Economia Bazata pe Cunoastere

Introducere

În această lucrare a fost conturată esența economiei bazate pe cunoaștere și caracterizată prin componentele sale de bază. Obiectivele din acest articol s-au bazat pe sinteza rolului economiei cunoașterii. Aceste studii are un grad ridicat de noutate și de complexitate. În această lucrare a fost utilizată pentru o gamă largă de metodologii au fost consultate și analizate numeroase surse literatura de specialitate referitoare la acest subiect. În procesul de cercetare științifică în elaborarea lucrărilor științifice au fost utilizate două abordări principale: complexe și sistemice. De asemenea, trebuie remarcat faptul că cercetarea are un rol-cheie în înțelegerea mecanismelor și a rolului în societatea contemporană a economiei bazată pe cunoaștere, care poate genera un grad ridicat de competitivitate și avantaj competitiv, atât la nivel local, la nivel național și la nivel global, cu un impuls puternic asupra revitalizării economice.

Cei mai mulți teoreticieni, filozofi și practicieni recunosc și susțin ideea că schimbarea este o caracteristica esențială care guvernează întreaga lume. După cum spunea și economistul Herbert Simon, laureat cu Premiul Nobel, Cunoașterea devine „componenta numărul unu a dezvoltării economice”. În acest moment, se spune că lumea intră într-o noua eră numită "Economia cunoasterii”

Caracteristicile economiei cunoașteri

Economia cunoașterii presupune o abordare interdiscipinară;

Cunoașterea, evoluția, interacțiunea și instituțiile sunt concepte analizate cu profunzime și precădere în cadrul economiei contemporane;

Educația și formarea profesională au un rol foarte important și în același timp un rol cheie în procesul de integrare și aliniere europeană a României;

Cei mai importanți piloni ai economiei bazată pe cunoaștere ar putea fi următorii:

inovația tehnologică și cheltuielile pentru cercetare – dezvoltare – acestea ar asigura accelerarea vitezei de creștere economică,

difuzarea cunoștințelor și învățarea din practică – care ar putea elimina tendința spre randamente cu trend descrescător;

acumularea capitalului – acesta ar genera externalități pozitive;

ameliorarea formării profesionale și a educației – cu ajutorul acestora s-ar genera marirea productivității muncii, ca motor al creșterii economice sustenabile.

ABORDĂRI CONCEPTUALE ASUPRA ECONOMIEI TRANSFERULUI DE CUNOAȘTERE

1.1 Definitie, importanta și economia progresului

Economia cunoașterii este definită prin utilizarea de cunoștințe pentru a genera valori tangibile și intangibile. Aceste cunoștințe pot fi utilizate de către sistemele de asistare a deciziilor în diverse domenii și de a genera valori economice. Economia cunoașterii fiind posibilă și fără tehnologie.

Termenul a fost popularizat de către Peter Drucker în titlul capitolului 12 din cartea să ”The Age of Discontinuity”, pe care Drucker l-a atribuit economistului Fritz Machlup, originar din ideea de "management științific", dezvoltat de Frederick Winslow Taylor.

Alta decât economiile agricole intensive și economiile forței de muncă intensivă, economia mondială este în tranziție la o "economie a cunoașterii", ca o extensie a unei "societăți informaționale", în era informațională condusă de inovare. tranziția impune ca normele și practicile care au determinat succesul în economia industrială au nevoie de rescriere într-o economie interconectată, globalizată, în care resursele de cunoștințe, cum ar fi secretele comerciale și expertiza sunt la fel de importante ca și alte resurse economice.

Economia bazată pe cunoaștere este un concept relativ recent (Peter Drucker, 1994), un mod nou de abordare a economiei actual care, din punctul meu de vedere, cred o să ajute România să evolueze mai rapid și să ajungă din urmă națiunile mai dezvoltate. Aceasta este bazată pe cunoaștere, fiind principalul pilon al societății cunoașterii. Cunoașterea împreuna cu informația reprezintă principalele forțe ale economiei moderne.

Economie bazată pe cunoaștere este probabil singurul mecanism util pentru o creștere economică rapidă în România. Într-o societate a secolului XXI, valoarea este reprezentată de bunurile intangibile, și nu de cele tangibile, iar aici mă refer la bunuri cum ar fi capitalul uman. Investițiile în capitalul uman, în cercetare și dezvoltare, în educație, conferă externalități pozitive. Această economie este calea de acces pe care profesorul Joseph E. Stiglitz, laureat cu Premiului Nobel în Economie în anul 2001, o consideră ca având o „șansă mai mare pentru o creștere economică democratică și susținută ce va aduce, în viitorul apropiat, prosperitate și dreptate socială”.

Rolul central al cunoașterii și inovării în creșterea economică este recunoscut pe scară largă în țările avansate, precum și experiența celor care au militat pentru această nouă paradigmă a condus la adoptarea expresiei "economia cunoașterii". Cu toate acestea, această noțiune este mai puțin larg acceptată în rândul țărilor în curs de dezvoltare, precum și elaborarea unor politici adecvate și eficiente pentru procesele de dezvoltare bazate pe cunoaștere este deosebit de dificilă, având în vedere mediul politic și economic mai dificil în multe dintre aceste țări.

Cunoașterea și inovarea au jucat un rol crucial în dezvoltarea de la începuturile istoriei umane. Dar, odată cu globalizarea și revoluția tehnologică a ultimelor decenii, cunoașterea a devenit în mod clar factorul cheie al competitivității și acum este esențială în remodelarea modelelor de creștere economică mondială și activitate economică. Ambele trebuie dezvoltate în țările în curs de dezvoltare care trebuie să se gândească de urgență cu privire la viitorul lor sub o conducere a cunoașterii.

Pentru a deveni economii ale cunoașterii de succes, țările trebuie să-și reconsidere și să acționeze simultan în educația de bază, sistemele lor de inovare, precum și în infrastructura lor privind tehnologia informației și comunicațiilor, în timp ce construirea un regim economic și instituțional, de înaltă calitate. Politicile pentru acești patru piloni trebuie să reflecte nivelul de dezvoltare al țării și va trebui de multe ori să fie treptată. Cu toate acestea, experiența arată că unii campioni de succes economiei cunoașterii au fost în măsură să realizeze salturi spectaculoase sărind în față cu un deceniu.

Cele mai multe dintre țările în care s-au înregistrat progrese rapide au pus în scenă economia cunoașterii la nivel național pentru schimbare. Astfel de programe au fost pragmatice și specifice fiecărei țări, dar unele puncte comune sunt: necesitatea de a promova încrederea și coeziunea socială în jurul programului; necesitatea de a lucra la cei patru piloni printr-o combinație de reforme de sus în jos și inițiative de jos în sus; precum și necesitatea unei viziuni bine comunicată.

Un concept cheie al economiei cunoașterii este acela că educația și cunoașterea (adesea denumite "capital uman") poate fi tratată ca una dintre următoarele două:

Un produs de afaceri, un serviciu educațional și intelectual inovativ de calitate superioară ce poate fi exportat pentru o întoarcere cu valoare adăugată ridicată.

Un activ productiv

Acesta poate fi definit ca: producție și servicii bazate pe activități de cunoaștere intensivă, care contribuie la un ritm accelerat de progres tehnic și științific, precum și uzura morală rapidă. Componenta cheie a unei economii a cunoașterii este o mai mare încredere în capacitățile intelectuale decât asupra intrărilor fizice sau a resurselor naturale.

Prima fundație pentru economia bazată pe cunoaștere a fost introdusă în 1966, în cartea Eficient` executiv de Peter Drucker. În această carte, Drucker a descris diferența dintre muncitorul manual (pagina 2) și lucrătorul de cunoștințe. Muncitorului manual, în conformitate cu el, lucrează cu mâinile sale și produce bunuri sau servicii, în schimb, un lucrător de cunoștințe (pagina 3) lucrează cu capul lui sau ei, nu cu mâinile, și produce idei, cunoștințe și informații.

Problema cheie în formalizarea și modelarea economiei cunoașterii este o definiție vagă a cunoașterii, care este un concept destul de relativ. De exemplu, nu este adecvat să ia în considerare societatea informațională ca fiind interschimbabilă cu societatea cunoașterii. Informațiile nu sunt de obicei echivalente cu cunoștințele. Utilizarea lor depinde în funcție de preferințele individuale și de grup, care sunt "economii dependente".

În teoria organizațională, transferul de cunoaștere este problema practică a modului în care se face transferul de cunoștințe dintr-o parte a organizației la alta. La fel ca managementul cunoașterii, transferul de cunoștere caută să organizeze, să creeze, să captureze sau să distribuie cunoștințele pentru a asigura disponibilitatea pentru utilizatorii viitori. Este considerat a fi mai mult decât o problemă de comunicare. Dacă ar fi așa, atunci un memoriu, un e-mail sau o întâlnire ar realiza transferul de cunoștințe foarte ușor, însă transferul de cunoaștere este mai complex, deoarece cunoștințele rezidă în membrii organizației, instrumente, sarcini, și subrețelele lor și majoritatea cunoștințelor din organizații sunt tacite sau greu de articulat. Subiectul a fost preluat în temeiul titlul de management al cunoașterii începând cu anii 1990.

1.2 Cauzele apariției transferului de cunoaștere

Transferul de cunoștințe a fost întotdeauna o provocare pentru organizații. Importanța să a crescut în ultimele decenii, pentru două motive legate între ele. În primul rând, cunoașterea pare a fi într-o proporție tot mai mare a multor organizații total active. În al doilea rând, organizațiile s-au mutat departe de metodele ierarhice de control la structuri organizaționale mai descentralizate și implicarea mai sporită a angajaților. Acest lucru a avut ca rezultat mai multă creativitate din partea angajaților și mai multe subunități din primă linie, dar mai puține căi de organizare evidente prin care se poate produce transferul. În cele din urmă, progresele în domeniul tehnologiei informației au creat noi mijloace de transfer de cunoștințe. Inovații, cum ar fi Lotus Notes, Internet-ul, și intranetul toate dețin potențialul de difuzie sporită a inovațiilor. Cu toate acestea, tehnologia nu poate rezolva problema transferului de cunoaștere; structurile și practicile organizaționale trebuie să faciliteze și să motiveze transferurile.

Cunoașterea este o trăsătură dominantă în societatea noastră post-industrială, și lucrătorii din domeniul cunoașterii compun un grup. În cazul în care cunoașterea este baza pentru tot ceea ce facem în aceste zile, înțelegerea tipurilor de cunoștințe existente în cadrul unei organizații ne poate permite încurajarea structurilor social interne, care vor facilita și vor fi un sprijin de învățare în toate domeniile de organizare. Cunoașterea codată reprezinta informații care sunt transmise în semne și simboluri (cărți, manuale, baze de date, etc.) și decontextualizată în coduri de practică, în loc să fie un anumit tip de cunoaștere, se ocupă mai mult cu transmiterea, stocarea și interogarea cunoștințelor.

Transferul de cunoaștere este adesea folosit ca sinonim pentru formare. În plus, informațiile nu trebuie confundate cu cunoștințele, și nici nu este, strict vorbind, posibil să transferi cunoștințele experiențelor altor persoane. Informațiile pot fi considerate drept fapte, prin urmare, cunoștințele au capacitatea unică de a da abilitățile unui sistem flexibil și adaptabil persoanei ce le deține și de a mânui și a aplica informații. Această fluență de aplicare este ceea ce diferențiază informațiile de cunoștințe. Cunoaștere tind să fie atât tacite cât și personale; cunoștințele unei persoane sunt dificil de cuantificat, stocat și regăsit pentru ca altcineva să le folosească.

Cum acționează România din prisma economiei în tranziție?

România a elaborat în domeniul cercetării două documente:

1. Strategia Națională de Cercetare, Dezvoltare și Inovare (CDI)

2. Planul Național de Cercetare Dezvoltare și Inovare.

Profesorul Adrian Curaj, în calitate de ministru al educației, recunoaște că două probleme „sunt critice: coordonarea la nivel de sistem și finanțarea corespunzătoare” fapt pentru care, acesta formulează un set de opt recomandări din care menționăm:

1. Comparativ cu Europa care și-a propus ca prin „Strategia 2020” să finanțeze sectorul CDI cu 3% din PIB (1% fonduri publice și 2% fonduri private) pentru România productiv ar fi să se aloce 5% din PIB, pentru învățământul superior și cercetare (3% fonduri publice și 2% fonduri private), nu doar 2% din PIB (1% fonduri publice și 1% fonduri private)

2. Creșterea gradului de vizibilitate pentru școlile doctorale și postdoctorale, fapt pentru care se propune lansarea unui program la nivel național de informare a publicului larg.

Pentru Școlile postdoctorale, cu trimitere directă la bursierii acestora, prin programul amintit este nevoie să se răspundă la câteva întrebări privind: laboratoarele de cercetare, sursele de acoperire a costurilor, componența echipelor ce vor fi angajate și expertiza moderatorilor, scopul viitoarelor cercetări, și altele.

3. Valorificarea la nivel național a potențialului științific al diasporei românești

4. Operaționalizarea Consiliului Național pentru Politica Științei și Tehnologiilor (CNPST)

5. Generalizarea evaluării internaționale pentru proiectele de cercetare, dar și pentru performanța instituțională a universităților și instituțiilor publice de cercetare sau a institutelor naționale de cercetare”

”România este unul din liderii din clasa țărilor care „prind din urmă” plutonul de bază al celor 28 de state UE. Performanța în domeniul inovării este mult sub media UE 28, dar rata îmbunătățirii acestei situații este dintre cele mai ridicate din toate țările. România are puncte mai tari, relativ, în comparație cu media performanțelor sale, la capitolul firme în domeniul inovării și efecte economice ale aplicării inovării și puncte relativ slabe la capitolul finanțe, suport și capacitate de creare de proprietate intelectuală.”

În condiții economice dificile trebuie să se găsească soluții eficiente pentru încurajarea finanțării cercetării și inovării, deoarece se observa manifestarea convingerii că numai prin inovare se pot depăși urmările crizei și, în același timp, inovarea este cheia creșterii durabile.

Indiscutabil România, comparativ cu cea mai mare parte a țărilor componente UE, este o țară a resurselor și mai puțin a performanțelor în segmentul economic. Pericolul acutizării transferului de cunoaștere fără echivalent de valoare adăugată din zonele sau statele producătoare de resurse, țările cu performanțe, în raport direct proporțional cu creșterea interesului științific, altfel spus al cunoașterii către segmentele finale din economie.

Cercetarea românească, a calculat că România poate să atingă nivelul mediu de performanțe al economiilor țărilor vestice la palierul anului 2030.

Atunci, România va fi capabilă să recupereze marile derapaje istorice determinate de startul întârziat al procesului de industrializare, cele două războaie mondiale, cele șase reforme agrare, aproape o jumătate de secol de comunism și reactivarea capitalismului pe rudimente ale proprietății private.

1.3 Componenta pieței transferului de cunoaștere

1.3.1 Producătorii informației

Prima componentă este reprezentată de producătorii informației, iar aici putem enumera:

institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate în cadrul societăților naționale, companiilor naționale și regiilor autonome sau ale administrației publice centrale și locale,

instituțiile de învățământ superior acreditate sau structuri ale acestora,

unitățile și instituțiile de drept privat:

unități de cercetare-dezvoltare organizate ca societăți comerciale;

societăți comerciale, precum și structurile acestora care au ca obiect de activitate și cercetarea-dezvoltarea;

instituții de învățământ superior private acreditate sau structuri ale acestora;

organizații neguvernamentale care au ca obiect de activitate și cercetarea-dezvoltarea.

Institutele de cercetare dezvoltare în domeniul Agricultură – Biologie din Romania

Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Agricolă Fundulea — INCDA Fundulea

Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Plantelor — ICDPP

Institutul de Biologie București — IBB

Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino”

Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice — ICAS

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”

Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajiști Brașov ICDP

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului — ICPA

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice — INCDSB

Institutul Pasteur

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Constanța

Institutul de Bioresurse Alimentare din București

Institutul de Cercetare pentru Legumicultură și Floricultură Vidra

Numele a cinci institute de cercetare științifică din România apare în mai mult de 100 de publicații de specialitate clasificate de ISI (Institutul pentru Știința Informării – Philadelphia) și doar trei dintre acestea au fost citate de peste 1.000 de ori în sistemul ISI.

Într-un clasament întocmit în funcție de indicele Hirsch, unde acest indice măsoară impactul pe care îl produce munca institutelor de cercetare în lumea științifică, România are doar 5 institute de cercetare științifică al căror index are doua cifre, în condițiile în care acest indicator poate avea și cu 3 cifre.

Indicele Hirsch combină numărul de publicații ISI cu numărul de citări al acestora. Așadar, un indice Hirsch de 10 arata ca institutul de cercetare are cel puțin 10 articole ISI, fiecare dintre ele având cel puțin 10 citări în sistemul ISI.

Valoarea minimă a acestui indice Hirsch este de 1, palier sub care Romania are un singur institut de cercetare.

Institutul național de cercetare-dezvoltare INCD, reglementat prin legea nr. 324 din 8 iulie 2003, reprezintă o formă de organizare instituțională, specifică activităților de cercetare-dezvoltare, cu scopul de a asigura desfășurarea acestor activități menționate, precum și consolidarea competenței științifice și tehnologice în domeniile cu interes național, stabilite în acord cu strategia de dezvoltare a României.

Institutul național de cercetare-dezvoltare este persoana juridică română care are ca și obiect principal de activitate cercetarea-dezvoltarea și care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, acesta calculează amortismente și conduce evidenta contabilă în regim economic. Acesta participă la elaborarea strategiilor de dezvoltare în domeniul specific, desfășoară activități de cercetare-dezvoltare pentru realizarea obiectivelor

din Strategia națională de cercetare, formează baze de competentă științifică și tehnologică, de perfecționare, de expertiză, a resurselor umane și de documentare tehnică și științifică.

Instituțiile de învățământ superior acreditate sau structuri ale acestora sunt sprijinite financiar de la bugetul de stat pentru realizarea investițiilor, dotărilor cu aparatură, echipamente, instalații și altele asemenea, respectându-se prevederile legale în vigoare.

Instituțiile de învățământ dirijează, cu diligența unui bun proprietar, bunuri din proprietate publică și privată a statului sau a unor unități administrativ-teritoriale, precum și bunurile proprii dobândite în condițiile legii sau realizate din venituri proprii.

Până la 60% se pot utiliza fonduri de la bugetul de stat pentru finanțarea dezvoltării instituției de învățământ, în conformitate cu planul de investiții și dotări ale acesteia, aprobat de organul administrației publice centrale coordonator.

Studenții din instituțiile de învățământ superior acreditate, iar doctoranzii pot face parte din colectivele de cercetare și pot participa efectiv la rezolvarea problemelor din cadrul contractelor de cercetare. Studenții și doctoranzii care participa la aceste activități pot fi remunerați conform legii.

Constituirea, funcționarea, acreditarea și evaluarea entităților din infrastructura

de inovare și transfer tehnologic, precum și modalitatea de sprijinire a acestora se fac

în conformitate cu norme metodologice speciale, elaborate de către autoritatea de stat

pentru cercetare-dezvoltare într-un termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii

de aprobare ordonanței și aprobate prin hotărâre a Guvernului. Transferul tehnologic reprezintă ansamblul de activități desfășurate cu bază contractuală sau fără, a transmite, pentru a împrăștia informații, a acorda consultantă, a achiziționa utilaje, cunoștințe și echipamente specifice, în scopul inserării în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în servicii și produse comerciale.

În vederea stimulării interesului dezvoltării tehnologice și a inovării la nivelul

agenților economici, s-a constituit Societatea de investiții pentru transfer tehnologic și dezvoltare, această societate comerciala are o administrarea încredințata unui organism creat în acest scop, din care fac parte reprezentanți din Guvern și investitori, în subordinea

autorității de stat pentru cercetare-dezvoltare.

Cercetarea fundamentală reprezintă activitatea desfășurată, în primul rând, pentru a dobândi cunoștințe noi și actualizate cu privire la fenomene și procese, precum și în vederea verificării și formulării de ipoteze, modele conceptuale și teorii.

Cercetarea aplicativă este activitatea destinată utilizării cunoștințelor științifice pentru îmbunătățirea sau realizarea de noi produse, tehnologii și servicii, iar inovarea reprezintă activitate orientata către crearea, asimilarea și valorificarea rezultatelor cercetării-dezvoltării în sfera socială și economică.

Absorbția inovării se referă la capacitatea mediului socioeconomic de a îngloba inovarea, în mod deosebit în societăți comerciale, de a utiliza, de a lărgii și de a de a transforma cunoștințele despre rezultatele inovării, cu scopul de a se extinde posibilitatea aplicării acestor rezultate obținute în noi produse, servicii sau procese.

1.3.2 Consumatorii informației în agricultură

Consumatorii de informații în domeniul agriculturii sunt reprezentați de gospodăriile țărănești, fermierii, fabricile din sectorul agricol și nu în ultimul rând, absolvenți de studii superioare în domeniu, cu spirit antreprenor care doresc să-și aloce timpul într-o afacere proprie cu profil agricol.

Un volum important de cerere de informații provine de la fermierii activi, aceștia fiind într-o continuă tendință de evoluție și inovare. În ceea ce privește dimensiunea medie a fermelor din România raportându-ne la cea a fermelor din țările vestice unde este de 18 hectare, aceasta are 3,5 hectare. Alte diferențe mari sunt și la subvenția pe hectar: Romania este unul dintre statele cu sumele cele mai mari alocate pe dezvoltare rurală.

Pentru caracterizarea fermierilor romani mai putem aduce în discuție faptul că aceștia nu sunt uniți, iar acest lucru întărește dovada clară privind dimensiunea mică a suprafetei lucrate de fermierii români. Din păcate, la noi cooperația din acest moment nu este nici măcar conturată. Sper ca pe viitor, Parlamentul să pună la punct legislația care să încurajeze asocierea. Fermierii mici trebuie să înțeleagă că nu au nicio șansă să iasă pe piață altfel.

Fermierii trebuie să progreseze și în ceea ce privește metodele de producție, de ambalare, depozitare și de prezentare. Vizavi de ambalare se menționează că vestul știe să ambaleze bine un produs, iar la noi industria a reușit să progreseze în acest sens, dar producătorii mici și medii încă mai trebuie să facă eforturi.

Un alt punct sensibil pe care doresc să-l menționez este că nu am reușit să avem un sistem de consultanță bun pentru fermierii noștri, iar dacă fermierii mari au angajați competenți pentru acest lucru, cei mici nu au cunoștințele necesare de piață și devin o parte slabă a concurenței, putând fi ușor manipulați.

Unul din punctele importante este transferul de cunoștințe pentru gestionarea eficientă a fermelor. S-au făcut multe, dar încă suntem departe de fermierii din alte state. Toate acestea se reflectă în cum arată fermele din Romania.

Al doilea consumator important de informații în domeniul agriculturii este reprezentat de gospodăria țărănească. Aceasta reprezintă o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor agricole și asupra altor bunuri, pe munca personală depusă de membri unei familii, membri ai gospodăriei țărănești, având ca scop final obținerea de produse agricole, prelucrarea lor primară și comercializarea cu preponderență a propriei producții agricole.

Gospodăria țărănească poate fi compusă și dintr-o singură persoană fizică. Tot aici mai pot menționa faptul că gospodăriile țărănești pot desfășura activitate individuală de întreprinzător în agricultură și au statut juridic de persoană fizică.

Suprafața terenurilor în proprietate și mărimea altor bunuri, inclusiv arendate, ale gospodăriei țărănești trebuie să asigure utilizarea într-un procent mai mare de 50% anual în cadrul acesteia, a muncii personale a membrilor ei.

Spațiul administrativ în care se desfășoară activitate gospodarilor a căpătat denumirea de gospodărie, iar aceasta cuprinde atât locuința propriu-zisă cât și anexele aferente cu întreg spațiul deținut. Gospodăria extinsă este mai cuprinzătoare și înglobează și spații de grădină de legume, livadă, teren arabil în funcție de obiceiurile specifice diferitelor zone de unde se situează aceasta. Gospodăria tradițională românească este diferit organizată și dezvoltată în funcție de posibilitățile materiale și cultura gospodarilor. În societățile premoderne, importanța gospodăriei țărănești și a țăranului agricultor ca lucrător al pământului și mai ales crescătorului de animale este primordială.

Datorită faptului că se folosește forța de muncă a membrilor gospodăriei într-o proporție mare, cantitatea de informații necesară este semnificativă, omul fiind mereu înclinat spre simplificarea acțiunilor, iar dorința de a obține venituri suplimentare din comercializarea produselor obținute impune organizarea gospodăriei într-o unitate economică capabilă să comercializeze produse agricole.

Fabricile cu profil agricol din România, unde informația are departamentul ei distinct în structura organizatorică, sunt consumatorii de informații din prima linie, având un rulaj mare de produse, fiind mereu interesate de menținerea pe piață și de evoluție. Dintre acestea menționez fabricile de îngrășăminte, de semințe pentru cultivat, de erbicide, de solarii și nu în ultimul rând, fabricile de utilaje agricole. În ceea ce privește cele din urmă menționate, România deține un număr de 8 fabrici de utilaje agricole, foarte puține comparativ cu anul 1990 când pe piață erau 27 de astfel de fabrici. Tractoarele fabricate în România mai ies acum pe porțile fabricii IRUM din Reghin, dar și pe cele ale MAT din Craiova. Cele două unități de producție fac împreună an de an doar câteva sute de unități, niveluri de producție mici cu care momentan cele două fabrici nu pot ține piept valului de importuri de tractoare.

În lipsa unei infrastructuri de companie multinațională, cu divizii de cercetare-dezvoltare de zeci de angajați și investiții de zeci de milioane de euro alocate dezvoltarii de noi produse, cele două companii au fost nevoite să se adapteze și, spre exemplu, IRUM Reghin a semnat un parteneriat cu firma Minsk Tractor Works pentru a produce tractoare sub licență.

1.3.3 Vectori de legătură

Pentru întregirea analizei am luat în studiu și câțiva vectori de legătură, instrumente prin intermediul cărora se realizează transferul de cunoaștere de la producătorul de informații la consumatorul de informații.

Scoala

Diversificarea economiei rurale și dezvoltarea rurală depind de nivelul educației locuitorilor, al cunoștințelor și calificării. Deși s-a îmbunătățit și s-a menținut un nivel adecvat al infrastructurii de bază, acesta este un element important în dezvoltarea socio-economică a mediului rural, iar formarea profesională reprezintă „motorul” pentru o mai bună dezvoltare.

„(…)societatea este obligată să asigure cadrul de formare a tuturor după puterile fiecăruia. Pentru unii societatea va da mai mult, pentru unii mai puțin, dar, întotdeauna, pornind de la ceea ce, în materie de educație, indivizii pot primi” (C. Cucoș)

Educația și formarea sunt elemente esențiale pentru comunitățile rurale, dar în ceea ce privește infrastructura școlara exista discrepante evidente.

Deși putem spune că numărul de școli din mediul rural, depășește necesitățile populației, calitatea educației este una foarte redusă și putem dezbate acest lucru din două privințe, pe de o parte din cauza slabei dotări a infrastructurii educaționale, iar pe de altă parte, datorită nivelului scăzut de pregătire și slaba experiență a profesorilor. Cele mai multe dintre scoli au nevoie de renovări, mobilier, utilități de bază și material didactic pentru desfășurarea activității în condiții optime. Infrastructura și facilitățile aferente educației profesionale și educației primare constituie instrumente foarte importante pentru conversia forței de muncă agricole în forță de muncă non-agricola sau calificată în domeniu. Structurile de învățământ primar și profesional sunt esențiale pentru reconversia profesională a lucrătorilor agricoli din mediul rural deoarece majoritatea agricultorilor au doar cunoștințe elementare de mecanica sau din alte domenii tehnice.

Nivelul scăzut de instruire se observă în calitatea forței de munca din mediul rural, fiind un factor restrictiv pentru dezvoltarea economică din aceasta zona. În plus, diversificarea activităților economice nu este susținută de lucrători cu formare profesională în domeniu sau experiență specifică diverselor tipuri de meserii, deoarece sistemul educațional din spațiul rural nu a fost adaptat cerințelor specifice din mediul rural.

Instituțiile de învățământ din spațiul rural, reprezentate de grădinițe, unități primare și unități gimnaziale sunt slab dotate în ceea ce privește materialul didactic și tehnic. Tehnologia IT și echipamentele hardware și softeware sunt rar întâlnite în cadrul unităților de învățământ din spațiul rural în timp ce echipamentul necesar formării profesionale este învechit sau lipsește în totalitate. O problemă suplimentară o constituie dificultatea de a atrage persoane calificate în zonele rurale. În general, se poate spune ca, în spațiile rurale, educația este chiar mai slabă calitativ decât în cele urbane, din cauza problemei persistente a finanțării cadrelor didactice.

În ceea ce privește capacitatea grădinițelor de copii acesta era la nivelul anului 2014 de 1526 din care 218 în mediul rural ( INSSE Caietul Statistic – Învățământ preșcolar 2014).

Rata abandonului scolar în mediul rural este de aproape 2 ori mai mare în mediul rural față de mediul rural, iar România se situează pe primul loc în acest clasament, cu un procent de 18,5% la 5 procente distanță de Bulgaria, pe locul 2 în Uniunea Europeană. Unul din 5 elevi părăsește scoala, în principal din cauza saraciei.

Durata medie de frecventare a învățământului a crescut, ajungând în 2015 la 15-16 ani, dar România se situează încă pe un nivel inferior față de statele membre UE. Rata de absolvire a învățământului primar sau gimnazial este într-o continuă scadere. În mediul rural jumatate dintre copii de 14 ani nu dețin o diplomă de absolvire a celor 8 clase primare și nu promovează examenele nationale.

Ministerul Educației și Cercetării, a derulat Proiectul pentru Învățământul Rural, proiect ce a fost cofinanțat de către Banca Mondială și Guvernul României. Acesta s-a numit Programul de Granturi Școală-Comunitate și a fost proiectat în vederea îmbunătățirii calității învățământului în școlile din spațiul rural prin stimularea unui parteneriat real între școală și comunitatea locală de unde se situează unitatea de învățământ. 

În cadrul acestui program, școlile și comunitățile locale au fost beneficiarii unei asistențe tehnice din partea experților, fiind încurajate să găsească împreună problemele cu care se confruntă elevii și procesul educațional, să pună pe hârtie și să implementeze propriile soluții pentru rezolvarea lor.

S-au considerat ca fiind eligibile următoarele 3 tipuri de proiecte:

– proiecte care încurajează elevii să participe în procesul de învățare și să sprijine elevii dezavantajați;

– proiecte care sprijină și încurajează îmbunătățirea performanțelor cadrelor didactice;

– proiecte care întăresc și mențin relațiile la nivelul comunității locale, deschiderea școlii către comunitate.

Indicele dezvoltării umane, care ia în calcul 3 elemente: nivelul de educație al populației active, speranța de viața și venitul pe gospodărie, plasează pe ultimele 10 locuri din clasament șapte regiuni din România. Disparitățile dintre mediul rural și mediul urban sunt printre cele mai mari din Europa, accesul la serviciile esențiale privind educația fiind limitat. Un sfert din populația din rural nu are acces la învățământul obligatoriu.

Nivelul educațional al persoanelor din categoria de vârstă 25-64 de ani, considerate active, speranța de viață și venitul net pe gospodărie sunt evaluate continuu de ONU și de Uniunea Europeana prin indicele dezvoltării umane. Ultimele 10 poziții din UE sunt ocupate de șapte regiuni ale României, doua din Ungaria și una din Bulgaria, 50% dintre acestea având și cel mai mic Produs Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor. La celălalt pol, pe primele 10 locuri, cu cel mai bun punctaj, se situează 5 regiuni din Marea Britanie, regiunea capitalei Suediei, regiunea capitalei Franței și încă 2 regiuni din zona orașului Bruxelles (Belgia). 

Îmbunătățirea nivelul de pregătire duce la creșterea productivității muncii și, implicit, la majorarea veniturilor. În plus, educația terțiară tinde să devină obligatorie în găsirea unui loc de munca în următorii 10 ani. Totuși, proporția celor cu vârstele cuprinse între 25 și 64 de ani, cu nivel de educație terțiară, variază semnificativ de la o regiune la alta. În majoritatea zonelor din regiunea capitalelor, peste 45% din populația aptă de muncă are o pregătire superioară comparativ cu populația din restul teritoriului. În coada clasamentului se află 4 regiuni europene unde rata este situată sub 10%: regiunile Sud-Muntenia și Sud-Est din România, o regiune din Cehia și teritoriul Insulelor Azore. Per ansamblu, regiunile cu cel mai scăzut număr de persoane cu educație terțiară sunt concentrate în România, Cehia, Portugalia și Italia, așa arată un raport recent al Comisiei Europene. Cum regiunile cu o pondere mai mare de persoane cu nivel ridicat de instruire au o productivitate mult mai mare în toate domeniile decât celelalte regiuni, unul dintre obiectivele strategiei europene pentru anul 2020 este creșterea procentului populației cu educație terțiara la 40%.

Gradul de ocupare a forței de muncă este strâns legat de nivelul de instruire, iar efectele se vad în creșterea productivității și dezvoltarea economică, acestea toate ducând la standarde de viață mai înalte. Produsul Intern Brut per capita se poate majora, în medie, cu 11% în UE și cu 33% în zonele mai puțin dezvoltate. Pe de alta parte, până a ajunge la educația terțiară, calitatea învățământului secundar își pune amprenta. Cercetările realizate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică demonstrează că nivelul de pregătire la anumite materii precum matematică, citire și științe diferă substanțial între statele membre ale uniunii, iar cel mai rău stau românii și bulgarii, peste 30% dintre elevi având carențe în domeniile respective. La noi în țară, 25% din populația domiciliată în mediul rural nu are acces la învățământul obligatoriu, în timp ce media țării este de 20%. În mediul urban, 10% din populație afirmă ca întâmpină greutăți privind accesul la învățământul obligatoriu, media de la nivelul Uniunii Europene fiind de 12%.

În ceea ce privește formarea continuă în spațiul rural, ponderea populației adulte cu vârsta cuprinsă între 25 – 64 de ani care participă la formare și educație, a înregistrat o creștere de la 0,2% în anul 1998 la 0,5% în anul 2005, până la 0,7% în 2015. Totuși, fata de mediul urban, care înregistra în 2005 o pondere de 2,3%, iar în anul 2015 de 3%, acest indicator din mediul rural se situează la un nivel inferior. Într-o abordăre regională, acest indicator variază între 0,7% în Regiunea de Sud-Vest și Regiunea de Vest și 1% în Regiunea Centrala (INSSE 2015). Media populației din mediul rural, cu vârsta între 25 și 64 de ani și cu nivel de instruire mediu și superior este de 58% (INSSE, 2015).

Țintele propuse pentru a fi atinse în următorii 10 ani sunt următoarele:

Un procent de 95% dintre copiii cu vârsta între 4 și 7 ani trebuie să meargă la grădiniă;

Ponderea copiilor de 15 ani cu un nivel slab de pregătire la matematică, științe și citire trebuie să scadă sub 15%;

Cel puțin în proporție de 15% dintre cei cu vârsta între 25 și 64 de ani trebuie să participe la educația permanentă și continuă;

Abandonul școlar trebuie să ajungă sub 10%;

40% dintre populația de peste 30 de ani trebuie să aibă un nivel de instruire terțiar.

Mass-media

România, țara europeană care are cel mai mare procent al populației în mediul rural, consumul cultural, în special cel de produse mass-media, este un tip de consum specific urban. Produsele mass-media dedicate mediului rural (presă scrisă, TV, radio și on-line) sunt puține și rare și se dovedesc adesea neatrăgătoare pentru populația țintă.

Persoanele care dețin studii liceale, postliceale și universitare reprezintă o categorie mai interesată de lectura mass mediei naționale și celei locale.

În ceea ce privește preferințele radiofonice, persoanele interesate au în general vârste de peste 60 de ani, care au, mai ales, studii primare și gimnaziale.

La televizor sunt urmărite în general programele de știri ale posturilor de televiziune private, emisiunile de divertisment, filmele de toate genurile (de acțiune, de comedie, polițiste),dar și telenovelele românești și/sau străine. 0,75 de milioane de gospodării sunt abonate din mediul rural, penetrarea rețelelor de cablu în spațiul rural fiind de doar 25% la 100 gospodarii, potrivit ziarului Evenimentul Zilei.

Consultanța

În ziua de astăzi, în mediul rural birourile de consultanță lipsesc cu desăvârșire, țăranul neavând unde să se ducă pentru a cere informații pentru lămurirea unei probleme, iar de aceea Programul National de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014-2020 oferă populației prin Agenția de Plați pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit până la 200.000 de euro prin fonduri europene ce sunt nerambursabile pentru dezvoltarea activităților profesionale, științifice și tehnice din spațiul rural.

Totodată Fundația Națională a Tinerilor Manageri (FNTM) a organizat seria de 23 de conferințe regionale de motivare și promovare a spiritului antreprenor. Întâlnirile au făcut parte din proiectul strategic RURAL – Antreprenor, desfășurat în cinci regiuni de dezvoltare din România și a fost cofinanțat din Fondul Social European. Participanții la aceste conferințe au avut oportunitatea de a beneficia de un program gratuit de educație managerială și de consultanță.

Întâlnirile au fost susținute de către experți naționali și internaționali în perioada 2010 – 2012 și au abordat teme legate de dezvoltarea afacerilor în spațiul rural, de accesarea de finanțări și modele de succes. Președintele acestei fundații, a explicat beneficiile proiectului RURAL – Antreprenor. "Acest program de educație și consultanță oferă actualilor și viitorilor întreprinzători din spațiul rural competențele și instrumentele necesare pentru a dezvolta afaceri de succes. În felul acesta, comunitățile locale se vor dezvolta, vor crea locuri noi de muncă și oportunități importante pentru un număr mai mare de oameni. Jumătate din populația României trăiește în mediul rural, iar potențialul de creștere economică în această zonă este uriaș"

Programul acesta de instruire pentru antreprenori a cuprins toate disciplinele necesare pentru conducerea cu succes a unei afaceri, de la finanțarea acesteia, la inovare, marketing și management aplicat.

Proiectul a avut ca  obiectiv general dezvoltarea culturii și spiritului antreprenorial și creșterea expertizei în vederea îmbunătățirii cunoștințelor, abilităților și comportamentului managerial pentru întreprinzători, în special tinerii din mediul rural. Durata de implementare a proiectului a fost de 2 ani: iunie 2010 – mai 2012.

Pentru a funcționa, acest instrument a fost promovat, în majoritatea satelor din România prin conferințe ținute la casele de cultura locale, din care cei mai mulți participanți nu au priceput nimic folositor, iar în sensul implementării consultantei nu se face nimic, în acest moment țăranul român nu cere sfaturi sau ajutor pentru ca nu are unde și pentru că nu are cui așa că preferă să rămână la o stare de necunoștință.

Internetul

Informația joacă un rol vital și foarte important în viața indivizilor sau grupurilor de dezvoltare și în ceea ce privește creștere economică și dezvoltarea durabilă. Surse, instrumente și tehnici utilizate pentru a strânge informațiile dorite au evoluat treptat de la perioada când cuvântul transmis din gură în gură era singurul și cel mai important până la motoarele de căutare recente de pe World Wide Web. Astfel, gama de alternativele disponibile la momentul actual pentru a obține informații a crescut enorm. Motoarele de căutare au permis obținerea acestor informații din orice colț al lumii în termen de o fracțiune de secundă.

Aspectul social-economic, mijloacele de trai ale populației din mediul rural și a resurselor disponibile pentru culegerea de informații au fost studiate pentru a permite, în cazul în care serviciul acestui motor de căutare ar putea fi pus la dispoziția lor și sub ce formă. Potrivit site-ului Internetstats.com, din 2007 internetul a penetrat 40 % din piață. Din acești 40 % , majoritar fiind sectorul populației urbane concentrate în țările bine dezvoltate. Restul de 60 % din populația lumii, cea fără acces la internet, rămâne cunoscută pentru imposibilitatea de a accesa serviciile de motor de căutare din cauza lipsei de tehnologie a informației , a resurselor complementare acestuia și a infrastructurii necesare. În România, procentul populației ce are acces la internet este de 38% în 2015, fiind un procent foarte apropiat de cel global.

Puțini dintre factorii care limitează accesul populației la internet sunt următorii:

a) starea necorespunzătoare a infrastructurii de bază;

b) resursele socio-economice insuficiente;

c) analfabetismul;

d) lipsa facilității la internet

e) lipsa de cunoștințe legate de internet și de aplicații, etc.

COMPORTAMENTUL CAUTARILOR PE INTERNET

Majoritatea populației, cu precădere cea în curs de dezvoltare și cea din țările sub-dezvoltate se află în imposibilitatea de a accesa internetul cu motoarele sale de căutare din cauza factorilor mai sus menționați, iar concentrarea populației în mediul rural este una semnificativă în țările în curs de dezvoltare și cele sub-dezvoltate.

Cu toate acestea, companiile motoarelor de căutare din industria internetului se pregătesc pentru a răspunde nevoilor unei piețe imense, neexploatate încă în totalitate, atât în ​​zonele urbane cât și rurale ale lumii. Nevoia și cererea de informare a populației rurale diferă de cele ale omologilor săi din spațiul urban. România, o țară în plina dezvoltare economică, nivelul de conștientizare a necesității de resurse în domeniul IT și de informare în rândul populației cu reședința în medii rurale este de așteptat să fie foarte aproape de cea urbană.

Actualmente, în zonele rurale accesul la internet este destul de limitat și îngrădit de diverși factori, de acesta beneficiind, în special, doar unele instituții publice. Deoarece este nevoie de îmbunătățirea competitivității în aproape toate domeniile de activitate prezente în rural și pentru că există probleme de productivitate în economia locală, precum și în ceea ce privește facilitarea accesului la informație și la piața de orice fel, este esențial să existe acest acces la internet prin cablu în cat mai multe zone rurale. Infrastructura în ceea ce privește conexiunea la internet în bandă largă este o problemă interdependentă de infrastructură de bază din spațiul rural.

PROFILUL CONSUMATORULUI DE INFORMAȚII ÎN AGRICULTURĂ

2.1 Profilul consumatorului de informații în mediul rural – abordări conceptuale

Profilului consumatorului este unul complicat având un număr mare verigi. Fiecare verigă trebuie atent analizată pentru a i se determina poziția pe care o ocupă, precum și interdependențele dintre ele. Având în vedere că majoritatea verigilor sunt reprezentate de locuitori ai spațiului rural, am încercat să conturez acest profil mai întâi la modul general, folosindu-mă de date statistice pentru aceasta populație.

Dacă ne orientăm după teoria liberalismului, în economie, performanțele sunt cele predominante sau fundamentează politicile economice din UE.

Pentru determinarea profilului consumatorului, am luat în studiu patru criterii și anume:

– vârsta

– gradul de educare

– forța de muncă

– veniturile

2.1.1 Vârsta

Primul factor și unul dintre cei mai importanți factori ce ne ajută în conturarea profilului consumatorului este vârsta. Urmărind cursul evoluției populației se poate observa tendința cererii de a se schimba în funcție de necesitățile vârstei preponderente a populației consumatorilor de informații din agricultură. Având în vedere că marea majoritate a acestor consumatori locuiesc în mediul rural, am reprezentat populația acestui mediu în diagrama de mai jos. Pentru o piață prosperă, este important să existe un grad ridicat al populației tinere respectiv mature.

Am constatat o reducere a populației în grupul de vârstă mică 0-14 ani, ceea ce pe termen lung va duce la reducerea populației active. La nivelul anului 2009, populația activă (grupele de vârstă între 15- 64 de ani este cea mai numeroasă la oricare grupă de vârstă menționata mai sus).

În România, segmentul de vârstă 0-14 ani, grupa de vârstă tânără, reprezintă 20,3% din totalul populației. Acest segment are o evoluție mai lentă ca segmentul populației mature 15 -64 de ani care reprezintă 68.5%, respectiv populația vârstnică > 64 de ani ce ocupă un procent de 11.3% . Sporul natural care este unul negativ, numărul decedaților fiind mai mare decât numărul nou-născuților. Rata nașterilor în România este de 9,7%. Rata totala a fertilității: 1,41 copii născuți/femeie, iar speranța medie de viață este de 69,05 ani – 65,29 ani pentru bărbați și 73,10 ani pentru femei.

POPULAȚIA DIN MEDIUL RURAL PE VÂRSTE ȘI SEXE

Anuarul Statistic 2015

Se constată o reducere îngrijorătoare a numărului de persoane în grupele de vârstă mică. Numărul de persoane în grupele de vârstă mică se află la mai Puțin de jumătate a numărului de persoane din grupele active.

În mediul rural se constată un număr relativ mare de persoane în vârstă, fapt din care putem trage concluzia că populația din mediul rural este îmbătrânită din punct de vedere demografic.

Anuarul statistic 2015

Schimbările din structura populației pe grupe de vârstă evidențiază accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, proces cu consecințe importante, negative, atât pentru evoluția populației pe viitor, cât și pentru problemele de natură economică și socială care urmează să fie suportate de societate. Efectele pe care le are procesul de îmbătrânire asupra desfășurării vieții economice și celei sociale, cât și asupra perspectivelor evoluției demografice sunt reprezentate și de raportul de dependență (proporția dintre populația adultă, 15-59 ani și populația ce este sub și peste aceste limite).

2.1.2 Gradul de educare

Un aspect, care completează problematica socio-demografică și economică, precum și valoarea patrimoniului demografic al României se referă la evoluția gradului de instruire, de educare, a populației. Oricărei populații îi sunt necesare forme și mijloace de instruire generală și de specialitate pentru a-și exercita atributele economice de forță de muncă, de creație spirituală și materială.

Exigența la nivelul instruirii se află în raport direct cu nivelul de civilizație economică, dar și culturală, de necesitățile dezvoltării în diferite perioade istorice. Aceasta și tradițiile moștenite de-a lungul timpului determină comunităților umane anumite mentalități și comportamente sociale, în general și în economie în special, cu rol imperios necesar în funcționarea mecanismului economic. Pregătirea prin învățare, instruirea, generală și specială, au ca rezultat direct și concret calificarea și perfecționarea capacității de muncă a populației unei țări.

În România contemporană, procesul instructiv-educativ a urmat două sensuri: primul, cel cu o importanță capitală, deprinderea științei de carte, altfel spus, de a ști citi și scrie, care deschide calea către orice fel și oricât de complexă specializare. Pregătirea de specialitate pentru o anumită calificare reprezintă al doilea sens al instruirii populației.

Înglobarea elevilor în învățământul liceal este prea mică pentru stimularea forței de muncă competitivă. Dacă includem și elevii din mediul rural, care merg la școlile de la orașe, se constată că doar un sfert din elevii din mediul rural sunt cuprinși în acest tip de învățământul. Este un procentaj mai bun cel de 25% decât rata brută de cuprindere în liceele rurale care este de 8,6%, dar este încă foarte scăzută această rată prin prisma standardelor UE și OCED.

Diferențele majore observate între mediul urban și cel rural demonstrează că sunt diferențe semnificative în ceea ce privește rezultatele elevilor la învățătură, mascând într-un fel sau altul excluderea grupurilor vulnerabile. Aceste diferențe dintre elevii școlilor din rural și cei ai școlilor din urban se mențin constante. Punctajele generale ale elevilor din rural sunt mai scăzut decât cel al elevilor din mediul urban.

Comparativ cu țările membre UE, competitivitatea forței de muncă din țara noastră din punct de vedere al educației și abilităților deținute este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ 65% din elevii cu vârsta de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut de un loc de muncă modern, față de 35% din elevii de 15 ani din UE.

Indicatorii ce privesc educația în România au un nivel scăzut comparativ cu al mediei țărilor din UE. Acest fapt poate să fie atribuit procentului relativ mic de absolvenți ai învățământului secundar, care urmează ulterior cursurile învățământului terțiar, precum și rata foarte redusă de participare la o educație continuă.

Procentul managerilor cu o pregătire profesională în agricultură pe zone ale țării este următorul

2.1.3 Forța de muncă și veniturile

În structura economică națională, activitățile agricole ocupă zone întinse, agricultura fiind numita și “coloana vertebrală” a ruralului. În zonele montane și premontane, silvicultura este predominantă împreună cu activitățile conexe ei, exploatații forestiere, prelucrarea lemnului, casnice, activități meșteșugărești, industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii în plan teritorial și ocupațional. Tot în zonele menționate, dar și în cele litorale și de deltă, predominante sunt activitățile agroturistice, de pescuit, de agrement și vânătoare sportivă.

Din punct de vedere al ocupației, spațiul rural este preponderent un spațiu de producție în care ponderea cea mai mare o dețin activitățile sectoarelor primare. Cele ale producției agroalimentare (culturi de câmp, pășuni, pajiști, legumicultură, creșterea animalelor viticultură, pomicultură), silvicultura, industria conexă agriculturii, comerțul, industria casnică și meșteșugurile dețin pondere în activitățile generale din spațiul rural.

Majoritatea profesiilor practicate în mediul rural sunt profesiuni practice, manuale, unele necesitând o policalificare profesională. Prin specificul activităților, fenomenul de întrajutorare este mult mai evident decât în mediul urban.

Populația ocupată în servicii, activități administrativ-sociale este mai minoritară. Trebuie precizat că majoritatea populației care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv depune și o activitate productivă în domeniul agricol și alte sectoare, fie ajutând membrii familiei – agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în folosul propriului hobby – ferme. Această multiactivitate a populației rurale și aici mă refer la lucrul concomitent în sectoare agricole și neagricole, are efecte multiple și diverse asupra stării de spirit a populației rurale, inclusiv în ceea ce privește autoconsumul alimentar.

Ruralul românesc continuă astfel să fie dominat de ocuparea populației în domeniul, chiar dacă ponderea acestei categorii a scăzut treptat în ultimul deceniu. Aproximativ 60% din populația activă, la nivelul anului 2014, este ocupată în agricultură, silvicultură, piscicultură și vânătoare, însumând peste 2,2 milioane de persoane (INSSE, Anuarul statistic 2014). În cifre, reducerea numărului de persoane active în agricultură înregistrată în ultimii 10 ani este destul de mare, de peste 1,4 milioane persoane, însă acest lucru s-a înregistrat, în deosebi, prin reducerea efectivului populației și nu atât prin creșterea ponderii ocupării populației în activități neagricole. Ocuparea neagricolă se păstrează la cote foarte mici, atingând în anul 2014, 42% din populația ocupată.

2.2 Rezultatele cercetării asupra profilului consumatorului de informații – chestionar

CHESTIONAR

Interpretarea chestionarului aplicat cetățenilor

Interpretarea statistică

Variabile independente:

Numărul de membrii ai gospodăriei (20 gospodării)

Vârsta (60 persoane)

Nivelul de pregătire (50 persoane dintre care 10 cu studii în desfășurare)

Ocupația membrilor gospodăriei, (60 persoane)

V. Racordarea gospodăriei la utilități (20 gospodării)

Proveniența informației (20 respondenți, 60 de răspunsuri) :

Interpretarea calitativă a chestionarului

Cele 20 de gospodării participante la chestionar reunesc un număr de 60 de persoane – reprezentând grupul-țintă asupra căruia se va contura profilul consumatorului de informații în agricultură.

Am construit un eșantion aleatoriu de 20 de gospodării, cuprinzând cetățeni din comuna Vlad Țepeș, județul Călărași; acestia a fost chestionat în legătură cu proveniența veniturilor din gospodărie și cu privire la sursele informațiilor folosite în producerea de venituri bănești ți în natură.

Chestionarul cuprinde un număr de 6 variabile independente și 10 întrebări, dintre care 2 întrebări cu variante pre-definite de răspuns, 7 întrebări semi-deschise care oferă posibilitatea respondenților de a face completări proprii și în finalul chestionarului o întrebare deschisă, unde cetățenilor li se solicită să menționeze sursa/sursele de proveniență pentru informațiile folosite la producerea de venituri, fie ele bănești sau în natură.

Variabilele independente le-am introdus în chestionar din dorința de a afla câteva caracteristici ale populației cărora adresez întrebările și implicit ale persoanelor care manifestă un interes direct în a fi parte a proiectului meu.

Am considerat relevante cinci variabile : numărul de membrii, vârsta, nivelul lor de pregătire, ocupația și sursele de informare.

Astfel, am constatat că eșantionul chestionat, deși a fost construit aleatoriu, are o distribuție relativ echilibrată pentru majoritatea grupelor de vârstă. Tinerii până în 14 ani reprezintă 17% din eșantion, grupa de vârstă 15 – 64 de ani – 50%, iar grupa 65 de ani și peste – 23%. Cel mai bine reprezentat este grupul persoanelor adulte : 15 – 64 de ani (50%) urmat de intervalul persoanelor cu vârsta peste 64 de ani (23%), iar populația tânără fiind cea mai puțin implicată în tematica propusă, fără însă a avea un dezinteres major. Îmbucurător este faptul că tinerii până la 14 ani și-au arătat disponibilitatea de a se implica și au furnizat date pertinente la întrebările din chestionar.

Numărul de membrii ai gospodăriei pentru eșantionul propus variază de la 1 membru până la 5 membrii, iar din analiza statistica a acestor rezultate, cea mai mare pondere o au gospodăriile cu 3 membrii, iar în urma aplicării unei medii ponderate putem trage concluzia ca gospodăriile au în medie 3 sau 4 membrii.

Nivelul de pregătire al populației din comunitatea rurală investigată s-a dovedit a fi foarte divers, cuprinzând întreaga paletă a studiilor absolvite. Cea mai consistentă categorie este cea a absolvenților de 10 – 12 clase (învățământ profesional și liceal) – 56% ; urmează locuitorii care au terminat 4 – 8 clase (învățământul primar și gimnazial) – 24%, din care preponderent este totuși învățământul general, iar cu o proporție oarecum surprinzătoare, cetățenii cu studii superioare – 20%, la doar 4 procente distanță de locul 2. În ceea ce privește persoanele care au studii în desfășurare, acestea reprezintă doar 20% din totalul celor componente în cele 20 de gospodarii, mai exact 10 persoane din totalul de 60.

În ceea ce privește ocupația persoanelor chestionate, putem observa ca la egalitate persoanele pensionare sunt și cele angajate, având fiecare o proporție de 43%. Dintre persoanele cu un loc de muncă 53% activează în domeniu agro-alimentar. Din analiza statistică mai putem remarca faptul ca 9% din persoanele chestionate nu au un loc de munca și din aceiași analiză doar 4% sunt elevi sau studenți fără un loc de muncă

În ceea ce privește răspunsurile persoanelor chestionate privind media venitului lunar, pot trage concluzia că venitul este de aproximativ 600 lei/persoană. Acest venit nu este întotdeauna sub formă bănească, o parte din el fiind în natură.

Numărul și tipurile de animale sunt foarte variate de la o gospodărie la alta, însă în toate gospodăriile sunt păsări într-un număr mediu de 15 capete. Pe următorul loc se află porcinele cu o pondere de 60%, urmate de bovine, caprine și ovine în 30%, 25% respectiv 10%, iar pe ultimul loc se situează cabalinele care se regăsesc în 5% din gospodării.

Chestionarul a respectat distribuția generală, a nivelului rural în ceea ce privește ocupația, venitul mediu lunar și nivelul de educație. Așa cum se poate constata din corelarea grupelor de vârstă, s-a păstrat o proporție ridicată a persoanelor apte de muncă, deoarece acestea sunt cele de la care provine cea mai mare pondere din venitul gospodăriei.

Pentru a studia interesul pentru confort în ceea ce privește racordarea la apă curentă și canalizare a gospodăriilor, îmbunătățiri prezente în aria de aplicare a chestionarului, am observat că acesta nu este foarte ridicat, doar 30% din gospodării erau racordate la ambele utilități, 60% din gospodării erau racordate doar la apă curentă și, surprinzător, 10% nu sunt racordate la niciuna dintre utilități.

Suprafața terenului deținut de o gospodărie ne poate arăta dacă aceasta poate produce doar pentru autoconsum sau dacă poate produce și pentru a comercializa. În acest sens am analizat răspunsurile la întrebarea 8 din chestionar, iar aria terenului variază de la 0,3 hectare până la 10 hectare, 60% dintre gospodării deținând o suprafață de peste 5 hectare, suprafața care ar putea fi valorificată comercial.

Practicile de informare curentă a populației dau o imagine complexă asupra interesului locuitorilor față de aspecte care au un impact direct asupra activității lor din care provine cea mai mare parte a veniturilor, dar și în ce măsură știu să acceseze datele care sunt relevante din cât mai multe surse și cât mai calitative.

Rezultatele privind principala sursă menționată de respondenți este transmiterea informațiilor pe cale orală de regulă sau scrisă din generație în generație, aceasta reprezentând cel mai la îndemână instrument de informare pentru cetățenii din mediul rural chestionat, căci 33% din eșantion a bifat această variantă. Pe următoarele locuri, la distanță procentuală mică se numără televizorul/radioul și internetul, care sunt frecvent citite în scopul informării, de un procent semnificativ dintre săteni: 17% respectiv 20% ; consultarea și dezbaterea de probleme între locuitori este de asemenea o sursă la care apelează prima dată 15% din respondenți.

Folosirea cunoștințelor acumulate în domeniul agro-alimentar și informațiile regăsite în ziare, publicații sau cărți ocupă un loc mai modest, acestea fiind preferate de 10%, respectiv 5% din respondenți – un procent mic, comparabil cu cel al altor surse.

Menționarea surselor ca internet-ul și ziarul sau publicațiile este un lucru care poate însemna că și în mediul rural sursele mass-media și electronice de informare și pentru comunicare tind să surclaseze sau să înlocuiască discuția față în față, chiar și în comunitățile unde « fiecare se cunoaște cu fiecare », cum este comunitatea în care am aplicat chestionarul, tendință de care orice campanie de informare trebuie să țină seama.

Trebuie observat faptul că niciuna din persoanele chestionate nu a menționat ca sursa de informare consultanța sau campaniile de informare locale.

Un alt element semnificativ scos la iveală de această variabilă independentă este că în cele 20 de gospodării selectate pentru a participa la chestionar, marea majoritate a populației apelează la surse multiple de informare (95%) și doar 5% din cetățeni preferă un singur mediu de informare – în special televizorul și cunoștințele transmise din generație. Cel mai adesea populația utilizează 3 surse (35%) sau 2 surse de informare (30%). Însă într-o proporție de 10% din cetățenii înțeleg să folosească mai mult de 4 canale de comunicare (5 surse).

Aspectele constatate pot fi un semnal al dorinței și disponibilității comunității de a-și îmbogății cunoașterea, astfel că prin campanii bine orchestrate populația poate fi atrasă spre a-și dezvolta activitatea într-o activitate comercială, productivă și profitabilă.

Dacă practicile de informare în general ale cetățenilor chestionați par a fi destul de bine conturate, atunci când sunt chestionați în mod direct despre noțiuni de comercializare a produselor agro-alimentare produse în gospodărie, răspunsurile oferite arată carențe serioase în cunoașterea lor – deși le-ar putea influența viața de zi cu zi în mai bine. Astfel, 68% nu știu decât foarte puține lucruri despre această noțiune, 22% se declară neinteresați cu toate că produc mai mult decât pot consuma, iar produsele în excedent sunt folosite ca troc pentru alte produse și doar 10% declară că sunt informați și ca și-ar dorii să facă ceva în acest sens.

Mai bine de jumătate din cei chestionați (60%) opinează că sunt interesați doar într-o oarecare măsură de o informare mai coerentă și mai bine organizată privind aceste lucruri – ceea ce întărește cele afirmate anterior, întrucât aici se regăsesc foarte puțini din respondenții care s-au declarat bine informați, majoritatea fiind dintre cei care au recunoscut că dețin puține cunoștințe privind subiectul abordat.

Dacă datele culese până acum s-au referit la opiniile respondenților, am urmărit să evidențiez și acțiunile concrete pe care le-au întreprins membrii comunității pentru a informa locuitorii vizavi de posibilitățile de intrare în piața comercială cu ajutorul fondurilor nerambursabile având în vedere venitul foarte mic pe cap de locuitor și am observat că în perioada 2012-2015 nu s-a făcut nicio campanie locala, publică de acest fel, iar pe teritoriul județului Călărași sunt doar doua firme de consultanță în domeniu la care nu a apelat nicio persoana intervievată în chestionar.

Majoritate a recunoscut că nu au solicitat direct niciodată unei instituții astfel de informații (85%). Totuși au existat și persoane care au ales să se documenteze și pentru aceasta să apeleze la instituții abilitate, deși într-un procent mic, de 15%. Solicitările cele mai dese se pare că au fost adresate autorităților publice locale (fiind menționați : primăria, primarul).

Cea mai mare parte a cetățenilor se declară convinși că o bună informare despre mediul în care trăiesc ei și familiile lor le-ar putea îmbunătăți viața (93%), printre aceștia regăsindu-se în principal cei care au adresat solicitări în acest sens unor instituții. Un mic procent de 5% au oferit însă un răspuns negativ.

2.3 Conturarea profilului consumatorului de informații, raportat la cele doua studii

În ceea ce privește factorii luați în considerare în conturarea profilului consumatorului de informații aceștia sunt: vârsta, gradul de educație, ocupația, veniturile și interesul pentru confort și informare. Acești factori fac parte din categoria celor demografici și comportamentali.

Se vede, așadar, un interes destul de pronunțat pentru transformarea activității agricole de subzistență într-una comercială la locuitorii din spațiul rural. Un prim motiv ar fi acela că se pune un accent din ce în ce mai pronunțat pe calitatea produselor agricole, această atribuită câștigă din ce în ce mai mult teren. Un alt motiv se referă la faptul că se investesc fonduri considerabile din partea Uniunii Europene în finanțarea nerambursabila a activităților din acest sector, iar acest tip de activități sunt în strânsă legătură cu cele ale zonei rurale. Drept urmare, încadrarea consumatorului de informații din zonele rurale într-o tipologie reprezintă un pas spre conturarea unui profil al consumatorului de informații din agricultură.

Privind în ansamblu toate combinațiile de variabile independente care își exercită influențe asupra variabilelor dependente, se observă cum 3 variabile anume sunt cele care conturează profilul consumatorului de informații în agricultură, indiferent de zona studiată – vârsta, venitul mediu lunar pe persoană și gradul de educație.

Profilul consumatorului de informații în agricultură este cuprins în tabelul ce urmează:

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Acest capitol cuprinde esența tuturor analizelor efectuate și prezintă profilul consumatorului de informații în agricultură, raportat la cele două studii efectuate. Întru-cât rezultatele analizelor efectuate nu au evidențiat o semnificație deosebită a variabilelor privind consumatorul am putut extrage o concluzie unică, fără a face departajare între persoanele chestionate în studiul de caz și locuitorii din mediul rural într-o abordare generalistă.

Într-o definire – pe cât de sumară și tot pe atât de informală, de inexactă – se poate spune că informația se constituie într-o reprezentare a realității actuale, dar și a reflecției și proiecției, operații tipice intelectului uman, prin intermediul unui set bine precizat și structurat de simboluri. Informația nu este nici conținut (ci stările unui sistem pot fi asimilate cu acesta), nici agent (ci semnalele transmise printr-un canal pot fi asimilate cu acesta), nici proprietate, nici proces, nici instrucțiune și nici metodă, ci informația se constituie într-o categorie de sine stătătoare, având o existență abstractă și subtilă – adică nematerială – categorie care este reflectată de stări, semnale și constituie un element esențial în procesul cunoașterii.

Cunoașterea devine componenta numărul unu a dezvoltării economice, iar perioada contemporană, se spune că lumea intră într-o noua eră numită "Economia cunoașterii”. Economia cunoașterii este definită prin utilizarea cunoștințelor pentru a genera valori tangibile și intangibile. Aceste cunoștințe se pot utiliza de către sistemele de asistare a deciziilor în diverse domenii și de a genera valori economice, economia cunoașterii fiind posibilă și fără tehnologie.

Alta decât economiile agricole intensive și economiile forței de muncă intensivă, economia mondială este în tranziție la o "economie a cunoașterii", ca o extensie a unei "societăți informaționale", în era informațională condusă de inovare.

Economia bazată pe cunoaștere este un concept relativ recent despre care s-a menționat prima data în 1994, un mod nou de abordare a economiei actuale care, din punctul meu de vedere, consider că va ajuta România să evolueze mai rapid și să ajungă din urmă națiunile mai dezvoltate. Cunoașterea împreuna cu informația reprezintă principalele forțe ale economiei moderne.

România, comparativ cu cea mai mare parte a țărilor componente UE, este o țară a resurselor și mai puțin a performanțelor în sectorul economic. Cercetarea românească, a calculat că țara noastră va putea atinge nivelul mediu de performanțe al economiilor țărilor vestice la palierul anului 2030, iar atunci, România, va fi capabilă să recupereze marile derapaje istorice determinate de startul întârziat al procesului de industrializare, cele două războaie mondiale, cele șase reforme agrare, aproape o jumătate de secol de comunism și reactivarea capitalismului pe rudimente ale proprietății private.

Pentru a putea contura profilul consumatorului de informații trebuie menționați producătorii de informații, canalele prin care informația ajunge la consumator și nu în ultimul rând enumerarea și numirea acestor consumatorilor de informații, fără de care piața nu ar exista, aceștia reprezentând cererea, iar oferta venită din partea producătorilor trebuie să satisfacă nevoile cantitativ și calitativ la un preț decent.

Prima componentă, producătorii informației, sunt reprezentați de institute sau centre de cercetare-dezvoltare, instituțiile de învățământ superior acreditate sau structuri ale acestora și unitățile și instituțiile de drept privat. Analizând veriga reprezentată de institutele naționale de cercetare-dezvoltare am desprins faptul că numele a cinci institute de cercetare științifică din România apare în mai mult de 100 de publicații de specialitate clasificate de Institutul pentru Știința Informării – Philadelphia și doar trei dintre acestea au fost citate de peste 1.000 de ori în acest sistem.

Mai putem pune accentul pe faptul că se alocă un procent foarte mic din buget în domeniul cercetării-dezvoltării, iar rezultatele negative ale acestor decizii nu încetează să apară, consumatorii actuali și potențiali de informații în domeniul agriculturii ai țării noastre fiind slab informați și la curent comparativ cu cei din țările mai dezvoltate din punct de vedere economic, care aloca resurse mai mari în acest domeniu. Acest lucru privește atât institutele de cercetare cât și unitățile de învățământ superior acreditate.

Consumatorii de informații în domeniul agriculturii sunt reprezentați de gospodăriile țărănești, fermierii, societățile comerciale din acest sector și fabricile, iar nu în ultimul rând, absolvenți de studii superioare în domeniu, cu spirit antreprenor care doresc să-și aloce timpul într-o afacere proprie cu profil agricol.

Cea mai mare cerere de informații provine de la fermierii activi, aceștia fiind într-o continuă tendință de evoluție și inovare.