Dundamente Teoretice Actuale ale Crizelor Si Conflictelor In Relatiile Internationale Contemporane

CUPRINS

INTRODUCERE

capitolul 1: FUNDAMENTE TEORETICE ACTUALE ALE CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE

Considerații privind conceptul de criză. Definire și tipologie.

Aspecte generale privind managementul crizelor;

Conflictele în mediul de securitate contemporan. Considerații privind conceptul de conflict.

CAPITOLUL 2: CRIZELE ȘI CONFLICTELE DIN ORIENTUL MIJLOCIU – IMPACTUL ACESTORA ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE REGIONAL

2.1. Conflictul din Siria;

2.2. Statul Islamic și implicațiile acestuia în mediul de securitate regional

CAPITOLUL 3: CRIZELE ȘI CONFLICTELE CONTEMPORANE DIN SPAȚIUL EX-SOVIETIC

3.1. Criza din Crimeea;

3.2. Conflictul din Ucraina. Implicații asupra mediului de securitate din Europa.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

GLOSAR CU ACRONIME ȘI ABREVIERI

LISTA CU ANEXE

ANEXE

INTRODUCERE

Capitolul 1

FUNDAMENTE TEORETICE ACTUALE ALE CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR

ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE

Motto:

„Momentele de armonie și pace

sunt ca nestematele semănate

rar pe urzeala aspră și sumbră

a conflictelor”

Anatole France

La începutul mileniului al III-lea lumea contemporană cunoaște profunde schimbări structurale, care determină un ansamblu de fenomene interdependente cu manifestări în plan social, economic, politic, diplomatic, militar, cultural, religios, ecologic și de altă natură, menite să contribuie la crearea unei noi ordinii în lume. S-a conturat astfel o situație geopolitică și geostrategică nouă, caracterizată prin desfășurarea simultană a unor procese contradictorii diferite de cele din perioada Războiului Rece. Aceste modificări structurale au determinat creșterea frecvenței și intensității unor situații deosebite pe care unii specialiști în domeniu le consideră crize sociale, diplomatice, financiare, economice, culturale, militare, juridice sau pur și simplu crize, conflicte la nivel personal, organizațional, zonal, regional sau strategic.

În acest context riscurile ce se mențin la adresa securității internaționale, în general, și la adresa securității statului român în particular, se manifestă sub forme complexe, diverse și atipice, provenind din domenii și direcții multiple, ceea ce face tot mai dificilă prevenirea și înlăturarea lor. Aceste riscuri, identificate tot mai mult cu situații de criză, ca și consecințele dificultăților economice, sociale, politice, militare sau de altă natură sunt mai puțin legate de posibilitatea unor agresiuni tipice, ținând mai mult de manifestarea unor „convulsii” în plan intern sau internațional.

1.1. Considerații privind conceptul de criză. Definire și tipologie.

Analizele politice la nivel global relevă faptul că, în lumea acestui început de secol și mileniu, se desfășoară un proces de redefinire a raporturilor internaționale. Principalele rezultate sunt reducerea probabilităților unei confruntări militare majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat, având ca obiectiv modelarea unei noi arhitecturi de securitate, unită prin valorile democrației, libertății, respectării drepturilor omului, statului de drept și dezvoltării economiei de piață.

În contextul relațiilor internaționale contemporane, criza, este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict între două sau mai multe părți, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident să fie popoare, grupări sau chiar organisme internaționale.

Începutul secolului al XXI-lea este afectat de mai multe tipuri de crize, definite și clasificate într-o mare varietate de moduri.

Criza există la tot pasul și de tot felul, începând cu cele politice, economice, sociale, culturale, ecologice și terminând cu cele demografice. În ultima perioadă de timp se vorbește despre crize alimentare sau de crize ale ostaticilor, despre criza energetică mondială sau criza națională a medicamentelor. Oare, trăim cu adevărat într-o lume în care crizele se află la „tot pasul”? În această situație limită se solicită din plin atenția forurilor naționale și internaționale.

Dacă acceptăm existența acestor situații de impas și chiar perspectiva ca ele să fie tot mai numeroase și mai diverse, ne punem următoarele întrebări: Crizele pot fi gestionate și cum? Ce modificări s-au produs în soluționarea crizelor, pentru a nu fi scăpate de sub control? Care sunt principalii factori implicați, în condițiile în care organizațiile și organismele create în scopul soluționării sau chiar prevenirii crizelor, de pildă, ONU, trec, la rândul lor, printr–o criză de identitate? Răspunsul la aceste întrebări, ne propunem să îl dăm în acest capitol al lucrării.

Pentru a cuprinde problematica acestui concept este necesară organizarea pe câteva probleme: Cum se poate identifica o criză? Cum poate fi caracterizată o criză? Ce fel de efecte produce o criză la nivel internațional, dar la nivelul unui singur stat? Cum se gestionează criza la nivel național și internațional? Cum pot fi garantate ca raționale deciziile luate pe timpul desfășurării unei crize?

În primul caz problema este de ordin descriptiv și conceptual; în al doilea caz, problemele se pun teoretic și explicativ, iar în al treilea caz modalitatea de rezolvare este prescriptivă, bazată pe sugestii în legatură cu modul în care se poate gestiona o criză. Problema cea mai sensibilă o reprezintă, interacțiunea dintre grupurile menționate întrucât rezultatele analizei explicative și sugestiile prescriptive nu pot fi asamblate în mod automat, iar rezultatele analizei la nivel conceptual și empiric nu pot fi imediat transferate în ansamblul activităților de gestionare a unei crize.

Definirea crizelor

Criza, deși este un fenomen multidimensional în majoritatea cazurilor este analizată prin interdependențele dintre efectele violente pe care le produce și celelalte dimensiuni ale sale. În prezent aceste conexiuni sunt definitorii în modelarea strategiei de gestionare a crizelor și se exprimă prin elaborarea de politici concrete care urmăresc impunerea unei anumite conduite. Înainte de a defini criza, este important să cunoaștem originea cuvântului și de unde provine. Studiile ne arată că, originea cuvântului criză provine din greaca antică. Verbul krinein are înțelesul: a separa, a judeca, a decide. De-a lungul timpului cuvântul grec, krisis a suferit modificări succesive, însă, etimologia cuvântului este legat de noțiunea de judecată sau decizie. O criză nu există fără necesitatea luării unei decizii, și fără o judecare prealabilă.

Nu există definiții unanim acceptate ale conceptului de criză. Într-o accepțiune mai largă, criza poate fi înțeleasă ca o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau a obiectivelor prioritare ale părților implicate.

În dicționarul explicativ al limbii române, criza este definită ca o „manifestare ascuțită a unor neconcordanțe sau contradicții de natură economică, politică, socială etc.; perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări adesea decisive în care se manifestă acut neconcordanța sau contradicțiile.” Politologia interpretează criza ca pe o schimbare bruscă, urmare a unei puternice dereglări în viața socială, caracterizată prin ascuțirea deosebită a contradicțiilor existente și prin ciocnirea forțelor antagoniste. Criza reprezintă un moment de disfuncționalitate, de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea fiind purtătoarea de riscuri atât pentru securitatea națională, cât și pentru securitatea internațională.

În accepțiea lui Charles Herman, criza reprezintă „o situație care amenință obiectivele cu prioritate înaltă pentru unitatea decizională, restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată și, când se produce, surprinde pe membrii unității decizionale”.

Michael Brecher, definește criza drept o „situație caracterizată de patru condiții necesare și suficiente, așa cum sunt ele percepute de către decidenții de la nivelul maxim al actorilor implicați: o mutație în ambientul extern sau intern; o amenințare a valorilor de bază; o înaltă probabilitate de implicare în ostilități cu caracter preponderent militare.”

În opinia autorului Barry Mc. Longlin, criza este „un eveniment, dezvăluire, acuzație sau set de probleme interne și externe care amenință integritatea, reputația sau existența unui individ sau organizații"

Dacă luăm în discuție abordarea sociologică a conceptului de criză, aceasta se definește ca „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare ".

Criza reprezintă manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Referindu-se la situația internațională, generalul Beaufre definește criza ca „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apărător, riscul minim" .

Alastair Buchan – Institutului Britanic de Studii Strategice, referindu-se la crizele geostrategice a formulat următorul enunț: „perioada conflictuală între două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări".

Jean-Christophe Romer considera criza „un moment de ruptură în interiorul unui sistem bine organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru”

În domeniul securității există o varietate de definiții ale crizei, de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enuțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord care a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

În Crisis Management Handbook a NATO, criza este văzută ca o „situație națională sau internațională, în care există pericolul de a da prioritate unor valori, interese sau scopuri ale unei părți implicate”.

Analizând aceste definiții se poate aprecia faptul că există caracteristici comune tuturor crizelor. De exemplu, părțile implicate percep crizele ca pe un ansamblu de amenințări, pericole, riscuri; ruptura echilibrului interior specific mediului organizațional; caracterul relativ și exclusiv absolut al crizei; necesitatea luării unor decizii importante; limitarea accesului la informații; existența posibilității de confruntare, inclusiv de ordin militar; prezența unei atmosfere marcată de îngrijorare; timpul la dispoziție extrem de limitat și oscilații puternice ale stării de tensiune. Indiferent de natura și anvergura crizei, aceasta poate fi mai mult sau mai puțin previzibilă și întotdeauna este rezultatul unei situații de tensiune.

Analize și interpretarea acestor caracteristici comune asupra definirii crizelor orientează eforturile de cercetare spre o definire sintetică a crizei: criza este un moment dt ruptură în interiorul unui sistem organizat. În cazul apariției și manifestării fenomenului de criză, factorii decidenți trebuie să-și definească o poziție, fie în favoarea menținerii sistemului, fie pentru transformare acestuia în scopul reinstalării echilibrului.

Crizele și în mod special cele internaționale dacă nu sunt soluționate la timp pot degenera în conflicte armate care să afecteze securitatea regional/globală, astfel încât gestionarea acestora devine o problemă de interes nu numai pentru statele implicate în mod direct, ci și pentru comunitatea internațională, care se poate implica prin organizarea de misiuni de mediere de factură politică și diplomatică, iar când este necesar prin desfășurarea unor operații de răspuns la crize aflate sub egida organizațiilor internaționale cu vocație în materie de securitate (ONU și OSCE).

Urmare a definițiilor enunțate se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei: criza marchează ruptura unui status-quo și contestarea unei stări de echilibru; criza are un caracter relativ datorită modului diferit în care actorii o percep; existența, în orice criză, a posibilității de escaladare a acesteia, de confruntări militare; dinamica procesului de luare a deciziilor este accelerată datorită necesității de a lua decizii importante în condițiile în care nu există acces imediat la informațiile indispensabile pentru adoptarea unei decizii corecte, într-o atmosferă marcată de neliniște tensionată, într-un interval de timp limitat. Prin urmare, criza este un fenomen acut și nu cronic și în consecință, dinamicile procesului de luare a deciziilor sunt deosebite.

În sinteză, criza mai poate fi definită drept „un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”. Ea implică, în procesul luării deciziei, definirea unei poziții, fie în favoarea transformării, fie în favoarea conservării unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii la starea de echilibru. Criza, în toate situațiile, înseamnă riscuri pentru securitatea națională sau internațională și necesită luarea rapidă a unor decizii adecvate pentru rezolvarea sa.

Manifestarea crizelor este determinată de situația care le generează și de domeniul în care acestea se manifestă. De exemplu, criza economică nu seamănă cu criza militară, deși există conexiuni, stări și momente de simetrie între cele două tipuri de crize.

Crizele au totuși caracteristicile generale comune: pe timpul crizei, viteza de desfășurare este mai mare decât viteza de reacție a organismelor implicate în gestionarea ei; criza reprezintă o surpriză pentru una sau mai multe din părțile implicate în conflict; fiecare criză are o scară proprie de evoluți; se manifestă lipsa informațiilor; există interese în joc, care pot fi de natură economică, politică, diplomatică, militară, socială, etnică, religioasă etc.; orice criză este monitorizată din exterior, instituțiile implicate în gestionarea crizelor își concentrează atenția spre planificarea acțiunilor pe termen scurt; intervenția mass-media este concentrată pe interesele proprii.

Crizele implică mulți alți actori, care trebuiesc luați în seamă, cuprinși în relațiile de colaborare sau de lucru, ceea ce reprezintă o dimensiune specială și o provocare pentru gestionarea crizelor.

Crizele mai sunt caracterizate și de un mare grad de incertitudine. Sunt acumulate cantități impresionante de informații, din diverse medii și pe multiple canale, în care este dificil de făcut diferența între real și fals, între bârfă și zvon, despre ceea ce cred populația sau decidenții. Decizia trebuie să fie luată de actorul care prezintă legitimitate, cunoaște orizontul populației și este credibil. Decidentul trebuie să neutralizeze lipsa de certitudine, să ofere motivația, să mențină spiritul de mobilizare și de organizare pentru public, pregătindu-l astfel pentru reacții formalizate după decriptarea indicatorilor de stare și formularea unui răspuns adecvat la criză. Urgența în adoptarea unei decizii reflectă lipsa timpului necesar pentru evaluare și reacție. Chiar dacă este previzibilă, situația de criză apare prin surprindere, provocată de motive care cu greu îi pot justifica violența în alte condiții. Urgența are două paliere de adresare: unul se referă la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, iar al doilea la necesitatea îndepărtării pericolului, destabilizării sau prăbușirii sistemului.

Tipologia crizelor

În scopul unei abordări științifice, considerăm că este necesară o clasificare a crizelor, având în vedere faptul că fenomenul este universal, iar formele sub care se manifestă crizele sunt complexe și diverse. Pentru a realiza o tipologie a crizelor, considerăm necesară identificarea unor criterii semnificative față de care pot fi definite și evaluate principalele caracteristici ale crizei.

Majoritatea specialiștilor în domeniu apreciază că, în realizarea unei tipologii cât mai realiste a crizelor ar putea fi utilizate următoarele criterii: domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină; mediul în care acționează, nivelul la care apare; tipul de soluții și modul de rezolvare; urgența rezolvării, etc.

După tipul de soluții și modul de rezolvare sunt: crize de dezvoltare; crize de legitimitate; crize de onestitate; crize de competență.

Criza de dezvoltare este o urmare a contradicției dintre starea de fapt a unui sistem și tendințele de evoluție cu scopul de a modifica parametrii de stare ai sistemului respectiv. Acest tip de criză relevă faptul că, vechile soluții pentru rezolvarea problemelor și-au epuizat resursele și că este necesară construcția și implementarea unor noi tipuri de soluții în concordanță cu factorii determinanți ai evoluției sociale. Esența crizei de dezvoltare constă într-o confruntare dintre două alternative, una conservatoare și alta înnoitoare. Acest tip de criză se manifestă în toate sistemele naturale și operează ca o ruptură cu ordinea precedentă pentru a face loc celei noi. Un exemplu în acest sens îl constituie Revoluția burgheză din Franța (1789), și Revoluția anticomunistă din România (1989).

La nivelul unei organizații acest tip de criză apare în perioadele de timp în care soluțiile manageriale sunt depășite de noile capacități informaționale, mult mai performante, care impun urgent proiectarea reorganizării organizației. Pentru rezolvarea acestei contradicții se asigură continuitatea obiectivelor și structurilor organizației, rațiunii sociale a activității membrilor săi, capacității sale decizionale.

Criza de legitimitate se caracterizează prin faptul că nu se constată o confruntare între două sau mai multe soluții alternative, ci o cantonare în cadrul unei soluții care și-a atins limitele funcționale. În această situație sistemul, organizația ar trebui să identifice și să implementeze soluții viabile pentru a constitui alternative credibile la vechea situație.

Criza de onestitate are o strânsă legătură cu cele două tipuri de crize enuțate anterior (criza de dezvoltare, criza de legitimitate). Este caracteristică pentru acele situații în care oamenii sau structurile de decizie, deși dispun de un pachet de mecanisme și proceduri de gestionare a crizelor de dezvoltare, de legitimitate, folosesc aceste instrumente cu scopuri ascunse, subversive, care periclitează organizația (sistemul) și afectează în mod direct capacitatea acesteia de a funcționa în regim normal. De asemenea, criza de onestitate constă în abandonarea mijloacelor performante de gestionare a spațiului de conflict informațional, generator de crize, și utilizarea unor mijloace total necorespunzătoare soluției specifice sistemului.

Criza de competență reprezintă acele situații organizaționale generatoare de insecuritate și pericole. În această situație, oamenii implicați au la dispoziție o serie de posibilități de operare în scopul gestionării crizei, însă se dovedesc incapabili de a le accesa și utiliza, ca urmare a limitelor profesionale.

După mediul în care acționează există: crize interne și crize externe.

Criza internă apare cel mai frecvent într-o societatea contemporană specifică atât mediului organizațional, cât și mediului extern în care funcționează organizația. Aceste crize se caracterizează prin faptul că structurile devin instabile, se dereglează dinamicile și se deteriorează relațiile în cadrul procesului muncii. În acest context, apare solidaritatea conflictuală și incapacitatea de a continua producerea de bunuri și servicii și, prin urmare, necesitatea schimbării, reașezării structurilor pe baze și principii adecvate. Gestionarea defectuasă a acesteia, poate degenera în crize externe cu implicații în mediul extern în care organizația funcționează.

Crizele externe sunt acele crize care se produc în exteriorul organizațiilor/instituțiilor, domeniilor specifice și teritoriului național. Aceste crize au efecte directe asupra funcționării unor organizații producând crize interne. Este imperios necesar ca orice criză apărută în imediata vecinătate să fie analizată și evaluate consecințele cu efecte directe asupra propiei organizații. În acest sens este necesară elaborarea și implementarea unei strategii de securitate a cadrului funcțional și ambiental corespunzător organizației.

După domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină sunt: crize politice, crize sociale, crize diplomatice, crize economice, crize financiare, crize informaționale, crize tehnologice, crize militare, criza apei, criza alimentară, criza apărută ca urmare a încălzirii globale.

Criza politică este o situație nou creată, națională sau internațională, caraterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau interselor politice și a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate. Această criză definește trecerea de la o fază de stabilitate funcțională și structurală a sistemului politic propriu unei societăți la o fază de instabilitate generată de slaba capacitate de adaptare a relațiilor politice, instituțiilor politice și conceptelor politice la noile oportunități oferite de mediul politic planetar.

Criza politică este determinată de o serie de factorii, și anume: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele; apariția și manifestarea unor reacții externe față de politica internă a statului, prin impunerea unor restricții de către organismele internaționale cu implicații asupra dezvoltării democratice; manifestarea tendințelor de izolare politică a țării de către organismele internaționale; creșterea în amploare a manifestărilor revizioniste și a presiunilor politice din exteriorul țării; sprijin pe toate planurile din exterior a manifestațiilor destabilizatoare desfășurate de unele grupări etnice; creșterea în amploare și virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice aflate în opoziție în vederea obținerii puterii în stat; apariția reacțiilor adverse față de organele politice alese, din partea unor grupuri sociale, a unor segmente ale populației sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.; creșterea nemulțumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele partide în vederea obținerii de avantaje electorale; lipsa de claritate în definirea interesului național.

Criza socială este o situație creată în viața socială ca urmare a apariției unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei națiuni care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială. De regulă, aceasta nu se manifestă numai în domeniul social, ea este combinată cu alte crize de natură politică, diplomatică, militară, sindicală, economică, ecologică etc.

Principalii indici ai unei crize sociale sunt date de: nemulțumirile populației apărute ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale, ale tranziției și insecurității cauzate de nivelul de trai și asigurarea cu dificultate a zilei de mâine precum și diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă, creșterea rapidă a șomajului, protecție socială insuficientă; tensiunile și neînțelegerile dintre patronat și sindicate; apariția unor manifestări sociale de mare amploare – marșuri, mitinguri, adunări publice autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alți lideri informali; creșterea fenomenului infracțional și al securității cetățeanului; tendința de impunere prin forță a intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri sociale și profesionale; manifestările ostile ale populației autohtone față de emigranți.

Un exemplu de astfel de criză este cea din Israel din 2011, apărută pe fondul creșterii costului ridicat al nivelului de trai pentru clasa de mijloc. Aproximativ 250.000 de israelieni au protestat în stradă, într-una din cele mai mari demonstrații din istoria Israelului. Sondajele au arătat că mișcarea de protest a fost susținută de peste 80% dintre israelieni.

Criza diplomatică apare în relațiile internaționale, urmare a unei conjuncturi create la nivel național și internațional pe fondul unor declarații, măsuri sau activități de natură diplomatică care ar afecta interesele sau obiectivele diplomatice, economice, politice, militare sau de altă natură. Acest tip de criză este caracterizat de întreruperea comunicării, a dialogului, a medierii și monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. Astfel, criza diplomatică începe în momentul în care nu sunt găsite acele formule optime de soluționare a altor tipuri de crize sau pur și simplu ca urmare a luării unor măsuri de către una din părți care încalcă flagrant obiectivele și interesele uneia sau mai multor părți aflate în conflict.

Criza economică reprezintă o ruptură a echilibrului economic dintre producție și consum, dintre cerere și ofertă cu efecte directe asupra prețurilor, gradului de ocupare și de folosire a factorilor de producție. Această criză se manifestă prin restrângerea producției și afacerilor comerciale; scăderea bruscă a cursului acțiunilor; înmulțirea falimentelor; creșterea șomajului și accentuarea procesului de decapitalizare a activității economice a micilor producători etc.

Elementele crizei economice sunt date de o serie de caracteristici, astfel: pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață pentru majoritatea populației; erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției; dezechilibrul balanței comerciale; deficitul bugetar; devalorizarea monedei naționale și creșterea necontrolată a inflației; eșecul reformelor economice etc.

Principalii factori care pot genera o criză economică sunt: deficiențele de producție, participarea redusă la circuitul intern sau extern al pieței de desfacere; managementul deficitar datorat incompetenței; existența unei crize regionale, globale etc. și disiparea acesteia în celelalte state.

Consecințele crizei economice pot fi agravate dacă anterior au avut loc crize financiare, bancare, valutare, de credit, de bursă sau alte tipuri de crize, care au legătură directă cu folosirea resurselor naturale. Un exemplu de astfel de criză este criza economică mondială începută în decembrie 2007, apărută pe fondul pierderii încrderii investitorilor americani în ipotecarea securizată care a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale Americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene.

Criza financiară este reprezentată de o situație care apare, în special într-o instituție financiar-bancară, dar și economică ori administrativă, de stat și/sau particulară fiind determinată de managementul ineficient, de conjuncturile neprevăzute ce apar în domeniul financiar-bancar, amenințând obiectivele și/sau interesele unui grup social sau uneori, pe cele ale societății, în ansamblu. De regulă, aceasta este o criză combinată, cel mai adesea ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială.

Principalele elementele ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a produsului național brut, prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice; deprecierea succesivă, graduală sau prăbușirea monedei naționale în raport cu poziția altor monede și creșterea necontrolată a ratei inflației; tendința de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii străini și de subordonare a intereselor economice naționale, prin infuzia necontrolată de capital; pierderea piețelor de desfacere a produselor economice naționale pe plan intern și extern ca urmare a scăderii calității produselor și concurenței neloiale etc.

Criza informațională se referă la lipsa de informații și a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate. Ea poate fi totală sau parțială. Un exemplu care poate duce la o criză informațională îl reprezintă fenomenul de „hacking”. Ținând cont de faptul că tehnologia a avansat și că aproape totul se face pe internet, online, securitatea cibernetică este extrem de importantă. Numărul mare de atacuri cibernetice din lume, dar și din țara noastră (vezi alegerile prezidențiale din 2014), situează acest tip de amenințare printre cele mai dinamice riscuri actuale.

Criza tehnologică este mai rar întâlnită. Ea apare în momentele decisive și se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară rezolvării unor stări tensionate apărute ca urmare a folosirii unor tehnologii care nu mai sunt compatibile cu momentul actual .

Criza militară reprezintă o situație creată prin trecerea de la o criză latentă – caracterizată însă de anumite condiții tensionale – la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit sau folosesc violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale.

Această criză este dată de următorii indici: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale prin notificarea sau nenotificarea activităților sau realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemului militar din unele state vecine; redislocări de mari unități și unități în apropierea frontierelor; pregătirea intensă a unităților de aviație; concentrări; exerciții; simulări; antrenamente într-o concepție de „învățământ„ sau alte forme de mascare; reorientări doctrinare ca urmare a mutațiilor produse în politica militară a unora din statele vecine; intensificarea acțiunilor de sustragere de armament, muniție, echipament și tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere și geologice; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfășoară acțiuni de tip terorist.

Criza ecologică (catastrofa ecologică) este caracterizată prin afectarea parametrilor de normalitate ai florei, faunei, atmosferei, solului, subsolului și ai rețelei de apă, pe un anumit teritoriu, ca urmare a modificărilor provocate de factori obiectivi sau subiectivi.

Criza apei – starea în care se găsește un stat, regiune, continent ca urmare a modificărilor care au intervenit în starea de normalitate a resurselor de apă pe fondul poluării sau pericolelor de secetă succesive determinate de atât de fenomenele naturale, cât și de intervențiile antropice.

Criza alimentară – starea în care se găsește un stat, regiune, continent ca urmare a modificărilor care au intervenit în starea de normalitate a resurselor agricole și alimentare, urmare a explatării în mod nerațional a terenurilor agricole, modificările climateice, folosirea de produse chimicale excesive, creștera numărului populației precum și a prețurilor.

Criza apărută ca urmare a încălzirii globale se manifestă prin: schimbările climatice cu care ne confruntăm în prezent și care pot avea implicații majore în domeniul securității; dezastrele natrurale, degradarea mediului înconjurător și concurența acerbă pentru resurse poate fi generatoare de instabilitate și conflict, în situații de sărăcie precum și de migrația populației către zone cu climă sau resurse necesare supraviețuirii. De asemenea, schimbările climatice pot duce la dispute asupra rutelor comerciale, de acces către zonele care dispun de resurse și la care anterior nu au avut acces.

După spațiul în care se manifestă crizele pot fi: locale, naționale, internaționale, regionale, continentale și mondiale.

După resursele pe care le implică poate fi: resurse umane, demografică, materii prime, financiară, bancară etc.

După criteriul georgafic pot fi: crize periferice, crize succesive și crize ulterioare războiului rece (după 1990).

După urgență pot fi: crize imediate; crize urgente și crize susținute.

Având în vedere ceritudinea oferită de tabloul Europei, al lumii contemporane, previziunile actuale asupra viitorului, imaginea unei diversități și complexități fără precedent în istorie, evoluțiile pozitive și negative, violența crescândă, fenomenul exacerbat al criminalității, economiile subterane, terorismul și activitățile de tip mafiot, securitatea și insecuritatea zonală, regională, unele situații complexe din Europa Centrală și de Est, se poate afirma că sunt și alte criterii după care pot fi clasificate crizele.

1.2. Aspecte generale privind managementul crizelor

Prin natura lor, crizele actuale sunt fenomene extrem de complexe, aceasta se datorează, în principal, dinamicii transformărilor din mediul internațional.

Apariția crizelor internaționale este favorizată de dezechilibrele din spațiul de interes strategic național, prezența unor tensiuni și conflicte militare care se pot extinde, prelungirea unor dificultăți economico-sociale care afectează direct potențialul uman și care erodează autoritatea instituțiilor naționale de conducere a statelor, posibilitatea apariției unor disfuncționalități în sistemele energetice, informatice, financiare, de comunicații precum și rivalitățile politico-militare dintre acestea.

Cauzele crizelor sunt complexe, iar modul lor de rezolvare ține de funcționalitatea socială, de filozofia și fizionomia de sistem și proces. Deși, crizele sunt analizate în mod riguros, nu se cunosc și nu se pot prevedea în mod oportun și în totalitate toate cauzele care le generează, nici măcar cele esențiale.

Evoluțiile globale în lumea post-bipolară creează o serie de îngrijorări justificate, generează oportunități, noi provocări și prezintă riscuri la adresa valorilor, dar și intereselor naționale. În acest sens, putem afirma că, nici un alt stat nu se poate izola sau rămâne neutru și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale.

Odată cu răspândirea democrației precum și lupta împotriva regimurilor totalitare, riscurile și amenințările tot mai greu de identificat sunt principalele caracteristici ale mediului strategic actual.

Vulnerabilitățile, incertitudinea, complexitatea și ambiguitatea mediului internațional de securitate, a făcut ca atenția comunității internaționale să se îndrepte către formarea unei viziuni explicite care să genereze o serie de acțiuni de consolidare a păcii și a securității mondiale. În acest context este necesar ca entitățile internaționale să acționeze, astfel încât să reducă stările de conflict și de criză, pornind de la identificarea și eliminarea surselor generatoare de instabilitate, adică resursele energetice și rivalitățile etnice și religioase.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de armament și droguri, imigrația ilegală, terorirsmul sunt de asemenea surse majore de instabilitate cu consecințe la toate nivelurile: politic, social și economic, aceste fenomene fiind resimțite la nivelul securității naționale regionale sau globale. Alte surse de instabilitate ce influențează tot mai mult securitatea și stabilitatea sunt: efectele fenomenelor naturale precum încălzirea globală, epuizarea resurselor, lipsa apei potabile, inundații, cutremure etc.

Toate aceste transformări ale începutului de mileniu se află într-o relație de proporționalitate directă cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor. Chiar dacă discutăm de tensiunile și consecințele care au apărut pe fondul conflictelor înghețate din secolul trecut, chiar dacă ne referim la fenomene precum globalizarea, migrația, creșterea masivă a populației, limitarea resurselor energetice, proliferarea terorismului, criza economică, inegalitățile reale sau imaginare, toate constituie apariția unor zone „fierbinți” ale globului

În funcție de domeniul în care se desfășoară și caracteristicile situației care le determină, crizele se manifestă în mod diferit. Deși diferă între ele, există totuși unele caracteristici generale comune: orice criză poate reprezenta o surpriză pentru una sau mai multe părți implicate în conflict; evenimentele pe timpul crizei, se desfășoară cu o viteză mult mai mare decât reacția organismelor implicate în gestionarea ei; progresivitatea evenimentelor, în sensul că orice criză parcurge gradual anumite etape, are o scară proprie de escaladare; pe timpul desfășurării evenimentelor poate apare o lipsă de informare sau o informare unilaterală între instituțiile responsabile; există interese care pot fi de natură politică, socială, economică, diplomatică, militară, religioasă, etnică etc; orice criză națională sau regională este urmărită și monitorizată din exterior; instituțiile care se ocupă de gestionarea crizelor se concentrează în scopul planificării acțiunilor pe termen scurt.

De asemenea, crizele actuale sunt caracterizate de un grad mare de incertitudine. În această situație, criza, face ca în etapa de stare să nu aibă un diagnostic. Deși sunt acumulate o cantitate mare de informații, obținute pe diverse canale este greu de făcut diferența între cele reale și cele false, între bârfe, zvonuri și ceea ce cred despre criză grupurile de analiză, persoanele decidente, sau populația. Experiența crizelor anterioare arată ce trebuie și ce nu trebuie făcut într-o astfel de situație.

Urgența privind adoptarea unei decizii se reflectă în lipsa timpului necesar pentru evaluare și reacție și se referă la necesitatea de a salva oamenii, bunurile, dar și de a îndepărta pericolul destabilizării sau prăbușirii sistemului.

Managementul crizelor reprezintă un set de măsuri și acțiuni destinate a stopa în ultimul moment evoluția conflictului către un curs violent sau a stopa extinderea violențelor către război. Managementul crizelor cuprinde ansamblul mecanismelor, procedurilor și activităților prin care factori de decizie stabilesc și pun în aplicare în mod unitar măsurile necesare pentru prevenirea și controlul crizelor, precum și pentru înlăturarea efectelor acestora, în scopul revenirii la normalitate.

În accepțiea NATO, managementul crizelor reprezintă capacitatea de a gestiona totalitatea formelor de manifestare a crizelor politice, militare, economice sau umanitare.

În principal operațiile de management al crizelor sunt sub forma operațiilor de manținere a păcii, dar și a altor tipuri de operații de gestionare a crizelor care au ca obiective și modele de acțiune, important de cunoscut, pentru a înțelege impactul, limitările și consecințele operațiilor militare.

Preocupările pentru gestionarea situațiilor de criză precum și prevenirea transformării lor în conflicte armate, constituie principalele priorități ale comunității internaționale dar mai ales a organizațiilor internaționale de securitate. Pe agenda acestor organizații (ONU, OSCE, NATO, UE), managementul situațiilor de criză constituie o misiune fundamentală, depășind granița acțiunilor militare incluzând misiunile de protecție a populației împotriva dezastrelor naturale, tehnologice și umane.

Pentru a gestiona crizele este important de cunoscut care sunt caracteristicile acestora: crizele și urgențele sunt inevitabile, ele au tendința să se prolifereze și să se complice; criza poate surprinde una sau mai multe părți implicate; progresivitatea eveninmentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale, pe o scară proprie de escaladare; chiar dacă este o criză internă, în majoritatea dintre cazuri acestea sunt monitorizate din exterior; pe timpul derulării crizei, evenimentele se desfășoară cu o intensitate mai mare față de reacția organismelor abilitate, a părților implicate în gestionarea ei; de regulă, organizația care gestionează criza, planifică acțiunile pe termen scurt; existența unor interese majore în joc ce pot fi de natură politică, socială, economică, diplomatică și militară; lipsa de informare unilaterală, iar când esste necesar aceasta se face trunchiat, denaturat sau în avantajul uneia dintre părți; Apariția unor disfuncționalități în procesul normal de luare a deciziilor ce pot duce la crearea de panică în rândul părților împlicate sau chiar la pierderea totală a controlului situației, în unele faze ale crizei; crizele și urgențele fac parte din responsabilitățile instituțiilor abilitate ale statului.

Cunoscând caracteristicile crizelor se poate spune că soluționarea acestora este una de tip procesual.

Duțu Petre, autorul lucrării Conducerea administrativă a armatei în situații de criză și război, consideră că gestionarea crizei este un proces integrat ce presupune patru etape: atenuarea constă în: identificarea de riscuri și de situații critice, evaluarea riscurilor, analiza posibilelor scenarii, prevenirea și retrospectiva crizelor anterioare realizării mecanismelor de supraveghere permanentă; pregătirea – reprezintă totalitatea măsurilor pe care trebuie să la ia organizația militară în eventualitatea unei intervenții ulterioare. Pregătirea constă în: planificare, constituirea unei echipe de intervenție, desemnarea partenerilor, stabilirea sistemelor, elaborarea și verificarea planurilor; intervenția – reprezintă activitățile înterprinse pentru a gestiona consecințele unei crize. Aceasta constă în aplicarea de măsuri menite să țină sub control situația și să limiteze consecințele negative. Intervenția trebuie să țină cont de: evaluarea situației, activitatea planului operațional și activarea planului de comunicare.

În final, după ce au fost luate toate măsurile de gestionare și combatere a situației de criză, iar efectele au fost limitate și aporape înlăturate, urmază etapa de restabilire prin intermediul căreia se reia cursul normal al proceselor societății. Acest lucru este posibil în urma unei declarații oficiale în care se comunică sfârșitul crizei. Este foarte important ca la sfârșitul acestei etape să se folosească de toate informațiile pe care le-au achiziționat pe timpul gestionării situației de criză, să analizeze și să găsească acele soluții pentru ameliorarea capacității organizaționale în anticiparea și pregătirea pentru viitoarele crize.

1.3. Conflictele în mediul de securitate contemporan. Considerații privind conceptul de conflict.

Vechi de când lumea, conflictele sunt un fenomen universal. Ele pot fi întâlnite la toate nivelele conviețuirii umane. Nu prezența lor constituie o amenințare la adresa păcii, ci formele violente, care propagă sisteme nedrepte, care prin preluarea puterii impun propriile interese și cred că doar ele dețin „adevărul absolut“. Astfel de sisteme pot creea modele de gândire și de comportament orientate pentru cucerirea totală (pierderile suferite de una dintre părți sunt câștiguri pentru cealaltă). Câștigătorul, cel mai puternic, vede dreptatea stând numai de partea lui. Frecvent, conflictele sunt deseori asociate în mod automat cu certurile, cu conflictele de interese, cu puterea sau cu uzul de violență.

O atitudine emoțională față de obiectul conflictului se regăsesc la nivelul politicii interne. În politica internațională lucrurile stau altfel. Conflictele și acutizarea lor modifică atitudinile și comportamentul părților implicate, iar în cazul conflictelor cu un curs violent, adversarul este văzut ca ne-om, ba chiar ca sub-om, faptele sale fiind considerate barbare, chiar dacă este posibil ca acestea să nu fie cu nimic diferite de cele proprii.

Conflictele au devenit una dintre cele mai stringente problematici ale politicii mondiale, afectând atât țările dezvoltate, cât și țările din lumea a treia. Începând cu America Centrală și terminând cu Asia de Sud și Africa, conflictele nu mai sunt crize între state suverane, ele au devenit în ultimul timp intrinseci, între grupuri de populații care se definesc și se diferențiază prin identitatea lor etnică, lingvistică sau religioasă.

Conflictul constă într-o opoziție deschisă, o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice și rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiunii sociale.

În opinia lui Edward Azar, conflictele sunt definite ca fiind urmări ale scopurilor incompatibile dintre una sau mai multe părți, pentru care nu există un mecanism eficient de coordonare, mediere și conciliere. Părțile la care se face referire sunt de obicei state, dar și comunități din interiorul statelor, cum este cazul în tot mai multe conflicte din lumea contemporană.

Specialiștii care s-au ocupat de studierea conflictelor apărute după încheierea Războiului Rece au ajuns la concluzia că majoritatea dintre ele nu se mai poartă între actorii clasici ai relațiilor internaționale, ci au un caracter de conflict intern. Se apreciază că pentru prima dată în istoria modernă a lumii este exclus să apară un conflict major între marile puteri ale lumii. Rezultă din cele afirmate, că actualele conflicte nu se mai desfășoară între armatele naționale, ci de cele mai multe ori între „trupe” guvernamentale forțe armate ale unor grupuri etnice, politice, religioase ce reprezintă interese diferite în cadrul aceluiași stat. Motivațiile sunt religioase, etnice sau mai rar de natură economică. În același timp este și una din cauzele pentru care balanța victimelor militari-civili s-a schimbat în ultimii ani, numărul pierderilor din rândul populației civile reprezentând 90% din total.

Pentru a elimina conflictele din viața internațională este necesară o foarte bună cunoaștere a lor. Ca și războiul, conflictul a cunoscut o dezvoltare și o abordare din varii perspective, prin urmare și definirea lui a cunoscut o la fel de mare diversificare. Abordarile teoretice se încadrează într-o paradigma dihotomică. Unii pornesc de la premisa că în societea modernă conflictul poate fi privit ca fiind constructiv și chiar benefic pentru autoreglarea socială, iar alți teroreticieni ca pe ceva negativ și cu urmări negative pentru evoluția societății moderne.

În teoria relațiilor internaționale, conflictul este perceput și analizat în funcție de Școala de gândire la care se asociază cel ce investigheză acest fenomen social. De exemplu, adepții curentului behaviourist susțin că se poate înțelege natura și rolul conflictelor dacă se studiază comportamentul ființei umane atunci când aceasta acționează pentru a-și procura cele necesare supraviețuirii și asigurării prestigiului în cadrul comunității.

În opinia adepților curentului psihologist, aceștia consideră că ființa umană are în matricea sa încastrat instinctul de agresiune. Ei combină cercetările din domeniul psihianalizei cu cele ale din domeniul sociologiei și caută să găsească răspuns la comportamentul agresiv al ființei umane.

Un grup de sociologi și psihologi spanioli au încercat, la jumatătea deceniului nouă al secolului trecut să explice prin cercetare interdisciplinară comportamentul agresiv în mediul urban cu un studiu de caz desfășurat în orasul Sevillia. Rezultatul cercetării la care s-a ajuns este că apariția conflictului în comunitățile umane nu este determinată de natura umană ci de caracterul și tipul de realații care se instituie între indivizi pe de o parte și grupuri umane pe de altă parte. Prin urmare conflictul este și el definit în mod diferit.

În sensul cel mai larg conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două entități, individuale sau colective cu interese incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice.

R.J. Rummel, reputatul specialist în teoria păcii și războiului, afirma că, în sens filozofic, conflictul poate fi definit ca o confruntare dintre o putere cu altă putere în încercarea de a distruge tot ceea ce apare manifest împotiva sa. În sens social conflictul poate fi văzut ca o relație de confruntare dintre două părți care își doresc reciproc același lucru.

În opinia analiștilor Kenneth D. Bush și Robert J. Opp, aceștia consideră că societatea modernă este prin natura sa conflictuală și că de fapt conflictele violente sunt cele care afectează atât structura cât și modul ei de funcționare.

Heidelberg Institute for International Conflict Research, consideră conflictele ca fiind ciocniri de interese sau poziții diferite, în legătură cu valorile naționale (teritoriu, secesiune, decolonizare, autonomie, sistem de gândire/ideologie, putere națională, predominantă regională, putere internațională, resurse etc).

Nicolae Uscoi, referindu-se la paradigama avansată de Fukuyama pentru a se descifra sensul evoluțiilor internaționale după încheierea Războiului Rece, arată că natura conflictelor în lumea post Război Rece s-a schimbat în mod dramatic. O parte din conflictele care apar într-o societate sunt cauzate de egoism și nu de doleanțe. Acolo unde războiul afectează societatea în general, poate fi profitabil pentru altele. În asemenea situații, controlul asupra resurselor naturale este în pericol, drogurile sunt de cele mai multe ori implicate, conflictele sunt  sprijinite de vecini și sectorul privat este complice – cumparând scopuri bolnave, contribuind la spălarea banilor și furnizand părților aflate în conflict armament. Acestea ne demonstrează că sursa conflictelor în mediul internațional contemporan este foarte diversificată, într-o continuă dinamică și prin urmare foarte greu de pus în șabloane academice cu consecințe atât pentru mediul academic și universitar, dar și pentru opinia publică. Este necesară o bună cunoștere și înțelegere a tipului de conflicte ce pot apărea în sistemul relaților internaționale și mai ales cum acestea se pot manifesta ca intensitate și ca durată.

Scaderea rolului de actor principal pe scena internațională a statului și apariția de noi actori de factură nonclasică, intensificarea procesului de deteritorializare a comunităților și fragmentare politică după prăbușirea statelor de factură multietnică, apariția a noi amenințări la adresa securității umane și colective cum ar fi terorismul transnațional dar și deposedarea în parte a statului de legitimitatea folosirii violenței armate au condus la apariția a noi tipuri de conflicte.

Jack's Levy remarca faptul că „interesul pentru problemele convenționale, ca balanța puterilor, alianțele internațioanle, cursa înarmărilor, prevenirea atacurilor și confruntările dintre superputeri au trecut pe un plan secundar, cedând locul problemelor noi legate de etno-naționalism, fundamentalism religios, degradarea mediului înconjurator, limitarea resurselor, diplomația preventivă, peacekeeping, intervențiile umanitare și conflicte ale statelor mici”.

Autorul observa totuși și faptul că aceste noi preocupări ale lumii contemporane, reflectă o abordare la un nivel mult mai restrâns a conflictelor, lucru determinat de un sistem internațional mult mai complicat, aflat în evoluție, decât de o schimbare radicală a cauzelor războaielor.

Clasificarea conflictelor poate fi un lucru difícil de realizat, deoarece un conflict poate fi rareori încadrat într-o singură categorie. Deși un conflict prezintă mai multe caracteristici, cu toate acestea, se poate face totuși o distincție între actorii principali și scopul urmărit de aceștia.

Într-un raport al Institutului Aspen din SUA, totalitatea conflictelor internaționale este redusă la trei tipuri principale: conflictele marilor puteri, conflictele regionale și conflictele comunale.

Conflictele Marilor Puteri

Rivalitățile cu miza cea mai mare sunt cele dintre marile puteri, pentru a determina distribuția puterii. Cu toate că șansele izbucnirii unui război între acestea au fost reduse semnificativ, există riscul, mai ales în perioadele de tranziție, ca schimbările rapide în distribuția puterilor să declanșeze un conflict. De exemplu, tensiunile apărute în cadrul afacerilor chino-americane sau răcirea relațiilor dintre Rusia și SUA. Statele din Vest se află într-o situație favorabilă, moștenind o structură de relații economice și politice constructive între America, Europa și Japonia. În acest context, status-quo-ul favorabil nu trebuie supraapreciat, competiția și conflictele mai ales economice dintre cele trei centre de putere, evidente mai ales în cadrul World Trade Organization, ar putea duce foarte repede la ostilități și chiar la alienare.

Conflictele regionale

Determinate de religie, naționalism, etnicitate, revendicări teritoriale, cât și de dispute politice și econnomice, conflictele regionale reprezintă o sursă permanentă de instabilitate. Aceste conflicte devin și mai primejdioase prin prezența armelor de distrugere în masă, în regiuni ca Africa de Sud sau Orientul Mijlociu. Conflictele regionale pot acoperi părți substanțiale de teritoriu și pot implica mai multe țări (a se vedea cazul războiului din Republica Democrată Congo). Aceste conflcite sunt considerate regionale, deoarece reprezintă o amenințare directă la adresa întregii lumi.

Conflictele comunale

Conflictele comunale sunt rezultatul dezmembrării statelor, tribalismului, etno-naționalismului (de multe ori incitat de către lideri ambițioși care se promovează ca fiind vocea unei etnii), fundamentalismului radical, resurselor limitate, inegalităților reale sau imaginare. Deși nu sunt un fenomen nou, ele izbucnesc sau reizbucnesc în acele locuri unde comunismul sau alte imperii s-au prăbușit, unde există disparități și dezordine economică și unde identitatea etnică a reapărut la suprafață după o lungă reprimare prin regimurile comuniste.

Principala locația a conflictelor comunale actuale, dar și viitoare sunt statele din fosta Uniune Sovietică, Orientul Mijlociu și Africa, cu toate că amenințarea conflictelor comunale este prezentă în toate regiunile, din Europa de Vest, până în Asia, Canada, sau Australia. Inițial, acest tip de conflicte pot atrage într-o mică măsura atenția internațională, însă consecințele lor pot fi considerabile, mai ales, dacă încercările din afară de a le gestiona sunt nepotrivite iar eforturile eșuate de a interveni pot determina și încuraja alte grupuri insurgente. Dacă nu sunt stopate, aceste conflicte se pot întinde într-o regiune geografică mai largă, prin implicarea diferitelor grupuri entice, prin folosirea propagandei peste granițe, prin valuri spontane de refugiați care năvalesc spre statele vecine și prin folosirea acestor teritorii învecinate pentru a transporta arme. Natura emoțională, violentă a acestor conflicte poate rezulta în crize umanitare masive, în abuzuri ale drepturilor omului și chiar tendințe spre genocid (a se vdea evenimentele din Siria) .

În lucrarea From War to Peace-Conflict Resolution in the Global System, profesorul Peter Wallensteen conturează trei caracteristici principale ale conflictelor. Acestea se aseamănă într-un fel cu clasificarea prezentată de Institutul Aspen, fiind însă puțin mai rafinată decât prima, sesizând mai bine elementele determinante pentru un conflict actual.

Conflictele cu caracter internațional – părțile aflate în conflict sunt state suverane. În această situație nu este absolut necesar, ca forțele armate ale ambelor state să fie implicate direct în conflict. Este extrem de important a se vedea care dintre actori au abilitatea de a încheia ostilitățile.

Conflictele care implică o luptă pentru puterea guvernamentală dintr-un stat.

Părțile acestui tip de conflict sunt pe de o parte părțile care controlează statul, iar pe de altă parte un actor non-statal. Conflictul de acest tip poate fi ori o luptă pentru controlul mecanismului statal, ori este determinat de către acțiunile politice ale unui guvern. Trăsătura semnificativă a acestui tip de conflict este faptul că nu are o dimensiune teritorială, părțile neputând fi distinse din punct de vedere geografic.

Conflictele de formare statală (state-formation conflicts)

Presupune contestarea formei actuale legale și teritoriale a statului și implică de regulă o parte care încearcă să se desprindă dintr-o entitate existentă. Actorii implicați sunt pe de o parte un stat, iar pe de alta o minoritate concentrată din punct de vedere geografic. Un exemplu de astfel de conflicte sunt cele etno-politice.

Pe lângă actorii principali, conflictele pot fi clasificate și pe baza cauzelor care au dus la izbucnirea lor. Este foarte important să cunoști ceea ce separă părțile și ce le împinge spre război. În acest sens se poate vorbi de conflicte ideologice, religioase, teritoriale sau etnice. În majoritatea dintre situații un conflict îmbină mai multe astfel de trăsături.

Conflictul ideologic este determinat de faptul că părțile își bazează disputa pe un set de doctrine sau credințe care formează baza organizării politice sau economice a societății.

Pentru a fi un conflict religios, părțile trebuie să fie separate prin apartenență la credințe diferite. Pe lânga asta, disputa trebuie să fie pe bază religioasă, acest lucru fiind foarte important, deoarece în mod eronat, un conflict care implică două părți de credințe diferite este de multe ori catalogat ca fiind religios. Însă, de multe ori, neînțelegerile religioase se suprapun cu diferențele etnice sau economice.

Conflictul economic este determinat de diferențele economice existente între părți sau de faptul că inegalitățile în bunăstare a unor grupuri, sunt din perspectiva celor mai dezavantajați, injuste sau datorate unor politici implicite ale grupului mai privilegiat.

În cazul conflictelor cu caracter teritorial, disputa dintre actori este proprietatea asupra anumitor teritorii. Acest tip de conflict este rezultatul unor valuri inegale și suprapuse de popoare care s-au stabilit în acea zonă, dar care au fost răscolite de o serie de conflicte sau revolte din trecut.

Small Melvin și J. David Singer, apreciază că în societatea modernă pot fi întâlnite următoarele tipuri de conflicte: interstatal în care sunt antrenate două sau mai multe state; conflicte armate extrasistemice care se produc atunci când se confruntă în afara spațiului său de suveranitate. Ele sunt specifice mai ales războaielor coloniale; conflict armat internaționalizat când se confruntă pe tritoriul unui stat forțele guvernamentale cu grupuri paramilitare sprijinite de alte state; și conflictul armat pur intern. În această situație forțele paramilitare nu au sprijin internațional.

După încetarea Războiului Rece, conflictualitatea în relațiile internaționale a suferit o transformare majoră. Scăderea vizibilă a rolului de actor principal pe scena internațională a statului și apariția de noi actori de factură nonclasică, intensificarea procesului de deteritorializare a comunităților și fragmentare politică după prabușirea statelor de factură multietnică, apariția a noi amenințări la adresa securității umane și colective cum ar fi terorismul transnațional au condus la apariția a noi tipuri de conflicte. Acest tablou al fenomenului conflictual în lumea din perioada „Post-Război Rece” nu este nici exhaustiv și nici nu cuprinde totalitatea abordărilor teoretice formulate în ultimii ani. De la sfârșitul „Războiului Rece” au fost lansate un număr considerabil de viziuni conceptuale privitoare la fizionomia viitoarelor conflicte. În contextul actual, cea mai frecvent menționată este teoria lui Huntington.

La începutul anilor ’90, acesta a afirmat că adversitatea ideologică dintre cele două superputeri va fi treptat înlocuită, din varii motive, de o „ciocnire a civilizațiilor.” El a apreciat că „principalele conflicte în politica globală vor avea loc între națiuni și grupuri aparținând unor civilizații diferite.”

În ultimii ani conflictualitatea militară s-a „bucurat” de o atenție deosebită. Ea își are sorgintea în fenomenele sociale și în manifestările antagonice care sunt generate de diversele stadii de dezvoltare economică și tehnologică atinse de diferitele națiuni componente ale societății umane la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Ca fenomen social, conflictul militar a evoluat în ce privește conținutul, cât și fizionomia lui, în strânsă legatură cu evoluția societății. În acest context, starea de conflict militar apare sau derivă dintr-un complex de condiții de care atârnă succesul ori insuccesul unei confruntări. Aceasta poate fi considerată produsul simultan al unor forțe materiale, morale, intelectuale, economice, politico-diplomatice, militare, psihologice și informaționale, reprezentând mai mult decât o simplă problemă de strategie, de logistică sau de tehnologie.

Societatea informațională a modificat fizionomia conflictualității de astăzi, dar mai ales de mâine. Publicistul James Adams, consideră că următorul război mondial poate să fie și ultimul pentru umanitate. Raționamentul la care a ajuns autorul se bazează pe faptul că armele inteligente vor crea un front de luptă care va fi pretutindeni, luptătorii nemaiputând fi localizați undeva precis. În acest sens, conflictul va fi omnidirecțional cu caracteristica unei confruntari „a tuturor contra tuturor.”

T.V. Paul, profesor la McGill University, cercetând fenomenul conflictual în situații asimetrice a ajuns la concluzia că nu întotdeauna calculul rațional primează atunci când statele recurg la rezolvarea diferendurilor dintre ele prin recurgerea la arme. El își bazează aserțiunea pe un lung șir de exemple din istoria umanității când state percepute slabe au ințiat politici de agresiune la adresa unor vecini mai puternici.

Din ce în ce mai mult, inamicii nu vor fi state, ci alte structuri precum organizațiile nonguvernamentale implicate în confruntări, grupările teroriste și milițiile. Societățile vor deveni tot mai vulnerabile la atacurile teroriste și își vor dirija eforturile înspre culegerea de informații și menținerea ordinii în sistem paramilitar. Aceste conflicte vor fi non-clausewitziene, adică nu vor implica forțele armate regulate ale unui stat într-o stare de război distinctă reprezentând aplicarea unei politici definite. În acest tip de conflicte rolul comunicării și al relațiilor publice va crește foarte mult, atât pentru combatanți, cât și pentru opinia publică.

Un alt tip de conflict ce va caracteriza mediul internațional va fi „războiul” economic. Statele care aparțin așa-zisului Al treilea val tofflerian se vor întrece într-o competiție acerbă în care câmpul de luptă va fi substituit cu piețele, generalii și sodații combatanți cu managerii și iscusiții PR-iști ai marketingului. Dacă în secolul trecut învinșii își numărau morții și răniții de pe câmpul de luptă în secolul nostru învinșii în războaiele economice își vor număra exclușii de pe piața muncii și șomerii de la porțile întreprinderilor și societăților comerciale. Armele în acest tip de conflicte vor fi cu predilecție din „arsenalul” științelor comunicării de la metode și instrumente ale industriei de publicitate până la cele specifice organizaților de PR.

La începutul secolului al XXI-lea tendințele conflictelor pot fi rezumate la: mutarea accentului de la conflictele interstatele la cele care se petrec în interiorul statelor. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Studiile recente ne arată că din cele triezeci de conflicte anuale la nivel global, doar unul sau două sunt interstatale; mutarea accentului de la motivațiile economice, teritorii, resurse la caracterul identitar bazat pe cultură, religie etc., adică pe sistemul de valori; trecerea de la armate mari la formațiuni de tip gherilă și terorism individual, precum și posibilitatea folosirii de către acestea a armelor chimice, biologice sau nucleare. Toate aceste tendințe trebuie să conducă la o revizuire a teoriei conflictelor, a analizei lor și a metodelor de a le stinge sau preveni.

Teoriile relațiilor internaționale au fost construite astfel încât să explice și să stăpânească conflictele. Conceptul de bază pe care sunt construite este legat de concepția despre natura umană sau despre societate.

În prezent există o serie de conflicte deschise, unele dintre ele chiar neștiute cum sunt: Sri Lanka și Tamilii; India și Pakistan pentru Kașmir; Sahara Occidentală opunând Algeria, Marocul; Orientul Mijlociu – opunând Israelul mișcărilor Hezbollah din Liban și Hamas din Palestina; Cipru, Kosovo; Azerbaidjan – Armenia pentru Nagorno-Karabah; Cecenia, Georgia; China pentru Taiwan. Toate acestea constituie focare pentru noi conflicte ce pot avea ca efecte la scară regională sau globală. În acest sens, putem afirma că din Sri Lanka în Irlanda de Nord, din Caucaz în Balcani, din Africa Centrală și până în Orientul Mijlociu, aceste conflicte de natură identitară au recurs la forme noi de practicare a violenței.

În tot acest timp diplomația clasică a eșuat. Metodele de rezolvare pașnică a conflictelor enumerate în Carta Națiunilor Unite, s-au dovedit ineficiente în fața noului fenomen. Una dintre metodele cele mai puțin formalizate, negocierea, ca opus al formalismului juridic al arbitrajului instituționalizat de Curtea de la Haga, manifestă nevoia de a se adapta relității prin trecerea de la vechea școală distributivă la cea de inovare.

Există mai mulți factori care au contribuit la eficiența destul de redusă a ONU în fața conflictelor din această perioadă și anume: mandatul a avut un caracter limitat prin faptul că nu a răspuns situației din teren și orientarea marilor puteri spre soluții și intervenții proprii purtate în afara sau doar cu notificarea Consiliului de Securitate.

Intervențiile comunității internaționale pentru a stinge conflictele declanșate de Irak prin atacarea Kuweitului precum și războaiele din Balcani, prin descompunerea unei federații s-au făcut sub semnul unei carențe a sistemului internațional de a răspunde coordonat în situații de criză. Totodată, începând cu anii '90 s-au înmulțit numărul actelor de terorism internațional, iar în prezent acest proces este într-o continuă expansiune, diversificare și agresivitate. Acest flagel a devenit arma de predilecție a unor organizații sau grupuri care invocă legitimitatea moștenită din războaiele de eliberare și independență din anii '60 ai decolonizării și formării noilor state pe harta lumii.

Concluzia celor prezentate ne arată o situație de criză globală care este diferită de crizele economice sau politice. În acest sens este vorba de o inadecvare între provocarea unui nou tip de conflicte și mijloacele de care sistemul internațional dispune pentru a le putea preveni sau chiar stinge.

Deși conflictul este un element extrem de prezent în societatea noastră, asta nu înseamnă că nu am avea mijloacele și instruméntele necesare pentru a-l soluționa. Adevărata provocare pentru mediatori este calcularea adecvată și mixul corect de abordari care trebuiesc utilizate de-a lungul procesului de la război la pace, estimarea momentului oportun de implementare a tehnicilor adecvate, dar și măsura în care se aplică tehnicile adică intensitatea. În acest sens, abordările privind prevenirea, managementul și rezoluția conflictelor se pot utiliza atât de către actori statali cât și de cei nonstatali. Măsurile inteprinse de actorii statali sunt diplomatice, militare sau legale, iar acțiunile interprinse de actorii nonstatali însumează acțiunile organizațiilor particulare de voluntari din domeniile drepturile omului, asistență umanitară, economică și socială dar și ONG-urilor.

Cele mai importante instrumente utilizate la nivel mondial pentru rezoluția conflictelor sunt identificate ca fiind: diplomația oficială, măsuri militare, măsuri legale, diplomația neoficială și dezvoltarea structurilor guvernamentale

a) Diplomația oficială (Track One Diplomacy) este o metodă veche și are ca scop rezolvarea în mod pașnic a conflictelor dintre state. Prin definiție, diplomația este o metodă de negociere între state și este principala tehnică utilizată în relațiile internaționale. Modul de utilizare al diplomației este divers și nu întotdeauna lipsit de controverse. Prin urmare diplomația poate fi văzută ca un mijloc de coerciție ce emite sancțiuni sau ultimatumuri, utilizând stresul, presiunea și amenințarea pentru a insufla sentimente de nesiguranță și teamă în rândul părților implicate în conflict. De asemenea, diplomația poate fi și un instrument de persuasiune, avânsând argumente în scopul determinării și convinergerii părților de a ajunge la concesii mutuale, dar poate constitui și o procedură de adaptare gestionând tensiunile prin încercarea de a modifica și schimba pozițiile părților față de anumite probleme. Diplomația este și o tehnică prin intermediul căreia se ajunge la o înțelegere, folosind anumite proceduri pentru a ajunge la înțelegeri formale.

Diplomația oficială constă în mediere, negociere și alte interacțiuni între reprezentanți ai guvernelor, ambasadori și trimiși speciali (special envoys). Diplomația poate lua forme pasive la nivel de conferințe sau consultări informale, ori poate lovi în forță prin condamnări.

Trimișii speciali sunt reprezentanți ai guvernului. Aceștia călătoresc în zonele de conflict pentru a contribui la reducerea tensiunii și rezolvarea disputei. Misiunea lor este de a evalua circumstanțele, de a oferii servicii de conciliere și mediere după care prezintă progresele și evaluările guvernului care i-a trimis, dar și comunității internaționale.

Atunci când o a treia parte asigură liniile de comunicare între părțile în dispută, pentru a începe un dialog și a deschide calea către înțelegeri viitoare se numesc bune oficii. Deși se regăsesc printre instrumentele enumerate de Carta ONU și sunt considerate parte din panoplia metodelor pașnice, experiaența a dovedit că acestea au avut rol mai mult introductiv, fiind utilizate cu predilecție la începerea negocierilor sau la inițierea medierii.

În context oficial, medierea se referă la intervenția formală a unui reprezentant al altui stat pentru a reduce tensiunile dintre părțile în dispută și pentru a încuraja găsirea unei soluții și compromisul. Statele mediatoare pot avea o varietate de motive pentru a interveni într-un conflict anume, cum ar fi dorința pentru o stabilitate crescută, câștigarea simpatiei uneia sau a ambelor părți, sau menținerea unui rol dominant într-o anumită regiune.

Negocierea este un mijloc diplomatic simplu și unul dintre cele mai vechi și mai utilizate în soluționarea pașnică a conflictelor. Acest mijloc nu presupune intervenția unui terț.

Practic este vorba despre tratative care se desfășoară între părțile aflate în conflict, prin care se încearcă ajungerea la o înțelegere pentru stingerea acestuia. Rolul primordial pe care îl au astăzi tratativele în practica diplomatică, în comparație cu celelalte metode, decurge din faptul că ele oferă, datorită caracterului lor direct și a contactului nemijlocit între părțile angajate în discuție, posibilități suplimentare de identificare a punctelor de vedere convergente, permițând depășirea cu răbdare, tact, înțelegere a tuturor piedicilor sau greutăților, ca și convenirea unor soluții acceptabile tuturor părților interesate.

Condamnările internaționale se emit de către state și alte instituții oficiale (ONU), ca răspuns la acțiunile unui alt stat sau al unui grup de state. În eventualitatea în care condamnarea oficială își atinge scopul, atunci statul agresor va înceta acțiunile evitând astfel viitoare condamnări poate mai dure.

Ancheta, constituie o acțiune preliminară a rezolvarii unui conflcit. De obicei, aceste misiuni de stabilire a faptelor sunt compuse din reprezentanți ai diferitelor state, de cele mai multe ori organizați sub auspicile Organizației Națiunilor Unite. O astfel de misiune este constituită în momentul în care apar informații despre activități periculoase sau crime ale unui regim. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictele din fosta Iugoslavie.

Forma cea mai coercitivă a diplomației oficiale sunt sancțiunile economice și guvernamentale. Guvernele pot invoca sancțiuni diplomatice ca răspuns la un eveniment sau acțiuni deosebit de grave comise de un stat, rupând astfel toate legăturile formale cu acest regim. Sancțiunile economice pot fi invocate și pentru a descuraja un anumit guvern de a desfășura activități dăunătoare sau pentru a sugera neaprobarea linei politice adoptate de un regim.

b) Măsurile militare sunt luate în scopul soluționarii unei serii de conflicte. În ultimul timp, scopul misiunilor militare constă în controlul și limitarea anarhiei și violența între state. Din rândul mijloacelor militare de soluționare a conflctelor fac parte: programele military-to-military având ca scop prevenirea suspiciunilor și detensionarea relațiilor dintre guverne prin activități și resurse comune precum și schimbul deschis de informații; tratatele privind controlul armamentului și dezarmarea colectivă semnate de către state, contribuie la crearea unei atmosfere de înțelegere și evitarea conflictelor și a neîncrederii; proceduri de management al crizelor realizate prin acțiuni comune între organizațiile militare și cele nonguvernamentale pentru a oferi asistență în timpul și după soluționarea situației de criză cauzată de o calamitate naturală sau un conflict; forțele de realizare a păcii (peacemaking forces) sunt organizate sub auspiciile ONU, a unor organizații regionale sau pe baza bilaterală și implică componente atât civile cât și militare, având ca obiectiv evitarea conflictului și inițierea procesului de pace; forțele de impunere a păcii sunt organizate de obicei prin intermediul ONU sau a altor organizații guvernamentale, ele folosesc puterea militară pentru a pedepsi agresiunea, pentru a remedia consecințele agresiunii sau pentru a impune o soluție la o dispută; forțele de menținere a păcii sunt trimise în zonele de conflict ca parte a unui acord de pace convenit în prealabil. Scopul acestor forțe este de a verifica și monitoriza menținerea și implementarea păcii.

c) Măsuri legale

În secolul XXI, dreptul internațional este deosebit de important în definirea acțiunilor cuvenite ale indivizilor și ale statelor în situații conflictuale. Astfel, dispunem de legi care definesc crimele de război, crimele împotriva umanității, genocidul și alte fapte violente.

Conform Comitetului Internațional al Crucii Roșii, dreptul umanitar este o entitate a dreptului internațional al drepturilor omului, care se aplică pe perioada conflictelor armate.

Dreptului internațional îi lipsește un organism care să monitorizeze implementarea sa. În primul rând acesta este un sistem contractual și consensual bazat pe un număr de surse diferite: tratate, convenții și precedente legale.

Studiile ne arată că, instituțiile internaționale au dezvoltat o serie de măsuri juridice pentru a coordona conflictele, astfel: comisiile de anchetă sunt create de către organizații internaționale cum este ONU, pentru a ancheta validitatea raporturilor de comportament amenințător sau activitatea criminală a unui regim; arbitrajul este un proces legal internațional consacrat în cadrul căruia părțile aflate în conflict aleg judecători din cadrul Curții Permanente de Arbitraj de la Haga, pentru a revedea disputa și a recomanda un remediu. De asemenea, părțile sunt îndreptățite să aleagă procedura pe care curtea o va urma cât și regulile care vor fi aplicate; adjudecarea constă în gestionarea conflictului de către Curtea Internațională de Justiție a Națiunilor Unite, cu sediul tot la Haga. Fiecare membru al ONU este obligat să se conformze deciziilor acestei curți în orice cauză în care este parte; tribunalele pentru crimele de război au create cu scopul de a sprijini sistemul legal internațional în soluționarea unor incidente deosebit de grave cum ar fi genocidul în masă, sau alte crime împotriva umanității inițiate de către regimuri. Un exemplu îl constituie înființarea Tribunalelor Penale Internaționale Temporare pentru fosta Iugoslavie și Ruanda.

d) Diplomația neoficială

Aceasta joacă un rol central în rezoluția conflictelor, fie ca precursor pentru negocierile oficiale, fie ca alternativă atunci când canalele oficiale de comunicare devin inflexibile și se blochează. Această așa numită „Track Two Diplomacy” se referă la interacțiunea informală, neoficială dintre cetățeni reprezentanți ai grupurilor sau acțiunilor adverse.

Dimensiunile și formele acestui tip de diplomație sunt multimple și diverse. Aceste metode includ activități neguvernamentale a unor profesioniști în rezoluția conflictelor, cât și interacțiunea altor indivizi sau grupuri din diferite sectoare de activitate, cum ar fi afacerile, cercetare, training, educație, activiști ai mediului înconjurator, religie, mass media dar și opinia publică. Există prin urmare diverse metode neoficiale create exclusiv pentru rezoluția conflictelor internaționale.

Dialogul este un proces neoficial, prin intermediul cărui o a treia parte intervine pentru a susține părțile în conflict în realizarea unui dialog eficient. Partea care facilitează dialogul nu se implică în conținutul discuțiilor, însă încurajează dialogul substanțial și pozitiv.

Workshop-uri pentru rezolvarea disputei, sunt alcătuite din adversari care provin din grupuri diferite, dar care nu încearcă să negocieze o înțelegere. În schimb, scopul acestor workshop-uri este de a pregăti participanții pentru a activa ca semi-mediatori în cadrul comunității din care provin, atunci când este vorba de anumite probleme dintr-un conflict. Aceștia vor putea prelua și rolul de negociatori în discuții ulterioare. Workshop-uri informale au fost utilizate în cazul unor conflicte prelungite, atât interne cât și internaționale, cum au fost cele din Irlanda de Nord sau Orientul Mijlociu.

Medierea prin actori non-statali are loc atunci când o a treia parte la conflict, care nu este un stat, participă activ la negocieri, încercând să reconcilieze pozițiile părților oponente. Un mediator trebuie să propună formule pentru a rezolva conflictul, însă nu își va impune propriile soluții.

Prevenirea și rezoluția conflictelor poate fi realizată și prin asistență umanitară oferită în perioada unor catastrofe naturale sau în situații de conflict. ONG-urile se pot uni pentru a oferi ajutor umanitar tuturor părților implicate, indiferent de afilierea politică, etnică sau religioasă. Asemenea asistență cere cooperare și recunoașterea publică a situației. Intervenția poate conduce la mediatizarea și promovarea unei soluționări pașnice a situației. Asistență refugiaților, presupune oferirea temporară a hranei, adăpostului, îngrijirii medicale și chiar a unor măsuri educative. Eforturile de strămutare și chiar repatriere a refugiaților urmează de obicei rezoluției conflictelor.

e) Dezvoltarea structurilor guvernamentale

Rezoluția și prevenirea conflcitelor s-a efectuat prin diferite programe de susțienere a statelor în situații ante și post-conflict. Statele și organizațiile internaționale au oferit asistență în dezvoltarea infrastructurii politice necesare gestionării mult mai eficiente a conflictelelor sociale. Acest tip de asistență se referă la educarea și formarea liderilor politici, pentru a asista noul guvern și instituțiile statului care se formează. Metoda ajută la asigurarea faptului că infrastructura statului este funcțională și că nevoile cetățenilor vor fi îndeplinite.

În cazul alegerilor, monitorizarea este de cele mai multe ori condusă sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite (ONU), însă sunt și organizații regionale care au activat în acest domeniu. Birourile ONU din întreaga lume asistă țările la observarea și monitorizarea alegerilor în state considerate instabile sau acolo unde corectitudinea rezultatelor alegerilor sunt puse sub semnul întrebarii. Această metodă asigură acces egal la sondaje de opinie, legitimitatea rezultatelor și stabilitatea statului în timpul unei perioade de insecuritate.

Deși majoritatea literaturii actuale din domeniul managementului și gestionării conflictelor susține tot mai mult ideea, conform căreia conflictele sunt un element pozitiv, și chiar necesar pentru funcționarea unui sistem, există totuși anumite conflicte care se întind pe o perioadă lungă de timp, înghițind miliarde de dolari, zeci de mii de vieți omenești, împiedicând statele să se dezvolte într-un mod armonios și să ofere un nivel de trai mai ridicat cetățenilor. Dreptul umanitar internațional a decretat menținerea umanității în toate circumstanțele, inclusiv în situații de conflict. Legi precum crearea unor relații de cooperare și dialog inter și intrastatal, limitarea utilizării violenței și monitorizarea îndeaproape a drepturilor omului, sunt menite să asigure un mediu internațional sigur și pasnic. Probleme gave se întâlnesc în statele, în care dretul internațional nu poate interveni, aici se înregistrează numărul imens de victime maltratate, prizonieri și execuții în masă.

Există situații în care inițiativele de peacekeeping sau prevenire dipolmatică au eșuat, datorită faptului că în timp ce conflictele dintre state se diminuează, numărul acestora în interiorul statelor escaladează. Astfel, conflictele interne sunt urmate de apariția unor abuzuri în rândul populației nevinovate, percum genocide, crime împotriva umanității, torturi, toate aceste violențe se nasc din considerente identitare, religioase sau politce. În fața acestor abuzuri, liderii trebuie să promoveze normele legale internaționale și drepturile omului.

Drepturile și libertățile umane reprezintă baza pentru existența noastră ca rasă și comunitate, dar sunt și necesare pentru menținerea unei atitudini de toleranță și respect mutual între oameni. Cele mai grave abuzuri se nasc atunci când cei aflați la putere sunt responsabili pentru nerespectarea drepturilor omului, în acest caz este mai mult decât necesar sprijinul extern pentru rezolvarea și stoparea acestor crime împotriva umanității.

http://xa.yimg.com/kq/groups/23208263/2031727220/name/doc+crize.doc