comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, precum și a convenirii și aplicării de angajamente de liberalizare a comerțului cu bunuri și servicii. Apartenența la OMC este concretizată prin acceptarea tuturor acordurilor, înțelegerilor, deciziilor și memorandurilor de acord cu caracter multilateral, precum și participarea la următoarele acorduri plurilaterale: comerțul cu produse lactate, carne de bovină, aeronave civile și achizițiile publice. Totalitatea acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, au fost preluate de legislația română prin Legea 133/1994.

Principiile de bază care guvernează totalitatea acordurilor din cadrul OMC sunt:

– principiul tratamentului clauzei națiunii celei mai favorizate, denumit și principiul nediscriminării, în baza căruia toți membrii OMC acceptă să acorde, în mod obligatoriu, același tratament furnizorilor externi de mărfuri și servicii (cu unele excepții, determinate în principal de apartenența la acorduri de integrare regională sau de comerț liber). Acest principiu consfințește tratamentul egal, nediscriminatoriu al măsurilor de politici comerciale între țările membre OMC;

– principiul tratamentului național, sau principiul deschiderii pieței interne, conform căruia, mărfurile și serviciile intrate în teritoriul vamal al oricărui stat membru OMC se vor bucura de același tratament fiscal care se acordă mărfurilor și serviciilor indigene (cu unele excepții determinate de natura și structura angajamentelor din GATS);

– protejarea industriilor naționale prin taxe vamale, ceea ce impune ca principalul instrument de politică comercială să fie tariful vamal de import, orice altă măsură de protecție la frontieră sub forma restricțiilor sau prohibițiilor cantitative fiind interzisă.

– taxele vamale trebuie reduse și consolidate împotriva unor majorări viitoare, principiu care asigură previzibilitatea sistemului comercial multilateral (nivelul de protecție rezultat în urma negocierilor comerciale multilaterale este consolidat, acest nivel nemaiputând fi majorat). Orice acțiune unilaterală a unui membru OMC atrage după sine plata de compensații pentru furnizorii considerați ca fiind principali.

Aplicarea consecventă a acestor principii multilaterale cât și a tuturor celorlalte reguli multilaterale de comerț constituie o premisă pentru instaurarea și funcționarea unei economii de piață. Totalitatea regulilor, instrumentelor și mecanismelor de piață cuprinse în acordurile OMC trebuie respectate de toate statele membre OMC, ceea ce conferă transparență și previzibilitate comerțului internațional cu bunuri și servicii.

Domeniile cele mai importante acoperite de acordurile din OMC se referă la: circulația mărfurilor (cu componenta reducerii graduale a taxelor vamale de import și abținerea de la b#%l!^+a?b#%l!^+a?utilizarea unor măsuri netarifare pentru protecția industriilor naționale); circulația serviciilor; apărarea drepturilor de proprietate intelectuală; reglementarea aspectelor comerciale legate de investiții; protecția mediului înconjurător; concurența loială; măsuri sanitare și fitosanitare; măsuri de apărare comercială (antidumping, măsuri de retorsiune și măsuri de salvgardare); proceduri de reglementare a diferendelor, precum și acorduri care definesc sfera de cuprindere a reglementărilor multilaterale, angajamente asumate și modalitățile de apărare împotriva practicilor comerciale neloiale: acordul privind agricultura; protocolul privind comerțul cu servicii financiare și cel cu telecomunicații de bază.

Pentru toate domeniile reglementate în cadrul OMC, România beneficiază de deschideri de piață:

pentru totalitatea produselor industriale (de exemplu, țările dezvoltate au acceptat o reducere a taxelor vamale cu 24% într-o perioadă de 6 ani de la înființarea OMC);

pentru produsele agricole (aceleași țări s-au angajat la reducerea cu 36% a taxelor vamale consolidate, într-o perioadă de 6 ani);

asumarea angajamentelor de reducere a subvențiilor la export, precum și a sprijinului intern acordat în domeniul agriculturii;

posibilitatea de a utiliza contingentele de acces minim pentru exportul de produse agricole (în limita unor cantități determinate în principal de importurile realizate de fiecare țară în perioada de referință, 1986-1988, sunt acordate reduceri de taxe vamale de import pentru o serie de produse agricole de interes pentru exporturile românești);

deschiderea de piețe pentru furnizarea de servicii de telecomunicații de bază, servicii financiare, servicii profesionale, servicii de comercializare și de turism, prezervarea dreptului ca în procesul de amortizare a politicii sale regionale sau evoluțiile intervenite pe plan internațional să poată recurge la subvenții de export și la sprijin intern pentru producătorii interni.

În același timp, România și-a consolidat totalitatea taxelor vamale de import în următoarele condiții:

pentru produsele industriale, consolidarea s-a realizat la un nivel plafon de 35% (cu unele excepții rezultate fie din rundele anterioare, fie din negocierile din Runda Uruguay), fără angajamente de reducere a taxelor vamale consolidate;

pentru produsele constituind obiectul Acordului privind tehnologia informației, s-a realizat liberalizarea graduală, astfel încât de la 1 ianuarie 2000 taxele vamale au fost eliminate de către toți membrii OMC;

pentru domeniul comerțului cu produse agricole au fost consolidate toate taxele vamale la un plafon foarte ridicat, comparabil cu nivelul taxelor vamale practicate de Uniunea Europeană, asumându-se un angajament de reducere cu 24% a taxelor vamale, într-o perioadă de 10 ani;

au fost de asemenea asumate angajamente de deschidere de contingente de acces minim, dar nivelul de taxe vamale aplicat după anul 1998 la produsele agricole a făcut nefuncționale aceste contingente; tot pentru domeniul comerțului cu produse agricole țara noastră și-a asumat angajamente minime de reducere a subvențiilor la export și a sprijinului intern acordat agriculturii (angajamentele reprezintă cu 35% mai puțin decât angajamentele țărilor dezvoltate).

România și-a asumat angajamente în domeniul comerțului cu servicii prin acordarea tratamentului clauzei națiunii celei mai favorizate la majoritatea serviciilor (cu prezentarea unei liste de excepții de la acest tratament), precum și angajamente specifice, cele mai importante fiind cele legate de serviciile de telecomunicații de bază și serviciile financiare. Este important faptul că totalitatea angajamentelor asumate de țara noastră în domeniul comerțului cu servicii au avut în vedere preluarea în aceste angajamente a prevederilor legislației existente în momentul finalizării negocierilor, fără să fie astfel nevoie de modificarea cadrului legislativ.

Pachetul de angajamente rezultate în urma încheierii Rundei Uruguay și a intrării în vigoare a OMC cuprinde însă și totalitatea regulilor și instrumentelor multilateral acceptate pentru care a fost nevoie de modificarea sau completarea legislației existente.

În calitate de membru, politica comercială a României este examinată periodic în cadrul OMC. Concluziile acestor examinări fac referire directă la conformitatea măsurilor de politici comerciale cu regulile negociate în plan multilateral.

2.2 Acordul European de Asociere

Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană constituie baza juridică a relațiilor economice și de cooperare între cele două părți. El a intrat în vigoare, după b#%l!^+a?încheierea procedurilor de ratificare, la 1 februarie 1995.

Principalele prevederi din Acordul European de Asociere privind comerțul și aspectele legate de comerț au fost puse în aplicare de la 1 mai 1993, prin Acordul Interimar, imediat b#%l!^+a?după ce Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană a fost ratificat prin legea nr. 20 din 6 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993, Partea I.

Obiectivele asocierii României la Uniunea Europeană vizează:

– crearea unui cadru propice desfășurării unui dialog politic între părți, în acest scop fiind create două instituții – Consiliul de Asociere și Comitetul Mixt Parlamentar;

– promovarea dezvoltării comerțului reciproc, precum și a relațiilor economice armonioase între părți, sprijinindu-se în acest fel dezvoltarea economică a României;

– dezvoltarea pe o bază armonioasă a cooperării economice, sociale, financiare și culturale;

– sprijinirea României în procesul tranziției la economia de piață, ceea ce se realizează prin reuniunile anuale ale Consiliului de Asociere, în cadrul căruia partea română face informări cu privire la stadiul reformelor economice, iar părțile adoptă recomandările necesare pentru impulsionarea acestora;

– crearea instituțiilor adecvate pentru a face efectiv demersul asocierii;

– asigurarea unui cadru corespunzător pentru integrarea graduală a României în Uniunea Europeană.

În ceea ce privește principiile generale pe care se bazează asocierea României la Uniunea Europeană, printre acestea se află:

– angajamentul părților de a se abține de la introducerea unor reglementări care s-ar afla în contradicție cu prevederile deja negociate (clauza „stand –still” sau status quo), angajament asumat până la intrarea efectivă în vigoare a Acordului;

– disponibilitatea părților, ca după intrarea în vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranziție, să procedeze de comun acord, în funcție de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la revederea periodică și ameliorarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora, potrivit clauzei de accelerare;

– asimetria în acordarea reciprocă de concesii comerciale, concretizată în faptul că Uniunea Europeană își va îndeplini angajamentele în special în prima parte a perioadei de tranziție, în timp ce concesiile la care a consimțit România, vor fi puse în aplicare, în cea mai mare parte a lor, în a doua fază a perioadei de tranziție;

– stabilirea pentru realizarea asocierii a unei perioade de tranziție de maximum 10 ani, perioadă împărțită în 2 etape egale. Trecerea la cea de-a doua etapă se va face în urma examinării în Consiliul de Asociere, a aplicării prevederilor Acordului în prima etapă.

În domeniul comercial, Acordul European de Asociere stipulează ca în decursul unei perioade de tranziție de 10 ani, împărțită în două etape succesive stabilite în principiu la 5 ani, cele două părți vor constitui gradual o zonă de comerț liber pentru produsele industriale, ceea ce înseamnă eliminarea reciprocă a tuturor obstacolelor tarifare și netarifare din calea comerțului reciproc.

Realizarea acestei zone de comerț liber se bazează pe principiul asimetriei concesiilor, concretizat în eliminarea de către Uniunea Europeană în prima etapă a obstacolelor la importul său din România, urmând ca această eliminare să se facă de către România preponderent în a doua etapă.

În baza acestui principiu al asimetriei, la importul în Uniunea Europeană de produse industriale originare din România, taxele vamale au fost complet abolite încă de la 1 ianuarie 1996. La importul în România de produse industriale originare din Uniunea Europeană, taxele vamale sunt eliminate pe baza unui calendar progresiv, pentru protejarea produselor sensibile.

În ceea ce privește produsele agricole, cele două părți și-au acordat concesii limitate pe o bază reciprocă, în acest sector realizarea zonei de comerț liber nefiind completă.

În domeniul comerțului cu vinuri dintre România și Uniunea Europeană, din 1993 funcționează două acorduri care se referă la deschiderea reciprocă de contingente tarifare cu taxe vamale reduse și, respectiv, la protecția și controlul denumirilor de origine. Acordul inițial privind deschiderea de contingente tarifare, a cărui funcționare a permis realizarea în condiții preferențiale a unui export important de vinuri din România în Uniunea Europeană, a expirat la 31 decembrie 1997 și a fost prelungit succesiv pe câte un an, în 1998, 1999 și 2000.

2.3 Acordul de aderare a României la CEFTA

Acordul Central European de Comerț Liber a fost semnat la 21 decembrie 1992, la Cracovia, în Polonia, și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, având printre membrii fondatori

pe: Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria; urmând ca Slovenia să devină al cincilea membru CEFTA prin aderarea ei la 1 ianuarie 1996. b#%l!^+a?

La 12 aprilie 1997 a fost semnat, la București, Acordul de aderare a României la CEFTA, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1997, fiind ratificat prin legea nr. 90 din 30 mai 1997, b#%l!^+a?publicată în Monitorul Oficial nr. 108/1997, Partea I.

Acordul Central European de Comerț Liber (CEFTA) și Acordul de aderare a României la CEFTA au ca obiectiv final crearea unei zone de liber schimb între țările membre pentru comerțul cu produse industriale, precum și facilitarea comerțului pentru un nomenclator larg de produse agricole, termenul limită pentru îndeplinirea acestor obiective constituindu-l 1 ianuarie 2002.

Participarea României la constituirea unei zone de comerț liber, alături de celelalte țări CEFTA asociate la Uniunea Europeană a constituit unul din principalele obiective ale strategiei naționale de pregătire a țării noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Modalitățile de punere în aplicare ale Acordului CEFTA, atât în comerțul cu produse industriale, cât și în comerțul cu produse agricole, sunt definite în Protocoalele anexe la Acord, negociate cu fiecare țară membră sau în cadrul multilateral pentru prevederile comune.

Încă de la intrarea în vigoare a Acordului, în relațiile cu țările CEFTA, produsele industriale au beneficiat de reduceri de taxe vamale sau chiar de eliminarea acestora pe o bază reciprocă, urmare a negocierilor bilaterale și a protocoalelor încheiate în acest scop.

Exporturile românești de produse industriale beneficiază de taxe vamale zero în proporție de 96-98% în Republica Cehă, Republica Slovacă și Slovenia, de circa 80% în Ungaria și peste 40% în Polonia.

În comerțul cu produse agricole gradul de liberalizare este mult mai mare în raport cu cel cnvenit cu Uniunea Europeană, astfel protocoalele încheiate prevăd, în esență, următoarele:

– aplicarea conceptului de liberalizare promovat deja la nivelul țărilor CEFTA, care prevede două liste comune de concesii, una privind eliminarea imediată a taxelor vamale reduse, comună tuturor țărilor CEFTA, iar cea de-a doua conținând produse pentru care țările membre au fost de acord să aplice taxe vamale zero încă de la intrarea în vigoare a acordului.

– acordarea de concesii bilaterale, negociate și convenite cu fiecare țară membră.

Nivelul concesiilor și nomenclatorului produselor diferă de la o țară la alta în funcție de interesele țărilor respective.

Partea română susține necesitatea dezvoltării comerțului intra-CEFTA cu produse agricole, dat fiind că promovarea schimburilor comerciale în general constituie obiectivul fundamental al CEFTA.

În prezent, membre CEFTA mai sunt România, Bulgaria, Croația și Macedonia, având în vedere că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria și Slovenia s-au retras din toate acordurile de liber schimb încheiate cu alte țări, urmând ca la data aderării, România și Bulgaria să le urmeze exemplul. Totuși, Comisia Europeană încurajează aderarea la CEFTA a unor țări din Balcanii de Vest, țări precum: Albania, Bosnia – Herțegovina sau Serbia – Muntenegru.

2.4 Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS

La 10 decembrie 1992 a fost semnat, la Geneva, Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1993, concomitent cu Acordul interimar aferent Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană, având în vedere că cele două au fost negociate în paralel. Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS a fost ratificat prin legea nr. 19 din 6 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 16 aprilie 1993, Partea I.

Ca și în cazul raporturilor cu Uniunea Europeană, negocierea acordului încheiat de România cu statele AELS s-a făcut pe baza principiului asimetriei concesiilor, în sensul că țara noastră a beneficiat încă de la punerea lui în aplicare de facilități suplimentare la exporturile românești în statele AELS în raport cu cele oferite de România la importurile sale provenind din AELS.

Ca obiectiv principal, acest acord prevede crearea unei zone de comerț liber în schimburile cu produse industriale și unele produse piscicole, calendarele de liberalizare și aria de cuprindere a concesiilor fiind, în general, identice cu cele convenite în relațiile României cu Uniunea Europeană. În aceste condiții exporturile românești pe piețele țărilor membre AELS (Elveția, Norvegia, Islanda și Lichtenstein) se vor realiza fără nici un fel de restricții de ordin tarifar sau netarifar. România continuă să mai aplice la importul de produse din țările AELS aceleași taxe vamale cu cele în vigoare în relațiile cu Uniunea Europeană.

b#%l!^+a?

2.5 Acordul de comerț liber dintre România și Turcia

Acordul de comerț liber dintre România și Turcia, semnat la Ankara la 29 aprilie 1997, b#%l!^+a?a intrat în vigoare la 1 februarie 1998, fiind ratificat prin legea nr. 218/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 373/22.12.1997. În negocierea acestui acord și a concesiilor reciproce s-a pornit de la conținutul acordurilor pe care cele două părți le au cu Uniunea Europeană. Conform acestui concept, părțile își acordă reciproc, de la data intrării în vigoare a acordului, în principiu, același tratament comercial pe care fiecare dintre ele îl acordă Uniunii Europeane. Prin încheierea acestui acord, practic, oamenii de afaceri din România beneficiază pe piața Turciei de același regim comercial pe care îl au cei din Uniunea Europeană, cu unele derogări temporare de care beneficiază Turcia pentru unele produse sensibile. În mod similar, oamenii de afaceri din Turcia au un succes pe piața României identic, în principiu, cu cel acordat Uniunii Europene.

Ca și în cazul celorlalte acorduri de acest tip, zona de comerț liber creată va cuprinde toate produsele industriale (capitolele 25 și 97 din tariful vamal), produsele agricole transformate și unele produse agricole de bază, la care părțile au acordat concesii și Uniunii Europene. Prevederile acestui acord de comerț liber oferă oamenilor de afaceri din cele două țări noi facilități de comerț.

Aplicarea acestui acord s-a dovedit a fi un factor de dezvoltare și diversificare a schimburilor comerciale și a cooperării economice bilaterale, volumul exporturilor românești, înregistrând o creștere semnificativă, realizându-se în același timp un sold pozitiv important al balanței comerciale.

2.6 Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova

Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova a fost semnat la București, la 15 februarie 1994, și a intrat în vigoare, pe o perioadă nelimitată, la 17 noiembrie 1994, fiind ratificat prin legea nr. 94/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 340/8.12.1994.

Pornind de la importanța legăturilor istorice, tradiționale și spirituale de conviețuire existente între România și Republica Moldova, acordul își propune să promoveze intensificarea schimburilor comerciale avantajoase prin crearea unei zone de comerț liber. Totodată, el are ca obiectiv să contribuie la: intensificarea procesului de participare a celor două țări la integrarea economică europeană.

Acordul de comerț liber cuprinde totalitatea fluxurilor comerciale între România și Republica Moldova, taxele vamale de import existente în cele două țări fiind eliminate integral de la data intrării în vigoare a acestuia, atât pentru produsele industriale, cât și pentru cele agricole. În scopul supravegherii și administrării acordului a fost constituit un Comitet mixt format din Reprezentanții Părților.

Până în prezent, în cadrul acestuia au fost discutate o serie de probleme legate de o cât mai bună funcționare a acordului și au fost întreprinse o serie de măsuri menite să conducă la dinamizarea relațiilor comerciale bilaterale, precum și a formelor de cooperare economică.

În perspectiva aderării celor două țări la Uniunea Europeană, acest acord va trebui adaptat condițiilor respective.

2.7 Cooperarea Economică în zona Mării Negre

Inițial Cooperarea Economică în zona Mării Negre (CEMN) a constituit o structură subregională, creată prin semnarea declarației de la Istanbul la 25 iunie 1992 de către șefii de stat și de guvern a 11 țări situate în bazinul Mării Negre (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federația Rusă, Turcia și Ucraina).

La data de 5 iunie 1998 s-a semnat la Yalta, la nivel înalt, Carta CEMN prin care inițiativa de cooperare s-a instituționalizat transformându-se într-o organizație economică regională. Ulterior, această Cartă a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Principalele obiective ale CEMN sunt: realizarea unei zone de comerț liber și accelerarea dezvoltării economico-sociale a statelor participante în perspectiva integrării lor în economia mondială, prin intermediul intensificării cooperării multilaterale și folosirea eficientă a proximității geografice datorită naturii complementare a economiilor lor și, în mod special, marelui potențial natural și uman (o piață de peste 330 milioane consumatori). Obiectivul privind realizarea unei zone de comerț liber s-a dovedit a fi unul nerealist, întrucât diverse motive de ordin tehnic împiedicau realizarea acestuia, însă chiar și în aceste condiții s-a observat o anumită dezvoltare în domeniul bancar, parlamentar și cel al formării de personal. b#%l!^+a?

CEMN are ca scop dezvoltarea pe multiple planuri a cooperării economice între țările din această zonă. Printre domeniile prioritare putem menționa: transporturile și telecomunicațiile, energie, informatică, standardizare și certificarea produselor, știință și b#%l!^+a?tehnologie, protecția mediului înconjurător, turism, sectorul financiar-bancar, dezvoltarea contactelor între oamenii de afaceri, sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii, etc.

În prezent, CEMN, prin cele 16 grupe de lucru, acționează pentru identificarea de acțiuni și proiecte de cooperare multilaterală în diferite domenii. Unele proiecte sunt în pregătire sau în diferite stadii de realizare, cum sunt: dezvoltarea surselor de energie; instruirea de cadre (Universitatea Mării Negre de la Constanța); crearea Băncii pentru Comerț și Dezvoltare a CEMN cu sediul la Salonic (capital 1 miliard DST, la care România participă cu 13,5%); extinderea activității Centrului Balcanic pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, cu sediul la București, asupra întregii zone a Mării Negre.

România participă activ la CEMN, considerând-o o formă complementară de cooperare subregională și de integrare în structurile economice europene.

Ea a inițiat și interesul CEMN de întărire a dimensiunii privind securitatea și stabilitatea în regiunea Mării Negre, sens în care a reiterat disponibilitatea de a acorda sprijinul necesar elaborării unui concept viabil în materie și identificării mijloacelor de creștere a contribuției CEMN în acest domeniu.

De asemenea, România a accentuat avantajele pe care le poate obține CEMN prin efectuarea unor schimburi de experiență în domeniul economic între statele membre, atât în contextul evoluțiilor în procesul de integrare europeană, cât și în ceea ce privește cooperarea cu alte structuri regionale și europene. Există ideea unanim acceptată conform căreia, promovarea cooperării în bazinul Mării Negre în domeniul transporturilor, energiei, protecției mediului, telecomunicațiilor și al combaterii crimei organizate trebuie să constituie unul din obiectivele prioritare ale statelor membre CEMN.

2.8 Participarea României la Sistemul generalizat de preferințe vamale (SGP)

În baza acestui sistem vamal preferențial, țările dezvoltate (donatorii) acordă țărilor în curs de dezvoltare (beneficiarii) reduceri sau scutiri de la plata taxelor vamale pentru unele din produsele lor de export, fără a solicita compensații sau reciprocitate din partea acestora.

Cu alte cuvinte, sistemul este nereciproc și nediscriminatoriu, preferințele vamale acordate având un caracter autonom, întrucât ele nu sunt negociabile, fiecare donator având posibilitatea de a stabili nomenclatorul de produse ce beneficiază de preferințe și limitele în care se aplică acestea.

În momentul de față România beneficiază de preferințe vamale din partea SUA, Canadei, Japoniei, Australiei, Noii Zeelande, Federației Ruse. Uniunea Europeană a inclus România pe lista țărilor beneficiare de preferințe vamale în 1971 și a încetat acordarea acestora odată cu intrarea în vigoare a Acordului European de Asociere. Majoritatea exporturilor industriale românești tradiționale (cu excepția textilelor, confecțiilor și produselor metalurgice) beneficiază de exceptare de la plata taxelor vamale (SUA, Australia, Noua Zeelandă, parțial Japonia) sau de reducere cu 25 – 50% a acestora (Canada, Japonia, Federația Rusă și Belarus). Fiind cunoscută pe plan internațional ca țară în curs de dezvoltare, România nu trebuie să acorde preferințe în cadrul acestui sistem.

2.9 Participarea României la Sistemul global de preferințe

comerciale între țările în curs de dezvoltare (SGPC)

Sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare (SGPC) constituie rezultatul negocierilor comerciale multilaterale între țările participante, negocieri ce au avut loc sub egida Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD).

Sistemul funcționează între majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, preferințele vamale acordate având un caracter reciproc. Acest sistem permite accesul anumitor mărfuri românești de export fără taxe vamale sau cu taxe vamale reduse pe anumite piețe. La rândul său România b#%l!^+a?a convenit să acorde importurilor din țările în curs de dezvoltare fie reduceri de taxe vamale, fie scutiri de la plata acestora (de regulă, la produse care nu concurează direct industria națională), în special la diverse materii prime originare din țările respective.

Listele cuprinzând produsele care beneficiază de preferințe tarifare convenite în cadrul SGPC sunt destul de restrânse (comparativ cu listele SGP) și au avut o incidență limitată asupra dezvoltării comerțului între țările în curs de dezvoltare.

Țările participante la Sistemul Global de Preferințe Comerciale sunt: Algeria, Argentina, Bangladesh, Benin, Bolivia, Brazilia, Camerun, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Egipt, b#%l!^+a?Filipine, Ghana, Guineea, Guyana, India, Indonezia, Iran, Iraq, Libia, Malayezia, Maroc, Mexic, Mozambic, Nicaragua, Nigeria, Pakistan, Peru, R.Coreea, R.P.D.Coreeana, România, Singapore, Sri Lanka, Sudan, Tanzania, Thailanda, Trinidad Tobago, Tunisia, Uniunea Myanmar, Vietnam, Zimbabwe.

2.10 Protocolul celor 16

Acest sistem vamal preferențial este primul convenit în cadrul GATT între țările în curs de dezvoltare și este similar ca funcționare cu SGPC. Numărul țărilor membre ale acestui sistem este redus, inițial ele au fost 16, acum mai sunt 13, respectiv: Bangladesh, Brazilia, Chile, Egipt, Israel, Mexic, Pakistan, Peru, Republica Coreea, România, Turcia, Tunisia și Uruguay.

2.11 Acordurile comerciale bilaterale

Având în vedere că România este țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului, schimburile sale comerciale cu țările în care nu există încheiate acorduri preferențiale se desfășoară în baza acordurilor economice, comerciale și de cooperare bilaterale, prin care părțile convin să aplice în relațiile dintre ele principiile GATT, și anume: tratamentul clauzei națiunii celei mai favorizate și tratamentul național. În aceste condiții, România a încheiat acorduri bilaterale cu peste 100 de țări, printre acestea numărându-se: Bosnia – Herțegovina, Croația, Israel, Serbia – Muntenegru.

În urma de definirii conceptelor din primul capitol, rezultă că managementul riscului se referă la transpunerea unui aspect de business în toate scenariile posibile. Este vorba de o atitudine prevăzătoare și de credință în posibilitatea de materializare a unui risc. Plecând de la această atitudine, se ia o decizie constructivă pentru eliminarea sau diminuarea pagubelor care ar putea să apară în urma riscului respectiv.

Scopul general al managementului riscului este acela de a ajuta înțelegerea riscurilor la care este expusă o organizație, astfel încât să poată fi administrate.

În funcție de momentul în care se analizează riscurile, există scopuri pre-eveniment (înainte ca riscul să se materializeze), când se urmărește evitarea producerii riscului și scopuri post-eveniment (riscul s-a materializat deja), când se urmărește asigurarea continuității afacerii, a supraviețuirii companiei.

Principalul avantaj al unui program de management al riscului este eficiența economică: managerii conștientizează riscurile la care este expusă organizația și le administrează corespunzător, astfel încât acestea să nu se materializeze.

Managementul riscului este o obligație a întregii echipe a unei companii. Acest aspect trebuie completat prin existența unui departament de management al riscului sau măcar a unei persoane care să aibă atribuții în această direcție.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ LA S.C. ”WIENERBERGER” S.A. SIBIU

3.1 Date de identificare ale agentului economic

1. Denumirea firmei: S.C. ”WIENERBERGER” S.A. SIBIU;

2. Numărul și data înregistrării la Registrul Comerțului: J-32/317-199;

3. Cod fiscal/Cod unic de înregistrare: R2462383;

4. Forma juridică de constituire: Societate pe acțiuni. HG 139/25.02.1991;

5. Sediul social/Birouri: 550064 Sibiu, Str. Bihorului, Nr.6, Bl.8, Ap.5; b#%l!^+a?

6. Punct de lucru/Secția de producție: 555600 Ocna Sibiului,Str.Fabricii, Nr.4, Județul Sibiu;

7. Tipul activității principale actuale și codul CAEN:

2861- Fabricarea produselor de tăiat și de uz casnic;

8. Tipul activității noi:

0201- Silvicultură și exploatare forestieră;

2010- Tăierea și rindeluirea lemnului, impregnarea lemnului;

2030- Fabricarea de elemente de dulgherie și tâmplărie pentru construcții;

2040- Fabricarea ambalajelor din lemn;

2051- Fabricarea altor produse din lemn;

2020- Fabricarea de produse stratificate din lemn;

3611- Producția de scaune;

3612- Producția mobilierului pentru birou și magazine;

3613- Producția mobilierului pentru bucătării;

3650- Fabricarea jocurilor si jucăriilor;

5113- Intermedieri în comerț cu material lemnos și de construcții.

9. Natura capitalului (stat, patricular, străin, mixt): Particular;

10. Capitalul social: 4.321.975 lei;

11. Asociați, acționari principali:

Tabelul 3.1 Asociații/Acționarii principali

12. Date financiare ( se vor anexa bilanțurile contabile și conturile de profit sau pierdere pe ultimii trei ani încheiați, avizate de organul fiscal teritorial).

13. Conducerea: Director General-Executiv: Barb Carmen Sorina

Director adjunct: Roșca Liviu Ion

Contabil șef: Pleșca Minerva

14. Numărul și structura personalului:

Tabelul 3.2 Numărul și structura personalului

3.2 Scurt istoric S.C ”WIENERBERGER” S.A

În anul 1923, este înregistrată la Tribunalul Sibiu sub numărul 499 din 5 septembrie 1923, Prima Fabrică Română de Cuțite și Oțelării, o firmă româno-austriacă, pe acțiuni, cu un capital integral de 12 milioane lei (1923).

Profilul de fabricație al societății, conform statutului, era de fabricarea de cuțite, tacâmuri și articole din oțel. Sediul societății era în orașul Sibiu, în Piața Unirii, nr.17, fabrica având adresa în Ocna Sibiului. La data înființării, fabrica avea 56 de muncitori, 1 inginer de producție și un contabil.

Trebuie menționat că această societate făcea parte din societatea anonimă Redtenbacher din Austria, fondată în 1851, care avea fabrici în mai multe țări europene, precum Ungaria, Iugoslavia, Italia, Spania, etc., și care era furnizorul mai multor case Regale. Datorită experienței de peste 300 de ani a firmei mamă, în scurt timp după înființare, fabrica din Ocna Sibiului a reușit să crească producția de tacâmuri și cuțite. Astfel, în anul 1933 se producea lunar 150.000 bucăți tacâmuri cositorite, 1.200 bucăți tacâmuri inoxidabile și peste 5.000 bucăți cuțite diferite și satâre, la cele mai ridicate exigențe de calitate și execuție.

În anul 1939, societatea mamă număra deja peste 220 de angajați cu o cifră de afaceri ce depășea 42.210 lei/an, urmând ca în 1940 cifra de afaceri să depășească 110.000 lei iar numărul de angajați să scadă la 201 de salariați din care 178 de muncitori.

În septembrie 1944, ca urmare a armistițiului dintre România și URSS, fabrica este preluată de către Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), întreg patrimoniu fiind administrat apoi de Administrația Bunurilor Sovietice din Republica Populară Română.

În anii 1955-1956, se extind sortimentele, realizându-se din nou tacâmuri din alpaca, producție care nu se mai realiza încă din 1939. Prima livrare la export a fabricii, după cel de-al doilea război mondial, a fost în anul 1960, în R.A. Egipt și a constat în tacâmuri inoxidabile. În anul 1962 se trece la sistematizarea și reparația capitală a întreprinderii, acum executându-se și centrala termică și instalațiile de termoficare.

În anii 1969-1970, unitatea realizează prima etapă de dezvoltare din fonduri centralizate și investiții în valoare de 35 milioane lei, determinând o creștere a valorii producției exportate la 12-15% din cifra de afaceri, exportându-se în special sortimentul de cuțite diferite în țări ca: Germania, Maroc, Tunisia, Libia, Iordania, Vietnam, etc.

La început, volumul mare din prelucrări a fost ocupat de deformările plastice la cald și de șlefuire datorită faptului că majoritatea produselor erau forjate și necesitau un volum mare de muncă, mai ales la finisare. În deceniul al 7-lea a început să se utilizeze oțelul inoxidabil mai întâi la confecționarea tacâmurilor și apoi a cuțitelor, dar ponderea cea mai mare din volumul b#%l!^+a?producției fabricate o dețineau tacâmurile cositorite, producția anuală fiind de peste 30 de milioane de bucăți. Conducerea fabricii se mândrea cu faptul că anual aici se producea pentru fiecare locuitor al României, un tacâm și jumătate.

În deceniul al 8-lea s-a renunțat la producerea de tacâmuri cositorite, din cauza costului ridicat al materialelor utilizate, trecându-se la producerea de tacâmuri cromate și de tacâmuri din aluminiu. Aceste produse erau destinate anumitor categorii de utilizatori, ca de exemplu: cantine, localuri de alimentație publică, populația din Muntenia, Oltenia și Moldova care le utilizau la anumite obiceiuri religioase, etc. Tot în această perioadă se construiesc noi clădiri și se achiziționează utilaje de mare productivitate ceea ce determină o creștere a volumului producției și o restructurare tehnologică a întreprinderii, astfel că schimbările majore care au avut loc în deceniul al 8-lea au marcat întreaga activitate a întreprinderii până în zilele noastre.

După decembrie 1989, istoria întreprinderii este marcată de convulsiile sociale care apar în mod inevitabil în perioada de tranziție la economia de piață. Această perioadă este caracterizată de: conflicte colective de muncă, reducerea volumului de producție ca urmare a scăderii vânzărilor, reduceri periodice de personal, volum mic de investiții datorat lipsei de resurse financiare, lipsa de omogenitate a echipei de conducere, lipsa unei strategii coerente bazate pe legile economiei de piață, etc.

Începând cu anul 1995 încep să apară primele semne ale unei practici manageriale adevărate, acordându-se mai multă atenție pieții și investițiilor în producție. Se efectuează studii pe diverse probleme și se caută surse de finanțare pentru punerea în practică a unui proiect de restructurare tehnologică.

În perioada 1995-1997 s-a modernizat tehnologia de polizare a tacâmurilor și cuțitelor asamblate, prin achiziționarea unor utilaje de vibronetezire din Italia.Investiția a fost efectuată cu sprijinul unui credit rambursabil din creșterea dividendelor cuvenite Fondului Proprietății de Stat (aproximativ 300 milioane lei). Această investiție a condus la îmbunătățirea calității produselor, la reducerea costurilor de fabricație, dar și la o reducere masivă de personal.

La sfârșitul anului 2001 și începutul anului 2002, firma a mai adăugat la zestrea companiei și un atelier de lemn. Construit pe baza fostului compartiment de confecționat mânere pentru cuțitele de bucătărie, atelierul a fost dotat cu utilaje noi cum sunt circulare de b#%l!^+a?formatizat, mașini de șlefuit cu bandă, mașini de frezat, strung de lemn precum și sisteme de exhaustare.

La sfârșitul anului 2002, atelierul Lemn a mai adăugat o hală complet renovată, în care există un circular de tivit și o mașină de tăiat multilamă, recondiționate prin forțe proprii, precum și o mașină de prelucrat pe patru fețe și două prese pentru confecționat panouri, achiziționate de la terți, la care se adaugă și o instalație de exhaustare de mare capacitate executată în regie proprie.

În anul 2004, firma a extins activitatea de prelucrare a lemnului prin achiziția de lemn rotund și obținerea din acesta a cherestelei necesare produselor din lemn pentru bucătărie. Astfel, au fost achiziționate un circular panglică orizontală, un uscător performant în vid, precum și circulare de tivit și de retezat.

Prin eforturi proprii, a fost amenajat spațiul aferent acestor utilaje, prin dezafectarea unei hale existente, repararea acoperișului, pereților, ferestrelor și căilor de transport și depozitare.

În prezent, firma distribuie o gamă largă de articole din inox și lemn pentru menaj, dorind în viitor, extinderea capacităților de producție și depozitare a lemnului, datorită creșterii importante a cererii pe piață atât a produselor proprii cât și celor destinate construcțiilor.

3.3 Principalele produse realizate și piețele de desfacere

În prezent, ”WIENERBERGER” produce:

tacâmuri inoxidabile: linguri, furculițe, lingurițe, cuțite pentru meniu și desert, polonice pentru supă și desert, furculițe prăjitură, palete tort, lingurițe pentru iaurt, înghețată, limonadă, etc.;

cuțite inox pentru: zarzavat, bucătărie, pâine, carne, măcelari, cu mâner din plastic și lemn;

pungi alimentare din HDPE de 1 și 2 kg.;

saci menajeri din HDPE de 20, 35 și 60l.;

produse din lemn pentru bucătărie;

Produsele din lemn pentru bucătărie cuprinde modelele descrise în tabelul următor.

Tabelul nr.3.3 Produse din lemn pentru bucătărie

Aceste produse sunt conforme din punct de vedere al materialului, calității și dimensiunilor standardului intern STI 1/2004.

De asemenea, firma comercializează și cherestea de molid, fag sau stejar, precum și bușteni de fag și bușteni fasonați de molid.

În ceea ce privește piața de desfacere a produselor ”WIENERBERGER”, aceasta o constituie întreaga țară. În prezent, este imposibil ca în România să existe o gopodărie care să nu aibă cel puțin un produs ”WIENERBERGER”. Acest lucru se datorează în mare parte b#%l!^+a?tradiției firmei (89 de ani), cât și cotei de piață pe care firma o deține (aproximativ 60%). Produsele ”WIENERBERGER” sunt foarte cunoscute și apreciate datorită calității lor și se adresează atât pieței de consum, cât și celei industriale.

Astfel:

1. pentru piața industrială produce:

cuțite diferite pentru carmengerii, fabricile producătoare de porțelan, covoare;

tacâmuri pentru fast-food-uri, cantine, restaurante;

saci menajeri și pungi alimentare pentru hoteluri și restaurante.

2. pentru piața de consum:

tacâmuri ce se pretează spălării manuale sau în mașina de spălat, într-un sortiment complet;

cuțite diferite cu mâner din plastic și lemn;

pungi alimentare și saci menajeri.

Pentru segmente diferite de piață, ”WIENERBERGER” a dezvoltat produse speciale, segmentarea fiind făcută în funcție de veniturile consumatorilor.

Astfel:

pentru clienții cu venituri mici și pentru firmele la care rata de înlocuire a tacâmurilor este mare (cantine, fast-food-uri, etc.), ”WIENERBERGER” produce două modele de tacâmuri ieftine: model 113 și 91;

pentru piața medie, ”WIENERBERGER” a dezvoltat produse din tablă 18/0, cu finisare a muchiilor bună, luciu mediu, produse din lemn pentru bucătărie din fag, carpen sau molid;

pentru piața consumatorilor cu venituri mari sau a firmelor sofisticate, ”WIENERBERGER” realizează tacâmuri cu designuri speciale, din tablă 18/10 și luciu oglindă.

Aceste piețe sunt accesate prin clienții existenți, canalele de distribuție fiind:

directe: în cazul clienților industriali, care cumpără direct de la firmă;

producător- detailist- consumator: în cazul rețelelor, magazinelor;

producător- engrosist- detailist- consumator: în cazul micilor comercianți.

În ultimii ani s-a remarcat o reorientare a consumatorilor individuali din

direcția magazinelor mici spre supermarketuri, unde pot achiziționa o varietate mare de produse cu un efort mic. Din acest motiv, firma a depus eforturi mari pentru a semna contracte cu marile rețele deja aflate în țară și pentru a contacta imediat rețelele care își anunță intrarea pe piața românească.

Totodată, se remarcă o tendință de orientare spre designuri mai simple și spre produse care se pot spăla în mașinile de spălat vase. Pentru a întâmpina aceste tendințe, firma a dezvoltat produse cu designuri simple și a crescut ponderea producției de tacâmuri din tablă 18/10.

În privința celorlalte produse de bucătărie, se observă o orientare tot mai vizibilă spre utilizarea materialelor naturale. Din acest motiv, lemnul natural este tot mai utilizat în producerea suporților pentru prosoape, a lingurilor, cuierelor. Ținând cont de această tendință, firma a decis extinderea gamei de produse din lemn iar experiența ultimilor ani a demonstrat că aceste produse au un real succes, toate rețelele de magazine dorind aceste produse.

3.4 Principalii furnizori de materii prime (pe tipuri de materii prime cu b#%l!^+a?specificarea ponderii în totalul cheltuielilor cu materialul aprovizionat)

Tabelul 3.4 Principalii furnizori de materii prime

b#%l!^+a?

3.5 Principalii clienți actuali interni și/sau externi,pe grupe de produse/servicii

Tabelul 3.5 Principalii clienți

În ceea ce privește produsele din lemn pentru bucătărie, acestea se adresează în general persoanelor fizice din țară și din străinătate. În țară ponderea cea mai mare din vânzări o ocupă rețelele: Metro, Penny XXL, Carfour, Kaufland, Cora și Interex. Clienții acestora sunt în general persoane cu venituri medii și mari pentru Metro, Carfour, Interex, Kaufland și cu venituri b#%l!^+a?scăzute în cazul Penny XXL, Mini Max, iar pentru aceste doua tipuri de clienți, firma a dezvoltat produse specifice.

Pentru cheresteaua de molid, fag sau stejar există în prezent o cerere foarte mare în țări, precum Turcia, China, Țările Arabe, Japonia, etc. Această cherestea este folosită de către fabricile de mobilă din țările respective sau în construcții.

În cazul buștenilor de molid, cel mai mare achizitor de buștean fasonat de molid este firma Holz Industrie din Sebeș Alba, care exploatează din buștean parchete, însă nu reușește să ajungă la cantitatea necesară, așa încât achiziționează buștean de la numeroase firme din țară.

Deșeul lemnos , la rândul lui, este achiziționat de către:

Direcția Silvică de la care se cumpără lemnul pe picior în vederea comercializării lui către populație sau firme;

populație, pentru încălzit locuințe în zonele în care nu există gaz metan;

firme producătoare de PAL melaminat și PDF. În acest caz, cel mai mare producător de PAL este Frati Sebeș (actual Kronospan), care are organizat un sofisticat sistem de achiziții, întins în întreaga țară, punând de asemenea la dispoziția firmelor ce produc deșeu lemnos containere speciale.

3.6 Principalii concurenți actuali, pe grupe de produse

b#%l!^+a?

a. pentru tacâmuri:

S.C. INOX S.A., București, producător de tacâmuri;

S.C. INOX RIV S.A., importator din Italia;

diverse firme care importă din China.

b. pentru cuțite de bucătărie:

firme importatoare din China, etc.

c. pentru produsele din lemn pentru bucătărie:

NIRAJ ACE Brad Covasna, care produce cantități foarte mici de cutii de pâine, doguri și linguri din lemn. Firma lucrează numai pentru export și vinde în țară numai produsele declasate;

NORIS Oradea, produce numai linguri din lemn exclusiv pentru clienți din Germania. Produsele declasate și de calitatea a doua sunt vândute în țară sau în Ungaria;

PERIND Oradea, produce doguri din lemn de dimensiuni mici, cozi de mătură, cutii de pâine, gărdulețe din lemn, mese de gradină;

În rest sunt producători individuali, în special din zona Covasna, care dețin în atelierele de acasă câte un utilaj. Nu dețin personal angajat și de cele mai multe ori lucrează cu materii prime, după modele și pentru Niraj Ace Brad.

d. pentru buștean fasonat de molid:

în județul Sibiu sunt multe firme care au ca obiect de activitate exploatarea forestieră. Acestea sunt în general mici și nu au putere financiară mare, lucru care îi împiedică să participe la licitațiile mari de parchete. Firme concurente sunt: TEIUL, ODRA, etc.

e. pentru buștean de fag: cel mai mare concurent în Sibiu este IPL Tălmaciu.

f. pentru cherestea:

în România există multe firme care produc cherestea de diverse esențe.

competitori sunt: ODRA, NIRAJ ACE Brad, TEIUL, etc.

3.7 Analiza SWOT

Tabelul nr.3.6 Analiza SWOT

3.8 Strategia de marketing

Strategia de marketing reprezintă, în esență, alegerea unei opțiuni dintre mai multe b#%l!^+a?variante, alegându-se în funcție de potențial și situația mediului extern. Orice întreprindere încearcă să își fixeze un loc al produselor sale pe piață pentru a putea fi distinse de clienți față de concurență, iar această poziționare trebuie gândită foarte amplu de către firma respectivă. Odată poziționat produsul, organizația trebuie să identifice posibilele avantaje competitive față de concurenți. Astfel, strategiile de marketing vor defini calea prin care se pot atinge obiectivele.

3.8.1 Strategia de produs

Această strategie se referă la conduita adoptată de firmă în ceea ce privește dimensiunea, structura și evoluția gamei de produse în raport cu cererea și concurența.

Astfel, S.C. WIENERBERGER S.A., fiind continuu preocupată de nevoile consumatorilor, dezvoltă produse noi sau le modifică pe cele existente, astfel încât oferta sa să mulțumească un număr cât mai variat de cumpărători. Pentru clienții importanți, firma produce după specificațiile clienților și de asemenea creează game de produse diferite în funcție de veniturile consumatorilor.

3.8.2 Politica de preț

Strategia de preț reprezintă un mod concret de abordare a problematicii de prețuri, o conduită a unei firme față de produsele sale pe o perioadă mai îndelungată.

Firma, în prezent, lucrează în funcție de preferințele clienților pentru majoritatea clienților importanți. Acest lucru a dus la îmbunătățirea relațiilor de colaborare cu aceștia și la stabilirea de relații de lungă durată.

În general, firma adoptă politica prețurilor mici în vederea pătrunderii pe o anumită piață. Clienților care achiziționează cantități însemnate de produse/plătesc la livrare, li se acordă remize și sconturi.

Obiectivul principal al firmei Wienerberger este maximizarea volumului vânzărilor. Firma crede că acest fapt va duce la scaderea costurilor pe unitatea de produs și la cresterea pe termen lung a profiturilor. Prețurile stabilite de Wienerberger sunt mici și se bazeaza pe ideea că piața este sensibilă la modificarea prețurilor.

Stabilirea unui nivel scăzut al prețului este favorizată de existenta următoarelor condiții:

piața este foarte sensibilă la preț iar un preț mic stimulează extinderea pieței;

costurile de producție și de distribuție scad pe măsura ce experiența de producție crește;

un preț mic descurajeaza concurența actuală și potențială;

3.8.3 Strategia de distribuție

Strategia de distribuție presupune un proces prin care se asigură fluxul de bunuri de la producător la consumatorul final. Ca urmare a faptului că în actualul mediu de afaceri, distribuția își sporește semnificativ importanța, S.C. WIENERBERGER S.A., fiind conștientă de acest aspect, a dezvoltat o rețea de distribuție în concordanță cu cerințele clienților săi.

Astfel:

a. în cazul tacâmurilor și produselor din lemn pentru bucătărie, vândute în țară, se folosește următorul canal de distribuție: producător- distribuitor- magazin- client. Distribuția este intensivă, se face cu ajutorul mașinilor de transport marfă și este asigurată de personal b#%l!^+a?calificat. În ceea ce privește exportul, canalul de distribuție arată astfel: producător- distribuitor- engrosist- magazin- client. Pentru exporturi, firma are personal angajat care asigură evidențele contabile, întocmirea documentelor cerute de vamă, cercetarea pe internet, corespondența de afaceri, etc.;

b. în cazul bușteanului destinat vânzării, există contracte cu firmele achizitoare. Acestea își trimit personal calificat pentru identificarea bușteanului destinat producerii de furnir tehnic și estetic și ulterior, mașini de transport pentru colectarea bușteanului. Legătura continuă cu aceste firme este ținută de către un agent de vânzări specializat în vânzarea de lemn rotund și cherestea;

c. în cazul bușteanului de molid este semnat un contract ferm cu firma din Sebeș. Pentru diminuarea costurilor de transport, s-au achiziționat două camioane speciale de transport bușteni, achiziție ce a permis diminuarea costurilor de transport la aproape jumătate;

d. în cazul cherestelei există deja în țară reprezentanțe ale importatorilor din China, Turcia, Arabia Saudită. Astfel, firma a contactat direct firmele producătoare de mobilă și firmele care vând materiale de construcții, canalul de distribuție în aceasta situație fiind: producător- consumator industrial; b#%l!^+a?

e. în cazul deșeului de lemn, cel mai avantajos tip de vânzare este acela direct la KRONOSPAN, deoarece această firmă cumpără cantități mari și se poate discuta de un parteneriat pe termen lung. Forma canalului de distribuție este: producător- consumator industrial. Livrările, plățile și evidența vânzărilor în acest caz se face foarte ușor. În cazul în care se vând deșeuri consumatorilor individuali, efortul de vânzare este mai mare, dar nici această formă de vânzare nu este neglijată. Canalul de distribuție este de forma: producător- consumator individual.

3.8.4 Strategia de promovare

Un produs sau un serviciu nu se vinde singur, iar pentru ca acesta să poată fi valorificat, beneficiile lui trebuie să fie prezentate și comunicate clar potențialilor consumatori. Această comunicare a utilității și beneficiilor produsului, precum și crearea imaginii lui depind de strategia de promovare, o necesitate pentru orice organizație sau întreprinzător.

S.C. WIENERBERGER S.A., folosește următoarele mijloace de promovare a produselor sale:

cataloage de prezentare color;

participare la târguri și expoziții;

expoziții în cadrul fabricii de producție;

vizite la clienți de către agenții de vânzări;

inscripționări pe autoturismele și mașinile de transport ale firmei;

inscripționări pe autobuze;

panouri publicitare;

reclame prin intermediul tuturor mijloacelor de comunicație: radio, televiziune, presă scrisă, internet ș.a.;

pliante;

sponsorizări, etc.

3.9 Relația dintre cost și preț

Costul reprezintă, în opinia producătorului, un element fundamental al prețului. Caracteristica dominantă a acestei relații este de legătură indirectă, ca urmare a faptului că, costul influențează în mod indirect fixarea prețului în economia de piață pe baza costului de ofertă, în prețul format de către producător în vederea negocierii lui cu beneficiarii. Ținându-se cont de raportul cerere-ofertă, costul produsului poate fi mai mic, egal sau mai mare decât prețul. Prin urmare:

c < p, prețul acoperă integral costul, se asigură și profit;

c = p, prețul este egal cu costul, nu se asigură profit;

c > p, prețul este mai mic decât costul, se inregistrează pierderi.

Rezultând în urma echilibrării cererii cu oferta, prețul nu se fixează în funcție de nivelul costului, ci în funcție de posibilitățile de echilibru, la un anumit nivel al său, a celor două componente ale pieței. Un aspect ce îi deranjează pe producători este faptul că nu întotdeauna costul produsului se integrează în totalitate în cheltuielile de producție. În aceste condiții, producătorii se văd în postura de a găsi soluții tehnice și economice prin care să deducă costurile unitare individuale. Fiecare producător este obligat să își fundamenteze costul și nivelul profitului, pentru a putea aprecia dacă se poate opta pentru fabricarea produsului respectiv. În această situație este necesară o previzionare a elementelor de cost și preț în mai multe variante, pentru a se alege varianta cea mai convenabilă.

În cele din urmă, nivelul costului de producție este în exclusivitate problema producătorului, astfel încât cunoașterea caracteristicilor de legătură indirectă între cost și preț îl determină să optimizeze costul, acționând asupra reducerii lui, pentru a obține un profit cât mai ridicat. Cu toate că trăsătura fundamentală a relației dintre cost și preț este accea de legătură indirectă, ea preocupă pe toți producătorii în folosirea funcției costului prospectiv în activitatea b#%l!^+a?decizională privind producția și vânzările.

Concluzii

Sub aspect economic, prețul este expresia bănească a valorii mărfurilor și serviciilor care fac obiectul schimbului și constituie totodată o categorie economică. În sensul acesta, prețul exprimă acea cantitate de bani necesară a fi plătită în vederea achiziționării de bunuri și servicii, în cadrul tranzacțiilor bilaterale care au loc pe piață, astfel că în cele mai multe situații, prețul este elementul hotărâtor al deciziei de cumpărare.

Istoric vorbind, conceptul de preț a apărut odată cu apariția producției și a schimbului de mărfuri, evoluând apoi în funcție de legea cererii și ofertei. Mărimea prețurilor depinde în totalitate de valoarea etalonului prețurilor (monedă) și de mărimea valorii mărfurilor. Între monedă și preț există o interdependență reciprocă, cei doi termeni aflându-se într-un raport invers proporțional, în timp ce între preț și valoarea există un raport de proporționalitate, ele evoluând în același sens.

Nu se poate pune la îndoială necesitatea existenței și utilizării prețurilor în orice economie bazată pe producție și schimb de mărfuri, întrucât prețurile îndeplinesc anumite funcții și exercită un rol activ atât în economie, cât și în societate. În literatura de specialitate, se cunosc diferite opinii în ceea ce privește numărul și conținutul funcțiilor prețurilor, însă potrivit celor mai mulți specialiști, prețurilor le sunt recunoscute funcția de instrument sintetic de măsurare a valorii mărfurilor și funcția de pârghie economică.

Nivelul și evoluția cererii și, respectiv, a ofertei pentru un anumit bun depind de nivelul și mișcarea prețului acestuia. Situația de echilibru ce există la un moment dat pe piață poate fi b#%l!^+a?modificată de diferite circumstanțe legate fie de cerere, precum modificarea veniturilor b#%l!^+a?consumatorilor sau modificarea gusturilor acestora, fie de ofertă prin modificarea costurilor în special, fapt care face ca prețurile pieței să nu mai fie conform cu prețul de echilibru.

În economia de piață, prețurile se formează în funcție de specificitatea societăților, ca urmare a modului în care acestea reușesc să cunoască suficient de bine piața pe care activează astfel încât să își adapteze activitatea la cerințele consumatorilor săi. Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activității sale, astfel încât firma lui să fie cea mai competitivă, iar câștigul net să fie cel mai bun. În funcție de nivelul concurenței, fiecare producător își poate orienta producția prin costurile de exploatare, urmărind permanent echilibrul dintre resurse și cheltuieli.

Consider că dintre toate elementele mixului, prețul este variabila cea mai puțin controlabilă de către întreprindere, deoarece nivelul său se stabilește pe piață în funcție de o serie de factori obiectivi sau subiectivi pe care ea nu îi poate determina, ci doar influența prin cantitatea de produse oferite și nivelul cheltuielilor de producție efectuate. Deși prețul este variabila complet abstractă în cadrul mixului de marketing, mai ales pe perioade scurte, el constituie arma tactică cea mai eficientă, pentru că este singura componentă care aduce venit. De aceea pentru producător, fundamentarea lui este extrem de însemnată, de mărimea lui depinzând direct profitabilitatea întreprinderii.

Modul de determinare (formare) a prețului cu amănuntul în activitatea de producție, în vederea obținerii de profit maxim, constituie obiectul studiului de caz, realizând în acest sens antecalculații de preț pentru principalele produse din lemn ale firmei S.C. WIENERBERGER S.A.,

Produsele realizate de întreprindere sunt conforme din punct de vedere al materialului, calității și dimensiunilor standardului intern STI 1/2004.

În ceea ce privește piața de desfacere a produselor firmei, aceasta o constituie întreaga țară. Acest lucru se datorează în mare parte tradiției firmei (89 de ani), cât și cotei de piață pe care firma o deține (aproximativ 60%). Produsele firmei sunt foarte cunoscute și apreciate datorită calității lor și se adresează atât pieței de consum, cât și celei industriale.

Fiind continuu preocupată de nevoile consumatorilor, firma dezvoltă produse noi sau le modifică pe cele existente, astfel încât oferta sa să mulțumească un număr cât mai variat de cumpărători.

Firma, în prezent, lucrează în funcție de preferințele clienților pentru majoritatea clienților importanți. Acest lucrru, în opinia mea, a dus la îmbunătățirea relațiilor de colaborare cu aceștia și la stabilirea de relații de lungă durată. În general. S.C. WIENERBERGER S.A., adoptă politica prețurilor mici în vederea pătrunderii de o anumită piață iar clienților care achiziționează cantități însemnate de produse sau plătesc la livrare, li se acordă remize și sconturi. b#%l!^+a?

Ca urmare a faptului că în actualul mediu de afaceri, distribuția își sporește semnificativ importanța, firma a dezvoltat o rețea de distribuție în concordanță cu cerințele clienților săi. O necesitate pentru orice organizație sau întreprinzător este strategia de promovare, iar în acest sens, firma folosește diverse mijloace de promovare a produselor sale, precum: cataloage color, participări la târguri și expoziții, inscripționări pe autobuze, pe autoturismele și mașinile de transport ale firmei, panouri publicitare, sponsorizări, pliante, etc.

Pentru a-și recupera costurile de producție și să obțină un profit (de preferință, cel prognozat), firma trebuie să își determine prețurile la care își va vinde mărfurile, în condiții de concurență, comparabile cu produsele existente pe piață (considerate etalon). Ca urmare, este absolut necesară întocmirea unor antecalculații de preț pentru produsele realizate de către firmă.

În cazul produselor din lemn, calculele se fac pe 100 de bucăți, datorită faptului că toate consumurile sunt foarte mici pe bucată și ar trebui să se lucreze cu foarte multe zecimale. Aceasta este o practică pentru produsele a căror valoare este mică, folosindu-se astfel ca unitate mii bucăți, sută bucăți, etc. De asemenea, când se lansează în lucru, cantitățile sunt întotdeauna peste o sută, în general o mie de bucăți, eliberarea de materiale din depozit pentru producție fiind pentru cantități mari.

Având ca principal obiect de activitate fabricarea produselor de tăiat și de uz casnic, S.C. WIENERBERGER S.A., s-a evidențiat în rândul consumatorilor prin calitatea produselor realizate și a dorit pornind, de la acest aspect, executarea și a unei game de produse din lemn, considerând că va avea același succes înregistrat de produsele din inox. Din păcate, așa cum o arată și situațiile financiare anexate, firma nu s-a bucurat de o reușită a producției de b#%l!^+a?lemnoase, înregistrând pierderi la sfârșitul anilor încheiați. Aceste pierderi s-au datorat în primul rând crizei economice simțite atât la nivel național cât și la nivel internațional, iar pe cealaltă parte s-au datorat modificării volumului producției. Consider că pentru îmbunătățirea performanțelor economice cu privire la producția de materiale lemnoase, firma trebuie să investească în oameni specializați și calificați în prelucrarea lemnului.

Bibliografie

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1. Albu, Cornel; Andreescu, Eugen; Rădulescu, Liliana – „Procese definitorii și tendințe în politica comercială externă a Uniunii Europene”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2003;

2. Alexandri, Cecilia; Sima, Elena – „Piața cerealelor în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005 (din Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, volumul 150 – 151, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Institutul de Economie Agrară);

3. D. Balderson Wesley, Basztyk William A. – Retailing in Canada, Prentice Hall Canada Inc., Sorborough, Ontario;

4. Berinde, Mihai – „Regionalism și multilateralism în comerțul internațional”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004;

5. Borchardt, Klaus – Dieter – “The ABC of Community law”, European Documentation Series, European Commission, Bruxelles, 2000;

6. Botez, Octavian Gheorghe – „Politica comercială externă a României”, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1999;

7. Ciupagea, Constantin; Unguru, Mihaela Cristina; Cojanu, Valentin; Alanoca, Saul (expert UE) – „Adaptarea politicilor României la cerințele UE cu privire la taxele vamale și politica comercială”, Institutul European din România, București, 2003;

8. Ciupagea, Constantin (coordonator) – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul European din România, București, 2004;

9. Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana – „Economie mondială”, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2002, p. 49;

10. Patriche Dumitru (coordonator) – Bazele comerțului, Ed. Economică, București, 1999;

11. Ristea A, Tudose C., Ivan Franc V. – Tehnologie comercială, Ed. Expert, București 1995.

=== Bibliogrɑfiе ===

Bibliografie

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1. Albu, Cornel; Andreescu, Eugen; Rădulescu, Liliana – „Procese definitorii și tendințe în politica comercială externă a Uniunii Europene”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2003;

2. Alexandri, Cecilia; Sima, Elena – „Piața cerealelor în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005 (din Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, volumul 150 – 151, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Institutul de Economie Agrară);

3. D. Balderson Wesley, Basztyk William A. – Retailing in Canada, Prentice Hall Canada Inc., Sorborough, Ontario;

4. Berinde, Mihai – „Regionalism și multilateralism în comerțul internațional”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004;

5. Borchardt, Klaus – Dieter – “The ABC of Community law”, European Documentation Series, European Commission, Bruxelles, 2000;

6. Botez, Octavian Gheorghe – „Politica comercială externă a României”, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1999;

7. Ciupagea, Constantin; Unguru, Mihaela Cristina; Cojanu, Valentin; Alanoca, Saul (expert UE) – „Adaptarea politicilor României la cerințele UE cu privire la taxele vamale și politica comercială”, Institutul European din România, București, 2003;

8. Ciupagea, Constantin (coordonator) – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul European din România, București, 2004;

9. Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana – „Economie mondială”, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2002, p. 49;

10. Patriche Dumitru (coordonator) – Bazele comerțului, Ed. Economică, București, 1999;

11. Ristea A, Tudose C., Ivan Franc V. – Tehnologie comercială, Ed. Expert, București 1995.

=== Ϲuрrіnѕ ===

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND COMERȚUL…………………………………………………7

1.1 Locul comerțului în economia națională……………………………………………………………………….7

1.2 Comerțul – ramură a economiei naționale……………………………………………………………………..9

1.3 Actele de comerț……………………………………………………………………………………………………….12

1.4 Comerciantul……………………………………………………………………………………………………………14

1.5 Funcțiile comerțului…………………………………………………………………………………………………..14

CAPITOLUL II

COMERȚUL ROMÂNESC…………………………………………………………………………………………..17

2.1 Apartenența României la Organizația Mondială a Comerțului………………………………………17

2.2 Acordul European de Asociere……………………………………………………………………………………20

2.3 Acordul de aderare a României la CEFTA…………………………………………………………………..22

2.4 Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS……………………………………………….23

2.5 Acordul de comerț liber dintre România și Turcia…………………………………………………………24

2.6 Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova……………………………………..25

2.7 Cooperarea Economică în zona Mării Negre………………………………………………………………..25

2.8 Participarea României la Sistemul generalizat de preferințe vamale (SGP)…………………….27

2.9 Participarea României la Sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare (SGPC) …………………………………………………………………………………………………………27

2.10 Protocolul celor 16…………………………………………………………………………………………………..28

2.11 Acordurile comerciale bilaterale……………………………………………………………………………….28

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ LA S.C. ”WIENERBERGER” S.A. SIBIU……………………………………….30

3.1 Date de identificare ale agentului economic…………………………………………………………………30

3.2 Scurt istoric S.C ”WIENERBERGER” S.A………………………………………………………………….32

3.3 Principalele produse realizate și piețele de desfacere…………………………………………………….34

3.4 Principalii furnizori de materii prime (pe tipuri de materii prime cu specificarea ponderii în totalul cheltuielilor cu materialul aprovizionat)…………………………………………………………………37

3.5 Principalii clienți actuali interni și/sau externi, pe grupe de produse/servicii……………………38

3.6 Principalii concurenți actuali, pe grupe de produse……………………………………………………….40

3.7 Analiza SWOT…………………………………………………………………………………………………………41

3.8 Strategia de marketing………………………………………………………………………………………………42

3.8.1 Strategia de produs………………………………………………………………………………………………42

3.8.2 Politica de preț…………………………………………………………………………………………………….42

3.8.3 Strategia de distribuție………………………………………………………………………………………….43

3.8.4 Strategia de promovare………………………………………………………………………………………..44

3.9 Relația dintre cost și preț……………………………………………………………………………………………45

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………46

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..49