Echilibrul Puterilor In Arhitectura Statului de Drept

=== 3b42c6f182643dbe4bd8a7c1748a5b9c8c84543e_583530_1 ===

Echilibrul puterilor în arhitectura statului de drept

Noțiunea de stat de drept este caracteristică societăților moderne și se definește prin prisma principiului separărea puterilor în stat, respectarea legilor cât și promovarea drepturilor și libertății cetățenilor.

Aceasta a apărut dintr-o necesitate imperativă a popoarelor de a încerca să stopeze abuzurile monarhilor absolutiste, ce atinseseră proporții greu de imaginat, prin încălcarea constantă și flagrantă a drepturilor naturale ale omului. Statul de drept a reușit să creeze o orînduire subiectivă, bazată pe primatul individului, văzut ca o entitate de sine stătătoare și pe o guvernare limitată, înlocuind acea lume a cărei ordine se raporta la legile divinității și dreptul celui mai puternic.

Astfel s-a ajuns la ideea coform căreia, pentru a limita despotismul este necesar ca puterea în stat să fie împarțită pentru asigurarea unei vieți politice armonioase, iar responsabilitatea să fie divizată în raport cu îndeplinirea unor funcții specifice, care să ofere populației sentimenul siguranței și eficacității.

În decursul ultimelor secole, s-a ajuns la concluzia unanimă că separația puterii, în orice stat modern, care se vrea democratic și constituțional, poate fi divizată pe două paliere și anume, împărțirea funcțională, transpusă în funcția legislativă, executivă și judecătorescă și segmentarea teritorial- administrativă.

Așadar, se consideră că structura statală trebuie să fie formată, sine qua non, din trei ramuri: a) legislația caracterizată prin elaborarea și adoptarea legilor; b) executarea și administrarea acestora; c) interpretarea lor.

Cele trei sunt, în societățile de astăzi, cunoscute ca legislativ, executiv și judiciar. Teoria cât și practica politică au apreciat că acestea trebuie să fie separate și independente una față de alta deoarece orice combinație a acestor trei funcții într-un singur pol de putere ar poatea fi dăunător și periculos pentru libertatea individuală.

Trebuie menționat că cele trei ramuri nu funcționeză pe baza unui raport de subordonare ci din contră, pe unul de colaborare și sunt eficiente numai atunci când fiecare dintre organele sale își exercită propriile puteri și funcții, fără a interferauna în atribuțiile celeilalt. Pe scurt, pentru a menține o formă limitată de guvernământ, vitală protejării libertății individului și respectării drepturilor acestuia, cele trei segmente ale puterii ar trebui, constituțional, să fie separate și executate de trei organe cu competenței diferite.

Montesquieu, celebrul filosof politic francez, este astăzi văzut ca principalul artizan al celebrului principiu al separării puterilor în stat. Aceasta a afirmat că puterea concentrată în mâinile unei singure persoane sau a unei singure instituții este nocivă deoarece poate degenera cu ușurință în despotism. Ca un remediu, el a recomandat separarea atribuțiilor executivului, legislativului și sistemului judiciar, astfel încât acest lucru să funcționeze ca un echilibru între ele și ca un mecanism de control mutual.

Totuși aceasta idee a mai fost anterior întâlnită și la alți filosofi care în scrierile lor au subliniat necesitatea separației puterii, în cadrul societății, ca soluție de evitare a abuzurile. De exemplu, Thomas Hobbes, important filosof care a cărei gândire a stat la baza viitoarelor principii liberale, stabilea în celebra sa lucrare, Leviathan, teoria contractului social.

Acesta remarca că în exercitarea suveranității, cel care ajunge să dețină puterea trebuie să întreprindă acte de natură diferită, ca putere legislativa, putere de a judeca sau de a declara război, puterea de a numi magistrați.

Această teorie nu a avut un impact foarte mare deoarece Hobbes nu susținea, în esență, împărțirea puterii ci doar diversificarea actelor ei, aceasta putând rămâne, în continuare concentrată în mâna unui singur suveran, rege sau adunare, în funcție de caz.

John Locke, de exemplu, este cel care sesizează primul această diferențiere a actelor puterii și dezvoltă mai departe teoria, subliniind, că în loc, ca puterea să fie concentrată în mâinile unei singure autorități aceasta ar trebui diversificată și repartizată mai multor persoane care să acționeze într-un domeniu limitat, având atribuții clare.

În viziunea sa, poporul își transfera o parte din propria suveranitate mai multor autorități, în baza unui contract social, aceștia devenind astfel dobânditori ai unei suveranități divizate, statul putând în acest fel să se mențină într-un cadru moderat, în limitele dreptului natural.

Mai departe, Montesquieu a fost cel care a dezvoltat mai departe această teorie, a cărui model a fost adoptat de majoritatea societăților. Astfel acesta a fost unul din marii susținători ai demnității și libertății umane și a văzut în teoria separației puterilor o metodă de a susține libertatea poporului francez împotriva autoritarismului atât de caracteristic epocii sale..

În scrierile sale, filosoful afirma că aplicarea acestei teorii ar împiedica concentrarea exagerată a puterii în mânile unei singure persoane sau a unei instituții, creștere care ar determina apariția unui pericol pentru libertate politică.

Acesta susține un fapt revelator în următoarea exprimare, care descrie perfect natura umană ,,experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa, până ce dă de limite. Însăși virtutea are nevoie de îngrădiri, deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar.”

Astfel, dacă o singură persoană sau instituție exercită aceste trei puteri cu scopul de a adopta legi, de a le executa și de a judeca arbitrar cetățeni ai statului, acest fapt conduce la degenerarea sistemului de guvernare, din democrație în autocrație sau tiranie

Cu toate acestea, într-o democrație corupția guvernului se instalează în momentul în care oamenii încearcă să guverneze în mod direct, „dezbătând pentru Senat, executând pentru magistrat și luând decizii pentru judecători.”

Montesquieu susține, apoi, că o anumită formă de separație a puterilor este necesară pentru un sistem democratic dar, din pacate, nu dezvoltă acest punct de vedere mai în detaliu.

În societățile de astăzi teoria acestuia s-a transpus în patru mari principii aplicabile în majoritatea statelor contemporane.

În primul rând se discută de o triadă politică în sfera guvernării, adică a autorității de stat, unde disticția între legislativ, executiv și judiciar se face printr-un proces formal și bine delimitat

Ulterior, principiul separării personalului din cadrul celor trei ramuri ale autorității face trimitere la faptul că dacă o persoană deservește un anumit organ de stat devine în mod evident incompatibilă cu oferirea serviciilor altuia

Un alt criteriu face referire la principiul separării funcțiilor ce revin fiecărei ramuri, astfel ca legislativul are ca scop principal legiferarea, executivul trebuie să fie limitat la sfera activităților de administrare iar judiciarul trebuie să se ocupe de chiar restricționarea funcției de adjudecare, în sens de mod de dobândire.

Ultimul principi subliniază ideea de echilibru al puterilor dar și a controlului acestora (checks and balance) astfel că, chiar dacă între distribuția acestora trebuie să existe o armonie, fiecăreia îi sunt atribuite pe de altă parte și funcții speciale de control asupra celorlalte, ca o masură de atenționare și sancționare atunci când s-ar produce o deraiere de la propiul scop de funcționare. Aceste principii sunt ajutătoare în ceea ce privește prevenția abuzului de putere și a derapajului în oricare dintre ramurile guvernării și au fost consacrate, în legile fundamentale ale statelor.

De exemplu, în Constituția României, încă din primul articol se menționeză că ,,statul se organizează protrivit principiului separației puterilor în stat, legislativă, executivă și judecătorească” iar mai departe că ,,respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”

În termeni de aplicabilitate, teoria separării puterilor în stat a mai funcționat și ca un ghid pentru apariția Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, adoptată imediat după revoluția franceză din 1789, ca o necesitate la contextul politic și social al vremii respective.

Aceasta a preluat o parte din principiile filosofiei politice a celor mai importanți gânditori ai perioadei Iluministe și încă din Preambul este menționată rațiunea care a stat la baza apariției ei cât și scopul acesteia ,,reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului….. astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie prin urmare mai respectate”

În aceasta se afirmă în mod clar și faptul că „orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție.”.

Se poate afirma astăzi ca statul de drept este indisolubil legat de principiul separării puterilor, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale cât și de supremația legii. Teoria separației puterilor în stat a jucat un rol decisiv pe parcursul istoriei deoarece a reușit să limiteze considerabil abuzurile și a adus în prim-plan, individul, deținator al unor drepturi de necontestat, inalienabile în raport cu el. Totodată aceasta a determinat apariția sistemului reprezentativ de stat, unde puterea este distribuită în mod egal pe mai multe ramuri și a eliminat totodată sistemele opresive de guvernare.

S-a putut observa că tocmai acest demers a determinat o valorificare constructivă a relației dintre deținătorul de drept al puterii suverane, poporul și organizarea și funcționarea de fapt, a puterii statale politice.

Acest model a distribuirii puterii către instituții diferite și independente, cu prerogative diferie, a oferit o alternativă viabilă la guvernarea depsotică, unde puterea era concentrată în mainile unei singure persoane, care o putea folosi după bunul plac, ignorând, în acest fel, voința propriilor cetățeni, care la rândul nu aveau la îndemână nici un instrument de control sau de apărare.

În concluzie, în ziua de astăzi, indiferent de regimul politic adoptat de un stat, principiul separației puterilor în stat se regăsește în toate societățile deoarece deoarece el este garantul respectării individului, prin prisma a ceea ce este el ca entitate, cu drepturi și libertăți. Totodată, așa cum s-a putut observa, distribuirea puterii a fost singura soluție funcțională, gasită, care a reușit să limiteze abuzurile deoarece așa cum observa Montesquieu, natura umană este inclinată spre necumpătare atunci când ea se află în exces și nu se lovește de nici o limită, din exterior care să o tempereze.

.

Bibliografie

Charles Louis de Secondat, Baron de Montesquieu, Despre spiritul legilor

Matthew E. Glassman, Separation of Powers: An Overview in Congressional Research Service

Phineas M Mojapelo, Deputy Judge President of the Southern Gauteng High Court, The doctrine of separation of powers (a South African perspective)

Declarația Drepturilor Omului și Cetățenului

Constituția României

https://www.britannica.com