Eco Si Bioeconomia Realitati, Provocari, Solutii
Eco- și BioEconomia – realități, provocări, soluții
Cuprins
1. EcoEconomia
1.2. O succintă analiză a situație actuale din România
1.3. Eco-economia – o soluție pentru un viitor durabil
1.4. Eco-economia – o provocare extraordinară
1.5. Ecoeconomia și sustenabilitatea
1.6. Restructurarea economiei
2. BioEconomia
2.1. Teoria bioeconomică – Considerații generale
2.2. Politica europeană în domeniul bioeconomiei
2.3. Punerea în practică a bioeconomiei (transsectoriale)
2.4. Instrumentele de guvernanță pe mai multe niveluri și subsidiaritatea
2.5. O bioeconomie durabilă
2.6. Exemple regionale și instrumente de finanțare.
2.7. Concluzii
3. Bibliografie
ECOECONOMIA
Concepte si paradigme despre ecoeconomie
Eco-economia (economia ecologică) este un concept propus de Lester Brown, care se referă la o economie care se poate dezvolta pe termen lung fără a afecta propriul sistem suport (mediul).
Lester Russell Brown este un analist de mediu care a scris mai multe cărți pe tema problemelor globale de mediu. Este fondator și președinte al Institutului de Politică Planetară, organizație de cercetare non-profit din Washington, D.C. El a introdus conceptul de Eco-economie, într-o carte publicată în 2001, Eco-Economy: Building an Economy for the Earth.
În data de 11 mai 2010 Lester Brown a fost ales membru de onoare din străinătate al Academiei Române.
O radiografie, fie ea și insuficient de amănunțită a economiilor naționale arată clar că acestea există, funcționează și evoluează în cadrul unui mediu multiplu social național și internațional, și mediul natural național și internațional, la care se mai pot adăuga mediile politice, cele culturale și cele morale. Aceasta înseamnă că economia reprezintă una din componentele de bază ale societății umane și funcționează numai în cadrul acesteia. Legăturile mutuale dintre economie și mediul natural înconjurător s-au născut odată cu societatea omenească și economia ei. Ele s-au înmulțit numeric, s-au diversificat și schimbat structural și calitativ odată cu și pe măsura evoluției societății omenești. Interacțiunea dintre om (oameni) și natură, multitudinea de relații și corelații în care această interacțiune s-a concretizat și se concretizează, s-au manifestat și se manifestă, au dat conținut unor ramuri și subramuri noi ale cunoașterii științifice și unor genuri specifice de activități umane. Însăși munca omenească a reprezentat întotdeauna, reprezintă astăzi și va reprezenta și în viitor un subsistem de relații, un proces între om și natură, proces în care omul mijlocește, reglementează și controlează prin propria sa activitate schimbul de substanțe, de materie și energie dintre el și natură. Una dintre ramurile cunoașterii care se conturează tot mai vizibil î nultima parte asecolului al XX-lea și mai ales la începutul veacului nostru este ecoeconomia.
Din câte se pare, expresia, denumirea de “eco-economie” aparține savantului american Lester R. Brown. El a intitulat una din lucrările sale fundamentale“ECO-ECONOMIE.
”Crearea unei economii pentru planeta noastră”, lucrare care a văzut lumina tiparului în Statele Unite ale Americii în anul 2001, în același an, această cartea a apărut în limba română, la Editura Tehnică din București.
Etimologic vorbind, eco-economia își are rădăcina în grecescul OIKOS care desemnează casă, gospodărie casnică, habitat, cetate. De altfel, eco-economia care este sinonimă cu economia ecologică este expresia recunoașterii existenței unui subsistem rezultat din interacțiunea multiplă, obiectivă dintre două realități – realitatea economică și realitatea ecologică.
Semnificativ este, de aceea, și faptul că economia și ecologia au aceeași rădăcină. După cum se știe economia își are înainte mergătorul în oikonomia cuvânt compus din OIKOS și NOMOS acesta din urmă însemnând lege. Rădăcinile ecologiei sunt tot două cuvinte grecești – oikos și logos, acesta din urmă însemnând știință, discurs, cuvântare, ordine.
Cunoașterea noastră se va întregi și se va apropia de conținutul disciplinei pe care o cultivăm – eco-economia – prin extinderea cercetării asupra raporturilor dintre sistemul ecologic și cel economic precum și a raporturilor existente între știința ecologică și știința economică.
De altfel, bibliografia obiectului oferă cititorului interesat numeroase exemple care dovedesc că asemenea demersuri s-au întrepătruns încă mai de mult și succesele sunt din ce în ce mai vizibile. Fără îndoială, economia reală (sistemul economic) și ecosistemul (mediul natural înconjurător), în calitatea lor de părți constitutive ale realității obiectual-naturale își au propriul lor statut ontologic și deci mișcarea – funcționarea și evoluția lor este guvernată de legile universului natural și de propriile lor legi (legile specifice). Aceste părți își au independența și autonomia lor relative. Economia reală cuprinde în structura și conținutul său ansamblul forțelor productive, ansamblul relațiilor ce se statornicesc între oameni în cadrul activităților economice.
Cele două ansambluri – forțele productive și relațiile economice – privite în unitatea și acțiunea lor constituie ceea ce specialiștii numesc modul de producție sau sistemul economic în accepțiunea largă a termenului. La rândul său, sistemul ecologic global reprezintă ansamblul biocenozei și al biotopului. Nu întâmplător cele două sisteme – sistemul ecologic și sistemul economic – constituie obiectul unor ramuri distincte ale științei: știința ecologiei și știința economiei, sisteme au capacitate de autoconservare, de autogenerare și de autoprogres.
Ultima lucrare a lui Lester Brown – Plan B 3,0 – este încununarea unei activități de peste trei decenii a autorului – consacrate problemelor globale ale omenirii, ale conflictului care a apărut, în special pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, între societatea umană, respectiv civilizația industrială și mediul ambiant.
Problema a fost abordată, de o manieră frontală și dramatică încă din anii 70 – 72, devenind publică odată cu apariția primului raport al Clubului de la Roma, realizat de un colectiv de cercetători de la Massachusets Institute of Technology, din Boston, sub coordonarea profesorului Dennis Meadows – pe baza unui model matematic al economiei mondiale, realizat de prof. Jay Forrester, de la același institut. Concluziile raportului Meadows, intitulat „Limitele creșterii”, arătau conflictul care a apărut între dezvoltarea civilizației industriale, aflată într-o creștere dinamică, fără precedent, și resursele limitate ale planetei, pe care se sprijină această dezvoltare. Totodată, erau evidențiate efectele în plan calitativ ale proceselor de deteriorare ale mediului și mai ales ale poluării factorilor de mediu – apă, aer, sol. Problema fundamentală – considerau autorii, constă în analiza procesului creșterii într-un sistem finit – cum este sistemul economiei mondiale. În asemenea sisteme trebuie să existe unele restricții care să oprească creșterea exponențială („bucle negative de conexiune inversă”). Analizând cinci factori pe care se bazează sistemul economiei mondiale – populația, resursele naturale, producția industrială, producția agricolă și poluarea – autorii au constatat că doi dintre aceștia reprezintă bucle pozitive de conexiune inversă – și anume creșterea exponențială a populației și cea a producției materiale – iar trei ar reprezenta buclele negative – poluarea, epuizarea resurselor naturale și foametea. În cursul istoriei, tehnologia a slujit pentru slăbirea presiunii buclelor negative. Până acum, slăbirea presiunii buclelor pozitive nu a format obiect de preocupări. Autorii propun, de aceea, în fața presiunii tot mai periculoase a acestor factori – promovarea unor constrângeri de libertate asupra proceselor creșterii demografice și economice. De aceea, ei și-au intitulat raportul „limitele creșterii”, subliniind că nu este vorba de o opoziție oarbă împotriva progresului, ci de opoziție împotriva progresului orb”, iar în condițiile date „a nu face nimic, înseamnă mărirea riscului de prăbușire”. Totodată, ei subliniau încă un aspect, și anume că, „procesul de creștere economică, așa cum se desfășoară el astăzi, lărgește inexorabil decalajul absolut dintre națiunile bogate și cele sărace ale globului, citând proverbul – „bogatul devine mai bogat, iar săracul face copii”.
La apariția sa, raportul Meadows a provocat reacții diverse, uneori violente, de contestare – atât în lumea științifică cât și în cea politică. Alte rapoarte ale Clubului de la Roma ca și alte studii apărute ulterior au introdus unele corecții și abordări suplimentare la raportul Meadows.
Astfel, raportul – „Omenirea la răspântie”, coordonat de Mihajlo Mesarovici și Eduard Pestel – introducea în analiză conceptul de „creștere organică”, care ar atenua, în timp, efectele „creșterii exponențiale” a populației.
Cel de-al patrulea raport al Clubului de la Roma – coordonat de Dennis Gabor și Umberto Colombo – intitulat „Să ieșim din epoca risipei” sublinia caracterul nerațional al risipei de resurse specific „societății de consum”.
Un studiu coordonat de prof. Häfele (Austria) sub egida Institutului Internațional pentru Analiza Sistemelor Aplicate intitulat „Energia într-o lume finită” sublinia faptul că ne aflăm într-o fază de tranziție privind resursele energetice, când omenirea va face trecerea de la resursele fosile spre cele regenerabile.
Raportul coordonat de Ian Tinbergen, intitulat „Restructurarea ordinii internaționale”, sublinia gravitatea decalajelor de dezvoltare economică din lume, nevoia deplinei și completei emancipări economice a țărilor din lumea a III-a – pentru echilibrul necesar al economiei mondiale – subliniind că făurirea unei „ordini umanist-socialiste” – este condiția unei vieți demne și a unei bunăstări modeste pentru toți cetățenii lumii.
Un studiu al Fundației Bariloche (Argentina), „Catastrofă sau o nouă societate” – un model latino-american al lumii, subliniind nevoia, ca țel final, a unei lumi eliberate de subdezvoltare și mizerie – consideră că „deteriorarea mediului fizic este rezultatul organizării sociale bazate în mare măsură pe valori distructive”.
Raportul întocmit de Vasili Leontief, în 1977, la cererea ONU – intitulat „Viitorul economiei mondiale” – referitor la propuneri pentru cel de-al treilea deceniu al dezvoltării – conchide că reducerea decalajelor dintre țările sărace și cele bogate presupune îmbinarea a două cerințe – în primul rând – profunde transformări de ordin social, politic și instituțional în țările în curs de dezvoltare și în al doilea rând – schimbări importante în ordinea economică.
ONU a organizat un prim summit mondial consacrat mediului în 1972, la Stockholm, imediat după apariția primului raport al Clubului de la Roma. Atunci, reacția reprezentanților țărilor slab dezvoltate a fost vehementă, considerând inacceprabilă pentru ele formula stopării creșterii economice în lume. Iar în legătură cu problema poluării, un reprezentant asiatic a afirmat că cea mai gravă formă a poluării este sărăcia!
Ulterior, ONU a patronat un studiu al unei comisii coordonate de fostul cancelar german Willy Brandt intitulat „Nord – Sud – un program pentru supraviețuire” – publicat în 1980 și un raport al comisiei mondiale pentru mediu și dezvoltare – creată de Adunarea Generală a ONU din 1983 și prezidată de fostul prim-ministru norvegian – Gro Harlem Brundtland, intitulat „Viitorul nostru al tuturor”, care constata că „noi împrumutăm de la generațiile care vor veni un capital ecologic, știind precis că nu-l vom putea nicicând restitui”. Ele vor avea dreptul să ne reproșeze că am fost așa de risipitori, dar nu vor putea niciodată să recupereze ceea ce le datorăm. Acționăm astfel pentru că noi nu avem de dat socoteală nimănui: generațiile viitoare nu votează, nu au nici o putere politică sau financiară,nu se pot ridica împotriva generațiilor noastre”.
În acest context, Lester Brown a pus bazele, în 1974, unui institut consacrat studierii probleman – Gro Harlem Brundtland, intitulat „Viitorul nostru al tuturor”, care constata că „noi împrumutăm de la generațiile care vor veni un capital ecologic, știind precis că nu-l vom putea nicicând restitui”. Ele vor avea dreptul să ne reproșeze că am fost așa de risipitori, dar nu vor putea niciodată să recupereze ceea ce le datorăm. Acționăm astfel pentru că noi nu avem de dat socoteală nimănui: generațiile viitoare nu votează, nu au nici o putere politică sau financiară,nu se pot ridica împotriva generațiilor noastre”.
În acest context, Lester Brown a pus bazele, în 1974, unui institut consacrat studierii problemelor globale, „World Watch Institute”, care a devenit unul din centrele de monitorizare ale acestor probleme, publicând sistematic studii asupra unor teme actuale, privind procesele de consum irațional al resurselor și de deteriorare a factorilor de mediu („Energia – problema conservării”, douăzeci și două de dimensiuni ale problemei populației”; „două fațete ale subnutriției”; „extinderea deșeurilor – mâna omului”, „pierderea de pământ fertil”; „dispariția speciilor”; „recuperarea , reutilizarea, reciclarea – primii pași spre o societate durabilă”;”limitele orașelor – constrângeri necesare ale creșterii urbane”; „poluarea aerului, ploile acide și viitorul pădurilor”; „apa – reconsiderarea gospodăririi într-o epocă de restricții” etc.). Din 1984, World Watch Institute , sub coordonarea lui Lester Brown, a început publicarea unor rapoarte anuale, intitulate „Starea lumii” („State of the World”), grupând cele mai semnificative studii, bazate pe un bogat material documentar, materiale statistice și de sinteză publicate de organisme ONU (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, FAO, UNEP, OMC etc.) ca și de agenții și departamente americane, japoneze, europene etc.).
Meritul lui Lester Brown și al colectivului său de la World Watch a fost, pe de o parte, urmărirea sistematică, continuă a evoluției acestor probleme și consacrarea necesității de „asigurare a unei dezvoltări durabile, pe baza capacității de adaptare a sistemelor sociale și economice la schimbările ce au loc în domeniul resurselor naturale”. Ca motto al orientării studiilor sale, Lester Brown sublinia: ”nici optimismul nefundamentat, nici pesimismul necuvenit nu pot constitui o bază solidă pentru elaborarea politicilor. Doar realismul poate constitui o asemenea bază”. Pledând pentru promovarea studiilor interdisciplinare, el a subliniat nevoia îmbinării cercetărilor economice cu cele ecologice, lucru nelipsit de dificultăți; „ecologiștii consideră specializarea un risc, în timp ce economiștii sunt înclinați să o considere ca o virtute. Ecologiștii privesc lumea în termene ciclice, ca ciclul hidrologic sau al carbonului; economiștii sunt mai mult tentați să o privească în termenii unei continue creșteri exponențiale. Ecologiștii caută soluții care pot fi susținute pe termen lung, economiștii sunt mai interesați în maximizarea profiturilor pe termen scurt”.
Lester Brown este unul din cercetătorii care au contribuit la definirea conceptului de dezvoltare durabilă: „Durabilitatea (Sustainability) este un concept ecologic cu consecințe economice”. „O societate durabilă este cea care își modelează sistemul economic și social, astfel încât resursele naturale și sistemele de suport ale vieții să fie menținute”. ”Economia mondială s-a dezvoltat pe o cale care este de nesusținut”. „Componentele esențiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt clare. Ele includ stabilizarea populației, reducerea dependenței de petrol, dezvoltarea resurselor de energii regenerabile, conservarea solului, protejarea sistemelor biologice ale pământului, reciclarea materialelor”.
În 1995, Lester Brown a vizitat România cu prilejul publicării în limba română a studiului său „Cine va hrăni China în secolul XXI”, în care Lester Brown sublinia importanța asigurării hranei pentru o populație în creștere a planetei, în timp ce se prefigurează o plafonare a producției agricole. Studiul de caz privind China pornea de la o constatare, dacă până în anii 90’ China era unul din marii exportatori de cereale, de atunci – China a devenit unul din marii importatori (al doilea, după Japonia), ca urmare nu numai a creșterii populației, ci mai ales a creșterii consumului acesteia – urmare a creșterii economice spectaculoase a Chinei, după anii 80. În plus, la nivel mondial, dacă s-au putut constata efectele pozitive ale „revoluției verzi” – declanșată în anii 50, ai secolului trecut – bazate pe patru factori : extinderea agriculturii intensive de tip industrial, extinderea irigațiilor, folosirea îngrășămintelor și tratamentelor chimice (pentru combaterea dăunătorilor) și rezultatele cercetărilor genetice (hibrizi de mare productivitate), din anii 90, cei patru factori au devenit limitativi: agricultura intensivă a dus la accentuarea fenomenelor de eroziune a solului; irigațiile nu se mai pot extinde – se impun chiar limitări – datorită lipsei resurselor de apă; față de folosirea de chimicale au apărut reacții de respingere – căutându-se promovarea de produse ecologice, iar în materie de cercetări genetice nu au mai apărut rezultate spectaculoase ca cele ale apariției hibrizilor din anii 50.
Din anul 2000, Lester Brown a părăsit Institutul World Watch, pe care l-a creat în 1974 (cu care a rămas însă în relații de colaborare) și a creat un institut nou Earth Policy Institute (Institutul pentru politica planetei Pământ).
Cartea manifest a lansării noului institut a fost Ecoeconomia, având ca subtitlu . „Crearea unei economii pentru planeta noastră”.
Lester Brown motivează demersul său și tematica volumului-manifest prin câteva sublinieri:
„S-a creat o economie care este total nesincronizată cu ecosistemul de care depinde”.
„Teoria economică și indicatorii economici nu explică modul în care economia subminează și distruge sistemele naturale ale planetei”.
„O economie suportabilă pentru mediu – o ecoeconomie – impune stabilirea cadrului de formulare a politicii economice pe baza principiilor ecologiei, iar economiștii și ecologiștii să lucreze împreună pentru a modela noua economie”.
„La intrarea în secolul al XXI-lea, economia noastră distruge treptat sistemele sale de suport, consumându-și mijloacele fixe ale capitalului natural. Cererile economiei în dezvoltare, așa cum este ea acum structurată, depășesc producția naturală durabilă a ecosistemelor”.
„Transformarea economiei noastre distructive de mediu într-una care poate susține progresul depinde de o revoluție, ca aceea generată de Copernic, în mentalitatea noastră economică, de recunoaștere a faptului că economia este parte a ecosistemului planetar și că ea poate asigura progresul doar dacă va fi restructurată astfel încât să devină compatibilă cu el”.
„O cale de remediere a situației ar fi ca specialiștii mediului și economiștii să lucreze împreună pentru a calcula costul distrugerii climei, al ploilor acide și al poluării aerului”… pentru a înțelege „cum să restructurăm economia globală în vederea restabilirii unui echilibru stabil între economie și ecosistemul pe care este plasată”.
„Problema nu este cât de mult va costa realizarea acestei transformări, ci cât de mult ne va costa dacă eșuăm în a o rezolva”.
În fine, L. Brown citează constatarea unui vicepreședinte al companiei Esso: „Socialismul a colapsat din cauză că nu a permis ca prețurile să spună adevărul economic. Capitalismul poate colapsa din cauză că nu permite ca prețurile să spună adevărul ecologic”.
Produsul următor al lui Lester Brown, sub egida noii sale instituții Earth Policy Institute – Planul B – „pentru salvarea unei planete sub presiune și a unei civilizații în impas” – care a cunoscut , până acum, două volume, ambele publicate și în limba română de Editura Tehnică, caută să dea răspuns și să sugereze soluții la problemele ridicate în Ecoeconomia. Lansarea celui de-al doilea volum – Planul B 2.0, în limba română, a avut loc, în toamna anului 2006, în prezența autorului, la puțin timp după lansarea variantei originale (în limba engleză) – în clădirea Parlamentului European de la Bruxelles.
Planul B își propune să sugereze unele soluții posibile pentru depășirea crizei iminente dacă „nu se schimbă nimic” (adică menținerea tendințelor actuale – Planul A) care ar duce, inevitabil, la accelerarea declinului economic, răspândirea foametei, creșterea neliniștii, creșterea afluxului de refugiați ecologici, creșterea populației și a conflictelor politice.
Direcțiile principale de acțiune sugerate vizează – eradicarea sărăciei și stabilizarea populației; refacerea pământului; (a pădurilor, a solurilor, satisfacerea nevoilor de apă, regenerarea resurselor naturale de pește, protejarea biodiversității); asigurarea hranei unei populații în creștere; stabilizarea climei, proiectarea de orașe durabile; construirea unei noi economii.
Volumul al treilea – Plan B 3.0 – subliniază, în primul rând agravarea tuturor problemelor menționate în volumele anterioare:
– deteriorarea securității energetice și alimentare ;
– schimbările climatice, efectele creșterii temperaturii (a încălzirii globale) – topirii ghețarilor și creșterii nivelului oceanului planetar;
– acutizarea problemei surselor de apă;
– sistemele naturale în pericol (defrișările de păduri; pierderi de sol fertil; de la pășuni – la deșert; restrângerea resurselor de pește; dispariția de plante și animale);
– efectele marilor decalaje economice.
Încă din volumul 2, Lester Brown constata efectele unui fenomen, altminteri, pozitiv: creșterea economică dinamică a Chinei, a Indiei și a altor țări slab dezvoltate. Concluzia sa reluată și în cel de-al treilea volum – este că ”modelul economic occidental – bazat pe combustibil fosil, centrat în jurul automobilului și care reflectă o economie risipitoare – nu poate funcționa pentru China. Iar, dacă el nu va funcționa pentru China, atunci nu va funcționa nici pentru India și nici pentru celelalte trei miliarde de oameni din țările în curs de dezvoltare. Și, într-o economie mondială caracterizată de tendințele de integrare, în care cu toții depindem de aceleași resurse – cereale, petrol și oțel – el nu va mai funcționa nici pentru țările industrializate”.
Planul B 3.0 sugerează patru scopuri:
– stabilizarea climei;
– stabilizarea populației;
– eradicarea sărăciei;
– refacerea ecosistemelor Pământului.
Planul pentru stabilizarea climei are trei componente:
– eficientizarea consumului de energie;
– dezvoltarea de surse reînnoibile de energie;
– extinderea zonelor împădurite, interzicerea despăduririlor și plantarea de miliarde de copaci, pentru a menține carbonul în sol.
L. Brown a sugerat și un posibil buget anual – la nivel mondial – pentru a atinge cele două mari obiective – obiective sociale de bază pentru combaterea sărăciei, asigurarea accesului la educație și eradicarea analfabetismului, servicii medicale de bază și controlul reproducerii – planificarea familială – care ar necesita circa 70 miliarde dolari – și obiective privind refacerea Pământului – pentru reîmpădurirea pământului, pentru protejarea humusului, refacerea pădurilor, regenerarea resurselor naturale de pește, protejarea biodiversității biologice, refacerea nivelului pânzei freatice – care ar necesita circa 95 miliarde dolari – deci, în sumă, cele două programe – circa 165 miliarde dolari.
Cheltuielile militare, la nivel mondial însumează circa 975 miliarde dolari, din care – jumătate revin SUA. Deci, ar exista resurse pentru un program susținut, la nivel mondial, de promovare a unor măsuri concrete de combatere a sărăciei și de stopare a fenomenelor de degradare a mediului. Ar fi suficientă reducerea cu mai puțin de 20% a cheltuielilor militare actuale!
Este necesară, în primul rând voința politică și promovarea unei acțiuni conjugate, de cooperare internațională, în acest scop!
Lester Brown conchide: „salvarea civilizației nu este un sport fără spectatori. Fiecare dintre noi are un rol principal de jucat”.
De aceea, el a schimbat titlul volumului B 3.0 (față de varianta B2) într-unul mai activ: „Mobilizare generală pentru salvarea Planetei” (Ion Iliescu, prefața cărții lui Lester Brown – “Planul B – Mobilizarea general pentru salvarea civilizației”).
O succintă analiză a situație actuale din România
În România dezinteresul față de ecologie este elocvent dacă ne gândim că Alianța Partidul Verde Ecologist a obținut sub 1%, că nivelul emisiilor la mașini este efectiv ignorat sau pur și simplu dacă privim gunoaiele abandonate în natură într-o sâmbătă obișnuită. Nici la nivel corporatist situația nu este mai bună, majoritatea companiilor înființând departamente de specialitate doar după apariția obligației legislative în 2005, care prevede amenzi mari. Cunoscând bine decalajul economiei naționale față de media UE, în special al industriei, domenii precum cercetarea, dezvoltarea sau achiziționarea ecotehnologiilor trebuie să devină o prioritate națională. Pe această cale România poate fi printre primile state specializate în noile domenii: fabricarea turbinelor eoliene, a celulelor solare, a hidrogeului și a tuturor surselor de energie alternativă, iar unele meserii vor deveni tot mai căutate: meteorologi, geologi, hidrologi, ecoeconomiști, etc.
Sunt arhicunoscute dificultățile din cadrul negocierilor de la Kyoto, mai ales datorită poziției SUA, dar nici în Europa lucrurile nu stau prea bine, Angela Merkel afirmând că “Rezoluțiile privind protecția climatului nu se vor aplica în Germania, în măsura în care acestea afectează locurile de muncă și investițiile”.
Deși contextul economic mondial este defavorabil, planul propus pe 26 noiembrie de Comisia Europenă atinge 200 mld. euro. Pe scurt, ideea Comisiei este următoarea: rezolvarea problemelor economice prezente și dezvoltarea pe termen mediu. Astfel, devin prioritare dezvoltările în infrastructură, spre exemplu 5 mld. fiind alocați pentru dezvoltarea infrastructurii energetice și de telecomunicații. Țările membre sunt invitate să se focalizeze pe îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor, reducerea TVA pentru produsele și serviciile “verzi”, facilități fiscale pentru încurajarea investițiilor bugetare și private în cercetare-dezvoltare, penetrarea internetului de mare, dar și încurajarea unei inițiative europene privind autoturismul ecologic (‘European green cars initiative’) pentru care efortul financiar va fi de cel puțin 5 mld. euro.
Remarcăm din nou accentul pus pe IMM, Uniunea Europeană repetând deseori în cadrul raportului încurajarea acestora.
În condițiile în care doar necesarul de investiții în rețeaua de apă potabilă este de 4 mld. euro până în 2013, pericolul financiar prezent devine o oportunitate importantă ce se poate fructifica dacă reușim să elaborăm proiecte fezabile.
Pe 5 ianuarie 2009 începe înscrierea în programul “Casa verde” prin care statul finanțează 90% din valoarea de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală sau energie eoliană, dar doar 20.000 dosare fiind aprobate până acum. În condițiile în care circa 1500 firme și-au declarat interesul de a instala astfel de sisteme, urmărirea obiectivelor formulate de Comsia Europeană se poate face la modul cel mai benefic posibil pentru România.
Acestea sunt doar câteva exemple, la care putem adăuga o largă paletă de domenii spre care România trebuie să se îndrepte, pentru multe dintre ele accesul fiind facil, fără a necesita investiții uriașe. Investițiile în energia eoliană încep să capete forma succesului și datorită faptului că pentru bănci acestea reprezintă o garanție cu grad mare de siguranță, element important în această perioadă.
România are în față o mare provocare: trecerea de la industria poluantă a anilor ’70 la o economie verde a deceniului viitor. Fructificarea acestei oportunități este o mostră de management eficient, de calitate.
Eco-economia – o soluție pentru un viitor durabil
Ultimele decenii au adus în atenția opiniei publice și a factorilor de decizie o nouă dimensiune – dimensiunea ecologică. Considerat mult timp o problemă de sine-stătătoare, mediul înconjurător se bucură astăzi de o recunoaștere generală, ceea ce nu înseamnă decât faptul că se acceptă integrarea unui nou aspect, a unei noi dimensiuni în orice activitate umană pentru a preveni situații de dezechilibru care au condus la efecte dramatice, cu multiple costuri economice și sociale.
Economia globală de azi a fost formulată de forțele de piață și nu de principiile ecologiei. Din nefericire, datorită insuccesului în reflectarea costurilor totale ale bunurilor și serviciilor, piața furnizează informații care îi conduc pe piste eronate pe factorii economici decizionali de la toate nivelele. Acest aspect a creat o economie distorsionată care este în disonanță cu ecosistemul planetei – o economie care își distruge propriile sisteme suport naturale.
Piața nu recunoaște conceptele ecologice de producție suportabilă și nici nu respectă echilibrul naturii. De exemplu, piața nu acordă atenție dezechilibrului în creștere continuă dintre emisia de carbon și capacitatea naturii de a fixa carbonul și, cu atât mai puțin, rolului pe care îl joacă arderea combustibililor fosili în crearea dezechilibrului. Pentru majoritatea economiștilor, o creștere a nivelului atmosferic al bioxidului de carbon (CO2) este de mică importanță. Pentru un ecologist, o asemenea creștere – generată de utilizarea combustibililor fosili – constituie un semnal pentru tranziția către alte surse de energie, în scopul de a evita creșterea temperaturilor, topirea gheții și ridicarea nivelului mării.
O eco-economie este o economie care satisface cerințele noastre fără a nimici perspectivele generațiilor viitoare de a-și realiza cerințele lor.
Provocările ecologice ale noului mileniu, în special, în ceea ce privește principiile de funcționare ale sistemului economic, conturează dimensiunea eforturilor pe care le solicită această nouă cale. În acest context, este interesant raportul comparabil dintre dimensiunea scoarței cerebrale, sediul activității intelectuale și restul creierului uman și dintre activitățile, astăzi considerate distructive, dar care s-au realizat considerând exclusiv interesul uman și cele care se realizează pentru protecția mediului înconjurător pe toate planurile. „Omul, ca orice viețuitoare, gândește neîncetat, dar nu știe acest lucru: gândirea conștientă este doar o foarte mică parte a ei, să spunem partea superficială și de slabă calitate.” Acest raport este unul cantitativ, dacă aceasta poate să constituie o consolare. Latura calitativă este însă mult mai semnificativă în ceea ce privește motivațiile acțiunilor umane, iar acest aspect se va regăsi în toate activitățile viitoare, în eficiența acestora, de la fenomene globale la comportamente individuale.
Conceptul de dezvoltare durabilă, formulat la finele secolului al XX-lea, aduce cadrul teoretic menit să armonizeze două realități paralele: activitățile economice și mecanismele ecologice. În plus, sunt relevate valențele utile și pentru ameliorarea contrastelor economice dintre țări.
Sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost utilizată prima dată de premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de președinte al Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare, el a prezentat raportul “Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”
Din definiție rezultă nevoia asigurării echității între generații, dar în aceeași măsură este promovată echitatea în cadrul generațiilor, subliniindu-se nevoia de a asigura egalitatea șanselor. Astfel, dezvoltarea durabilă presupune asigurarea progresului simultan pe patru planuri: economic, social, ecologic și tehnologic.
În acest context, abordarea eco-economică devine deosebit de importantă pentru realizarea dezideratelor dezvoltării durabile. Rezultă astfel nevoia de a suprapune ecologia economiei, respectiv nevoia de a integra cerințele ecologice în evaluarea activităților economice. Acest lucru devine necesar dat fiind faptul că semnalele pe care le transmite piața sunt incorecte, ele nu reflectă pagubele produse mediului, respectiv costurile care vor trebui suportate de societate „… o pădure localizată în bazinul superior al unui curs de apă poate furniza servicii cum sunt controlul debitului și reciclarea precipitațiilor înspre interiorul uscatului, servicii care sunt de câteva ori mai valoroase decât producția ei de bușteni. Din nefericire, semnalele pieței nu reflectă aceasta, din cauză că cei care taie copacii nu suportă costurile reducerii serviciilor pădurii.”
Pe de altă parte, aceasta va constitui o provocare extraordinară, întrucât „nu există precedent în acțiunea de transformare a unei economii bazate în mare măsură pe forțele pieței, într-o economie formulată pe principiile ecologiei”, iar „construirea unei eco-economii va afecta fiecare colțișor al vieții noastre”.
Acestea sunt tendințe previzionate plecând de la elemente cunoscute, cel puțin în ceea ce privește relaționarea lor. Astfel, dat fiind faptul că problemele de poluare sunt, în mare măsură, legate de arderea combustibililor fosili, iar majoritatea produselor de unică folosință sunt fabricate din materiale ieftine, cum este plasticul, nebiodegradabil, într-o abordare eco-economică ele vor constitui ultimul nivel al opțiunilor posibile. În ceea ce privește însă eco-economia energiei, în pofida progreselor remarcabile din domeniul energie eoliene, costurile de mediu pot fi considerabile în cazul în care aceasta se dezvoltă foarte puternic în condițiile unor randamente scăzute.
Eco-economia – o provocare extraordinară
Convertirea economiei într-o eco-economie constituie o provocare extraordinară. Nu există precedent în acțiunea de transformare a unei economii bazate în mare măsură pe forțele pieții, într-o economie formulată pe principiile ecologiei.
Scara creșterii economice prevăzute evidențiază dimensiunile provocării. Creșterea producției mondiale de bunuri și servicii de la 6.000 de miliarde de dolari în 1950 la 43.000 de miliarde de dolari în 2000 a provocat o devastare a mediului la o scară pe care cu greu ne-am fi putut imagina cu o jumătate de secol în urmă.
Dacă economia mondială va continua să se dezvolte cu rata de 3 procente pe an, producția de bunuri și servicii va crește de 4 ori în următoarea jumătate de secol, atingând valoarea de 172.000 de miliarde de dolari.
Construirea unei eco-economii în intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție impune schimbări sistemice rapide. Nu vom reuși această schimbare cu proiect izolate.
Acum câștigăm micile bătălii, dar pierdem războiul mare, deoarece nu avem o strategie pentru schimbările sistemice din economie care vor trebui să pună omenirea pe o cale de dezvoltare care să fie suportată de mediu.
Deși conceptul de dezvoltare suportabilă de mediu a apărut cu un sfert de veac în urmă, nici o țară nu are o strategie de construire a unei eco-economii pentru a reechilibra balanța de carbon, pentru a stabiliza populația, cotele apelor și pentru a-și conserva pădurile, solurile și diversitatea regnului vegetal și animal.
Cu toate acestea, mici germeni ai eco-economiei sunt în mod clar vizibili în unele țări. Spre exemplu, 31 de țări din Europa plus Japonia, și-au stabilizat dimensiunea populațiilor, satisfăcând una dintre condițiile de bază ale eco-economiei. Europa și-a stabilizat populația în limitele capacității sale de producție alimentară, cu un surplus de cereale calculat pentru export în vederea compensării deficitelor țărilor în curs de dezvoltare. Mai mult, China – cea mai populată țară a planetei – are acum o creștere demografică mai joasă ca a Statelor Unite și se îndreaptă către o stabilizare a populației sale. Dintre toate țările, Danemarca este liderul eco-economiei. Ea și-a stabilizat populația, a interzis construirea de termocentrale pe cărbune, a interzis utilizarea recipientelor de unică folosință pentru băuturi și 15 procente din energia electrică o produce folosind forța vântului. În plus, și-a restructurat rețeaua de transport urban: 32 de procente din toate deplasările prin Copenhaga se fac cu bicicleta. Danemarca însă, încă nu este aproape de un echilibru al emisiei de carbon și fixarea lui, dar se îndreaptă înspre această direcție.
Alte țări au atins și ele diferite obiective specifice. Programul de reîmpădurire, început cu mai mult de o generație în urmă în Coreea de Sud, a acoperit dealurile și munții țării cu copaci. Costa Rica are un plan de trecere în totalitate pe energie neconvențională până în 2025.
Astfel, putem constata cum apar diferite porțiuni ale eco-economiei, dar o schimbare sistemică impune o deplasare fundamentală a semnalelor pieței, semnale care să respecte principiile suportabilității ecologice. Dacă nu suntem pregătiți să ne deplasăm taxele pe venit în taxe pe activitățile care degradează mediul, cum ar fi emisia de carbon și utilizarea nerațională a apei – nu vom reuși să construim o eco-economie.
Refacerea echilibrelor naturii este o provocare uriașă. Pentru energie, reechilibrarea depinde de trecerea de la o economie bazată pe carbon la o economie bazată pe hidrogen. Chiar și cele mai avansate companii petroliere, cum ar fi BP și Royal Dutch Shell, care vorbesc intens despre construirea unei economii bazate pe energie solară și pe hidrogen, continuă, totuși, să investească enorm în petrol, în timp ce fondurile dirijate către sursele inofensive pentru climă reprezintă doar o mică fracțiune a investițiilor lor.
Reducerea eroziunii solului la ritmul formării noului sol va implica schimbări ale practicilor agricole. În unele cazuri, asta va însemna trecerea de la cultura intensivă la cultura minimă sau chiar la absența ei totală. Într-o eco-economie, industria agro-forestieră se va impune, în mare măsură ca un domeniu nou. Regenerarea pădurilor, care au rolul de a recicla precipitațiile înspre interior și de a controla inundațiile, este ea însăși o imensă provocare. Este ca și cum am derula invers decenii de-a rândul, în care copacii au fost tăiați și pădurea a fost defrișată, pentru a reface pădurile. Această activitate va necesita milioane de oameni care să planteze miliarde de copaci.
Construirea unei eco-economii va afecta fiecare colțișor al vieții noastre. Ea ne va modifica modul de iluminare a locuințelor, cu ce ne hrănim, unde locuim, cum ne folosim timpul liber și câți copii avem. Eco-economia ne va da o lume în care vom face parte integrantă din natură, în loc să ne înstrăinăm de ea.
Ecoeconomia și sustenabilitatea
Este necesară o revizuire a relației dintre pământ și economie. Întrebarea care se pune este dacă economia este parte a mediului sau mediul este parte a economiei. Economia este în conflict cu mediul, acesta fiind dovedit prin reducerea suprafețelor pădurilor, extinderea eroziunii solului, deteriorarea pajiștilor și extinderea deșerturilor, creșterea constantă a nivelului bioxidului de carbon (CO 2), creșterea temperaturilor șitopirea ghețaruilor, furtuni distructive, etc. Provocarea omenirii este de a inversa aceste tendințe inainte ca deteriorarea mediului să conducă la un declin economic ireversibil.
Ecologiștii înțeleg că orice activitate economică depinde de ecosistemele pământului, de speciile care trăiesc în armonie și interacționează unele cu altele. Economiștii analizează evoluția în termeni de creștere economică, neglijând epuizarea resurselor de apă și energetice – capitalul natural al pământului, care în viitor va duce inevitabil la scădere economică.
Indicatorii economici arată un progres extraordinar, în perioada 1950- crescut de 7 ori. Optimismul economiștilor ar putea dispărea în urma analizei indicatorilor ecologici.
În acceași perioadă suprafețele de păduri s-au redus la jumătate și continuă să scadă, jumătate din suprafețele de pajiști sunt deteriorate și se transformă în deșert.
Conform Uniunii mondiale pentru conservarea biodiversității, una din opt specii de păsări și una din patru specii de mamifere din totalul speciilor de pe glob sunt în pericolde dispariție. Sărăcirea biologică a pământului este consecința distrugerii habitatelor, poluării, schimbărilor climatice și vânătorii.
Arderea combustibililor fosili a creat emisiile de dioxid de carbon peste capacitatea pământului de neutralizare a acestora, conducând la acumularea gazelor de seră, care sunt responsabile de fenomenele meteorologice extreme. În aceste condiții, modelul economic industrial modern nu poate susține progresul economic.
Transformarea economiei actuale depinde de recunoașterea faptului că economia este parte a ecosistemelor pământuluiși poate susține progresul doar dacă restructurarea economică este compatibilă cu ecosistemele pământului.
Provocarea actuală este de a palnifica o eco-economie care respectă principiile ecologice, o economie integrată în ecosistem, astfel încât stabilitatea relației dintre ele să conducă la progres economic.
Eco-economia este aceea care satisface nevoile umane și nu pune în pericol perspectivele generațiilor viitoare, pentru a satisface nevoile lor, respectiv o economie durabilă.
Noțiunea de sustenabilitate și derivatele acesteia intră în grupa unor concepte cheie complexe care, ca și egalitatea, libertatea, democrația etc., reprezintă subiectul unor dezbateri științifice continue în ceea ce privește definiția, sfera de cuprindere și măsura în care pot fi realizate în practica economică și socială. Nu este surprinzător bunăoară că există circa 300 de definiții ale sustenabilității (Ehrenfeld 2008). Ceea ce este important însă vizează legătura acesteia, implicită sau explicită, cu „dezvoltarea durabilă” și mediul, într-o manieră mai mult sau mai puțin interșanjabilă.
Faptul că sustenabilității i s-au dat atât de multe definiții dovedește cel puțin următoarele aspecte:
– fenomenele și procesele reale subsumate categoriei de sustenabilitate sunt nu numai complexe și numeroase dar și într-o continuă mișcare, evoluție sau multiplicare, diferențiere;
– existența unei anumite neclarități și confuzii, în plan teoretic și metodologic, datorată faptului că sustenabilitatea este o noțiune relativ nouă, specifică proprietăților emergente ale sistemelor complexe (cum sunt cele economice, sociale, ecologice, tehnologice etc.), în care percepțiile subiective aparțin diferiților cercetători/observatori care analizează sistemul, din unul sau mai multe puncte de vedere, fără să reușească decantări holistice, calitative care să răspundă cerinței de unitate integrativă;
– sustenabilitatea este în mai mare măsură necuantificabilă decât cuantificabilă, ceea ce înseamnă că metrica sistemelor de indicatori cantitativi trebuie completate cu aprecieri de natură calitativă;
– între percepția „subiectivă” a sustenabilității și modalitățile obiective de manifestare a acesteia există întotdeauna aspectul „insuficienței” teoriilor, ipotezelor de lucru (ca de exemplu „caeteris paribus”), valorilor și regulilor; cu alte cuvinte, dichotomia obiectiv/subiectiv presupune o lume carteziană care separă obiectele observate de subiectele care observă (cercetează, acționează).
Sustenabilitatea este cel mai bine definită ca posibilitatea anumitor sisteme naturale și/sau umane de a exista și funcționa performant, în prezent și într-un viitor nedefinit.
Deși asociată cu dezvoltarea durabilă, spre deosebire de aceasta, sustenabilitatea este o categorie cu o sferă de cuprindere mult mai extinsă. Dezvoltarea durabilă presupune capacitatea de a manageria procesele dezvoltării economice și sociale, astfel încât pământul (mediul) să poată susține viitoarele generații, în același mod, ca și generațiile prezente. Ca proces, dezvoltarea durabilă se desfășoară continuu și „nu poate fi realizată” în sensul limitării sale în timp.
Ceea ce s-a obținut până în prezent pentru cauza și obiectivele sustenabilității nu reprezintă decât realizări modeste de prevenire/contracarare a „nesustenabilității” care se conturează tot mai puternic ca o amenințare a „pilonilor economici, sociali și de mediu” ai dezvoltării pe termen mediu și lung, dată fiind opinia unanimă potrivit căreia actuala stare a Pământului este nesustenabilă sau nesatisfăcătoare, din punctul de vedere al criteriilor sustenabilității. Deocamdată, nesustenabilitatea măsurată în termenii cantitativi și ai unor standarde adecvate a constituit și constituie un factor dinamizator al emergenței și conștientizării necesității de a impulsiona tranziția la sustenabilitate.
Măsurarea, cuantificarea și diminuarea nesustenabilității, pe baza unor calcule și evaluări complexe, precum și a aplicării de metode specifice și interferente ale mai multor științe, au devenit o condiție sine qua non a fundamentării și implementării cu mai mari șanse de reușită a unor programe și strategii de sustenabilitate a dezvoltării economico-sociale.
Potrivit recentelor aprofundări teoretice ale dezvoltării durabile, definiția dată în Raportul Brundtland a fost completată cu cerința reducerii impactului nefavorabil asupra mediului, în sensul obținerii mai multor bunuri și servicii cu mai puțin consum de capital natural (doing more with less). Aceasta presupune creșterea ecoeficienței care înseamnă o reducere a consumului de capital natural (sau a impactului asupra mediului) la o unitate de valoare sau producție de bunuri și servicii.
Creșterea ecoeficienței reprezintă, totuși, o problemă controversată în literatura de specialitate. Încă din secolul al XIX-lea William Stanley Jevons (1865) a susținut teza cunoscută sub numele de „efectul de ricoșeu” (rebound effect) sau „paradoxul” lui Jevons potrivit căruia îmbunătățirile tehnologice care măresc eficiența cu care se folosește o resursă tind mai degrabă să mărească decât să reducă rata de consum al resursei respective. Acest paradox, bazat mai mult pe raționament și deducții teoretico-intuitive, în condițiile teoriilor economice moderne, a fost nuanțat și particularizat în sensul că, pe lângă reducerea cantității necesare pentru un volum dat al producției, eficiența îmbunătățită diminuează costul relativ al utilizării resursei ceea ce mărește cererea. Utilizarea resurselor totale se va mări sau diminua, în funcție de efectul care predomină. Creșterea cererii poate sau nu poate fi suficient de mare pentru a compensa reducerea inițială a cererii, ca urmare a creșterii ecoeficienței. Paradoxul Jevons apare atunci când efectul de ricoșeu este mai mare de 100%, depășind câștigurile inițiale de eficiență. Potrivit studiilor de specialitate, în țările dezvoltate, efectul de ricoșeu este în general mic, astfel că o îmbunătățire a ecoeficienței, în mod normal, reduce volumul total al utilizării resurselor.
În cazul ipotetic al unei piețe competitive perfecte, în care combustibilul este singurul input utilizat și unicul factor determinant al costului muncii, dacă prețul combustibilului rămâne constant, iar eficiența conversiei sale în muncă se dublează, prețul efectiv al muncii se va îmbunătăți și, în acest fel, se poate cumpăra de două ori mai multă muncă cu aceeași sumă de bani. Dacă volumul muncii cumpărate crește de peste două ori, adică cererea de muncă este elastică (elasticitatea prețului este mai mare decât unitatea), atunci cantitatea de combustibil utilizat nu va scădea ci va crește în realitate. În cazul în care cererea pentru muncă este inelastică, cantitatea de muncă achiziționată va fi mai mică decât dublu și, în consecință, cantitatea combustibilului utilizat se va micșora.
O analiză mai cuprinzătoare va trebui să țină seama de faptul că producția folosește mai multe tipuri de input-uri (combustibil, mașini, muncă) și că alți factori, pe lângă costul input-urilor (de exemplu o structură non-competitivă a pieței), pot afecta de asemenea prețul muncii. Toți acești factori tind să reducă efectul eficienței combustibilului asupra prețului muncii și prin urmare reduc efectul de ricoșeu, făcând ca Paradoxul Jervons să se producă cu o probabilitate mai scăzută. În plus, orice schimbare în cererea de combustibil va influența prețul combustibilului și prețul muncii.
Paradoxul Jevons a fost revizuit în anii ’80 în sensul aducerii unor argumente, potrivit cărora reducerea consumului de energie prin creșterea eficienței economice pur și simplu va conduce la o creștere a cererii pentru energie, la nivelul întregii economii naționale. În 1992, Saunders, a emis ipoteza că îmbunătățirea eficienței energetice, mai degrabă crește decât reduce consumul de energie, în sensul postulatului Khazoom – Brookes, în două modalități: eficiența energetică crescută face ca energia să devină mai ieftină, ceea ce încurajează un consum sporit (efectul de ricoșeu); un consum mai mare de energie, la nivel macroeconomic, va conduce la o rată mai mare a creșterii economice care, la rândul său, va mări din nou volumul utilizării energiei, pe ansamblul economiei.
La nivel microeconomic, pe un segment individual al pieței, chiar în condițiile efectului de ricoșeu, îmbunătățirea eficienței energetice, în mod obișnuit, determină reducerea consumului de energie (efectul de ricoșeu în mod obișnuit este mai mic de 100%). La nivel macroeconomic, o energie mai eficient utilizată și, prin urmare, mai ieftină se poate confrunta cu problema creșterii prețului pe piață, ca urmare a manifestării tot mai puternice a restricțiilor generate de epuizarea zăcămintelor de combustibili fosili și a incapacității concurențiale a unor surse energetice neconvenționale.
Efectul de ricoșeu a fost analizat și de Nicholas Georgescu-Roegen care a susținut ideea „descreșterii” economice (décroissance économique) în sensul punerii în practică a unui model de producție și consum care să evite, să diminueze risipa și consumul nenecesar de capital natural, pe baza unui mix de politici care să promoveze trecerea de la entropia „înaltă” la cea „scăzută”, astfel încât să se încetinească procesul de disipare graduală a materiei, dincolo de posibilitățile de „reasamblare” (reutilizare) a acesteia. Practic Georgescu-Roegen se pronunță pentru descreșterea fenomenelor negative ale modelelor producției și consumului care epuizau capitalul natural și în final, deteriorau materia (matter matters). Știința sustenabilității este confruntată cu trei modalități de gândire în ceea ce privește creșterea economică într-un mediu cu resurse finite și anume:
– creșterea pozitivă susținută de World Commission of Environment and Development, World Bank OECD;
– creșterea zero;
– creșterea negativă (Nicholas Georgescu-Roegen).
Gândirea lui Gro Harlem Brundtland (Our Common Future, 1980) este mai atractivă deoarece susține o creștere economică continuă, combinată cu îmbunătățirea eficienței, în utilizarea energiei și materialelor. La baza acestei gândiri stă ideea că o îmbunătățire a eficienței energetice face posibilă o rată pozitivă de creștere economică ascendentă, fără să mărească cererea de purtători de energie cum sunt gazele și țițeiul. Problema cu această abordare a eficienței energetice care ar rezolva toate problemele privind energia constă totuși în faptul că nu există certitudinea că utilizarea mai eficientă a energiei, în mod automat, reduce proporțional cererea pentru aceasta.
Efectul de ricoșeu este un mijloc de a răspunde la această întrebare, fiind definit ca acea parte a economisirii de energie inițial așteptată care rezultă din îmbunătățirea eficienței energetice și care se pierde ca urmare a interacțiunii mediu-eficiență-economie.
Într-un studiu foarte consistent, A.P.A. Musters (1995), analizând complex problematica efectelor de „ricoșeu” pentru energie și alți factori de producție, ajungea la următoarele concluzii:
ca urmare a efectului de ricoșeu, o parte din economisirea așteptată a energiei care rezultă din îmbunătățirea eficienței, este pierdută datorită interacțiunii dintre energie-economie-mediu;
consumatorii se comportă astfel încât nu doresc minimizarea costurilor energetice ci doresc, mai degrabă, maximizarea utilității;
efectul de ricoșeu este mai mare decât evaluările optimiste, făcute de partizanii eficienței, și mai mic decât temerile pesimiștilor în domeniul energiei;
reducerea efectului de ricoșeu se poate realiza prin măsuri de eficiență energetică;
promovarea de politici care limitează consumul total a diferitelor resurse naturale;
datorită efectului de ricoșeu, îmbunătățirea eficienței energetice nu poate fi considerată ca o nouă sursă de aprovizionare cu energie.
Ca recomandări, autorul propune cercetarea efectului de ricoșeu, din punctul de vedere al mărimii și al reducerii acestuia, prin prisma conceptului de entropie și a necesității reducerii poluării pe seama prevenirii acesteia ca și a ecoinovării.
Știința sustenabilității se ocupă și de reușitele/eșecurile mecanismelor capitaliste de piață concurențială în ceea ce privește capacitatea de asigurare pe termen lung a dezvoltării durabile.
Astfel în lucrarea lui James Gustave Speth intitulată „The Bridge of the Edge of the World: Capitalism, the Environment and Crossing from Crisis to Sustainability”, autorul subliniază: „Forma americană de capitalism, cu imperativul său de creștere continuă și dominat de profituri, competiție, termenul scurt, externalizarea costurilor și discontarea viitorului este cauza profundă a nesustenabilității mediului (s.n.)”. Pe de altă parte, ambientalismul contemporan este profund ineficient în ceea ce privește stoparea și orientarea în sens opus a trendului actual. Strategiile de mediu în desfășurare, din ultimele două decenii, bazate pe un pragmatism îngust și o focusare limitată, nu sunt în măsură să facă față dimensiunii și complexității provocărilor prezente și viitoare ale tranziției la sustenabilitate.
Strategiile respective nu acționează asupra cauzelor profunde ale sistemului care ar trebui schimbat din interior, prin realizarea unei transformări de amploare. Acestea ar trebui să urmărească, în primul rând, bunăstarea umană, să evite consumerismul ieșit de sub control și acumularea de bogății personale și să promoveze stiluri de viață mai simple, cumpătate și austere, mai puțin grăbite, mai spirituale și mai odihnitoare. În opinia lui Speth, sistemul capitalist modern trebuie să fie radical transformat, iar societatea post-creștere să uite de producțiile și consumul în continuă creștere.
Distincția care se face între sustenabilitatea puternică și cea slabă (strong and weak sustainability) vine tocmai în sprijinul unor reforme de fond în ceea ce privește capitalismul în direcția accentuării importanței parteneriatului public-privat, a valorilor sociale, având în vedere faptul că mediu reprezintă cel mai cuprinzător „bun public” și că rivalitatea și concurența – specifice sferei private nu trebuie să afecteze (submineze) calitățile acestuia de suport al sustenabilității pentru „toți”, pe termenele scurt, mediu și lung. În aceeași direcție țintesc și principiile și obiectivele generale ale UE privind echitatea, justiția, solidaritatea și incluziunea socială.
Restructurarea economiei
O economie care este în concordanță cu ecosistemul planetar, va contrasta profund cu economia de astăzi poluantă, distructivă și, în final, auto-distructivă – o economie risipitoare bazată pe combustibilii fosili și centrată pe automobile. Una dintre atracțiile modelului economic occidental o reprezintă faptul că a ridicat standardul de viață pentru o cincime a umanității la un nivel pe care predecesorii noștri nici nu l-ar fi putut visa, furnizând un regim alimentar de o diversitate remarcabilă, nivele fără precedent ale consumului de materiale și o mobilitate fizică de neimaginat. Dar, din nefericire, acest mod de viață nu va funcționa pe termen lung nici măcar pentru acea cincime înstărită, cu atât mai puțin pentru întreaga omenire.
Dintre sectoarele economice cheie – energie, materiale și alimente – cele mai profunde schimbări se vor produce în domeniul energetic și al materialelor. Este dificil să ne imaginăm o restructurare fundamentală mai importantă decât aceea din sectorul energetic, prin trecerea de la petrol, cărbune și gaze naturale la vânt, celule solare și energie geotermală.
In sectorul materialelor, schimbarea nu este atât în tipul de materiale folosite, cât în însăși structura sectorului, prin trecerea de la modelul economic liniar – în care materialele merg de la uzină sau pădure spre gropile de gunoi, la modelul de reutilizare și reciclare. În acest sistem cu buclă închisă, care copiază natura, industriile de reciclare vor înlocui, în mare măsură, industriile extractive.
În sectorul alimentar, marile schimbări nu vor fi în structura sa, ci în modul lui de gospodărire. Aici, provocarea este cum să gospodărim mai bine capitalul natural, pentru a stabiliza acviferii prin creșterea productivității apei și pentru a conserva solul fertil prin modificarea practicilor agricole. Și, mai presus de toate, înseamnă menținerea creșterii productivității terenului în vederea evitării pe viitor a defrișării pădurilor pentru a produce hrană. Acum putem vedea cum arată o eco-economie. Funcționarea pe combustibili fosili va fi înlocuită cu surse de energie care derivă de la soare, cum sunt vântul, lumina soarelui și energia geotermală din interiorul Pământului. Eco-economia va fi bazată pe hidrogen, în loc să se bazeze pe carbon. Automobilele și autobuzele vor funcționa cu motoare celulare alimentate cu energie produsă printr-un proces electrochimie folosind hidrogenul drept combustibil, în locul motoarelor cu combustie internă. Prin utilizarea celulelor de combustie alimentate cu hidrogen, nu mai există bioxidul de carbon care distruge clima și nici noxele poluante care atacă sănătatea; se emite numai apă. În noua economie, nivelul atmosferic de bioxid de carbon va fi stabil. În contrast cu economia energiei din prezent, în care rezervele mondiale de petrol și cărbune sunt concentrate într-o mână de țări, în eco-economie sursele de energie vor fi larg răspândite – pe cât de răspândite sunt vântul și lumina soarelui. Dependența întregii omeniri, de o singură zonă geografică – Orientul Mijlociu – pentru o mare parte a energiei, va scădea puternic pe măsură ce noile surse inofensive pentru climă și motoarele celulare le vor devansa. Economia energiei va fi în principal o economie solară și va fi bazată pe hidrogen, cât și pe diferite surse de energie derivate de la Soarele folosit fie direct, pentru încălzire și răcire, fie indirect, pentru producerea electricității. Electricitatea eoliană – care pare a fi cea mai ieftină sursă de energie – va fi folosită pentru electroliza apei, producând hidrogenul. Aceasta furnizează o modalitate atât de depozitare, cât și de transport al energiei eoliene. Inițial, gazoductele existente vor fi folosite pentru distribuția hidrogenului. Dar, în timp, atât rețelele de conducte de gaz, cât și de petrol vor putea fi adaptate pentru transportul hidrogenului, pe măsură ce omenirea va trece de la economia bazată pe carbon la economia bazată pe hidrogen. Sistemele de transport urban se vor schimba – ele deja o fac. În locul sistemelor actuale centrate pe automobile gălăgioase, poluante și care provoacă congestionarea traficului, orașele vor avea sisteme de transport centrate pe șine și vor fi prietenoase față de bicicliști și pietoni, oferind mai multă mobilitate, mai mult exercițiu, aer mai curat și mai puțină frustrare. Istoricii – privind în urmă la sistemul de azi – îl vor vedea probabil ca pe întunecatul Ev Mediu al evoluției urbane. Sistemele de transport urban vor avea aceleași componente ca și cele de azi: automobile, tramvaie, autobuze și biciclete. Diferența va consta în mixaj. Pe măsură ce tot mai mulți urbaniști recunosc conflictul inerent între automobil și oraș, se vor dezvolta noi sisteme de transport mai eficiente, mai curate. Mobilitatea individuală urbană va crește o dată cu reducerea utilizării automobilelor și scăderea congestiei traficului. Sectorul materialelor din eco-economie va arăta, și el, complet diferit. Economia industrializată matură, cu o populație stabilă, poate funcționa în mare măsură prin reciclarea materialelor deja utilizate. Bucla materialelor se poate închide fără producerea de deșeuri și fără să dea nimic la gropile de gunoi. Una dintre pârghiile pentru inversarea acțiunilor de defrișare a pădurilor planetei o reprezintă reciclarea hârtiei; aici potențialul a fost doar parțial realizat. O a doua pârghie o reprezintă dezvoltarea surselor neconvenționale de energie, care vor reduce cantitatea de lemn folosit drept combustibil. În plus, sporirea eficienței arderii lemnului poate ușura semnificativ povara care apasă pădurile. O altă opțiune promițătoare este folosirea plantațiile de arbori proiectate cu grijă, administrate ecologic și cu o înaltă productivitate. O mică suprafață dedicată plantațiilor poate fi vitală pentru protejarea pădurilor la nivel global. Plantațiile pot produce de câteva ori mai mult lemn la hectar, decât o pădure naturală. În economia viitorului, utilizarea apei va fi în echilibru cu sursa care o produce. Cotele apelor vor fi stabile și nu în scădere. Restructurarea economică va fi destinată creșterii productivității apei în fiecare sector al activității economice.
“Our global civilization today is on an economic path that is environmentally unsustainable, a path that is leading us toward economic decline and eventual collapse”…
“Civilizația noastră globală se află astăzi pe o direcție economică imposibil de sprijinit de către mediul inconjurător, o direcție ce ne îndrumă pe noi spre declin sau un eventual colaps economic”…
Lester R. Brown, Plan B 2.0 – Rescuing a Planet under Stress
and a Civilization in Trouble, 2006
BIOECONOMIA
Teoria bioeconomică – Considerații generale
Nicholas Georgescu-Roegen – (născut Nicolae Georgescu, pseudonimul Roegen reprezintă Ne Geor inversat, utilizat ca un retronim) – (n. 4 februarie 1906 – d. 30 octombrie 1994) a fost un matematician, statistician, pedagog și economist american de origine română, părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluționar de a vedea economia. Nicolae Georgescu-Roegen este fondatorul teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluționar și integrator de a vedea economia. Opera sa de căpătâi este The Entropy Law and the Economic Process (Legea entropiei și procesul economic) publicată în 1971, referitoare la entropia economică.
Domenii aparent ireconciliabile, așa cum erau privite economia și ecologia la sfârșitul aniilor 1960, sunt aduse împreună elegant și, respectiv, fundamentat matematic și fizic de către Georgescu-Roegen. Contrar gândirii anterioare teoriei bioeconomice, care situa revoluția industrială și progresul tehnic de o parte a "baricadei", respectiv evoluționismul lumii vii și ecologia de cealaltă parte, economistul român vine cu o clarificare decisivă, având și conotații evidente de economie politică contemporană.
Nicholas Georgescu-Roegen enunță și demonstrează că, ”pe de o parte, rezolvarea problemelor decisive ale mediului sunt strâns legate de progresul științific, tehnologic și informatic al societății umane, dar, în același timp, doar existența progresului generalizat al rasei umane, în sine, nu poate rezolva automat problemele ecologice pe care tot oamenii și dezvoltarea accelerată a omenirii, începând cu revoluția industrială le-au creat. Factorul decisiv îl reprezintă voința societății umane, per ansamblu, de a rezolva problemele existente”.
Considerând economia liberală clasică mult prea mărginită și mecanică, Georgescu-Roegen a reliefat contradicția dintre principiul al doilea al termodinamicii și legea entropiei – adică între degradarea de neevitat a resurselor naturale folosite de omenire, ca urmare a folosirii lor și creșterea materială nelimitată. El s-a arătat adeptul unei descreșteri economice, pentru a ține seama de legea fizică a entropiei.
Criticii acestor teorii consideră că a amesteca entropia cu fenomene biologice și sociale caracterizate mai degrabă prin autoorganizare și adaptabilitate este prea simplist.
Georgescu-Roegen a manifestat convingerea că bucuria de a trăi este adevăratul scop al activității economice.
Supraviețuirea omenirii reprezintă (în concepția lui Georgescu – Roegen) o problemă întru totul diferită de cea a celorlalte specii, nu este nici exclusiv biologică, nici exclusiv economică: este bioeconomică, iar trăsăturile sale caracteristice depind de multiplele asimetrii care există între cele trei surse de entropie care, împreună, constituie moștenirea umanității – energia liberă primită de la soare, pe de o parte, și energia liberă și structurile materiale ordonate existente în pamânt, pe de alta.
Prima asimetrie. Componenta terestră este o rezervă, în timp ce aceea solară este un flux. Diferența este ușor de înțeles: zăcămintele de cărbune, de exemplu, sunt o rezervă pe care o putem folosi integral astăzi sau de-a lungul secolelor viitoare. Însă în nici un moment astăzi nu putem să folosim vreo parte dintr-un viitor flux de radiații solare și, pe de alta parte, intensitatea acestui flux, prezent și viitor, este în totalitate în afara controlului nostru. O generație, așadar, oricât ar încerca, nu poate altera cota de energie solară ce revine altei generații viitoare. Adică exact contrariul a ceea ce se întâmplă cu rezervele terestre, care depind aproape exclusiv de consumul generațiilor precedente.
A doua asimetrie. Deoarece nu există procedee practice pentru a transforma energia în materie, disponibilitățile de materii prime reprezintă punctul critic din punct de vedere bioeconomic. O bucată de cărbune arsă de strămoșii noștri a fost arsă pentru totdeauna și refacerea pe cale naturală a unor asemenea rezerve ar necesita un timp care depășește șansa de supraviețuire a speciei umane.
A treia asimetrie. Există o diferență astronomică între cantitatea fluxului de energie solară și mărimea rezervelor terestre de energie liberă. Pentru a avea o idee asupra acestei diferențe, toate rezervele de energie ale Pământului, cunoscute și probabile ar putea asigura doar doua saptămâni de lumină solară pe Terra.
A patra asimetrie. Din punctul de vedere al utilizării industriale, energia solara suferă de un dezavantaj față de energia terestră. Dacă aceasta din urmă este disponibilă în forme concentrate, în unele cazuri chiar prea concentrate, energia solară ajunge la noi cu o intensitate extrem de scăzută, aproape ca un nor microscopic.
A cincea asimetrie. Energia solară are un unic și incomensurabil avantaj: nu produce poluare, în vreme ce folosirea oricărui tip de energie terestră produce inerent o anume cantitate de poluare care se acumulează.
A șasea asimetrie privește faptul elementar că supraviețuirea fiecărei specii pe Pământ depinde, direct sau indirect, de radiația solară. Doar omul, din cauza dependentei sale erosomatice, depinde și de alte resurse minerale. Pentru folosirea acestor resurse omul nu intră în competiție cu nici-o altă specie, dar prin utilizarea lor pune, de obicei, în pericol multe forme de viață, inclusiv pe a sa.
Tinând seama de aceste realități, Georgescu Roegen conceptualizează câteva elemente care să fie incluse într-un Program minimal bioeconomic, în măsură să asigure omenirii un standard de viață echilibrat și de lungă durată, program structurat pe opt idei:
Nu doar războiul în sine, ci și producerea instrumentelor de război ar trebui interzise complet. În acest sens, națiunile care s-au dovedit atât de dezvoltate încât au fost în măsură să conceapă cele mai sofisticate armamente, ar trebui să fie capabile să ajungă la un amplu consens asupra acestei interdicții dacă, așa cum afirmă ele însele, au înțelepciunea necesară pentru a conduce omenirea. A întrerupe pentru totdeauna producerea acestor instrumente de război nu doar va conduce la abolirea asasinatelor în masă cu ajutorul armelor de ultimă generație, ci va disponibiliza și uriașe forțe productive care ar putea fi utilizate pentru ajutorarea țărilor în dificultate, fară a prejudicia nivelul de viață din propriile state.
Prin folosirea forțelor productive disponibilizate ca urmare a renunțării la politicile de înarmare, prin măsuri bine planificate și oneste, țările subdezvoltate trebuie să fie ajutate să ajungă în cel mai scurt timp posibil un nivel de viață satisfăcător, ceea ce ar conduce la încetarea actualei stări de planetar.
Omenirea ar trebui să-și descrească gradual populația până la un asemenea nivel încât să poată să se alimenteze exclusiv printr-o agricultură bazată numai pe stimulenți naturali. Desigur, națiunile care cunosc o creștere demografică, vor trebui să se implice serios pentru a obțiune rezultatele cele mai rapide cu putință în această privință.
Până în momentul în care va fi devenit o practică generală folosirea directă a energiei solare sau va fi fost obținută fuziunea controlată, toată risipa energetică actuală datorată excesului de încălzire, excesului de răcire, excesului de rapiditate, excesului de iluminare etc – ar trebui să fie evitată cu grijă și, dacă este necesar, prin reglementări stricte.
Trebuie să ne vindecăm de dorința nemăsurată pentru cadouri extravagante și splendori gigantice, precum automobilele de lux. Practic, fabricanii ar trebui să înceteze să mai producă aceste “bunuri”.
Trebuie sa ne eliberăm și de modă, acea “maladie mentală umană”, cum o numea abatele Fernando Galliani în celebra sa lucrare “Della Moneta” (“Despre monedă” din 1750). Este într-adevăr o boală mentală să renunți la un costum de un preț exorbitant, câtă vreme acesta mai poate fi folosit. Să cumperi un automobil “nou” în fiecare an și să-ți remodernizezi casa la fiecare doi ani este, în opinia lui Nicolas Georgescu Roegen, o crimă bioeconomică. Producătorii ar trebui, așadar, să se concentreze asupra creșterii durabilității produselor, iar consumatorii să fie reeducați așa încât să disprețuiască moda.
Este necesar, totodată, strâns legat de punctul anterior, ca bunurile să fie proiectate în așa fel încât să poată fi reparate.
În completă armonie cu principiile mai sus evocate, ar trebui să ajungem să înțelegem că o cerință importantă pentru o bună calitate a vieții este o cantitate substanțială de destindere cheltuită într-o manieră inteligentă.
Politica europeană în domeniul bioeconomiei
Comisia Europeană propune o trecere către utilizarea mai cuprinzătoare și mai durabilă a resurselor regenerabile și pledează pentru o tranziție de la o societate bazată pe combustibili fosili spre o societate bazată pe biotehnologie, cu sprijinul cercetării și inovării.
Strategia și planul de acțiune al Comisiei intitulat „Inovarea în scopul creșterii durabile: o bioeconomie pentru Europa” definește o abordare coerentă, intersectorială și interdisciplinară a problemei.
Obiectivul este de a avea o economie inovatoare, cu emisii reduse, care reconciliază cererile privind agricultura și pescuitul durabil, siguranța alimentară și utilizarea durabilă a resurselor biologice în scopuri industriale, asigurând în același timp protecția mediului și a biodiversității. Prin urmare, planul se concentreazș asupra a trei aspecte esențiale: dezvoltarea de noi tehnologii și procese destinate bioeconomiei, dezvoltarea piețelor și a competitivității în sectoarele bioeconomiei și impulsionarea factorilor de decizie și a părților interesate în direcția unei colaborări mai strânse.
“Lumea este pregătită pentru schimbări dramatice în deceniile ce vin” a comentat secretarul general al EuropaBio, Nathalie Moll, “odată cu impactul schimbărior climatice, cu populația din ce în ce mai numeroasă, cu cele 70% mai multă hrană si 100% mai multă energie necesare până în 2050, presiunea pe resursele naturale va fi din ce în ce mai mare. Este vital ca viitoarea politică agricolă să răspundă acestor provocări prin stimularea inovației și prin obținerea unor producții mai mari cu mai puțin efort.”
Noul Parteneriat European pentru Inovație al Comisiei Europene (EIP), publicat pe 29 februarie 2012, pune accentul pe pilonul de dezvoltare rurală al politicii agricole comune (PAC) și pe bioeconomie pentru o agricultură productivă și durabilă în Europa.
Inovația în sprijinul economiei bazate pe științele vieții a fost identificată a fi una din cele cinci teme centrale ale parteneriatului, o atenție specială fiind acordată biorafinăriilor și consolidării lanțului valoric prin îmbunătățirea fluxului de informații între fermieri, cercetători, oameni de știință, ONG-uri și Industrie.
Acest lucru este bine aliniat cu strategia de bioeconomie. Strategia schițează o foaie de parcurs pentru crearea unei societăți mult mai puțin dependente de combustibilii fosili. Biotehnologia industrială joacă un rol central în atingerea țelului, prin prelucrarea și producția durabilă de produse, chimicale, materiale și combustibili din deșeuri agricole și biomasă, reducând dependența UE de petrol, cărbune și gaze naturale și creând locuri de muncă într-o gamă largă de sectoare și discipline.
Pentru a dezvolta o bioeconomie robustă și dinamică, în cadrul Parteneriatului vor fi necesare măsuri pentru a promova utilizarea mai eficientă a resurselor de biomasă ale UE. Acestea includ dezvoltarea de noi facilități și infrastructuri, cum ar fi biorafinării demo și sisteme logistice pentru a colecta și transporta biomasa. Toate acestea trebuie să fie puse în aplicare în mod durabil atât ecologic, cât și economic.
“Bine implementat, acest Parteneriat poate să constituie vești minunate pentru construirea unei economii bazate pe științele vieții în Europa” a afirmat Lars Hansen, Președinte al Consiliului pentru Biotehnologii Industriale al EuropaBio. “Trebuie să facem uz de toate uneltele disponibile pentru a hrăni o populație în creștere, pentru a folosi în mod responsabil resursele naturale ale UE și pentru a repoziționa agricultura ca forță motrice pentru economia industrială. Economia bazată pe stiințele vieții oferă o parte din soluția la aceste provocări multiple.”
Bioeconomia reprezintă un element esențial pentru o creștere inteligentă și verde, care contribuie la realizarea obiectivelor Strategiei Europa 2020 și a inițiativelor emblematice „O Uniune a inovării” și „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”. Științele vieții și biotehnologia contribuie substanțial la obiectivele fundamentale ale politicilor UE, cum ar fi: sănătatea, dezvoltarea durabilă, creșterea economică și crearea de locuri de muncă.
Tranziția către bioeconomie reprezintă o condiție necesară pentru a asigura Europei o poziție de lider mondial în bioeconomie, în special cu privire la inovare și competitivitate. Bioeconomia prezintă un potențial important pentru crearea de noi locuri de muncă, și nu numai în sectoarele agricole. Resursele naturale ale planetei scad, iar Europa va trebui să avanseze mai rapid pentru a putea rămâne competitivă în domeniul bioeconomiei, în condițiile în care alte țări (cum ar fi China sau SUA) elaborează strategii similare, stimulând în mod activ inițiativele de piață. Europa are nevoie de un răspuns european ferm, bazat pe inovare, pentru a sprijini bioeconomia.
În programul Orizont 2020, bioeconomia este considerată a fi, împreună cu ritatea alimentară și agricultura durabilă, o „provocare socială”, pentru care Comisia a prevăzut un buget de 4,5 miliarde de euro. Ea va oferi posibilitatea aplicării unor măsuri inovatoare, care vizează abordarea unor probleme precum ritatea alimentară, lipsa resurselor naturale, agricultura durabilă, dependența de resursele fosile, fertilitatea solului și schimbările climatice, generând în același timp și o creștere economică durabilă. Comitetul atrage însă atenția asupra faptului că limitarea acestor fonduri la domeniile „ritatea alimentară, agricultura durabilă, cercetarea marină și maritimă și bioeconomia” reprezintă o restrângere considerabilă față de sectoarele cuprinse în termenul „bioeconomie” în accepția comunicării Comisiei. Comitetul subliniază că va fi nevoie de cel puțin 25 de ani până când bioeconomia va putea concura cu economia bazată pe combustibili fosili, fiind nevoie de investiții pe termen lung (în cercetare și dezvoltare), de strategii (dincolo de anul 2020) și de cooperare între toate părțile interesate din cadrul lanțului valoric, pentru a se obține astfel un transfer de cunoștințe bazat pe cooperare.
Tranziția de la economia bazată pe resurse fosile la bioeconomie va transforma în același timp sectorul agricol, responsabil pentru ritatea alimentară, fără să submineze rolul său primar de furnizor de produse alimentare, în furnizor al unei varietăți de bioproduse (nealimentare), ceea ce va face ca acest sector să devină mai durabil. Bioeconomia va genera noi posibilități de afaceri și de inovare pentru lanțul valoric european, inclusiv pentru agricultură. O utilizare optimă a resurselor naturale presupune o interacțiune strânsă între sectoarele agriculturii, bioeconomiei și științei, în vederea creării unui sector agricol mai durabil și mai eficient. O intensificare a producției primare nu trebuie să contravină principiului durabilității, prin urmare, instrumentelor politice de amenajare a teritoriului pentru păstrarea suprafețelor agricole și forestiere sunt extrem de importante.
Pentru a se accelera tranziția către o bioeconomie europeană durabilă, o aprovizionare sigură și suficientă de bioproduse durabile și de înaltă calitate, precum și existența unor sisteme de producție primare eficiente din punctul de vedere al resurselor constituie condiții prealabile în acest sens.
Punerea în practică a bioeconomiei (transsectoriale)
Bioeconomia trebuie să beneficieze de mai multă atenție în ceea ce privește strategia și politicile, reglementarea și măsurile de stimulare. Este nevoie de o coordonare continuă, de un angajament politic clar și de o integrare sporită între politicile europene (Orizont 2020, politica de coeziune, PAC, Directiva privind energia din surse regenerabile, Directiva-cadru privind deșeurile) și diferitele sectoare, pentru a evita contradicțiile la nivelul obiectivelor politice și pentru a garanta condiții de concurență echitabile pentru toți actorii.
Comisia Europeană depune eforturi pentru adoptărea unei abordări politice integrate, transsectoriale și interdisciplinare pentru bioeconomie. Este nevoie de o puternică coordonare politică din partea Comisiei și că ambițiile nu reflectă încă nivelul necesar de punere efectivă în practică la nivel regional și local. Comisia are în intenție formularea unei definiții comune și cuprinzătoare a conceptului de bioeconomie. Prin natura transsectorială a bioeconomiei, această definiție poate diferi în funcție de diversele părți interesate europene, naționale și regionale active în sectorul bioeconomiei. Piramida biomasei (a se vedea figura 1) ar putea reprezenta cadrul care să permită o dezbatere mai structurată asupra valorilor și utilizării privilegiate a biomasei.
Figura 1: Piramida biomasei
Europa ar trebui să preia inițiativa și să-și păstreze poziția de lider în dezvoltarea criteriilor de durabilitate pentru optimizarea aprovizionării și cererii de biomasă (sau de „resurse biologice regenerabile”), prin promovarea unei exploatări durabile a terenurilor, ținând seama de capacitățile crescute de producție agricolă și de utilizarea accelerată a biomasei de a doua generație și, în cele din urmă, de a treia generație, cu reducerea la minim a potențialelor efectele negative ale unei utilizări nedurabile a biomasei de primă generație și găsirea unui răspuns la conflictul dintre producția de alimente și producția de combustibili. Bioeconomia cuprinde o serie de domenii politice care sunt de competența Comisiei. Prin urmare, în vederea facilitării accesului la inițiativele și programele europene dedicate bioeconomiei, recomandă adoptarea unei abordări de tip „ghișeu unic”, care să permită prelucrarea cererilor printr-un punct de acces unic la nivelul Comisiei;
Instrumentele de guvernanță pe mai multe niveluri și subsidiaritatea
Comunicarea Comisiei ține cont de dimensiunea regională a bioeconomiei și consideră că atât comunicarea, cât și toate propunerile din cadrul planului de acțiune în domeniul bioeconomiei sunt conforme cu principiul subsidiarității. La nivel european, puține state membre au desfășurat activități de sprijin în favoarea dezvoltării bioeconomiei și strategiile din acest domeniu sunt elaborate în principal de guvernele naționale.
Un exemplu concludent în acest sens este strategia regională comună privind bioeconomia din cadrul Biobased Delta Europe (sud-vestul Țărilor de Jos și Flandra). Este necesar existența unui cadru integrat și a unei abordări europene bazate pe mai multă cooperare. Trebuie consolidate inițiativele locale și regionale prin punerea în aplicare a strategiilor bioeconomice la toate nivelurile de cooperare (UE, național, regional, local) și prin coordonarea activităților transsectoriale. Ar trebui puse în practică mecanisme de coordonare între nivelurile UE, național și regional pentru toate domeniile de politică (transsectorială) cu relevanță pentru bioeconomie. Este binevenită propunerea Comisiei de a crea un Grup pentru bioeconomie (Bioeconomy Panel), care va contribui la îmbunătățirea sinergiilor și la creșterea coerenței între politici, de a dezbate și evalua impactul concret al măsurilor politice legate de bioeconomie.
Finalitatea acțiunilor sau propunerilor acestui grup continuă să fie neclară, în sensul că nu a fost definit modul practic de funcționare a acestuia și felul în care vor fi implicate regiunile. Acest grup ar trebui să reprezinte un forum trilateral, în cadrul căruia reprezentanții să se reunească conform principiului tridimensionalității (întreprinderi, institute de cercetare și autorități locale și regionale) pentru a face schimb de cunoștințe și idei și pentru a dezbate soluțiile pentru o societate bazată pe bioeconomie și eforturile concrete privind trecerea de la economia bazată pe combustibili fosili la bioeconomie. Nevoia de o reprezentare optimă a unei game largi de sectoare în cadrul acestui grup, ca un punct de plecare solid care să favorizeze o abordare transsectorială a bioeconomiei este evidentă. Platformele naționale, regionale și locale privind bioeconomia pot diferi în ceea ce privește modul de funcționare și rolul jucat.
Comisia trebuie să definească orientări specifice cu o descriere a competențelor prevăzute pentru grupurile pentru bioeconomie de la nivel național, regional și local. Aceste grupuri ar trebui să desfășoare activități de coordonare între comunitățile politice, științifice și economice, pentru a conveni asupra măsurilor care trebuie luate în stadiul de preconcurență. Abordarea teritorială ar trebui să țină seama de condițiile și prioritățile geografice și regionale, precum și de cele de dezvoltare și de mediu, dar și de inițiativele regionale existente. Fiecare regiune trebuie să contribuie cu „propria sa istorie” și să elaboreze propria sa strategie regională privind bioeconomia. Autorităților locale și regionale dețin un rol crucial în punerea în practică și dezvoltarea bioeconomiei.
Importanța acestora pentru determinarea riscurilor și obstacolelor potențiale de la fața locului și recomandă, prin urmare, o participare activă a acestora la crearea, organizarea și punerea în practică a Grupurilor pentru bioeconomie. Comisia ar trebui să asigure un grad suficient de flexibilitate și să clarifice funcția și rolul grupurilor regionale și/sau naționale, precum și modul lor de interacțiune și felul în care experiența de la nivel local și/sau regional se va reflecta în Grupul pentru bioeconomie al UE.
Succesul tranziției către bioeconomie va depinde de participarea activă a societății civile la procesele de planificare și punere în practică, importantă fiind sensibilizarea opiniei publice. Comisia să scoată în evidență relația existentă între știință, societate și elaborarea politicilor, precum și rolul important care revine autorităților locale și regionale în această tranziție. Această tranziție către bioeconomie va putea fi realizată cu succes numai într-o „biosocietate”.
ONG-urile și organizațiile societății civile vor juca un rol major în fazele inițiale ale acestei tranziții.
Bioeconomia dispune de un imens potențialul pentru creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă în Europa. În acest sens este nevoie de lucrători cu înaltă calificare pentru a dezvolta inovațiile și baza de cunoștințe care fac posibilă crearea bioeconomiei. Deși politica în materie de educație este de competența statelor membre, este important ca noile dezvoltări din domeniul bioeconomiei să fie integrate în programele școlare tradiționale la nivel primar, precum și în învățământul profesional și superior, prin crearea unor materii și cursuri dedicate agriculturii, chimiei și alimentației.
O cooperare bazată pe conceptul tripartit este esențială pentru a asigura inovarea și valorizarea cunoștințelor din bioeconomie. Conceptul tripartit necesită o modernizare și o dezvoltare care să urmărească funcționarea eficientă a ecosistemelor regionale de inovare. Domeniul se poate baza în mod natural pe o participare largă și pozitivă a cetățenilor, pretându-se, prin urmare, pentru rolul de pionier european în ceea ce privește inovarea caracterizată deopotrivă printr-o intensă activitate de cercetare și o orientare către utilizatori.
O bioeconomie durabilă
Într-o bioeconomie durabilă un rol important îl au parteneriatele publice-private (PPP) în accelerarea tranziției către bioeconomie. IMM-urile dețin un rol crucial în transpunerea rezultatelor cercetării științifice în aplicații și comercializarea acestora sub formă de noi produse și tehnici. Importanța poziției IMM-urile regionale în inovare nu poate fi subliniat îndeajuns și este nevoie de un sprijin puternic și structurat în vederea stimulării activității lor.
Trebuie facilitat accesul IMM-urilor la finanțare prin investiții în companii nou înființate, capital de risc și sprijinirea transferului de tehnologie, precum și prin adoptarea unor reglementări mai puțin complexe și valorizarea cunoștințelor în domeniul bioeconomiei. Crearea unui grup pentru IMM-uri care să acorde consultanță Grupului pentru bioeconomie și să asigure o abordare bazată pe întreprinderi este extrem de necesară.
Actualul cadru politic și economic din UE nu sprijină utilizarea industrială a biomasei ca materie primă.
Tranziția către bioeconomie trebuie să fie coerentă cu realizarea pieței interne și cu punerea în aplicare a politicii comerciale.
Exemple regionale și instrumente de finanțare.
Crearea de mari rețele europene ale regiunilor și de clustere în domeniul bioeconomiei este vitală. Ca exemple pot fi menționate cooperarea între Flandra (Belgia) și sud-vestul Țărilor de Jos, nord-vestul Franței, Renania de Nord-Westfalia (Germania), regiunea Helsinki (Finlanda), Stiria (Austria) și inițiativele din Suedia, Estonia și Ungaria. Comisia Europeană ar trebui să sprijine aceste rețele și clustere, pentru a promova astfel schimbul de experiență și pregătirea unor propuneri de proiecte în comun cu alte regiuni europene și pentru a le permite participarea la Grupul pentru bioeconomie. Importantă este învățarea reciprocă în ceea ce privește crearea unor fonduri de investiții și transferul tehnologic.
Inițiativele ascendente sunt importante pentru crearea unei „biosocietăți” și este esențială adoptarea unei abordări axate pe companii și pe cerere, combinată cu o abordare inițiată de nivelurile de guvernare. Regiunile producătoare de biomasă ar trebui să poată beneficia de inovații tehnologice și să nu fie considerate doar simple furnizoare de biomasă. Prin urmare, trebuie să se acorde o atenție specială transferului de tehnologie și valorizării cunoștințelor. Stabilirea unor relații strânse între regiunile urbane și cele agricole este importantă pentru transferul de tehnologie și valorizarea cunoștințelor.
parte din fondurile PAC – împreună cu cele din cadrul programului Orizont 2020 – ar trebui să fie utilizate în sprijinul parteneriatului european pentru inovare în domeniul productivității și durabilității agriculturii, pentru a reduce decalajul dintre cercetare și dezvoltare și practicile agricole, lărgind astfel baza de cunoștințe și îmbunătățind valorizarea acestora;
Comisia ar trebui să faciliteze crearea unor sinteze și a unui inventar de bune practici, de activități existente și de bioproduse disponibile la nivelul clusterelor regionale și al regiunilor, bazate pe lucrările realizate în trecut și pe rezultatele obținute în cadrul programelor existente, cum ar fi ABC-Europe sau Cluster-IP, finanțate de DG-ENTR, precum și a programelor Interreg și Regiunile cunoașterii, finanțate în cadrul politicii regionale și celui de-al șaptelea program-cadru, și să promoveze programele multifond;
Este importantă propunerea Comisiei Europene de a aloca o parte din Fondul european de dezvoltare regională unor proiecte aparținând economiei cu emisii scăzute de dioxid de carbon din regiunile mai puțin dezvoltate, regiunile dezvoltate „în tranziție” și regiunile mai bogate. Această măsură va avea un impact pozitiv asupra tranziției către o „biosocietate” europeană, evidențiindu-se potențialul pe care îl reprezintă strategiile de specializare inteligentă pentru a permite regiunilor să adopte o abordare strategică și integrată a bioeconomiei.
regiunile mai avansate în domeniul bioeconomiei să fie sprijinite în adoptarea măsurilor impuse de lanțurile valorice ale bioeconomiei și în crearea de relații cu regiunile mai puțin avansate. Acestea și cele mai puțin avansate ar trebui să realizeze în comun instalații-pilot care să permită companiilor (nou înființate) să testeze produse noi într-un mediu protejat. Această abordare în spiritul „scării către excelență” va favoriza utilizarea eficace a resurselor, consolidând totodată coeziunea. Inițiativele precum Regiunile cunoașterii, care constituie un instrument valoros pentru schimbul de cunoștințe reprezintă un sprijin considerabil pentru utilizarea și aplicarea eficientă a rezultatelor cercetării la nivel regional, generând noi proiecte de cercetare în cooperare;
Contribuția Comunităților cunoașterii și inovării (CCI) și a Comunităților regionale de inovare și implementare (CRI) la rezolvarea provocărilor societale pe termen lung și la identificarea unor noi oportunități pentru inovare în Europa este foarte valoroasă. Prin urmare Comisia ar trebui să creeze o CCI axată pe bioeconomie în cadrul noului val de CCI din perioada 2014-2020;
există un sentiment palpabil de urgență în rândul tuturor actorilor europeni, naționali, regionali și locali în ceea ce privește dezvoltarea unei economii cu emisii scăzute de carbon/a bioeconomiei. Identificarea căii pentru realizarea acestui obiectiv și punerea sa în practică presupune o revoluție a mentalității și a modului nostru de acționare, în condițiile în care regiunile reprezintă actorii esențiali în ceea ce privește punerea concretă în aplicare.
Concluzii
Din planul de acțiune propus lipsesc măsuri și instrumente concrete pentru a aborda obstacolele potențiale sau riscurile unei tranziții către bioeconomie. O atenție specială ar trebui acordată reglementărilor redundante sau contradictorii și disponibilității capitalului de risc necesar.
Trebuie stabilite măsuri de utilizare eficientă a resusrselor naturale, deoarece planul de acțiune propus de Comisie nu conține aceste măsuri.
Este nevoie de o puternică coordonare politică din partea Comisiei și că ambițiile nu reflectă încă nivelul necesar de punere efectivă în practică la nivel regional și local.
Europa trebuie să elaboreze și să pună în practică propria sa viziune clară și pe termen lung cu privire la bioeconomie, bazată pe diferitele segmente ale piramidei biomasei (a se vedea figura 1), în care segmentele superioare reprezintă valori mai mari. Ar trebui să urmeze o „strategie a valorii”, axată pe segmentele superioare ale piramidei biomasei, cu o utilizare privilegiată a biomasei de a doua generație și, ulterior, de a treia generație. Investițiile în biomasa de primă generație constituie un pas necesar în tranziția spre biomasa de a doua generație și, ulterior, de a treia generație. Aceste obiective europene ar trebui incluse în toate politicile transsectoriale legate de bioeconomie.
Comisia ar trebui să elaboreze o foaie de parcurs comună privind bioeconomia, care să conțină o analiză a următoarelor etape necesare pentru dezvoltarea unei bioeconomii europene, urmărind o abordare de tipul lanțului valoric și ținând seama de lucrările existente în domeniu (ale platformelor tehnologice europene, ale OCDE și ale altora). Totodată ar trebui includerea unor măsuri și instrumente practice, ținând seama de profilul fiecărei regiuni, ținând cont de potențialul pe care îl reprezintă cooperarea interregională pentru lanțul valoric.
Următoarele etape pentru UE și pentru regiuni
Comisia ar trebui să ia următoarele măsuri la nivel european:
dezvoltarea în continuare a strategiei privind bioeconomia (cu utilizarea unei structuri tripartite), cu accent pe nivelurile superioare ale piramidei biomasei. Crearea unui Grup pentru bioeconomie, cu reprezentanți din sectorul economic, instituțiile științifice și autoritățile publice (la nivel regional, național și al UE);
dezvoltarea unei abordări integrate a bioeconomiei, bazată pe și presupunând o strategie multifond, atât la nivel regional, cât și la nivel european (Orizont 2020, politica de coeziune, PAC, energia);
sensibilizarea opiniei publice din regiuni privind necesitatea bioeconomiei și posibilitățile pe care aceasta le oferă;
sprijinirea unei abordări integrate a bioeconomiei, bazată pe reglementări și măsuri stimulatoare și necontradictorii (prin intermediul unor sisteme de certificare și al unor programe de cercetare și dezvoltare integrate și adaptate care să cuprindă mai multe direcții generale), care să permită regiunilor să-și definească propria lor direcție privind bioeconomia și strategia de specializare inteligentă;
continuând să dezvolte o strategie europeană concentrată pe:
specializarea și valorizarea cunoștințelor dobândite prin inovare în sectorul european al bioeconomiei, pentru a putea rămâne competitivi la nivel global;
cercetarea și dezvoltarea în domeniul biomasei de a doua și a treia generație;
lanțurile valorice (de la producția de materie primă la comercializarea produselor finite);
produse cu o înaltă valoare adăugată;
regiunile pot oferi în acest sens următoarele:
inventarierea și punerea la dispoziție a unor exemple documentate de bune practici ale regiunilor cu privire la planificarea și punerea în aplicare a (unor aspecte ale) bioeconomiei, precum și găsirea de soluții de comunicare și preluare a acestor structuri în alte regiuni („scara către excelență”);
ajutor în vederea creării unor structuri tripartite și furnizarea de informații pentru Grupurile pentru bioeconomie;
prin apropierea lor față de cetățeni, autoritățile locale și regionale pot contribui la sensibilizarea opiniei publice cu privire la (necesitatea și beneficiile oferite de) bioeconomie la nivel local și regional;
sprijin pentru realizarea „scării către excelență”, prin facilitarea și inițierea cooperării interregionale între regiunile mai puțin dezvoltate și cele mai dezvoltate, prin recurgerea la o abordare multifond în ceea ce privește programele și proiectele europene.
Bibliografie
Augsburg T., 2005, Becoming Interdisciplinary: An Introduction to Interdisciplinary Studies (http://en.wikipedia.org/wiki/Multidisciplinarity).
Ball Philip, 2006, Econophysics: Culture Crash Nature, 441; 686-688.
Beinhocker Eric D., 2006, The Origin of Wealth, Evolution, Complexity and the Radical Remarking of Economics, : Press.
Bogdan, Alexandru T. și co-autori (2010), Prospects of Agrifood Green Power in 2050 and Forecasting for 2100 with Sustenable Solutions Based on Ecobioeconomics new Paradigm, Bulletin UASVM Animal Science and Biotechnologies, 67(1-2)/2010, Print ISSN 1843-5262; Electronic ISSN 1843-536X
Boulanger, P-M. Sustainable development indicators: a scientific challenge, a democratic issue . S.A.P.I.EN.S 1(1) Online since 23 Dec. 2008.
Brookes L.G., 1992, Energy Efficiency and Economic Fallacies. A Reply, Energy Policy, vol.20, No.5.
Brookes, L.G., 1993, Energy Efficiency and Economic Fallacies: The Debate Concluded. Energy Policy, April 1993, 346-347.
Brown L., 1981 – Builiding a Sustainable Society. Worldwatch Institute, W.W. .
Brundtland G.H., 1987: Our Common Future: The World Commission on Environment and Development. Press, .
Chakrabarti, B.K., Chakraborti A., Chatterjee A, Econophysics and Sociophysics: Trends and Perspectives, (2006).
Chan, A., Homan, E., Ballou, L. et.al. Transgenic cattle produced by reverse-transcribed gene transfer in oocyte. // PNAS USA, 95, 14028-14033, 1998.
Clark, W.C. 2007. Sustainability Science: A room of its own. Proceedings of the National Academy of Science 104: 1737-1738; published online on February 6, 2007
Cohen B., Winn M.I., 2007, Market Imperfections, and Sustainable Entrepreneurship, Journal of Business Venturing, 22(1): 29-49.
Colander, D. (2000). The Complexity Vision and the Teaching of Economics, E. Elgar, .
Comunicat de presă despre strategia pentru o bioeconomie sustenabilă (în limba engleză): MEMO/12/97
Consiliul Uniunii Europene, 2006 – Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE revizuită, 10117/06 Bruxelles.
Cooper D.K.C., Ye Y., Rolf L.L.,et al// Xenotransplantation. Heidelberg,. Р. 481, 1991.
Cornea, C., Vătafu, I., Barbu, A.. Elemente de inginerie genetică. București, 1998.
De Simone L., Popoff F., 1997, Eco-efficiency. The business link to sustainable development. MIT Press.
Didier Sornette, Why Stock Markets Crash: Critical Events in Complex Financial Systems, Press (2004).
Duca, M., Lozan, A., Port, A., Glijin, A., Lupașcu, V. Aspecte metodologice în testarea plantelor modificate genetic. Chișinău, 2008, 168 p.
Dyllick T., Hockerts K., 2002, Beyond the Business Case for Corporate Sustainability. Business Strategy and The Environment, 11(2): 130-141.
Ehrenfeld R.J., Sustenability needs to be attained, not managed: Science, Practice & Policy, Fall Winter 2008, Volume 4, Issue 2.
Georgescu Roegen N., 1971: The Entropy Law and the Economic Process. Press. .
Georgescu Roegen N., 1973: The Entropy Law and the Economic Problem. In H.E.Daly (Ed.), Toward a Steady-State Economy, Freeman , 37-49 p.
Georgescu Roegen N., 1975A: Energy and Economic Myths. Southern Economic Journal, 3, 347-381.
Georgescu Roegen N., 1975B: Dynamic Models and Economic Growth. World Development, 11, 765-783
Georgescu Roegen N., 1979: Comments on the Papers by Daly and Stiglitz. In V.K.Smith (Ed.), Scarcity and Growth Reconsidered, The Johns Press, , 95-105.
Georgescu Roegen N., 1980: Matter: A Resource Ignored by Thermodynamics. In L.E. St.Pierre and G.R.Brown (Ed.), Future Sources of Organic Raw Materials: , Pergamon, New York, 79-87.
Georgescu Roegen N., 1981: Energy, Matter and Economic Valuation: Where Do We Stand? In H.E. Daly and A.F.Umana *Eds.), Energy, Economics and Environment, Westview Press, Boulding, 43-79.
Georgescu-Roegen, N. (1998) – Metoda statistică, vol. III, cartea I. Editura Expert (îngrijirea cărții – Aurel Iancu).
Georgescu-Roegen, N. (2006) – Energia, resursele naturale și teoria economică, vol. VI, cartea I. Editura Expert (îngrijirea volumului – Hildegard Puwak).
Georgescu-Roegen, N. (2009) – Epistemologia roegeniană, vol. VII, cartea I, Editura Expert (Versiunea în limba română a părții I – Unele elemente de orientare în știința economică – Gheorghe Dolgu, Versiunea în limba română a părții a II-a – Metode, timp și schimbare în știința economică – Hildegard Puwak și Alina Cotae).
Georgescu-Roegen, N. (2009) – Epistemologia roegeniană, vol. VII, cartea a II-a, Editura Expert (îngrijirea volumului – Hildegard Puwak).
Gossler, A., Doetschman, T., Korn, R. et.al. Transgenesis by means of blastocyst-derived embryonic stem cell lines. // PNAS USA, 83, 9065-9069, 1986.
Griffiths, A., Miller, J., Suzuki, D. An Introduction to Genetic Analysis. 7th edition. New York: W. H. Freeman; 2000.
Hayek F.A. (1974), Prize Lecture (http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1974/hayek-lecture.html)
Hayles, N. K. (1991). Chaos Bound: Orderly Disorder in Contemporary Literature and Science. Press, .
Inițiativa „O Uniune a inovării”: http://ec.europa.eu/innovation-union
Inițiativa „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”: http://ec.europa.eu/resource-efficient-europe/index_ro.htm
Jean-Philippe Bouchaud, Marc Potters, Theory of Financial Risk and Derivative Pricing, Press (2003).
Jevons W.S. 1865, The Coal Question, Macmillan, .
Jevons W.S., 1879, The Theory of Political Economy, Macmillan, .
Joseph McCauley, 2004, Dynamics of Markets, Econophysics and Finance, Press, .
Kato, Y., Tani, T., Sotomaru, Y. et.al. Eight calves cloned from somatic cells of a single adult. // Science, 282, 2095-2098, 1998.
Khazoom J.D., 1980, Economic Implications of Mandated Efficiency Standards for Household Appliances, Energy Journal, vol.1, No.6, pp.21-39.
Komiyama H., Takeuchi K., 2006, Sustainability Science: building a new discipline. Sustainability science 1:1-6.
L.A.N. Amaral and J.M. Ottino, Complex networks — augmenting the framework for the study of complex system, 2004.
Maximilian, C., Bembea, M., Belengeanu, V. Genetica. Început fără sfârșit. , 2001.
Musters A.P.A., 1995, The Energy-Economy-Environment Interaction and the Rebound Effect, ECN, BIDOC Postbus 1, 1755 Z G Petten.
Orizont 2020: www.ec.europa.eu/research/horizon2020
Per Bak (1996). How Nature Works: The Science of Self-Organized Criticality, .
Philip Mirowski, More Heat than Light – Economics as Social Physics, Physics as Nature's Economics, Press (Cambridge, UK, 1989).
Prigogine, (1997). The End of Certainty, The Free Press, .
Patience, C., Takeuchi, Y., Weis, R.A. Infection of human cells by an endogenous retrovirus of pig. // Nature Med. 1997. N 3. Р. 282-286.
Reitan, P. 2005. Sustainability science – and what’s needed beyond science. Sustainability: Science, Practice, & Policy 1(1):77-80. /vol1iss1/communityessay.reitan.html
Rhinesmith Jonathan (2006), Finance Vets Physical, Yale Economic Review, Spring 2006. http://www.yaleeconomicreview.com/issue/2006_spring/financephysical.html
Rosario N. Mantegna, H. Eugene Stanley, An Introduction to Econophysics: Correlations and Complexity in Finance, Press (, 1999).
Schaltegger S., Sturm A., 1998, Eco-Efficiency by Eco-Controlling, Zürich.
Sorin Solomon and Eran Shir, Complexity; a science at 30, 2003.
Taleb Nassim Nicholas, Lebăda Neagră: Impactul foarte puțin probabilului, Editura Cartea Veche, București, 2009.
UNCED, 1992 – Report of the United Nations Conference on Environment and Development (Rio de Janeiro, 3-14 June 1992), Annex I, Rio Declaration On Environment And Development.
Vergragt Ph., Brown H.S., Sustainability: Science, Practice & Policy, Fall winter 2008, vol.4, Issue 2.
World Health Organization, 2005 – World Summit Outcome Document.
http://ec.europa.eu/romania/news/13022012_strategie_tranzitie_economie_europeana_ro.htm
http://www.biofuelstp.eu/fuelproduction.html
http://biofuelsandthepoor.com/facts-and-definitions/.
http://www.innovatienetwerk.org/en/bibliotheek/rapporten/342/DeEcopyramide
http://ec.europa.eu/enterprise/sectors/biotechnology/index_ro.htm
http://www.europe-innova.eu/web/guest/cluster-cooperation/cluster-innovation-platform.
http://cordis.europa.eu/fp7/kbbe/library_en.html.
Bibliografie
Augsburg T., 2005, Becoming Interdisciplinary: An Introduction to Interdisciplinary Studies (http://en.wikipedia.org/wiki/Multidisciplinarity).
Ball Philip, 2006, Econophysics: Culture Crash Nature, 441; 686-688.
Beinhocker Eric D., 2006, The Origin of Wealth, Evolution, Complexity and the Radical Remarking of Economics, : Press.
Bogdan, Alexandru T. și co-autori (2010), Prospects of Agrifood Green Power in 2050 and Forecasting for 2100 with Sustenable Solutions Based on Ecobioeconomics new Paradigm, Bulletin UASVM Animal Science and Biotechnologies, 67(1-2)/2010, Print ISSN 1843-5262; Electronic ISSN 1843-536X
Boulanger, P-M. Sustainable development indicators: a scientific challenge, a democratic issue . S.A.P.I.EN.S 1(1) Online since 23 Dec. 2008.
Brookes L.G., 1992, Energy Efficiency and Economic Fallacies. A Reply, Energy Policy, vol.20, No.5.
Brookes, L.G., 1993, Energy Efficiency and Economic Fallacies: The Debate Concluded. Energy Policy, April 1993, 346-347.
Brown L., 1981 – Builiding a Sustainable Society. Worldwatch Institute, W.W. .
Brundtland G.H., 1987: Our Common Future: The World Commission on Environment and Development. Press, .
Chakrabarti, B.K., Chakraborti A., Chatterjee A, Econophysics and Sociophysics: Trends and Perspectives, (2006).
Chan, A., Homan, E., Ballou, L. et.al. Transgenic cattle produced by reverse-transcribed gene transfer in oocyte. // PNAS USA, 95, 14028-14033, 1998.
Clark, W.C. 2007. Sustainability Science: A room of its own. Proceedings of the National Academy of Science 104: 1737-1738; published online on February 6, 2007
Cohen B., Winn M.I., 2007, Market Imperfections, and Sustainable Entrepreneurship, Journal of Business Venturing, 22(1): 29-49.
Colander, D. (2000). The Complexity Vision and the Teaching of Economics, E. Elgar, .
Comunicat de presă despre strategia pentru o bioeconomie sustenabilă (în limba engleză): MEMO/12/97
Consiliul Uniunii Europene, 2006 – Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE revizuită, 10117/06 Bruxelles.
Cooper D.K.C., Ye Y., Rolf L.L.,et al// Xenotransplantation. Heidelberg,. Р. 481, 1991.
Cornea, C., Vătafu, I., Barbu, A.. Elemente de inginerie genetică. București, 1998.
De Simone L., Popoff F., 1997, Eco-efficiency. The business link to sustainable development. MIT Press.
Didier Sornette, Why Stock Markets Crash: Critical Events in Complex Financial Systems, Press (2004).
Duca, M., Lozan, A., Port, A., Glijin, A., Lupașcu, V. Aspecte metodologice în testarea plantelor modificate genetic. Chișinău, 2008, 168 p.
Dyllick T., Hockerts K., 2002, Beyond the Business Case for Corporate Sustainability. Business Strategy and The Environment, 11(2): 130-141.
Ehrenfeld R.J., Sustenability needs to be attained, not managed: Science, Practice & Policy, Fall Winter 2008, Volume 4, Issue 2.
Georgescu Roegen N., 1971: The Entropy Law and the Economic Process. Press. .
Georgescu Roegen N., 1973: The Entropy Law and the Economic Problem. In H.E.Daly (Ed.), Toward a Steady-State Economy, Freeman , 37-49 p.
Georgescu Roegen N., 1975A: Energy and Economic Myths. Southern Economic Journal, 3, 347-381.
Georgescu Roegen N., 1975B: Dynamic Models and Economic Growth. World Development, 11, 765-783
Georgescu Roegen N., 1979: Comments on the Papers by Daly and Stiglitz. In V.K.Smith (Ed.), Scarcity and Growth Reconsidered, The Johns Press, , 95-105.
Georgescu Roegen N., 1980: Matter: A Resource Ignored by Thermodynamics. In L.E. St.Pierre and G.R.Brown (Ed.), Future Sources of Organic Raw Materials: , Pergamon, New York, 79-87.
Georgescu Roegen N., 1981: Energy, Matter and Economic Valuation: Where Do We Stand? In H.E. Daly and A.F.Umana *Eds.), Energy, Economics and Environment, Westview Press, Boulding, 43-79.
Georgescu-Roegen, N. (1998) – Metoda statistică, vol. III, cartea I. Editura Expert (îngrijirea cărții – Aurel Iancu).
Georgescu-Roegen, N. (2006) – Energia, resursele naturale și teoria economică, vol. VI, cartea I. Editura Expert (îngrijirea volumului – Hildegard Puwak).
Georgescu-Roegen, N. (2009) – Epistemologia roegeniană, vol. VII, cartea I, Editura Expert (Versiunea în limba română a părții I – Unele elemente de orientare în știința economică – Gheorghe Dolgu, Versiunea în limba română a părții a II-a – Metode, timp și schimbare în știința economică – Hildegard Puwak și Alina Cotae).
Georgescu-Roegen, N. (2009) – Epistemologia roegeniană, vol. VII, cartea a II-a, Editura Expert (îngrijirea volumului – Hildegard Puwak).
Gossler, A., Doetschman, T., Korn, R. et.al. Transgenesis by means of blastocyst-derived embryonic stem cell lines. // PNAS USA, 83, 9065-9069, 1986.
Griffiths, A., Miller, J., Suzuki, D. An Introduction to Genetic Analysis. 7th edition. New York: W. H. Freeman; 2000.
Hayek F.A. (1974), Prize Lecture (http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1974/hayek-lecture.html)
Hayles, N. K. (1991). Chaos Bound: Orderly Disorder in Contemporary Literature and Science. Press, .
Inițiativa „O Uniune a inovării”: http://ec.europa.eu/innovation-union
Inițiativa „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”: http://ec.europa.eu/resource-efficient-europe/index_ro.htm
Jean-Philippe Bouchaud, Marc Potters, Theory of Financial Risk and Derivative Pricing, Press (2003).
Jevons W.S. 1865, The Coal Question, Macmillan, .
Jevons W.S., 1879, The Theory of Political Economy, Macmillan, .
Joseph McCauley, 2004, Dynamics of Markets, Econophysics and Finance, Press, .
Kato, Y., Tani, T., Sotomaru, Y. et.al. Eight calves cloned from somatic cells of a single adult. // Science, 282, 2095-2098, 1998.
Khazoom J.D., 1980, Economic Implications of Mandated Efficiency Standards for Household Appliances, Energy Journal, vol.1, No.6, pp.21-39.
Komiyama H., Takeuchi K., 2006, Sustainability Science: building a new discipline. Sustainability science 1:1-6.
L.A.N. Amaral and J.M. Ottino, Complex networks — augmenting the framework for the study of complex system, 2004.
Maximilian, C., Bembea, M., Belengeanu, V. Genetica. Început fără sfârșit. , 2001.
Musters A.P.A., 1995, The Energy-Economy-Environment Interaction and the Rebound Effect, ECN, BIDOC Postbus 1, 1755 Z G Petten.
Orizont 2020: www.ec.europa.eu/research/horizon2020
Per Bak (1996). How Nature Works: The Science of Self-Organized Criticality, .
Philip Mirowski, More Heat than Light – Economics as Social Physics, Physics as Nature's Economics, Press (Cambridge, UK, 1989).
Prigogine, (1997). The End of Certainty, The Free Press, .
Patience, C., Takeuchi, Y., Weis, R.A. Infection of human cells by an endogenous retrovirus of pig. // Nature Med. 1997. N 3. Р. 282-286.
Reitan, P. 2005. Sustainability science – and what’s needed beyond science. Sustainability: Science, Practice, & Policy 1(1):77-80. /vol1iss1/communityessay.reitan.html
Rhinesmith Jonathan (2006), Finance Vets Physical, Yale Economic Review, Spring 2006. http://www.yaleeconomicreview.com/issue/2006_spring/financephysical.html
Rosario N. Mantegna, H. Eugene Stanley, An Introduction to Econophysics: Correlations and Complexity in Finance, Press (, 1999).
Schaltegger S., Sturm A., 1998, Eco-Efficiency by Eco-Controlling, Zürich.
Sorin Solomon and Eran Shir, Complexity; a science at 30, 2003.
Taleb Nassim Nicholas, Lebăda Neagră: Impactul foarte puțin probabilului, Editura Cartea Veche, București, 2009.
UNCED, 1992 – Report of the United Nations Conference on Environment and Development (Rio de Janeiro, 3-14 June 1992), Annex I, Rio Declaration On Environment And Development.
Vergragt Ph., Brown H.S., Sustainability: Science, Practice & Policy, Fall winter 2008, vol.4, Issue 2.
World Health Organization, 2005 – World Summit Outcome Document.
http://ec.europa.eu/romania/news/13022012_strategie_tranzitie_economie_europeana_ro.htm
http://www.biofuelstp.eu/fuelproduction.html
http://biofuelsandthepoor.com/facts-and-definitions/.
http://www.innovatienetwerk.org/en/bibliotheek/rapporten/342/DeEcopyramide
http://ec.europa.eu/enterprise/sectors/biotechnology/index_ro.htm
http://www.europe-innova.eu/web/guest/cluster-cooperation/cluster-innovation-platform.
http://cordis.europa.eu/fp7/kbbe/library_en.html.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eco Si Bioeconomia Realitati, Provocari, Solutii (ID: 120950)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.