Echilibrul Bugetar

Introducere

Tema de licența abordată este extrem de actuală, atât în contextul economic mondial, cât și în ceea ce privește economia României. Problema deficitelor bugetare s-a intensificat considerabil începand cu anul 2008, când economia globală a intrat în cea mai mare criză economică după marea recesiune din anul 1930. Aceasta s-a propagat și în România începând cu ultimul trimestru al anului 2008, în contextul în care economia țării noastre a înregistrat creșteri negative a PIB și deficite bugetare excesive de 8,9% în anul 2009 și 6,6% în anul 2010.

Lucrarea de licență încearcă să evidențieze efectele deficitului bugetar și a datoriei publice asupra activității economice din România, cât și sustenabilitatea politicilor fiscale și bugetare. Mai mult decât atât, consider că acest demers este important având în vedere recenta aderare a țării noastre la Uniunea Europeană, ce implică o serie de provocări în domeniul politicilor de finanțe publice.

Totodata, lucrarea a fost elaborată și structurată într-o abordare cât mai relevantă, în cadrul acesteia indivitualizându-se următoarele patru capitole: Aspecte teoretice privind echilibrul bugetar; Deficitul bugetar – concept, cauze, efecte; Analiza impactului deficitului bugetar supra performanțelor economice ale Roamâniei – studiu de caz comparativ; Concluzii și propuneri.

În prima parte a lucrării am procedat la prezentarea principalelor teorii clasice și moderne în echilibrarea bugetară, cât și a modelelor teoretice de echilibru la nivel macroeconomic. De asemenea, am prezentat concepțiile generale despre deficitul bugetar, cauzele acestui fenomen, cât și efectele pe care le comportă asupra economiei românești.

În a doua parte a lucrării, am analizat impactului deficitului bugetar asupra economiei prin prisma soldurilor bugetare. Totodată, în acest capitol am prezentat studii comparative ale deficitelor bugetare, cât și a pricipalilor indicatori macroeconomici, în cazul României și al Uniunii Europene. În finalul analizei întreprinse, am abordat problematica gestionării deficitului bugetar, atât prin prisma măsurilor de ajustare a dezechilibrelor publice, cât și a managementului datoriei publice.

Pentru realizarea analizei, m-am folosit de datele preluate, în principal, de pe site-urile următoare: ec.europa.eu, mfinante.ro, inss.ro, imf.org, bnr.ro. De asemenea, partea teoretică a lucrării de licență a fost elaborată cu trimiteri bibliografice din numeroase cărti, cursuri și articole care vor fi prezentate în bibliografia de la sfârșitul lucrării.

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE PRIVIND ECHILIBRUL BUGETAR

1.1. Definirea echilibrului bugetar

Echilibrul financiar este o stare optimă a finanțelor publice ce exprimă concordanța dintre necesarul de resurse financiare solicitate de furnizarea bunurilor publice, pe de o parte, și resursele posibile de mobilizat pe plan intern și extern în acest scop, pe de altă parte.

Fixarea unui sold „revelator” al bugetului de stat, ca principal plan financiar al țării, este extrem de importantă și indispensabilă pentru formarea unei judecăți ample și coerente asupra calității gestiunii acelui plan și asupra tendinței în viitor a politicii economico-financiare a guvernanților din perioada la care se referă analiza. Problema alegerii unui raport optim între volumul veniturilor bugetare și cel al cheltuielilor publice, a preocupat de-a lungul vremii mulți specialiști în domeniu, teoreticiteni sau guverne.

În România, instrumentul de reflectare și măsurare a echilibrului financiar public, la nivel național, îl reprezintă bugetul general consolidat. Acesta reprezintă un sistem unitar de bugete, care exprimă totalitatea resurselor și, respectiv, a cheltuielilor publice. Acesta poate fi echilibrat sau dezechilibrat; în această ultimă situație soldul bugetului general consolidat se poate exprima în două ipostaze, excedentar (venituri > cheltuielile) sau deficitar (cheltuieli > veniturile). În ipostaza unui buget deficitar, statul este nevoit să acceseze împrumuturi interne și externe, să impună populației noi impozite sau să decurgă la emisiune monetară; toate acestea conduc la deprecierea monedei naționale, la instalarea sau agravarea inflației, creșterea cheltuielilor bugetare și, în același timp, la diminuarea veniturilor populației.

Importanța asigurării egalității între resursele și nevoile sectorului public este una majoră. Atunci când veniturile prelevate de stat din impozite, taxe și contribuții, precum și din venituri nefiscale nu acoperă în totalitate cheltuielile bugetare ordinare, se apelează la împrumuturi. Astfel, statul apelează la împrumuturi fie din necesități de trezorerie, fie din necesități de echilibru bugetar, atât pe plan intern cât și extern. Rambursarea ratelor scadente și achitarea dobânzilor aferente conduc la sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar în caz de insuficiență a acestora, contractarea de noi împrumuturi. În acest caz, se pune întrebarea: care este alegerea cea mai bună? Finanțarea deficitului prin creșterea fiscalității sau prin împrumuturi? În aceea ce ne privește, considerăm că realitatea zilelor noastre demonstrează în mod neîndoielnic că împrumuturile constituie un mijloc de procurare a resurselor financiare necesare mai costisitor decât impozitele; dobânzile și celelalte avantaje acordate creditorilor statului majorează inevitabil cheltuielile publice. Echilibrul bugetar a fost considerat multă vreme o problemă bugetară centrală, un principiu important, de bază al activității bugetare care trebuie respectat în toate fazele procesului bugetar, atât cu prilejul elaborării, dar mai ales în timpul executării bugetului. Încheierea bugetelor cu deficit constituie o situație anormală, mai ales în cazul celor care s-au constituit echilibrat sau cu excedent. În cazul bugetelor încheiate cu excedent, surplusul de resurse este determinat de creșterea productivității muncii, reducerea consumurilor de materiale, valorificarea materiilor prime și a materialelor etc. în condiții mai bune decât s-au avut în vedere la întocmirea programului și a bugetului.

Pentru determinarea echilibrului financiar public, la nivel macroeconomic, se iau în considerare toate veniturile, indiferent de eșalonul la care se constituie și se administrează și de metodele folosite în mobilizarea și repartizarea acestora.

Asigurarea echilibrului financiar public la nivel macroeconomic constituie o necesitate atât în condițiile conducerii centralizate, pe bază de plan imperativ, a economiei, cât și în economia de piață, în care programul de dezvoltare economico-socială, schițat de organele specializate de stat, are un caracter orientativ.

În continuare, vom enumera câteva dintre caracteristicile echilibrului financiar public existente independent de mecanismul de funcționare a economiei.

▪ Echilibrul financiar public se constituie după o selecție riguroasă a nevoilor sociale, prin care se stabilesc obțiunile și prioritățile în satisfacerea necesităților economiei naționale.

▪ La elaboarea programului de dezvoltare economică și socială, se ține seama de unele fenomene previzibile în perioada considerată. Întrucât în cursul executării acestuia pot apărea anumiți factori noi, neprevăzuți, care să acționeze fie asupra nevoilor sociale care urmează a fi satisfăcute, fie asupra nivelului de resurse de care dispune economia. De aceea este necesar ca la elaborarea programului să se prevadă anumite rezerve materiale, financiare și valutare pentru nevoi neprevăzute.

▪ Bugetul general consolidat – instrumentul cu ajutorul căruia se verifică echilibrul financiar al programului de activitate – trebuie să fie astfel conceput încât să arate în mod distinct resursele și destinația lor pe total economie și pe fiecare componentă a sistemului bugetar. De asemenea, în caz de deficit financiar, emisiunea bănească nu trebuie folosită nici la întocmirea bugetului și nici în timpul executării acestuia.

▪ În procesul elaborării bugetului general consolidat trebuie să se determine nivelul optim la care se construie echilibrul financiar. Nivelul optim poate fi exprimat atât prin mărime absolută a resurselor financiare publice, potențial mobilizabile în perioada considerată, cât și prin mărime relativă. Mărimea resurselor financiare depinde, în primul rând, de mărimea PIB în perioada considerată și de proporția în care acesta este destinat spre consum și, repectiv, pentru formarea brută de capital. Cu toate acestea, sunt dese cazurile când statul apelează la resurse din afara țării. În asemenea cazuri, trebuie analizate cu mare seriozitate codițiile existente pe piața externă, atât în momentul contractării creditului cât și pe întreaga perioadă până la rambursarea datoriei contractate.

▪ La stabilirea nivelului echilibrului financiar, este indicat a se lua în calcul numai resursele pe care societatea le poate procura pe piața internă, nu și cele care provin din sursă externă. Stabilirea cheltuielilor în funcție de resursele care pot fi procurate pe plan intern este o măsură de precauție, de evitare a îndatorării statului față de străinătate pentru obiective mai puțin eficiente.

▪ În procesul elaborării programului de dezvoltare economico-socială până se ajunge la formă optimă care asigură echilibrul general economic, se întocmesc multiple variante de program, cărora le corespund tot atâtea variante de buget general consolidat.

▪ Variantele de buget pot fi echilibrate, supraechilibrate și dezechilibrate. În mod evident, varianta echilibrată constituie situația normală, când veniturile sunt egale cu cheltuielile. În situațiile anormale – de excedent exagerat sau de deficit – este necesar a se adânci analiza.

▪ Din pricina factorilor care determină volumul resurselor financiare, și nivelul echilibrului ex ante diferă de la o perioadă la alta, în funcție de condițiile concrete ale acesteia. Este evident că la ritmuri rapide de creștere a producției și de reducere a costurilor de producție, echilibrul financiar se va stabili la niveluri înalte, în sensul că, o economie în creștere va realiza un volum tot mai mare de produs intern brut și de resurse financiare. Nivelul produsului intern brut și măsura în care acesta este utilizat pentru formarea brută de capital și pentru consum determină nivelul indicatorilor bugetari și constituie baza evoluției favorabile a resurselor în viitor.

1.2. Teorii clasice privind echilibrarea bugetară

De-a lungul anilor, teoriile în materie de finanțe au evoluat continuu. Acestă evoluție deosebește două faze: prima fază studiază concepțiile clasice (secolele XVIII-XX) iar cea de-a doua, studiază concepțiile moderne (secolul XX – după marea recesiune economică mondială).

Teoriile clasice reflectă, de fapt, doctrina liberală predominantă în care activitatea economică a unei țări trebuie să se desfășoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer. urmărindu-se evitarea oricărei intervenții a statul ce ar putea tulbura libertatea comerțului, inițiativa privată, acțiunea legilor obiective ale pieței. Statul trebuia să se ocupe numai de problemele apărării, ordinii publice, administrației publice și de asigurarea unor servicii și utilități minime.

În această epocă, a statului – jandarm, în domeniul finanțelor publice funcționa principiul potrivit căruia bugetul statului trebuia să fie echilibrat; păstrarea echilibrului între veniturile și cheltuielile bugetare era considerată drept o cerință fundamentală a bunei gestiuni, cheia de boltă a finanțelor publice. În această concepție, atribuțiile statului vizau asigurarea resurselor necesare întreținerii instituțiilor publice; impozitele, împrumuturile și celelalte metode de procurare a resurselor financiare trebuia astfel proiectate încât să aiba o poziție echidistantă; să nu modifice relațiile social-economice existente. Deficitul bugetar, generator de inflație, era un fenomen indezirabil, cu consecințe nefaste asupra activității economice.

Pe parcurs, acest principiu al echilibrului bugetar a fost tot mai mult abandonat, iar majoritatea țărilor lumii au recus la practica bugetelor ciclice, elaborate pe un număr mai mare de ani sau la întocmirea a două bugete, unul ordinar echilibrat și altul extraordinar deficitar.

Motivul principal adus în susținerea practicii bugetelor ciclice, rezidă din faptul că în cadrul cheltuielilor de natură economică, o poziție importantă o ocupă cheltuielile de investiții, fiind aprobate pe perioade mai lungi de un an. Tehnica bugetelor ciclice are intenția de a realiza echilibrului dintre veniturile și cheltuielile publice nu la nivelul unui an bugetar, ci prin intermediul unui buget multianual, ținându-se seama de variațiile veniturilor publice în timpul diferitelor faze al unui ciclu economic.

Economiștii care se bazează pe teoria economică conjuncturală și pe caracterul funcțional al finanțelor, observă dendinta de creștere a veniturilor fiscale și a veniturilor publice, în general, în perioadele de prosperitate economică. Invers, în perioadele de depresiune, restrângerea activității economice afectează volumul veniturilor publice și totodată echilibrului bugetar. Prin această concepție a bugetelor ciclice, echilibrului la nivelul unui ciclu economic se poate realiza folosind anumite tehnici specifice, cum ar fi: constituirea unor fonduri de rezervă, fonduri de egalizare și folosirea amortizării alternative a datoriei publice. Prin aceste tehnici se compensează deficitelor bugetare înregistrate în perioadele de depresiune cu excedentele înregistrate în perioadele de creștere economică.

În final, se poate spune că teoria bugetelor ciclice a consacrat o abatere de la principiul anualității bugetare. Soluțiile în materie de echilibrare bugetară pe perioade de mai mulți ani, oferite de adepții teoriei bugetelor ciclice, nu și-au găsit, însă, aplicabilitatea în practică.

1.3. Accepțiunea modernă a echilibrului bugetar

După Marea Criză dintre anii 1929-1933, când societatea s-a confruntat cu dezechilibre de amploare pe multe planuri, s-a produs o ruptură între teoriile clasice vizând echilibrul economic și adepții acestora, devenind din ce în ce mai clară necesitatea intervenției autorității statale în vederea minimizării efectelor posibile ale unor astfel de dezechilibre.

În acesta perioadă, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providență (statul bunăstării) care își lărgește sensibil sfera preocupărilor. Chiar și J.M. Keynes, prin noua sa teorie, afirmă că pentru o bună funcționare a economiei, este necesară intervenția statului. Astfel, economistul este în favoarea intervenției statului în economie, în vederea corecturii dezechilibrelor economice, prevenirii crizelor sau cel puțin să le limiteze efectele negative. Înființarea de întreprinderi de stat nu mai este considerată o erezie, iar acordarea de subvenții sau alte facilități societatiilor comerciale private, ca și luarea altor măsuri, în scopuri privind combatrea șomajului, redresarea economiei, restabilirea echilibrului general economic, sunt măsuri apreciate și încurajate.

În acest context, mai mulți economiștii de sorginte neoclasică au dovedit că bugetul de stat prin indicatorii de venituri și cheltuieli și prin soldul acestuia, are un rol major de intervenție asupra economiei. Aceștia scoteau în evidență legătura dintre echilibrele economice fundamentale și politica de creștere economică, accentuând faptul că bugetul de stat are caracter de plan financiar.

În felul acesta a fost conceput bugetul regulator ca mijloc de asigurare a unei anumite creșteri economice. Bugetul regulator s-a prezentat sub forma unor fonduri de acțiune conjuncturală în practica bugetară a diferitelor țări. De exemplu, în Franța, aceste fonduri s-au format cu ajutorul unor credite aprobate de parlament, puse la dispoziția guvernului, necesare pentru finanțarea unor creșteri globale de cheltuieli. Așadar, se inițiază o politică bugetară flexibilă care urmărește redimensionarea cheltuielilor în raport cu mărimea resurselor din fondul de acțiune conjuncturală. În același timp, veniturile bugetare pot constitui un instrument de reglare conjuncturală. Așa, de exemplu, dacă nu se aduc modificări ale legii care reglementează impozitul pe profit, în cazul unei creșteri economice puternice, se înregistrează o creștere automată a acestui impozit, ceea ce absoarbe o parte din puterea de cumpărare excedentară.

În zilele noastre, când se susțin atât neutralitatea finanțelor publice, cât și renunțarea la echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încât să realizeze o corelare între indicatorii macroeconomici și nivelul deficitului bugetar. Urmărirea sistematică a nivelului și a evoluției indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic conjunctural și, în același timp, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanță cu starea și evoluția economiei reale. Sistemul de indicatori de semnalizare include:

indicatori specifici nivelului și evoluției prețurilor;

indicatori de comerț exterior;

indicatori de utilizare a resurselor;

indicatori care reflectă nivelul și evoluția productivității muncii și a producției industriale;

indicatori privind structura pieței naționale;

indicatori ai creșterii economice sau indici ai PIB;

indicatori monetari și financiari diverși.

Acești indicatori, scot în evidență conjunctura economică la un moment dat și ajută la adaptarea politicii bugetare în condițiile unui deficit suportabil.

1.4. Aspecte teoretice privind impactul deficitului bugetar prin prisma modelelor de echilibru la nivel macroeconomic

În literatura economică, impactul deficitului bugetar asupra performanțelor economice a fost studiat prin prisma a trei abordări teoretice: teoria neoclasică, teoria keynesistă și teoria ricardiană. Potrivit teoriei neoclasice, deficitele bugetare afectează economiile țării și rata de acumulare a capitalului în sectorul privat, deoarece acestea conduc la creșterea consumului pe termen lung, iar, în cazul în care economia operează în condiții de ocupare totală a forței de muncă, creșterea consumului va provoaca reducerea economiilor; pe de altă parte, finanțarea acestor deficite pe baza emisiunii titlurilor de stat, va determina creșterea dobânzii, ce va avea ca rezultat reducerea ratei de acumulare a capitalului în sectorul privat.

Conform teoriei keynesiste, majoritatea populației consumă cea mai mare parte din venitul disponibil, iar o micșorare temporară a fiscalității va avea efecte pozitive imediate și semnificative asupra cererii agregate.

Potrivit teoriei ricardiene, finanțarea deficitului bugetar prin contractarea datoriei publice va determina la o atitudine de indiferență a indivizilor față de alte alternative de finanțare alease ulterior de decidenții politici, deoarece, consumul depinde de volumul resurselor la nivelul tuturor generațiilor, motiv pentru care, în cazul în care finanțarea deficitului ar presupune o creștere a fiscalității, acesta nu ar afecta veniturile tuturor generațiilor.

Simultan, au fost identificate trei canale prin care deficitele bugetare pot afecta bunăstarea indivizilor. Acestea sunt: 1) povara generată de refinanțarea datoriei publice va fi suportată de generațiile viitoare, generațiile curente contribuind la cheltuilelile generațiilor viitoare prin creșterea consumului curent, reducerea formării capitalului și, prin urmare, prin creșterea ratei dobânzii și diminuarea salariilor reale; 2) deficitele publice exercită o influență majoră asupra consumului curent datorită capcanei lichidității; 3) fiscalitatea scăzută la momentul actual presupune rate de impozitare mai mari în viitor.

Studiile elaborate până în prezent evidențiază legătură indirectă dintre mărimea deficitului bugetar și consumul privat sau creșterea consumului odată cu creșterea cheltuielilor guvernamentale; analize care au investigat incidența deficitelor publice prin prisma finanțării acestora pe baza contractării datoriei publice, asupra dobânzii și, implicit asupra investițiilor private și la accesului corporațiilor la sursele de finanțare.

Prin urmare, este necesară o scurtă prezentare a modelelor teoretice de echilibru macroeconomic pe baza cărora poate fi analizat impactul deficitului bugetar asupra echilibrului economiei la nivel național.

Analiza pe baza unui model de echilibru macroeconomic pentru o economie închisă

Modelul de bază utilizat în analiza echilibru macroeconomic pentru o economie închisă este modelul keynesian. Pentru început se va avea în vedere un model simplu în care

se va considera că venitul național (Y) este alocat între consum (C) și investiții (I), după ecuația:

Y = C + I (1.1)

Consumul agenților economici variază în funcție de înclinația marginală spre consum

(c) și de venitul disponibil, după ce se aplică impozitul (t):

C = c* (1- t)*Y (1.2)

Investițiile variază în funcție de înclinația marginală spre investiții a agenților economici (s) și de venitul disponibil după ce se aplică impozitul (t):

I = s* (1- t)*Y (1.3)

Totodată, consumul și investițiile se pot realiza independent de mărimea venitului disponibil. În acestă situație, consumul și investițiile sunt autonome (A).

Y=A+c*(1-t)*Y+s*(1-t)*Y=>[1-c*(1-t)-s*(1-t)]*Y=A=>Y= *A (1.4)

Ecuația de mai sus, arată că o creștere a fiscalității va conduce la diminuarea venitului, iar scăderea acesteia va genera o sporire a venitului național.

Luând în considerare și sectorul guvernamental, venitul național se va aloca între consumul, investițiile realizate de agenții economici și cheltuielile guvernamentale (G) prin redistribuirea acestuia. Ecuația inițială va deveni:

Y = C + I + G (1.5)

În vederea evaluării impactului se va considera soldul bugetar (d) ca diferență între veniturile bugetare (V) și cheltuielile bugetare (G). Se presupune că (G) se finanțează pe baza veniturilor fiscale colectate prin aplicare impozitului (t) asupra venitului național (Y):

D = V – G = d*Y t*Y – G = d*Y => G = (t – d)*Y (1.6)

Cheltuielile guvernamentale au fost influențate de rata fiscalității (t) și de mărimea deficitului bugetar (d). Relația va fi:

Y=A+c*(1-t)*Y+s*(1-t)*Y+(t-d)*Y=>Y=*A (1.7)

Potrivit acestei teorii, se poate spune că bugetul public este echilibrat, atunci, când venitul național este influențat de către sectorul guvernamental doar prin intermediul relațiilor care țin de fiscalitate. Atunci când se înregistrează deficit bugetar, efectul este expansionist asupra mărimii venitului național. Acestă viziune este una de tip clasică, conform căreia creșterea deficitului bugetar are un efect expansionist asupra cererii agregate.

Analiza pe baza unui model cu multiplicator negativ

Economistul Feldestein (1984) analizează impactul deficitului bugetar asupra economiei, prin prisma modelului keynesian, numai că arată posibilitatea ca multiplicatorul fiscal să fie negativ. Pe baza analizelor, acesta consideră că multiplicatorul este negativ în următoarele cazuri: a) când creșterea prețurilor este generată de politici fiscale expansioniste conduce la creșterea dobânzii și, implicit la reducerea cererii pentru investiții; b) când există o elasticitate ridicată a cererii pentru investiții în raport cu rata reală a dobânzii; c) când elasticitatea prețurilor la bunurile de consum în raport cu cererea de produse este ridicată, aceasta va determina creșterea generală a prețurilor și, prin urmare, reducerea ofertei reale de monedă și, totodată a activității economice.

Efectele pe termen lung ale creșterii deficitului bugetar sunt:

● creșterea datoriei publice care urmează a fi finanțată prin majoararea fiscalității, determină reducerea cumulării de capital;

● creșterea ratei reale a dobânzii determină la creșterea presiunilor politice pentru promovarea unei politici monetare inflaționiste;

● în această ipoteză, susținerea unor politici fiscale și bugetare discreționare poate conduce la dezechilibre deoarece nu se cunoaște momentul în care economia răspunde la politicile promovate.

Cu toate acestea, autoritățile publice sunt tentate să utilizeze creșteri temporare ale deficitelor bugetare, atunci când economia operează în condiții aflate sub potențial.

Efectele pe termen scurt ale deficitului bugetar asupra economiei

Modelul de bază utilizat în analiza impactului deficitului bugetar asupra economiei are ca fundament modelul keynesian. Pentru început, se propune ca punct de pornire ecuația echilibrului general, conform căreia produsul intern brut (Y) este alocat pentru consum (C), investiții (I), pentru cheltuielile guvernamentale (G) și pentru exportul net (NX), în felul următor:

Y = C + I + G + NX (1.8)

La nivelul sectorului privat (S) economiile ilustează partea venitului disponibil – după plata impozitelor, T – și după efectuarea consumului (C), iar la nivelul sectorului guvernamental, economiile (S) sunt reprezentate de diferență dintre veniturile fiscale (T) și cheltuielile guvernamentale (G), în felul următor:

S = Y – T – C; S = T – G (1.9)

Economiile naționale vor fi reprezentate de:

S = Y – C – G (1.10)

Subsituind relațiile de calcul (1.8) și (1.10), se va obține:

S = I + NX (1.11)

În continuare, se poate discuta despre efectele pe termen scurt ale deficitelor bugetare: a) creșterea deficitelor bugetare conduce la scăderea economiilor naționale prin faptul că acestea provoacă, simultan, și reducerea investițiilor, precum și a exportului net; b) creșterea deficitului comercial va genera ieșiri de active din țară; c) scăderea economiilor naționale determină creșterea ratei dobânzii pe piața monetară și, implicit la reducerea investițiilor; d) concomitent cu creșterea dobânzilor de pe piață, investițiile devin atractive atât pentru investitorii autohtoni, cât și pentru cei străini, fapt care conduce la aprecierea monedei naționale; e) odată cu aprecierea monedei naționale, bunurile și serviciile naționale se scumpesc, ceea ce determină scăderea exporturilor, creșterea importurilor, și totodată apariția deficitului comercial.

Efecte pe termen lung ale deficitului bugetar asupra economiei

Efectele pe termen lung ale deficitelor bugetare sunt analizate din viziunea modelului în care acestea afectează bunăstarea indivizilor și creșterea economică. Astfel, în condițiile în care creșterea deficitelor bugetare determină reducerea investițiilor, stocul de capital va crește mai puțin, iar dacă acesta situație se manifestă pe o perioadă îndelungată, capacitatea de producție a economiei scade substanțial. Totodată, sporirea fluxurilor de active financiare către investitorii străini, determină ieșiri masive de venit național.

O altă cale prin care deficitele bugetare afectează economia este cea a impozitării. Altfel spus, acesta problemă se referă la modalitatea optimă de finanțare a deficitului bugetar. Contractarea de împrumuturi, va genera, în viitor impozite mai mari, ce vor afecta contribuabilii prin reducerea venitului. În cazul în care nu se va recurge la creșterea fiscalității se poate proceda la reducerea cheltuielilor guvernamentale.

În ceea ce privește efectele deficitelor bugetare asupra bunăstării indivizilor, unii economiști apreciau faptul că deficitele bugetare nu au nici o infulenta asupra politicii monetare, inflației sau activității economice, ci principalul efect este acela de alocare a resurselor între consum și investiții. Ball și Mankiw (1995) considerau că, privite sub acest aspect, deficitele bugetare conduc la o situație de pe urma căreia unii indivizi “câștigă” și alții “pierd”, însă suma tuturor acestor câștiguri și pierderi este egală cu zero și, prin urmare, nu se poate aprecia cu exactitate dacă deficitele publice pot fi considerate “bune” sau “rele” sub aspectele menționate pe parcursul acestui subcapitol. Pe de altă parte, alți economiști apreciau cum costul deficitelor bugetare exagerate, cresc proporțional cu perioada în care acestea persistă și că pot fi reduse considerabil prin rambursarea datoriei publice nou acumulate la rate ale dobânzii moderate odată spre sfârșitul perioadelor cu deficite mari.

După cele prezentate anterior, se poate spune că principalii “câștigători” ai deficitelor bugetare sunt actualii contribuabili și viitorii proprietari ai capitalului, în timp ce “pâgubiții” sunt viitorii contribuabili și salariați.

Ipoteza de neutralitate a deficitelor bugetare (echivalența ricardiană)

Teoria lui David Ricardo, presupune că finanțarea datoriei publice se realizează pe calea atragerii de lichidități de la populație, fie prin creșterea impozitelor, fie prin împrumuturi publice, cele două variante fiind, de fapt, echivalente, din puct de vedere al consumului și al economisirii.

Potrivit acestei teorii, chiar dacă cheltuielile publice și ratele marginale ale impozitării influențează activitatea economică, mix-ul dintre datoria publică și impozite nu este relevant. Cauza o constituie faptul că valoarea actuală a impozitelor viitoare este egală cu valoarea datoriei publice la momentul curent. În aceste ipostaze, agenții economici raționali se vor comporta ca și cum statul nu ar fi contractat datorie publică, de unde reiese că aceasta nu are nici un efect asupra activității economice.

În general, ipotezele care stau la baza teoriei ricardiene au în vedere următoarele: a) generațiile de contribuabili sunt legate prin transferuri de natură altruistă; b) piețele de capital sunt perfecte; c) amânarea impozitelor nu redistribuie resursele între generații; d) impozitele percepute nu sunt distorsionate; e) consumatorii sunt raționali și formulează așteptări în legătură cu variabilele macroeconomice.

Economistul Robert J. Barro, susținătorul echivalenței ricardiene, reanalizează ipoteza de neutralitate, rezultând: a) indivizii au orizonturi de timp limitate și de aceea nu își formulează așteptări cu privire la impozitele percepute după moartea lor; b) piețele de capital sunt imperfecte; c) impozitele și veniturile viitoare sunt incerte; d) mărimea impozitelor depinde de nivelui veniturilor, consumului sau averii.

Pe baza acestor analize, Barro consideră că deficitele bugetare contează și nu sunt neutre. Alți economiști, demonstrează, că ipoteza de neutralitate nu se respectă, în condițiile în care se are în vedere comportamentul strategic al ambelor părți, adică, atât al donatorului, cât și al beneficiarului.

Cu toate acestea, economiștii susțin, abordarea neoclasică a finanțării deficitelor publice. Finanțarea deficitului prin emisiuni de titluri de stat, necesită un grad ridicat de intermediere financiară, și chiar dacă nu include în economie presiuni inflaționiste are efecte de evicțiune asupra investițiilor private, influențând negativ creșterea economică.

CAPITOLUL II

DEFICIT BUGETAR – CONCEPT, CAUZE, EFECTE

2.1. Conceptul de deficit bugetar

Deficitul bugetar este un fenomen caracteristic perioadei actuale. Acesta s-a manifestat cu intensitate începând cu anul 2008 când întreaga economie globală a intrat în cea mai mare criză economică după marea recesiune din anul 1930, afectând atât țările dezvoltate, cât și țările emergente.

În România, deficitul bugetar a constituit în ultimii ani una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. După aderarea la Uniunea Europeană, mai exact în anul 2008, România a înregistrat o creșterea economică artificială de 8,5%. În anul următor, în țara noastră s-a înregistrat o creșterea economică negativă de 7,1% și de 0,8% în anul 2010, fapt ce le-a amintit autorităților că numai o economie “sănătoasă” poate susține un buget echilibrat.

Indicatorul cel mai des folosit în analiza deficitelor bugetare și a crizelor bugetare în general, este raportul dintre soldul bugetului de stat și suma cheltuielilor totale sau raportul dintre soldul bugetului de stat și produsul național brut, produsul intern brut sau venitul net. Luând în considerare ponderile soldului bugetar în PIB pe ultimii ani, deficitul bugetului de stat a evoluat astfel: 6,6 % în anul 2010, 5,3% în anul 2011, 2,9% în anul 2012, 2,2% în anul 2013 și 1,5 în 2014, cu perspectiva unui deficit de 1,45% în 2015 – potrivit Programului de Convergență.

Odată instalat, deficitul bugetar generează o cerere mare de fonduri și o eroziune a puterii de cumpărare a monedei naționale. Impactul negativ asupra economiei este și mai mare atunci când deficitul s-a produs cu predilecție din cauza cheltuielilor de consum sau altfel spus, din cauza întreținerii oamenilor neproductivi. Față de asemena practici, A. Smith avea o judecată extrem de critică, pe motiv că, o parte din venitul național este sustrasă de la întreținerea muncitorilor productivi, spre a întreține pe cei neproductivi, transformându-se astfel, într-un consum definitiv de venit național.

Deficitul bugetar poate avea una din următoarele semnificații:

► deficit de criză, caracterizat prin faptul că statul nu iși poate acoperii cheltuielile curente.

În acest caz se face apel la împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetar;

► deficit de dezvoltare – apare în cazul statelor care produc resurse în plus realizate în afara sectorului public;

► deficit acut, apare ocazional, într-un anumit exercitiu bugetar, ca urmare a creșterii cheltuielilor sau a micșorării veniturilor;

► deficit cronic, care apare permanent, pe percursul mai multor exerciții financiare.

Conform anuarului B.N.R., deficitul se clasifică astfel:

deficitul/surplusul convențional, calculat ca diferență între încasările și plățile efective, reprezintă necesarul de finanțare al sectorului public. Veniturile și cheltuielile nu includ împrumuturile, dar cheltuielile includ dobânzile plătite.

deficitul/surplusul primar al bugetului general consolidat exclude din deficitul convențional cheltuielile cu dobânzile la datoria publică și se utilizează pentru analiza ajustării fiscale;

deficitul/surplusul structural exclude din deficitul convențional veniturile din privatizare, care sunt considerate sursă de finanțare, nu de venit.

Pe baza indicatorilor enumerați anterior se asigură monitorizarea politicilor fiscal și bugetare promovate de Guvernul României, în virtutea criteriilor exprimate prin Tratatul de la Maastricht. Totodată, România trebuie să respecte criterii suplimentare de aderare la zonă euro, ce implică, o temeinică planificare și un set de pregătiri practice extensive, implicând atât sectorul de stat cât și cel particular și masa populației.

Abordările în ceea ce privește dimensionarea deficitelor bugetare, la formele de finanțare și mai ales la dimensionarea datoriei publice, au dobândit un carater specific în cazul diferitelor economii. Condițiile concrete existente din punct de vedere economic, financiar, social, administrativ, evidențiază o mulțime de probleme care obligă la o apreciere extrem de serioasă a impactului nefavorabil al unei dimensionări a deficitelor bugetare și a datoriei publice peste posibilitățile reale de finanțare neinflaționistă.

2.2. Analiza deficitului bugetar și a datoriei publice în România și Uniunea Europeană

În țara noastră se încearcă a se evidenția locul deținut de deficitul bugetar în activitatea economică, prin rolul deosebit atribuit determinării ponderii deficitului financiar public în cadrul cheltuielilor și veniturilor bugetului general consolidat. Astfel, conform datelor furnizate de Eurostat, în 2014 cele mai mari deficite guvernamentale ca pondere în PIB au fost înregistrate de Irlanda (8,8%), Spania (5,8%) Regatul Unit (5,7%), Slovenia (4,9%), iar excedente bugetare au fost înregistrate în țări precum: Danemarca (1,2%), Germania (0,7%), Estonia și Luxemburg (0,6%).

Tabelul 2.1 – Excedentul/deficitul bugetar și nivelul datoriei publice ca pondere în PIB în perioada 2011-2014. – în procente –

Sursa: Eurostat (General government deficit (-) and surplus (+)); * Conform ESA 95

Datele Eurostat arată că România a înregistrat în 2014 al treilea cel mai scăzut deficit bugetar din Uniunea Europeană, de 1,5% din PIB, după Lituania și Letonia, iar datoria guvernamentală a României s-a situat la 39,8% din PIB în 2014, a patra cea mai scăzută valoare la nivelul Uniunii Europene.

Figura 2.1 – Ponderea în PIB a deficitului bugetar în statele membre UE anul 2014

Un număr de 14 state membre au avut în 2014 datorii guvernamentale mai mari de 60% din PIB, cel mai înalt nivel fiind înregistrat în Grecia (177,1%), Italia (132,1%), Portugalia (130,2%), Irlanda (109,7%), Cipru (107,5%), Belgia (106,5%).

Figura 2.2 – Ponderea datoriei publice în PIB pentru statele membre UE

în anul 2014

Conform datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, România a avut o datorie publică de cca. 242.194 milioane lei în anul 2013, iar la sfârșitul lunii februarie 2015, aceasta a crescut până la 265.163,9 milioane lei, echivalent cu 39,8% din PIB. Cu toate acestea, gradul de îndatorare a țării noastre ne plasează printre statele cu cele mai mici datorii publice.

În ceea ce privește produsul intern brut, acesta este prognozat să crească în anul 2015 până la 701,0 miliarde lei, de la 666,6 miliarde lei în anul 2014. PIB-ul din anul 2013 a fost de 637,6 miliarde lei, iar anul 2012 a întregistrat un PIB de 587,5 miliarde de lei. PIB-ul din anul 2011 a fost de 557,3,7 miliarde de lei (Conform Comisiei Naționale de Prognoză).

După cele menționate, putem spune că România în calitate de stat membru al Uniunii Europene, respectă cele două condiții impuse prin Tratatul Comunității Europene, acelea ale ponderii datoriei publice în produsul intern brut și limitării deficitului bugetar la nivelul de 3% din produsul intern brut. Totuși, începând cu anul 2008 până în anul 2011, țara noastră a înregistrat deficite bugetare consecutive, mai mari de 3% din Produsul Intern Brut.

2.3. Factori care generază deficitele bugetare

Identificarea factorilor care determină mărimea deficitului bugetar a reprezentat o problemă de larg interes în perioadă anilor `80-`90, când aproape toate statelor membre ale Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) se confruntau cu dezechilibre bugetare substanțiale. În contextual actual, chiar dacă a fost acceptată, ca atare, existența deficitelor bugetare, totuși, nu trebuie abuzat de ele, mai ales atunci când nu reprezintă o necesitate absolută. Dacă pe fondul acestor deficite nu are loc o relansare economică care să compenseze, fie și numai în parte, prin surse publice suplimentare ulterioare, consecințele nefavorabile ale deficitelor, se restrâng păgubitor asupra finanțelor publice ale țării și ale economiei în general, pe perioadele viitoare.

Existența deficitului bugetar se datorează mai multor cauze, dintre care pot fi enumerate următoarele:

Cauze generale, cum ar fi: cheltuieli în continuă creștere cu menținerea aparatelor guvernamentale; creșterea cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice; cheltuieli mari cu înarmarea, în majoritatea țărilor și, în general, toate tipurile de cheltuieli neproductive.

Cauze specifice țărilor slab dezvoltate: nivelul de dezvoltare scăzut determină venituri bugetare reduse; cheltuieli mari pentru întreținerea aparatului administrativ.

Cauzele specifice țărilor în tranziție, cum ar fi: scăderea continuă a nivelului producției, și implicit, a produsului intern brut; creșterea foarte mare a ratei inflației; creșterea cheltuielilor bugetare, prin asumarea de către Guvern a costurilor sociale implicate de preocesul de tranziție; creșterea constantă a datoriei publice și, implicit, a cheltuielilor cu rambursarea sa și a dobânzilor; cheltuieli cu subvențiile pentru întreprinderile cu pierderi.

De asemenea, și ciclurile economice exercită o influență seminificativa asupra mărimii deficitelor bugetare, datorită recesiunii economice. Unii economiști relevă faptul că o scădere cu un procent a creșterii PIB, conduce la reducerea bazei de impozitare și, totodată, a veniturilor guvernamentale. Aceștia evidențiază faptul că, o creștere cu un punct procentual a dinamicii PIB, antrenează o reducere a deficitului bugetar cu 0,90 puncte procentuale.

Tot în contextul ciclurilor economice, se evidențiază și legătura dintre rata șomajului și mărimea deficitului bugetar. Reducerea gradului de ocupare a forței de muncă în perioadele de recesiune economică determină sporirea cheltuielilor bugetare pentru securitate socială, în special a indemnizațiilor de șomaj, fapt care conduce la creșterea deficitului bugetar.

Analizând impactul ratei șomajului asupra mărimii deficitului bugetar, putem spune că aceasta nu a avut o influență semnificativă în anul 2010, chiar dacă deficitul bugetului asigurărilor pentru șomaj a fost de 2.500,9 milioane de lei. Totodată, anul 2011 a prezentat o rată a șomajului mai mare ca cea din 2010 și un deficit bugetar mai mic comparativ cu anul 2010. În anii următori, respectiv 2012 și 2014, veniturilor colectate la bugetul asigurărilor de șomaj au fost într-un volum destul de mare încât să se înregistreze excedente bugetare de 176,1 mil. lei și 228,8 mil. lei. Astfel, în acesta perioadă nu a fost necesar să se facă apel la alte surse de finanțare pentru echilibrarea bugetului asigurărilor de șomaj, punând în dezechilibru alte bugete. Datele referioare la deficitul bugetar, rata medie anuală a șomajului și a excedentului sau a deficitului bugetului asigurărilor pentru șomaj sunt prezentate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2 – Rata medie anuală a șomajului și nivelul deficitului bugetar pentru România în perioada 2010-2014

Sursa: Eurostat – deficitul bugetar conform ESA 95; Buletin MFP- excedentul/deficitul bugetului asigurărilor pentru șomaj; Rata medie a șomajului – Comunicat de presă Institutului Național de Statistică.

Figura 2.3 – Evoluția ratei șomajului și a deficitului bugetar pentru România în

perioada 2006-2010

Pentru înțelegerea complexității fenomenului de șomaj și a evaluării consecințelor sale, prezintă interes noțiunea de cost al somajului. El cuprinde consecințele nefaste ale șomajului pe care le suportă indivizii, economia și societatea.

Pentru persoanele care devin șomeri, costul se manifestă prin reducerea veniturilor și deci și a posibilităților de consum pentru întreaga familie.

La nivel de economie, costul șomajului înseamnă subutilizarea factorilor de producție de muncă, ceea ce se repercutează negativ asupra volumului producției, iar scăderea producției generează pierderi de venituri cu toate urmările sale legate de consumul propriu-zis și de investiții. Scăderea generală a veniturilor reduce încasările, respectiv intrările la capitolul venituri din bugetul statului (reducerea impozitelor pe venit, a contribuțiilor, a TVA-ului, a taxelor și a accizelor) ceea ce diminuează volumul cheltuielilor bugetare. Pe de altă parte, existența șomajului sporește cheltuielile statului pentru funcționarea oficiilor de plasare, plata ajutorului de șomaj, alte cheltuieli legate de calificare, îngrijirea sănătății șomerilor, etc.

Șomajul se analizează în strânsă legătură cu ocuparea forței de muncă – cele două procese complementare și opuse care relevă relația dintre populație și evoluția activității economice. Atunci cand rata de ocupare se stabilește la nivel înalt, se evită irosirea resurselor de muncă și se asigură populației venituri mai mari.

Rezultatele privind estimarea ratelor de activitate, a ocupării și a șomajului sunt prezentate în tabelul 2.3.

Tabelul 2.3 – Ocuparea și șomajul în perioada 2010-2014

-mii persoane-

Sursa: Date preluate din comunicatele de presă ale Institutului Național de Statistică.

Notă: * Calculate pentru populația în vârstă de muncă (15-64 ani).

După cum se poate observa, în țara noastră, rata de ocupare a forței de muncă calculată pentru populația în vârstă de muncă, s-a situat pe întreaga perioadă analizată între 58,5% în anul 2011 și 63,8% în anul 2012. În anul precedent rata de ocupare a avut un nivel de 61%. În același timp, se constată că raportul de dependență economică, ca fiind numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1000 de persoane ocupate, a cunoscut o creștere în anul 2011. Acest lucru seminifică faptul că 1000 de persoane care au obținut venituri sub diferite forme, au contribuit la întreținerea a 1340 persoane inactive în anul 2011, prin funcția de redistribuire a veniturilor.

Analizând distribuția populației inactive, putem observa că în anul 2013 din totalul populației inactive, un procent de 66,2% ( dintre care 5,38 mil. pensionari) a fost reprezentat de pensionari și de beneficiarii ajutoarelor sociale. Restul, până la 100%, a fost reprezentat de elevi, studenți și de persoanele care au declarat fie că nu au căutat un loc de muncă, dar erau disponibile să înceapă lucrul, fie că au căutat un loc de muncă, dar nu erau disponibile să înceapă lucrul.

După aceste considerente, putem spune că populația reprezentată de pensionari exercită o influență semnificativă, directă asupra mărimii deficitului bugetar. Atunci când numărul pensionarilor crește, se măresc și cheltuielile bugetului sigurărilor sociale de stat, crescând în același timp și riscul de apariție a deficitului bugetar. În același timp un factor important în creșterea deficitului bugetului asigurărilor sociale și implicit a deficitului bugetar în general, îl poate reprezenta și faptul că în toamna anului precedent Guvernul a redus CAS la angajator cu 5 puncte procentuale (figura 2.4)

Sursa: Figură preluată din Raportul Consiliului Fiscal 2014 (date după standarde cash)

Figura 2.4 – Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetului de asigurări sociale de stat în condițiile reducerii CAS la angajator cu 5 pp. începând cu 01.10.2014 (mld. lei)

“O astfel de măsură este necesară într-o economie care își revine din criză, într-o economie care își caută echilibrul și încearcă să se reașeze pe baze sustenabile. Consolidarea fiscală de calitate nu se realizează prin majorare de impozite, ci trebuie să aibă în vedere măsuri de stimulare și ajutorare a mediului de afaceri și a economiei”. Dar, ținând cont de slaba performanță a sistemului de colectare a veniturilor și de necesitatea respectării țintei de deficit bugetar, măsura reducerii CAS-ului va crea probleme și mai mari la nivelul bugetului asigurărilor sociale de stat, fiind preconizat un deficit în creștere cu până la 19% în anul curent și 21,1% în anul 2016.

Revenind la rata de ocupare a populației, putem spune că veniturile cresc aproape automat atunci când crește numărul populației ocupate, și implicit sporește produsul intern brut. Totodată, impozitele și taxele plătite de corporații sunt cu atât mai mari cu cât profitul și cifra de afaceri cresc. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice, având la bază o structură de cote progresive, oscilează, de asemenea, în funcție de nivelul activității economice.

Efectele pe plan economic a deficitului bugetar sunt multiple. În orice țară existența deficitului bugetar majorează datoria publică, crescând în viitor serviciul acesteia.

În aceste condiții, cum sunt cele de acum, în care veniturile la buget sunt net depășite de cheltuieli prin bugetul de stat, se recurge la posibilitatea echilibrării bugetului prin creșterea datoriei publice. Datoria publică este purtătoare de dobânzi serioase, ce conduc la creșterea, pe de o parte, a cheltuielilor de la bugetul de stat, iar pe de altă parte, va avea ca efect scumpirea vieții populației.

Analizând impactul datoriei publice asupra mărimii deficitului bugetar, se va observa că în perioada 2007 – 2010, s-a înregistrat o influență semnificativă a datoriei publice asupra deficitului bugetar (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4 – Datoria publică și deficitului bugetar pentru România în perioada 2007-2015

Sursa: Eurostat – deficitul bugetar conform ESA 95 și datorie publică; Buletin MFP – execuția BGC pentru trim.I 2015; Trezorerie și datorie publică – Evoluția datoriei guvernamentale conform metodologiei UE aferentă perioadei 2008 – 28 februarie 2015.

În anul 2009, statul român a împrumutat de la F.M.I., aproximativ 6,85 miliarde de euro în două tranșe. Prima tranșă a împrumutului de la FMI, în valoare de 5 miliarde de euro a fost contractată de BNR pentru susținerea balanței de plăți, urmând să fie rambursată din surse proprii. Cu toate acestea, efectele s-au restrâns asupra deficitulului bugetar, influentându-l în mod negativ (figura 2.5).

Figura 2.5 – Evoluția datoriei publice și a deficitului bugetar pentru

România în perioada 2007-2015

Deși inițial din pachetul financiar extern agreat în aprilie 2009 cu FMI/UE/BIRD pentru finanțarea deficitului bugetar au fost contractate doar împrumuturile de la UE și BIRD, autoritățile române și reprezentanții FMI, au decis ca o parte din împrumutul de la FMI să fie utilizat ca instrument pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice (jumătate din valoarea tranșei a II-a pentru 2009 și din valoarea tranșelor a III-a și a IV-a pentru 2010).

Tot în acest context, studiile elaborate până în prezent investighează mai degrabă, influența pe care o exercită deficitul bugetar asupra datoriei publice și corelația acesteia cu rata dobânzii. Aceste studii demonstreză faptul că finanțarea deficitului bugetar pe baza contractării împrumuturilor de stat, determină creșterea ratelor dobânzii pe termen lung, incetinind astfel ritmul real al creșterii economice (figura 2.6).

Figura 2.6 – Cererea de împrumuturi guvernamentale și rata dobânzii pe piață

Figura 2.6 pune în evidență legătura dintre fondurile împrumutate de stat pentru a finanța deficitul bugetar și nivelul ratei dobânzii pe piață. Când guvernul solicită fonduri pe piața capitalului de împrumut, rata dobânzii crește, deoarece o parte importantă din fondurile disponibile este atrasă de stat prin intermediului creditului public. Creșterea ratei dobânzii pe piață are drept efect restrângerea cererii de credite adresate de agenții economici și implicit reducerea investițiilor realizate pe credit. Investițiile private reduse contribuie la scăderea productivității muncii și implicit la reducerea salariilor. De asemenea, se diminuează împrumuturile efectuate de persoanele particulare în vederea achiziționării unor bunuri de folosință îndelungată sau construirii și cumpărării de locuințe. Concomitent cu aceste efecte se înregistrează și scăderea consumului privat, deoarece o rata ridicată a dobânzii încurajează economiile.

În condițiile în care moneda națională este convertibilă oficial, fiind solicitată ca mijloc de plată internațional, cursul de schimb este influențat favorabil, deoarece o rata ridicată a dobânzii majorează cererea nerezidenților pentru acea monedă.

În opoziția acestei convingeri clasice, potrivit căreia există o legătură directă între deficit și mărimea ratei dobânzii, se situează viziunea modernă a inexistenței unei legături între rata dobânzii și deficitul bugetar. Această viziune pornește de la faptul că în timp, contribuabilii iși dau seama că deficitele în lanț implică impozite mai mari în viitor. Aceștia au tendința de a realiza economii atunci când se recurge la finanțarea deficitului bugetar prin împrumuturi, pentru că veniturile disponibile prezente sunt mai mari decât dacă s-ar majora impozitele curente. Creșterea economiilor populației determină sporirea disponibilităților pe piața capitalului de împrumut, compensând cererea sporită de credite guvernamentale. Cele doua efecte se anulează reciproc, neinfluentând nivelul ratei dobânzii.

2.4 Modalități de finanțare a deficitului bugetar

Finanțarea deficitului bugetar, se poate realiza pe trei căi: a) finanțarea prin creșterea fiscalității; b) finanțare prin reducerea cheltuielilor bugetare; c) finanțarea prin emisiune monetară; și d) finanțare prin datorie publică, dar, pentru început ne vom raporta la finanțarea deficitului bugetar prin creșterea fiscalității.

Finanțarea prin creșterea fiscalității

Întrucât veniturile fiscale reprezintă peste 70% din totalul veniturilor bugetare într-o economie de piață, finanțarea celei mai mari părți a cheltuielilor bugetare se realizează pe seama impozitelor și taxelor prelevate de stat de la contribuabili. Creșterea veniturilor fiscale în vederea acoperirii deficitului bugetar reprezintă o modalitate controversată de finanțare a surplusului de cheltuieli bugetare, aceasta deoarece, opinia generală este împotriva creșterii fiscalității. O rata ridicată a fiscalității generează, reducerea consumului și, implicit, a cererii agregate fapt ce conduce la manifestarea a altor efecte nedorite, atât la nivel macroeconomic, cât și în ceea ce privește disponibilitatea resurselor de finanțarea a sectorului privat.

De regulă, nu se optează pentru finanțarea deficitului bugetar prin creșterea impozitelor și taxelor din următoarele considerente: majorarea impozitelor este o măsură nepopulară, deoarece afectează imediat nivelul de trai al populației; populația este în favoarea împrumuturile de stat; împrumuturile de stat oferă un mijloc mai rapid de procurare a resurselor decât impozitele directe; dacă împrumutul se solicită de la Banca Centrală, termenul de procurare a resurselor bănește este mai scurt, comparativ cu emiterea de titluri de valoare pentru persoanele fizice și juridice.

Contrar argumentelor de mai sus, statul român a modificat cota TVA-ului, de la 19% la 24% prin OUG nr. 58/26.06.2010 pentru modificare și completarea legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal și alte măsuri financiar-fiscale. Totodată, prin această ordonanță s-au mărit bazele de impozitare pentru anumite venituri, s-a introdus impozitarea pe câștigurile din dobânzi etc.

Analizând impactul creșterii TVA-ului asupra veniturilor bugetare, se observă că în anul 2010, când TVA-ul a devenit 24%, venturile din TVA au fost mai mari cu 14,3% față de anul 2009. În următorul an, respectiv 2011, s-a întregistrat o creștere TVA cu 22,1% mai mare comparativ cu 2010. Ponderea TVA-ului în PIB a fost de 7% în 2009, de 7,6% în 2010 și de 8,6% în anul 2011, cu o de diferență favorabilă de 1% față de anul 2010.

Totuși, acest impact a fost de scurtă durată, deoarece anul 2012 a prezentat o creștere TVA de doar 5,4% față de anul 2011, anul 2013 a înregistrat un procent de 2,6% mai mare față de anul 2012, iar în anul 2014 s-a consemnat o scădere de 1,8% față de anul 2013. Astfel, veniturile din TVA au scăzut în 2014 pentru prima dată din 2009, anul crizei profunde, chiar dacă consumul populației a crescut.

La nivel ramurilor industriale creșterea TVA a fost resimțită la costurile cu prefinanțarea, în special la investițiile noi. TVA majorată a însemnat, de asemenea, închiderea unor activități în domeniul transporturilor, distribuției, iar în alte sectoare clienții au devenit mai reticenți. Și domeniul bancar a înregistrat costuri suplimentare, ceea ce a sporit astfel costul finanțării pentru agenții economici.

Odată cu creșterea TVA, au sporit și prețurile accizabile, cu implicații privind amplificarea evaziuni fiscale în domeniul produselor accizabile, pentru că în practică, majorarea oricărei taxe conduce la creșterea economiei subterane și a evaziunii fiscale.

În perioada 2010 – 2013, rata implicită de impozitare a TVA-ului (calculată ca raport între încasările efective din TVA și consumul privat din conturile naționale – care include și consumul din economia neobservată) a înregistrat în medie o creștere cu până la 13,29% pe seama majorării cotei de TVA, iar gradul de eficiență al taxării a scăzut semnificativ în România comparativ cu perioada anterioară crizei economice și creșterii cotei TVA (figura 2.7).

Sursa: Consiliul Fiscal – Raport 2013 (calcule Consiliul fiscal, * ajustat cu componenta de autoconsum și piață țărănească)

Figura 2.7 – Evoluția cotei implicite de impozitare și a indicelui de eficiență a colectării eferente TVA în România

Pe de altă parte, dinamica veniturilor din TVA a fost influențată în mod negativ de reducerea cotei TVA la pâine începând cu luna septembrie, însă efectul acestei măsuri asupra valorii indicelui de eficiență la nivelul anului 2013 este nesemnificativ, ținând cont de impactul marginal asupra încasărilor bugetare, determinat și de intervalul de timp scurt rămas de la momentul implementării și până la finalului anului.

În cazul evaluării eficienței colectării TVA prin utilizarea cotei standard și a consumului gospodăriilor populației ca aproximare pentru baza de calcul a TVA, există însă dezavantaje importante. În primul rând, baza de calcul totală nu cuprinde doar consumul gospodăriilor populației, ci toate componentele de consum final, consum intermediar și formare brută de capital care dau naștere unei obligații de plata a TVA ce nu se mai recuperează. În acest fel, o rata ridicată a fiscalității generează reducerea consumului și, implicit, a cererii agregate, fapt ce conduce la manifestarea și a altor efecte nedorite, atât la nivel macroeconomic, cât și în ceea ce privește disponibilitatea resurselor de finanțare a sectorului privat. De aceea, politica finanțării a deficitului bugetar prin creșterea fiscalității constituie o decizie ce trebuie analizată cu multă atenție datorită efectelor pe care le comportă.

Finanțarea prin reducerea cheltuielilor bugetare

O altă alternativă de acoperire a deficitului bugetar se poate realiza prin reducerea cheltuielilor bugetare. Promovarea acestei politici pe termen lung va fi urmată, cu siguranță, de cosecințe negative ce vor afecta creșterea economică. Acestă politică poate fi aplicată în situații de criză, când statele se confruntă cu deficite publice excesive, care conduc de regulă la creșterea inflației, la fluctuații ale cursului de schimb etc. și care afectează întreg sistemul

economic.

O astfel de politică s-a aplicat și în țara noastră în perioada 2009 – 2010, când guvernul a acționat în vederea reducerii veniturilor salariale ale bugetarilor prin promovarea unei legi unice a salarizării, urmată de o reducere cu 25% a salariilor bugetarilor, concomitent cu majorarea cu cinci puncte procentuale a TVA. În anii următori salariile bugetarilor au fost majorate la nivelul din anul 2010 sau și mai mari. Totodată, reducerea CAS la angajator cu 5 puncte procentuale din toamna anului precedent, majorarea automată a pensiilor ca urmare a indexării acestora cu valoarea inflației și a creșterii economice, dar și creșterea nivelului de contribuții la pilonul II de pensii influențează în mod negativ bugetul fodului de pensii. Astfel, încasările din contribuții de asigurări sociale au scăzut cu 0,3% față de anului anterior, reflectându-se atât măsura de reducere cu 5 puncte procentuale a contribuțiilor angajatorilor, cât și creșterea pe anul 2015 cu 0,5 puncte a cotei de contribuție către pilonul II de pensii.

Un tablou al măsurilor luate prin prisma unei matrici de tipul „politici expansioniste – politici restrictive” sunt prezentate în tabelul 2.5.

Tabelul 2.5 – Măsuri de politică fiscală și monetară

Pe de o parte, măsurile de politică fiscală luate de către Guvern, referitoare la reducerea salariilor cu 25% au avut un impact favorabil asupra cheltuielilor bugetare, în sensul că acestea s-au redus de la 24,2% în anul 2009, la 21,2% în anul 2010 și la 18,7 în 2011. În anii următori cheltuielile cu salariile au fost de: 19,6 în 2012, 21,4 în 2013 și 22,2 în anul 2014 (figura 2.8).

Sursa: MFP – sinteze bugetare 2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014

Figura 2.8 – Ponderea cheltuielilor de personal în total cheltuieli și în PIB pentru perioada 2007–2011

Pe de altă parte, aceste scăderi salariale pot determina la un efect negativ asupra consumului populației, asupra calității standardului de viață.

Contribuțiile la bugetul de stat scad direct proporțional cu scăderea salariilor, iar încasările din TVA scad proporțional cu scăderea consumului. Scăderea consumului bugetarilor va crea un efect în lant la nivelul firmelor private din servicii, care de asemenea vor face disponibilizări și vor înregistra profituri mai mici, implicit vor plăti impozite mai puține la stat. În același timp, efectele se vor restrânge asupra cererii agregate și implicit, supra produsului intern brut.

De asemenea, trebuie menționat și faptul că în anul 2010, un număr însemnat de salariați care erau angajați în sectorul public, au trecut în categoria șomerilor. Astfel, numărul de personal din sectorul bugetar a scăzut în mod constant de la sfârșitul anului 2008 în principal pe seama înghețării posturilor vacante (în vigoare din mai 2009) și a înlocuirii doar a unui post pentru 7 eliberate (figura 2.9).

Sursa: Ministerul Finanțelor Publice – Evoluția numărului de posturi ocupate în sectorul bugetar pe perioada decembrie 2010 – aprilie 2015

Figura 2.9 – Evoluția numărului de personal în sectorul public

Observăm ca anul 2010 a înregistrat cel mai mare numărul de angajați bugetari. Acesta a scăzut în următorul an cu aproximativ 66.000 de persoane, iar în 2012 s-a înregistrat o scădere a personalului cu mai puțin de 1000 persoane. În perioada 2013 – aprilie 2015 numărul de posturi ocupate în sectorul bugetar a ramas relativ constant, cu o ușoară creștere în martie 2015. Cele mai mari disponibilizări s-au făcut la nivelul autorităților locale.

Efectele acestei politici asupra economiei sunt multiple. În primul rând, crește rata șomajului, concomitent cu creșterea cheltuielilor pentru indemizația de șomaj. Totodată, consumul populației afectate scade, afectând cererea agregata și implicit, a produsului intern brut. În al doilea rând încasările la bugetul de stat scad atât din taxele directe pe salariile bugetare cât și din TVA-ul aferent consumului mai mic.

De aceea, problema reducerii deficitului public pe seama unei politici bugetare restrictive, trebuie să fie analizată cu mare atenție mai ales din prisma efectelor aduse la nivel macroeconomic. Totodată, această politică poate fi viabilă doar pe termen scurt, având în vedere faptul că anumite categorii de cheltuieli publice exercită o influență semnificativă asupra creșterii economice pe termen lung. În privința cheltuielilor care trebuie taiate, recomandările organismelor financiare internaționale au în vedere cheltuielile considerate neproductive.

În acest sens este dificil de realizat o ierarhizare a cheltuielilor publice și de stabilit o ordine clară a importanței acestora, deoarece, din punct de vedere social, fiecare dintre categoriile de cheltuieli iși aduc aportul într-un fel sau altul la atingerea bunăstării sociale.

Finanțare prin emisiune monetară

Încă o modalitate de finanțare a deficitului bugetar, este emisiunea monetară. Această politică, reprezintă o problemă mult dezbătută în mediul academic, deoarece, în majoritatea cazurilor conduce la creșterea ratei inflației. Cu toate acestea, au fost situații când guvernele au decis ca finanțarea deficitului bugetar să se realizeze prin emisiune monetară.

În țara noastră, imediat după 1989, deficitele bugetare înregistrate au fost finanțate prin emisiune monetară, statutul Băncii Naționale în raporturile cu statul nefiind precizat clar. Odată cu apariția Statutului BNR (Legea nr. 34/1991), se limitează posibilitatea de finanțare a deficitului bugetar prin emisiune monetară directă. Cu toate acestea, posibilitatea achiziționării de titluri de stat emise în vedere acoperirii deficitului reprezenta, în fapt, o finanțare mascată a deficitului.

Perioada următoare, mai cu seamă anii 1998 și 2004, au adus noi modificări asupra statutului BNR prin promulgarea legilor în domeniu (Legea 101/1998 și Legea 312/2004). Astfel, ultimul statut al Băncii Naționale a României, prevede, ca finanțarea deficitului bugetar prin emisiune monetară să nu mai fie posibilă: “Se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat” .

De asemenea, printre criteriile bugetare de convergență prevăzute prin Tratatul de la Maastricht se vizează imposibilitatea utilizării emisiunii monetare ca modalitate de finanțare a deficitului bugetar.

Cu toate că această modalitate de finanțare a deficitului bugetar crește rata inflației, au existat situații când autoritățile guvernamentale au decis ca finanțarea deficitului bugetar să se realizeze prin emisiune monetară. Cel mai relevant exemplu il reprezintă cel al Germaniei, care în perioada 1921-1923 a fost nevoită să recurgă la această modalitate de finanțare a cheltuielilor bugetare, deoarece era nevoie de fonduri publice pentru reconstrucția economică de dupa Primul Razboi Mondial. Această politică de finanțare a deficitului bugetar a continuat și în următorii doi ani, corelată și cu alte frământări sociale, a condus la creșterea inflației care în anul 1923 a ajuns la nivelul de 1.000.000%.

Totodată, în țăriile est-europene se abordează problematica finanțării deficitului bugetar pe baza veniturilor din senioraj. În literatura de specialitate sunt cunoscute trei mari definiții de bază ale acestui concept, pe baza cărora au fost elaborate modele de analiză a dinamicii masei monetare: potrivit primei definiții, seniorajul este privit ca un impozit pe inflație (ecuația 2.1); a doua abordare definește seniorajul ca fiind un cost de oportunitate pentru deținerile de monedă (ecuația 2.2); iar conform unei definiții generale, acesta este considerat ca fiind totalitatea veniturilor asociate emisiunii monetare (ecuația 2.3).

s = (2.1)

s = (2.2)

s = + ( (2.3)

unde:

s = nivelul seniorajului; = rata nominala de creștere a bazei monetare;

rata inflației; = rata dobânzii;

= baza monetară;

diferența dintre rata nominală a dobânzii și rata de creștere a populației;

= stocul real de active guvernamentale purtătoare de dobândă.

Cu toate că finanțarea deficitului bugetar prin această modalitate a fost utilizată în numeroase cazuri, nu constituie o politică recomandată, datorită consecințelor negative asociate. Analiza acestei modalități are la bază următoarea constrângere bugetară:

DEF = CB – VB = + (2.4)

unde:

DEF = deficitul bugetar; VB = venituri bugetare;

DB = cheltuieli bugetare; = variația bazei monetare;

= variația stocului de titluri de stat.

Prin urmare, se apreciază că în cazul în care guvernul finanțează deficitul bugetar prin emisiune de titluri de stat, aceasta nu va avea nici un efect asupra mărimii bazei monetare și, astfel nici asupra ofertei de monedă. Nu putem spune același lucru și despre varianta finanțării prin emisiune monetară. Aceasta conduce la creșterea bazei monetare și a ofertei de monedă, generând într-un final inflație.

Finanțare prin datorie publică

În cazul în care veniturile fiscale și nefiscale ordinare nu acoperă cheltuielile bugetare pe întreg an, pentru finanțarea deficitului rezultat, statul se împrumută pe piața internă sau în străinătate. Finanțarea deficitului bugetar prin datorie publică, este considerată o modalitate mai puțin expansionistă prin prisma faptului că nu generează sporirea stocului de monedă, dar, pe termen scurt, determină creșterea ratei dobânzii, și prin urmare, reducerea investițiilor.

Luând în considerare toate efectele pe care le produce asupra economiei, putem afirma că un grad de îndatorare ridicat este, fără îndoială, extrem de păgubitor pentru creșterea economică pe termen lung. Cel mai important lucru referitor la impactul pe termen lung produs de o datorie publică mare asupra economiei, este următorul: o datorie publică mare tinde să reducă creșterea producției potențiale a țării din cauză că înlocuiește capitalul privat, sporește ineficiența sistemului fiscal și obligă statul să suporte partea externă a datoriei.

Impactul datoriei publice asupra economiei naționale presupune o analiză complexă, ce corelează problema deficitului public de cheltuielile guvernamentale, veniturile fiscale și datoria publică. Cu cât un stat înregistrează deficite bugetare în creștere, cu atât nivelul datoriei publice va fi mai mare, și în consecință, serviciul datoriei publice va fi mai dificil de suportat. Atunci când datoria publică crește, deficitul bugetar sporește, impozitele cresc, cheltuielile publice pentru bunuri și servicii scad (dacă veniturile fiscale nete rămân constante), iar serviciul datoriei se majorează corespunzător.

Conform Tratatului de la Maastricht, datoria publică totală nu poate depăși 60% din produsul intern brut. Datele relevă faptul că România se situează printre statele cu cele mai mici datorii publice din Uniunea Europeană. Totusi, în ultimii ani, gradului de îndatorare a României a crescut simțitor. Această creștere a fost determinată de necesitatea de a finanța deficitele bugetare excesive, prin contractarea de împrumuturi publice atât de pe piața internă, cât și de pe piața externă.

Finanțarea deficitului bugetului general consolidat pentru anul 2009 (anul cu cel mai mare deficit bugetar din perioada 2008-2015) s-a realizat prin emisiuni de titluri de stat pe piața internă și externă, trageri din pachetul financiar extern încheiat cu FMI, CE și BIRD, împrumuturi ale autorităților administrației publice locale și sume recuperate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din activele bancare neperformante.

Emisiunile de titluri de stat pe piața primară au crescut semnificativ în perioada 2009-2011, ca urmare a necesităților mai mari de finanțare a deficitelor bugetare excesive ( 8,9% în anul 2009, 6,6% în anul 2010, 5,3% în 2011 – conform modelului ESA 95) și a refinanțării datoriei publice.

La sfârșitul anului 2014, datoria publică guvernamentală a fost de 255,7 miliarde lei,

reprezentând 38,2% din PIB. Din datoria publică guvernamentală existentă la sfârșitul anului 2014, 48,7% era contractată de pe piața internă și 51,3% de pe cea externă. Majoritatea datoriei interne este reprezentată de titluri de stat, și anume certificate de trezorerie și obligațiuni de stat (în principal denominate în moneda națională), în timp ce datoria externă este alcătuită în principal din împrumuturi contractate de la instituții financiare internaționale și obligațiuni emise pe piețele internaționale de capital. Cu toate acestea, gradul de îndatorare a țării noastre ne plasează printre statele cu cele mai mici datorii publice.

În urma acestor împrumuturi, gradul de îndatorare a României a avut un trend crescător, atingând un maxim de 39,8% în februarie 2015 (tabelul 2.6).

Tabel 2.6 – Evoluția ponderii datoriei publice în PIB în perioada 2008 – 2015

Sursa: MFP – Evoluția datoriei guvernamentale conform metodologiei UE ferentă perioadei 2008 – 28 februarie 2015; Eurostat – General government gross debt.

Notă: * Pentru anul 2015 ponderea datoriei publice în PIB s-a calculat doar pentru luna februarie; … lipsă date; conform metodologiei UE.

Notă: Pentru anul 2015 ponderea datoriei publice în PIB s-a calculat doar pentru luna februarie

Figura 2.10 – Evoluția gradului de îndatorare a României în perioada 2008-2015

Notă: Pentru anul 2015 ponderea datoriei publice în PIB s-a calculat doar pentru luna februarie

Figura 2.11 – Evoluția datoriei publice interne și externe în perioada 2010-2015

După cum se poate observa, ponderea datoriei publice totale în PIB s-a situat în toți acești ani sub nivelul maxim specificat de criteriile de convergență nominală. Acest procent nu a fost sustenabil în condițiile în care în România, în anul 2009, s-a înregistrat o creșterea economică negativă de 7,1%. Atunci se pune întrebarea dacă nu cumva și o rata de îndatorare de 23,2% nu a fost prea ridicată pentru ceea ce a putut susține economia românească în acea perioada de criză economică. După cum se poate observa din figura 2.12, anii 2009 și 2010 au înregistrat un puternic regres economic, dar cu toate acestea datoria publică a continuat să se acumuleze.

Sursa: Eurostat – Real GDP growth rate; Eurostat – General government gross debt

Notă: Creșterea economică reală pentru anul 2015 este previzionată.

Figura 2.12 – Evoluția comparativă a creșterii economice reale și a gradului de îndatorarea a României în perioada 2008-2015

Luând în calcul performanțele actuale ale economiei românești, putem spune că în țara noastră “procentul maxim tolerabil pentru datoria publică, indicat de specialiștii din BNR și de unii analiști, este de aproximativ 40% din PIB. Însă, datoria publică continuă să crească deoarece deficitele bugetare au fost destul de mari. Teoretic, România mai are loc să-și majoreze datoria până la atingerea plafonului de 60% din PIB, considerat până nu de mult un standard ideal în Europa, potrivit criteriilor de la Maastricht, însă problema este direcționarea banilor preponderent către cheltuieli curente cu pensii, salarii, bunuri și servicii, în timp ce cheltuielile cu investițiile rămân la un nivel extrem de redus”.

Bibliografie :

Moșteanu, T., coordonator, Finanțe Publice, Ed. Universitară, București, 2008, p. 328.

Belean, P.; Anghelache, G.; Risti, L.; Gînguță, A., Finantele Publice ale României, Ed. Economică, București, 2007, p. 295-296.

Moșteanu, T., coordonator, Finanțe Publice, Ed. Universitară, București, 2008, p. 326.

Prahoveanu, E.; Matei, A., Economie și politici economice, Ed. Economică, București, 2005, p. 245.

Numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1000 de persoane ocupate.

www.zv.ro – articol: „Ce ar fi mai bine: reducerea cu 5% a CAS la angajator sau reducerea cu 2,5% la angajator și la angajat?” ( consultat la data de 1.06.2015)

Anghelache C., România 2010 – Starea economică sub impactul crizei, Ed. Economică, București , 2010 p. 583

* Pondere calculată pentru primul trimestru al anului 2015.

** Pondere calculată pentru februarie 2015.

Ministerul Finanțelor Publice – Strategia de administrare a datoriei publice guvernamentale 2011-2013, p.10.

Văcărel, I.; coordonator, Finanțe Publice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2007, p. 541

Moșteanu, T., coordonator, Finanțe Publice, Ed. Universitară, București, 2008, p. 326.

MFP – Execuția bugetului general consolidat – sinteză decembrie 2010, sinteză decembrie 2011 .

Consiliul Fiscal – Raport 2013, p. 38.

www.mediafax.ro „Excedentul-bugetar-a-crescut-dupa-patru-luni-la-6-miliarde-de-lei-14337242” (consultat la data de 2.06.2015)

Anghelache C., România 2010 – Starea economică sub impactul crizei, Ed. Economică, București , 2010 p. 559

Lege nr. 312/ 28.06.2004 – Statutul Băncii Naționale a României, art.7, alin.2

Stoian, A., Dezechilibrele bugetului public în contextul economic actual, Ed. A.S.E., București, 2009, p.129.

Văcărel, I.; coordonator, Finanțe Publice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2007, p. 472.

www. wikipedia.org “Tratatul de la Maastricht” – Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.

MFP – Trezorerie și datorie publică (Strategia de administrare a datoriei publice guvernamentale 2015-2017), p. 6

www.zf.ro„eveniment/finantele-au-rambursat-la-ce-o-transa-cat-jumatate-din-deficitul-bugetar-pe-2015-13970462”