Echilibrul de Putere In Relatiile Internationale In Perioada Razboiului Rece

=== 3fa89bdc2d039f73d688233ddc33c66554db25bb_151536_1 ===

1. Echilibrul puterii în plan politico-militar

Diferența de idei politice, sociale și economice dintre Rusia și Occident a devenit evidentă încă din perioada anilor 1920. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceste două ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului dar, în ciuda cooperării lor, tensiunea a existat între cele două părți, tensiune care s-a intensificat în urma înfrângerii Germaniei și a aliaților săi în 1945.

Având în vedere diferențele ideologice, capacitățile materiale, interesele de securitate și contrastantele personalități ale celor de la putere, nu era de mirare că orice posibilitate de cooperare între Moscova și Washington a dispărut după ce obiectivul comun de a învinge puterile Axei a fost atins.

Prăbușirea Germaniei și nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele aliaților erau divergente: Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale; Stalin urmărea să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele poporului rus; iar Truman s-a străduit inițial să continue moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită.

Ceea ce își dorea Stalin în Europa, mai presus de orice, erau garanții de securitate. Dar acesta a fost, de asemenea, interesat de beneficiile economice ale victoriilor sale în Occident. Micile state ale Europei Centrale, din Polonia până în Bulgaria, au trăit sub umbra dominației germane cu mult înainte de al doilea Război Mondial. Ceea ce s-a întâmplat după 1945 a fost că URSS a atașat economiile acestor state din Europa de Est la propria economie ca resursă care urma să fie exploatată.

Nici Statele Unite, nici Uniunea Sovietică nu ar fi acceptat viziunea lumii postbelice a celuilalt, dar nici nu ar fi riscat un război – cel puțin nu în mod intenționat – pentru a-și realiza propria viziune. Ambele puteri și-au făcut aliați, dar nu i-au putut controla întotdeauna; ambele au construit arme nucleare, dar nu au știut niciodată cu certitudine ce să facă cu ele. Prima generație de oameni de stat din timpul Războiului Rece a pornit de la puncte de vedere izbitor de divergente privind istoria în sine.

În 1946, Henry Wallace, fost vicepreședinte în timpul celui de-al treilea mandat al lui Roosevelt, îi scria lui Truman că „evenimentele din ultimele luni i-au azvârlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de dinainte de 1939 față de încercuirea capitalistă și în credința lor greșită că lumea occidentală, inclusiv SUA, le este invariabil și unanim ostilă.”

Pe 9 februarie 1946, cu o zi înaintea alegerilor sovietice, Stalin a vorbit despre nevoia de reînarmare sovietică. Stalin a declarat că reînarmarea ar trebui să aibă prioritate față de nevoile consumatorilor, subliniind importanța asigurării securității sovietice în mod unilateral. Conform spuselor lui Stalin, Uniunea Sovietică trebuia să se pregătească să se apere împotriva oricăror amenințări, neuniformitatea dezvoltării capitaliste conducând, de obicei, la o perturbare violentă a echilibrului.

Stalin afirma că: „Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului și și-a dovedit vitalitatea totală…Sistemul social sovietic s-a dovedit a fi mai capabil de viață și mai stabil decât un sistem social nesovietic…sistemul social sovietic este o formă de organizare mai bună decât orice sistem social nesovietic”, în timp ce „sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el elemente de criză și de război”.

Când Stalin și-a rostit discursul, miniștrii de externe ai alianței victorioase încă se întâlneau regulat, armatele americane erau rapid retrase din Europa, iar Churchill nu-și rostise încă discursul despre Cortina de Fier. Stalin reinstituia o politică de confruntare cu Occidentul deoarece înțelegea că partidul comunist pe care îl crease nu se putea susține într-un context internațional sau intern dedicat coexistenței pașnice și stabilizării economice mondiale. De fapt, controlul absolut al lui Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de către democrații și niciodată într-o manieră care să fi prezentat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a fost capabilă să își transforme ocupația militară într-o rețea de regimuri satelit.

Discursul lui Stalin a amplificat sentimentele occidentalilor față de sovietici, provocând două momente extrem de importante ale Războiului Rece. Primul este marcat de trimiterea, de către George Kennan, a Telegramei Lungi, pe 22 februarie 1946, iar al doilea moment este discursul lui Winston Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946.

Potrivit lui Kennan, preocuparea majoră a politicii sovietice era „să se asigure că a umplut toate ungherele și toate crăpăturile din bazinul puterii mondiale la care putea ajunge. Dar dacă întâlnește în cale obstacole pe care nu le poate lua cu asalt, le acceptă filosofic și li se adaptează…În psihologia sovietică nu există nici cea mai slabă urmă a sentimentului că un anume țel trebuie atins la vreun moment anume”. Strategia sovietică putea fi învinsă doar printr-o „politică de îngrădire fermă, menită să-i confrunte pe ruși cu o contraforță inalterabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pașnice și stabile”.

Extinderea comunismului a fost și tema discursului lui Winston Churchill din Fulton, Missouri, susținut în martie 1946: „De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezișul continentului European.” Prin acest discurs, Churchill a afirmat că Europa a fost divizată în două zone de influență: în Occident se aflau state democratice libere, în timp ce în Est, în spatele unei cortine de fier, se aflau statele guvernate de partidele comuniste controlate direct de către Uniunea Sovietică.

Războiul Rece a fost o luptă intensă pentru putere între superputeri. Cuvântul „război” implică tensiuni, conflicte armate, precum și o relație cu sumă nulă între superputeri. Cuvântul „rece” se referă la prezența unor factori care au reținut confruntarea și au împiedicat un război „fierbinte”. Istoriografia convențională se bazează pe o definiție a Războiului Rece care presupune un nivel ridicat de tensiune între Est și Vest, cu amenințarea de escaladare a conflictului nuclear.

Liderii occidentali au realizat că toate teoriile comportamentului sovietic cereau răspunsuri similare: oprirea expansiunii sovietice, respectiv combaterea slăbiciunilor militare și a instabilității economice occidentale, care ar fi putut oferi posibilitatea, sau cel puțin tentația, de extindere. Practic, Occidentul a trebuit să creeze o graniță dincolo de care sovieticilor nu le-ar fi fost permis să meargă. Îngrădirea Uniunii Sovietice a devenit metoda și scopul. Frontiera arbitrară, în curând denumită Cortina de Fier, nu a devenit doar o limită a democrației, ci și o linie defensivă.

Cea mai importantă sursă de conflict între Statele Unite și URSS în perioada imediat următoare finalului celui de-al Doilea Război Mondial a fost reprezentată de Europa de Est și de Sud-Est. Spre deosebire de problema Germaniei, unde încă nu fusese găsită nicio soluție, administrația americană a avut o idee foarte clară despre ceea ce își dorea în această regiune. SUA urmărea aplicarea principiilor precum dreptul la autodeterminare al popoarelor și integrarea în economia de piață. Pe de altă parte, URSS avea nevoie să-și exercite influența în această zonă pentru a-și îndeplini obiectivele de securitate. În urma Conferințelor de la Ialta și de la Potsdam, în cadrul cărora au fost vizibile divergențele fundamentale ale celor două mari puteri, URSS și-a impus decisiv controlul în regiune. A urmat apoi conturarea celor două blocuri politico-militare, odată cu lăsarea Cortinei de Fier, iar politica de îngrădire a devenit simbolul a ceea ce numim „Războiul Rece”.

Datorită polarizării ideologice, a dispărut interesul pentru diversitatea vieții politice în est și vest, iar datorită fricii bilaterale, forțele care făceau presiuni pentru extinderea aparatului de securitate al statului au fost întărite de ambele parți. Sub aceste auspicii, organizarea din ambele tabere a trebuit sa ia caracterul unor blocuri și anume crearea NATO, a RFG și a primelor instituții europene din vest, ca și formarea RDG, a Organizației Tratatului de la Varșovia și a CAER în est. Deși niciuna din părți nu a dus lipsa nesiguranței organizării propriului lagăr si a dorinței de a se apăra fiecare de celălalt, orice criză din cadrul relațiilor bilaterale, cum a fost criza de la Praga din primăvara anului 1948, criza de la Berlin din vara anului 1948, sau cea din toamna anului 1949, a dus la acutizarea polarizării. Criza Berlinului, în special, a permis să se întrevadă materializarea amenințării sovietice asupra vestului.

Truman a sprijinit o serie de programe europene, în special Tratatul de la Bruxelles, care a demonstrat hotărârea europenilor de Vest de a descuraja agresiunea sovietică. În martie 1947, la Dunkerque, Franța și Marea Britanie au semnat un acord de alianță militară cu scopul de a întări securitatea europeană și de a contracara o eventuală revanșă militară germană. Un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg au încheiat Tratatul de la Bruxelles („Tratatul de Colaborare Economică, Socială și Culturală, și de Legitimă Apărare”), care prevedea instituirea Uniunii Occidentale cu scopul de a forma un sistem colectiv de apărare ce urma să respingă orice încercare de a răsturna prin forță guvernele democratice.

Pe 29 aprilie 1948, ministrul de externe canadian, Louis St. Laurent, vorbind în fața Camerei Comunelor din Canada a cerut aranjamente colective corespunzătoare de securitate. Două săptămâni mai târziu, ambasadorul canadian în Statele Unite a luat masa cu Kennan. Ambasadorul a susținut că ar fi mult mai ușor pentru Canada și Statele Unite ale Americii să colaboreze în planificarea apărării în cadrul unui tratat de ansamblu. Aproape în același timp, ca răspuns la o cerere americană, cei cinci membri ai Tratatului de la Bruxelles au emis o declarație prin care își prezentau intenția de a rezista, pe cât posibil, la orice atac sovietic. Aceștia au recunoscut necesitatea de a-și conecta planurile strategice și operaționale cu cele americane.

Numai într-un astfel de context, după promovarea în mod public a ideii, și după primirea aprobării Congresului în Rezoluția Vandenberg din iunie 1948, președintele american a inițiat pregătirile pentru Tratatul Atlanticului de Nord în 1948 și 1949. Cum presiunea sovietică persista asupra Europei de Vest la sfârșitul anilor 1940, în special prin lovitura de stat cehoslovacă din februarie 1948, Truman a văzut din acțiunile Uniunii Sovietice o amenințare considerabilă la adresa securității americane și europene. Acesta a sperat că Alianța Atlantică va apăra statele membre împotriva beligeranțelor sovietice și împotriva posibilelor invazii viitoare. În ceea ce privește contribuția NATO la politica de îngrădire, președintele a avut speranțe mai mari. Combinația de elemente politice, economice și strategice, considera acesta, urma să îi permită lumii libere, în cele din urmă, „să ducă războiul ideologic în sfera sovietică în sine.”

NATO a fost prima alianță militară pe timp de pace din istoria americană. Impulsul ei imediat a fost lovitura de stat comunistă din Cehoslovacia, din februarie 1948. După ce a fost anunțat Planul Marshall, Stalin a accelerat instaurarea controlului comunist asupra Europei de Est, iar brutalitatea loviturii de stat cehe a retrezit temerile conform cărora sovieticii ar putea sprijini și alte preluări similare ale puterii.

Discuțiile preliminare privind un tratat Atlantic între SUA, Canada și puterile Tratatului de la Bruxelles (Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Marea Britanie) au început în iulie 1948, la Washington. Până la sfârșitul lunii octombrie, cadrul tratatului de apărare reciprocă pentru regiunea Atlanticului de Nord a fost convenit. Redactarea început în decembrie 1948, iar textul final a fost făcut public în 1949. Pe 15 martie 1949, statele menționate mai sus au invitat în mod oficial Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia să se alăture alianței. Aceste națiuni au aprobat Tratatul Atlanticului de Nord pe 4 aprilie 1949, oferind baza legală pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Pe 24 august 1949, tratatul a intrat în vigoare, iar prima reuniune a Consiliului Nord-Atlantic (NAC) a avut loc la Washington, pe 17 septembrie.

NATO a luat ființă, în 1949, ca un mod de a lega America de apărarea Europei Occidentale, rezultatul fiind o confruntare între două alianțe militare și două sfere de influență, de-a lungul întregii linii de demarcație din Europa Centrală.

Potrivit lui Calvocoressi, NATO a luat naștere ca „o afirmare a dizolvării alianței de război. S-a bazat pe frica de agresiune rusească, agravată de repulsie față de natura dominației rusești în Europa de Est, de o frustrare față de ostilitate în afacerile germane, de expunerea Europei de Vest, ca urmare a pagubelor de război și demobilizării, precum și de eșecul de a internaționaliza controlul energiei atomice.”

Tratatul NATO prevedea consultarea reciprocă, integritatea teritorială și securitatea oricăruia dintre semnatarii săi. Orice atac asupra unui stat membru urma să fie considerat un atac împotriva tuturor, statele NATO fiind de acord să depună eforturi pentru apărare colectivă și întrajutorare.

După cum afirma Raymond Aron, „Pactul Atlantic este un răspuns clasic la un demers clasic. La fel cum Franța, după război, a sperat la o garanție anglo-americană, deoarece participarea celor două puteri anglo-saxone a fost necesară victoriei, la fel și statele din Europa de Vest au sperat la un angajament american pe timp de pace, deoarece Statele Unite au contribuit în mod decisiv la eliberarea continentului.”

Alianța NATO a făcut pe plan militar ceea ce planul Marshall a făcut din punct de vedere economic: a adâncit divizarea Europei în două tabere.

Statele Unite au furnizat cea mai mare parte a finanțării NATO. În 1950, NATO a început să creeze o forță militară integrată în Europa sub comanda generalului american Dwight D. Eisenhower. Acest lucru a stabilit un precedent conform căruia liderul militar al NATO era ocupat de un reprezentant SUA, în timp ce liderul politic era un reprezentant european. În 1955, Germania de Vest a fost admisă la NATO. Acest lucru a alarmat Uniunea Sovietică, care a răspuns prin crearea Pactului de la Varșovia, o alianță de securitate formată din sateliții sovietici din Europa de Est.

În perioada 29 noiembrie – 2 decembrie 1954 a avut loc, la Moscova, o reuniune a reprezentanților URSS, Cehoslovaciei, RDG, Poloniei, Ungariei, Bulgariei, României și Albaniei, în cadrul căreia sovieticii au propus crearea unui bloc politico-militar al statelor socialiste care să le asigure securitatea. Astfel, pe 14 mai 1955 a fost semnat, la Varșovia, Tratatul de Prietenie, Colaborare și Asistență Mutuală, care a pus bazele Organizației Tratatului de la Varșovia, semnat de URSS, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria, România și Albania. Singurul stat care s-a retras în mod legal din cadrul Tratatului a fost Albania, în 1968, în semn de protest față de invazia sovietică din Cehoslovacia.

Prin crearea Pactului de la Varșovia, blocul estic ajunsese la limita sa internă. Nu s-a mai pus în practică crearea unui Comandament Militar Internațional al statelor membre ale Pactului de la Varșovia, pentru că sovieticii credeau că nu-și vor putea permite ca și cei din conducerile est-europene să participe la luarea deciziilor și elaborarea planurilor militare. Comitetului Politic al Pactului nu i s-a permis să se dezvolte într-un for independent care sa ia decizii. Amplasarea și angajarea trupelor urma să se facă prin acordul reciproc al guvernelor participante, iar postul de Comandant Suprem îi revenea întotdeauna unui ofițer sovietic.
Deși Pactul de la Varșovia prevedea apărarea reciprocă în cazul unui atac asupra statelor membre, sublinia principiul neamestecului în treburile interne ale statelor membre și deciziile colective, Uniunea Sovietică a controlat cele mai multe decizii ale Pactului.

Pactul de la Varșovia a formalizat poziția Uniunii Sovietice ca lider al unui bloc socialist de state și a înlocuit relațiile bilaterale cu un cadru multilateral.

Uniunea Sovietică a avut motive întemeiate pentru instituționalizarea propriului sistem de alianțe stabilite prin tratatele bilaterale cu țările din Europa de Est, în condițiile formării NATO în 1949. Ca o organizație formală, Pactul de la Varșovia a reprezentat o contragreutate oficială a NATO, în diplomația est-vest. Pactul de la Varșovia a conferit Uniunii Sovietice un statut egal cu cel american, ca lider al unei alianțe de state care sprijină inițiativele sale de politică externă în arena internațională. Pactul de la Varșovia, de asemenea, a contribuit la legitimarea prezenței trupelor și influențelor sovietice copleșitoare în Europa de Est. De-a lungul anilor, structura militară a Pactului a fost, desigur, ajustată pentru a reflecta evoluția strategiei sovietice și schimbările din tehnologia militară. 

Crearea NATO, urmată de înființarea Tratatului de la Varșovia, a ilustrat caracterul militar al celor două blocuri create după încheierea celui de-al doilea Război Mondial. Menținerea echilibrului puterii militare între forțele NATO și cele ale Tratatului de la Varșovia, cu alte cuvinte între Vest și Est, a fost de mare importanță în menținerea păcii și stabilității internaționale în perioada Războiului Rece.

Echilibrul sistemului de putere de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a fost caracterizat de o bipolaritate rigidă, care a rămas dominantă în toată perioada Războiului Rece. Lumea bipolară a fost formată din cele două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, fiecare dominând tabere politice, economice, sociale și alianțe militare: NATO ilustra „lumea liberă” sau „blocului capitaliștilor”, în timp ce Organizația Tratatului de la Varșovia era simbolul „comunismului”.

În timpul Războiului Rece, politica internațională a fost puternic modelată de rivalitatea intensă dintre aceste două mari blocuri politico-militare și dintre ideologiile politice pe care le reprezentau. Principalii aliați ai Statelor Unite în timpul Războiului Rece au inclus Marea Britanie, Franța, Germania de Vest, Japonia și Canada. Aliate ale sovieticilor erau cele mai multe dintre statele est-europene: Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Germania de Est și România, alături de Cuba și China. A mai existat, de asemenea, Mișcarea de Nealiniere, formată din state neutre.

La câțiva ani de la capitularea puterilor Axei, ordinea mondială avea multe similitudini cu cea din perioada de imediat dinaintea primului Război Mondial: două alianțe rigide cu extrem de puțin spațiu de manevră diplomatică între ele, înfruntându-se, de data aceasta, pe întregul glob. Exista, totuși, cel puțin o diferență crucială: alianțele premergătoare Primului Război Mondial fuseseră ținute laolaltă de frica fiecăreia dintre părți că trecerea în cealaltă alianță a unuia dintre parteneri putea dezmembra edificiul cu care ele își asiguraseră securitatea. În timpul Războiului Rece, fiecare parte a fost dominată de o superputere îndeajuns de necesară și suficient de puțin dispusă să-și asume riscuri pentru a-i împiedica pe ceilalți aliați să iște un război. În plus, prezența armelor nucleare a prevenit iluzia din iulie 1914 – că războiul putea fi scurt și nedureros.

2. Echilibrul puterii în plan economic

În 1917, intrarea SUA în Primul Război Mondial și revoluția bolșevică din Rusia anunțau apariția pe scena europeană a două ideologii noi, concretizate prin Woodrow Wilson și Lenin. O componentă majoră a platformei promovate de Woodrow Wilson era deschiderea economiei mondiale – barierele tarifare, preferințele imperiale și toate celelalte obstacole ridicate de stat în fața fluxului liber de capital și bunuri din întreaga lume trebuiau eliminate. Revoluția bolșevică din 1917 a fost prima respingere decisivă a opiniilor președintelui american. Statul comunist a reprezentat polul opus al gândirii politice americane, căutând să stabilească o economie socialistă, în care ar fi eliminată economia de piață.

Din punct de vedere economic, progresismul de sub Theodore Roosevelt și Woodrow Wilson a căutat să echilibreze pretențiile concurente ale proprietății private, ale pieței deschise, și ale reglementărilor guvernamentale. Pe de altă parte, URSS a construit un sistem intern radical diferit, bazat pe desființarea proprietății private, controlul statului asupra piețelor și centralizarea mijloacelor de producție: în 1945, realizările sale păreau substanțiale. Nici liderii americani, nici cei sovietici nu păreau să fi prevăzut, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât de incompatibile aveau să fie sistemele lor economice.

În 1946, economiile europene erau încă în condiții precare, iar popoarele erau lipsite de apărare împotriva unui atac militar convențional. George Kennan și alți specialiști au raportat că Moscova a văzut capitalismul global ca fiind într-o perioadă de criză, înainte de moartea inevitabilă. URSS a căutat nu numai să accelereze declinul Occidentului, ci, de asemenea, să acționeze împotriva unor națiuni despre care se presupune că nu se aflau în sfera capitalistă, cum ar fi Iranul, Turcia, Japonia și Coreea.

De la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Marea Britanie a sprijinit atât Grecia, cât și Turcia din punct de vedere economic și militar. În iarna anilor 1946-1947, guvernul britanic a anunțat Washingtonul că nu mai poate duce această misiune. Truman era pregătit să preia rolul de blocare a unei înaintări rusești spre Mediterană, însă Congresul nu putea susține fundamentele geopolitice britanice tradiționale, ci era necesar ca acțiunile de sprijinire a Greciei și Turciei să izvorască din principiile americane de abordare a politicii externe. Drept urmare, în februarie 1947, Truman, secretarul de stat Marshall și Dean Acheson, subsecretar de stat, au încercat să convingă o delegație a Congresului de importanța acestui sprijin. Acesta din urmă considera că: „Numai două mari puteri au rămas în lume…Statele Unite și Uniunea Sovietică. Am ajuns într-o situație nemaiîntâlnită din vremurile antice. De la Roma și Cartagina nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe acest pământ…Pentru Statele Unite, pașii făcuți pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă…au însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat protejarea libertății însăși.” În cele din urmă, în martie 1947, Truman a anunțat programul de ajutor acordat Greciei și Turciei, o doctrină ce urma să îi poarte numele, caracterizată de către acesta drept „politica Statelor Unite pentru sprijinirea popoarelor libere ce se opun încercărilor de subjugare venite din partea unei minorități înarmate sau a unor opresori externi.”

Declarația lui Truman din 12 martie 1947, conform căreia „politica Statelor Unite trebuie să sprijine popoarele libere care se opun încercărilor de subjugare de către minorități armate sau presiuni externe”, a fost în mod tradițional considerată ca marcând un punct fundamental de plecare pentru politica externă americană în Războiul Rece.

În discursul său, prilejuit de teama că Uniunea Sovietică va ocupa vidul de putere creat prin retragerea sprijinului britanic acordat Greciei și Turciei, Truman a portretizat o lume care se confrunta cu o alegere între două seturi diferite de principii ideologice: „Un mod de viață se bazează pe voința majorității, se distinge prin instituții libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanții de libertate individuală, libertatea de exprimare și de religie și libertatea față de opresiunea politică. Al doilea mod de viață se bazează pe voința unei minorități impuse cu forța asupra majorității. El se bazează pe teroare și opresiune, presă și alegeri controlate și suprimarea libertății personale.” Va fi politica Statelor Unite, continua Truman, „de a ajuta oamenii liberi să își mențină instituțiile și integritatea lor împotriva mișcărilor agresive care încearcă să le impună regimuri totalitare.”

În 5 iunie, la mai puțin de trei luni după anunțarea doctrinei Truman, secretarul de stat Marshall a anunțat că SUA avea să ajute la refacerea Europei pentru a evita „tulburările politice”, pentru a reface economia mondială și pentru a forma instituții libere. Altfel, acesta a declarat că „orice guvern care este dispus să sprijine sarcina refacerii va găsi cooperare deplină, sunt sigur, din partea guvernului Statelor Unite (…) guvernele, partidele politice sau grupările care urmăresc să perpetueze suferința umană pentru a profita de pe urma ei politic sau în alt fel vor întâmpina opoziția Statelor Unite.”

Programul american masiv de ajutor economic pentru Europa de Vest a început în 1947 și a fost proiectat în principal pentru a reconstrui economiile devastate de război și de a servi ca un zid de apărare împotriva extinderii comunismului. În principal, se consideră că prin intermediul Planului Marshall și al Doctrinei Truman, SUA și-a continuat politica de îngrădire față de URSS.

Problema centrală cu care se confrunta Europa în acea perioadă a fost productivitatea industrială scăzută. Producția agricolă și industrială a rămas în urma nivelurilor de dinainte de război, având în vedere distrugerile din timpul războiului. Nu au fost disponibile fonduri corespunzătoare pentru reconstrucție și înlocuire, și niciuna dintre națiunile implicate nu au avut mijloacele necesare pentru a ridica sume mari de capital.

Din punct de vedere american, situația din zonele de ocupație occidentală și din țările vest-europene era catastrofală; împrumuturile din 1945 – 1946 fuseseră prea mici pentru a putea porni un proces de stabilizare. Criza trebuia evitată cu orice preț, toți observatorii americani fiind de acord cu acest lucru in primăvara anului 1947, nu numai pentru că starea precară a guvernelor europene ducea inevitabil la măsuri protecționiste, periclitând politica open-door, ci și pentru că un colaps al Europei ar fi lipsit SUA, amenințată deja de supraproducție, de o piață de comerț și desfacere importantă, declanșând o recesiune mondială de dimensiuni inimaginabile. Astfel, oferta lui Marshall a fost gândită tactic, la început ca un mijloc de a face acceptabilă din punct de vedere politic – în special în Franța, dar și în interiorul SUA – ideea reconstrucției Germaniei occidentale ca punct nodal al reconstrucției europene, și strategic, ca un mijloc de apărare a acestei regiuni europene față de expansiunea sovietică.

Factorii de decizie politică din SUA au considerat că renașterea economiilor din Europa de Vest ar fi oferit o cerere puternică pentru bunuri americane și ar fi contribuit la menținerea poziții de lider economic global a SUA. De asemenea, aceștia și-au imaginat Europa de Vest ca parte integrantă a unui sistem de economic multilateral al comerțului mondial liber, crucială pentru ordinea liberală mondială capitalistă pe care Washingtonul a avut-o în minte pentru sine și aliații săi. În mod evident, unitatea și prosperitatea în Europa de Vest ar fi creat o economie capabilă să genereze o productivitate ridicată, standarde de viață decente și stabilitatea politică.

După ce proiectul Planului Marshall a fost finalizat, SUA a creat Administrația Cooperării Economice, Paul Hoffman devenind liderul acesteia. Administrația stabilea distribuirea finală a ajutorului financiar și proiectele specifice care urmau să fie întreprinse.

Pe parcursul anilor 1948-1952, aproximativ 13,5 miliarde de dolari au fost investiți, prin Planul Marshall, în revitalizarea economiei vest-europene, ghidând-o pe calea creșterii și integrării economice pe termen lung. Până în 1950, producția industrială a statelor care beneficiau de Planul Marshall a fost cu 25% mai mare decât în 1938, în timp ce producția agricolă a crescut cu 14% față de nivelul de dinainte de război.

Planul Marshall a reprezentat al doilea pas major în gândirea politică de îngrădire și punerea în aplicare a acesteia. Blocarea subversiunii comuniste și stabilizarea economică în sens liberal au fost indisolubil legate în imaginația conducerii americane, astfel că ambele trebuiau sa conlucreze. Așa cum interesul pentru construcția industriei germane și integrarea economiei europene nu putea fi explicată doar prin teama față de expansiunea sovietică, nici concentrarea ajutorului economic asupra Europei de Vest nu putea fi explicată doar prin interesul creării unui sistem multilateral de comerț liber.

Planul Marshall a plasat Uniunea Sovietică într-o situație dificilă. Pe de o parte, a dorit să prevină dominația politică și economică americană în Europa, dar pe de altă parte, statele din estul și sud-estul Europei aveau mare nevoie de capitalul și bunurile americane.

Răspunsul oficial inițial al sovieticilor la Planul Marshall a fost negativ: Pravda l- descris, pe 16 iunie 1947, ca o prelungire a interferenței pe care o implica Doctrina Truman în treburile interne ale altor state. Cu toate acestea, atunci când Georges Bidault, ministrul de externe francez, l-a invitat pe Molotov la discuții pe 18 iunie 1947, guvernul sovietic a acceptat imediat, subliniind că favorizau reconstrucția rapidă a Europei. Nikolai V. Novikov, ambasadorul sovietic la Washington, avertiza, pe 24 iunie, într-o telegramă transmisă lui Molotov, asupra implicațiilor politice ale planului. Planul viza, potrivit acestuia, crearea unui bloc european vestic împotriva Uniunii Sovietice, considerând că, pentru prima dată, Occidentul avea o politică coordonată și a lăsat în urmă acțiunile dezorganizate din trecut.

În cele din urmă, sovieticii au ajuns în mod clar la concluzia că riscurile acceptării planului erau mai mari decât riscurile respingerii acestuia. Sovieticii au denunțat Planul Marshall ca fiind imperialist și anti-sovietic. Cu toate acestea, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România își exprimau încă interesul față de Planul Marshall, dar Uniunea Sovietică le-a determinat să se retragă. Sovieticii au văzut planul Marshall ca fiind „îndreptat spre crearea unui bloc european vestic ca un instrument al politicii americane”. Stalin i-a ordonat personal delegației cehoslovace să se retragă „imediat” din primele discuții ale planul Marshall.

Până la jumătatea lunii septembrie 1947, conducerea sovietică s-a decis cu privire la modul de a reacționa la planul Marshall, și a invitat liderii partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia la o conferință în Polonia, pe 22 septembrie 1947, în cadrul care a fost luată decizia de a stabili Biroul de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform). Jdanov era principalul vorbitor sovietic la această conferință și a împărțit lumea în două tabere antagoniste, cu țări precum India și Indonezia în afara diviziunii. Acesta considera că Statele Unite ale Americii reprezentau conducerea lagărului imperialist, urmărind consolidarea propriei puteri și pregătirea unui nou război imperialist. Planul Marshall a fost ultima expresie a dorinței americane de „a înrobi Europa”. „Tabăra antiimperialistă și democratică”, condusă de Uniunea Sovietică, trebuia să lupte cu hotărâre împotriva lagărului imperialist. În cele din urmă, mai târziu în acel an, sovieticii au propus Planul Molotov pentru redresare est-europeană, ca alternativă la Planul Marshall.

Generozitatea Planului Marshall a fost suficientă pentru a începe transformarea zonelor de ocupație post-război în blocuri politice durabile. În Cehoslovacia, speranțele de democratizare au fost spulberate de o lovitură de stat sprijinită de sovietici în februarie 1948. Acesta a fost începutul unei serii de lovituri de stat din Europa Centrală și de Est, ceea ce urma să confere sovieticilor monopolul puterii. Mai mult decât atât, se părea că existau posibilități ca partidele comuniste să ajungă la conducere inclusiv în unele state din Europa de Vest. În decembrie 1945, comuniștii italieni aveau 1,8 milioane de membri și au câștigat 19 la sută din votul popular în alegeri libere. Partidul Comunist Francez a avut aproape un milion de membri. În noiembrie 1947, la inițiativa Cominform-ului lui Stalin, două milioane de muncitori au intrat în grevă în Franța. iar greve similare au paralizat Italia. Între timp, în Asia triumful sovietic a fost aproape complet.

În anul 1949, Uniunea Sovietică a mai făcut un pas spre conturarea blocului estic sovietic. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost fondat în ianuarie 1949, la Moscova. Scopul său a fost inițial de a apropia, din punct de vedere economic, statele-satelit est-europene de Uniunea Sovietică. A fost, de asemenea, un răspuns la Planul Marshall inițiat de SUA.

Calendarul CAER a fost critic, deoarece unele state est-europene și-au manifestat interesul de a participa la Planul Marshall. Combaterea restricțiilor comerciale ale Occidentului față de blocul sovietic a fost un obiectiv major al integrării CAER încă de la începuturile sale. Printre celelalte obiective declarate ale CAER au fost creșterea comerțului, extinderea asistenței tehnice pentru statele membre, precum și acordarea asistenței reciproce în ceea ce privește materii prime, produse alimentare, mașini, echipamente și altele asemenea.

Statele fondatoare CAER au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România și Uniunea Sovietică. În februarie 1949, Albania a devenit un stat membru, în 1950 s-a alăturat Consiliului și RDG, urmată de Mongolia în 1962, Cuba în 1972, și Republica Democrată Vietnam în anul 1978. Iugoslavia a avut un statut de membru asociat, iar China și Coreea de Nord au avut statut de observatori.

CAER a fost fondată o bază ideologică și economică comună, și anume un sistem monopartidist socialist bazat pe marxism-leninism, și un sistem economic bazat pe planificarea centralizată de stat. Nu a fost omogen din punct de vedere geografic sau o etapă comună de dezvoltare economică. Cea mai importantă instituție CAER a fost Sesiunea CAER, care a decis orientările generale ale politicilor Consiliului. Din 1962, Comitetul Executiv al Consiliului a ghidat executarea lucrărilor CAER, organizat de către secretariatul Consiliului. Patru comitete ale Consiliului, douăzeci și patru de comisii permanente organizate pentru diferite sectoare economice, în funcție de modelul de planificare centralizată existente în statele membre, șase conferințe interstatale, două instituții științifice și un număr de organizații asociate au suplimentat structura instituțională a CAER.

Istoria CAER poate fi împărțită în mai multe etape. În faza inițială, de la înființarea sa până în 1956, cooperarea între statele membre a fost relativ destinsă. Din 1956 până la mijlocul anilor 1960, a existat o creștere rapidă a activităților, mai ales după adoptarea Statutului CAER în 1959. Printre proiectele acestor ani s-au regăsit unificarea sistemelor de energie electrică ale statelor membre, coordonarea transporturilor și, în 1963, crearea Băncii Internaționale pentru Cooperare Economică pentru a facilita acordurile financiare dintre membri. Cu toate acestea, planurile liderului sovietic Nikita Hrușciov de a introduce un sistem de planificare central la nivel CAER au fost respinse de către alte state membre. Ulterior, a izbucnit o dispută privind raporturile dintre planificare și relațiile comerciale dintre statele membre. Adoptarea Programului Cuprinzător pentru Extinderea și Îmbunătățirea Cooperării și Dezvoltării și pentru Viitoarea Integrare Economică Socialistă a fost un compromis, cerând planificarea comună centralizată și subliniind, în același timp, rolul veniturilor, prețurilor și ratelor de schimb în relațiile dintre statele membre. Proiectele comune s-au concentrat în special pe exploatarea comună a resurselor naturale. În 1970 a fost înființată și Banca Internațională de Investiții, cu scopul de a finanța proiectele de investiții comune și de a oferi credite convenabile statelor membre aflate în curs de dezvoltare.

În ciuda neajunsurilor sale, CAER a fost o piatră de temelie în strategia Uniunii Sovietice de a realiza dominația continentului european, fiind de la început un răspuns la procesul de integrare europeană aflat în curs de formare. Diviziunea socialistă internațională a muncii nu a adus, cu toate acestea, aceleași avantaje ca și diviziunea muncii din statele capitaliste, în principal din cauza non-convertibilității monedelor și necesității de a echilibra relațiile comerciale bilaterale. Din cauza numărului limitat de participanți și a adâncimii limitate a integrării socialiste, eficacitatea CAER, în comparație cu procesul de integrare europeană din Occident, a fost limitată.

3. Echilibrul puterii în plan ideologic

Războiul Rece este în general considerat ca fiind un conflict între Orient și Occident, sau între comunism și capitalism. Aceste două ideologii au fost personificate de către Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, cele două mari puteri care au apărut în urma celui de-al doilea Război Mondial. Războiul Rece a fost o luptă între valori universale conflictuale. În Occident, au fost prețuite conceptele unei economii de piață și ale unei democrații multipartidiste. În Est, partidul unic și economia centralizată au fost foarte apreciate. Conflictul de idei a reprezentat forțele motrice din spatele Războiului Rece.

Kennan argumenta că antipatia Moscovei față de Occident s-a dezvoltat atât prin circumstanțe istorice, cât și ideologice. Istoria rusă a furnizat dovezi ample pentru a susține impresia unei lumi exterioare ostile. De asemenea, aceasta a furnizat precedente pentru conceptul de stat drept „o entitate ideologică destinată în cele din urmă să se răspândească până la limitele pământului.” Marxism-leninismul a întărit aceste tendințe, așa cum au făcut-o și obiceiurile și politicile liderilor sovietici în timpul anilor post-1917. A existat, în acest fel, „o legătură extrem de intimă și subtilă” între modul tradițional de gândire al rușilor și ideologia oficială a regimului sovietic.

Ideologiile americane și bolșevice s-au provocat reciproc: prima era avangarda democrației liberale, capitaliste, iar a doua se dedica răsturnării capitalismului prin socialismul revoluționar. Rusia nu a uitat niciodată intervenția aliată din timpul războiului civil, iar în SUA anti-comunismul a început să prindă rădăcini.

Deși Războiul Rece nu a început până la mijlocul anilor 1940, mulți istorici regăsesc în anul 1917 primele semne de rivalitate americano-sovietice. În Rusia, membrii unui partid politic cu o influență în creștere, cunoscuți sub numele de bolșevici, au preluat controlul țării în noiembrie 1917 prin Revoluția bolșevică. Bolșevicii au susținut ideologiile comuniste ale lui Vladimir I. Lenin, care a stabilit Partidul Comunist din Rusia în 1919. Comunismul este un sistem de guvernare în care un singur partid controlează aproape toate aspectele societății, iar liderii sunt selectați de către membrii de top ai partidului. În cadrul sistemului comunist, guvernul direcționează toată producția economică. Bunurile, produsele și resursele financiare sunt, în teorie, împărtășite relativ egal populației; nu există noțiunea de proprietate privată, iar practicile religioase nu sunt tolerate. Înființarea Comintern-ului, o organizație dedicată extinderii idealurilor comuniste în detrimentul capitalismului, a întărit această teamă și a contribuit la decizia puterilor occidentale de a ajuta oponenții bolșevicilor în timpul războiul civil rus din 1919-1921.

Pe de altă parte, SUA au văzut lumea într-un mod total diferit față de Lenin și bolșevici. Sistemul american de guvernare este democratic, ceea ce înseamnă că liderii guvernamentali sunt aleși printr-un votul populației; membrii guvernului reprezintă poporul. Partidele politice multiple reprezintă diferite puncte de vedere politice. Sistemul economic prezent este cel capitalist; prețurile, producția și distribuția de mărfuri sunt determinate de concurența pe o piață relativ liberă, fără intervenția statului. Proprietatea privată este un element deosebit de important, iar libertatea religioasă este absolută.

Ca răspuns la Revoluția bolșevică, președintele Statelor Unite de atunci, Woodrow Wilson, a condamnat bolșevicii și a trimis trupe în Rusia, în 1918, pentru a restabili vechiul guvern. Cu toate acestea, această încercare nu a reușit; bolșevicii comuniste au prevalat și au redenumit Rusia drept Uniunea Sovietică.

Sistemul capitalismului democratic, despre care Wilson considera că reprezenta cea mai avansată formă de ordin politic, urma să se confrunte cu un viitor sumbru. În opinia sa, marile puteri ale lumii ar fi trebuit să creeze un nou tip de politică internațională deschisă, demilitarizată și ordonată. Acestea ar fi trebuit să depună eforturi pentru un comerț liber între ele, să respecte dreptul la autodeterminare, și să abandoneze sistemul defunct al colonialismului. Coșmarul bolșevic al lui Wilson nu a fost lipsit de temei. Până la sfârșitul anului 1917, partidul a preluat puterea în Rusia și urmărea implementarea unei noi ordini mondiale bazate pe logica marxistă a eliberării proletare. Pentru Lenin, Marele Război a semnalat sfârșitul iminent al capitalismului și începutul unei revoluții globale, realizată de muncitori, care urmau să spulbere „ordinea imperialistă.”

Au existat, totuși, similitudini între Wilson și Lenin. Amândoi au respins sistemul vechi al diplomației, care crease condițiile războiului, și amândoi au insistat asupra necesității unei noi ordini, de data aceasta necontrolată de puterile europene. Dar în timp ce cei doi lideri își afirmau loialitatea față de principiile democratice, aceștia defineau democrația în termeni diferiți.

Din punct de vedere occidental, comunismul amenința valorile și convingerile democratice. În mod similar, comuniștii considerau capitalismul ca fiind diabolic. Karl Marx și Friedrich Engels, autorii Manifestului Comunist, subliniau modul în care clasa bogată a prosperat prin exploatarea „proletariatului”, a clasei muncitoare.

Dominația Vestului și presupusa superioritate a capitalismului, a democrației și a creștinismului nu au fost unanim apreciate. Printre victimele non-occidentale ale opresiunii imperialiste exista un resentiment față de europeni și instituțiile dezvoltate de către aceștia. Chiar și în Europa, suferințele și dislocările provocate de dezvoltarea industrială au dus la proliferarea unor mișcări „socialiste” care căutau să înlăture sistemul capitalist.

Cea mai proeminentă mișcare a fost cea marxistă. Reacționând împotriva brutalității industrializării asupra muncitorilor, în principal, Karl Marx și adepții săi au dezvoltat o ideologie care explica succesul capitalismului industrial și felul în care acesta urma să cedeze. Marxiștii au atacat, astfel, concepte precum liberalismul politic, piața liberă capitalistă și religia creștină. Potrivit marxismului, istoria societăților vestice a fost istoria conflictelor dintre clase. Clasa socială care controla mijloacele de producție, sursă principală a puterii economice și a bunăstării, se regăsea în poziția în care putea stabili și menține instituții politice, culturale și religioase care îi asigurau beneficii. Timp de secole, ca rezultat al economiei agrare din timpul Europei Medievale, principalul mijloc de producție a fost terenul, iar cei care controlau terenurile dominau afacerile politice, sociale și religioase. Odată cu dezvoltarea economiei comerciale și industriale, puterea economică a ajuns în mâinile unei noi clase sociale, „burghezia”, a cărei bunăstare era reprezentată de investiții mai degrabă decât de terenuri. Până în secolul al XIX-lea, în contextul dezvoltării rapide a economiei industriale urbane, burghezia a devenit clasa dominantă în Occident. Din perspectivă marxistă, noile instituții ale burgheziei erau exploatatoare, gândite să perpetueze puterea burgheziei în defavoarea maselor. Dar, în același timp, marxiștii concluzionau că aceste instituții sunt sortite eșecului. Același proces care a creat clasa burgheziei crea o nouă clasă socială, „proletariatul urban”, care nu deținea proprietăți, beneficia de puține drepturi și nu puteau câștiga decât prin muncă.

Viziunea marxistă a atras un număr mare de indivizi care era dezamăgiți de valorile și realitățile occidentale. Aceștia preferau, în locul individualismului și al competiției, colectivismul și cooperarea. Marxismul oferea o viziune a unei societăți mai bune în care conflictul și invidia ar fi urmat să fie înlăturate, făcând loc armoniei sociale și egalității economice. Între timp, națiunile occidentale urmăreau dobândirea hegemoniei economice, exercitând din ce n ce mai mult un control politic asupra statelor non-occidentale. Această temă a fost dezvoltată de către Lenin, care argumenta că imperialismul și capitalismul erau identice din punct de vedere al intențiilor și al scopurilor, imperialismul fiind o etapă a capitalismului. Aceste idei au devenit o componentă fundamentală a marxism-leninismului, ideologie care făcea apel la aspirațiile naționaliste ale victimelor imperialismului prin conectarea luptei de „eliberare națională” cu mișcarea revoluționară socialistă.

După dobândirea puterii, bolșevicii au început să lucreze la crearea unei noi ordini mondiale. Au început naționalizarea industriilor, au expropriat capitaliștii și proprietarii de terenuri, și au persecutat opoziția. Partidul Comunist a rămas singurul deținător al puterii politice. În plan extern, comuniștii sovietici au reprezentat o provocare la adresa vestului capitalist, primii dintre aceștia angajându-se într-o campanie mondială de a submina puterile capitaliste și guvernele acestora.

Țările comuniste, așadar, au fost, în general, societăți fără clase sociale, în condițiile în care în care profitul individual a fost interzis, iar industria și agricultura au fost deținute nu de către persoane particulare, ci de către stat, care și-a încurajat cetățenii să lucreze pentru binele mai mare al societății, mai degrabă decât pentru câștigul personal. În aceste state, guvernul a menținut controlul asupra vieților cetățenilor prin mecanisme politice, sociale și financiare, inclusiv cenzură, propagandă și interdicții privind călătoriile și credințele religioase.

În schimb, guvernele occidentale au avut un control limitat asupra vieții cetățenilor lor, aceștia din urmă beneficiind și de libertatea de exprimare și de circulație.

Diferențele fundamentale privind scopurile politice și economice s-au regăsit printre factorii care au declanșat Războiul Rece. SUA urmărea o ordine mondială bazată pe democrație și capitalism; liderii americani au vrut ca marile companii americane să fie în măsură să concureze și să producă profit la o scară globală. Sovieticii urmăreau implementarea unui sistem economic și guvernamental diferit, bazat pe teoria comunismului. Considerând că acest sistem nu putea coexista cu capitalismul occidental, sovieticii au căutat un crearea unei „zone tampon” împotriva creșterea influenței americane în sfera lor de influență. În timp ce Statele Unite erau protejate de două oceane în fața unei potențiale invazii, Uniunea Sovietică a fost afectată de invazii terestre din vest, inclusiv invazia germană în al Doilea Război Mondial. URSS, drept urmare, a căutat să își extindă sfera de influență în țările vecine, pentru a crea o zonă de securitate împotriva unei eventuale invazii din vest și pentru a-și proteja sistemul comunist de guvernare în fața națiunilor capitaliste precum SUA.

Atât SUA, cât și URSS, au adoptat în mod public ideologii „universaliste”. În practică, ambele state au adoptat strategia sferelor de influență politică. Dar nu este ceea ce se afirma în public. De exemplu, Roosevelt discuta, în privat, în termenii sferelor de influență, însă politica externă oficială a SUA a fost formulată în termeni ideologici, ai unei lumi deschise, ai valorilor democratice, în care, după cum afirma secretarul de stat Cordell Hull, „nu va mai fi nevoie de sfere de influență, de alianțe, de balanța de putere, sau de orice alte aranjamente speciale prin care, într-un trecut nefericit, națiunile s-au străduit să își protejeze securitatea sau să își promoveze interesele.” În Statele Unite, acțiunile sovietice au fost montate într-o imagine a regimurilor totalitare. Așa cum a observat Truman în mai 1947: „Nu există nicio diferență între statele totalitare… nazist, comunist, sau fascist, sau orice altceva, acestea sunt toate la fel.”

Din momentul în care a preluat puterea în octombrie 1917, guvernul comunist a fost considerat o amenințare pentru democrațiile occidentale. Acest sentiment nu a dispărut, ci doar a fost ignorat în 1939, când germanii naziști au devenit o amenințare imediată. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din necesitate, aceste ideologii contrastante au format o alianță împotriva lui Hitler și a nazismului dar, în ciuda cooperării lor la suprafață, tensiunea a existat între cele două părți, și s-a intensificat în urma înfrângerii Germaniei în 1945, Ideologiile politice, formele de guvernare, sistemele economice și sociale diametral opuse au avut ca rezultat o atmosferă de neîncredere în creștere.

Până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit clar, prin diplomația liderului Stalin, faptul că Uniunea Sovietică nu urma să accepte statutul de lider global al SUA și al capitalismului liber. Prin respingerea criticilor americane la adresa politicilor sovietice din imediata vecinătate a Uniunii Sovietice, prin insistarea asupra dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, și, în general, apărând în întregime neinteresată de planurile idealiste americane pentru perioada postbelică, Stalin le-a dat de înțeles liderilor americani că nu va participa la noua lor lume postbelică.

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, SUA și URSS au avut intenția de a ocupa locul de hegemon al lumii. Drept urmare, colaborarea din cadrul celui de-al doilea Război Mondial s-a transformat, treptat, într-o stare de permanentă rivalitate și conflict, stare ce caracterizează întreaga perioadă a Războiului Rece.

Guvernul comunist a fost văzut ca o amenințare pentru democrațiile occidentale. Puterile occidentale au avut de mult timp tendința de a avea suspiciuni legate de Rusia și ambițiile sale țariste. Dar revoluția bolșevică a dat acestor suspiciuni tradiționale o dimensiune ideologică suplimentară, care a format noi atitudini și a stabilit scena pentru Războiul Rece în anii 1940. Bolșevismul a fost, la urma urmei, avangarda autoproclamată a unei mișcări revoluționare mondiale. În anii 1940, când Uniunea Sovietică a devenit recunoscută ca o adevărată mare putere, a fost ușor de perceput ca o amenințare la scară globală, din cauza acțiunilor sale anterioare.

Pentru americani, preluarea sovietică a zonelor precum Germania de Est și Polonia, împreună cu activitatea sovietică în Iran, Grecia și Turcia, a dus la apariția ideii unei conspirații comuniste care se putea răspândi în întreaga lume. Au fost conturate, așadar, cele două blocuri; cel Vestic, compus din Statele Unite și aliații săi din Europa de Vest, America Latină, Asia și Africa, împotriva Blocului Estic, format din Uniunea Sovietică și aliații săi și guvernele satelit din Europa de Est, Caraibe, Asia și Africa. Rivalitatea internațională a evoluat în special în perioada 1945-1947. Apoi, în timp ce avea loc o cursă dramatică a înarmărilor nucleare, Războiul Rece a oferit, în mod ironic, stabilitatea internațională prelungită între cele două superputeri datorită prezenței constante a amenințării unei distrugeri totale prin utilizarea armei nucleare ca o descurajare a ostilităților.

Retorica sovietică prezicea cucerirea lumii de către comunism. În 1927, de exemplu, Stalin prezicea că „vor apărea două centre de o importanță mondială: un centru socialist, format de țările care înclină spre socialism, și un centru capitalist, format de țările care înclină spre capitalism. Bătălia între aceste două centre de comandă a economiei mondiale va decide soarta capitalismului și a comunismului în întreaga lume.”

Pentru acei americani care au luat în serios retorica sovietică, Uniunea Sovietică, în calitate de lider de auto-proclamat al comunismului mondial, a posedat puterea și voința de a incita sau susține revoluții conduse de comuniști de pretutindeni, impunându-le influența sa, sau chiar controlul direct. Expansionismul ideologic, asigurând viitoarele victorii sovietice fără război, depășea posibilitățile limitate și costurile ridicate ale aventurismului militar, permițând Uniunii Sovietice să-și extindă prezența pe distanțe mari fără forță militară. Presupusa capacitate de a extinde mult dincolo de raza de acțiune a armatelor sale părea să transforme Uniunea Sovietică într-un fenomen internațional de putere expansionistă fără precedent. Pericolul imediat pentru securitatea occidentală a fost stabilit prin condițiile economice, sociale și politice haotice care au predominat în mare parte Eurasia postbelică, oferind oportunități nelimitate pentru exploatarea ideologică sovietică.

Telegrama lui Kennan a contribuit și mai mult la acest sentiment de insecuritate al americanilor. Expertul în politică externă John Foster Dulles avertiza SUA, în iunie 1946, că sovieticii intenționau „să aibă guverne care acceptă doctrina Partidului Comunist Sovietic pretutindeni”. Dacă sovieticii reușeau îndeplinirea acestui obiectiv, continua Dulles, ar fi deținut hegemonia mondială. Tot în acel an, fostul ambasador William C. Bullitt afirma că „cucerirea pământului de către comunism este obiectivul guvernului sovietic, nicio națiune nu se află în afara domeniului de aplicare al ambițiilor sale.” În mod similar, un raport asupra pericolului sovietic semnat de Clark Clifford și George Elsey, prezentat președintelui în septembrie 1946, reflecta convingerile mai largi ale Washingtonului: „Cheia pentru înțelegerea politicii sovietice actuale…este realizarea că liderii sovietici aderă la teoria marxistă de distrugere finală a statelor capitaliste de către statele comuniste.”

Ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub Stalin ca doctrina „socialismului într-o singură țară” a fost o politică a noului regim dictată de presiunea circumstanțelor. Născută în război, regula bolșevică se înrădăcina cu instrumentele de război – mobilizarea în masă ghidată de un organism central de bine organizat. Perioada leninistă (1917-1924), astfel, a stabilit un continuum între apărarea națiunii, Revoluție și Partidul Comunist. Unul din principiile lui Lenin, în ceea ce privește legăturile dintre capitalismul internațional și revoluția internațională, era guvernat de obiectivul pe termen lung al Uniunii Sovietice în promovarea cauzei comunismului la nivel mondial. În acest caz, instrumentul a fost Comintern-ul, înființat în 1919. Programul maxim comunist a fost ilustrat în declarația fără compromisuri lui Lenin, conform căreia „atât timp cât capitalismul și socialismul există, nu putem trăi în pace. În cele din urmă, unul sau altul va triumfa.”

Compararea proceselor de construire a națiunii în Statele Unite și Uniunea Sovietică ilustrează diferențe importante, care urmau să joace un rol decisiv în relațiile lor de după al Doilea Război Mondial. Statele Unite posedau, pe parcursul secolului al XX-lea, o capacitate considerabilă de a influența evenimentele din întreaga lume, dar, de asemenea, și convingerea că o astfel de putere politică era o extensie naturală și benignă a dinamismului cultural și economic american. Uniunea Sovietică, în contrast, a combinat principii politice revoluționare, formulate mai explicit decât cele ale Statelor Unite. Slăbiciunea economică și militară relativă în perioada imediat următoare revoluției a determinat conducerea sovietică să încline spre exploatarea propagandei ca instrument major al puterii politice.

În 1949, comuniștii au ajuns la putere în China, în frunte cu Mao Zedong. Evenimentele din China au reînviat frica occidentalilor față de expansiunea comunistă la nivel mondial, astfel că politica de îngrădire proiectată inițial pentru a preveni extinderea comunismului în Europa era necesară la scară mondială. Desigur, URSS a salutat succesul Chinei în stabilirea comunismului, cele două puteri semnând un Tratat de prietenie care includea promisiuni de credite, ajutor militar și expertiză tehnică cu scopul de a dezvolta puterea industrială a Chinei.

În 1954 Eisenhower a anunțat în mod public „teoria domino-ului”, care a influențat acțiunile Statelor Unite în Asia. Teoria a fost prezentată pentru prima oară în 1950 în cadrul Consiliului Național de Securitate, comparând statele asiatice cu piesele de domino – în cazul în care unul din state cade sub conducere comunistă, comunismul ar dărâma următoarea în linie și așa mai departe, până când fiecare dintre acestea ar ajunge sub control comunist.

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, politica mondială a fost, în general, condusă de popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie și Franța, controlând mare parte din teritoriile lumii. SUA s-a izolat, neinterferând în politica europeană, în timp ce Uniunea Sovietică se concentra pe politica internă. După război, SUA și URSS, având cea mai mare contribuție la câștigarea celui de-al doilea Război Mondial, au devenit superputeri ce au avut capacitatea de a umple vidul de putere rezultat în urma războiului. SUA și URSS au avut intenția de a ocupa locul de hegemon al lumii. Drept urmare, colaborarea din cadrul celui de-al doilea Război Mondial s-a transformat, treptat, într-o stare de permanentă rivalitate. Războiul Rece a avut toate caracteristicile unui război tradițional, cu o singură excepție: nu a existat niciun conflict deschis, armat, între Marile Puteri, SUA și URSS. 

Războiul Rece a fost o perioadă de teamă și de neîncredere reciproce, determinate de ideologii diferite, sau un set de credințe diferite, ale celor două mari puteri, SUA și URSS.

Prăpastia culturală dintre conducătorii americani și cei sovietici a contribuit la apariția Războiului Rece. Negociatorii americani au acționat ca și cum simpla recitare a drepturilor lor legale și morale ar fi trebuit să producă rezultatele pe care le doreau. Stalin, însă, avea nevoie de motive mult mai convingătoare pentru a-și schimba atitudinea. Când Truman vorbea de Regula de Aur, auditoriul lui american lua literal spusele sale și chiar credea într-o lume guvernată de norme legale, în timp ce, pentru Stalin, aceste vorbe nu aveau nici un înțeles; acesta își dorea o ordine mondială panslavistă, întărită prin ideologia comunistă.

Ceea ce a perpetuat deceniile de conviețuire ale superputerilor a fost decizia administrațiilor succesive a retracta dictatele ideologiei și de a urmări obiectivele limitate ale izolării, cu acceptarea și apărarea status quo-ului, în cazul în care conta, precum și cu evitarea conflictelor directe și inutile cu Uniunea Sovietică.

Bibliografie

Lucrări de autor

Aron, Raymond, Peace & War, Transaction Publishers, Londra, 2003.

Brager, Bruce L., The Iron Curtain. The Cold War in Europe, Chelsea House Publishers, Philadelphia, 2004.

Calvocoressi, Peter, World Politics 1945-2000, Pearson Education, 2009.

Craig, Campbell, Fredrik Logevall, America’s Cold War. The Politics of Insecurity, Harvard University Press, Cambridge, 2009.

Crockatt, Richard, The Fifty Years War. The United States and the Soviet Union in world politics, 1941–1991, Routledge, Londra, 1995.

Ferguson, Niall, The War of the World. Twentieth-Century Conflict And The Descent Of The West, The Penguin Press, New York, 2006.

Gaddis, John Lewis, Strategies of Containment. A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War, Oxford University Press, Oxford, 2005.

Gaddis, John Lewis, We Now Know. Rethinking Cold War History, Oxford University Press, Oxford, 1997.

Griffiths, Martin, Terry O'Callaghan, Steven C. Roach, International Relations. The Key Concepts, Second Edition, Routledge, New York, 2008.

Jones, Joseph M., The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947), Viking Press, New York, 1955.

Judge, Edward H., John W. Langdon, The Cold War. A Global History with Documents, Prentice Hall, Boston, 2011.

Judt, Tony, Postwar: A History of Europe Since 1945, New York, The Penguin Press, 2005.

Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Random House, New York, 1988.

Kissinger, Henry, Diplomația, București, All, 2007.

Loth , Wilfried, Împărțirea lumii: Istoria Războiului Rece 1941-1955, Saeculum I.O., București, 1997.

McCauley, Martin, Origins of the Cold War 1941–1949, Edinburgh ,Pearson Education, 2008.

Medhurst, Martin J., Critical Reflections On the Cold War: Linking Rhetoric and History Presidential Rhetoric Series, Texas A&M University Press, 2000.

Reynolds, David, From World War to Cold War. Churchill, Roosevelt, and the International History of the 1940s, Oxford University Press, Oxford, 2006.

Schumann, Arthur, Berlin Blockade, Random House, New York, 1989.

Spalding, Elizabeth Edwards, The First Cold Warrior. Harry Truman, Containment, and the Remaking of Liberal Internationalism, The University Press of Kentucky, Lexington, 2006.

Swift, John, The Palgrave Concise Historical Atlas of the Cold War, Palgrave Macmillan, New York, 2003.

Tucker, Spencer C. (ed.), Cold War, ABC Clio, Oxford, 2008.

Articole, publicații, lucrări de cercetare

***Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S. Truman, vol. 1947, Government Printing Office, Washington D.C., 1963.

„X” (George F. Kennan), „The Sources of Soviet Conduct”, în Foreign Affairs, vol. 25, nr. 4, iulie 1947.

Hanhimäki, Jussi M., „Europe’s Cold War”, în Dan Stone (ed.), Postwar European History, Oxford University Press, Oxford, 2012,.

Surse Internet

Kennan, George F., „Excerpts from Telegraphic Message from Moscow of February 22, 1946”, disponibil la http://academic.brooklyn.cuny.edu/history/johnson/longtelegram.htm, accesat la data de 08.06.2018.