Echilibrul Financiar

CAP. I . ECHILIBRUL FINANCIAR – CERINȚĂ ESENȚIALĂ A ÎNFĂPTUIRII GESTIUNII FINANCIARE EFICIENTE

I.1. Echilibrul financiar al întreprinderii – definire și forme de manifestare

Se vorbește adesea de crize la nivelul unei întreprinderi, situații întâlnite pe termen scurt, imediat rezolvabile sau generalizate, mult mai neplăcute, care pot duce până la falimentul întreprinderii.

Problemele acestea care apar în viața unei firme sunt explicabile prin faptul că, în condițiile actuale ale economiei de piață, întreprinderea poate fi privită ca un sistem economico-social, cu elemente structurale ce se găsesc într-o continuă mișcare, transformare și totuși care se cer integrate sistemului pentru asigurarea unei raționalități și eficiențe a activității.

Starea aceasta de armonie și stabilitate a relațiilor dintre elementele structurii nu este una permanentă, ci se supune unor factori care acționează de o manieră spontană, subiectivistă, care pot duce la apariția unor fenomene negative și disproporții de lungă durată pentru întreprindere.

Astfel, luând în calcul asigurarea și menținerea unei funcționalități normale a mecanismului întreprinderii, ideea de armonie, de echilibru financiar se constituie ca o cerință esențială pentru înfăptuirea unei gestiuni financiare eficiente.

La nivelul fiecărui agent economic există un echilibru financiar proriu, ca parte componentă a echilibrului financiar general macroeconomic. Are la bază relații economice specifice economiei de piață care prin forme, metode și tehnici specifice, participă la formarea și repartizarea fondurilor bănești la nivelul microeconomic, în scopul realizării proceselor de aprovizionare, producție și desfacere.

Formă de manifestare a echilibrului economic, echilibrul financiar reflectă sintetic o armonizare a resurselor cu nevoile. Această idee este susținută de diverși autori în definițiile date acestei noțiuni, diferă însă modalitatea de exprimare.

Sichigea definește echilibrul financiar al întreprinderii ca fiind acea stare de corespondență permanentă între volumul nevoilor de resurse pentru asigurarea desfășurării normale a activității, pe de o parte și posibilitățile de procurare a acestora, pe de altă parte. Echilibrul financiar microeconomic, conchide Sichigea, este determinat de modul în care întreprinderea asigură utilizarea fondurilor atrase în patrimoniu, dar, în același timp, este condiționat și de macrosistem care fixează prin legiferarea sistemului de finanțare și creditare a economiei naționale, posibilitățile normale, legale de procurare a fondurilor.

Horia Cristea consideră echilibrul financiar ca ocupând un loc important în cadrul echilibrului de anasamblu, definindu-l ca fiind starea ce se caracterizează printr-un flux permananent de fonduri bănești de natură financiară, prin sistem, dar cu păstrarea integralității sistemului.

Pentru Ștefan Florea echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile, necesitând o anumită sincronizare între ritmul cheltuielilor de aprovizionare și producție pe de o parte și cel al încasării și vânzării producției, pe de altă parte. Nerespectarea acestei cerințe se reflectă în lipsa capacității de plată a întreprinderii, respectiv apariția creditelor nerambursate la scadență, a datoriilor neachitate în termen față de furnizori, stat, etc.

Autorul propune și o ecuație generală pentru echilibrul financiar :

Cf + Of = Fpr + Fc

unde :

Cf = cheltuieli de producție și pentru formarea-dezvoltarea fondurilor de producție

Of = obligații financiare față de terți (stat, bancă, furnizori, etc.)

Fpr = fonduri din rezultate economice proprii.

Fc = fonduri din surse financiare centralizate.

Existența unui echilibru stabil între încasări și plăți reprezintă o dovadă că procesul de producție și de circulație din întreprindere se desfășoară normal.

Aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii face obiectul oricărei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora le este destinată.

Estimarea echilibrului financiar la nivelul întreprinderii este dependentă de obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize:

prin prisma intereselor acționarului se apreciază că echilibrul financiar este

respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament compensează riscul la care se expune. Riscul în cauză depinde de factorii economici, care determină rentabilitatea activelor și de politica de îndatorare practicată de întreprindere. Această reprezentare a echilibrului financiar este legată direct de obiectivul acționarilor care constă în maximizarea valorii întreprinderii.

Pentru acționari, simptomele dezechilibrului apar atunci când nu obțin rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer, ținând cont de riscul economic, de riscul financiar și de riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor simptome este dependentă de situația întreprinderii și anume:

– dacă firma este cotată la bursă – scăderea cursului acțiunilor sale este un indicator incontestabil și obiectiv al deteriorării sănătății financiare a acesteia, al unui dezechilibru financiar.

Analiza trebuie continuată cu studiul evoluției pieței financiare în ansamblu, pentru a distinge influența factorilor specifici întreprinderii de cei ai mediului economic în care aceasta funcționează.

– dacă firma nu este cotată la bursă, cursul acțiunilor nu mai funcționează ca un indicator, simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt sunt mai dificil de sesizat și impun recurgerea la alți indicatori.

Posibilitățile de informare a acționarilor sunt diferite, în funcție de statutul și poziția lor: principalii acționari au acces la o cantitate importantă de informații și de o calitate bună, pe când micii acționari au la dispoziție o cantitate redusă de informații și cu un grad de relevanță redus.

Acționarul minoritar va efectua un studiu sumar bazat, în principal, pe rentabilitatea financiară pe care o va obține și completat, eventual, cu aumite comparații cu întreprinderile concurente, cu piața și cu alte forme de plasament.

prin prisma intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului financiar

este legată ca și la acționari, de obiectivul maximizării valorii întreprinderii la care se adaugă criterii de flexibilitate financiară, de creștere economică, de autonomie financiară și de putere.

În aceste condiții, cauzele dezechilibrului pot consta, fie în lipsa de flexibilitate financiară, fie în dorința de a salvgarda autonomia financiară sau controlul, sau de a maximiza rata de creștere economică. Apare astfel, pe termen scurt, problema dacă menținerea autonomiei financiare și a controlului sau obținerea unei creșteri maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfăcător al rentabilității.

Posibilitățile de informare ale acestei categorii sunt mai bune, atât în ce privește cantitatea, cât și calitatea informației. Ei au posibilitatea nu numai de a sesiza simptomele dezechilibrelor, dar și de a identifica originele, cauzele acestora, de a le stabili factorii care le influențează evoluția.

Poziția acționarilor principali și a managerilor se apropie și prin prisma rolului lor în elaborarea politicii financiare a întreprinderii, orice politică financiară având ca obiectiv găsirea unui „echilibru între investițiile și activele întreprinderii și investițiile și activele financiare ale furnizorilor de fonduri” (Pierre Vernimmen – Finance d’entreprise).

din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului

financiar este legată de obiectivul acestora de a obține rambursarea creanțelor lor și de a primi remunerație convenită. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin situația firmei, prin prisma riscului de faliment culminând cu încetarea plăților.

O creștere a riscului de faliment determină creditorii fie să ceară rate ale dobânzii mai ridicate, fie să reconsidere creditul acordat; apariția unor astfel de situații în viața unei firme constituie indicatori indiscutabili ai dificultăților financiare. Pentru creditori este mai ușor și mai puțin costisitor să se bazeze pe o analiză statică de tip patrimonial și pe constituirea de garanții.

Echilibrul financiar este legat de veniturile și cheltuielile întreprinderii, de încasările și plățile acesteia, de alocări și utilizări.

Existența echilibrului între încasările și plățile întreprinderii face dovada unei evoluții normale a circuitului economic, că fluxul fondurilor și mijloacelor nu prezintă stagnări, încetiniri.

Pentru exprimarea acestui echilibru, literatura de specialitate este bogată în termeni privind modul de exprimare a echilibrului financiar. Se disting astfel patru forme concrete de manifestare a echilibrului financiar al întreprinderii : solvabilitatea, lichiditatea patrimonială, exigibilitatea și capacitatea de plată a întreprinderii.

SOLVABILITATEA exprimă aptitudinea întreprinderii de a face față

angajamentelor sale în caz de lichidare, însemnând încetarea exploatării și punerea în vânzare a activelor sale.

În perioadele de criză, valoarea de lichidare este frecvent inferioară valorii contabile a activelor, antrenând pierderi excepționale.

Solvabilitatea ese expresia „calității” activității financiare desfășurate într-o peroadă dată de gestiune în legătură cu asigurarea și utilizarea fondurilor bănești ale întreprinderii. Acestea trebuie să susțină continuitatea exploatării, să permită un flux normal al fondurilor.

Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea creditelor pe termen mediu și lung.

Solvabilitatea patrimonială (SP) este egală cu :

în care :

= capitalul social

= credite pe termen mediu și lung.

Capitalul social este cel vărsat, nu cel subscris.

Creditele (datoriile) pe termen mediu și lung cuprind atât pe cele în termen, cât și pe cele nerambursabile la scadență, amânate.

Indicatorul sovabilității patrimoniale se apreciază ca fiind pozitiv pentru valori între 40-60%. Limita minimă este apreciată ca fiind 30%.

LICHDITATEA PATRIMONIALĂ, o altă formă a echilibrului financiar, se

definește ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un moment dat, în bani. Lichiditatea poate fi înțeleasă și ca o însușire ce permite efectuarea plăților și prin urmare schimbul comercial de bunuri ori caracterul de a dispune imediat sau într-un timp foarte scurt de mijloacele bănești, de disponibil.

Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care o are agentul economic de a acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligațiile de plată, pe termen scurt, ca elemente de pasiv.

Așadar, lichiditatea patrimonială (Lp) se poate calcula ca :

unde :

= active circulante; suma elementelor patrimoniale din activele societății care pot fi transformate pe termen scurt în disponibil bănesc.

= suma elementelor patrimoniale pasive cu scadență pe termen scurt.

În cazul calculării lichidității patrimoniale pentru stabilirea garanției creditelor, în grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde și nivelul cheltuielilor de exploatare, în măsura în care acestea sunt aferente obiectelor creditabile și se încadrează în nivelul bugetat, normat.

Elementele patrimoniale pasive cu scadența pe termen scurt cuprind credite pe termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligații, fonduri, rezerve și alte finanțări pentru producție sub un an.

Activele circulante degradate, fără utilizare, fără mișcare, cu mișcare lentă, produsele și mărfurile fără desfacere sau greu vandabile, clienții neîncasați la termen, nu intră în calculul lichidității patrimoniale (lichidității generale).

O valoare unitară a coeficientului semnifică o activitate bună a întreprinderii, în schimb o valoare subunitară sau sub 100% arată că situația societății este riscantă. Lipsa de lichiditate conduce la apariția de plăți restante, deci la o insuficiență în capacitatea de plată, cu implicații în circuitul fluxurilor bănești și financiare ale întreprinderii.

EXIGIBILITATEA exprimă capacitatea rambursării rapide a datoriilor. Din

acest punct de vedere, fondurile aportate de acționari și ceea ce se lasă la dispoziția întreprinderii (profitul pus în rezervă) nu pot face parte din pasivul exigibil. Împrumuturile rambursabile pe o durată mai mare de un an constituie un pasiv exigibil pe termen mediu și lung.

În bilanț sunt ierarhizate activele în ordinea crescătoare a lichidității și a pasivelor în ordine crescătoare a exigibilității lor. Exigibilitatea pasivului este cunoscută cu certitudine, în timp ce lichiditatea activelor circulante este aleatorie (riscul vânzării în pierdere, deprecierea stocurilor). Creditorii pe termen scurt ai întreprinderii țin seama de decalajul dintre lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivului. Fondul de rulment apare ca un portofoliu de securitate pentru creditorii pe termen scurt.

CAPACITATEA DE PLATĂ este o rezultantă, exprimând o potență

financiară, ce indică măsura în care o anumită întreprindere poate satisface prompt orice obligație bănească față de terți.

Capacitatea de plată caracterizează modul în care întreprinderea își îndeplinește la termen obligațiile de plată cu mijloacele bănești de care dispune. Ea este dependentă de lichiditate. La rândul său, capacitatea de plată influențează echilibrul financiar și monetar.

Întreprinderea trebuie să dispună permanent de un volum de mijloace bănești determinat, capabil să asigure onorarea angajamentelor devenite exigibile.

Capacitatea de plată exprimă un complex de relații în legătură cu raporturile bănești ce apar în mod obiectiv între furnizori, creditori și clienți (beneficiari).

Capacitatea de plată reflectă o stare de moment, construită după relația:

în care :

= capacitatea de plată

= disponibilități și alte mijloace bănești

= sume de încasat

= titluri de credit negociabile

= elemente de activ

= credite și datorii pe termen scurt

Nivelul unitar al coeficientului capacității de plată reflectă existența unui echilibru între disponibilitățile existente și plățile scadente ale fiecărui moment t.

Nivelul subunitar al coeficientului înregistrat, în mod repetat, pe durata unei perioade de timp date, reflectă o depreciere a capacității de plată, respectiv a succesiunii de situații în care unitatea nu a fost capabilă să-și onoreze în întregime plățile scadente, datorită lipsei de disponibilități. Această lipsă se poate atribui perturbațiilor ce au loc în circuitul fondurilor și reflectă o deteriorare a echilibrului financiar.

Nivelul supraunitar repetat al coeficientului deși reflectă o situație „foarte bună” a întreprinderii în legătură cu onorarea plăților scadente, totuși, relevă și unele aspecte negative ce țin de supraevaluarea fondurilor cu prilejul elaborării bugetului de venituri și cheltuieli.

I. 2. Teorii privind echilibrul financiar al întreprinderii

Mediul economic și financiar actual al întreprinderii este supus în permanență unor mutații importante ce contribuie la modificarea comportamentului său financiar.

Trei direcții merită subliniate în acest sens:

– mutații macrofinanciare care modică politica și gestiunea financiară a întreprinderii

– piața imaterială a factorilor creatori de valoare adăugată

– dezvoltarea operațiunilor de creștere externă și mai ales a acordurilor de cooperarea și alianță între înteeprinderi.

Fenomenele majore care sunt la originea transformării comportamentelor financiare ale întreprinderii sunt legate de nivelul real al dobânzilor, sistemul financiar în continuă modernizare și diversificarea permanentă a instrumentelor financiare.

De asemenea, într-un context economic în continuă transformare, inteligența – ca factor creator de valoare adăugată – ocupă un loc esențial în organizarea proceselor de producție ale întreprinderii. Astfel este de subliniat importanța resurselor consacrate cheltuielilor imateriale și anume a celor de cercetare-dezvoltare, programe pentru calculator, etc., cu o pondere tot mai ridicată în totalul cheltuielilor de producție.

Nu în ultimul rând, creșterea externă a întreprinderii este tot mai importantă, realizându-se sub forma transferurilor de active între întreprinderi : aporturi parțiale, furnizori sau absorbții, achiziționări de participații, acorduri de cooperare sau alianță.

În concluzie, urmare a mutațiilor majore intervenite în mediul economic și financiar al întreprinderii, este necesar o adaptare a concepțiilor financiare la realitățile contemporane.

Această determinare a fundamentelor teoretice a acrivității financiare a întreprinderii și adaptarea acestora la realitățile contemporane presupune luarea în considerare și a scopurilor diverse urmărite de firmă, precum și a diversității „actorilor” care pot influența deciziile acesteia. Spre exemplu, concepția clasică financiară exprimând ipoteza maximizării profitului și a valorii întreprinderii nu poate sta la baza dinamicii financiare pentru că nu poate ține cont în totalitate de complexitatea motivațiilor ce pot explica comportamentul întreprinderii. Astfel, maximizarea profitului nu este întotdeauna o funcție de utilitate comună conducătorilor și acționarilor, deoarece exclude preferințele și interesele altor „actori” precum salariații, care pot fi în măsură de a exercita o influență asupra opțiunilor întreprinderii. Pe termen lung există însă un interes comun al „actorilor” tradus în plan financiar prin dorința ca întreprinderea să genereze lichidități care să-i permită să fie rentabilă, solvabilă și flexibilă.

Efectul dezvoltării firmelor în timp necesită, așadar, o abordare complexă prin prisma analizei financiare și a strategiei bazată pe eleborarea unor indicatori meniți a aprecia în dinamică pe perioade medii performanțele și vulnerabilitatea întreprinderii. Trebuie constituit un cadru teoretic adecvat de reflectare a activității financiare a întreprinderii prin acești indicatori ce privesc performanțele economice și financiare, riscurile, solvabilitatea și autonomia financiară a întreprinderii.

Concepțiile sau teoriile financiare contemporane sprijinte de logici financiare diferite, nu favorizează o reprezentare de ansamblu multidimensională a dinamicii financiare a întreprinderilor.

CONCEPȚIA LICHIDITĂȚII PATRIMONIALE denumită și „lichiditate-

exigibilitate” se bazează pe noțiunea de fond de rulment patrimonial și este considerată datorită vechimii, tradițională.

Noțiunii de fond de rulment i se poate atribui o dublă origine: practica bancară și bilanțul contabil francez din 1957.

Când un bancher examinează cererea de împrumut a unei întreprinderi, el se preocupă dacă aceasta va fi în măsură să îl ramburseze, analizând lichiditatea activelor și exigibilitatea datoriilor sale.

În bilanțul contabil francez din 1957, posturile de activ sunt clasate în ordinea lichidității crescânde, iar cele de pasiv a exigibilității crescânde. Comparația între lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului se limitează la a verifica corespondența între activele imobilizate, pe de o parte (active mai mari de un an) și capitaluri permanente (resurse mai mari de un an), pe de altă parte. Corelat, posturile din josul bilanțului erau regrupate în alte două mari posturi : active circulante (mai mici de un an) și datorii pe termen scurt (mai mici de un an), interpretarea situată în cadrul „bilanțului lichiditate” unde confruntarea între capitalurile permanente și activele imobilizate permite degajarea noțiunii de fond de rulment:

Fond de rulment = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete.

Exigența unei lichidități a activului, cel puțin egală cu exibilitatatea pasivului se traduce prin necesitatea unui fond de rulment pozitiv care se constituie ca o „saltea de protecție” (securitate).

Egalitatea A=P, a bilanțului determină un alt mod de calcul pentru fondul de rulment:

Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Aceasta va avea ca efect confundarea unui mod de calcul cu o definiție. Fondul de rulment se constituie în partea de sus a bilanțului și faptul că utilizarea lui se percepe în partea de jos a acestuia nu are nicio influență asupra mărimii sale. Modificarea structurii sau rotației activului și pasivului circulant nu va mai avea consecințe asupra fondului de rulment, ci doar asupra trezoreriei.

În esență, concepția tradițională a fondului de rulment, numită și patrimonială, se rezumă astfel : fondul de rulment este egal cu diferența între capitalurile permanente și activele imobilizate nete și trebuie să fie pozitiv, reprezentând o marjă de securitate care permite întreprinderii să-și onoreze angajamentele sale față de terți.

Concepția aceasta exprimă un punct de vedere extern întreprinderii, care tinde să minimizeze riscul conținut de creanțe. Concepția patrimonială se aplică în cazul bilanțului financiar. Acesta necesită față de bilanțul contabil anumite reclasamente și refaceri ale posturilor contabile. Bilanțul financiar este un bilanț după repartiție, deoarece dividentele constituie o datorie și nu fac parte din patrimoniul întreprinderii. Lichiditatea este examinată în raport de regula echilibrului financiar minim care presupune ca fondul de rulment să fie pozitiv.

Efectul acestei reguli ar fi:

a) asigurarea solvabilității pe termen scurt, prin faptul că activele circulante sunt mai mari decât datoriile sub un an.

b) marja de securitate care rezultă îi permite să facă față la termen unei eventuale deteriorări a rotației activului și pasivului mai mici de un an și să păstreze astfel, într-un mod durabil, solvabilitatea.

c) un fond de rulment pozitiv va fi o prefigurare a unei trezorerii îndestulătoare, în măsura în care va permite să resoarbă întârzierile din încasarea creanțelor pe termen scurt; concepție ce a jucat un rol important în diagnosticul financiar al întreprinderii și a fost baza unei doctrine financiare vizând enunțarea unor reguli de sănătate financiară a întreprinderii.

d) regula îndatorării maxime, conform căreia datoriile pe termen mijlociu și lung trebuie să respecte două limite :

să nu depășească 3 sau 4 ani de autofinanțare (durata de recuperare).

e) regula finanțării maxime, conform căreia îndatorarea trebuie să reprezinte cel mult 50-70% din totalul investițiilor.

f) regula echilibrului financiar minim congorm căreia diferența dintre fondul de rulment și lichiditate să fie pozitivă.

Câteva observații privind concepția lichidității patrimoniale care o fac pe aceasta depășită.

În primul rând, nu arată care ar fi mărimea fondului de rulment pentru ca aceasta să fie acea „saltea de protecție”, cât să reprezinte el pentru ca această protecție să fie cât mai mare : să corespundă unui anumit procentaj din cifra de afaceri din bilanț sau din suma datoriilor ? Acest neajuns reduce posibilitățile operaționale ale concepției.

Problema optimizării mărimii fondului de rulment este un alt neajuns al concepției întrucât se admite necesitatea unui fond de rulment pozitiv, neluând în calcul că există unități care au un fond de rulment negativ (compensat de o resursă de finanțare generată de exploatare) și care are o situție financiară excelentă.

Alt neajuns este afirmația că fondul de rulment pozitiv antrenează o trezorerie abundentă, întrucât nu s-a stabilit vreo legătură între fondul de rulment și trezorerie, ea rezultând din marja de securitate.

2. ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC

Spre deosebire de concepția lichidativă, care avea ca scop satisfacerea intereselor împrumutatorilor, concepția funcțională și-a diversificat obiectivele precum și destinatarii : investitori, acționari, conducători, furnizori, personalul întreprinderii. S-a trecut astfel de la abordarea juridică la o optică economică financiară situând întreprinderea într-un context de continuitate a exploatării și nu de lichidare.

La începutul anilor ’70, o serie de economiști teoreticieni au remarcat că, într-un anumit context, nu este suficient să finanțezi imobilizările de capitaluri permanente și de a crea un fond de rulment pozitiv, ci trebuie să se asigure finanțarea nevoii generate de producție, nevoie care se constituie în investiție. În această abordare, mărimea fondului de rulment are o importanță relativă pentru echilibrul financiar al întreprinderii. Această concepție are în vedere:

a) o nouă definiție a trezoreriei în termeni de utilizări-resurse, în locul cuplului încasări-plăți; trezoreria unei întreprinderi este diferența între resursele puse în operă pentru finanțarea activității sale și nevoile antrenate de aceasta.

b) o nouă percepere a bilanțului care se rezumă astfel :

c) o nouă abordare a echilibrului financiar, pornind de la ecuația fundamentală a trezoreriei :

Trezoreria = Fondul de rulment net global – Nevoia de fond de rulment.

Abordarea funcțională își are originea în teoria ciclică, ciclul fiind definit ca o secvență de operațiuni având o anumită regularitate și corespunzând unei funcțiuni a întreprinderii. Se disting astfel : ciclul de operațiuni de investiții, ciclul de operațiuni curente și ciclul de operațiuni de trezorerie.

Concepția tradițională percepea posturile de jos ale bilanțului dintr-un punct de vedere extern, în termeni de lichiditate-exigibilitate. Ori, din punct de vedere intern, cea mai mare parte a posturilor de active circulante, precum și cele de datorii pe termen scurt, au o semnificație mai amplă, ele reprezentțnd utilizările și resursele de finanțare generate de ciclul de exploatare.

Criza economică din anii ’70 a făcut să se ia în calcul consecințele financiare ale ciclului de producție iar, costul crescut al finanțării a făcut indispensabilă o gestiune mai riguroasă a părții de jos a bilanțului, care până atunci era neglijată. Posturile de activ legate de exploatare se traduc printr-o nevoie de finanțare. Posturile de pasiv semnificând împrumuturile legate de producție, se percep ca resursă de finanțare. Aceste nevoi și resurse de finanțare țin funcțional de trecerea prin fluxurile de operațiuni de exploatare și trezorerie.

În operațiunile de finanțare a investițiilor și a activităților de exploatare întreprinderea apelează la propriile resurse. Regula investirii sistematice a totalității rezultatului brut al exploatării, bază a tabloului plurianual al fluxurilor financiare nu este validată în teoria micro și macroeconomică. De asemenea, nici practicile nu o confirmă. Pe plan microeconomic regula conduce la a elimina obiectivul de rentabilitate în fundamentarea deciziei de investiție, care este o restricție ce condiționează creșterea. Tabloul plurianual ignoră raționamentul financiar în termeni de rentabilitate-risc și se rezumă la prefigurarea procentului de creștere motivată de excedentul brut al exploatării în termeni de strategie financiară.

Regula reinvestirii excedentului brut a fost justificată de G. de Murard pe baza unei interpretări a funcției de producție a întreprinderii. Această funcție de producție nu constituie o repezentare direct operațională pentru întreprindere și nu permite să valideze regula. Ea este fără legătură cu alegerea modului de finanțare a investițiilor, iar susținerea reinvestirii în totalitate a excedentului brut al activității presupune ca excedentul să apară ca o cvasirentă, caz în care profitul întreprinderii este adecvat asigurat.

Altă regulă a reinvestirii în totalitate a excedentului brut al activității o constituie respectarea echilibrului financiar a tabloului în condițiile unei îndatoriri structurale a întreprinderii. În modelul „creștere-rentabilitate” îndatorarea are rolul de a compensa prelevarea fiscală și de a apropia rentabilitatea financiară (după impozit) de rentabilitatea economică (înainte de impozit).

3. CONCEPȚIA „RENTABILITATE-RISC” privește întreprinderea ca un portofoliu de active industriale și financiare, care au un anumit risc în valorificarea lor și a căror finanțare este asigurată de resurse compuse din fonduri proprii și datorii financiare.

Inspirate din această concepție sunt tabloul fondurilor lui Poncet și Portait, al lui Levasseur, precum și tabloul fluxurilor de trezorerie a lui C. Chareaux.

Echilibrul financiar subscris concepției consideră că deciziile de investiție și de finanțare a întreprinderii sunt determinate de obiectivul de maximizare a bogăției acționarilor, măsurată prin valoarea bursieră a titlurilor lor. Centrat asupra acționarilor, echilibrul financiar este atins atunci când randamentul portofoliilor activelor acoperă costul capitalului. Altfel spus, rentabilitatea activelor trebuie să satisfacă rentabilitatea dorită de împrumutătorii de fonduri, ținând cont de riscurile curente.

După Modigliani și Miller, obiectivul fixat de conducători, de maximizare a bogăției acționarilor, nu poate fi atins decât maximizând valoarea globală a întreprinderii. Plecând de la ipotezele că într-o piață financiară perfectă, în absența costului de faliment și a impozitării, a împrumuturilor acordate și primite cu aceeași dobândă și fără risc, ei au demonstrat că valoarea de piață a unei întreprinderi depinde de portofoliul ei de active, iar structura financiară și politica privind dividendele ar fi neutre. Cu toate acestea, introducerea fiscalității asupra beneficiilor întreprinderilor invalidează concluziile inițiale. În prezența impozitării, valoarea unei firme crește odată cu dobânda îndatorării.

În acest sens, se observă decalate în timp operațiuni privind și cheltuielile de exploatare, pe de o parte și fluxuri de încasări și plăți pe de altă parte. Aceste decalaje explică nevoile de resurse de finanțare și nu veniturile și cheltuielile, ca atare.

Soldul global dintre nevoile și resursele de finanțare este în cea mai mare parte a cazurilor o nevoie netă de finanțare. Decalajele sunt structurate, astfel nevoia de finanțare care rezultă trebuie să fie acoperită printr-o resursă stabilă, care nu poate fi decât excedentul resurselor durabile asupra utilizărilor stabile, adică fondul de rulment.

Principalele critici aduse concepției fucționale se referă la faptul că aceasta se bazează pe reprezentarea ciclică a activității întreprinderii și a circulației capitalului, fapt ce ar trebui să se regăsească și în modul de finanțare, astfel încât necesitățile stabile să fie finanțate din resurse stabile. Acest sprijin de resurse specifice la utilizări specifice, care exclude întregul risc de transformare, se dovedește contrar principiului neafectării și unității de casă.

Locul major acordat noțiunii de nevoie de fond de rulment de exploatare în analiza echilibrului financiar a fost repus în discuție. Pe de o parte, noțiunea de ciclu de exploatare nu este universală, în anumite sectoare ea se confundă cu ciclul de investiții (exemplu, aeronautică), în altele ea dispare (sectorul imobiliar), iar pe de altă parte nevoia de fond de rulment prezintă aceleași caracterisitici de permanență ca cele ale investițiilor.

Noțiunea centrală pentru aprecierea evoluției echilibrului financiar, trezoreria netă, este o variabilă dependentă de fondul de rulment. Această concepție exclude reținerea de active de trezorerie pentru motive de rentabilitate sau flexibilitate. Mai mult, separând creditele de trezorerie de alte capitaluri împrumutate, ea contestă gestiunea datoriei în funcție de anticiparea dobânzii și astfel rolul de transformare asigurat de întreprindere prin reînnoirea regulată a creditelor sale pe termen scurt.

4. CONCEPȚIA „CREȘTERE-RENTABILITATE” se distinge de cea funcțională prin abordarea conceptelor de fond de rulment și autofinanțare, echilibrul urmărindu-se pe termene medii. În acest model, creșterea este echilibrată atunci când nu se traduce printr-o degradare a rentabilităților economice și financiare.

Concepție fundamentată de G. de Murard, ea s-a concretizat într-o sumă de norme cu ajutorul cărora s-a construit un tablou plurianual al fluxurilor financiare. Modelul se sprijină pe tripla egalitate: c = r = r’

unde : c = creșterea, r = rata rentanbilității economice nete.

Apreciată ca punct de plecare în analiza fluxurilor, creșterea valorii globale a întreprinderii presupune ca, pe o lungă perioadă, valoarea sumei fluxurilor reale și a economiei la impozit legată de îndatorare să fie pozitive. Aceasta implică, ca valoarea actuală a fluxurilor financiare vărsate acționarilor și împrumutătorilor să fie superioară celei a fluxurilor de creștere a capitalului și a îndatoririi nete.

Verificarea validității teoriei financiare ridică mai multe probleme. Ea face trimitere la rentabilități sperate atunci când nu se pot calcula decât rentabilități constatate. Mai mult, acelea nu pot fi determinate, cel mai adesea, decât plecând de la valoarea contabilă a capitalurilor investite. Apoi, domeniul său de aplicare nu privește decât societățile cotate. Ea desemnează conducătorilor un obiectiv de maximizare a bogăției acționarilor, ceea ce nu este singurul susceptibil de care să se țină cont în complexitatea motivațiilor de la originea deciziilor de investiție sau de finanțare; criteriile strategice au tot atâta greutate, dacă nu chiar mai mare în alegerea investiției în raport cu criteriile financiare, a căror valoare este câteodată contestată.

Pe de altă parte, după cum arată teoria îmbinării sau teoria semnalului, existența unui conflict sau a unei asimetrii de informații între conducătorii și acționarii (sau împrumutătorii) întreprinderii poate antrena decizii financiare de natură să se contrapună realizării obiectivului de maximizare a profitului. De asemenea, concepția „rentabilitate-risc” nu înregistrează obiectivele altor participanți la viața întreprinderii, precum salariații și influența pe care o au ei asupra deciziilor conducătorilor.

5. CONCEPȚIA „CREȘTERE – AUTONOMIE FINANCIARE”

Centrala bilanțurilor a Băncii Franței a modificat, în 1987, metodele sale de analiză. Ea a înlocuit în dosarul individual al întreprinderii, tabloul utilizări-resurse, de inspirație funcțională, cu alte două modele.

Primul, bazat pe fluxul fondurilor este un tablou utilizări-resurse orientat către evoluția structurii financiare.

Al doilea apreciază incidența operațiunilor întreprinderii asupra trezoreriei sale.

Ambele modele se sprijină pe o concepție a echilibrului financiar care privilegiază autonomia financiară a întreprinderii.

Primul tablou de utilizări-resurse descrie evouția capitalului angajat și gradul de acoperire a nevoilor de finanțare prin resurse interne produse de întreprindere.

Modelul privind fluxul de trezorerie se inspiră, de asemenea, din concepția ce pune în evidență gradul de autonomie a întreprinderii. Trezoreria, măsurată prin diferența între disponibilitățile și creditele de trezorerie, este o variabilă dependentă de fluxurile de trezorerie disponibile, de investițiile nete și de aportul în resurse stabile.

Examinarea principalelor tablouri ale fluxurilor arată că fiecare model impune analizei financiare o concepție asupra echilibrului financiar precum și norme de apreciere a bunei gestiuni a întreprinderii. Niciunul din modelele propuse nu se impune ca o grilă generală de analiză a comportamentelor întreprinderii, deoarece logicile financiare subscrise reliefează doar anumite aspecte ale dinamicii întreprinderii și nu toate comportamentele postulate sunt fundamentate în teorie sau validate în practică.

CAP. II. INSTRUMENTE ALE EXPRIMĂRII

ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

Pentru analiza echilibrului financiar al întreprinderii s-au conturat în practica financiară două grupe mari de metode.

Prima grupă cuprinde metode tradiționale bazate pe studiul bilanțului și constituie o exprimare a echilibrului financiar în viziune statică.

Metodele din grupa a doua sunt bazate pe studiul fluxurilor financiare aparținând unei abordări dinamice a echilibrului financiar al întreprinderii.

II.1. Indicatori privind exprimarea echilibrului financiar în viziune statică

Analiza statică a echilibrului financiar constituie componenta tradițională a analizei financiare. Aceasta furnizează răspunsuri cu privire la trei probleme esențiale pentru aprecierea condițiilor echilibrului financiar :

– structura patrimoniului și evoluția sa în timp

– corelația între lichiditățile cumulate ale firmei și scadențele pe care ea le poate

anticipa la o anumită dată

– gradul de adecvare al compoziției resurselor colectate de întreprindere la

utilizările pe care ea le finanțează.

Analiza statică se poate efectua în funcție de cele două concepții de elaborare a bilanțului : patrimonială și funcțională. În viziune patrimonială, interesează patrimoniul net al acționarilor și activul economic în ansamblu, ca o garanție pentru creditori. În concepția funcțională, bilanțul este privit ca ansamblul alocărilor de fonduri și al surselor de procurare pe diferite cicluri financiare, pentru a înțelege funcționarea întreprinderii.

Așadar, suportul analizei statice îl constituie bilanțul, deoarece permite formularea unui diagnostic privind condițiile echilibrului financiar și pune în evidență structura financiară a întrerinderii ; limitele acestui mod de abordare constă în faptul că bilanțul oferă o reprezentare a patrimoniului la un moment dat.

Analiza solvabilității pornind de la bilanț se bazează în mod tradițional pe principiul confruntării între lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului. Pasivul bilanțului grupează angajamentele întreprinderii, elemente cu o exigibilitate diferită, în funcție de scadența lor ; iar în activ, elementele sunt grupate după lichiditate.

Instrumentele analizei statice a echilibrului financiar pot fi redate în următoarea figură :

– fondul de rulment

patrimonială – ratele de solvabilitate

Analiza statică – ratele de lichiditate

funcțională – nevoia de fond de rulment

– trezoreria

Figura nr. 1. Analiza statică a echilibrului financiar

Analiza statică patriominală a echilibrului financiar are, deci, ca instrumente (indicatori): fondul de rulment, solvabilitatea și lichiditatea.

FONDUL DE RULMENT

Conform teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor bilanțiere de aceeași durată, respectând următoarele reguli financiare :

Activ imobilizat ≤ Capital permanent

Activ circulant ≥ Datorii de exploatare

Respectarea acestor reguli este asigurată prin fondul de rulment. Întrucât un investitor ia în calcul o nevoie de capital permanent care să-i asigure nu doar constituirea activelor imobilizate, ci și a părții stabile a activelor circulante, respectiv a valorilor de exploatare apare astfel o diferență de resurse stabile numită fond de rulment. Deci, fondul de rulment poate fi definit ca partea din capitalul permanent utilizată pentru finanțarea activelor circulante :

Fond de rulment = Capitaluri permanente – Active imobilizate.

Fondul de rulment poate fi determinat și cu ajutorul relației :

Fondul de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Semnificația este însă diferită față de prima relație întrucât termenii acesteia sunt exprimați ca mărimi previzionate și nu date certe luate din bilanț, ca în cazul primei formule.

Prima modalitate de exprimare este specifică practicii și literaturii de specialitate din Franța, iar a doua, țărilor anglo-saxone. Indiferent însă de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment.

Așadar, când sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, întreprinderea dispune de un fond de rulment. Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor circulante; astfel că fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă față, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt constând în probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea plăților de către clienți, accelerarea plăților către furnizori, etc.), conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independențe financiare față de creanțierii săi.

Unii autori tratează fondul de rulment (F.R.) ca fiind compus din fond de rulment propriu (F.R.p.) și fond de rulment străin (F.R.s.).

F.R. = F.R.p.+ F.R.s. unde

fondul de rulment propriu este excedentul de capitaluri proprii față de imobilizările nete: F.R.p. = Cp – Ai ,

iar fondul de rulment străin rezultă ca diferență între capitalul permanent și cel propriu: F.R.s. = Cperm – Cpropriu sau ca diferență între fondul de rulment și fondul de rulment propriu.

Mărimea pozitivă F.R.s. indică folosirea împrumuturilor pe termen mijlociu și lung. F.R.p. și F.R.s. pot lua valor și valori negative. În acest caz se evidențiază măsura îndatorării pe termen scurt pentru nevoi de finanțare pe termen lung, respectiv gradul de dependență al activității de investiții față de activitatea de exploatare.

Fondul de rulment reprezintă, așadar, un “senzor”, un indicator prin care se apreciază situația financiară a întreprinderii la un moment dat, starea ei de echilibru.

În privința mărimii fondului de rulment net pot exista trei ipostaze, luând în considerare finanțarea activității întreprinderii și înfăptuirea echilibrului financiar:

F.R. < 0

F.R. = 0

F.R. > 0.

Ipostazele pot fi redate cu ajutorul figurii următoare:

F.R. < 0 F.R. = 0 F.R. > 0

Figura nr.2 Ipostaze ale fondului de rulment

Dacă fondul de rulment este o mărime negativă atunci utilizarea datoriilor pe termen scurt în finanțarea activității de exploatare devine permanentă, de unde și gradul mult mai ridicat de exigibilitate a surselor de finanțare. Existența unui grad scăzut de lichiditate este provocat de creșterea ponderii activelor imobilizate în totalul plasamentelor financiare, astfel că întreprinderea nu face față cererilor creditorilor săi de a-și onora la termen obligațiile, decât dacă ar proceda la lichidarea unor active imobilizate; dar echilibrul financiar al întreprinderii în această situație este compromis. Se recomandă ca întreprinderea să dispună de active circulante pe care să le poată transforma repede în lichidități, înainte ca datoriile să devină scadente, în acest fel se evită blocajele în circuitul financiar și se creează posibilitatea restabilirii urgente a echilibrului său financiar.

Prin excepție, fondul de rulment negativ poate fi înregistrat în cazul acelor întreprinderi comerciale care lichidează și reînnoiesc foarte repede stocurile sau cele care lucrează pe bază de avansuri și garanții (întreprinderile furnizoare de energie electrică și gaze naturale) și întreprinderi care beneficiază de o serie de facilități în privința plăților către furnizorii lor (au acces la creditul furnizor).

În cazul unui fond de rulment nul, pentru a-și asigura și menține echilibrul financiar, atenția întreprinderii trebuie concentrată spre menținerea posibilităților de transformare a activelor în lichidități la termenele dorite și spre confruntarea permanentă a acestor termene cu cele ce privesc exigibilitatea datoriilor sale pe termen scurt. O astfel de situație pune în evidență fragilitatea echilibrului financiar al întreprinderii, ceea ce poate conduce la diminuarea credibilității firmei pe piață.

Situația constând într-un fond de rulment net pozitiv, desemnează existența acelei marje de siguranță necesare funcționării întreprinderii și asigurării echilibrului său financiar. Existența fondului de rulment îi permite întreprinderii să-și asigure un nivel minim, dar sigur pentru acele active circulante a căror permanență este absolut necesară pentru buna ei funcționare: stocuri pentru exploatare maxime, stocuri realizabile pe termen scurt minime, precum și disponibilități în cont și în casă minime.

Fondul de rulment pozitiv, într-o proporție redusă nu este însă suficient pentru a crea în perioada imediat următoare siguranța derulării normale a activității financiare. Dacă aceasta nu este dublată de măsuri care să elimine fenomenul încetinirii vitezei de rotație a capitalului circulant, să înlăture cauzele care conduc spre o lichiditate necorespunzătoare, la unele active circulante, atunci nu se pot întrevedea posibilități ca întreprinderea să evite pe deplin, în perioadele imediat următoare, perturbațiile ce pot apărea în funcționarea ei cotidiană.

În practica firmelor, problematica echilibrului financiar este asociată finanțării activității curente a întreprinderii și nu a investițiilor în active fixe ale acestuia. Astfel că nu lipsa de solvabilitate aduce întreprinderilor spectrul falimentului, cât lipsa de lichiditate, respectiv de capacitate de plată, întrucât obligațiile pe termen scurt sunt mult mai presante pentru management decât cele pe termen mediu și lung. Regula de bază folosită în proiectarea echilibrului financiar este ca totalul plasamentelor în active circulante să fie realizate, atât pe seama excedentelor pe care capitalul permanent îl are față de activele imobilizate, cât și pe seama datoriilor pe termen scurt, adică :

Ac = F.R. + D.T.S.

Altfel spus, nevoia de capital circulant se acoperă atât pe seama datoriilor pe termen scurt, cât și a fondului de rulment, respectiv a acelei părți din capitalul permanent care excede asupra activelor imobilizate ale întreprinderii.

Luând în calcul și politica generală promovată de firmă în legătură cu stabilirea mărimii fondului de rulment față de nevoia de fond de rulment (politică ofensivă sau defensivă), se consideră că fondul de rulment este optimal dacă răspunde la două cerințe ale gestionării eficiente a firmei:

să asigure echilibrul financiar al întreprinderii și

o cât mai ridicată rentabilitate financiară asigurată prin minimizarea costului capitalului.

RATE FINANCIARE STABILITE PE BAZA BILANȚULUI

Metoda ratelor este un instrument tradițional și deosebit de răspândit al analizei financiare, care a cunoscut în ultimii ani importante actualizări și aprofundări. Se recurge la această metodă din dorința de a stabili norme care să constituie criterii pentru a aprecia starea unei întreprinderi, prin compararea ratelor calculate cu anumite valori de referință. Acestea pot fi : aceleași rate stabilite la nivelul unui domeniu de activitate, aceleați rate înregistrate de o firmă cu care întreprinderea în cauză dorește să concureze sau pe care o consideră un exemplu, obiective pe care și le propun acționarii și/sau managerii.

Ratele lichidității exprimă capacitatea firmei de a face față anajamentelor la scadență pe termen scurt.

Se pot calcula următoarele rate :

rata lichidității generale

rata lichidității reduse

rata lichidității imediate.

1. Rata lichidității generale (curente) se calculează ca un raport între activul circulant și datoriile pe termen scurt, conform relației:

Rata permite a verifica dacă capitalurile utilizate pentru finanțarea unei valori de activ vor rămâne la dispoziția întreprinderii pe o perioadă cel puțin egală cu durata acestui activ ; astfel ar fi îndeplinită regula tradițională a echilibrului financiar minim.

2. Rata lichidității reduse (rata trezoreriei) exprimă lichiditatea întreprinderii, excluzând din analiză stocurile. O parte din stocuri, corespunzând valorii minime a stocului indispensabil activității normale a întreprinderii sunt considerate ca imobilizări. Această rată exprimă faptul că rezerva de stocuri conservată de firmă poate prezenta un grad insuficient de lichiditate în cazul unei nevoi urgente ; astfel, anumite mărfuri nu au valoare decât dacă au parcurs un anumit proces de producție. Rata lichidității reduse se mai numește rata rapidă sau „testul acid” și se determină în două variante :

sau

3. Rata lichidității imediate (rata „cash”) asigură interfața elementelor celor mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt :

Ratele lichidității evidențiază condițiile echilibrului financiar pe termen scurt.

Se pot face următoarele precizări cu privire la ratele lichidității :

1. În legătură cu informația contabilă, trebuie avută în vedere incidența dividendelor (dacă se lucrează pe un bilanț înaintea distribuirii rezultatelor) și a metodelor de evaluare contabilă, în special la nivelul stocurilor.

2. Semnificația lor este redusă în cazul întreprinderilor care permanent nu realizează acoperirea activelor circulante prin datorii pe termen scurt.

3. Pot furniza informații eronate cu privire la lichiditate, deoarece termenul efectiv de rambursare nu este luat în calcul corespunzător. Astfel, două întreprinderi sunt într-o situație diferită, chiar dacă prezintă același activ circulant și pasiv exigibil pe termen scurt, dar datoriile lor pe termen scurt sunt exigibile pe perioade diferite – de la câteva săptămâni la câteva luni, de exemplu.

Ratele îndatorării prezintă o expresivitate, prin prisma echilibrului financiar, mai redusă comparativ cu ratele lichidității. Ele dau o imagine asupra capacității întreprinderii de a depăși dificultățile care ar putea apărea datorită unei eventuale neîncrederi din partea furnizorilor de fonduri. Scopul calculării lor îl constituie evidențierea contribuției diferitelor surse de îndatorare la finanțarea întreprinderii. Modul de calcul se bazează pe compararea formelor îndatorării cu fondurile proprii ale firmei.

Rata solvabilității se poate aprecia prin raportarea fondurilor proprii la datoriile scadente sau ca raport între Datorii și Pasiv.

În formula aceasta, solvabilitatea patrimonială este identică cu rata îndatorării. Solvabilitatea se mai poate aprecia și cu ajutorul levierului, ca raport între Datorii și Capitalul propriu.

In contextul răspunderii materiale limitate a acționarilor, prin capitalurile proprii, o solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50% și un levier mai mic de 100%. Pentru întreprinderi solide cu legături statornice față de creditori, se pot admite rate de îndatorare de până la 67% (două treimi datorii în pasiv) și, respectiv, levier de până la 200%.

O măsură empirică a solvabilității se pot face prin rezerva de îndatorare calculată ca diferență între potențialul de îndatorare (reprezentând 90% din activele fixe corporale) și îndatorarea efectivă :

Rezervă îndatorare = Potențial îndatorare – Total credite contractate

Ratele de solvabilitate și ratele de lichiditate contribuie atât la analiza echilibrului financiar într-o manieră statică, cât și la cunoașterii bonității unei întreprinderi.

Coeficientul general al capacității de plată reflectă potențialul unității de a face față, în orice moment, obligațiile bănești cu și făra numerar, respectiv corelația între fluxurile de încasări și cele de plțăi. Se exprimă utilizând relația :

unde : = suma mijloacelor bănești lichide și a celor în curs de a deveni lichide

(disponibilități bănești).

= totalul obligațiilor pe termen scurt scadente (plăți).

O valoare supraunitară a acestui indicator semnifică faptul ca întreprinderea are suficiente disponibilități bănești și mijloace în curs de a deveni lichide, pentru a-și achita obligațiile scadente. O valoare subunitară a acestui indicator reflectă o situație financiară dificilă a întreprinderii, precum și lipsa disponibilităților bînești. Din această cauză nu poate efectua plățile scadente, fiind nevoită să se îndatoreze pentru a-și reface capacitatea de plată.

În funcție de gradul lor de lichiditate, activele întreprinderii pot fi grupate în :

active lichide de gradul I (), cuprinzând disponibilități bănești și plasamente

active lichide de gradul II (), cuprinzând disponibilități bănești, plasamente () și creanțele certe exigibile

active lichide de gradul III (), cuprinzând disponibilități bănești, plasamentele, creanțele certe exigibile (), precum și produsele finite, semifabricatele destinate vânzării și valorificarea unor active fixe.

Corespunzător acestei grupări, se calculează coeficientul capacității de plată al întreprinderii, astfel :

, ,

în care: , , = coeficientul capacității de plată de gradele I, II, III.

Primii doi indicatori sunt parțiali, valoarea lor fiind subunitară, iar cel de-al treilea reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii pe o anumită perioadă și poate avea atât valori supraunitare, cât și subunitare.

Ratele de sinteză sau ale echilibrului financiar leagă conturile de activ și cele de pasiv exprimând exigibilitatea datoriilor în raport cu lichiditatea activelor. Ele permit evidențierea unui aspect al regulii echilibrului financiar și anume acela potrivit căruia imobilizările trebuie să fie finanțate prin capitaluri care rămân la dispoziția întreprinderii de o manieră durabilă.

Posturile din activ și din asiv sunt confruntate izolând elementele pe termen mediu și lung, pe de o parte și cele pe termen scurt pe de altă parte.

Ratele de sinteză privind elementele cu durate de peste un an evidențiază modul de finanțare a utilizărilor pe termen lung. Mod de calcul :

Aceasta se mai numește rata finanțării imobilizărilor sau rata imobilizării capitalurilor. Diferența între numărător și numitor este fondul de rulment.

Dacă :

a) > 1, atunci întreprinderea are un fond de rulment net pozitiv : întreprinderea își finanțează totalitatea investițiilor sale prin resurse stabile și este în măsură să finanțeze și elemente ale activului circulant.

b) < 1, atunci întreprinderea are un fond de rulment net negativ : întreprinderea nu-și poate asigura finanțarea investițiilor prin resurse stabile.

“Autonomia” de care dispune întreprinderea în finanțarea investițiilor sale este exprimată de următoarea relație :

.

Analiza statică a echilibrului financiar în concepție funcțională se bazează pe doi indicatori (instrumente) : nevoia de fond de rulment și trezoreria.

Dacă analiza pe baza bilanțului financiar (cazul analizei patrimoniale) pune accentul pe capacitatea societății de a-și onora obligațiile de plată, fiind, din acest punct de vedere, agreată în special de creditori, analiza pe baza bilanțului funcțional se concentrează asupra modului în care sunt utilizate și finanțate activele firmei. Mai mult, bilanțul funcțional răspunde intereselor unor categorii mai largi de destinatari (investitori, acționari, conducători, furnizori, personal), situând întreprinderea într-un context de continuitate al exploatării (și nu de lichidare); scoate în evidență faptul că nu este suficient a finanța activele imobilizate cu capitaluri permanente și de a avea astfel un fond de rulment pozitiv, ci trebuie, de asemenea, să se asigure finanțarea nevoii generate de exploatare, ca o veritabilă investiție; în această abordare, mărimea fondului de rulment are o importanță relativă deoarece echilibrul financiar este definit prin relația acestuia cu nevoia de finanțare a exploatării, repsectiv nevoia de fond de rulment.

O posibilă reprezentare a bilanțului funcțional în două „straturi” și respectiv trei „straturi” este redată mai jos:

Figura nr. 3. Bilanț funcțional

Confruntarea dintre resursele și utilizările pe termen lung permite regăsirea elementelor de calcul al fondului de rulment net (FRN): FRN = capitaluri permanente – active imobilizate.

Alăturarea elementelor ciclice (utilizări ciclce/resurse ciclice) pune în evidență nevoia de fond de rulment (NFR). Aceasta corespunde decalajului dintre reglementarea clienților și furnizorilor și nevoia de finanțare a stocurilor.

Nevoia de fond de rulment poate fi redată prin relația :

NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

Nevoile de finanțare generate de ciclul de producție sau nevoile ciclice corespund alocărilor de fonduri (blocarea lichidităților) pentru constituirea stocurilor și creanțelor (creditelor acordate partenerilor debitori).

În compensarea acestor necesități de finanțare, activitatea întreprinderii furnizează resurse reînnoibile pe măsura derulării ciclului de exploatare, respectiv resurse ciclice sub forma creditelor acordate de către furnizori.

Nevoia de fond de rulment totală (NFRT) are două componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).

Astfel că: NFRT = NFRE + NFRAE unde :

NFRE = ACE – DE = (ST+CR) – DE și NFRAE = ACAE – DAE

iar:

ACE = active circulante de exploatare formate din stocuri (ST) și creanțe (CR)

DE = datorii de exploatare

ACAE = active circulante în afara exloatării

DAE = datorii în afara exploatării.

După cum este pozitiv sau negativ, NFR poate semnala o situație favorabilă sau nefavorabilă, după caz:

Totodată, nivelul NFR poate fi analizat și în funcție de domeniul în care își desfășoară activitatea firma analizată. Astfel:

– în general, firmel din industrie înregistrează un NFRE pozitiv, în timp ce acelea din comerțul en detail, unul negativ (acesta constituie o resursă de finanțare pe termen scurt, degajată însă într-un mod permanent, din care se pot finanța imobilizările).

– un NFR de mari dimensiuni se înregistrează în mod normal în sectoarele de activitate cu cicluri relativ lungi de fabricație, în timp ce în sectoarel de activitate cu cicluri relativ scurte de fabricație, unul de mici dimensiuni

– ca pondere în totalul bilanțului, firmele mici prezintă de obicei niveluri ale NFR mai importante decât cele mari (de exemplu situația unor mici boutique-uri comparativ ce aceea a unor mari magazine, care înregistrează de cele mai multe ori niveluri negative ale indicatorului).

În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă (și în special de activitatea de exploatare), cele ale trezoreriei sunt legate de operațiile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere. Pe de o parte, acestea presupun mijloace de finanțare pe termen scurt solicitate de la bănci sau alți parteneri financiari, adică resurse de trezorerie. Spre deosebire de resursele ciclice obținute în cadrul activității curente și induse de operațiile industriale și comerciale, resursele de trezorerie sunt furnizate de parteneri financiari specifici, prin negocieri particulare, care nu fac obiectul gestiunii curente, ci relevă, în mod special, gestiunea financiară pe termen scurt sau gestiunea trezoreriei. Pe de altă parte, întreprinderea degajă excedente monetare care-i permit acoperirea diverselor nevoi de trezorerie. Aceste excedente de trezorerie pot fi plasate pe piața monetară și/sau financiară, urmărindu-se procurarea unor valori mobiliare de plasament rentabile, ușor negociabile și cu o bună reputație pe piața de capital.

Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidențiază situația trezoreriei nete, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activității eficiente.

În bilanțul funcțional, nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea (diferența) activelor și pasivelor de trezorerie, respectiv de nevoile de trezorerie excedentare și creditele bancare curente, care nu se reînnoiesc automat cu fiecare ciclu de producție.

TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie.

Trezoreria netă reprezintă, totodată, diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.

TN = FR – NFR .

Această relație fundamentală a trezoreriei exprimă o interdependență între componentele bilanțului.

Legătura existentă între relația trezoreriei și condițiile echilibrului financiar poate fi analizată în trei ipoteze:

TN > 0 (FRN > NFR)

TN = 0 (FRN = NFR)

TN < 0 (FRN < NFR)

În cazul primei situații, FRN asigură nu numai finanțarea stabilă a ciclului de exploatare, dar și un excedent al trezoreriei, care permite efectuarea de plasamente. Situația este favorabilă echilibrului financiar, însă nu scutește întreprinderea de probleme pe termen scurt dacă scadențele anumitor resurse ale trezoreriei sunt apropiate în timp ce utilizările trezoreriei au fost efectuate pe termen mai îndepărtat.

Ipoteza unei trezorerii nule este foarte rar întâlnită în practică și nu reprezintă decât expresia unei situații trecătoare și fortuite.

În cea de-a treia situație nevoia de fond de rulment nu poate fi în întregime finanțată prin resurse pe termen mediu și lung astfel că întreprinderea trebuie să facă apel la resursele trezoreriei, în special la cele de origine bancară, situație îngrijorătoare pentru firmă prin prisma echilibrului financiar, luând în calcul și riscul firmei de a nu i se reînnoi creditul, riscul de dobândă și riscul de faliment.

Pentru a atenua rigiditatea regulii, conform căreia o trezorerie negativă este expresia unui dezechilibru financiar, se folosesc unele metode, cum ar fi:

1.introducerea de către organismele financiare a unui prag critic, cum ar fi:

împrumuturile bancare nu trebuie să depășească de două ori cifra de afaceri:

Credite bancare curente ≤ 2 C.A.

împrumuturile bancare să nu depășească jumătate din NFRE:

Credite bancare curente ≤

2. recunoașterea caracterului de reînnoire sistematică a anumitor împrumuturi bancare, ceea ce duce la definirea noțiunii de „fond de rulment bancar“ (FRB)

FRB = NFRE – CB

unde CB = credite bancare de tip “revolving”.

Echilibrul este considerat realizat dacă FRN > FRB.

Există anumite situații care conduc la degradarea echilibrului financiar funcțional:

creșterea foarte rapidă și nestăpânită a cifrei de afaceri

creșterea insuficientă a cifrei de afaceri

întârzierea executării investițiilor

acumularea pierderilor

toate ilustrând o incapacitate a FR de a acoperi NFR.

II. 2. Instrumente privind reflectarea echilibrului

financiar în viziune dinamică

Dacă analiza statică permite evaluarea dezechilibrului financiar la un moment dat, dar nu explică evoluția acestuia, în schimb, o analiză dinamică evidențiază evoluția dezechilibrului financiar, însă nu indică amploarea acestuia. Se impune astfel o practicare simultană a celor două tipuri de analize, dat fiind complementaritatea lor.

Analiza dinamică se bazează pe conceptul de “fluxuri” – fluxuri de fonduri și fluxuri de trezorerie și este determinată de operațiunile de exploatare și de operațiunile de capital (de investiții și finanțare) ; ea asigură legătura dintre studiul echilibrului financiar cu cel al performanțelor firmei.

Instrumentele operaționale ale aceste analize sunt: excedentul de trezorerie al exploatării (ETE), capacitatea de autofinanțare (CAF), autofinanțarea (A) și cash-flow-ul (CF), determinate cu ajutorul următoarelor relații de calcul:

ETE = EBE – Δ NFR

CAF = EBE – cheltuieli financiare – impozit pe profit

A = CAF – dividende prelevate

A = amortizare + profit net.

În condițiile creșterii “zero” și absenței investițiilor de menținere, CF este egal cu capacitatea de autofinanțare.

În timp ce ETE exprimă CF degajat din activitatea de exploatare, CAF exprimă cash-flow-ul potențial al activității de gestiune.

Pornind de la acești indicatori, analiza dinamică a echilibrului financiar apelează la următoarele rate de rambursare a datoriilor și de autonomie financiară:

1. Rata capacității de rambursare calculată ca: care, pe termen lung și în regim permanent, trebuie să fie mai mică de 3-4 ani; o rată mai mare de 6 ani este un semnal al lipsei de solvabilitate.

2. Rata capacității de plată a dobânzii („Time Interested Earned” = TIE, în limba engleză):

TIE trebuie să fie superioară unei referințe istorice sau sectoriale înregistrată la firmele sănătoase.

3. Rata autonomiei financiare calculată ca :

care trebuie să fie mai mare decțt valoarea 2; dacâ valoarea este mai mică de 1, riscul incapacității de plată este iminent.

4. Excedentul de trezorerie al exploatării care poate exprima el însuși capacitatea de rambursare a datoriilor; ca nivel minim, analiștii preconizează un nivel al ETE cel puțin egal cu cheltuielile financiare.

De remarcat că indicatorii rezultați prin analiza echilibrului financiar reprezintă, totodată, elemente de clasificare (rating) a clienților băncii.

Echilibrul financiar în viziune dinamică este reflectat printr-o serie de documente. Astfel, analiza dinamică se bazează pe instrumente ca tabloul soldurilor intermediare de gestiune, tabloul de finanțare și tablourile fluxurilor financiare. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă diferitele paliere succesive în formarea rezultatului final, în timp ce tabloul de finanțare evidențiază variația trezoreriei nete rezultată din confruntarea variației fondului de rulment net global cu variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare și în afara exploatării.

Tabloul de finanțare furnizează informații privind evoluția globală a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenția aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanțare sau de elementele excepționale; aceste explicații sunt oferite de tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care evidențiază trezoreria la nivelurile economic, financiar și excepțional, cât și de tabloul explicativ al variației trezoreriei care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de investiții și de finanțare.

Tabloul de finanțare permite, în fapt, descrierea relației de egalitate între fluxurile de utilizări și fluxurile de resurse pe o perioadă trecută. Schematic, situația poate fi redată astfel:

Se pot scrie următoarele relații, pe baza tabloului:

U = UTL + UTS

R = RTL + RTS

UTL + UTS = RTL + RTS

UTS – RTS = RTL – UTL.

Literatura financiară prezintă numeroase modele ale tabloului de finanțare.

Un model este acela bazat pe bilanțul funcțional. Structura acestui document este formată din trei părți:

– variația fondului de rulment

– variația nevoii de fond de rulment (pentru exploatare și în afara exploatării)

– variația trezoreriei.

Acest model de tablou poate fi redat astfel:

Interpretarea tabloului de finanțare se face în funcție de regula echilibrului funcțional pe baza variației fondului de rulment, a variației nevoii de fond de rulment și a variației trezoreriei.

Fiecare utilizare înseamnă o reducere a FR, în timp ce apariția de noi resurse provoacă efectul invers. FR depinde, în general, de operațiunile financiare importante și de cash-flow-ul realizat.

Variațiile NFR pot fi ample și legate de caracteristicile ciclului de exploatare al întreprinderii. NFR este rezultatul disfuncțiilor care apar în lanțul aprovizionare – producție – desfacere – plăți efectuate de clienți și se prezintă ca un sold între lichidități și exigibilități.

Variația trezoreriei apare ca diferență între variația FR și cea a NFR; o criză a trezoreriei exprimă că întreprinderea se află în situația de a nu identifica resurse suplimentare pentru a-și satisface toți creditorii, reflectând o criză la nivelul rentabilității, o absență a resurselor, o lipsă de flexibilitate la nivelul cheltuielilor.

În funcție de evoluția teoriei și practicii financiare, s-au elaborat diferite tipuri de tablouri pentru analiza fluxurilor financiare. Ele prezintă fluxuri financiare pe mai multe exerciții succesive regrupate în diverse maniere în funcție de importanța conceptuală a lor, cțt și de cerințele utilizatorilor (bancă, analiști financiari care lucrează la societăți bursiere, conducerea întreprinderii):

tabloul fluxurilor de trezorerie

tabloul plurianual al fluxurilor financiare

tabloul explicativ al variației trezoreriei.

Prin structura și conținutul informațiilor furnizate, tablourile fluxurilor financiare se pretează la studiile previzionale.

1. Tabloul fluxurilor de trezorerie apreciază coerența deciziilor strategice luate de întreprindere, evidențiind gradul de libertate de care dispune întreprinderea în gestionarea lichidităților în raport cu potențialitățile sale și ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta le suportă.

Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilității trezoreriei și furnizarea de informații privind vulnerabilitatea întreprinderii.

Acest tablou poate fi redat în figura următoare:

Figura nr. 4: Tabloul fluxurilor de trezorerie

Excedentul de trezorerie global (ETG) este evaluat pornind de la excedentul brut global (EBG) și de la variația NFR, conform relației: ETG = EBG – ΔNFR

în care EBG =EBE ± alte venituri sau cheltuieli pentru exploatare + venituri financiare încasabile ± alte venituri sau cheltuieli excepționale încasabile sau plătibile (fără prețul de cesiune al imobilizărilor). Iar ΔNFR = ΔNFRE ± ΔNFRAE.

Acest sold, neafectat de structura financiară, de incidența impozitului pe profit și de politica de distribuire a dividendelor, apreciază capacitatea unei întreprinderi de a degaja lichidități din activitatea sa, independent de politica financiară și fiscală; ETG constituie o primă măsură a independenței unei întreprinderi față de partenerii săi externi.

ETG depinde de nivelul rezultatelor, de gradul de dezvoltare a activității întreprinderii și de structura NFR. Astfel, creșterea cifrei de afaceri duce la creșterea NFR și diminuarea trezoreriei, stagnarea/reducerea activității avțnd efecte inverse; schimbările produse în rotația NFR pot antrena o creștere/reducere a NFR cu consecințe asupra trezoreriei.

Acest indicator este util și în aprecierea coerenței deciziilor strategice: astfel dacă se optează pentru o strategie de dezvoltare rapidă a vânzărilor, trebuie fixate marje comerciale suficient de ridicate pentru acoperirea creșterii NFR; dacă se preferă o politică comercială agresivă ce presupune reducerea prețurilor de vânzare, trebuie luate măsuri pentru accelerarea rotației NFR.

Deci, menținerea echilibrului trezoreriei globale presupune un efort continuu de gestionare a NFR.

Dacă ETG acoperă toate datoriile scadente ale exercițiului, atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne (active corporale și necorporale) și/sau a investițiilor externe (în active financiare).

Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum și coerența deciziilor financiare. Soldul rezultă din ETG după acoperirea cheltuielilor (dobânzi, impozit pe profit și dividende) și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate raporta în timp.

Acest flux de trezorerie, integral la dispoziția conducerii, asigură întreprinderii o anumită flexibilitate. Dacă FTD înregistrează valori negative pe mai mulți ani, viitorul economic este compromis (întreprinderea riscă să frâneze investițiile) și chiar sănătatea sa financiară (imposibilitatea de a face față prelevărilor obligatorii), cu cât fluxul este mai mare (puternic pozitiv), cu atât mai mult creșterea este autofinanțată.

Aporturile la resursele stabile și variația trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale sau a utilizat surplusul degajat la acest nivel.

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare (TPFF)

Prin analogie cu tabloul precedent (TFF), analiza dinamică a trezoreriei realizată în cadrul TPFF permite aprecierea, într-o logică financiară și globală a eficienței și coerenței deciziilor de gestiune în domeniul investițiilor și finanțării prin aptitudinea întreprinderii de a genera lichidități pornind de la activitatea de exploatare și prin capacitatea sa de a asigura finanțarea creșterii, prioritate acordându-se investițiilor și nu prelevărilor obligatorii.

Pe planul coerenței deciziilor de investiții, confruntarea EBE cu variația NFR pentru exploatare și cea a investițiilor, arată dacă investițiile au fost suficient de rentabile pentru a asigura recuperarea capitalurilor investite în achiziționarea imobilizărilor și acoperirea variației NFRE.

Pe planul politicii financiare, TPFF arată că, în măsura în care echilibrul nu a fost realizat la nivelul activității economice, întreprinderea trebuie să ia în calcul elementele financiare curente (angajarea unor datorii financiare, cheltuieli financiare, impozit pe profit, dividende plătite) și, în ultimă instanță, să recurgă la mijloacele excepționale (cum ar fi creșterea capitalului sau cesiunea imobilizărilor).

TPFF sintetizează pe o perioadă suficient de lungă fluxurile economice și financiare degajate de activitatea întreprinderii.

Tabloul poate fi reprezentat astfel:

Vânzări de mărfuri

+ Producția exercițiului

= VALOARE ADĂUGATĂ

Exploatare, Creșterea aparentă (nominală)

creștere și Inflația

rezultat Creșterea reală

– Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

– Cheltuieli cu personalul

A = EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE (EBE)

– Variația stocurilor pentru exploatare

– Variția operațiilor comerciale din exploatare

B = VARIAȚIA NEVOII DE FOND DE RULMENT

PENTRU EXPLOATARE (ΔNFRE)

Finanțarea acestei C = A – B = EXCEDENT DE TREZORERIE AL

creșteri prin EXPLOATĂRII (ETE)

rezultatul D = INVESTIȚII INTERNE (necorporale și corporale)

obținut E = C – D = SOLDUL ACTIVITĂȚILOR DE

EXPLOATARE sau intern

= SOLD ECONOMIC SAU DDFIC

VARIAȚIA NETĂ A DATORIILOR FINANCIARE

– pe termen mediu și lung

Datorii – pe termen scurt

Îndatorarea – totale

netă și fluxurile

de contrapartidă – Cheltuieli financiare (și leasing)

– Impozit pe profit

– Dividende distribuite (plătite)

F = SOLD FINANCIAR sau extern

G = E + F = SOLD CURENT sau SOLD DE GESTIUNE

+ Venituri financiare

Alte fluxuri + Venituri din cesiuni de active fixe

financiare + Creșteri de capital

+ Alte venituri și cheltuieli în afara exploatării și excepționale

– Investiții externe (alte imobilizate)

– Variația nevoii de fond de rulment în afara exploatării (ΔNFRAE)

= VARIAȚIA DISPONIBILITĂȚILOR (ΔTN).

Figura nr. 5: Tabloul plurianual al fluxurilor financiare.

Tabloul este structurat în trei părți:

Prima parte regrupând fluxurile economice, realizează o paralelă între rezultatul operațiilor de exploatare (rezultat economic brut) și investițiile necesare menținerii și creșterii activității de exploatare a întreprinderii, respectiv investițiile în imobilizări de exploatare și în ΔNFRAE.

A doua parte regrupează operațiile privind îndatorarea globală (generatoare de fluxuri financiare sub forma variației datoriilor financiare inclusiv creditele bancare curente) și a altor operații realizate cu partenerii neindustriali ai întreprinderii (împrumutătorii, statul, acționarii), oprații generatoare de fluxuri de repartiție sub forma cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și a dividendelor plătite.

Partea a treia regrupează celelalte fluxuri financiare neevidențiind fie fluxuri care au caracter aleatoriu (venituri financiare, venituri din cesiunea imobilizărilor), fie excepționale (pierderi sau venituri excepționale, creșterea capitalului propriu).

Regruparea fluxurilor financiare presupune existența a două documente de sinteză:

– contul de profit și pierdere, conținând fluxurile privind operațiile curente și excepționale.

– tabloul de finanțare care furnizează (în prima parte) informații privind întrebuințările de durată ale exercițiului și resursele corespunzătoare pentru finanțarea acestora (sumele indicate corespund fluxurilor de încasări sau plăți, cu excepția capacității de autofinanțare) și indică variația NFR (în partea a doua) și a trezoreriei nete.

Legaătura între contul de profit și pierdere și tabloul de finanțare bazat pe concepția funcțională se realizează prin calculul capacității de autofinanțare.

De asemenea, o schemă comparativă pune în evidență soldurile celor două tablouri de analiză dinamică și corespondența diferitelor rubrici:

EBE

Analiza funcțională Analiza fluxurilor

± Alte venituri și cheltuieli în – ΔNFRE

Afara exploatării și excepționale = ETE

+ Venituri financiare – Investiții pentru exploatare

– Cheltueieli financiare = Sold E (sau DDFIC)

– Impozit pe profit + Δ Datoria globală (termen lung, mediu

= CAF și scurt)

+ Creșterea capitalului – Cheltuieli financiare

+ Δ Datorii pe termen lung și mediu – Impozit pe profit

+ Venituri din cesiuni de active fixe – Dividende plătite

– Dividende plătite = Sold F

– Investiții de exploatare = G = E + F

– Investiții în afara exploatării + Venituri financiare

= FRNG + Venituri din cesiuni de active fixe

– ΔNFRE – ΔNFRAE

– ΔNFRAE – Investiții în afara exploatării

= ΔTN cuprinzând creditele bancare ± Alte venituri și cheltuieli în afara

pe termen scurt exploatării și excepționale

– Creșterea capitalului = D Disponibilități.

Figura nr. 6: Schemă comparativă – tabloul funcțional și TPFF

Se observă că două solduri importante din schema de coerență funcțională au dispărut în TPFF (ΔFRNG și CAF). În schimb, tabloul plurianual evidențiază mai multe solduri noi: excedentul de trezorerie al exploatării (ETE), soldul economic (E), soldul financiar (F), soldul curent. Rezultă că analiza fluxurilor antrenează o nouă concepție despre întreprindere, potrivit căreia aceasta regrupează trei categorii principale de activități ce pot fi asimilate unor subsisteme în cadrul analizei de sistem.

Subsistemul producției este determinat de obiectivul fiecărei întreprinderi de a asigura perenitatea și creșterea capacității de producție. Aceasta presupune existența unui EBE acoperitor creșterii NFRE și finanțării investițiilor pentru exploatare.

Surplusul monetar degajat la acest nivel se regăsește sub forma soldului economic (E), numit și disponibil după finanțarea internă a creșterii (DDFIC). Acest sold apreciază gradul în care trezoreria degajată din exploatare (ETE) finanțează creșterea internă a întreprinderii (investițiile industriale). Creșterea pe termen mediu a întreprinderii este echilibrată atunci când soldul economic este ușor pozitiv.

Sold E = ETE – Investiții pentru exploatare

Dacă soldul economic este în mod constant negativ înseamnă că întreprinderea nu este suficient de rentabilă sau a investit prea mult, situația semnifică o nevoie de finanțare externă, care poate fi acoperită printr-o îndatorare bancară, ceea ce adîncește riscul economic și vulnerabilitatea trezoreriei.

Un sold economic sistematic pozitiv nu reflectă automat un aspect favorabil al întreprinderii, poate evidenția că întreprinderea nu a investit suficient și nu a utilizat suficient potențialul său de creștere, rezultă ca trezoreria exploatării nu a fost utilizată integral pentru finanțarea creșterii, întreprinderea aflându-se în subregim de creștere.

Subsistemul financiar regrupează activitatea financiară al cărei obiectiv îl constituie procurarea resurselor de finanțare externe. Performanțele acestui subsistem sunt evidențiate de soldul financiar (F) care compară variația netă a datoriilor totale (împrumuturi noi – rambursări) cu fluxurile de ieșire obligatorii ale întreprinderii:

Sold F = Împrumuturi noi – Rambursări – Cheltuieli financiare – Impozit pe profit – Dividende distribuite

În perioada de lansare a unei activități, soldul economic (E) poate fi temporar negativ deoarece întreprinderea realizează investiții importante; astfel se vor angaja noi datorii financiare care se vor concretiza într-un sold financiar pozitiv. Pe măsură ce activitatea crește și ajunge la maturitate, nevoile de investiții se diminuaeză (în special cele în active fixe, menținându-se doar cele în NFR), rentabilitatea crește iar E devine pozitiv, permițând rambursarea datoriilor financiare, respectiv diminuarea soldului financiar (F). Rezultă interesul pentru menținerea unui sold curent (G) aproximativ zero, ca o condiție pentru realizarea echilibrului financiar al întreprinderii. De altfel, creșterea întreprinderii pe un interval mediu este echilibrată atunci când soldul economic este ușor pozitiv, soldul financiar este ușor negativ, iar soldul curent tinde către zero:

Sold G = Sold E + Sold F

Subsistemul rezidual conține elemente necuprinse în primele două subsisteme. El permite aprecierea deciziilor de gestiune privind strategia întreprinderii, în special strategia de creștere externă.

Dacă soldul curent (G) este pozitiv, acesta poate fi utilizat de întreprindere pentru achiziționarea unor imobilizări financiare, titluri ce pot genera venituri ce conferă întreprinderii o autonomie mai mare în raport cu soldurile economic și financiar în luarea deciziilor privind creșterea sa externă.

Dacă G este negativ, activitatea curentă (de exploatare și financiară) nu este suficientă pentru a finanța creșterea întrepărinderii, aceasta fiind nevoită să caute alte resurse de finanțare. Ea va putea să recurgă la o politică de dezinvestire sau să procedeze la o creștere de capital.

Ansamblul fluxurilor degajate de cele trei subsisteme au ca rezultantă finală variația disponibilităților. Soldul are o importanță mai mică întrucât exprimă excedentul sau insuficiența lichidităților degajate de ansamblul operațiilor în cursul unui exercițiu dat, fără a evidenția contribuția diferitelor activități la formarea lui.

Tabloul explicativ al variației trezoreriei

Tabloul de analiză a trezoreriei, întocmit pe mai multe exerciții este un instrument eficace în analiza financiară a întreprinderii, având rolul de a explica variația trezorerei, așa cum contul de profit și pierdere explică formarea rezultatului.

Trezoreria este un indicator – cheie care permite aprecierea solvabilității pe termen scurt și măsurarea nevoilor de finanțare pe termen lung.

Variația trezoreriei constituie o informație mai obiectivă decât variația FR, explicată de tabloul nevoi – resurse, a cărui mărime poate fi influențată de operațiile contabile. De altfel, tabloul explicativ al variației trezoreriei este ultimul model al tablourilor de flux care a fost recomanadat în 1998 de către Ordinul Experților Contabili și Contabililor Agreați din Franța.

Tabloul poate fi reprezentat astfel:

Figura nr. 7: Tabloul explicativ al variației trezoreriei

Tabloul evidențiază contribuția a trei funcții esențiale ale întreprinderii la variația trezoreriei exercițiului: exploatarea, investiția și finanțarea.

Funcția de exploatare degajă fluxul de trezorerie provenit din operații de exploatare în sens larg (chiar și operațiile de repartiție_fără dividende și excepționale_fără cesiunea imobilizărilor). Prima parte a tabloului relevă performanța întreprinderii la nivelul exploatării (excedent de lichidități) sau vulnerabilitatea acesteia (absența lichidităților).

Funcția de investiție pune în evidență necesarul de trezorerie născut din operațiile de investiții (soldul negativ B degajat la acest nivel). Partea a doua a tabloului apreciază efortul investițional al întreprinderii la nivelul creșterii interne (achiziționarea imobilizărilor corporale și necorporale), cât și la nivelul creșterii externe (imobilizări financiare).

Funcția de finanțare explică modul în care întreprinderea a utilizat/finanțat soldul net de trezorerie rezultat din finanțarea investițiilor.

Ultima parte a tabloului evidențiază sursele de finanțare externe la care a recurs întreprinderea (creștere de capital prin aport în numerar sau împrumuturi), dacă trezoreria provenită din activitatea curentă a fost insuficientă pentru acoperirea operațiilor de investiții. Rambursarea datoriilor financiare și plata dividendelor sunt echivalente unei finanțări în minus.

În ansamblu, tabloul arată că fluxul net de trezorerie rezultat din operațiile de finanțare (C) depinde de modul în care trezoreria exploatării (A) acoperă nevoile de finanțare determinate de activitatea de investiții (B). Astfel că soldul (A – B) corespunde diferenței dintre trezoreria exploatării și cea a operațiilor de investiții.

Un sold pozitiv arată că întreprinderea este în măsură să finanțeze investițiile sale prin trezoreria degajată din exploatare și, în plus, să ramburseze o parte din datoriile financiare fără să angajeze noi capitaluri externe; însă comportamentul financiar al întreprinderii poate fi considerat favorabil doar dacă investițiile realizate sunt suficiente pentru a asigura evoluția întreprinderii în limitele sectorului din care face parte și a menține competitivitatea sa.

Dacă soldul este nul sau foarte apropiat de zero, întreprinderea asigură finanțarea investițiilor sale, situația impune analiza fluxurilor de trezorerie provenite din exploatare, cât și a celor afectate operațiilor de investiții. Dacă întreprinderea a realizat investiții importante pentru creșterea sa, fluxul net de trezorerie degajat din exploatare a fost utilizat integral pentru finanțarea investițiilor. Astfel că, întreprinderea, mizând pe o rentabilitate economică superioară, poate recurge la împrumuturi pe termen lung, beneficiind de efectul de pârghie financiară a îndatorării și va prezenta riscuri minime partenerilor săi.

Dacă soldul este negativ, întreprinderea este vulnerabilă întrucât nu-și poate finanța investițiile prin trezoreria degajată din exploatare. Pentru finanțarea unui plan de relansare sau de restructurare, ea va trebui să facă apel, fie la dezinvestiții, fie la o creștere de capital.

De asemenea, acest raționament privind comportamentul financiar al unei întreprinderi în raport cu mărimea fluxurilor de trezorerie trebuie nuanțat în funcție de rata de creștere a întreprinderii, de natura activității sale și de situația sectorului căruia îi aparține. În cazul unei întreprinderi al cărei sector este caracterizat printr-o puternică rată de creștere, importanța investițiilor de realizat poate antrena un sold negativ; realizarea acestei investiții este totuși indispensabilă menținerii pieței întreprinderii și supraviețuirii sale. Absența sau insuficiența investițiilor ar conduce în timp la degradarea trezoreriei întreprinderii. Dacî întreprinderile aparțin sectoarelor cu grad de imobilizare ridicat, fluxul de trezorerie al exploatării trebuie să finanțeze cu prioritate investițiile de reînnoire.

Elaborat pe o periaodă de mai multe exerciții financiare, tabloul permite cunoașterea politicilor de investiții și de finanțare promovate de întreprindere și a gradului de acoperire a nevoilor prin capacitatea de autofinanțare.

Gruparea activităților întreprinderii în raport cu principalele funcții, constituie un cadru practic, atât pentru caracterizarea comportamentului financiar, cât și pentru stabilirea previziunilor întreprinderii.