După al doilea război mondial și în urma decolonizării, înmulțirea numărului de organizații internaționale demonstrează faptul că popoarele lumii au… [611849]

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE
“NICOLAE BĂLCESCU”

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

ÎNTOCMIT:
Masterand: [anonimizat] 2019

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

După al doilea război mondial și în urma decolonizării, înmulțirea numărului
de organizații internaționale demonstrează faptul că popoarele lumii au devenit
conștiente de interesele comune. Organizația Națiunilor Unite (ONU), care reunește
aproape toate statele lumii, înlocuiește fosta Societate a Națiunilor în opera de
garantare a păcii crește numărul organizațiilor care grupeză state din aceeași regiune
sau chiar aceeași arie culturală tot mai multe pe rsoane se alătură organizațiilor
internaționale private (neguvernamentale –ONG) care au ca obiectiv reducerea
dezechilibrelor de pe planetă.
Crearea acestor noi instituții internaționale trebuie plasată în contextul
euforiei, idealismului și marilor așteptă ri ale popoarelor lumii în 1945, anul victoriei,
al sfârșitului celui mai sinistru coșmar din istoria omenirii, care durase aproape
șase ani. Un martor ocular din acea vreme spunea „Cu Europa în ruine, cu mizeria
populațiilor răvășite de război, oame nilor nu le mai rămâneau decât speranțele”.
ONU împreună cu celelalte instituții internaționale și alături de organizațiile
neguvernamentale au fost o parte importantă a acestui vis, a acestor speranțe și
idealuri.
Încă din timpul celui de -al doilea război mondial, Marea Britanie, Statele
Unite și URSS se consultă pe tema metodelor ce ar putea contribui la evitarea pe
viitor a unui nou război. Astfel, în octombrie 1943, la Conferința de la Moscova, ele
decid să creeze o nouă organizație internațională în locul Societății Națiunilor. Noua
organizație trebuia să funcționeze pe baza principiului egalității suverane a tuturor

statelor pacifiste, să fie deschisă tuturor statelor mari și mici, această formulă
amintind de punctul 14 al mesajului președintelui american Thomas Woordow
Wilson .
Punerea în practică a acestor principii a fost încredințată unui grup de juriști
care s -au reunit, în toamna anului 1944, în SUA, la Dumbarton Oaks și care
proveneau din Marile Puteri ale Națiunilor Unite. Așa au apărut „Pr opunerile de la
Dumbarton Oaks”, care păreau a fi o transpunere fidelă a soluțiilor Pactului
Societății Națiunilor.
Conferința de la Yalta, din februarie 1945, a analizat aceste proiecte, le-a
completat, în special procedura de vot în sânul Consiliului, numit restrâns Consiliul
de Securitate. Aceeași reuniune a decis să convoace o conferință a Națiunilor Unite,
care s -a reunit la 25 aprilie 1945, în SUA. Puterile desemnate prin punctul I al
„Declarației de la Ialta” au fost SUA, Marea Britanie, URSS, Chin a și Guvernul
provizoriu al Republicii Franceze.
Conferința prevăzută la Ialta a avut loc la San Francisco. După o reuniune
preliminară (9 -20 aprilie 1945), în cursul căreia s -a pregătit statutul noii Curți de
Justiție – acesta era identic cu cel al Curții Permanente de Justiție Internațională care
funcționase în cadrul Societății Națiunilor -, reuniunea din orașul american a început
la 25 aprilie și s-a terminat la 26 iunie 1945, când s-a semnat Carta fondatoare a
Organizației Națiunilor Unite. Atunci când aceasta a intrat în vigoare, la 24
octombrie 1945, s-au depus instrumentele de ratificare de către membrii permanenți
ai Consiliului de Securitate și a fost semnată la San Francisco de 50 de state .
S-a născut, astfel, o nouă instituție internațională, care succeda Societatea
Națiunilor, a cărei dizolvare a devenit efectivă la 31 iulie 1947. Ulterior s -au adăugat
noi membri țările din Asia și Africa care își dobândesc independența, foștii aliați ai
Germaniei (1955 -1956), apoi China comunistă (1971), cele două Germanii (1973) și
mai recent statele care au apărut în urma răsturnărilor petrecute în Europa de Est și
în fosta URSS.

ONU, care la jumătatea anilor ’90 reunea 188 de state membre, are drept
sarcină asigurarea menținerii păcii, favorizarea cooperări i între popoare și apărarea
drepturilor omului în lume. Pentru îndeplinirea acestor obiective, ONU intervine
îndeosebi prin Consiliul de securitate, pe de o parte pentru a reglementa diferendele
într-o manieră pacifistă, iar pe de alta pentru a lua măsuri coercitive. Toate
evenimentele internaționale de după 1945 se reflectă în viața ONU.
ONU, al cărui sediu permanent se află, din 1952, la New York, își bazează
activitatea pe cinci
organe centrale.
Adunarea Generală , alcătuită din toate statele membre ale organizației, care
dispun fiecare de un vot. Ea își desfășoară activitatea – în afară de sesiunile
extraordinare – într-o sesiune prelungită din septembrie până în decembrie. Ea poate
înscrie pe ordinea de zi orice chestiune cu excepția celor aflate în dezbaterea
Consiliului de Securitate ONU și nu poate emite decât „recomandări”.
Consiliul de Securitate (CS) reprezintă organul Organizației Națiunilor
Unite care, potrivit Cartei Națiunilor Unite, are răspunderea principală pentru
menținerea păcii și secu rității internaționale.
Inițial, CS avea o componență de 11 membri, dintre care 5 permanenți și 6
nepermanenți. În anul 1963, Carta Națiunilor Unite a fost amendată pentru a permite
creșterea numărului membrilor nepermanenți de la șase la zece state. Aceas ta a fost
singura situație când s -a reușit restructurarea Consiliului de la crearea organizației.
În prezent Consiliul are 15 membri, dintre care 5 permanenți (Franța, Rusia, China,
SUA și Marea Britanie) și 10 nepermanenți (aleși de către Adunarea General ă a
ONU pentru un mandat de 2 ani). Consiliul de Securitate este cel care decide, cu o
majoritate calificată (7 voturi din 11, respectiv 9 voturi din 15), sancțiunile morale,
economice și chiar militare (în acest caz țările membre pun la dispoziția ONU forțele
armate necesare ce urmează să fie impuse unui stat agresor), dar vetoul unuia dintre
cei cinci membri permanenți este suficient pentru a interzice executarea uneia dintre

„rezoluțiile” sale.
Secretariatul General , ales pe o perioadă de cinci ani de Adunarea Generală
– la propunerea Consiliului de Securitate – se află în fruntea întregului sistem el
reprezintă organizația și propune adesea „bunele sale oficii” pentru a ajuta la
rezolvarea conflictelor.
Curte a Internațională de Justiție sau Tribunalul Penal Internațional , are
sediul la Haga, și arbitrează conflictele între state.
Consiliul Economic și Social care este însărcinat să coordoneze activitățile
organizațiilor
specializate dependente de ONU.
Bugetul ONU și contribuțiile membrilor săi sunt fixate anual în funcție de
resursele acestora.
În afară de menținerea păcii, o altă sarcină importantă a ONU este să încerce
să amelioreze situația popoarelor sărace, ceea ce cade în responsabilitățile
organizațiilor dependente, în speță:
 Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO – 1945) care se ocupă
de problemele agricole și alimentare;
 Organizația Mondială a Sănătății (OMS) care se ocupă de problemele
medicale și sanitare;
 Organizația Internațională a Muncii (OIT -1946) care se ocupă de problemele
sociale;
 Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO –
1946) care se ocupă
de aspectele culturale.
Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD -1946), controlate de „grupul celor Cinci”
(Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franța, Japonia) care le finanțează în mare
parte și care au deci votul hotărâtor, au ca obiectiv principal, de la sfârșitul anilor

’70, acordarea unui ajutor statelor membre aflate într -o situație grea, de criză, (în
special țărilor sărace) acestor state le sunt impuse în schimb severe asanări
financiare.
Din 1964, Comisia Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD
– United Nations Commission on Trade and Development) reunește statele membre
ale ONU la fiecare patru ani, pentru a găsi răspunsuri la problemele dezvoltării. În
urma declarației Adunării extraordinare a ONU, de la 1 mai 1974, ea încearcă să
instaureze o „nouă ordine economică internațională”, care trebuie să se bazeze în
special pe creșterea prețului materiilo r prime exportate de Lumea a Treia.
Încă de la crearea sa, ONU se preocupă de redactarea unui text în care să fie
precizate drepturile omului. Nu este vorba numai de a defini libertățile fundamentale
(libertatea de a se întruni, libertatea de a se deplasa, libertatea presei, etc), așa cum au
fost ele stabilite în „Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului” adoptată în
1789 de către membrii Adunării Naționale Constituante franceze. Se apreciază că
aceste condiții care permit oamenilor să fie cu adevărat liberi fac parte din drepturile
omului și, din acest motiv, cei care au redactat acest text (dintre care francezul René
Cassin) se străduiesc să acorde un spațiu amplu drepturilor economice și sociale.
Textul este supus la 10 decembrie 1948 votului delegaților a 56 de țări reunite
în Palatul Chaillot din Paris. Această Declarație Universală a Drepturilor Omului a
fost aprobată de atunci de către numeroase state, dar aplicarea ei rămâne la bunul
plac al Guvernelor. ONU nu le poate constrânge s ă o respecte. Declarația rămâne un
text de referință pentru toți acei care acționează, în lume, în favoarea drepturilor
omului.
Formarea celor două blocuri și începutul Războiului Rece vor pune la grea
încercare funcționarea ONU. Acțiunile ONU în sfera sec urității internaționale vor fi
în mod constant blocate de veto -ul uneia sau alteia dintre superputeri în Consiliul de
Securitate (din 1946 până în 1964, URSS și-a folosit de 103 ori dreptul de veto).
Analiza evenimentelor petrecute în prima perioadă a răzb oiului rece (1947 –

1962) demonstrează incapacitatea ONU de a acționa în spiritul Cartei în spațiul
geopolitic central al sistemului internațional – Europa, America de Nord, Asia
Nordică -, cu alte cuvinte, în sfera de dominație directă a celor două superput eri.
Rolul ONU a fost acela de secondant al superputerilor, acționând doar în spațiile
marginale de decizie și doar în urma unui acord direct dintre SUA și URSS, cazul
crizei Suezului (1956), fiind cel mai semnificativ în acest sens.
În spațiul geopolitic central, fie că a fost vorba de Berlin (1953), Ungaria
(1956) sau Cuba (1960), rolul ONU a fost minor, neglijabil, în comparație cu
prerogativele avute în virtutea Cartei. Singurele acțiuni notabile ale ONU se
înregistrează în cazul crizei coreene, când de cizia Consiliului de Securitate (URSS
fiind absentă) punea în mișcare o primă coaliție a Națiunilor Unite împotriva unui
stat agresor, precum și în cazul înființării statului Israel și a evenimentelor ce au
urmat acestuia.
Ceea ce a salvat ONU de la destinul nefericit al Societății Națiunilor a fost
implicarea sa, prin agențiile specializate, în problemele Lumii a Treia. Coordonarea
programelor alimentare, a programelor pentru refugiații generați de conflicte sau
catastrofe naturale, educației și prot ecției Drepturilor Omului au menținut vie
prezența ONU în spațiul internațional, chiar dacă rolul său principal, acela de
prevenire și soluționare pașnică a conflictelor, a fost șters. Implicarea ONU în
problemele Lumii a Treia a reprezentat balonul de oxi gen necesar supraviețuirii
organizației, și – o dată cu producerea destinderii relative a conflictului dintre cele
două blocuri, în perioada următoare crizei cubaneze – a repropulsat ONU ca actor
esențial pe scena politicii internaționale.
Politica adoptat ă de secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând din 1985, apoi dispariția comunismului din
Europa și de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice după 1989, pun capăt paraliziei
Consiliului de Securitate el poate de acum beneficia de consens. În 1991, ONU
condamnă invadarea Kuweitului și aprobă intervenția forțelor armate ale țărilor

membre împotriva agresorului irakian în 1993, ONU decide o intervenție în Somalia
pentru a reduce pacea civilă (dar nu reușește totuși să rezolve conflictul) au loc
numeroase operațiuni de menținere a păcii și de observație militară (în fosta
Iugoslavie, dar și în țări din Africa, Asia și America). Statele Unite, a căror poziție de
lider internațional este de acum de necontestat, sunt principalul actor al acestor noi
intervenții.
ONU a declarat că obiective ale sale – menținerea păcii și securității pe plan
internațional, promovarea cooperării internaționale pentru atingerea unor scopuri
comune -, stipulate de altfel î n
Carta ONU, stau la baza „diplomației multilaterale” și reprezintă un instrument
fundamental în comunicarea politică, economică, militară, juridică, socială și
culturală dintre state. Pe lângă acest instrument de lucru, ONU utilizează și
„diplomația bilat erală”, care o completează pe prima. Întrepătrunderea acestor două
tehnici de lucru este dinamica și natura activității ONU, al carei rol este de a crea
consensul prin negocieri multilaterale sau bilaterale. Sistemul ONU, creat după
1945, și -a bazat struct ura instituțională și procedurală pe valorile culturale și
ideologice ale Marilor Puteri occidentale ce au inspirat standardele și normele care
funcționează și în prezent.
După încheierea războiului rece, acest tip de relații internaționale standardizate
și coordonate coerent cunosc o nouă etapă a cărei caracteristică este
„neowilsonismul”. Succese ale ONU pot fi considerate operațiunea militară din
Golful Persic, Cambodgia, Haiti, Rwanda, Somalia, Timor, Bosnia, Kosovo.
Sublinierea virtuților diplomației multilaterale în cadrul ONU, prin succesele
repurtate, a susținut rolul și autoritatea organizației în sistemul internațional care a
încurajat negocierea și în cadrul unor conferințe ad -hoc sau globale. Există și critici
la adresa sistemului ONU – mașinări a ONU a devenit greoaie, birocratizată, extrem
de complexă, efectuând acțiuni sterile -, însă acestea nu își au rostul deocamdată,
deoarece, ONU a fost la baza rezolvării majorității conflictelor și problemelor cu

grad ridicat de complexitate și gravitate la nivel internațional.
În anii ’90, funcționarea Consiliului de Securitate este, la rândul ei,
controversată anumite țări revendică titlul de membri permanenți Japonia și
Germania, dar și marii giganți demografici din Sud (India, Indonezia, Nigeria,
Brazilia).
ONU și organizațiile mondiale și regionale competente trebuie să ajute statele
să pună la punct modele și directive practice în materie de drept penal și drept
procesual penal, să examineze și să evalueze legislația în domeniu, să planifice și s ă
întreprindă reforme ținând cont de realitățile, specificul și tradițiile culturale, juridice
și sociale existente în fiecare țară și să intensifice activitatea instituțiilor de cooperare
internațională.

Mecanisme și instrumente de realizare a păcii

Prevenirea conflictului include activități diferite, în special, potrivit
Capitolului VI din Carta ONU, variind de la inițiative diplomatice la desfășurarea
preventivă de trupe, în intenția de a preveni escaladarea disputelor în conflicte armate
sau extindere a acestora și în alte zone. Prevenirea conflictelor poate să includă
misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecții și monitorizări.
Desfășurarea preventivă consistă, în mod normal, din forțe militare și/sau civili care
sunt desfășurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie;
supravegherea; desfășurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.
Impunerea păcii este o acțiune, potrivit Capitolului VII din Carta ONU, de
folosire a mijloacelor militare pentru a restaura pacea într-o zonă de conflict. Aceasta
poate include tratarea unui conflict între state sau în interiorul unui stat ale cărui
instituții au intrat în colaps sau pentru a satisface nevoi umanitare. Operațiile de
impunere a păcii includ: acțiuni de restaurare a p ăcii și securității internaționale;
sancțiuni și embargouri; zone cu interdicție de zbor.

Construcția păcii este o acțiune post -conflict desfășurată pentru descoperirea
și identificarea structurilor care tind să consolideze și să întărească baza politică î n
scopul evitării reizbucnirii conflictului. Include mecanismele necesare pentru
identificarea și sprijinirea structurilor care să consolideze pacea, să dezvolte un
sentiment de încredere și posteritate și să sprijine reconstrucția economică; poate
necesit a implicare atât militară, cât și civilă;
Operațiile umanitare sunt misiuni desfășurate pentru a limita suferințele
umane, în special în condițiile în care autoritățile din zonă sunt incapabile sau nu
doresc să asigure serviciile adecvate pentru populație. Misiunile umanitare pot fi
desfășurate în cadrul unei misiuni de sprijin a păcii sau în cadrul unei acțiuni complet
independente. Posibile misiuni ale operațiunilor umanitare sunt:
a. ajutorul și protecția convoaielor umanitare;
b. transporturile umanitare;
c. întreținerea, repararea și consolidarea infrastructurii;
d. sănătatea și sprijinul medical;
e. asistența în redislocarea refugiaților;
f. activitățile umanitare de deminare.
Realizarea păcii poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea,
concilierea, precum și acțiuni cum ar fi: izolarea diplomatică și impunerea de
sancțiuni . Acest tip de operații constau în efortul de a soluționa un conflict sau de a
menține pacea prin acțiuni diplomatice, persuasiune, mediere sau negociere, dar
necesitând uneori folosirea for ței militare sau a altor mijloace . Bunele oficii
constituie un element indispensabil operațiilor de realizare a păcii și reprezintă
intervenția amicală a unui terț între părțile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui
contact direct . Sarcinile co mponentei militare ale forței de realizare a păcii sunt:
– supravegherea retragerii forțelor de la liniile de demarcație;
– asigurarea retragerii armamentului greu în interior;
– monitorizarea granițelor externe;

– supravegherea schimbului de prizonieri și control ul refugiaților;
– asistența în restaurarea infrastructurii civile;
– asistența în operațiuni de deminare și instrucțiuni pentru folosirea muniției
explozive;
– sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice;
– asistența în restaurarea sau stabilirea unei adm inistrații civile, respectării
legilor și a
drepturilor omului;
– supravegherea și demobilizarea zonelor de risc.
Menținerea păcii reprezintă limitarea, moderarea și/sau încheierea ostilităților
între state sau în interiorul lor prin intervenția unei terțe părți, imparțială, organizată
și dirijată la nivel internațional, care folosește forța militară și civili pentru
completarea procesului politic de soluționare a conflictului și pentru reinstaurarea și
menținerea păcii. (Deși expresia „menținerea păcii“ nu este în mod special folosită
în Carta ONU, este autorizată în cap.VI); Trăsăturile distinctive ale operațiilor de
menținere a păcii au fost reliefate într -o manieră empirică de către Secretarul General
al ONU, din practica organizației și constau în următo arele:
a) operațiile de menținere a păcii nu sunt acte de constrângere bazate pe
capitolul VII din
Carta ONU;
b) forțele de menținere a păcii se compun din contingente, având materialele
furnizate benevol de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de
a revendica participarea la o anumită operațiune;
c) forțele nu conțin, de regulă, unități din statele membre permanente ale
Consiliului de Securitate și nici din țările care pot fi suspectate de a avea un interes
special în conflictul care a impus operațiunea;
d) operațiunile desfășurate sunt independente de cele desfășurate de statul –
gazdă; forțele multinaționale nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne

ale statelor și nu pot fi în nici un caz parte beligerantă la un conflict intern;
e) forțele de menținere a păcii nu pot avea inițiativa folosirii violenței armate,
dar au dreptul la legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de
cucerire a pozițiilor pe care le ocupă, prin ordinul comandanților legitimi.
Aceste opera ții urmează negocierilor diplomatice care stabilesc mandatul
pentru forța de menținere a păcii. Acesta descrie scopul operației, stabilește mărimea
și tipul forței fiecărei națiuni participante. De asemenea, în mandat se specifică
termenii sau condițiile p e care țara -gazdă intenționează să le impună forței prezente
sau misiunii acesteia și are calitatea de a face o evaluare clară a funcțiilor pe care
forța de menținere trebuie să le îndeplinească. Prin prezența fizică în locurile
predispuse la acțiuni de violență, forța de menținere a păcii are un important rol
descurajator. Ea culege informații prin toate procedeele și mijloacele de cercetare
(posturi de observare, patrule, supraveghere, monitorizare și cercetare aeriană).
Operațiile multinaționale de menținere a păcii s-au dezvoltat în funcție de
obiectiv și spectru, generând mai multe etape și forme mai eficiente în realizarea
rezultatelor.
Exemple ale unor misiuni de observare sunt cuprinse în mai multe etape, după
cum urmează.
ETAPA I – etapa inițială în periodizarea generală a operațiilor de pace:
UNSCOB – Comitetul special ONU pentru Balcani, între 1947 -1951,
GRECIA
UNTSO – Misiunea Națiunilor Unite pentru supravegherea armistițiilor, din
1948 până în
prezent, ISRAEL
UNMOGIP – Grupul militar de observatori ONU pentru INDIA și
PAKISTAN, din 1948 până în prezent
Acestea sunt:
ETAPA II – utilizarea forțelor multinaționale de urgență:

UNEF I și UNEF II – Forța de urgență a ONU în Orientul Apropiat, între 1956 -1957
EGIPT,
respectiv 1973 -1979 EGIPT -ISRAEL
ONUC – Operația ONU în CONGO, între 1960 -1964
UNSF – Forța de securitate ONU în NOUA GUINEE, între 1962 -1969
UNFCYP – Forța ONU de menținere a păcii în CIPRU, din 1964 până în
prezent
ETAPA ACTUALĂ – acțiunea multidimensională a forței de menținere a
păcii și specializarea acesteia – operații cu spectru larg (WIDER PEACEKEEPING
OPS.) și cele care înglobează prevenirea conflictelor, restabilirea, impunerea și
construcția păcii:
UNPROFOR – Forța ONU de protecție în IUGOSLAVIA, între
1992 -1995 UNAMIR – Misiunea de asistență ONU în
RWANDA, din 1993 până în prezent
UNOSOM I și UNOSOM II – Operații ONU în SOMALIA, din 1992 până în
prezent;
IFOR, SFOR – Forța NATO – OSCE de implementare și stabilizare a păcii în
BOSNIA, din 1996 până în prezent.

Sarcini gen erale în operații de menținerea păcii
Principalele sarcini ce pot fi executate de către forțele armate, în cadrul unei
operațiuni de menținere a păcii sunt:
Sarcinile de observare și monitorizare sunt misiunile de bază ale peace
keeping -ului și au ca scop stabilirea unui control asupra unei situații pentru a obține
cât mai multe informații utile într -un timp scurt. Ele au ca scop prevenirea și evitarea
surprinderii în cazul în care ostilitățile s -ar declanșa, supravegherea retragerii
trupelor regulate sau a grupărilor armate din anumite zone precum și monitorizarea
atitudinii și a comportamentului părților în cauză. Aceste activități sunt desfășurate,

de obicei, de echipe de observatori a căror utilitate este totuși variabilă. Personalul
acționează, de regulă, fără arme sau numai cu armament individual pentru
autoapărare deoarece criteriul imparțialității precum și rolul pe care îl îndeplinește îi
garantează, cel puțin în teorie, o protecție acceptabilă. Posibile sarcini:
1. observarea încetării focului și a liniilor de demarcație;
2. confirmarea retragerii forțelor din zona de conflict;
3. monitorizarea zonelor în care sunt condiții sau semnale de izbucnire a unui
conflict;
4. colaborarea cu/sau în sprijinul organizațiilor neguvernamentale, prin
activități ca monitorizarea aspectelor legate de drepturile omului sau organizarea
de alegeri și supervizarea lor.
Sarcinile de interpunere sunt sarcinile de separare a forțelor. Au ca scop
separarea părților aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a
focului. Cu toate că aceste misiuni se desfășoară cu acordul părților, contingentul
care execută această misiune delicată trebuie să fie credibil din punct de vedere
militar pentru a descuraja eventualele conflicte sporadice care pot degenera.
Sarcinile pentru forța de interpunere sunt:
1. stabilirea părților și a posturilor de observare;
2. stabilirea observării și a controlului peste drumurile principale și zonele
strategice ale terenului pentru depistarea zonelor ce oferă avantaj;
3. marcarea și inspecția conti nuă a liniilor de demarcație, în scopul
micșorării riscurilor, neînțelegerilor și tulburărilor;
4. posibile căi pentru ajutor umanitar;
5. escorta convoaielor de ajutor umanitar;
6. monitorizarea încetării focului;
7 stabilirea zonei -tampon și de începere a demilitarizării.
Sarcinile de asistență în fazele de tranziție sunt misiuni militare care se
desfășoară ca urmare a unui acord de pace, stabil și care preced starea de normalitate

precum și desfășurarea activităților civile, prevăzute în acordul de pace. Scopul este
de a sprijini și de a impune uneori, în momentele dificile, calmul necesar depășirii
fazei de tranziție, evitând pe cât posibil situațiile oscilante între pace și război,
favorizând drumul spre normalitate, realizând un mediu stabil de securita te și
asigurând pacea mult dorită. Tipurile de sarcini pentru asistența în tranziție trebuie
să includă:
1. supravegherea retragerii, redislocarea (evacuarea), demobilizarea și
dezarmarea militarilor și a forțelor paramilitare ale părților;
2. localizarea și con fiscarea armelor, munițiilor și a altor bunuri;
3. supravegherea și sprijinul în localizarea și identificarea câmpurilor de
mine și sarcina operațiunilor de deminare, care se impun;
4. asistența în asigurarea sau restabilirea administrației civile în interiorul
zonei de misiuni;
5. asigurarea unei autorități legale și sprijinirea poliției civile;
6. supravegherea încetării focului și a liniilor de demarcație;
7. coordonarea și protecția eforturilor de asistență umanitară, inclusiv
reconstruirea
infrastructurii;
8. asistența în monitorizarea/localizarea/mișcarea/controlul refugiaților.

Embargoul – sancțiune a Consiliului de Securitate ONU
Embargoul a intrat în uzanța internațională încă din secolul al XIX -lea, însă a
devenit o sancțiune des folosită după instaurarea ONU ca for suprem internațional.
În general, măsura embargoului se aplică pentru nerespectarea tratatelor
internaționale sau pentru violări flagrante ale drepturilor omului.
La 6 august 1990 ONU a impus sancțiuni economice Irakului, inclusiv un
embargou total asupra comerțului, excluse fiind doar hrana și produsele medicale,
alături de ajutoarele umanitare, însă acestea trebuiau aprobate mai întâi de Comitetul

pentru Sancțiuni al Consiliului de Securitate. Embargoul ONU împotriva Irakului a
fost determinat de d ecizia lui Saddam Hussein de a ocupa Kuweitul. După încheierea
ostilităților Războiului din Golf, Consiliul de Securitate al ONU a decis ca acest
embargou să rămână în vigoare. Abia pe 19 septembrie 1991 ONU a permis o
ridicare parțială a embargoului, care permitea Irakului exportul de petrol în schimbul
hranei și medicamentelor. ONU mai avea și dreptul de a monitoriza strict exporturile
de petrol irakiene. Embatgoul împotriva Irakului a fost ridicat abia pe 23 aprilie
2003, după căderea regimului Saddam Hu ssein în urma atacului SUA.
Pe 25 mai 1992 Consiliul de securitate al ONU a impus Republicii Federale
Iugoslavia (alcătuită din Serbia și Muntenegru) sancțiuni economice, inclusiv un
embargou total asupra comerțului, inclusiv interzicerea participării Iugoslaviei la
competițiile sportive. Aceste sancțiuni au fost ridicate abia pe 22 noiembrie 1995,
sub amenințarea că sancțiunile vor putea fi respinse în cazul în care Iugoslavia nu și –
ar fi respectat obligațiile asumate. Embatgoul ONU împotriva Iugoslav iei a fost
reintrodus în 1998 datorită operațiunilor de purificare etnică din provincia Kosovo.
Sancțiunile împotriva Iugoslaviei au fost ridicate abia pe 10 septembrie 2001.
Un alt exemplu de folosire a embargoului este cel împotriva Rwandei, adoptate
de ONU pe 17 mai 1994. În Rwanda se desfășura la acea dată un adevărat genocid
împotriva populației hutu. Drept replică, comunitatea internațională a interzis orice
fel de vânzare de arme către Rwanda. Sancțiunile au fost ridicate pe 16 august 1995,
după înch eierea ostilităților.
Pe 18 septembrie 2004, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție, avertizând
Sudanul că va fi obiectul unor sancțiuni petroliere dacă nu -și îndeplinește
angajamentul de a restaura securitatea în provincia Darfur. Rezoluția – care s-a votat
în prezența secretarului general al ONU, Kofi Annan – a întrunit 11 sufragii din 15,
cu patru abțineri (China, Rusia, Algeria și Pachistan).
În cazul în care guvernul sudanez nu -și respectă promisiunea de a proteja
populația din Darfur, ONU va aplica sancțiuni industriei petroliere a Sudanului, după

ce se va consulta cu Uniunea Africană, informează Rezoluția nr. 1564. Ea îl invită pe
secretarul general ONU, Kofi Annan să înființeze o comisie internațională care să
ancheteze informațiile cu privire la violările dreptului internațional umanitar în
Darfur. Această comisie va trebui să stabilească dacă în provincie au fost comise
acte de genocid .
Rezoluția mult dezbătută în Consiliul de securitate analizează doar acuzația
extrem de gravă de genocid, respinsă vehement de autoritățile de la Khartoum. Însă
atacurile milițiilor arabe Jamjaweed asupra africanilor sedentari din triburile Fur,
Massalit și Zaghava au dus la crearea unui val de circa 1.200.000 de refugiați și
50.000 de victime. În această situație era imperios necesară intervenția comunității
internaționale.
Sursa: Silviu Nate, Note de Curs: Analiza Conflictelor
Internationale , Sibiu, 2011.

Limite decizionale la nivelul CS al ONU

Un exemplu al proceselor discordante poate fi identificat în tipuarul luării
deciziilor la nivelul Organizației Națiunilor Unite, o instituție interguvernamentală,
catalogată de majoritatea manualelor în domeniul relațiilor intenaționale ca fiind o
expresie a idealismului/liberalismului. Instituția este orientată pentru a asigura pacea
și stabilitatea globală, respectarea drepturilor omului, promovarea dialogurilor între
state pe cale diplomatică, etc., ONU reprezi ntă reperul de frunte, cadru al rezolvării
problemelor în societatea globală.
Consiliul de Securitate al ONU este organismul decizional de bază al
organizației, iar rezoluțiile adoptate de membrii săi au valoare de lege internațională.
Distincția componenț ei sale se face între cei cinci membri permanenți , posesori ai
dreptului de veto și cei zece membri nepermanenți care sunt schimbați odată la 2 ani.

De-a lungul ființării ONU, au existat numeroase crize internaționale de
securitate care nu au fost soluționate datorită faptului că cel puțin unul din membrii
permanenți ai Consiliului de Securitate avea interese în zonă și s -a folosit astfel de
dreptul său de veto pentru a bloca diverse inițiative. Mai mult, au existat precedente
serioase când rezoluții ale ONU au fost încălcate întocmai de către membrii
permanenți . Aceste situații au adus inevitabil organizația într -o criză de credibilitate
internațională. Astăzi se pune în mod imperios problema reformei ONU existând
argumente concrete din par tea statelor care au aderat la Carta organizației. Urmărind
evoluția sa de -a lungul timpului, observăm un decalaj radical de dezvoltare și
reprezentativitate între emisfera sudică și cea nordică a mapamondului. Continente
precum America Latină sau Africa n u au reprezentanți permanenți în Consiliul de
Securitate. Japonia și Germania nu mai au același statut pe care îl aveau la sfârșitul
celui de -al doilea război mondial. Și mai mult decât atât, observăm ineficiența
funcțională a Consiliului de Securitate în gestionarea problemelor globale. Harta
militară nucleară a emisferei nordice a pământului este dominată de vechea
paradigmă a descurajării.
Hans Morgenthau, un exponent al Școlii Realiste de gândire, afirmă că „în
relațiile internaționale actorii principali sunt statele și doar statele mari contează”.
Pentru majoritatea problemelor cu privire la pacea și securitatea globală
reprezentanții nu au găsit un consens în cadrul Consiliului de Securitate fiindcă că
cel puțin unul din cei cinci membri perma nenți și-a urmărit interesul blocând diferite
rezoluții. Interpretând astfel, pe baze funcționale, deși ne dorim o organizație
emblematică care să încurajeze pacea globală și cooperarea între popoare, la nivelul
proceselor decizionale și al funcțiilor inte rne observăm că ea nu dispune de sursele
necesare pentru a -și pune în practică obiectivele stabilite. Mai trist, ajungem la
concluzia că ONU, pe baze funcționale, este mai degrabă o organizație de tip realist
și nu una de tip liberal deoarece, primează interesul „statelor mari”, iar folosirea
forței, obstrucționarea mecanismelor directe de gestionare a crizelor sunt preferate

în detrimentul cooperării pentru pace de către cei cinci grei. Date fiind finalitățile
obținute de către ONU în materie de realizarea echilibrului și a păcii globale, pe
baza relațiilor procesuale, se impune o
refundamentare instituțională atât în spectrul genezei și a intențiilor exprimate, dar și
la nivel de funcționalitate instituțională și procese procedurale.
Sursa: Silviu Nate, Clișeul securității între paradox și realitate , Revista
Geopolitica, Ed.
TopForm, București, 2015.

Propuneri privind reforma Consiliului de Securitate al ONU

Principalele grupuri de state, conturate în procesul de reformă, sunt:

1. Grupul celor 4 (G4 – Brazilia, Germania, India și Japonia) urmărește obținerea
unor noi locuri de membri permanenți. Propune un CS cu 25 de membri, care
să adauge numărului actual de membri șase noi membri permanenți (membrii
G4 și 2 state africane) și pat ru noi membri aleși.
2. Grupul „Uniting for Consensus” (UFC) – ai cărui principali membri sunt:
Italia, Argentina, Pakistan, Mexic – susține un CS cu 25 de membri,
suplimentarea fiind numai la categoria de membri nepermanenți și/sau crearea
unei noi categorii de membri, semi -permanenți.
3. Uniunea Africană (« Consensul de la Ezulwini ») propune un proiect cu 26 de
membri, conform căruia, din totalul noilor locuri, Africii îi vor fi atribuite 2
permanente cu drept de veto și 2 nepermanente.
4. ACT reprezintă un grup trans -regional de 21 de state care promovează
necesitatea revizuirii modalităților de lucru ale CS, în vederea creșterii
responsabilității membrilor acestuia în fața întregii comunități ONU și pentru
a spori transparența activității sale.

Principala contr oversă are în vedere numărul total de membri pe care ar trebui
să-l aibă Consiliul reformat și repartizarea acestora pe categorii (membri permanenți
și nepermanenți).
La nivelul ONU au avut loc dezbateri pe 5 teme majore, conduse de facilitatori
din rândul statelor membre: categorii de membri, dreptul de veto, magnitudinea
extinderii, metodele de lucru și relația cu AG.
În anul 2015 s -a înregistrat o intensificare a activității Grupului de lucru pentru
reforma CS, prezidat de reprezentantul permanent al Jamaicăi la ONU, ambasadorul
Courtenay Rattray. Nu s -a ajuns însă la o soluție de consens.
România susține reforma CS, astfel încât Consiliul să devină mai transparent
și eficient. Un punct important îl reprezintă creșterea reprezentării Grupului est-
european, din care face parte România, prin alocarea unui loc suplimentar de
membru nepermanent.
Sursa:
https:/ /www.mae.ro/node/1589

ALTE RESURSE:
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_
Unite_ONU_.p df
https://youtu.be/a62SZU1Xc4w
http://munkiconference.weebly.com/uploads/1/5/4/2/15422056/basic -facts-about -the-
un.pdf
https://youtu.be/tlmYtJiUK00 https://youtu.be/4KIoYPyCJMo
http://hdr.undp.org/sites/default/files/2016_human_development_report.pdf
https://www.youtube.com/user/unitednations