. Dunarea. Date Generale, Afluenti, Reguli de Navigatie pe Sectorul Dunarii

Introducere

Fluviul Dunărea, a purtat la diferite popoare și în diferite timpuri diverse nume:

Cel dintâi nume, cel pe care trebuie să-I fi avut la Egipteni, care au cunoscut pentru prima oară fluviul până la izvoare, este ISTROS. După Egipteni, Fenicienii au fost printre cei dintâi care au poposit la gurile sale, se pare în epoca bronzului, și I-au numit: PHISON. Totuși cel dintâi nume purtat sigur de Dunare este ISTROS, denumire cunoscută la Traci și apoi la Greci.

Cu 900 ani înaintea erei noastre; Hesiod este primul scriitor care il prezintă sub acest nume. El îl arată ca cel mai mare râu al Europei cunoscut în acea vreme, ca fluviu al oceanului, dându-i adesea epitetul de frumosul curent sau rîul cu undele frumoase.

Tot sub numele de ISTROS îl găsim la toți scriitorii vechi, luându-l și ei probabil din spusele popoarelor ce locuiau pe malurile Dunării de jos.

Pe vremea Argonauților, Dunărea era cunoscută sub numele de ISTRU și era considerată ca un fluviu lat și adânc, izvor mănos pentru mare, pe care el o îmbogățește cu tributul apelor sale.

Sub acest nume este cunoscut și mai tîrziu, pe timpul lui Herodot, care I-a vizitat la gurile sale, spunând despre el că avea maIuriIe locuite și că foarte mulți oameni cunoșteau aceste maluri. Herodot îl considera ca cel mai mare fluviu care se cunoștea pe atunci.

Alții îl numeau marele ISTRU sau bătrânul ISTRU.

Romanii au latinizat numele grec și l-au făcut ISTER, păstrându-l multă vreme, însă întelegând prin el Dunărea de jos.

GENEZA DUNĂRII

După studiul și părerea unor geologi, bazinul Dunării a luat ființă printr-o mare depresiune caracteristică continentului european, formată dintr-o serie de depresiuni mai mici.

Aceste depresiuni erau cuprinse între: la vest munții VARICHICI și ARMORICANI (astăzi dispăruți), iar spre răsărit prin sfărâmarea arcurilor muntoase Alpino-Carpatice.

Pe măsura formării lor, aceste depresiuni au fost acoperite de un mare braț al mării Mediterane, care forma prin valea Ronului trecerea de-a lungul marginii exterioare a Alpilor, apoi, prin bazinul Vienei, intra prin strâmtorile din Carpați, întinzându-se până în Caucaz.

Întreaga Europă de sud era pe atunci un amestec de insule și strâmtori marine cuprinse în marea Sarmatică, care se întindea aproximativ pe linia Viena – Dardanele – Turkestan.

Suprafața acestei mări s-a redus apoi prin ridicarea scoarței pământului, iar din resturile depresiunilor s-a format bazinul Dunării, Marea Neagră și Marea Caspică.

Prin scurgerea apelor, în urma unei îndelungate evoluții și activități de eroziune, transport sau depuneri de materiale, s-a format albia Dunării.

Cercetările cu privire la formarea Dunării sunt încă în curs și nu și-au spus ultimul cuvânt.

După ipoteza lui Scijic Dunărea românească s-a format din scurgerile apelor spre sudul carpaților în timp ce în platoul Panoniei era un lac în care se scurgea Dunărea superioară. Probabil că după umplerea acestui lac, prin cascadele de la Vîrciorova, lacul s-a revărsat în albia Dunării românești, iar cu timpul prin eroziuni, Dunărea a căpătat cursul ei actual.

DATE GENERALE

Cursul Dunării de la izvoare până la vărsare.

Dunărea este cel mai mare fluviu din Europa Centrală și de sud-est. După Volga, care are o lungime de 3530 km, Dunărea, cu o lungime de 2850 km (dintre care 2588 km navigabili), este ca mărime al doilea fluviu din Europa și al 17-lea fluviu din lume.

Mile Km
Volga Caspian Sea 2,193 3,530
Danube Black Sea 1,770 2,850
Ural Caspian Sea 1,509 2,428
Dnieper Black Sea 1,367 2,200
Don Sea of Azov 1,162 1,870
Pechora Barents Sea 1,124 1,809
Kama Volga River 1,122 1,805
Oka Volga River 932 1,500
Belaya Kama River 889 1,430
Dniester Black Sea 840 1,352
Rhine North Sea 820 1,320

Dunărea ia naștere prin unirea a două râuri de munte: Brege și Brigach, care izvorăsc de pe pantele răsăritene ale masivului Pădurii Negre. Aceste două râuri curg într-o singură vale și se unesc în apropierea orașului Donaueschingen.

Teritoriul țărilor udate de Dunăre.

Pe tot parcursul său, de la izvoare și până la vărsarea în Marea Neagră, Dunărea udă teritoriul a opt state. De la izvoare și până în aval de Passau (km 2223,2), Dunărea traversează teritoriul Germaniei, iar până aproape de localitatea Engelhartsell (km 2201,8) formează granița între Germania și Austria.

Din acest punct până la gura afluentului său de stânge, Morava (km 1880,3), ea traversează teritoriul Austriei pentru a forma apoi între gura Moravei și regiunea din amonte de orașul Bratislava (km 1878,7) frontiera între Austria și Cehia. În aval de Bratislava și până la localitatea Rajka (km 1850), Dunărea curge pe teritoriul Cehiei și Slovaciei.

Între localitatea Rajka și gura afluentului stâng Ipoly (km 1708,2) Dunărea formează frontiera dintre Slovacia și Ungaria.

Mai departe, Dunărea străbate teritoriul Ungar până mai în aval de orașul Mohacs (km 1433) și pătrunde apoi pe teritoriul Iugoslaviei.

De la confluența Nerei, afluent de stânga (km 1075) până la gura Timocului, afluent de dreapta (km 845,6), Dunărea formează granița între România și Iugoslavia; mai departe până în aval de orașul Silistra (km 375,1) constituie frontiera între România și Bulgaria și intră apoi pe teritoriul român. De la gura Prutului (km 134,1), afluent de stânga, până la începutul Deltei, Ceatalul Ismail (km 79,6 – Mm 43), Dunărea formează frontiera între Moldova și România. La ceatalul Ismail, Dunărea se împarte în două brațe: Chilia și Tulcea. Frontiera trece prin brațul Chilia între km 76 și km 60, unde granița urmează talvegul (firul apei) care separă insulele Tătarul Mic (Salangic), Dalerul Mic și Dalerul Mare de malul drept al brațului. Mai departe, de la bifurcarea brațului Chilia (în aval de localitatea Vîlkovo), frontiera trece mai întâi prin brațul Stari Stambul și apoi prin brațul Musura.

Cursul Dunării de la izvoare până la mare.

De la Donaueschingen până la Tutlingen (km 2747), Dunărea curge mai întâi spre sud-est și după aceea spre nord-est până la Regensburg (km 2379). De la Regensburg, unde atinge punctul cel mai nordic al cursului său, Dunărea se îndreaptăspre sud-est și se menține pe această direcție până la Gönyü (km 1791). De la Gönyü Dunărea curge spre est, pentru ca în regiunea orașului Vaț (km 1679,5) să cotească brusc spre sud, direcție pe care o păstrează până la Vukovar (km 1333).

De aici și până la Palanka (km 1298), Dunărea curge spre nord-est și apoi până la gura Tisei (km 1214,5), spre est. De la gura Tisei până la Arcer (km 771), Dunărea făcând o curbă pronunțată, curge spre sud-est și apoi spre est, direcție pe care o urmează până la Zimnicea (km 554), unde atinge punctul del mai sudic al cursului său. După aceea cotește spre nord-est și curge în această direcție până la Cernavoda (km 300). De la Cernavoda înainte, Dunărea curge spre nord pentru ca de la gura Siretului să se îndrepte usor spre est, direcție pe care o păstrează aproape până la vărsarea în Marea Neagră.

Bazinul de recepție al Dunării.

Bazinul de recepție al Dunării, având o suprafață de 817000 km2 acoperă teritoriul ce se întinde între latitudinile 42o 05’ și 50o 25’ nord și longitudinile 24o 47’ și 08o 07’ est.

Bazinul Dunării se întinde la nord și la nord-vest pe versanții orientali ai Munților Pădurea Neagră și cei meridionali ai Munților Bavariei și Boemiei, pe partea orientală a platoului Boemiei și Moraviei, aproape tot bazinul Carpților, și pe lângă acesta – prin cursurile de apă ale Siretului și Prutului – pe o mare parte ai versanților orientali ai lanțului Carpaților.

La sud și sud-vest, suprafața bazinului hidrografic se întinde pe coastele Alpilor Orientali și cele septentrionale ale Carpaților, Alpilor Iulieni, Dinarici, și Albaniei de nord, pe partea septentrională a munților Rila și a lanțului Balcanilor și în fine pe platoul Dobrogei.

Bazinele râurilor învecinate sunt: la nord bazinele Weser-ului, Elbei, Oder-ului și Vistulei, la nord est bazinul Nistrului și la nord-vest bazinul Rinului.

AFLUENȚII DUNĂRII

Afluenții Dunării sunt repartizați în patru grupuri principale:

GRUPUL RÂURILOR DIN BAVARIA

Cel mai important este Innul, care izvorește din Alpii Elvețieni și se varsă în Dunăre la Passau.

Mai sunt: Iler, Lech, Linul, Vaab, Regen.

În Bavaria, Dunărea este așa de bine alimentată de afluenții ei din stânga și mai ales din dreapta, încât după o mică distanță de la izvoare, devine navigabilă pentru vase de 20 tone.

Din cauza apelor formate prin topirea zăpezilor din Alpi, apa Dunării în acest sector are culoarea limpede albăstruie.

GRUPUL RÂURILOR DIN AUSTRIA ȘI UNGARIA

În Austria, Dunărea este slab alimentată. În Ungaria de Sus, primește al doilea grup de afluenți mai importanți, cum ar fi: March, Raab, Weag, Gran, afluenți care vin din Boemia, Tatra, și Alpii Salzburgului.

Limita acestora ține până la Estergom, 50 km mai sus de Budapesta. În câmpia ungară, Dunărea nu primește afluenți.

GRUPUL RÂURILOR DE LA CONFLUENȚA CU DRAVA LA PANCIOVA

În această regiune, Dunărea primește cel de-al treilea grup de afluenți, cei mai puternici și mai vijelioși:

Drava și Sava pe dreapta, care srâng apele ghețarilor Alpilor Tirolului, Istriei și Dalmației, iar pe stânga Tisa, care strânge apele întregului bazin vestic al Carpaților.

Cu acești afluenți Dunărea își mărește considerabil debitul, obținând regimul pe care îl are și la noi.

GRUPUL RÂURILOR DE LA BAZIAȘ LA MAREA NEAGRĂ

Pe o distanță de 1075 km, Dunărea primește ultimul grup de afluenți din Iugoslavia, Bulgaria, România și Moldova.

Această parte se poate împărți în 3 regiuni:

Regiunea rapidelor (Cataractelor) între Baziaș și Cetate (270 km), foarte săracă în afluenți.

Regiunea de câmpie Cetate – Galați (654 km), prezintă o serie de afluenți destul de importanți: Jiul, Oltul, Argeș, Ialomița, Siretul, etc.

Regiunea Deltei, de la Galați la Marea Neagră (151 km), prezintă ca afluent Prutul.

Dintre toți acești afluenți, următorii au o importanță deosebită din punct de vedere economic:

Inul cu o lungime de 525 km;

Tisa cu o lungime de 977 km, din care 150 km navigabili până la Tokai;

Sava 1062 km lungime, din care 604 km navigabili până la Sisak;

Morava cu o lungime de 420 km;

Siretul cu o lungime de 535 km, din care 150 km pot fi amenajați pentru navigație;

Prutul, 950 km lungime, din care 404 km pot fi amenajați pentru navigație.

După ce-și adună apele din munții Pădurea Neagră, Dunărea, tăind lanțul munților Suabi, formează primul defileu sau prima poartă.

Străbate apoi podișul Bavariei, adunând din Alpi o mulțime de afluenți cu ape bogate vara, provenind din topirea zăpezilor și ghețarilor.

După ce iese din podișul Bavariei, valea se strâmtează din nou între Alpii calcaroși și munții Pădurea Boemiei, unde trece prin al doilea defileu, pentru ca apoi să-și lărgească din nou valea în bazinul Vienei.

Încărcându-se cu apele Moraviei Dunărea trece prin al treilea defileu între Carpații mici și prelungirile Alpilor austrieci, de unde iarăși scapă la larg în câmpia Ungariei.

După ce trece prin al patrulea defileu, situat între munții Baconi și Matra, Dunărea se îndreaptă brusc spre sud, străbătând câmpia joasă ungară până la confluența cu Drava. De aici se îndreaptă spre răsărit primind pe stânga pe Tisa și apoi pe dreapta pe Sava și Morava.

Începând de la Baziaș și până la Turnu Severin, Dunărea străbate Carpații, creându-și cel de-al cincilea defileu lung de 125 km.

Strânsă între coastele Carpaților sudici și ramura vestică a munților Stara Planina, Dunărea prezintă o vale cum rar se poate vedea.

Valea sa devine când îngustă în clisuri, când se lărgește, având aspectul unor lacuri liniștite. Clisurile cele mai însemnate sunt cd lanțul munților Suabi, formează primul defileu sau prima poartă.

Străbate apoi podișul Bavariei, adunând din Alpi o mulțime de afluenți cu ape bogate vara, provenind din topirea zăpezilor și ghețarilor.

După ce iese din podișul Bavariei, valea se strâmtează din nou între Alpii calcaroși și munții Pădurea Boemiei, unde trece prin al doilea defileu, pentru ca apoi să-și lărgească din nou valea în bazinul Vienei.

Încărcându-se cu apele Moraviei Dunărea trece prin al treilea defileu între Carpații mici și prelungirile Alpilor austrieci, de unde iarăși scapă la larg în câmpia Ungariei.

După ce trece prin al patrulea defileu, situat între munții Baconi și Matra, Dunărea se îndreaptă brusc spre sud, străbătând câmpia joasă ungară până la confluența cu Drava. De aici se îndreaptă spre răsărit primind pe stânga pe Tisa și apoi pe dreapta pe Sava și Morava.

Începând de la Baziaș și până la Turnu Severin, Dunărea străbate Carpații, creându-și cel de-al cincilea defileu lung de 125 km.

Strânsă între coastele Carpaților sudici și ramura vestică a munților Stara Planina, Dunărea prezintă o vale cum rar se poate vedea.

Valea sa devine când îngustă în clisuri, când se lărgește, având aspectul unor lacuri liniștite. Clisurile cele mai însemnate sunt cele de la Cazane și cele de la Porțile de Fier.

De la Călărași la Galați, Dunărea ocolește pe la vest podișul Dobrogei, având un curs mult mai domol ca până aici. Din această cauză, valea se lărgește mai mult.

Între munții Măcinului și platforma Covurluiului, din sudul podișului moldovenesc, Dunărea își strânge din nou apele într-un singur braț și cu forțele unite își croiește cel de-al șaselea și ultim defileu.

ÎMPĂRȚIREA DUNĂRII PE SECTOARE

În bazinul Dunării se găsesc două mari lanțuri de munți. Fluviul străpunge primul dintre aceste lanțuri la localitatea Devin (poarta Devin km 1880) și pe cel al doilea între localitatea Moldova Veche (km 1048) și orașul Drobeta Turnu Severin (sectorul Cataractelor și Porților de fier).

Din punct de vedere fizico-geografic și geologic Dunărea se împarte în trei părți, și anume:

Dunărea de sus, de la izvoare (km 2863) până la Gonyu (km 1791); lungimea totală de 1072 km;

Dunărea de mijloc, de la Gonyu (km 1791) până la Drobeta Turnu Deverin (km 931); lungimea totală de 860 km;

Dunărea de jos, de la Drobeta Tunru Severin (km 931) până la Marea Neagră; lungimea totală de 931 km;

Din punct de vedere al condițiilor de navigație, cele trei părți principale ale Dunării se împart în următoarele sectoare caracteristice.

Dunărea de sus:

Ulm – Regensburg (km 2588-2379)

Regensburg – Passau (km 2379-2226)

Passau – Linz (km 2226-2135)

Linz – Viena (km 2135-1929)

Viena – Devin (km 1929-1880)

Devin – Gonyu (km 1880-1791)

Dunărea de mijloc:

Gonyu – Budapesta (km 1791-1647)

Budapesta – Moldova Veche (km 1647-1048)

Moldova Veche – Drobeta Turnu Severin (km 1048-931)

Dunărea de jos:

Drobeta Turnu Severin – Brăila (km 931-170)

Brăila – Sulina (km 170-0)

Aceste sectoare nu sunt limitate în mod riguros, dar ele au totuși particularitățile lor și se disting unele de altele prin condițiile lor nautice specifice

NAVIGAȚIE ȘI NOȚIUNI DE HIDROLOGIE

Navigația este știința și arta conducerii în siguranță a navelor pe căi navigabile, de a stabili drumul de parcurs și de a determina poziția navei în raport cu acest drum. În linii mari se deosebește: navigația maritimă, pe mări și oceane, navigația pe ape interioare, pe râuri, fluvii, canale și lacuri navigabile.

Navigația pe ape interioare constă din conducerea navelor sau a convoaielor de nave de-a lungul râurilor, fluviilor, canalelor, sau pe suprafețele de ape navigabile ale lacurilor, prin observarea punctelor de reper și a balizajului, precum și prin cunoașterea condițiilor hidrologice locale.

Hidrologia este știința care se ocupă cu studiul proprietăților generale ale apelor din natură, precum și cu măsurarea diferitelor elemente variabile în timp și în spațiu ale acestora.

Hidrografia este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu descrierea și caracterizarea apelor dintr-un anumit teritoriu, studiindu-le în ansamblu condițiile fizico-geografice. Într-un sens mai restrâns, hidrografia este topografia maritimă sau fluvială care se ocupă cu cercetarea și descrierea amănunțită a suprafețelor de apă și ridicarea planimetrică a fundului mărilor și cursurilor de apă, în care se navigă, cu amenajarea lor cu mijloace pentru asiurarea navigației (faruri, semnale, geamanduri etc.).

Hidrosfera este unul dintre învelișurile globului pămîntese, care este alcătuit din apă (oceane, mări, lacuri, ghețari, ape curgătoare, ape subterane).

Suprafața solidă a globului pământesc este formată din continente și insule, iar cea lichidă din oceane și mări. Aceste ape, împreună cu toate apele pe suprafață uscată, cu numeroase pânze de ape ascunse în scoarța tare a Pământului și marea cantitate de vapori care plutesc neîncetat prin păturile de aer ale atmosferei, alcătuiesc cel de-al doilea înveliș al globului pământesc, numit hidrosferă.

Din întreaga suprafață a Pământului (510 milioane km2) uscatul acoperă numai 29% (149 milioane km2), iar apa 71%, adică aproape trei sferturi (361 milioane km2).

În emisfera nordică, învelișul de apă ocupă 600% din suprafața ei, iar în cea sudică, 81%.

Apele continentale sunt toate apele din interiorul continentelor, și anume : pârâuri, râuri, fluvii, lacuri etc.

Circuitul apei între oceane și continente. Existența apelor continentale este legată de cea a mărilor și oceanelor cu care are loc un schimb neîntrerupt. Din cauza căldurii puternice a Soarelui, o bună parte din apele de la suprafața mărilor și oceanelor se transformă în vapori. Aceștia, ridicându-se în atmosferă dau naștere formațiunilor de nori. Purtați de vânturi și duși deasupra continentelor, vaporii întâlnesc pături de aer cu temperaturi mai joase și atunci câd atmosfera depășește un anumit grad de umiditate se transformă în picături de apă sau ace subțiri de gheață, care cad pe pământ sub formă de ploaie sau zăpadă.

Picăturile de apă aduse de ploaie pe pământ iau drumuri diferite: unele se transformă imediat în vapori – datorită căldurii – și se ridică din nou în atmosferă, o parte se scurg pe văi iar altele se infiltrează în pământ, până ce dau de straturi impermeabile, la suprafața cărora se adună dând naștere pânzelor de ape subterane. Acolo unde straturile scoarței pământești sunt înclinate, apele subterane pornesc la vale și uneori ies din nou la suprafața pământului, dând naștere izvoarelor care alimentează pâraiele. Acestea curg mai departe, se varsă în râuri trec apoi în fluvii și în sfârșit ajung acolo de unde au plecat, în mări și oceane. De aici, apa pornește din nou pe același drum.

Apa provenită din topirea zăpezilor urmează în general aceeași cale ca și apa provenită din ploi.

Straturile permeabile și impermeabile; formarea izvoarelor și a apelor curgătoare. Scoarța pământului este formată din straturi diferite din punct de vedere al permeabilitătii.

Straturile permeabile sunt formate din roci care permit apei să pătrundă ușor prin ele. Dintre acestea fac parte: nisipurile, pietrișurile, piatra spartă, gresia și rocile care au multe crăpături.

Straturile impermeabile sunt formate din roci care nu lasă aproape de loc să treacă apa prin ele. Dintre acestea fac parte: argila, mâlul, șisturile argiloase, granitul fără crăpături și altele.

Apele provenite din ploaie și zăpadă se infiltrează până când ajung la un strat impermeabil. Ele îmbibă rocile permeabile aflate deasupra stratului impermeabil, formând pânze de apă.

Toate apele infiltrate în pământ se numese ape subterane.

Izvoarele. Dacă stratul impermeabil are o înclinare oricât de ușoară, apa subterană se scurge în direcția înclinării. Apele subterane se scurg foarte încet, deoarece trebuie să se infiltreze printre particule de rocă. În lacul în care stratul impermeabil apare la suprafața pământului, apa subterană iese afară, formând un izvor.

Cantitatea de apă sau debitul izvoarelor depinde de grosimea și întinderea pânzei de apă care le alimentează.

Apele curgătoare sunt ape provenite din ploi, topirea zăpezilor și ghețurilor, precum și din colectarea izvoarelor; ele se scurg de-a lungul văilor, sub formă de pâraie, râuri, și fluvii.

Mai multe pâraie mici unite între ele formează pâraie mari, iar mai multe pâraie formează râuri mici; acestea la rândul lor dau naștere râurilor mari și, în sfârșit, acestea din urmă unite într-o vale comună formează fluviile, care printr-o deltă, liman sau estuar, se varsă în mare sau în lacuri mai întinse.

Cel mai mare dintre râurile care se unesc se numește rîu principal. Apele care se varsă în râul principal se numese afluenții lui. Locul de unde ia naștere râul se numește izvor. Întâlnirea a două râuri se numește confluență. Locul unde râul se varsă în mare, lac sau alt râu, se numește gură.

Dacă un observator se așează cu fața spre sensul în care curge un curs de apă, malul din dreapta se numește malul drept, iar cel din stînga, malul stâng. Adâncitura pe fundul căreia curge râul se numește albia râului, care se compune în mod obișnuit din două părți: albia minoră și albia majoră.

Formarea văilor. Pentru a înțelege cum se formează văile cursurilor de apă,trebuie să se cunoască, mai întâi, acțiunea unui șuvoi de apă de ploaie. Șuvoiul curge pe coastă luând cu el boabe de nisip și pietriș mic, pe care le cară în jos. Treptat, șuvoiul sapă un mic șanț. Cu cât înclinarea (panta) este mai mare, cu atât șuvoiul curge mai repede și cu atât mai repede este săpat șanțul. Șuvoaiele mari de apă sapă șanturi mai adânci. Pe baza acestor observații, se trag următoarele concluzii:

– cu cât panta este mai mare, cu atât apa curge mai repede;

– cu cât apa curge mai repede, cu atât albia se adîncește mai repede;

– cu cât șuvoiul are mai multă apă, cu atât mai repede este spălată și adâncită albia.

Profilul transversal al văii și forma în plan a cursului de apă. Văile râurilor se caracterizează prin secțiuni transversale diferite, care depind în general de reliefurile zonei geografice prin care curge râul, precum și de vârsta cursului de apă respectiv. Văile tinere din regiuni muntoase au de obicei sectiunea în formă de V.

Cu timpul, datorită acțiunii de eroziune, rîul se lărgește și rotunjește valea, a cărei secțiune transvorsală capătă forma literei U.

În regiunile de șes apa cuarge încet; de aceea pe fundul albiei se depun, necontenit, nisip și nămol. Foarte multe materiale de acest fel se depun în locul în care șuvoiul de apă se varsă în altă apă stătătoare sau curgătoare.

În partea superioară a râului (mai aproape de izvor), înclinarea (panta) terenului pe unde curge râul este mai mare și de aceea și viteza râului este mai mare; în aceste condiții râul își adâncește nepede albia. În partea inferioară a râului, aproape de gura lui, înclinarea (panta) terenului este mai mică, de aceea și viteza râului este mai mică; în aceste condiții râul roade mai mult malurile și nu-și adâncește aproape de loc albia. De aceea, albia se lărgește treptat de la izvor spre gura de vărsare.

Râurile care curg prin văi largi au adeseori foarte multe coturi. La fiecare cot se distinge malul concav și, opus acestuia, malul convex. La coturi, apa lovește partea concavă a malurilor, pe care o roade; de aceea aceste maluri sunt abrupte iar apa este mai adâncă lângă ele. Lângă malurile convexe, cursul apei este mai domol și de aceea râul depune aluviunile pe care le poartă; ca urmare a acestui fapt, aici se formează bancuri de nisip și insule.

Roaderea malurilor înalte (concave) și depunerile produse la malurile joase (convexe) determină accentuarea treptată a meandrelor (coturilor).

Profilul longitudinal al unui curs de apă într-un anumit sector este dat pe de o parte de intersecția unui plan vertical cu oglinda apei pe direcția curgerii indicând linia piezometrică sau linia de pantă longitudinală, iar pe de altă parte de intersecția aceluiași plan cu fundul cursului de apă, care marchează linia de fund a albiei sau talvegul. Profilul longitudinal prezintă pante de suprafață din ce în ce mai mici dinspre amonte în aval, provenite din adâncituri în unele porțiuni ale reliefului fundului văii, datorită rocilor slabe pe care cursul de apă le străbate.

Nivelul unui curs de apă într-un anumit punct se măsoară fie în raport cu cota zero convențională a unei mire hidrometrice apropiate, fie față de nivelul suprafeței mării, considerată ca nivel de bază (pentru țara noastră, Marea Neagră)

Nivelurile Caracteristice ale unui curs de apă la un punct dat sunt următoarele:

nivelul cel mai scăzut cunoscut, cel mai coborât nivel care s-a înregistrat de când se fac observații.

etiajul nivelul convențional de referință de pe un curs de apă, corespunzător în general apelor scăzute; de obicei se consideră nivel de etiaj media nivelurilor mici ale râului pe o perioadă lungă de observații;

etiajul de navigație și de regularizare (ENR), nivelul a cărui frecvență atinge 94%; nivelurile mai mici decât acestea pot avea cel mult pe o durată de 6% dintr-un an, adică cel mult 22 zile;

nivelul mediu, media tuturor nivelurilor care au avut loc într-o perioadă de timp considerată;

nivelul cel mai înalt cunoscut, nivelul cel mai ridicat care s-a înregistrat de când se fac observații.

Nivelurile minime și maxime, luate de obicei în considerație, sunt acelea ce se înregistrează în regim de scurgere liberă a cursului de apă.

Debitul unui curs de apă este cantitatea de apă (în metri cubi) care se scurge printr-o secțiune transversală a lui în unitatea de timp (o secundă), la un moment dat.

Creșterea și scăderea debitului de apă depinde de regimul precipitațiilor din bazinul de recepție și de felul cum acestea sunt repartizate în timp.

Întreaga înfățișare și viața cursurilor de apă este strâns legată de clima și relieful ținuturilor în care se află.

Debitul unui curs de apă variază în timp înregistrându-se variații foarte mari. Debitele caracteristice ale unui curs de apă sunt: debitul mediu, pe o anumită perioadă de timp, debitul maxim și debitul minim. Așa de exemplu la apele mici (la etiaj), debitul Dunării la Oltenița este de 2400 m3/s, iar la apele foarte mari poate să atingă 18000 – 20000 m3/s.

Debitul unui curs de apă crește în general dinspre amonte înspre aval ca urmare a aportului de apă datorit afluenților.

BALIZAREA CĂII NAVIGABILE

Dunărea navigabilă este balizată în sistemul lateral, indicându-se poziția limitelor șenalului navigabil în raport cu drumul unei nave care urmează șenalul.

Malul drept și malul stâng, respectiv, limita dreaptă și stângă a șenalului navigabil se consideră pentru navigația în aval.

a) limitele șenalului navigabil sunt balizate:

pentru limita dreaptă și a pericolelor de pe malul drept cu:

geamandură roșie cilindrică, școndru sau jalon roșu (pe geamandurile necilindrice școndrii sau jaloane se montează semn cilindric roșu)

lumină ritmică roșie, perioadă 3,5 sec., (0,7 sec. lumină roșie, 2,8 sec. întuneric)

pentru limita stângă și a pericolelor de pe malul stâng :

geamandură verde, școndru sau jalon verde (pe geamandurile neconice școndrii sau jaloane se montează semn conic verde)

lumină ritmică verde,perioadă 3,5 sec., (0,7 sec. lumină verde, 2,8 sec. întuneric)

b) bifurcația șenalului, joncțiunea șensalului șI perioadele situate în limitele șenalului se balizează cu:

geamandură sferică cu benzi orizontale roșii și verzi, școndru, jalon cu benzi orizontale roșii si verzi prevăzute cu semn sferic cu benzi orizontale roșii și verzi;

lumină albă intermitentă, perioadă 1sec. (0,5 sec. lumină albă, 0,5 sec. întuneric)

la navigația în apă acest semnal poat fi lăsat atât la babord cât șI la tribord.

c) Locurile de staționare se balizează astfel :

la malul drept: cu geamandură luminată de dreapta (cilindrică vopsită în roșu șI inscripționată cu litera P), lumină roșie, perioadă 4,0 sec.(2.0 sec. lumină roșie, 2,0 sec întuneric);

la malul stîng: cu gemandură luminata de stînga (cilindrică vopsită în verde și inscripționată cu litera P), lumină verde, perioadă 4,0 sec.(2.0 sec. lumină verde, 2,0 sec întuneric);

d) pozitia senalului in raport cu malurile se balizeaza astfel:

la malul drept: far rosu prevazut cu panou patrat vopsit in rosu marginit de doua benzi orizontale albe, lumina ritmica rosie, perioada 5.5sec.(0.7 sec. de lumina rosie si 4.8 sec.intuneric)

la malul sting: far verde prevazut cu panou patrat jumatate verde jumatate alb, lumina ritmica verde, perioada 5.5 sec.(0.7 sec. de lumina verde si 4.8 sec.intuneric)

e) traversarea senalului de pe un mal pe celalalt se balizeza astfel:

la malul drept: lumina galbena prevazuta cu panou in dungi galben si negru, lumina galbena cu sclipiri de o perioada 5.0 sec.(0.7 lumina galbena, 2.9 sec intuneric )

la malul stâng: lumina galbena prevazuta cu panou in dungi galben cu negru, lumina galbena cu sclipiri de o perioada 3.5 sec.(0.7 lumina galbena, 2.8 sec intuneric )

f) punctele periculoase șI obstacolele se balizează astfel:

la malul drept : cu semnal costier, triunghi alb, mărginit cu bandă roșie, cu vârful în jos.

la malul stâng: cu semnal costier, triunghi alb, mărginit cu bandă verde, cu vârful în sus.

g) trecerea posibilă pe ambele părți se balizează cu:

far prevăzut cu două panouri triunghiulare albe vârf la vârf mârginite cu bandă roșie cel de sus șI cu bandă verde cel de jos, lumină albă, perioadă 5.0 sec.(2.5sec. lumină albă șI 2,5sec. întuneric)

h) pilele podurilor se balizează folosind geamandurile roșii sau verzi ce indică limita dreaptă sau stângă a șenalului plasate în amonte șI aval de pile pe pilele podurilor se montează reflectoare radar.

i) liniile aeriene se marchează cu reflectore radar montate chiar pe ele sau cu reflectoare radar instalate pe geamanduri galbene dispuse în pereche șI apropiere de fiecare mal.

SEMNALE PENTRU REGLEMENTAREA NAVIGAȚIEI

PE APE INTERIOARE

Semnalele folosite în reglementarea navigației pe ape interioare se ape interioare se împart în:

1)semnale principale :

semnale de interzicere

semnale de obligație

semnale de restricție

semnale de recomandare

semnale de indicație.

2)semnale auxiliare:

-caracteristicile, aspectul șI semnificația acestor semnale sunt prevăzute în anexa 7 din Regulamentul de Navigație pe Dunăre în sectorul românesc 1993.

1.a.Semnalele de interzicere reglementează situațiile de interzicere:

de trecere

de depășire:

a oricărei depășiri

depășire numai între intervale

de întâlnire șI de depășire

de staționare

de ancora sau de a ține ancore, parâme sau lanțuri

de a se lega la mal

de a întoarce

de a provoca valuri

de a trece în afara spațiului indicat

de a trece sau de fiiind pregătit de marș

navigatiei navelor cu autopropulsoar

navigației ambarcațiunilor de sport sau agrement

practicării

navigației navelor care nu sunt nici autopropulsate nici cu vele

1.b.Semnalele de obligație reglementează activitățile obligatorii astfel:

obligația de a urma direcția sudică prin săgeată

obligatia de a încrucișa șenalul situat la babord sau la tribord

obligatia de a opri

obligatia de viteză

obligatia de atenție

obligatia de a emite semnal sonor

obligatia de asigurare de a nu manevra stânjeni alte nave

obligatia de a intra în legătura radio.

1.c.Semnalele de restricție avertizează asupra unor situații deosebite restricții :

adâncimea apei limitate

înălțimea liberă deasupra suprafeței apei limitată

lățimea pasei sau a șenalului limitat

restricții diverse de navigație

șenalul este îndepărtat de mal.

1.d.Semnalele de recomandare :

trecere recomandată

recomandarea de a se ține în spațiul indicat

îndreptarea în sensul indicat de săgeată sau de lumină .

1.e.Semnalele de indicație centru indicate necesare pentru siguranța navigației și:

permitere de trecere

traversarea cu o linie electrică

baraj

bac în mișcare

permisiune de ancorare sau staționare

loc de întoarcere

reglementarea afluenților căii navigabile urmate

de prevenire

permisiunea navigației cu diferite mijloace (navă autopropulsată, sport, agrement, vele etc)

facilitate (apă, telefon, VHF).

2.Semnale auxiliare sunt folosite pentru a da un plus de informații suplimentare de distanțe, lumini, etc referitoare la unele semnale principale.

REGULI DE STAȚIONARE PE APE INTERIOARE

REGULI SPECIALE DE NAVIGAȚIE

APLICABILE PE SECTORUL MARITIM AL DUNĂRII

1. INTRODUCERE

1.1.Pe timpul navigației pe ape interioare navele sunt nevoite să și staționeze. Alegerea locului de staționare presupune cunoașterea zonei în așa fel încăt staționarea să se facă cât mai aproape de mal funcție de pescaj, pentru a nu împiedica desfășurarea normală a navigației.

1.2.Navele, grupările de nave și de materiale plutitoare, instalațiile plutitoare, pe timpul staționării trebuie să fie solid ancorate sau legate ținând cont de curent, valuri, variația nivelului apei pentru a nu constitui un pericol și pentru a nu stânjeni navigația în zonă.

2. REGULILE DE STAȚIONARE PE APE INTERIOARE

2.1.Regulile de staționare sunt stipulate în RND – capitolu f. În acest capitol sunt prevăzute principiile generale de staționare și regulile care reglementează această importantă activitae.

2.1.1.Pe apele interioare locurile de staționare sunt desemnate prin semnalele de indicație de la semnalul E.5 la semnalul E.7.1 care au următoarele semnificații:

semnalul E5 permitere de staționare la ancoră sau legat la mal.

semnalul E7.1 zona de staționare pentru ancorarea și decărcarea autovehiculelor

2.1.2.Față de aceste situații reglementate mai sus, există o serie de alte semnale când staționarea nu este permisă .

De regulă navele și materialele plutitoare ansamblate și instalațiile plutitoare nu pot să staționeze pe calea navigabilă acolo unde de regulă, staționarea este interzisă.

Celelalta situații când staționarea nu este posibilă sunt:

în sectoarele stabilite de organele competente

în sectoarele interzise semnalizate cu semnalul de interzicere

sub poduri și liniile electrice de înaltă tensiune

în trecerile înguste și în apropierea lor, sau în sectoarele care pot deveni înguste din cauza staționării navelor.

la intrările și ieșirile din căile afluenților

pe traseul bacurilor

pe traseul de acostare și plecare de la debarcader

în sectoarele de întoarcere

în dreptul unei nave care semnalizează staționarea interzisă datorită încărcăturii sale

în sectoarele marcate la o distanță de semnal indicată pe aceasta

2.2.Reguli de ancorare

2.2.1.Ancorarea pe apele interioare este posibilă în locurile semnalizate cu semnalul E6-permitere de a ancora.

2.2.2.Față de acestea, situațiile de mai sus, se prevăd și situațiile când ancorarea nu este posibilă astfel:

în sectoarele unde, de regulă, ancorarea este interzisă

în sectoarele semnalizate cu semnalul A6-ancorarea interzisă

2.3.Reguli de legare

2.3.1.Legarea navelor a materialelor plutitoare ancorate și a instalațiilor plutitoare este permisă în zonele semnalizate corespunzător cu semnalul E7.

2.3.2.Față de situațiile de mai sus se prevăd și situațiile când legarea la mal nu este posibilă asfel:

în sectoarele unde, de regulă, legarea este interzisă

în sectoarele semnalizate cu semnalul de interzicere.

3.LOCURI DE STAȚIONARE

3.1.Locurile de staționare se aleg respectând semnificația semnalelort de permisiune prezentată mai sus respectând partea șenalului navigabil, distața indicată, sectorul indicat, numărul de nave indicat, iar în lipsa altor prevederi staționarea se va face începând de la mal pa parte ape care este instalat semnalul.

3.1.1.Locul de staționare poate fi delimitat și cu semnale plutitoare, gamanduri roșii (de dreapta) și geamanduri verzi (de stânga).

3.2.Staționarea în zonele semnalizate este prmisă numai acelor categorii de nave la care se referă semnalul, pe partea unde este instalat semnalul și respectând distanțele regulamentare minime în cazul transportului de materiale inflamabile (10 m) și materiale explozibile (50 m).

3.2.1.Navele care staționează în șenal sunt obligate să asigure o pază permanentă care să poată lua rapid măsurile regulamentare eficace în caz de nevoie.

4. REGULI SPECIALE DE NAVIGAȚIE PE SECTORUL MARITIM AL DUNĂRII

4.1.Pentru sectorul maritim al Dunării în R.N.D. sunt prevăzute o serie de reguli speciale în cap. III referitoare la direcția de marș, masuri de siguranță, navigația în derivă întîlnire, obiecte părăsite în fluviu, trecerea navelor prin porturi, gabaritele navelor,prioritate la întâlnire, distanța dintre nave, opturarea șenalului, eșuări, naufragii.

4.1.1.Principalele reglementări pot fi prezentate asfel:

navele trebuie să țină dreapta față de sensul nord de înaintare (cu excepția unor condiții speciale locale când schimbarea sensului de marș se face după anunțarea și convenirea ei cu navele care navigă în zonă)

navele sunt obligate să aibă pregătite mijloacele de acostare, semnalizare, ancorare(inclusiv la pupa pentru navele mai lungi de 75m).

DOCUMENTE NAUTICE PENTRU NAVIGAȚIA PE APE INTERIOARE

1.Introducere

Pentru executarea navigației pe ape interioare se folosesc o serie de documente nautice specifice care asigură baza regulamentară și documentară necesare siguranței acesteia.

1.1.Documentele folosite în navigația fluvială asigură:

cunoașterea de către navigator a lesgislației actualizate ce reglementează această activitate

cunoașterea specificului zonei asigurări hidrografice și de navigație

cunoașterea regulilor specifice

cunoașterea modificărilor survenite în semnalizarea șenalului navigabil și în general a modificărilor apărute în zone ce pot influența buna desfășurare a traficului naval.

2.Documente nautice pentru navigația pe ape interioare

Documentele nautice folosite pentru navigația fluvială (pe ape interioare) sunt următoarele:

2.1.Regulamentul de navigație pe Dunăre în sectorul românesc-1993

2.2.Reguli speciale de navigație pe Dunărea de jos.

2.3.Reguli speciale de navigație pe sectorul român al Dunării fluviale.

2.4.Harta de navigație a Dunării (rutiera).

2.5.Buletinul hidrometeorologic pentru Dunăre.

2.6.Albumul curbelor Dunării

2.1.Regulamentul de navigație pe Dunăre în sectorul românesc-1993

2.1.1.Regulamentul de navigație pe Dunăre în sectorul românesc R.N.D. reprezintă baza juridică a navigației fluviale el a fost elaborat de Inspectoratul de stat al Navigației Civile și a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Trannsporturilor nr.494/4.09.1992.

R.N.D.reglementează modul de desfășurare al navigație fluviale și modul de acțiune în diferite situații ce pot apare pe timpul acestei activități.

2.1.2.R.N.D. cuprinde un prim capitol de dispozitii generale prin care sunt definiți o serie de termeni sunt prezentate îndatoririle conducătorilor și echipajelor și documentele de bord și reglementează modul de acțiune în situații caracteristice refritoare la :

obiecte periculoasea la bord

protejarea căi navigabile

deteriorarea lucrărilor de artă

salvare și eșuare, scufundare, poluare

controlul

desfășurarea activităților sportive

adăpostirea și iernarea navelor

2.1.3.R.N.D. se aplică pe căile navigabile românești în acvariile porturilor blocurilor de adăpostire, de încărcare-descărcare ținând cont de reglementările specile ale autorităților competente locale .

2.1.4.R.N.D. conține în afara dispozițiilor generale umătoarele capitole referitoare la:

mărci și scări de pescaj

semnalizarea vizuală a navelor

semnalizarea de zi

semnalizarea de noapte

semnalizari speciale

semnalizarea sonoră, legătura radio telefonică

semnalizarea și balizajul căii navigabile

regulile de navigație

regulile de staționare

2.2.Reguli speciale de navigație pe Dunărea de jos.

Aceste reguli se aplică pe Dunărea maritimă de la Brăila la Sulina (Dunărea de jos) și au fost întocmite în baza "Convenției despre regimul Navigației pe Dunăre" Belgrad-1948 și a "Dispozițiilor Fundamentale relative la navigația pe Dunăre " adoptate de Comisia Dunării prin decizia sesiunii a 48-a din 1990 și au fost adoptate prin Ordinul 619/1992 al ministrului transporturilor.

2.2.1.Regulile speciale de navigație pe Dunărea de jos completează prevederile R.N.D. și reglementează navigația între km 175 (Brăila) și rada Sulina inclusiv aceste reguli se aplică tuturor navelor maritime și fluviale ce navigă pe Dunărea de jos.

2.2.2.Reguli speciale definesc termenii folosiți :

modul de amplasare al lor prin avizele către navigatori

obligativitatea pilotării navelor.

De asemenea aceste reguli conțin:

documentele și condițile tehnice ale navelor

regulile specifice de navigație

dispoziții speciale pe canalul Sulina

dispoziții speciale la gura canalului Sulina

navigația în condiții dificile

pilotarea navelor

remorcaje

materiale plutitoare

transportul materialelor inflamabile și explozibile

daune și avarii

prevenirea poluării.

2.3.Reguli speciale de navigație pe sectorul rOmân al Dunării fluviale.

Aceste reguli se aplică pe sectorul românesc al Dunării între km 175 (Brăila) și km 1075 (Gura Nerei).Aceste reguli speciale completează prevederile R.N.D. și cuprind:

reguli speciale la trecerea pe sub podul Giurgieni-Vadul Oii

reguli speciale la trecerea pe sub podurile de la Cernavodă

reguli speciale la trecerea pe sub podurile de la Fetești și Borcea

reguli speciale la trecerea pe sub podul Giurgieni-Russe

SEMNALE CARE SERVESC REGLEMENTĂRII NAVIGAȚIEI PE CALEA NAVIGABILĂ

Interzicere de intâlnire și de depășire

Interzicere de a ancora și de a lăsa să se târască ancore, parâme sau lanțuri

Interzicere de a provoca valuri

Obligația de a emite un semnal sonor

Obligația de a păstra o vigilență deosebită

Loc de întoarcere

Permitere de a ancora și de a lăsa să se târească parâme sau lanțuri