. Echilibrul Financiar al Intreprinderii. Analiza Riscului Financiar (s.c. Xyz S.a.)

Introducere

Echilibrul financiar al întreprinderii – componentă a echilibrului economic general.

Problema echilibrului general al economiei ocupă un loc de seamă în teoria și practica economică.

Definirea echilibrului variază de la o teorie la alta, dar așa cum arată laureatul la premiul Nobel pentru economie, francezul E. Malinvaud conceptul de bază rămâne același.

Termenul de echilibru a fost introdus și fundamentat în economie din științele naturii în cadrul teoriei prețurilor și alocării resurselor. L. Walras i-a acordat un loc proeminent (1874), demonstrând că atunci când oferta unui bun este egală cu cererea sa, piața respectivă se află “într-o stare staționară” sau în echilibru.

A. Marshall vorbea de “un echilibru temporar”, pentru a insista asupra faptului că se schimbă în timp condițiile egalității între cerere și ofertă.

Mai târziu conceptul a fost utilizat în afara acestui context particular. J. Keynes, în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor și mai ales discipolii săi au studiat modul cum echilibrul ocupării forței de muncă depindea de politicile financiare și monetare. Progresul economiei matematice a contribuit mult la răspândirea aceluiași concept abstract în toate ramurile științei economice.

Mult timp, termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice, care ar satisface cel mai bine nevoile umane. De exemplu A. Marshall s-a referit la “echilibrul dintre dorință și efort”. O examinare atentă a acestui concept a fost făcută și de F. Machlup în lucrarea “Equilibrium and disequilibrum”. Pornind de la premisa că modelul său, ca și echilibrele sale sunt “construcții mentale”, noțiunea de echilibru fiind intim legată de modelul în care ea apare, el a definit echilibrul drept “o constelație, variabile incorelate alese astfel încât să se adapteze una celeilalte, pentru ca nici o tendință inerentă spre schimbare să nu predomine în modelul construit de ele”.

E. Malinvaud în opera “Logic Methodology and Philosophy of Science” formulează următoarea definiție: “un echilibru este o stare în care acțiunile diferiților agenți sunt reciproc consistente una cu alta și individual compatibile cu comportamentul acestor agenți”.

Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilității, a concordanței relative a deciziilor luate de agenții economici producători și respectiv consumatori, aceasta menținându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acțiune contrarie.

În economie acționează în permanență forțe contradictorii care tind spre stări de echilibru. În condițiile economiei de piață concurențială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieței generată de acțiunea agenților economici în calitatea lor de producători-vânzători și de cumpărători-consumatori. Agenții economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor în timp ce agenții economici consumatori, satisfacerea trebuințelor lor.

În funcție de conținutul proceselor economice și de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme: materială, valorică și resursele de muncă.

Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanță relativă între volumul, structura și calitatea producției (oferta globală) pe de o parte și nevoile de consum final și de producție (cerere globală) sub aspect cantitativ, structural și calitativ, pe de altă parte.

Echilibrul economic valoric exprimă concordanța relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea și eforturile depuse. În cadrul acesteia se disting forme speciale cum sunt: echilibrul bănesc (monetar), echilibrul financiar, echilibrul bugetar și echilibrul valutar.

Echilibrul financiar este deci o formă de manifestare a echilibrului economic și el reflectă asigurarea resurselor pe de o parte și respectarea obligațiilor de plată ale întreprinderii către terți pe de altă parte.

Echilibrul economico – financiar al întreprinderii se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile.

Asigurarea echilibrului financiar necesită o sincronizare între ritmul cheltuielilor de aprovizionare și producție pe de o parte și cel al încasărilor și vânzării producției pe de altă parte.

Nerespectarea acestei cerințe se reflectă în lipsa capacității de plată a întreprinderii, respectiv apariția creditelor nerambursate la scadență și a datoriilor neachitate în termen față de furnizori, stat etc.

Existența unui echilibru stabil între încasări și plăți reprezintă o dovadă că procesul de producție și circulație din întreprindere se desfășoară normal.

Echilibrul financiar este dat de următoarea ecuație generală:

Cf + Of = Fpr + Fc în care: Cf – cheltuieli de producție și pentru formarea – dezvoltarea fondurilor de producție;

Of – obligații financiare față de terți (stat, bancă, furnizori etc.);

Fpr – fonduri din rezultatele economice proprii;

Fc – fonduri din surse financiare centralizate.

Echilibrul economico – financiar al întreprinderii este deci un ansamblu de corelații care se formează în procesul de rotație a capitalului. Aceste corelații trebuiesc previzionate prin bugetul de venituri și cheltuieli și urmărite a se realiza în cursul exercițiului financiar.

În asigurarea echilibrului între încasări și plăți, de un real folos este graficul de încasări și plăți previzionate, el construind un instrument operativ de sincronizare a încasărilor cu plățile și de utilizare eficientă a mijloacelor de care dispune, precum și un auxiliar necesar fundamentării deciziilor financiare în vederea îmbunătățirii situației financiare a întreprinderii.

Unii economiști consideră echilibrul ca o stare de moment, vremelnică. Când vorbim de echilibru nu putem să nu amintim și de dezechilibru ce se poate interpreta ca o stare normală a dezvoltării economice sau ca o stare anormală alarmantă în momentul când aceasta are un caracter permanent. Dezechilibrul apare în momentul când se produce o ruptură între producție și consum, între dimensiunile producției și puterea de cumpărare a consumatorilor. Dacă producția nu merge în același pas cu posibilitățile sau necesitățile reale ale consumatorilor atunci consumul va obliga din când în când producția să facă pași înapoi.

Următoarele capitole din proiect vor pune în evidență analiza echilibrului financiar la societatea comercială CONFORT S.A., analiză care se va realiza prin intermediul unor instrumente practice și anume: bilanțul contabil și anexele lui, contul de rezultate , balanța de verificare etc.

CAPITOLUL I.

Activitatea financiară a întreprinderii

și componentele acesteia

1.1. Prezentarea întreprinderii.

1.1.1. Cadru legal.

Denumirea

Denumirea societății este Societatea Comercială “CONFORT” S.A. Galați, înființată prin Decizia Prefecturii Județului Galați nr. 72/1991 și înregistrată la Camera de Comerț și Industrie nr. 17/183/1991.

Forma juridică a societății

Societatea comercială “Confort” S.A. Galați este persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acțiuni. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu statutul sau legile române. Este înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J 17/183 și are cod fiscal R 1631816.

Sediul societății

“Confort” S.A. Galați își are sediul în strada Ep. Melchisedec Ștefănescu nr. 22, localitatea Galați, Județul Galați, telefon 415302 sau 415303, fax 0364/411454.

Durata societății

Durata este nelimitată, cu începere de la data înregistrată la Camera de Comerț și Industrie.

1.1.2. Scurt istoric.

Prin decizia nr. 140/1.05.1950 Comitetul provizoriu al comunei urbane Galați, asimilat cu județul din R.P.R., se înființează Întreprinderea regională de construcții I.L.C. Galați.

Prin decizia 4780/31.01.1971 a Sfatului Popular Regiunea 7 Galați, se înființează Întreprinderea regională de construcții I.R.C. Galați care înglobează I.L.C.

Prin decretul 93/16.03.1984 privind îmbunătățirea organ

CAPITOLUL I.

Activitatea financiară a întreprinderii

și componentele acesteia

1.1. Prezentarea întreprinderii.

1.1.1. Cadru legal.

Denumirea

Denumirea societății este Societatea Comercială “CONFORT” S.A. Galați, înființată prin Decizia Prefecturii Județului Galați nr. 72/1991 și înregistrată la Camera de Comerț și Industrie nr. 17/183/1991.

Forma juridică a societății

Societatea comercială “Confort” S.A. Galați este persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acțiuni. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu statutul sau legile române. Este înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J 17/183 și are cod fiscal R 1631816.

Sediul societății

“Confort” S.A. Galați își are sediul în strada Ep. Melchisedec Ștefănescu nr. 22, localitatea Galați, Județul Galați, telefon 415302 sau 415303, fax 0364/411454.

Durata societății

Durata este nelimitată, cu începere de la data înregistrată la Camera de Comerț și Industrie.

1.1.2. Scurt istoric.

Prin decizia nr. 140/1.05.1950 Comitetul provizoriu al comunei urbane Galați, asimilat cu județul din R.P.R., se înființează Întreprinderea regională de construcții I.L.C. Galați.

Prin decizia 4780/31.01.1971 a Sfatului Popular Regiunea 7 Galați, se înființează Întreprinderea regională de construcții I.R.C. Galați care înglobează I.L.C.

Prin decretul 93/16.03.1984 privind îmbunătățirea organizării unităților de construcții – montaj în vederea preluării execuției lucrărilor în antrepriză, I.R.C. devine Trust Antrepriza Generală de Construcții Montaj cu 2 antreprize din care una de construcții și una de instalații, 3 brigăzi complexe (2 în Galați, 1 în Tecuci) Secția de Producție industrială Galați, Secția de utilaj pentru construcții și transporturi Galați și depozitul central Pallas.

De la înființare și până la sfârșitul anului 1989 această unitate a executat și dat în funcțiune pe raza județului Galați un număr de 87.255 de apartamente.

Dacă luăm în considerare încă un număr de 21.000 de apartamente executate în localitățile din afara județului Galați, respectiv Brăila, Tulcea, Focșani, Adjud, Vidra reiese că această unitate a executat în îndelungata sa activitate peste 100.000 apartamente.

Urbanistica modernă a Galațiului se datorează acestei unități.

În afară de blocurile executate la început trebuia să se construiască zone masive care să schimbe radical înfățișarea localităților. Așa au apărut în Galați cvartalele de blocuri Țiglinele I, II, III, IV și multe microraioane cu toate deservirile necesare, școli, grădinițe de copii, creșe, magazine, locuri de joacă pentru copii, spații verzi, spații de parcare, stații de încălzire, unități spitalicești, cinematografe, faleza Dunării (unică în țară).

Pe locul aeroportului, unde s-a înălțat zona industrială de Nord a Galațiului, s-au construit microraioanele 40, 39C, micro 13, până la șoseaua de centură, Galațiul fiind în prezent în cea mai mare parte un oraș fără periferii.

Cartierul Dunărea cu microraioanele lui 18, 19, 20, 21, s-a construit pe teren liber.

Reconstrucția și schimbarea generală a înfățișării orașului Galați s-a făcut în condiții deosebit de grele față de celelalte localități, datorită dificultăților de fundare. Terenul macroporic, sensibil la înmuiere impune ca fiecare fundație să se pregătească în mod special cu piloți de pământ sau de beton precum și cu perne de balast.

Unitatea a mai executat și alte lucrări ca strada Brăilei, marea arteră de penetrație în Galați cu patru și șase benzi de circulație, sau Casa de Cultură a Sindicatelor, hotelurile Turist, Dunărea și Galați, patinoarul, stadionul Galați cu peste 25.000 de locuri, cinematografele Dunărea, Doina, Flacăra, Dacia, a modernizat teatrul Dramatic și cel muzical, centralele telefonice din Țiglina I, Doja, Micro 19 și Silozului, stații de redresare și linii de tramvai care s-au amplasat, reamplasat și lungit, intrând în ecartamentul normal deoarece Galațiul era printre puținele localități din țară cu ecartament îngust.

S-au dat în funcțiune, în afară de locuințe o serie de lucrări dintre care:

Spitalul de copii și policlinica;

Baza de cercetare ICEPRONAV;

Complexele de alimentație publică din micro 19 și 40;

Cariera cu stație de preparare nisip Balintești;

Instalații solare, școli în județ;

Sediul Băncii de Investiții;

12 centre de vinificație;

Drumuri – platforme, sistematizări.

În 1991, prin decizia Prefecturii Galați nr. 72/01.02.1991 și în conformitate cu Lg. 15/1990 devine S.C. “CONFORT” S.A.

Datorită schimbării soluțiilor constructive prin reducerea numărului de blocuri cu structuri prefabricate s-a hotărât concentrarea activității de prefabricate în două poligoane și dezafectarea Poligonului micro 19, o parte din personal fiind redistribuit în cele două poligoane și la Șantierul din Federația Rusă.

În ultimii ani a realizat:

– Amenajarea studioului TV Galați;

– 340 de apartamente în orașul Galați;

– Facultatea de Nave;

– Fabrica COCA COLA Galați și extinderea ei;

– Grup Pompieri;

– Sediul C.F.C.;

– Vile și apartamente în colaborare cu ARCOM București în Astrahan, Federația Rusă;

– Lapidarium;

– Fântâna arteziană bloc Modern și Delta;

– Hala desfacere en-gross Hyt.

În anul 1995 S.C. “CONFORT” S.A. s-a privatizat conform legii 77/1994 în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 34/29.03.1995 încheiat între FPP II Moldova și Asociația CONFORT a salariaților și prin ofertă publică.

1.1.3. Scop. Obiect de activitate.

S.C. “CONFORT” S.A. are personalitate juridică, funcționează potrivit statutului propriu și a prevederilor Lg. 31/1990 având drept scop executarea de lucrări de construcții civile și industriale.

În baza prevederilor Lg. 15/1990 și Lg. 31/1990 societatea are întocmit statut propriu, potrivit căruia are ca obiect de activitate:

asigură prospectarea pieței, încheierea contractelor de antrepriză generală, decontarea lucrărilor cu beneficiarii interni și externi, asigură activitatea de marketing și management;

execută lucrări de construcții-montaj pentru beneficiarii interni și externi în regie proprie;

prin compartimentul de specialitate asigură verificarea documentației, întocmește obiecțiunile și realizează concilierea;

execută lucrări de informatică, documentare, calcul mecanizat;

execută lucrări de proiectare pentru terți și pentru activitatea proprie;

execută, în vederea valorificării, construcții civile, social-culturale sau alte lucrări specifice activității prin finanțare creditare ca societate imobiliară;

execută lucrări de extracție a produselor balastiere, produce și valorifică betoane, mortare, mixturi asfaltice, agregate minerale;

asigură aprovizionarea, depozitarea și desfacerea materialelor de construcții pentru lucrările proprii și pentru terți;

confecționează și valorifică confecții din metal și lemn;

execută și valorifică confecții din metal și lemn;

execută lucrări de prestări de servicii pentru agenții economici și persoane fizice acordând asistență tehnică în cadrul biroului de consulting.

administrează spațiile de cazare și cantină precum și fondul locuințelor de serviciu;

efectuează contre cost activități de laborator pentru obiective și materiale de construcții;

contractează, intermediază și execută orice alte lucrări de specialitate la solicitarea agenților economici sau persoanelor fizice;

comercializează materiale de construcții prin magazinul CONFORT, amenajat la parterul blocului A12 din piața 30 Decembrie;

comercializează produse agro-alimentare prin magazinul de specialitate aflat la parterul blocului A12 din piața 30 Decembrie.

1.1.4. Capitalul social.

Capitalul social al firmei S.C. CONFORT S.A. existent la începutul anului 1998 era în suma de 7.356.076 mii lei, a fost diminuat la finele anului cu suma de 339.848 mii lei reprezentând predarea bazei materiale aferente învățământului – Grupul școlar Gheorghe Asachi Galați, și a crescut cu 11.148.094 mii lei reprezentând valoarea terenurilor pentru care s-au obținut titluri de proprietate.

Capitalul social înregistrat la sfârșitul anului 1998 este de 18.164.300 mii lei, respectiv 726.572 acțiuni repartizate astfel:

– mii lei –

Societatea evidențiază acțiunile într-un registru numerotat, sigilat și parafat de președintele Consiliului Managerial și se păstrează la sediul societății.

1.2. Structura organizatorică a întreprinderii.

1. Conducerea:

– manager general;

– director tehnic;

– director comercial;

– contabil șef.

2. Compartimente funcționale:

– organizare-salarizare-personal;

– compartiment C.T.C.;

– consilier juridic;

– obiecțiuni-prețuri-negocieri;

– contractări-decontări-producție;

– laborator mecano-energetic-metalurgic;

– proiectare;

– aprovizionare;

– depozitare;

– financiar contabil;

– administrativ-cazare-pază;

– oficiul de calcul electric.

3. Activitatea productivă:

– trei șantiere construcție-montaj cu profil construcții organizate conform prevederilor decretului 162/1973 și H.G. 513/1990;

– un șantier instalații;

– o secție producție industrială care are în componență două stații de betoane mixturi asfaltice și extragerea prelucrarea produselor de balastieră;

– un depozit de materiale;

– 800 salariați calificați în domeniul construcțiilor civile;

– clienți tradiționali: Consiliul Județean, Primăria Galați, S.C. Sidex S.A., Navrom S.A.

Adunarea generală a acționarilor.

S.C. CONFORT S.A. Galați are ca organ de conducere conform formei sale de organizare, de societate pe acțiuni AGA care decide asupra activității și asigură politica economică și comercială a societății.

Ședințele AGA sunt ordinare și extraordinare. AGA se convoacă de către Consiliul Managerial sau de unul din reprezentanți pe baza împuternicirii date de președinte. Adunările generale au loc cel puțin o dată pe an, la două luni de la închiderea exercițiului financiar, examinarea bilanțului și a contului de profit și pierderi pe anul precedent și pentru stabilirea programului de activitate și a bugetului pe anul în curs.

Adunările Generale extraordinare se convoacă la cererea acționarilor reprezentând cel puțin 1/3 din capitalul social, la cererea Comisiei de Cenzori.

1.3. Principalele atribuții ale compartimentului

financiar-contabil.

A. Compartimentul financiar are atribuții în următoarele domenii:

I. Planificarea financiară bugetară de venituri și cheltuieli:

asigură prin bugetul de venituri și cheltuieli, fondurile necesare desfășurării ritmice a planului de producție;

întocmește proiectul bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul următor;

efectuează calcule de fundamentare a indicatorilor economici și financiari privind: veniturile, rentabilitatea, cheltuiala la 1000 lei producție, cheltuieli, beneficiile din activitatea de bază și alte activități;

întocmește trimestrial, împreună cu celelalte compartimente propuneri și documentații pentru proiectul planului de credite (solicitarea, garantarea și rambursarea creditelor);

efectuează operațiuni de încasări și plăți în numerar și operațiuni de decontare cu clienții și furnizorii prin bănci și CEC;

asigură fonduri de deplasare a personalului muncitor;

ține evidența debitorilor și urmărește recuperarea tuturor debitelor;

pregătește împreună cu oficiul juridic, formele de acționare în judecată a debitorilor insolvabili sau plecați din unitate;

asigură acoperirea cheltuielilor de producție pe seama veniturilor proprii și să obțină rezultate financiare care să îi permită restituirea într-un termen cât mai scurt a fondurilor bănești primite;

întocmește dări de seamă și raportări privind situația financiară a întreprinderii.

II. Analize economice și urmărirea realizării indicatorilor financiari:

răspunde de realizarea integrală și la timp a indicatorilor financiari din Bugetul de venituri și cheltuieli, propune măsuri concrete și eficiente de recuperare a nerealizărilor și de prevenire sau înlăturare a unor situații nefavorabile;

mobilizează resursele existente și răspunde pentru rezultatele activității financiare ale unității;

urmărește permanent situația stocurilor de valori materiale și ia măsuri pentru înscrierea în normativul total al mijloacelor circulante;

răspunde de eliminarea imobilizărilor financiare;

analizează activitatea economico-financiară pe bază de bilanț, stabilește măsuri concrete și eficiente pentru îmbunătățirea continuă a activității economico-financiare;

ia măsuri cu caracter preventiv pentru evitarea pierderilor de mijloace circulante;

urmărește permanent utilizarea eficientă a plafoanelor de credite și ia măsuri pentru diminuarea lor;

asigură desfășurarea ritmică a operațiunilor de decontare cu furnizorii și beneficiarii;

asigură respectarea strictă a nivelului de cheltuieli stabilite prin plan, ia măsuri și urmărește creșterea rentabilității producției și eliminarea pierderilor;

asigură plata la termen a sumelor care constituie obligația unității față de sta, față de terți.

III. Finanțarea investițiilor proprii și a cercetării științifice:

asigură fondurile necesare finanțări investițiilor proprii și a cercetărilor științifice;

ia măsuri de realizare integrală a resurselor proprii destinate finanțării investițiilor asigurând constituirea fondurilor din beneficii, amortismente, părți sociale și alte resurse potrivit legii;

întocmește împreună cu compartimentul mecano-energetic metodologia investițiilor proprii;

întocmește împreună cu compartimentul de proiectare proiectul planului de finanțare a dezvoltării;

asigură plata lucrărilor de cercetare științifică, valorificarea cercetărilor și promovarea progresului tehnic.

IV. Prețuri și tarife:

răspunde de modul de stabilire a prețurilor și tarifelor din componența întreprinderii, precum și de aplicarea întocmai a prețurilor și tarifelor legale;

întocmește documentațiile pentru propuneri d prețuri și tarife la produsele noi, asigurând corecta determinare a costurilor, valorificarea maximă a rezervelor interne și sporirea acumulărilor;

efectuează lucrări privind stabilirea limitelor maxime de prețuri din sectorul propriu, urmărind menținerea nivelului de preț;

urmărește și analizează evoluția prețurilor, tarifelor și acumulărilor cuprinse în ele la produsele și serviciile proprii și prezintă conducerii propuneri de îmbunătățire.

V. Costuri de producție:

elaborează propuneri de plan anuale și de perspectivă în domeniul costurilor, pe baza studiilor proprii, a datelor de prognoză;

asigură corelarea planului costurilor cu planul de producție, planul forțelor de muncă, normelor de consum și celelalte capitole din plan;

răspunde de respectarea strictă a nivelului costurilor planificate în unitate, a nivelului cheltuielilor indirecte și administrativ-gospodărești, ia măsuri pentru eliminarea pierderilor și pentru creșterea rentabilității;

asigură îndeplinirea prevederilor din programele speciale pentru reducerea costurilor și creșterea rentabilității producției lucrărilor de construcții-montaj;

supune lunar analizei organului colectiv de conducere modul de realizare a programului de măsuri pentru încadrarea în cheltuielile planificate.

VI. Controlul financiar intern:

organizează desfășurarea acțiunilor de control planificat;

întocmește lista sarcinilor anuale de control financiar intern și proiectul planului trimestrial potrivit normelor în vigoare;

efectuează control gestionar de fond cel puțin o dată pe an la toate unitățile și valorificarea rezultatelor;

urmărește în cadrul acțiunilor de control aplicarea sancțiunilor disciplinare, contravenționale sau penale, precum și stabilirea răspunderii materiale sau civile împotriva celor vinovați;

execută după caz, controale inopinate în depozite, puncte de lucru, locuri unde se păstrează sau se vehiculează mijloace bănești sau materiale ale întreprinderii;

aplică amenzi și propune sancțiuni conform legislației în vigoare, pentru abaterile constatate în timpul controlului;

prezintă cel puțin o dată pe an, în ședința organului de conducere colectivă, informări asupra controlului financiar-intern, în vederea stabilirii măsurilor pentru îmbunătățirea acestei activități.

B. Compartimentul contabilitate generală are următoarele atribuții:

răspunde de organizarea și funcționarea în bune condiții a contabilității valorilor patrimoniale;

asigură efectuarea corectă și la timp a înregistrărilor contabile privind: fondurile fixe și calculul amortizării acestora, mijloacele circulante, cheltuieli de producție, calculul costurilor, mijloace bănești și împrumuturi bancare, fondurile proprii, situația stocurilor și mișcării materialelor, debitori, creditori, investiții, cheltuielile bugetare și a rezultatelor financiare;

asigură aplicarea dispozițiilor legale referitoare la întocmirea actelor justificative, a documentelor contabile, organizarea circulației documentelor;

organizează și participă la efectuarea operațiunilor de inventariere a tuturor valorilor patrimoniale ale întreprinderii și urmărește definitivarea, potrivit legii, a rezultatelor inventarierii;

întocmește lunar balanța de verificare pentru conturile sintetice și cele analitice și urmărește concordanța dintre acestea;

întocmește situația principalilor indicatori economico-financiari lunar, bilanțurile trimestriale și anuale și coordonează întocmirea raportului explicativ la acestea;

prezintă spre aprobare consiliului de conducere bilanțul și raportul explicativ, participă la analiza rezultatelor economice și financiare pe baza datelor din bilanț;

contabilizează operațiunile bancare efectuate prin casă și contul curent deschis la bancă, precum și împrumuturile bancare obținute;

colectează cheltuielile de regie efectuate, ține evidența cheltuielilor generale, le analizează și le repartizează pe subunități;

exercită potrivit legii controlul financiar preventiv privind legalitatea operațiunilor, urmărește modul de realizare și funcționare a controlului preventiv la subunități;

colaborează la întocmirea propunerilor de preț de cost și ține evidența acestuia pe elemente componente și subunități;

participă la analizarea eficienței economice și face propuneri de reducere a costurilor;

participă la acțiunea de pregătire și efectuare a casării fondurilor fixe, a reformării obiectelor de inventar și operează în evidențele contabile rezultatele acestora;

verifică periodic datele din evidența contabilă.

1.4. Veniturile întreprinderii.

Veniturile unității patrimoniale sunt structuri care evidențiază modul cum se susțin consumurile, ele fiind rațiunea de efectuare a cheltuielilor.

Veniturile sunt structuri patrimoniale asimilate ca natură resurselor economice deoarece reflectă modul de susținere a cheltuielilor.

Veniturile au următoarea structură:

venituri din exploatare;

venituri financiare;

venituri excepționale.

Situația veniturilor din exploatare la societatea “CONFORT” S.A. Galați, înregistrată pe ultimii trei ani este următoarea:

– mii lei –

După cum bine se observă din tabel ponderea cea mai mare (71,08%) în totalul veniturilor din exploatare o au veniturile din producția vândută. Veniturile

din producția vândută se referă la veniturile obținute din vânzările de produse realizate, lucrările executate sau serviciile prestate.

Evoluția principalilor indicatori.

Creșterea acestor venituri a dus la o creștere substanțială a cifrei de afaceri de la 20.692.153 în 1996 la 62.998.871 în 1998.

Veniturile din producția stocată care se determină la sfârșitul perioadei și constau în costul producției bunurilor și serviciilor în curs de execuție, au crescut destul de mult în 1998 comparativ cu 1996, acest lucru datorându-se unor motive mai mult sau mai puțin obiective ale întreprinderii (vreme nefavorabilă, întârzierea aprovizionării cu materii prime, etc.).

Veniturile financiare sunt resursele economice dobândite ca urmare a activității financiare a unității patrimoniale. Veniturile financiare au următoarea structură:

venituri din participații;

venituri din imobilizări financiare și creanțe imobilizate;

venituri din titluri de plasament;

venituri din diferențe de curs valutar;

venituri din dobânzi;

alte venituri din dobânzi;

venituri financiare din provizioane.

În cadrul întreprinderii “CONFORT” S.A., întâlnim în cadrul veniturilor financiare doar venituri din dobânzi, venituri din diferențe de curs valutar și alte venituri financiare:

– mii lei –

Veniturile excepționale sunt venituri obținute din operațiunile ce nu au caracter normal, care să decurgă din obiectul de activitate al unității adică din activitatea curentă prestată de întreprindere.

Activitatea excepțională se concretizează în venituri excepționale provenite din operații de gestiune, operații de capital și provizioane:

– mii lei –

Deci situația veniturilor din cadrul întreprinderii CONFORT S.A. se prezintă astfel:

– mii lei –

1.5. Cheltuielile întreprinderii.

Cheltuielile sunt structuri patrimoniale care ilustrează efortul făcut de unitatea economică pe parcursul vieții sale sociale, în vederea realizări obiectului de activitate.

Această activitate presupune îmbinarea cât mai optimă a celor 3 elemente: mijloacele de muncă, forța de muncă și obiectele muncii în vederea obținerii unor rezultate favorabile.

În raport de diversitatea structurilor de activ sau pasiv care se consumă, înregistrăm și o diversitate a cheltuielilor, care capătă denumiri specifice în contabilitate.

Cheltuielile pe care le efectuează o unitate patrimonială se diferențiază în funcție de natura activităților care le grupează în:

Cheltuieli de exploatare;

Cheltuieli financiare;

Cheltuieli excepționale.

Cheltuielile de exploatare, din punct de vedere contabil, reprezintă consumurile de mijloace economice pentru desfășurarea activității de bază.

Aceste cheltuieli se referă la realizarea producției propriu-zise, activitatea comercială, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, prin care se realizează exploatarea, întreținerea și administrarea de zi cu zi pentru menținerea și utilizarea mijloacelor economice.

În cadrul societății CONFORT S.A., cheltuielile de exploatare au următoarea structură:

– mii lei –

Cheltuielile de exploatare au ponderea cea mai mare în activitatea unei societăți comerciale. Aceste cheltuieli se înregistrează în evidența contabilă a fiecărei unități potrivit normelor legale stabilite, pe baza unui plan de conturi, pe grupe, care permite evidențierea lor corectă, normală și coerentă, astfel încât, pe baza înregistrărilor contabile, să se poată trage în mod operativ concluziile cele mai juste și eficiente.

Din analiza datelor din tabelul de mai sus se pot desprinde mai multe concluzii:

o majorare substanțială a cuantumului costurilor prevăzute pentru materii prime și alte materiale care au putut fi influențate de o majorare corespunzătoare a prețurilor de achiziție, a tarifelor de transport;

majorare și a cheltuielilor cu energia și apa de 67,05% mai mult în 1998 față de 1997;

utilizarea forței de muncă atrage cheltuieli mai mici privind remunerațiile personalului și asigurările și protecția socială. În 1996 aceste cheltuieli reprezentau 30% din totalul cheltuielilor de exploatare, ajungând ca în 1998 aceste cheltuieli să aibă o pondere de numai 15% din totalul cheltuielilor de exploatare.

Cheltuielile financiare concretizează consumurile de natură financiară, respectiv fluxurile financiare care produc reduceri de substanță a patrimoniului.

Legislația română prevede în categoria cheltuielilor financiare:

pierderi din creanțe legate de participații;

cheltuieli privind titlurile de plasament cedate;

cheltuieli din diferențe de curs valutar;

cheltuieli privind dobânzile;

alte cheltuieli financiare;

cheltuieli cu amortizările și provizioanele.

Cheltuielile financiare specifice societății CONFORT S.A. sunt următoarele:

– mii lei –

După cum rezultă din tabel, ponderea cea mai mare în cadrul cheltuielilor financiare o au cheltuielile privind dobânzile. Aceste cheltuieli cu dobânzile se înregistrează datorită lipsurilor de mijloace economice, ceea ce impune atragerea unor disponibilități existente temporar la alte entități economice sau financiare ori de concesionare temporară a unor bunuri sau servicii. Pentru a face posibilă utilizarea cât mai rațională a acestor resurse, unitatea economică trebuie să plătească un preț al utilizării care în aceste cazuri se numește dobândă.

Cheltuielile excepționale fac parte din acele consumuri care nu au un caracter normal și care nu sunt generate de activitatea curentă a entității patrimoniale. Cheltuielile excepționale se prezintă ca structuri patrimoniale de natura mijloacelor economice, înainte de determinarea rezultatelor în următoarea componență:

Cheltuieli excepționale privind operații de gestiune:

– despăgubiri, amenzi, penalități;

– donații și subvenții acordate;

– pierderi din debitori diverși.

Cheltuieli privind operațiile de capital:

– cheltuieli privind activele cedate;

– alte cheltuieli excepționale.

Cheltuieli excepționale privind amortizarea și provizioanele:

– cheltuieli excepționale privind amortizarea imobilizărilor;

– cheltuieli excepționale privind provizioane de risc;

– cheltuieli excepționale privind provizioane pentru depuneri;

– cheltuieli excepționale privind provizioane reglementate.

– mii lei –

Cheltuielile excepționale au avut o creștere foarte mare în special datorită cheltuielilor privind operațiile de capital.

1.6. Profitabilitatea întreprinderii.

Orice societate comercială are drept scop obținerea de profit în contextul căruia: “cheltuiala” reprezintă o sursă de sărăcie, măsurată prin diminuarea situației patrimoniale nete, iar venitul reprezintă o “sursă de îmbogățire”, măsurată prin creșterea situației patrimoniale nete; prin urmare profitul este o “îmbogățire” în timp ce pierderea este o “sărăcie”.

Situația profitului pe categorii de activități al societății comerciale CONFORT S.A. se prezintă astfel:

– mii lei –

Rezultă din tabel că în ultimii trei ani societatea a obținut profit. Creșterea profitului (63,14%) se datorează rezultatului exploatării, ceea ce constituie o situație normală, care atestă eficiența activității de bază. Nu putem spune același lucru despre rezultatul financiar și cel excepțional, care având un nivel negativ, influențează negativ asupra profitului societății.

Evoluția veniturilor și cheltuielilor pe cei trei ani de referință.

Evoluția profiturilor societății.

CAPITOLUL II.

Bilanțul contabil

2.1. Bilanțul contabil – generalități.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză pe care se prezintă la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor și obligațiilor acestui comerciant.

Bilanțul este tabloul care comportă prezentarea sintetizată și în expresie bănească a mijloacelor economice, a surselor de finanțare ale acestora și rezultatelor financiare în urma desfășurării activității pe o perioadă dată.

Bilanțul a fost și mai este încă recunoscut ca un instrument static. Acestei viziuni statice despre bilanț i s-a opus profesorul german Eugen Schmalenbach (Dynamische Bilanz, 1920). El a considerat că este mult mai important pentru conducătorii întreprinderii să măsoare sănătatea întreprinderii lor decât să cunoască valoarea intrinsecă a elementelor care compun activul și pasivul.

Iată ce scria Schmalenbach în acest sens: “pentru a lua decizii utile, șeful unei întreprinderi trebuie să știe dacă afacerea sa prosperă, dacă bate pasul pe loc sau dacă ea este în declin… Cu ocazia fiecărei mari crize, economiștii au putut observa că foarte multe falimente sunt datorate pur și simplu unei cunoașteri prea tardive a declinului afacerilor lor… Dar noi nu avem nevoie numai de a determina

rezultatul, atunci când o întreprindere începe să fie în primejdie, este indispensabil să luăm cunoștință de prosperitatea sa. Un șef capabil trebuie să profite de o astfel de perioadă de înflorire indiferent că ea este provocată de conjunctură sau de structura economică. Nu putem lăsa să treacă vânturile favorabile fără să ridicăm pânzele, căci ele nu vor sufla totdeauna”.

Admirator al lui Schmalenbach, Jacques Richard (Compatibilités et practiques comptables, Dalloz, 1996) contrapune cele 2 tipuri de contabilități:

1) o contabilitate care pentru a construi bilanțul nu reține decât valorii corespunzătoare lichidării întreprinderii: contabilitatea statică;

2) o contabilitate care ține cont de valorile în mișcare, independent de ce se întâmplă cu ele în caz de lichidare a întreprinderii: contabilitatea dinamică, și pledează pentru o contabilitate de tip dinamic.

Multe din ideile lui Schmalenbach au constituit puncte de plecare pentru reflecții ulterioare. În definițiile date astăzi elementelor care compun bilanțul este prezentă sintagma “avantaje economice viitoare” (“posturi în suspensie ca forțe ce concură la formarea rezultatului” pentru Schmalenbach).

Înscrierea elementelor patrimoniale în bilanț, respectiv modul de așezare a activului și pasivului în prezentarea grafică țin de o anumită conveniență.

În baza normelor naționale și a recomandărilor internaționale (Direcția a IV-a a Consiliului Comunităților Europene din 25 iulie 1978), “conturile anuale trebuie să prezinte o imagine fidelă a patrimoniului, trebuie prevăzute scheme obligații pentru stabilirea bilanțului…”.

Patrimoniul se sistematizează prin bilanț. Bilanțul unităților patrimoniale care desfășoară activități economice cuprinde toate elementele de activ și de pasiv grupate după destinație și, respectiv, proveniența lor.

Bilanțul din punct de vedere economic, prezintă capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurilor sunt prezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi de capital, rezerve, datorii, beneficii, etc.), cât și al modului de utilizare (bunuri economice, creanțe, pierderi, etc.). Un bilanț, văzut din punct de vedere economic, permite să se răspundă la sfârșitul exercițiului, la întrebări de natura următoare: De unde vin fondurile necesare finanțării necesităților întreprinderii, altfel spus, de cine este ea finanțată ? Care sunt necesitățile ?

Din punct de vedere juridic, un bilanț reflectă:

– în activ, drepturile de proprietate și de creanță, clasificate într-o ordine rațională;

– în pasiv, datoriile întreprinderii față de terți și datoriile acesteia față de aporturi de capitaluri pe bază de risc (asociați), clasificate într-o ordine rațională.

Într-o formă schematizată, bilanțul juridic s-ar putea prezenta astfel:

O altă abordare a bilanțului este centrată pe finalitatea acestuia, de a răspunde nevoilor analizei economico-financiare.

Modelul de bilanț lansat de noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie 1994), inspirat, într-o oarecare măsură, după modelul francez, prevede o structurare a activelor după destinația lor, iar a pasivelor, după originea lor. Plecând de la bilanțul întocmit și prezentat de întreprinderi, printr-o regrupare după funcțiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip funcțional.

Prezentarea funcțională a bilanțului

Printr-o prelucrare adecvată, se poate trece de la bilanțul funcțional la bilanțul financiar. Pentru aceasta, elementele de activ și pasiv trebuie reclarificate după criteriul duratei: cu o durată peste 1 an; cu durată sub 1 an. Pentru aceasta, fie prin informațiile de la baza bilanțului, fie prin anexe se dau detalii asupra duratelor unor posturi din bilanț.

Bilanțul permite formularea unor judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o întreprindere și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie. În acest scop se poate trece la o analiză a bilanțului prin prisma lichidității / exigibilității și flexibilității financiare cu care se confruntă întreprinderea.

Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie realizat sau convertit în disponibilități iar exigibilitatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca o dotare să fie achitată.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsuri necesare, în vederea modificării valorilor și calendarului mișcărilor de trezorerie, astfel încât să se poată face față nevoilor și situațiilor neprevăzute. O întreprindere cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichiditățile sale să fie

considerate insuficiente pentru a achita obligațiile la scadență sau pentru a finanța creșterea sa economică este o întreprindere căreia îi lipsește flexibilitatea. În schimb, o întreprindere care este aptă să surmonteze momentele dificile și care sesizează cu ușurință oportunitățile de investiții ce i se oferă este o întreprindere cu un grad înalt de flexibilitate financiară.

Elementele de activ sunt structurate în cadrul bilanțului după gradul lor de lichiditate în intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț se înscriu, mai întâi activele cele mai puțin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare): imobilizări necorporale (brevete, licențe mărci de fabrică și comerciale, studii, etc.), imobilizări corporale (terenuri, clădiri, mașini, utilaje, instalații, etc.) și imobilizări financiare (participații, titluri cumpărate, etc.). Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc și alocări permanente (stabile).

Se înscriu apoi activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități), mult mai lichide decât imobilizările, ele numindu-se și alocări ciclice (temporare), recuperarea capitalurilor investite făcându-se după încheierea unui ciclu de exploatare.

Pasivul bilanțului reflectă, din punct de vedere financiar, sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul de exigibilitate (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Mai întâi, se înscriu capitalurile proprii provenite de la asociați, apoi cele din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve) și din surse publice (subvenții, provizioane reglementate). În mod practic, aceste surse nu au o scadență (decât în situații limită, de faliment), nu sunt deci exigibile, și, de aceea, se mai numesc surse permanente (stabile). Tot în categoria surselor permanente se înscriu și datoriile financiare respectiv împrumuturile contractate pe termen lung, cu scadență mai îndepărtată.

Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontări) sunt cele mai exigibile, și de aceea sunt numite surse ciclice (temporare). În cea mai mare parte ele sunt contractate pentru necesități de producție și le întâlnim, adesea, sub denumirea de datorii de exploatare.

2.2. Structura bilanțului contabil.

Structurile calitative folosite în cadrul bilanțului pentru modelarea situației patrimoniului sunt cele de activ și pasiv. Ele se explică și definesc simultan prin prisma juridicului, economicului și financiarului.

Din punctul de vedere juridic, activul prin compoziția lui grupează elementele în bunuri reale și creanțe, iar pasivul în capital propriu și datorii.

Într-o optică economică, activul se împarte în active de investiție și active de exploatare, iar pasivul în capitaluri și datorii, din care datorii financiare și datorii de exploatare.

Prin prisma financiarului, activele se grupează în raport de lichiditate, iar pasivul în funcție de exigibilitate.

Astfel, activul prin componența sa evidențiază destinația și lichiditatea bunurilor economice, iar pasivul clasificarea surselor de finanțări în funcție de modul de constituire (surse proprii și surse străine) și exigibilitatea lor.

În cadrul bilanțului contabil care este simultan un model structurat și global, activul cuprinde totalitatea mijloacelor, bunurilor aflate la dispoziția unității economice, exprimate în bani așa cum sunt ele constituite și utilizate în procesul de producție.

În activul bilanțului se cuprind următoarele grupe principale de elemente:

active imobilizate;

active circulante;

conturi de regularizare și asimilate – activ;

primele de rambursare a obligațiunilor.

Ordinea de dispunere a pozițiilor în activul bilanțului este, de regulă cea inversă lichidității activelor, de la cele mai puțin lichide, cum sunt imobilizările necorporale, către disponibilitățile bănești, care îmbracă deja forma de bani.

Pasivul reprezintă sursele de finanțare a bunurilor economice. Prin componența sa delimitează clasificarea surselor de finanțare în funcție de modul de constituire (finanțare proprie, finanțare străină) și exigibilitatea lor.

Finanțarea bunurilor economice se referă la modul de apropriere și susținere financiară a activului patrimonial.

Pasivul bilanțului cuprinde următoarele grupe principale de elemente:

capitaluri proprii;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

datoriile;

conturile de regularizare și asimilate – pasiv.

Egalitatea ACTIV = PASIV oglindește și raporturile economico-juridice ale unității patrimoniale. Activul bilanțului cuprinde mijloacele de lucru iar pasivul resursele, iar mijloacele economice nu sunt altceva decât forma concretă, materială a resurselor, este evident că mijloacele și resursele sunt egale între ale de unde rezultă că activul este egal cu pasivul.

Patrimoniul poate fi reprezentat prin intermediul bilanțului sub una din următoarele forme grafice:

schema orizontală de bilanț în care activele sunt prezentate în partea stângă iar pasivele sunt prezentate în partea dreaptă a reprezentării (la fel ca în ecuația bilanțieră);

lista verticală, care ordonează structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, resurse pentru prezentarea situației nete.

Prin normele contabile românești puse în aplicare la 1 ianuarie 1994 s-a adoptat un model al contului de bilanț patrimonial orizontal. Așezarea elementelor patrimoniale în activul și pasivul bilanțului trebuie să asigure o corelație între lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor.

2.3. Principalele corelații reflectate în bilanțul contabil.

În cadrul bilanțului corelațiile se referă la valoarea bilanțului, adică cea rezultată din soldul contului structurii de bază minus soldul contului structurii rectificative corespunzătoare.Pentru o bună corelare, bilanțul trebuie însoțit de balanța de verificare sintetică a conturilor.

Corelația de bază reflectată în bilanțul contabil este sinonimă cu ecuația bilanțieră fundamentală și anume:

Activ Bilanțier = Pasiv Bilanțier

Această corelație ne dovedește determinarea corectă a posturilor de bilanț.

Pornind de la ecuația de bază a patrimoniului se pot realiza cel puțin trei abordări diferențiate și anume:

1) O abordare economică potrivit căreia activul și pasivul bilanțier sunt considerate două entități valorice ale aceleași realități economice. Această abordare generează următoarea ecuație economică a bilanțului patrimonial:

A = C + D, în care:

A = activul bilanțier (bunuri și creanțe);

C = capitaluri;

D = datorii curente.

=

2) O abordare juridică potrivit căreia un patrimoniu este considerat ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiunilor unui titular de patrimoniu, activul bilanțier prezentând o posesiune de bunuri și drepturi reale sau de creanță, iar pasivul bilanțier datorii față de terți și față de deținătorii de capitaluri.

Ecuația juridică a contului de bilant este prezentată astfel:

=

=

3) O abordare financiară potrivit căreia pasivul bilanțier reprezintă o punere în evidență a finanțărilor de care dispune un titular de patrimoniu, iar activul bilanțier pune în evidență modul de alocare a finanțărilor.

Raportul dintre finanțări și alocări poate fi surprins prin comparația dintre doi indicatori financiari fundamentali și anume:

a) Fondul de rulment net (FRN) calculat ca diferență dintre finanțări (resurse) stabile (permanente sau pe termen lung) și alocări stabile (active investite pe termen lung sau imobilizate);

b) Necesarul de fond de rulment (NFR) care relevă nevoile temporare reînoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii.

Comparația dintre fondul de rulment net și necesarul de fond de rulment generează ecuația financiară a contului de bilanț patrimonial și anume:

T = FRN – NFR, în care:

T = trezoreria netă.

Schematic ecuația financiară a contului de bilanț patrimonial este prezentată astfel:

= =

=

= =

= = =

Aceste ecuații bilanțiere își pun amprenta asupra formei de prezentare a informației contabile cu privire la patrimoniul agentului economic și asupra analizelor economico-financiare efectuate pe baza bilanțului.

Inspirate din standardele contabile mondiale și occidentale avansate, normele contabile românești consideră că bilanțul contabil trebuie să constituie documentul de gestiune care să asigure o imagine fidelă, clară și completă a unei entități patrimoniale.

2.4. Interpretarea financiară a bilanțului contabil.

Structura bilanțului financiar permite confruntarea lichidității activelor și a exigibilității pasivelor arătând dacă întreprinderea poate imediat sau prin conversia unor active mai puțin lichide să-și acopere datoriile exigibile la un moment dat. Deci bilanțul financiar servește aprecierii solvabilității și lichidității întreprinderii.

Bilanțul financiar studiază riscul rambursării datoriilor de către întreprindere și structura sa financiară, răspunzând mai ales cerințelor creditorilor acesteia.

Bilanțul financiar reflectă solvabilitatea întreprinderii atât pe termen scurt, cât și pe termen lung și implicit riscul de neplată sau de faliment al acesteia și măsoară capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile. El verifică lichiditatea, adică posibilitatea unui activ de a fi rapid transformat în monedă pentru a putea face față pasivului exigibil.

Aprecierea solvabilității constă în compararea activelor totale cu datoriile totale și evidențierea capitalurilor proprii rămase.

Analiza solvabilității lucrează cu indicatorul:

activ net contabil construit pe baza datelor bilanțului financiar. Acesta se determină ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor.

Activ net contabil (ANC) = Total activ – Total datorii

Activul net contabil este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanțului financiar.

Aceste relații dau indicii asupra solvabilității globale a întreprinderii și asupra dimensiunilor capitalurilor proprii ce rămân după lichidarea întreprinderii proprietarilor acesteia. De asemenea, activul net contabil constituie garanția creditorilor în cazul evoluției nefavorabile a activității întreprinderii.

Pe lângă indicatorul ANC, în analiza financiară se folosește, atât pentru aprecierea solvabilității, a avuției proprietarilor și a garanției creditorilor, cât și pentru evaluarea întreprinderii, indicatorul activ net corectat.

activul net contabil corectat este calculat pornind de la activul net contabil care este corectat. Principalele modificări aduse activului net contabil se referă la activele patrimoniale, datoriile fiind foarte puțin sau deloc retratate.

ANCC = Activ corectat – Datorii totale corectate

Pentru creditorii întreprinderii este semnificativă de asemenea ponderea activului net contabil în totalul pasivului:

ANCC 1

––––––––– > ––

Total pasiv 3

Conform organismelor financiare, acest indicator trebuie să fie mai mare decât 1/3.

Analiza solvabilității poate fi completată și prin calculul solvabilității generale, imediată, globală.

Aprecierea lichidității se realizează prin calculul indicatorului specific bilanțului financiar care este fondul de rulment. Acesta reflectă nu numai lichiditatea, ci și solvabilitatea și implicit pragul echilibrului financiar al întreprinderii.

Pentru a se asigura echilibrul financiar, activul exigibil trebuie să fie superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu și lung trebuie să finanțeze cel puțin utilizările stabile.

Fondul de rulment financiar este un indicator al solvabilității întreprinderii, pentru că existența lui arată absența riscului de insolvabilitate, dar este și un indicator al lichidității întreprinderii.

Sub aspect financiar orice bilanț se descompune în trei mari mase:

fondul de rulment;

necesarul de fond de rulment;

trezoreria.

Aceste trei mase informează asupra echilibrului financiar al întreprinderii prin relația:

Fondul de rulment – Necesarul de fond de rulment = Trezoreria

Această relație de echilibru, evidențiază faptul că echilibrul financiar al întreprinderii este consecința deciziilor luate de întreprindere, pe termen scurt privind gestiunea stocurilor, politica de credit comercial față de clienți, relațiile de decontare cu furnizorii, etc., cât și pe termen mediu și lung, privind investițiile și acoperirea lor cu resurse de finanțare permanente

CAPITOLUL III.

Analiza echilibrului financiar

3.1. Analiza patrimoniului net.

Una din concepțiile bilanțului este cea patrimonială, potrivit căreia, bilanțul este un inventar al averii întreprinderii. Literatura de specialitate dă mai multe interpretări patrimoniului, dar în esență se referă la “ansamblul drepturilor și obligațiilor – cu substanță economică – ale unei societăți comerciale, precum și ale oricărui subiect de drept privat”. Având un activ și un pasiv, patrimoniul este supus tuturor operațiilor la care participă subiectul căreia îi aparține, îndeplinindu-și obligațiile și exercitându-și drepturile. Definirea noțiunii de patrimoniu reprezintă o premisă a formulării principalelor probleme ale analizei acestuia.

Patrimoniul este definit ca reprezentând ansamblul bunurilor și creanțelor nete ale unei persoane fizice sau juridice sau ale unui grup de persoane (familie, societăți, etc.).

Patrimoniul se exprimă sub forma unei egalități care reprezintă ecuația patrimonială:

Patrimoniul presupune existența unui subiect de patrimoniu și a unor bunuri patrimoniale.

Subiectul de patrimoniu este persoană juridică sau fizică care să aibă posesia (proprietatea) și gestiunea (administrarea) bunurilor economice și a drepturilor și obligațiilor aferente, inclusiv dreptul de decizie asupra acestora în sensul utilizării, modificării, transformării.

Bunurile patrimoniale reprezintă elementele componente ale unui patrimoniu reflectând concret drepturile și obligațiile entității patrimoniale rezultate din / sau în legătură cu aceste bunuri.

Ecuația patrimonială reprezentată mai sus, ne arată că putem vorbi de un punct de vedere economic din care poate fi abordat patrimoniul și de un punct de vedere juridic, ceea ce generează noțiunile de patrimoniu economic și patrimoniu juridic.

Patrimoniul economic reprezentat din bunuri ca obiecte de drepturi și obligații, exprimate în bani, formează substanța materială a patrimoniului constituit pe baza relațiilor juridice.

Patrimoniul juridic este reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, exprimate în bani, reflectă relațiile juridice generate de raporturile de proprietate în cadrul cărora se procură și se gestionează bunurile.

Patrimoniul net.

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanțul, stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie separat elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii.

Activul se compune din bunuri deținute de întreprindere (drepturi de proprietate exercitate asupra bunurilor) și creanțe (drepturi asupra terților).

Pasivul se compune din capitaluri proprii și într-o măsură considerabilă, din datorii contractate de întreprindere și nerambursate încă.

Diferența dintre activul total și datoriile totale contractate dă o primă și principală evaluare a întreprinderii, la data închiderii exercițiului:

Această ecuație fundamentală a bilanțului redă situația netă a întreprinderii, respectiv averea netă a acționarilor.

Deci, analiza patrimoniului net presupune determinarea acestuia pe bază de bilanț.

Pe baza bilanțurilor din ultimii trei ani (1996, 1997, 1998) s-a realizat situația netă a S.C. CONFORT S.A. prezentată în următorul tabel:

– mii lei –

Se observă că s-a realizat o creștere a patrimoniului net de 3.518.302 mii lei (din 1996 față de 1998) ceea ce reprezintă 17,23%; de 1.973.541 mii lei (din 1997 față de 1998) ceea ce reprezintă 9%, determinată în principal de majorarea elementelor de activ.

Situația netă este cel mai adesea pozitivă și crescătoare după cum rezultă și din tabelul de mai sus, ca efect al unei gestiuni economice sănătoase. Această situație marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Creșterea patrimoniului net este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări: provizioane reglementate, raporturi din exercițiul precedent, subvenții, etc.

Situația netă poate avea, în cazuri prefalimentare, valoare negativă. Aceasta semnifică o depășire a activului real, de către datoriile totale contractate de întreprindere. O astfel de situație netă este consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii.

Deci situația netă poate indica, deci o îmbogățire (o creștere a capitalurilor proprii) în cazul realizării și reinvestirii de beneficiu sau dimpotrivă, o sărăcire (o micșorare a capitalurilor proprii), în cazul închiderii exercițiului cu pierdere.

În situația S.C. CONFORT S.A. se poate spune că averea întreprinderii a crescut și că există posibilitatea de acoperire a datoriilor pe care le are.

Cât privește modul de finanțare a patrimoniului net acesta se prezintă astfel:

– mii lei –

Se poate observa că în proporție de 99% patrimoniul net este finanțat de capitalul propriu, în cadrul căruia s-au produs modificări structurale considerate normale, în sensul creșterii ponderii rezervelor și fondurilor proprii.

3.2. Analiza corelației fondului de rulment cu activele circulante.

Alocările permanente sunt, în principiu, acoperite din surse permanente (capitaluri proprii, datorii financiare). Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate (de siguranță) care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.

Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poate fi “rulat” pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Această utilizare potențială a marcat și denumirea lui, și anume aceea de fond de rulment. Fondul; de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen scurt.

Valoarea fondului de rulment poate fi determinată utilizând una din relațiile:

FR = Capital permanent – Activ imobilizat net

sau

FR = Activ circulant – Datorii pe termen scurt

În termeni descriptivi, noțiunea de fond de rulment poate fi comentată pe două nivele:

Dacă se ține seama de elementele din partea de sus a bilanțului, se prezintă ca un excedent de capitaluri permanente față de active imobilizate nete, și în consecință va putea fi afectat finanțării activelor circulante;

Dacă se ține seama de elementele din partea de jos a bilanțului, se prezintă ca un excedent al activelor circulante, cu lichiditate mai mică de 1 an, față de datoriile cu exigibilitatea sub 1 an.

Prin partea inferioară a bilanțului, fondul de rulment furnizează informații importante asupra condițiilor de echilibru financiar.

Din acest unghi, fondul de rulment exprimă excedentul activelor circulante față de datoriile pe termen scurt. Rezultă că apar trei situații posibile:

1. Activ circulant = Datorii pe termen scurt FR = 0;

2. Activ circulant > Datorii pe termen scurt FR > 0;

3. Activ circulant < Datorii pe termen scurt FR < 0.

Situația fondului de rulment la S.C. CONFORT S.A. se prezintă astfel:

– mii lei –

– mii lei –

Creșterea fondului de rulment reflectă alocarea tuturor acumulărilor nete ale exercițiului anterior, în creșterea activelor circulante.

Valorile pozitive ale fondului de rulment reflectă o situație favorabilă: o parte din activele circulante sunt finanțate din capitalurile permanente. Ca urmare, societatea comercială dispune de o marjă de securitate ce poate fi utilizată pentru reînnoirea stocurilor sau creanțelor. Creșterea valorii fondului de rulment de la 1996 la 1998 cu 4.120.966 mii lei semnifică o îmbunătățire a echilibrului financiar a societății comerciale.

După cum bine se observă din tabelul de mai sus:

Activul circulant > Datorii pe termen scurt > FR > 0

În acest caz se constată un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt (active circulante) față de exigibilitățile potențiale pe termen scurt (datorii pe termen scurt).

Cazul este perceput ca favorabil în termeni de solvabilitate, deoarece întreprinderea dispune de un “stoc tampon” de lichidități potențiale destinate să facă față unor împrejurări defavorizante de realizarea activelor circulante.

Schematic, situația poate fi reprezentată astfel:

În cadrul echilibrului financiar al societății este important de analizat corelația dintre fondul de rulment și activele circulante.

Pentru analiza corelației dintre fondul de rulment și activele circulante se calculează următorii indicatori:

– rata de finanțare a capitalului circulant care reflectă proporția în care fondul de rulment acoperă activele circulante;

– rata de acoperire a stocurilor exprimă proporția în care FR asigură finanțarea stocurilor;

– rata de acoperire a stocurilor achitate și neachitate plus creanțe.

3.3. Indicatori privind evoluția fondului de rulment.

Indicatorii fondului de rulment asigură o bună evaluare a gestiunii financiare a întreprinderii.

– mii lei –

Necesitățile de finanțare ale producției, respectiv ale ciclului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare. Diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare este numită nevoia de fond de rulment.

NFR = Alocări ciclice – Surse ciclice

= (Stocuri + Creanțe) – Datorii de exploatare

După cum bine se observă din tabel, nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce înseamnă un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. După spusele unor specialiști, fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar al întreprinderii, el fiind rezultatul arbitrajului între finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt.

Sunt analiști financiari care apreciază că, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar întrucât evidențiază acele nevoi temporare reînoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii.

În starea de echilibru financiar, fondul de rulment să fie egal cu nevoia de fond de rulment și să degajeze o trezorerie netă pozitivă. În cadrul societății CONFORT S.A. acest lucru nu s-a realizat decât în anul 1997.

În anii 1996 și 1998 datorită unei politici de creștere a capacităților de producție, datorită eficiențelor în ceea ce privește decontările cu clienții în condițiile blocajului financiar tot mai accentuat din economie au degajat un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment a necesitat apelarea la credite pe termen scurt.

Datorită acestei situații (FR <NFR) a rezultat o trezorerie netă negativă ceea ce evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar, astfel constatat, a fost acoperit prin angajarea deci de noi credite. Dacă trezoreria este negativă, rezultă că NFR nu poate fi finanțat în întregime din resursele pe termen lung și mijlociu. Situația este alarmantă din punct de vedere al echilibrului financiar. Dar derularea ciclului de exploatare normală permite justificarea reducerii resurselor de trezorerie, solvabilitatea întreprinderii nu trebuie să fie sub semnul întrebării datorită trezoreriei negative. Se remarcă dependența trezoreriei față de variația nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente.

În aceste condiții, o întreprindere rentabilă nu are în mod automat și o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile necesităților de finanțare și mai departe, de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și a plăților.

Fondul de rulment este și un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante. Estimat în valoare absolută fondul de rulment are o semnificație economică mai redusă: de aceea este folosit adesea exprimat în mărime relativă în raport cu cifra de afaceri.

FR

–––– % = fondul de rulment din cifra de afaceri.

CA

– mii lei –

Există mai multe definiții ale fondului de rulment, dar cele mai acceptate sunt următoarele:

FRB – Fondul de rulment brut se mai numește și fond de rulment total și desemnează toate elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate în bani într-un termen mai mic decât un an.

FRB = Activ circulant

FRN – Fondul de rulment net sau permanent prezintă cea mai mare însemnătate din punct de vedere operațional și sub aspectul analizei economice.

FRN = Capital permanent – Active imobilizate

sau:

FRN = Active circulante – Datorii pe termen scurt

FRP – Fondul de rulment propriu definește excedental capitalul propriu față de activele imobilizate și semnifică autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanțare a investițiilor.

FRP = Capital propriu – Imobilizări

sau:

FRP = FRN – Datorii la termen

FRS – Fondul de rulment străin se poate interpreta ca fiind egal cu datoriile la termen sau cu diferența dintre fondul de rulment net și fondul de rulment propriu.

FRS = Capital permanent – Capital propriu

sau:

FRS = FRN – FRP

Fondul de rulment a avut o creștere majoră ceea ce reprezintă dovada îmbunătățirii structurii financiare a întreprinderii, respectiv creșterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente.

3.4. Analiza creanțelor și obligațiilor în sistemul

echilibrului financiar.

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoașterea evoluției corelației dintre creanțe și obligații, întrucât acestea influențează capacitatea de plată.

Creanțele reprezintă anumite drepturi bănești realizabile în termene diferite. Formarea lor este în directă legătură cu rotația capitalului, cu momentele pe care le parcurge in procesul schimbării formei acestuia. Apariția creanțelor este determinată în principal de relațiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor și clienții noi.

Opusul creanțelor îl reprezintă obligațiile sau datoriile firmei către terți, formate în cadrul relațiilor acesteia cu furnizorii, acționarii, salariații proprii, bugetul statului, bănci, etc.

Întrucât în literatura de specialitate și practica economică se folosesc mai multe noțiuni, se propune următoarea terminologie:

– obligații în care se includ datoriile firmei către terți, persoane fizice sau juridice, inclusiv obligații fiscale;

– datorii curente care să cuprindă obligațiile, împrumuturile pe termen scurt sau ratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu și lung;

– datorii totale respectiv datoriile curente împreună cu împrumuturile pe termen mediu și lung.

Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru producție, deci o sursă de finanțare, care poate fi utilizată pentru stingerea unei obligații, dar care devine la rândul ei obligație în momentul scadenței, când trebuie să fie rambursat.

În cadrul acestei analize se cercetează în primul rând evoluția creanțelor și

obligațiilor, în raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidență raportul dintre imobilizarea capitalului firmei și cel care privește folosirea surselor atrase.

Această analiză se reflectă în tabelul următor:

Rezultă că în perioada analizată, creanțele și obligațiile cresc într-un ritm mai inferior celui aferent cifrei de afaceri, ceea ce influențează favorabil fluxul de disponibilități. Această influență favorabilă este susținută și de raportul dintre creanțe și obligații, care, deși în creștere, este subunitar, fapt ce duce la majorarea gradului de imobilizare a capitalului firmei.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidență și cu ajutorul indicatorilor:

– Durata de imobilizare a creanțelor (Di)

Sd x 360

Di = ––––––––––; în care:

Rd sau CA

Sd = soldul mediu al creanțelor;

Rd = rulajul debitor al conturilor de creanțe;

CA = cifra de afaceri.

În practică se folosește cifra de afaceri datorită faptului că bilanțul nu furnizează informațiile referitoare la rulajul conturilor respective.

– Durata de folosire a surselor atrase (Df)

Sc x 360

Di = ––––––––––; în care:

Rc sau CA

Sc = soldul mediu al conturilor de obligații;

Rc = rulajul creditor al conturilor de obligații;

CA = cifra de afaceri.

În cazul S.C. CONFORT S.A., situația se prezintă astfel:

(zile)

Mărimea și evoluția indicatorilor confirmă concluzia stabilită anterior, în sensul că, creanțele înregistrează creșteri substanțiale, iar imobilizarea fondului de rulment este suplinită de sursele atrase suplimentar.

Cunoașterea acestor aspecte este necesară pentru a putea previziona necesarul de surse pentru finanțarea exploatării în perioadele viitoare.

Creanțele și obligațiile trebuie să fie analizate în raport de gradul de vechime. Intervalele de vechime utilizate sunt diferite. În cadrul studiilor de restructurare efectuate în țara noastră în anul 1994, s-au folosit următoarele intervale: până la 90 de zile, între 90 de zile și 1 an și peste 1 an.

Din acest punct de vedere situația firmei în anul 1998 se prezintă astfel:

Rezultă că ponderea principală o dețin creanțele și obligațiile cu o vechime de până la 90 de zile, ceea ce asigură o frecvență corespunzătoare a încasărilor și plăților.

Totuși încasarea și respectiv plata la un interval de până la 90 de zile constituie una din cauzele importante ale blocajului financiar.

Societatea, din cauza acestor întârzieri se confruntă cu lipsa lichidităților financiare. Investitorii neplătind la termen ceea ce vor să se execute, iar societatea nelucrând pe stoc, se ajunge astfel la creditarea acestora.

La solicitarea organelor de stat se fac demersuri la nivel guvernamental ca plata TVA-ului către buget să se facă la momentul decontării lucrărilor și nu la momentul facturării acestora la beneficiar. Beneficiarii întârziind plata lucrărilor efectuate, societatea este nevoită să plătească TVA-ul aferent din fonduri proprii în luna în care se termină lucrarea. Întârzierea plăților face ca societatea să fie penalizată cu 0,25% pe zi.

3.5. Analiza lichidității.

Prin lichiditatea financiară a întreprinderii se înțelege capacitatea acesteia de a-și transfera activele ce-i compun patrimoniul în disponibilități bănești, pe măsura săvârșirii normale a rotației fondurilor.

Deci, ar fi un raport între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilități bănești și cât pot să devină lichide imediat.

Lichiditatea se înscrie ca o rezultantă calitativă a activității economico-financiare depuse și poate servi drept mijloc de caracterizare a calității gestionării fondurilor pe de o parte, iar pe de altă parte, fiind legată de echilibrul financiar și permite controlul evoluției acestuia.

Lichiditatea caracterizează acea stare dată de disponibilitățile bănești, pe măsura rotației fondurilor sale, deci a resurselor necesare reluării continue a procesului de producție.

Deci nu se poate face abstracție de lichiditate atunci când este necesar să se caracterizeze potențialul financiar, calitatea activității financiare, în general, asigurându-se și menținându-se echilibrul financiar.

Lichiditatea este determinată în mod nemijlocit și de structura elementelor de active circulante, respectiv gradul de lichiditate a fiecărui element de activ în parte.

Cuantificarea nivelului lichidității se poate realiza cu ajutorul următorilor indicatori:

Lichiditatea globală reflectă posibilitatea activelor circulante curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile. Se consideră o lichiditate globală favorabilă când indicele este supraunitar.

Deci, după cum rezultă din tabel, societatea are o lichiditate bună, aceasta fiind în creștere de-a lungul celor 3 ani, de unde rezultă că societatea are posibilitatea achitării datoriilor pe termen scurt, prin transformarea în lichidități a activelor sale circulante.

Se apreciază o lichiditate redusă bună dacă indicele este între 0,5 și 1. După cum se observă în cazul societății CONFORT S.A. lichiditatea redusă este bună, având situația cea mai bună în anul 1998.

În ceea ce privește lichiditatea imediată, societatea nu are o stare tocmai bună, ceea ce înseamnă că dacă este obligată să-și achite datoriile pe termen scurt în acel moment, societatea nu dispune de lichidități care să acopere întreaga datorie. Cea mai slabă situație a fost în 1998 când lichiditatea imediată era egală cu 0,24, această situație datorându-se creșterii creditelor de trezorerie de la 1.100.000 mii lei la 2.000.000 mii lei în 1998, precum și a întârzierii plăților din partea clienților.

3.6. Analiza solvabilității și a capacității de plată.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unei societăți de a face față obligațiilor asumate prin contracte sau care i s-au impus în virtutea legii, pe seama fondurilor existente în circuitul său economic.

Solvabilitatea este expresia “calității” activității financiare desfășurate într-o perioadă dată de gestiune în legătură cu asigurarea și utilizarea fondurilor bănești ale întreprinderii.

Dacă în faza de programare solvabilitatea este surprinsă prin bugetul de Venituri și Cheltuieli, în execuție ea poate fi apreciată numai la finele perioadei de gestiune, pe baza informațiilor cuprinse în bilanțul contabil.

Este evident faptul că o întreprindere este solvabilă dacă are disponibilități.

Pentru cuantificarea la un moment dat a stării de solvabilitate a întreprinderii, este necesară utilizarea în practica financiară a unui indicator adecvat și anume solvabilitatea patrimonială:

Capital propriu

Sp = –––––––––––––––––– x 100

Total pasiv

Mărimea și evoluția indicatorului arată că întreprinderea din punct de vedere al solvabilității este aproape de limita inferioară a acceptabilității, fără a fi alarmantă, cu toate că după cum se observă din tabel este în scădere ușoară. În perioada următoare trebuie să se facă eforturi pentru asigurarea disponibilităților necesare onorării obligațiilor.

Echilibrul financiar se manifestă în mod concret și prin intermediul capacității de plată.

Capacitatea de plată reflectă capacitatea întreprinderii de a onora la termen obligațiile devenite scadente, pe seama disponibilităților proprii și împrumutate.

Asigurarea și menținerea capacității de plată sunt hotărâtoare pentru realizarea funcționalității mecanismelor financiare ale întreprinderii.

Prin definiție, capacitatea de plată reflectă o stare de moment, caracterizarea ei fiind posibilă de realizat cu ajutorul următoarei formule:

Disponibilități bănești imediate

Capacitatea de plată = –––––––––––––––––––––––––––––– x 100

Plăți exigibile curente

În ceea ce privește disponibilitățile bănești imediate, trebuie să se aibă în vedere modul diferit în care activele circulante pot contribui la asigurarea capacității de plată a firmei, după cum urmează:

disponibilitățile din casă și bancă reprezintă active lichide;

creanțele din livrări de produse pot deveni disponibilități imediate cu condiția ca beneficiarii să le accepte la plată;

imobilizările în stoc de mărfuri, produse finite, ambalaje, precum și cele de materiale, piese de schimb, obiecte de inventar, ce depășesc nevoile interne pot fi lichidate prin valorificarea imediată.

Nivelul capacității de plată trebuie să fie unitar, pentru a reflecta existența unui echilibru desăvârșit între disponibilitățile existente și plățile exigibile.

Se observă că pe perioada anilor 1996 – 1997 se înregistrează un nivel subunitar al capacității de plată, ceea ce arată că societatea nu a fost capabilă să-și onoreze în întregime datoriile imediate, datorită lipsei de disponibilități. Lipsa de disponibilități se atribuie perturbațiilor ce au loc în circuitul fondurilor și reflectă o deteriorare a echilibrului financiar. În anul 1998 nivelul capacității de plată este supraunitar, deci reflectă o situație mai bună a întreprinderii în legătură cu onorarea plăților.

3.7. Analiza echilibrului economico-financiar.

Echilibrul economico-financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumite proporționalități între diferite fluxuri financiare.

Trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale și posibilitățile de finanțare. De asemenea, modul în care sunt utilizate și valorificate aceste resurse depinde de asigurarea echilibrului economico-financiar sau de reglarea acestora.

Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul economico-financiar, literatura de specialitate oferă mai mulți indicatori.

Unii dintre acești indicatori sunt:

1) Rata autonomiei financiare (RAF)

Capital propriu

RAF = –––––––––––––––––––––––––––––

Capital propriu + împrumutat

2) Rata de finanțare a stocurilor (RFS)

Fondul de rulment

RFS = ––––––––––––––––––––––

Stocuri

3) Rata de autofinanțare a activelor (RAFA)

Capital propriu

RAFA = ––––––––––––––––––––––––

Active fixe + circulante

4) Rata datoriilor (RD)

RD = 1 – Rata de autofinanțare a activelor

Se constată că rata autonomiei financiare este foarte bună în anii 1996 și 1997 având o mică scădere în 1998 datorită creșterii capitalului împrumutat cu 55% față de cei doi ani anteriori.

Rata de finanțare a stocurilor are o evoluție bună cu o scădere în 1997, dar cu o creștere substanțială în 1998 datorită creșterii fondului de rulment (cu 61,17% față de 1997).

Rata de autofinanțare a activelor scade comparativ cu 1996, atât în 1997, cât și în 1998, datorită creșterii într-un ritm superior a activelor circulante față de ritmul creșterii capitalului propriu.

Rata datoriilor se află într-o continuă creștere, deoarece societatea contractează credite pe termen scurt în 1998 de 2.000.000 mii lei mai mult față de anii anteriori cu 55%. Dar cu toate acestea cunoaște o evoluție normală care nu depășește limita minimă de 50%.

CAPITOLUL IV.

Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici, privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii, acest lucru referindu-se la analiza soldurilor intermediare de gestiune. Pentru a ilustra cât mai bine analiza celor mai importanți indicatori ai soldurilor intermediare de gestiune în următoarele două subcapitole se realizează o analiză diagnostic a cifrei de afaceri și a valorii adăugate.

4.1. Cifra de afaceri.

Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor unei societăți comerciale rezultate din vânzarea produselor realizate, respectiv a serviciilor prestate, într-o anumită perioadă de timp.

Cifra de afaceri este considerată un indicator de volum de importanță esențială, deoarece ea arată nivelul activității productive a unității, modul de utilizare a potențialului tehnico-productiv și modul de comercializare a produselor realizate, respectiv a serviciilor prestate.

O creștere a volumului cifrei de afaceri atrage în consecință premisa creșterii profitului în perspectiva viitoare.

4.1.1. Analiza dinamicii cifrei de afaceri și structurii ei.

Determinarea și analiza cifrei de afaceri are, în principiu, următoarea structură:

venituri din activitatea de bază;

venituri din alte activități care pot fi atât industriale, cât și de comercializare;

venituri din prestări de servicii.

Analiza dinamicii și structurii cifrei de afaceri urmărește evoluția pe total și pe elemente componente față de perioada precedentă, precum și modificările intervenite în structura cifrei de afaceri. De asemenea, analiza dinamicii și structurii cifrei de afaceri sesizează cauzele care au determinat evoluția acestui indicator și modificările structurale, în vederea stabilirii măsurilor corespunzătoare pentru reglarea activității.

În tabelul următor se prezintă situația firmei cu ajutorul unor indicatori structurali ai cifrei de afaceri:

– mii lei –

Ponderea veniturilor în cifra de afaceri pe anul:

Pe baza datelor prezentate, se poate explica evoluția fiecărei categorii de venit, a contribuției acestora la cifra de afaceri, precum și modificările intervenite în structura acesteia.

Se constată că față de perioada precedentă, veniturile totale au înregistrat creșteri sensibile ( 59,76%), ceea ce influențează pozitiv cifra de afaceri.

Se observă o creștere substanțială a veniturilor activității de bază cu 53% față de perioada precedentă, ceea ce a dus și la o creștere a cifrei de afaceri deoarece aceste venituri au ponderea cea mai mare de 88%.

La veniturile din celelalte structuri se constată o scădere importantă la acele venituri din alte activități, iar în ceea ce privește veniturile din activități industriale și comerciale și din prestațiile de servicii se observă că au crescut, ceea ce denotă că activitatea firmei a fost bine orientată către satisfacerea acestor cerințe.

Creșterea substanțială a veniturilor din activitatea de bază se datorează faptului că firma CONFORT S.A. este cea mai importantă din Galați, care are ca obiect de activitate construcțiile de locuințe. În prezent, societatea își desfășoară activitatea în Galați, deținând o cotă de piață de aproximativ 90% din construcțiile de locuințe. În perioada 1992-1996, societatea a avut un șantier de lucru în orașul ASTRAHAN din Federația Rusă, unde s-au realizat 260 de apartamente, 2 poligoane prefabricate și 40 vile de lux.

În domeniul construcțiilor concurența este foarte puternică datorită existenței unui număr mare de constructori buni cum ar fi: VEGA, UNICOM, CMRSG.

4.1.2. Analiza cifrei de afaceri sub aspect factorial.

În afara analizei structurale și comparative cu perioadele anterioare, cifra de afaceri poate fi analizată și din punct de vedere factorial, stabilindu-se astfel sistemul de factori care contribuie la evoluția ei.

Dintre factorii importanți cu care se conjugă cifra de afaceri pentru stabilirea bunului mers al activității, întâlnim în modul cel mai curent: forța de muncă, respectiv, numărul de angajați în procesul de activitate, și ca o consecință firească, nivelul productivității muncii.

Dar nivelul productivității este, pe lângă numărul de angajați, influențat hotărâtor și de gradul de înzestrare tehnică și, respectiv, de influența pe care o are ponderea mijloacelor fixe productive asupra acestuia. În această analiză se urmăresc pe lângă alte influențe, și cea a randamentului mijloacelor fixe active asupra productivității muncii.

Tot în cadrul analizei cifrei de afaceri, sub aspect factorial, se urmărește, în mod, valorificarea producției realizate.

Relațiile matematice, de principiu, utilizate ca modele de analiză ale influenței acestor factori sunt următoarele:

, în care:

, în care:

CA – cifra de afaceri;

– numărul de angajați;

Qf – valoarea producției fabricate;

– valoarea medie a mijloacelor fixe;

– valoarea medie a mijloacelor fixe productive.

Dacă se ia în considerare fondul de timp de lucru exprimat în număr de ore anual, atunci se poate folosi relația:

CA = T Cah, în care:

T – timpul exprimat în ore anual;

Cah – valoarea medie orară a cifrei de afaceri.

De asemenea, dacă se are în vedere valoarea medie a mijloacelor fixe din exploatare, se va lua în considerație acest factor și vom avea relația:

CA

CA = Ae ––––, în care:

Ae

Ae – valoarea medie a mijloacelor fixe din exploatare.

Situația acestor factori evidențiați mai sus se prezintă astfel:

Din analiza datelor cuprinse în tabel se constată că s-a obținut o cifră de afaceri superioară celei prevăzute cu 5.500.310 mii lei.

Modificarea cifrei de afaceri este influențată de următorii factori:

1. Numărul mediu de salariați:

Qf0 CA0

(N1 – N0) –––– ––––, respectiv:

N0 Qf0

(879 – 850) 62.410,67 1,083 = 1.960.131,9 mii lei

2. Productivitatea muncii:

Qf1 Qf0 CA0

N1 (––– – ––– ) –––, respectiv:

N1 N0 Qf0

879 (68.646,14 – 62.411) 1,083 = 5.935.451 mii lei

Fiind vorba de principalii factori care au stat la baza nivelului productivității muncii, respectiv gradul de înzestrare tehnică, influența ponderii structurale a mijloacelor fixe productive și influența randamentului acestora, vom vedea cât din această sumă de 5.935.451 mii lei revine influenței fiecăruia dintre acești factori.

Astfel:

a) cu privire la influența gradului de înzestrare tehnică vom avea:

Mf1 Mf0 Mf0’ Qf0 CA0

N1 ( ––– – ––– ) ––– ––– ––– , respectiv:

N1 N0 Mf0 Mf0’ Qf0

879 (-7.989,54 + 7.287,6 ) 0,78 9,92 1,083 = -5.170.393,5 mii lei

b) cu privire la influența ponderii mijloacelor fixe productive:

Mf1 Mf1’ Mf0’ Qf0 CA0

N1 ––– ( ––– – ––– ) ––– ––– , respectiv:

N1 Mf1 Mf0 Mf0’ Qf0

879 7.287,6 (0,9 – 0,78) 9,92 1,083 = 7.755.993,69 mii lei

c) cu privire la influența randamentului mijloacelor fixe productive, calculul va fi următorul:

Mf1 Mf1’ Qf1 Qf0 CA0

N1 ––– ––– ( ––– – ––– ) ––– , respectiv:

N1 Mf1 Mf1’ Mf0’ Mf0

879 7.287,6 0,9 (10,46 – 9,92 ) 1,083 = 3.349.850,81 mii lei

–5.170.393,5 + 7.755.993,69 + 3.349.850,81 = 5.935.451 mii lei,

adică, în total influența provenită de la productivitatea muncii.

3. Nivelul de valorificare a producției fabricate:

Qf1 CA1 CA0

N1 ––– ( ––– – ––– ) , respectiv:

N1 Qf1 Qf0

879 68.646 ( 1,044 – 1,083 ) = –2.395.272,9 mii lei

Reconstituind analiza factorială a cifrei de afaceri, constatăm că s-au realizat valori pozitive, la factorii privind numărul mediu de salariați și productivitatea muncii și valori negative, la gradul de valorificare a producției fabricate, rezultând 5.500.310 mii lei per total (1.960.131,9 + 5.935.451 – 2.395.272,9 = 5.500.310 mii lei).

De menționat că deși numărul de angajați a crescut, totuși, datorită sporirii volumului producției fabricate, al îmbunătățirii structurii mijloacelor fixe productive, a unui randament superior al utilizării mijloacelor fixe productive, s-au asigurat, o creștere a productivității muncii, compensându-se astfel rezultatele negative obținute la nivelul de valorificare a producției fabricate și a gradului de înzestrare tehnică.

Consecința îmbunătățirii structurii mijloacelor fixe productive prin investiții a creat premise nu numai pentru creșterea producției, ci și îmbunătățirea calității acesteia, influențând asupra cifrei de afaceri.

O asemenea situație se apreciază favorabil , firma mărindu-și cota de piață și în același timp creând premisele necesare recuperării în totalitate a fondurilor necesare investițiilor realizate în perioada respectivă și realizarea altora pentru dezvoltarea în continuare a activității.

În continuare este prezentată evoluția cifrei de afaceri în valori nominale și actualizate:

– mii lei –

Evoluția cifrei de afaceri în valori nominale și actualizate.

4.2. Valoarea adăugată.

Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activității întreprinderii.

Noțiunea de valoare adăugată exprimă prin conținutul său un plus de valoare care se obține prin desfășurarea unei activități tehnico-productive de către o societate comercială.

Ca indicator care semnifică mersul pozitiv sau negativ al activității, valoarea adăugată poate fi considerată unul dintre indicatorii importanți, pentru că, în fapt, ea redă aportul adus de societatea comercială respectivă în cadrul general al activității producției de bunuri și servicii necesare societății umane.

Valoarea adăugată redă în analiza diagnostic nivelul de performanță tehnico-productivă, economică și financiară, putând contribui totodată la consolidarea financiară a statului, a bugetului său de venituri și cheltuieli.

Cu ajutorul valorii adăugate pot fi construiți o serie de indicatori necesari pentru caracterizarea eficienței factorilor de producție (munca, capitalul), iar în cadrul fiscalității reprezintă baza impozitului datorat statului (TVA).

Valoarea adăugată (Qa) se poate determina prin două metode mai importante și anume:

a) Prima metodă – metoda sintetică, potrivit căreia, din producția exercițiului (Qe) se scad consumurile intermediare (M). De aici relația de principiu este:

Qa = Qe – M

Dacă societatea desfășoară pe lângă activitate productivă și activitate de comerț, în această situație valoarea adăugată totală a întregii activități se determină printr-o însumare a diferenței dintre valoarea producției exercițiului (Qe) și consumurile intermediare (M), cu valoarea marjei comerciale (Mc).

Marja comercială este, de fapt, diferența dintre valoarea mărfurilor vândute (Qv) și costul acestora (Cv), respectiv:

Mc = Qv – Cv

b) A doua metodă – metoda de repartiție sau aditivă, care are în vedere însumarea următoarelor elemente:

Cheltuieli efectuate, în general, cu salariații societății (remunerări și alte drepturi potrivit legilor);

Valoarea cheltuielilor financiare, materiale, prin impozite și taxe;

Valoarea amortizărilor;

Valoarea profitului.

Analiza valorii adăugate vizează dinamica acesteia, gradul de realizare a nivelului prevăzut și explicarea modificării absolute, a schimbărilor intervenite în structura pe elemente, precum și direcțiile de acțiune în viitor în vederea sporirii acesteia.

În tabelul următor se prezintă situația unor indicatori de la societatea CONFORT S.A. care cuprind:

indicatorii valorii adăugate;

structura valorii adăugate;

dinamica și gradul de realizare a unui program prevăzut:

– mii lei –

Se constată o sporire a valorii adăugate cu 2.996.956 mii lei, fapt ce se apreciază în general ca o situație favorabilă, deoarece s-a obținut în cea mai mare măsură pe seama rezultatului exploatării.

Este o condiție esențială ca ponderea structurală a unor cheltuieli ce pot fi riguros controlate să scadă, aceasta reflectându-se favorabil în sporirea valorii producției exercițiului care înglobează toate economiile la diverse elemente de cheltuieli, mărindu-și astfel ponderea în totalul valorii adăugate obținute.

Amortizarea a înregistrat o scădere de –74.556 mii lei ca urmare a reducerii valorii medii a activelor fixe și, respectiv, a modificărilor intervenite în structura acestora.

Rezultatul exploatării a înregistrat o creștere de 1.069.834 mii lei, ceea ce a dus la sporirea valorii adăugate, această situație fiind favorabilă pentru firmă.

Pe baza rezultatelor analizei valorii adăugate obținute, se iau toate deciziile corespunzătoare privind creșterea productivității muncii și reducerea valorii materialelor de la terți, consumate, respectându-se în același timp, calitatea producției, element esențial în competiția concurențială.

Valoarea adăugată și elementele sale componente ne dau posibilitatea să determinăm și alți indicatori cum ar fi:

gradul de integrare pe verticală ca raport între valoarea adăugată și cifra de afaceri (Qa / CA);

aportul factorului uman la formarea valorii adăugate, ca raport între totalul salariilor inclusiv elementele aferente și valoarea adăugată (Fs/Qa), care ne arată modul de utilizare a forței de muncă și contribuția sa la valoarea adăugată;

aportul mijloacelor fixe active, ca raport între valoarea amortizării cuvenite perioadei analizate și valoarea adăugată (Aap/Qa).

Prin prisma ultimului indicator, analiza valorii adăugate ne poate duce la concluzii privind problemele de retehnologizare și de modernizare a procesului de producție, la cerințele eventuale ale acestuia, în raport de solicitările pieței.

Din analiza tabelului se observă că întreprinderea nu are un grad de integrare pe verticală prea ridicat, acesta scăzând de la 0,47 din 1996 la 0,35 în 1998.

Contribuția factorului uman la formarea valorii adăugate a scăzut cu 20% față de 1996, fapt datorat în primul rând numărului mai mic de angajați care a scăzut în 1998 cu 35% față de 1996, și un nivel al salarizării scăzut.

Prin prisma ultimului indicator, analiza valorii adăugate ne poate duce la concluzii privind problemele de retehnologizare și de modernizare a procesului de producție. Datorită faptului că după 1991 investițiile în construcții s-au redus foarte mult, odată cu acestea s-a redus și activitatea societății. În aceste condiții procesul de retehnologizare și modernizare s-a desfășurat anevoios. S-au găsit însă unele resurse necesare pentru achiziționarea de utilaje de mică mecanizare și scule de lucru, acest fapt reușindu-se să se realizeze din resurse proprii.

Un alt aspect al valorii adăugate se referă la analiza factorială, care permite punerea în evidență a factorilor care au determinat modificarea acesteia, precum și direcțiile în care trebuie să se acționeze în viitor.

Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul:

, unde:

Qe = valoarea producției exercițiului;

M = cheltuielile cu materialele aferente producției exercițiului;

y = valoarea adăugată ce revine la leu producție a exercițiului.

Factorii principali care compun sistemul factorial pentru analiza valorii adăugate cuprind, în general, indicatori ce privesc:

forța de muncă;

fondul de timp de lucru;

productivitatea muncii;

structura producției exercițiului;

valoarea medie adăugată la 1 leu și la 1 leu producție pe produs.

Datele din tabelul de mai jos, ne dau posibilitatea analizei valorii adăugate a societății prin utilizarea factorilor menționați mai sus:

Sporirea valorii adăugate cu 2.996.956 mii lei se explică prin influența următorilor factori:

1. Influența valorii producției exercițiului (Qe):

Qe = (Qe1 – Q0) y0 = +1.060.440 mii lei

Această influență de +1.060.440 mii lei se datorează:

1.1. Modificării fondului de timp de muncă (T):

T = (T1 – T0) y0 = –168.738,50 mii lei

La rândul său această influență de –168.738,50 mii lei s-a realizat datorită următoarelor modificări:

1.1.1. Modificării numărului mediu de salariați :

= (N1 – N0) t0 y0 = +634.763,35 mii lei

1.1.2. Modificării numărului mediu de ore /salariați (t):

t = N1 (t1 – t0) y0 = –803.501,85 mii lei

1.1.3. Datorită influenței productivității medii orare ():

= T1 () y0 = +1.229.178,50 mii lei

ca urmare a îmbunătățirii valorii producției exercițiului.

2. Influența valorii medii adăugate ce revine la 1 leu producție a exercițiului (y), potrivit relației:

y = Qe1 (y1 – y0) = +1.936.516 mii lei

Această relație se datorează următorilor factori:

2.1. Modificării structurii producției exercițiului (gi):

gi = Qe1 (y – y0) = +2.100.395 mii lei, unde:

y = valoarea medie adăugată recalculată per 1 leu producție.

2.2. Inflației valorii adăugate ce revine la 1 leu producție a exercițiului pe produse (y’):

y’ = Qe1 (y1 – y) = –163.879,18 mii lei

Aceste calcule se pot exprima într-o schemă arbore a corelațiilor dintre factorii care influențează modificarea valorii adăugate, schemă pe care o expunem mai jos, cu simbolurile și valorile respective:

– mii lei –

Din corelația indicatorilor și modul cum aceștia se influențează reciproc, ne dăm seamă că principalii indicatori care influențează valoarea adăugată sunt:

valoarea producției exercițiului (Qe);

valoarea medie adăugată ce revine la 1 leu producție a exercițiului (y).

Producția exercițiului care reprezintă factorul extensiv a contribuit cu 36% la sporirea valorii adăugate, în timp ce valoarea adăugată ce revine la 1 leu producție a exercițiului ca factor intensiv, calitativ, cu 64%.

Rezultă că sporul valorii adăugate este efectul sporirii volumului producției exercițiului ca efect al creșterii nivelului productivității medii orare, care reflectă aspectul calitativ al folosirii potențialului uman.

În ceea ce privește influența favorabilă a creșterii valorii adăugate ce revine la 1 leu producție a exercițiului se constată că este efectul pozitiv al modificării structurii producției, ca urmare a creșterii ponderii produselor cu o valoare adăugată ce revine la 1 leu producție mai mare decât media, dar și influenței negative a valorii adăugate ce revine la 1 leu producție pe produs.

4.3. Excedentul brut de exploatare.

EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea operațională a întreprinderii ca diferență dintre veniturile exploatării susceptibile a genera un flux de lichidități ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare și cheltuielile de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidități ca urmare a unor plăți efectuate sau de efectuat.

Pentru calculul excedentului brut al exploatării se pot utiliza 2 formule:

1. EBE = Valoarea adăugată + Subvențiile de exploatare – Impozite taxe și alte vărsăminte asimilate – Cheltuieli de personal.

2. EBE = (Veniturile exploatării care dau loc la încasări imediate sau decalate + + Venituri din vânzări + Subvenții de exploatare) – (Cheltuieli de exploatare care dau loc la plăți imediate sau decalate + Costul de achiziție al mărfurilor vândute + Consumul de la terți + Impozite, taxe… + Cheltuieli de personal).

Această ultimă formulă permite caracterizarea EBE ca un surplus monetar potențial generat de activitatea curentă a întreprinderii și are o importanță analitică deosebită.

Importanța informațiilor exprimate de EBE:

EBE măsoară eficiența întreprinderii prin activitatea sa curentă, astfel încât fondurile realizate să permită reînnoirea elementelor de activ supuse deprecierii, și eventual remunerării aporturilor de fonduri;

EBE constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la elementele legate de circuitul monetar efectiv, reprezentând un surplus monetar potențial;

EBE este degajat pe toată durata exercițiului și repartizat în același timp diverselor mijloace în afara exploatării (finanțarea investițiilor, rambursarea datoriilor financiare, etc.);

EBE stabilește legătura între analiza statică a rezultatelor întreprinderii și analiza dinamică pe baza fluxurilor financiare datorită elementelor componente care sunt evaluate omogen.

Excedentul brut al exploatării în funcție de costul factorilor.

– mii lei –

Analizând datele din tablou se constată o creștere a capacității potențiale de autofinanțare a investițiilor, datorită surplusului monetar generat de activitatea curentă a întreprinderii.

4.4. Profitul exploatării.

Profitul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate).

Calculul profitului exploatării este următorul:

Profitul exploatării = EBE

+ Reluări asupra provizioanelor

+ Alte venituri din exploatare

– Amortizări și provizioane calculate

– Alte cheltuieli de exploatare.

– mii lei –

4.5. Profitul curent și profitul net.

Profitul curent este determinat atât de rezultatul exploatării cât și de cel al activității financiare, este deci, rezultatul activității curente.

Profitul curent = Profitul din exploatare

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare.

– mii lei –

Diminuarea profitului curent față de profitul din exploatare se datorează în principal cheltuielilor privind dobânzile explicate prin apelarea la credite bancare și în acest fel s-a ajuns la un rezultat financiar negativ.

Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare, cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acesta urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul de acțiuni vândute sau să se reinvestească în întreprindere.

Profitul net = Profitul curent

+ Rezultat excepțional

– Participarea salariaților

– Impozitul pe profit.

– mii lei –

– mii lei –

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

– mii lei –

Pe baza indicatorilor prezentați mai sus se poate calcula un alt indicator foarte important de performanță ce permite aprecierea rentabilității întreprinderii și permite analiza dinamică a echilibrului financiar și anume: capacitatea de autofinanțare.

Capacitatea de autofinanțare exprimă din punct de vedere financiar ansamblul resurselor proprii degajate de întreprindere ca excedent al veniturilor sale care corespund unei încasări imediate sau viitoare față de cheltuielile sale corespunzând unei plăți imediate sau următoare.

Pentru determinarea CAF-ului se folosesc două metode:

1. Metoda deductivă.

Potrivit acestei metode, capacitatea de autofinanțare se calculează pornind de la EBE, la care se adaugă alte venituri și din care se deduc succesiv cheltuielile plătibile ale întreprinderii.

2. Metoda adițională.

În aplicarea acestei metode se folosește ca punct de plecare rezultatul net al exercițiului, la care se adaugă cheltuielile privind amortizările și provizioanele și se scad veniturile din provizioane.

– mii lei –

CAPITOLUL V.

Riscul financiar

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei. Capitalurile împrumutate, prin mărimea lor și prin suportarea unor cheltuieli financiare aferente, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modificând riscul financiar.

Deoarece capitalurile unei societăți sunt proprii și împrumutate, se poate concluziona că: remunerarea capitalurilor împrumutate este inferioară celei a capitalurilor proprii, ceea ce justifică apelarea la îndatorare ca o posibilitate de creștere a rentabilității. Acest lucru impune căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii, în vederea minimizării costurilor și creșterii rentabilității. Însă, unei creșteri a îndatorării îi corespunde o creștere a riscului financiar, ceea ce generează atitudinea acționarilor de a cere o rentabilitate superioară a capitalurilor proprii, pentru acoperirea creșterii riscului.

Analiza variabilității financiare (a capitalurilor proprii) generată de politica de finanțare a firmei, reprezintă un aspect primordial al riscului financiar, care prin implicațiile sale, suscită interesul acționarilor.

Avem următoarele modalități de analiză a riscului financiar:

analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate;

efectul de levier;

explicarea factorială a rentabilității financiare, pe baza punerii în evidență a efectului de levier.

5.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei

pragului de rentabilitate.

Analiza riscului financiar poate fi abordată cu luarea în considerare a cheltuielilor financiare (dobânzile aferente capitalurilor împrumutate), care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate. Trebuie precizat faptul că dobânda se apreciază ca o cheltuială fixă, în raport cu cifra de afaceri.

Pragul de rentabilitate poate fi calculat cu următoarea formulă:

;

PR = pragul de rentabilitate;

F = cheltuieli fixe;

Dob = dobânda;

a = coeficient privind ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.

Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul:

indicatorului de poziție:

– absolut: CA – PR

– relativ:

coeficientul de elasticitate:

e =;

PC = profitul curent;

CA = cifra de afaceri.

Situația firmei se prezintă astfel:

– mii lei –

Efectul de levier de exploatare (e) se poate calcula ca raport al variației profitului față de variația cifrei de afaceri, deci ca profit marginal. Această relație poate evidenția influența asupra profitului a poziției întreprinderii față de pragul de rentabilitate:

Știm că reprezintă pragul de rentabilitate (PR) și atunci efectul de levier de exploatare (e) se determină astfel:

; ceea ce dovedește dependența riscului financiar de variația cifrei de afaceri și de poziția ei față de pragul de rentabilitate, astfel încât, cu cât cifra de afaceri este mai îndepărtată de pragul de rentabilitate, cu atât întreprinderea est mai puțin riscantă (în aproprierea pragului de rentabilitate, întreprinderea este mult mai riscantă).

Din prezentarea incidenței structurii financiare asupra variabilității profitului (în tabelul de mai sus), pe baza metodei pragului de rentabilitate, se constată că apelarea la credite generatoare de cheltuieli financiare conduce la o creștere a pragului de rentabilitate. Acest lucru se poate observa foarte bine mai ales în anul 1998, când pragul de rentabilitate a crescut cu 62% față de anul 1997, datorită creșterii creditelor bancare. Dar această creștere a pragului de rentabilitate are loc odată cu creșterea cifrei de afaceri, ceea ce determină o îndepărtare și mai mare a acestor doi indicatori (CA – PR 1998 = 21.166.336 mii lei), ceea ce duce la o creștere a flexibilității întreprinderii.

Devine relevantă scăderea riscului financiar și îmbunătățirea poziției firmei, afirmație susținută și de scăderea variabilității profitului curent în funcție de modificarea volumului de activitate (de la 4,605 la 2,976).

În cazul în care riscul societății se măsoară prin variabilitatea ratelor de profitabilitate față de rata medie a profitabilității, riscul financiar se măsoară prin abaterea medie pătratică a ratelor de profitabilitate.

Pentru o societate îndatorată, rentabilitatea financiară a capitalurilor proprii este dependentă de rentabilitatea economică (Re), de diferența între rentabilitatea economică și rata dobânzii (Re – Rd) și de gradul de îndatorare (I).

Pornind de la relația efectului de levier:

(1) Rf = Re + (Re – Rd) I, în care:

Rf = rata rentabilității financiare;

Re = rata rentabilității economice;

I = gradul de îndatorare; I = , unde: DAT = datoriile firmei;

CPR = capital propriu.

Se observă că variabilitatea rentabilității financiare este determinată de variația rentabilității economice și de gradul de îndatorare al societății.

Presupunem cazul ideal că rata dobânzii este constantă și atunci variația acestei rate este zero (fără risc). În aceste condiții dispersia rentabilității financiare se reduce la dispersia rentabilității economice și a unei constante egale cu 1 + I:

Relația (4) măsoară riscul financiar la o societate îndatorată.

În cadrul societății CONFORT S.A. situația rezultatelor se prezintă astfel:

– mii lei –

Se observă că întreprinderea înregistrează o creștere a riscului rentabilității capitalurilor proprii pe măsură ce crește gradul de îndatorare, acest lucru purtând numele de efect de pârghie financiară. Efectul de pârghie financiară determină o creștere a riscului financiar, a variabilității rentabilității financiare.

Îndatorarea societății a determinat o creștere a profitabilității financiare (a fondurilor proprii) cu 18,7% în 1998 față de 1996.

Dacă în 1998 societatea a prezentat o abatere medie pătratică a profitabilității de 6,23% atunci riscul profitabilității financiare va fi de:

Deci apelarea la credite duce la creșterea riscului financiar.

5.2. Explicarea factorială a rentabilității financiare,

pe baza punerii în evidență a efectului de levier.

Relația efectului de levier permite explicarea nivelului și evoluției rentabilității financiare, în funcție de factori ca:

îndatorarea firmei;

rentabilitatea firmei.

, în care:

rata marjei curente de acumulare (fără dobânzi);

rata rotației activului economic.

– mii lei –

Se observă o creștere ușoară a marjei curente de acumulare care prin eforturi permanente din partea conducerii trebuie să ducă la consolidarea poziției pe piață și pătrunderea pe noi piețe.

Din tabelul de mai sus se observă și o creștere, o accelerare a rotației activelor, ceea ce duce la creșterea eficienței folosirii acestora prin corelarea eficienței activelor fixe cu eficiența muncii, rotația stocurilor și calitatea managementului.

Pentru realizarea unei bune funcționări a societății cu o rentabilitate cât mai bună și un risc financiar cât mai mic, trebuie să se realizeze o politică financiară cât mai judicioasă.

5.3. Riscul financiar la S.C. CONFORT S.A.

Putem calcula riscul financiar și prin variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei. Pentru a evidenția riscul financiar cu ajutorul acestor indicatori se prezintă în următorul tabel situația financiară a firmei CONFORT S.A. în perioada 1996-1998.

Elemente de risc financiar la S.C. CONFORT S.A.

Datele prezentate în tabelul de mai sus atestă că în 1996 și 1998 societatea a traversat o perioadă critică din punctul de vedere al lichidității. O ușoară relansare se observă în 1997. Teoretic, putem aprecia o situație de siguranță când acest indicator este supraunitar și nefavorabilă când este subunitar.

Solvabilitatea patrimonială este normală în toți cei trei ani de analiză, dacă acest indicator este cuprins între 30 și 50%, rezultă că societatea îndeplinește acest criteriu de performanță.

Rata autonomiei are o creștere ușoară în 1996 – 1997, apoi în 1998 are o mică scădere, dar în consecință se observă o dependență mică față de capitalul împrumutat.

Se constată însă că societatea are o solvabilitate imediată precară și este nevoită să apeleze constant la credite bancare pe termen scurt. Pentru îmbunătățirea trezoreriei, respectiv a lichidităților, societatea trebuie să ia o serie de măsuri care să conducă la micșorarea perioadei de recuperare a creanțelor.

CAPITOLUL VI.

Analiza rentabilității

Rentabilitatea este definită sintetic ca fiind capacitatea întreprinderii de a realiza profit, necesar atât dezvoltării, cât și remunerării capitalurilor.

Analiza rentabilității se realizează pe baza “Contului de Profit și Pierderi”, care arată modul în care s-a ajuns la o anumită stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli.

Pe baza structurii veniturilor și cheltuielilor se poate opera cu următorii indicatori:

Rezultatul exploatării (Re);

Rezultatul exercițiului înaintea impozitării;

Profitul impozabil;

Rezultatul exercițiului net.

Scopul analizei rentabilității îl constituie stabilirea performanțelor proprii în ceea ce privește capacitatea actuală și în perspectivă de a genera profit, ca singură sursă care poate asigura amplificarea activității.

– mii lei –

Se constată că întreprinderea a realizat profit în cadrul celor trei ani analizați, profit care este realizat datorită rezultatului exploatării, ceea ce atestă eficiența activității de bază. Profitul fiind diminuat de rezultatele financiare și cele excepționale care au fost negative pe parcursul acestor ani.

Deci, întreprinderea fiind rentabilă, iar profitul acesteia fiind determinat de rezultatul exploatării, în următorul subcapitol se va face o analiză factorială a acestui rezultat.

6.1. Analiza factorială a rezultatului exploatării.

Analiza factorială are menirea de a stabili sistemul de factori care determină modificarea rezultatului exploatării în vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evoluției viitoare.

Literatura de specialitate recomandă mai multe metode de analiză.

Astfel, un prim model este:

I. RE = , în care:

RE = profitul aferent exploatării;

V = veniturile din exploatare;

Ch = cheltuielile aferente veniturilor.

– mii lei –

Modificarea rezultatului exploatării (7.207.119 – 5.217.975 = 1.989.144 mii lei) este influențată de:

Venituri:

= +963.210 mii lei

Influența cheltuielilor la 1 leu venituri:

= +1.025.934 mii lei

Rezultă că sporul de profit s-a realizat în principal pe seama cheltuielilor la 1 leu venituri, ca urmare a sporirii eficienței economice în activitatea de exploatare. În consecință, în activitatea viitoare poate fi luată în considerație o evoluție pozitivă a acestui factor, alături de amplificarea cifrei de afaceri.

A doua metodă de analiză a rezultatului exploatării este următoarea:

II. , în care:

N = numărul de personal;

Mf = valoarea medie anuală de inventar a mijloacelor fixe;

P = Profitul înaintea impozitării;

V = veniturile din exploatare.

– mii lei –

Influența factorilor menționați este următoarea:

Influența numărului de personal:

mii lei

Influența gradului de înzestrare tehnică:

mii lei

Influența randamentului mijloacelor fixe:

mii lei

Influența gradului de valorificare a producției exercițiului:

mii lei

Influența rentabilității veniturilor:

RE1 – REIV = +982.891,230 mii lei

Total influențe:

= – 4.726.320,206 + 3.060.421,205 + 2.846.662,830 – 174.511,050 + 982.891,230 = +1.989.144 mii lei.

Din analiza datelor de mai sus se pot formula următoarele concluzii:

investițiile realizate și puse în funcțiune în anul 1998 au avut ca efect creșterea productivității muncii, ceea ce a permis reducerea necesarului de personal;

prin sporirea randamentului mijloacelor fixe, s-a asigurat o diminuare a costurilor, reflectate în nivelul rentabilității veniturilor;

efectele pozitive obținute prin utilizarea potențialului tehnic au fost valorificate într-o proporție inferioară celei din anul precedent.

În consecință, este necesar ca în previzionarea veniturilor, în corelație cu capacitatea de producție, trebuie să fie luată în considerație sporirea profitului prin creșterea producției vândute pe seama diminuării stocurilor și a producției imobilizate.

6.2. Pragul de rentabilitate și intervalul de siguranță.

Pragul de rentabilitate corespunde nivelului de activitate la care o întreprindere nu realizează nici profit , nici pierdere.

Este foarte util activității practice desfășurate într-o întreprindere cunoașterea pragului de rentabilitate și a intervalului de siguranță.

Potrivit metodologiei oferite de literatura de specialitate, pragul de rentabilitate (Q) se determină pe baza relației:

, în care:

F = suma cheltuielilor fixe;

∑qCV = cheltuieli variabile;

V = veniturile;

CA = cifra de afaceri.

– mii lei –

Intervalul de siguranță (IS) se determină pe baza relației:

IS 1996 = 22,48%; IS 1997 = 30,78%; IS 1998 = 33,59%.

Nivelul de rentabilitate realizat de întreprindere asigură un interval de siguranță suficient pentru a suporta anumite influențe nefavorabile externe, ca de exemplu majorări de prețuri la materii prime, materiale, precum și indexări de salarii în perioade inflaționiste.

6.3. Analiza pe baza ratelor de rentabilitate.

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea informațională a indicatorilor respectivi.

În funcție de elementele luate în calcul, teoria și practica economică operează cu mai multe forme de exprimare a rentabilității.

Fiecare indicator are o putere informațională proprie, îndeplinind o funcție specifică în activitatea practică de gestionare a capitalului și plasamente de capital.

În cadrul ratelor de gestionare a capitalului se includ:

a) Rata rentabilității veniturilor (RV) care se exprimă prin raportul:

, în care:

P = profitul înaintea impozitării;

V = veniturile totale aferente perioadei.

Întrucât în cadrul veniturilor și cheltuielilor se disting trei categorii, rata rentabilității veniturilor poate fi scrisă astfel:

, în care:

gv = structura veniturilor;

r = rata rentabilităților pe categorii.

După cum se observă, firma realizează o rentabilitate numai la nivelul activității de exploatare. Se constată o majorare a nivelului de rentabilitate, ceea ce înseamnă că s-a realizat o îmbunătățire a întregii activități față de perioada anterioară.

b) Rata rentabilității economice a activului (Re) caracterizează eficiența elementelor materiale angajate în activitatea firmei.

Opțiunea pentru o asemenea rată este dată de faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, care, într-o formă sau alta, direct sau indirect contribuie la obținerea profitului.

, în care:

A = totalul activu101lui;

Relația poate fi scrisă și astfel:

§, în care: § = caracterizează viteza de rotație a activului; § = rata rentabilității veniturilor.

– mii lei –

Rezultă o creștere a rentabilității economice a activului datorită accelerării vitezei de rotație a întregului activ, și a creșterii rentabilității veniturilor.

c) Rata rentabilității resurselor consumate (Rc) caracterizează eficiența costurilor. Elementele de calcul al ratei rentabilității resurselor consumate sunt rezultatul exploatării (RE) și cheltuielile de exploatare (∑qc).

– mii lei –

Se realizează o scădere ușoară a rentabilității resurselor consumate datorită creșterii costurilor la materiile prime.

O altă grupă de rate o formează ratele care vizează eficiența capitalului investit, respectiv utilizat.

Principalii indicatori sunt:

Rata rentabilității financiare (Rf) calculată ca raport dintre profitul net (Pn) și capitalul propriu (Kp):

Rata rentabilității economice, calculată ca raport între profitul brut și capitalul permanent:

Se observă că rata rentabilității financiare este mai mică decât rata rentabilității economice, datorită procentului de dobândă care este mai mare decât rata rentabilității economice.

Rata rentabilității financiare este dependentă de:

Viteza de rotație a activelor totale (V/A). Cu cât rotația activelor este mai mare, cu atât sporește eficiența capitalului investit, dacă în activitatea de exploatare se obține profit;

Pârghia financiară (A/Rp), prin care se exprimă, în mod sintetic, corelația dintre structura financiară și capitalul împrumutat;

Rentabilitatea netă a veniturilor (Pr/V) în care se reflectă în principal eficiența activității de exploatare.

– mii lei –

Comparativ cu perioada anterioară, s-a înregistrat o creștere a ratei rentabilității financiare care se datorează influenței creșterii vitezei de rotație a activului, pârghiei financiare și rentabilității nete a veniturilor.

CAPITOLUL VII.

Concluzii și propuneri.

CONCLUZII.

Din punct de vedere economico-financiar firma este profitabilă, fapt datorat desfășurării bune a activității sale. În urma analizei activității care s-a realizat în capitolele anterioare se pot formula o serie de concluzii prezentate sub forma punctelor tari și punctelor slabe ale activității.

Important este faptul că la S.C. CONFORT S.A. Galați, fiecare proiect este abordat și finalizat cu maximă tehnicitate, respectând în toate etapele de execuție măsurile de siguranță ce se impun în zona Județului Galați privind consolidarea terenului de fundare și protecție antiseismică.

Din analiza echilibrului financiar contabil realizată în cadrul lucrării, se observă că societatea a reușit să se mențină în cadrul acestui echilibru în cea mai mare măsură, bineînțeles având și unele probleme caracteristice dezechilibrelor economice.

Pornind de la analiza fondului de rulment care reprezintă unul dintre cei mai importanți indicatori ai echilibrului financiar, care prin valorile lui pozitive reflectă o situație favorabilă și continuând cu prezentarea altor indicatori cum ar fi: nevoia de fond de rulment și trezoreria netă, s-au observat unele dezechilibre în ceea ce privește încasările și plățile în cadrul societății. Datorită deficiențelor în ceea ce privește decontările cu clienții în condițiile blocajului financiar tot mai accentuat din economie, au degajat un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment, lucru care a dus mai departe la realizarea unei trezorerii nete negative (pe perioada 1996-1997). De aceea, este recomandată acea politică generală de echilibru care să mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, lucru care duce și la asigurarea realizării obiectivelor financiare de rentabilitate și lichiditate.

Dacă ne referim la creanțe și obligații, acestea au avut un ritm, de creștere inferior cifrei de afaceri, ceea ce a influențat favorabil fluxul de disponibilități.

Lichiditatea societății este relativ bună, având o creștere ușoară în cei trei ani de analiză, aceasta dacă ne referim la lichiditatea globală, pentru că în ceea ce privește lichiditatea imediată, nu are o situație prea bună, fapt datorat în primul rând creșterii creditelor și întârzierii plăților din partea clienților.

Datorită necoordonării încasărilor și plăților, societatea a înregistrat și o capacitate de plată subunitară în perioada 1996-1997, ceea ce reflectă o deteriorarea a echilibrului financiar. Dar, începând din 1998, s-a observat o îmbunătățire a acestui indicator, societatea reușind să aibă o capacitate de plată supraunitară.

Cifra de afaceri a societății a cunoscut o creștere substanțială, lucru datorat faptului că societatea a realizat o creștere substanțială a veniturilor din activitatea de bază (societatea având o cotă de piață de 90% din construcțiile de locuințe). Îmbunătățirea cifrei de afaceri s-a datorat și creșterii productivității muncii și a randamentului mijloacelor fixe productive.

În ceea ce privește creșterea ponderii cheltuielilor materiale în totalul cheltuielilor de exploatare, aceasta se datorează în foarte mică măsură creșterii producției realizate (societatea având permanent în vedere toate posibilitățile de diminuare a consumurilor de apă, combustibili, energie etc.), cauza esențială a creșterii cheltuielilor materiale fiind liberalizarea prețurilor la materiile prime, materiale, combustibil etc.

Nivelul de rentabilitate realizat de societate asigură un nivel de siguranță pentru a suporta unele influențe nefavorabile. Nivelul rentabilității societății este influențat negativ de rezultatul financiar și cel excepțional, lucru datorat creditelor bancare și penalităților plătite către stat.

pROPUNERI.

După cum am observat, societatea se confruntă în principal cu lipsa lichidităților, fenomen specific la majoritatea societăților și care se datorează în special blocajului financiar existent în economie la ora actuală.

O măsură de real folos în asigurarea echilibrului între încasări și plăți, este graficul de încasări și plăți previzionate, el constituind un instrument operativ de sincronizare a încasărilor și plăților și de utilizare eficientă a mijloacelor de care dispune societatea.

În situația în care nu pot fi respectate previziunile făcute, se vor lua unele măsuri cum ar fi: reducerea volumului aprovizionărilor, renunțarea la unele materiale aflate în stoc peste necesar, se impulsionează desfacerile, se accelerează lichidarea unor imobilizări.

Unele lucrări pe care le execută societatea sunt finanțate direct de la bugetul statului și cum societatea are probleme cu plata datoriilor către stat (TVA-ul – din vina beneficiarilor care nu-și achită obligațiile de plată față de societate la timp), o soluție în vederea rezolvării acestei probleme ar fi: să se compenseze datoriile la bugetul statului cu valoarea lucrărilor executate de societate către acesta. Acest lucru ar însemna ca societatea să nu mai plătească penalități (0,25% pe zi) către bugetul statului ceea ce ar duce la o îmbunătățire a lichidităților.

În cadrul activităților desfășurate în întreprindere un rol important ar trebui să îl aibă și strategiile și politicile de dezvoltare cu ajutorul cărora se formulează dezvoltarea viitoare a unității. La acest domeniu, societatea nu stă prea bine în ceea ce privește strategiile de marketing, management, strategiile comerciale, financiare, strategii care servesc pentru elaborarea unor politici de dezvoltare.

Societatea dispune de specialiști în domeniul tehnic (ingineri, subingineri, specialiști în construcții) de care este nevoie într-adevăr, dar pe lângă aceștia este nevoie de economiști care să realizeze un studiu de fezabilitate, o analiză diagnostic, o analiză a situației financiare a întreprinderii, o analiză a eficienței utilizării mijloacelor economice, a capitalului, etc.

În cadrul societății se mai impune și o recalificare sau chiar calificare a muncitorilor, în societate existând destul de mulți muncitori necalificați.

Deoarece în domeniu construcțiilor concurența este foarte puternică în Galați, prin existența unui număr mare de constructori foarte buni (VEGA, UNICOM, CMRSG), una din măsurile anticoncurențiale principale ale societății CONFORT S.A. este menținerea prețurilor la cel mai scăzute niveluri, nelăsând la o parte și calitatea lucrărilor executate. Dar, acest lucru, se realizează printr-un nivel crescut al productivității muncii și un nivel al salarizării mai scăzut în comparație cu alte societăți de construcții.

Societatea trebuie însă să încerce să crească costurile cu salariile și în schimb să încerce să scadă costurile cu materiile prime și materialele care sunt foarte mari, și să găsească și alte metode prin care să se impună în fața concurenței.

Se impune în cadrul societății dezvoltarea sistemului informatic prin dotarea fiecărui birou cu calculatoare care să dispună de sisteme de operare performante (ceea ce necesită existența unor utilizatori profesioniști), dar să dispună și de software utilitar și de aplicație (ceea ce necesită existența unor utilizatori neprofesioniști).

Societatea ar trebui să-și extindă activitatea și în afara Județului Galați, încercând să colaboreze cu unele firme străine pentru realizarea de construcții și în alte țări. Societatea ar trebui să realizeze acest lucru deoarece în Galați deține deja o cotă de piață de 90% din construcțiile de locuințe și se observă o scădere continuă a ponderii investițiilor în construcții la nivelul acestei zone, lucru care reiese bine din următoarele date: în 1996 au fost realizate 303 apartamente, în 1997, 194 apartamente, ajungându-se ca în 1998 societatea să realizeze doar 106 apartamente.

În cadrul societății este nevoie și de un proces de retehnologizare și modernizare, proces care după 1990 nu s-a realizat decât foarte puțin și numai la nivelul utilajelor de mică mecanizare și scule de lucru. Acest proces trebuie însă să se realizeze la un nivel mult mai ridicat, lucru care este greu de realizat însă din lipsa banilor. O propunere ar fi aceea de preluare a unor utilaje în sistem de leasing.

Dar multe din aceste lucruri se vor realiza poate doar după ce societatea se va privatiza, scop pe care îl dorește să se realizeze cât mai repede.

Ar fi bine ca privatizarea societății să fie cât mai eficientă în sensul vânzării pachetului majoritar de acțiuni la un număr cât mai mic de investitori pentru a se evita astfel pierderile de timp legate de convocarea tuturor acționarilor în vederea luării unor decizii importante.

Societatea trebuie să facă eforturi astfel încât să renunțe la creditele bancare, lucru care ar determina o creștere atât a capacității de plată cât și creșterea autonomiei financiare a întreprinderii.

BIBLIOGRAFIE

“Tribuna Economica”, nr. 6, 1995.

Deaconu, “Diagnosticul si evolutia întreprinderii”, Ed. Intelcredo, Deva, 1998, pag. 117.

Oprea, I. Vaduva, M. Ristea, H. Neamtu, “Bazele contabilitatii”, Ed. Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti, 1995, pag. 34.

Stanescu, A. Isfanescu, A. Baicusi, “Analiza economica financiara”, Ed. Economica, Bucuresti, 1996

Ariton, “Gestiunea financiara a întreprinderii”, Ed. Pax Aura Mundi, Galati, 1997, pag.

Buhociu, GH. Negoescu, “Analiza economica”, Ed. Evrika, Braila, 1999, pag. 63.

Negoescu, G. Talaghir, C. Talaghir, “Contabilitate, Patrimoniu, Investitii, Impozite, Bilant”, Ed. Algorithm+, Galati, 1998, pag. 9.

Gh. Negoescu, “Risc si incertitudine în economia contemporana”, Ed. Alter-Ego Cristian, Galati, 1995, pag. 49.

Gh. Negoescu, Gh. Talaghir, C. Talaghir, “Contabilitate, patrimoniu, investitii, impozite, bilant”, Ed. Algorithm+, Galati, 1998, pag. 279.

Gh. Negoescu, R. Radu, C. Ciobanu, S. Popa, “Finante”, Ed. Algorithm+, Galati, 1998, pag. 11.

Gh. Negoescu, R. Stefanescu, “Statistica firmei”, Ed. Evrika, Braila, 1999

Gh. Talaghir, “Contabilitatea pe întelesul tuturor”, Ed. All, 1998, pag. 115.

Gh. Talaghir, Gh. Negoescu, “Contabilitatea pe întelesul tuturor”, Ed. All, Bucuresti, 1998, pag. 115.

Oprea, “Întocmirea si auditarea Bilantului Contabil”, Ed. Intelcredo, Deva 1997

Stancu, “Gestiunea financiara a agentilor economici”, Ed. Economica, 1994, Bucuresti, pag. 306.

M. Opritescu, N. Sichigea, M. Dracea, “Gestiunea financiara a întreprinderii”, Ed. Nova, 1996, pag. 279.

M. Ristea, “Bilantul în gestiunea patrimoniului”, Ed. Academiei României, Bucuresti, 1989, pag. 24-26.

N. Feleaga, “Tratat de contabilitate”, Ed. Economica, 1998, pag. 114-116.

N. Feleaga, I. Ionascu, “Contabilitatea financiara”, Ed. Economica, 1993, vol. I, pag. 74.

N. G. Niculescu, Maria Ponta, E. Niculescu – “Economie Politica”, Ed. Polirom Iasi 1998, pag. 154.

Olah Gheorghe – “Echilibru si dezvoltarea economiilor nationale”, Ed. Mihai Eminescu, Oradea 1994, pag 75

S. Florea, “Managementul financiar-contabil”, Ed. Europolis, Constanta, 1997, pag. 147.

Stefan Florea – “Managementul Financiar – Contabil”, Ed. Europolis Constanta 1997, pag. 143