Durerea Resemnarii Comunismul

Eu sunt o adolescentă normală, care s-a născut puțin după dispariția comunismului din Europa de Est. Așadar, părinții și bunicii mei erau încă marcați de efectele educației și dictaturii sub care s-a ascuns doctrina comunistă.

Chiar dacă de multe ori nu înțelegeam sau mă plictiseau, a fost inevitabil să le ascult poveștile, care pentru mine erau aproape fantastice, despre copilărie, adolescență și prima tinerețe, toate marcate de amprenta unui comunism autoritar și prost înțeles de ambele părți (populație și membrii partidului).

Mama cunoaște trei generații care au suferit în tăcere în epoca comunistă, și-mi povestește cu tristețe despre bunicii ei, care au pierdut la vârsta a doua tot ce le aparținea: pământuri, animale, copii. Pământurile au trecut din proprietatea lor în folosul întregii comune, iar animalele de povară (boi, cai, vaci etc.) au fost deasemenea confiscate. Copiii, neavând altă alternativă decât munca la „colectiv”, s-au împraștiat în toată țara pentru o așa-zisă viață mai bună. Pentru unii, totul s-a dovedit a fi o himeră. Familii întregi s-au înstrăinat de vatra lor natală și acest lucru a afectat spiritul sănătos al țăranului corect, legat de glia care-i oferea totul.

Astfel, spiritul acestor oameni a murit. Ei nu mai puteau să transmită următoarelor generații valorile pure ale oamenilor legați de tradiții, de folclor sau de natură. Acea punte firească dintre om și natură se rupsese, dar ei nu vedeau.

S-au trezit păcăliți de mirajul apartamentului la bloc (ex. Valea Jiului) și de serviciul bine plătit în subteran. Unii s-au mulșumit cu aceste firmituri de fericire, alții au prosperat, s-au adaptat la umbra betoanelor, dar unii au murit încet în spirit, și deși aveau o ladă de zestre plină cu valori spirituale, ei nu au putut să le scoată la lumină și nici să le transmită măcar urmașilor. Poate se temeau ca nu cumva să fie înțelese greșit sau poate nu doreau ca valorile lor să stea pe același loc cu acel comunism otrăvitor, acel comunism care era perfect doar în cărți. Era cântat și preaslăvit de copilași la grădiniță, de tinerii pionieri, de adolescenții U.T.C.-iști, iar apoi de adulți, pentru tot restul vieții. Toți trăiau o viață gri, ca în poeziile bacoviene.

Bunicii mamei mele l-au condamnat cu un singur cuvânt: Anticrist. Pentru ei asta însemna comunismul… ceva ce-l desparte pe om de Dumnezeu și de biserică, de satul și de glia lui, și mai dureros, ceva ce desparte familia, celula de bază a societății cu care a început istoria. Viața oricărui român începea și se termina la biserică, aproape de Dumnezeu, dar în comunism era interzis a merge la biserică. Deși acestea funcționau, era ceva rușinos și degradant să te vadă cineva că deschizi ușa unei biserici și treci pragul pentru rugăciune. Oamenii simpli, adică majoritatea cetățenilor comuniști, erau tăcuți și închiși în sinea lor.

În anii din urmă ai comunismului, când s-au început economiile, toate utilitățile erau furnizate cu porția, iar pentru toate alimentele de bază se făceau bonuri. După o vreme, a început criza de alimente, rafturile magazinelor fiind goale, iar oamenii coborându-se până la a se incăiera pentru un loc în față, lângă tejgheaua vânzătorului. Vânzătorul se credea un fel de yeu după tejgheaua care-i conferea ca prin farmec statut de „trezorier” al statului atunci când vindea carne sau fructe exotice.

Unele lucruri atât de simple, ca emisiunile TV sau apa caldă, elecricitatea sau căldura din case li se părea românilor „de vis”. Nu mai aveau nimic, decât ura pentru acest regim mincinos. Acea ură s-a transmis între oameni ca o molimă și a distrus orice speranță de mai bine.

Ultima picătură ce-a otrăvit spiritul românilor a fost faptul că femeilor li s-a impus nașterea de patru copii. Trebuia ca fiecare femeie să nască patru copii, ca api să „beneficieze” de vreo metodă contraceptivă barbară.

Unora li se pot părea exagerate aceste amintiri sau pot spune că au fost și lucruri frumoase în comunism, dar când îi interzici spiritului uman să își etaleze frumusețea și inteligența, atunci semnezi condamnarea la moarte a unui întreg popor.

Totuși, nu am putut să îmi fac o impresie despre amprenta istorică pe care comunismul și-a lăsat-o asupra părinților mei. De multe ori și adevărurile istorice care erau considerate nepropice propagandei comuniste erau aduse la o formă care să corespundă bunului plac al președintelui și al soției lui. Aceștia au devenit niște dictatori care sufereau de megalomanie și nu acceptau în minister decât persoane cu puțină pregătire, dar care erau gata oricând să le aducă laude și să le dea ascultare dorințelor. Lipsiți de cultură și neavând nici măcar studiile elementare (zece clase), au procedat greșit acumulând diplome pentru studii superioare obținute pe nimic, plagiind teze de doctorat sau arogând descoperiri făcute de savanți pentru a-și face un nume în lumea științei mondiale. Acest cuplu de ignoranți a reușit să pună în „stand-by” o întreagă națiune timp de mai multe decenii. A fost suficient cât să pierdem personalități istorice, scriitori, artiști sau meșteșugari populari care trăiau la vatra lor strămoșească.

În puținele povești spuse de o generație ca a părinților mei, care au fost educați în spiritul modestiei absolute tot din cauza doctrinei care promova falsa egalitate a omului, nu pot apărea idei excepționale de negare sau o combatere vehementă a acestui de-al treilea flagel mondial. Partidul știa să le arunce unora firmituri de fericire, aceștia privind la ea la fel cum priveau mirajul din deșert. Această imagine falsă îi amăgea și-i făcea să se afunde iremediabil în abisul neputinței și-al ignoranței.

De aceea, pentru unii, această revoluție din 1989 și căderea comunismului nu a mai însemnat prea mult, pentru că deja era mult prea târziu ca să poată să renască din propria cenușă.

Așadar, au așteptat încrezători ca noii lideri și noile partide politice să le aline suferințele, să le rezolve problemele sociale, să le insufle acea democrație pe care n-o înțelegeau. Credeau că libertatea redată în toate domeniile va descătușa tot spiritul românului și vor prospera pe toate planurile. Din păcate, nu a fost atât de ușoară trecerea de la un regim politic la altul.

Generația părinților mei se consideră o generație de sacrificiu care nu poate decât să aștepte să venim noi, tinerii, din urmă și să le îndeplinim idealurile de libertate, dar „fără modestie”. Trebuie să fim foarte buni, trebuie să fim ambițioși, să ne batem pentru locul întâi întotdeauna. Noi, cu atâta sprijin și înțelegere din partea lor, poate că vom reuși să fim printre primii. Dar pentru asta, vrem să se deschidă acea ladă de zestre plină cu valori morale și spirituale sănătoase și practice.

La ce ușă vom bate noi, tinerii democrați, ca să ne fie ascultate doleanțele, când în mass-media nu se discută decât despre politică și despre puterea politicii?! Noi vrem să studiem, ca apoi să și aplicăm în întreaga viață ceea ce am studiat… dar din păcate România se ocupă din nou de altceva decât de plămădirea frumoasă a unei noi generații.

Noi vrem să fim toți o familie, să asimilăm, să comunicăm, să perpetuăm… dar ce? Doar ceea ce ni se dă? E prea puțin.