Dumping Si Antidumping In Comertul International. Studiu de Caz Relatii Comerciale U.e. China

Economie

Dumping Si Antidumping In Comertul International. Studiu de Caz Relatii Comerciale U.e. China

Byadmin ianuarie 1, 2024

Lista abrevierilor utilizate în text

Lista figurilor

Figura nr. 1: Principalele etape de desfășurare a soluționării unei plângeri antidumping și

antisubvenție…………………………………………………………………………………………………………….. 29

Figura nr. 2:Motivele finalizării investigațiilor fără impunerea măsurilor antidumping ……………………………………………………………………………………………………………………………….. 33

Figura nr. 3: Condiții pentru determinarea existenței dumpingului conform Regulamentului Antidumping……………………………………………………………………………………………………………. 44

Figura nr. 4: Țări/regiuni țintă ale anchetelor antidumping inițiate de UE 1998-2008 ……………………………………………………………………………………………………………………………. 48

Lista graficelor

Graficul nr. 1: Numărul cazurilor antidumping inițiate și măsuri în perioada 1995-2009…………………………………………………………………………………………………….13

Graficul nr. 2: Tipuri de măsuri ant-dumping, cazuri inițiate în perioada 1995-2008……. 23

Graficul nr. 3: Evoluția duratei medii (în luni) a măsurilor antidumping. Comparație UE cu SUA în perioada 1990-2004 ……………………………………………………………………………. 25

Graficul nr. 4: Fluxul comercial și balanța comercială EU-China………………………………. 40

Graficul nr. 5: Investigații finalizate prin măsuri definitive în perioada 1998-2008……… 43

Lista tabelelor

Tabelul nr. 1: Indicatori cheie – relații comerciale China-UE……………………….………. 39

Tabelul nr. 2: Importuri și exporturi EU-China…………………………………………………………. 39

Tabelul nr. 3:. Topul partenerilor comerciali ai UE în anul 2013………………………………… 41

Tabelul nr. 4:. Topul partenerilor comerciali ai Chinei în anul 2012 ……………………….. 41

Tabelul nr. 5:. Investigații inițiate și rezultate 1998-2008…………………………………………… 42

Tabelul nr. 6:. Noi investigații antidumping inițiate de UE în perioada 2005-2013……… 46

INTRODUCERE

Dumpingul și antidumpingul sunt fenomene des întâlnite în mediul de afaceri internațional care au stârnit nenumărate controverse, divergențe de opinii și dispute.

Aceste „remedii comerciale” sunt de multe ori utilizate în scopuri protecționiste în loc de a fi utilizate pentru a obstrucționa practicile comerciale neloiale. Țările cu economii emergente care sunt ținta unor astfel de măsuri susțin această idee. Aceste state pot adesea să își minimizeze costurile cu forța de muncă impactând automat costul de producție.

Impunerea măsurilor antidumping împotriva statelor emergente din partea țărilor dezvoltate și nu în direcția inversă este un fapt comun, cu toate că statelor emergente li se oferă circumstanțe speciale în situația implementării măsurilor antidumping și a măsurilor compensatorii. Dacă o măsură va fi implementată sau nu, este o decizie în principal politică, ținând cont de faptul că părțile implicate (producători, consumatori, importatori și exportatori) fac lobby pentru propriile interese și pot avea o influență puternică asupra acelor cazuri. Politica comercială strategică este un instrument creat pentru a întări competitivitatea țării și a economiei sale.

Obiectivul general al OMC este desfășurarea comerțului fără discriminări, în vederea obținerii egalității accesului pe piață. Membrii, în schimb, uneori împiedică realizarea acestui obiectiv prin măsuri antidumping și compensatorii. Majoritatea statelor dezvoltate susțin liberalizarea comerțului, dar în același timp urma protecționismului se resimte puternic.

Scopul acestei lucrări este de a expune noțiuni teoretice referitoare la dumping și antidumping, precum și de a studia importanța relațiilor China-UE, măsurile antidumping asupra exportatorilor chinezi și impactul taxelor antidumping asupra relației comerciale și politice dintre cele două, ce implică Politica Comercială Comună și dezvoltarea tratamentului individual. Se dorește a se înțelege de ce producătorilor chinezi le sunt impuse taxe ridicate antidumping, cum ar putea aceștia îndeplini cerințele pentru a beneficia de tratamentul companiilor care activează într-o economie de piață și demersurile necesare pentru a proteja atât producătorii naționali cât și relațiile externe între cele două puteri economice.

Metodologia de cercetare utilizată în vederea elaborării prezentei lucrări presupune sistematizarea informațiilor și ideilor regăsite în lucrările de cercetare din literatura de specialitate economică internațională precum și o sintetizare a acestora. Am utilizat metode calitative de cercetare, interpretare, descriere și metoda analizei spețelor pentru a analiza aspecte legate de competența comercială a Uniunii Europene în domeniul Politicii Comerciale Comune și al politicii antidumping împotriva Chinei, în concordanță cu Regulamentele și implicațiile asupra relațiilor China-UE. Am utilizat articole publicate în diverse reviste economice având ca tematică dumpingul, texte legislative, acorduri, tratate, regulamente emise de instituțiile Uniunii Europene, rapoarte statistice ale Uniunii Europene, etc.

Lucrarea este structurată pe două părți. Partea I cuprinde abordări teoretice și conține două capitole: Semnificația termenilor dumping și antidumping și Ancheta în cazul antidumping. Am prezentat în cadrul primului capitol definirea conceptului de dumping și antidumping, criteriile de determinare a dumpingului, criteriile de determinare a prejudiciului. De asemenea am expus antidumpingul în viziunea Uniunii Europene prin descrierea politicii comerciale comune, a principiilor și finalităților sale.

În capitolul al doilea am vorbit despre ancheta în cazul antidumpingului, descriind procesul și cerințele procedurale, modalitățile de prevenire a dumpingului și anume măsurile provizorii antidumping și măsurile definitive, regulile de impunere a măsurilor antidumping în conformitate cu legislația OMC, dar și jurisprudența OMC.

Partea a doua a lucrării conține studiul de caz referitor la antidumping în relația Uniunea Europeană – China, legislația antidumping a UE privind China, Regulamentul antidumping al Uniunii Europene, care oferă detalii referitoare la determinarea dumpingului, determinarea prejudiciului și a industriei comunitare, determinarea interesului comunității precum și determinarea legăturii de cauzalitate. Am prezentat caracteristicile impunerii antidumpingului pentru China și motivațiile recurgerii la taxe antidumping împotriva Chinei, iar în continuare măsurile antidumping ale UE privind China, cu descrierea tipurilor de tratamente aplicate comercianților chinezi. În final am urmărit implicațiile măsurilor antidumping asupra exportatorilor chinezi, în speță implicațiile măsurilor antidumping asupra relațiilor China-UE.

PARTEA I – ABORDĂRI TEORETICE

Capitolul 1. Semnificația termenilor Dumping și Antidumping

În literatura de specialitate economică, dumpingul este o formă de discriminare a prețului între piețele naționale, spre exemplu practica exportului de bunuri la un preț mai scăzut decât pe piața națională. Acest fenomen specific afacerilor internaționale a fost si este subiectul legislației în domeniu, oferind măsuri de contracarare de la începutul secolului XX.

Introducerea legislației antidumping a survenit în urma experiențelor unor țări ale căror industrii naționale au suferit prejudicii ca urmare a faptului că exportatorii concurenți vindeau produse la prețuri sub costul de producție. Dumpingul a fost considerat ca fiind o practică de comerț neloială, care a lăsat producătorii neloiali lipsiți de apărare și care ar putea conduce în final la dispariția totală a producției interne a comercianților.

Legislația timpurie prevedea perceperea unei taxe speciale de dumping aplicată asupra produselor importate, care erau vândute sub valoarea lor justă sau prețul de vânzare pe piața țării exportatoare, în condițiile în care industriei producătoare i-a fost cauzat un prejudiciu. În anul 1947, aceste principii au format baza definiției dumpingului și a măsurilor de antidumping în Articolul IV al GATT.

Acțiuni antidumping au fost aplicate mai ales de către țările cu economii dezvoltate, tarife externe scăzute și relativ puține bariere scutite de taxe, care în consecință au devenit ținte principale ale practicilor de dumping din cauza piețelor accesibile și a puterii de cumpărare considerabile.

În perioada recentă se observă o creștere a numărului de economii noi industrializate și aflate în dezvoltare care recurg la măsuri antidumping.

Această dezvoltare generală a economiilor și a piețelor marchează tranziția de la politicile de restricționare globală a importurilor în acele țări, spre o abordare mai selectivă în scopul protejării comerțului. S-a ajuns astfel la posibilitatea ca măsurile antidumping să fie utilizate în mod abuziv, devenind un înlocuitor pentru restricțiile generale asupra importurilor.

Literatura de specialitate abundă în păreri atât pro măsurilor antidumping cât și contra. O parte consideră că nu există nicio justificare pentru aceste măsuri restrictive ținând cont de principiile liberului schimb și că aceste măsuri reprezintă doar niște instrumente ale protecționismului și a repartizării eronate a resurselor. O revizuire a literaturii economice relevă faptul că nu există o opinie comun acceptată referitoare la caracterul reprobabil al practicilor de dumping.

1.1. Criteriile de determinare ale dumpingului

Comercializarea unui bun la un preț redus pe piața unei țări importatoare, nu reprezintă un criteriu suficient pentru determinarea dumpingului. În conformitate cu Acordul privind Antidumpingul, un produs se consideră a fi parte a unei acțiuni de dumping, adică a fost comercializat pe o piață a unui stat la un preț inferior valorii sale normale, în condiția în care în urma unei comparații rezultă că prețul de export este mai mic valorii comparabile a bunului similar destinat consumului pe piața țării exportatoare.

Cel mai complicat aspect în cadrul investigațiilor antidumping este determinarea dacă vânzările pe piața țării exportatoare sunt efectuate la cursul normal de tranzacționare sau nu. Unul dintre argumentele pe care se bazează stabilirea faptului că vânzările nu se realizează urmând prețul normal de tranzacționare este vânzarea pe piața internă a exportatorului la prețuri sub costul de producție. Acordul Antidumping definește circumstanțele precise în care vânzările sub costul de producție pot să nu fie derulate urmând cursul normal de tranzacționare și astfel eliminate din calculul valorii normale de vânzare. Aceste condiții fac referire la o perioadă îndelungată de timp de realizare a vânzărilor respective și la un nivel cantitativ ridicat.

Perioada de timp îndelungată se referă la o durată de un an în general, dar nu mai puțin de șase luni.

Vânzările sunt realizate în cantități substanțiale atunci când:

Valoarea prețul de vânzare calculat prin medie ponderată este mai mic decât costul mediu ponderat

20% din volumul vânzărilor au fost realizate sub cost

1.2. Criteriile de stabilire ale unui prejudiciu

Termenul „prejudiciu”, conform Acordului Antidumping, semnifică o pierdere importantă provocată unei ramuri de producție națională, o amenințare cu crearea unui prejudiciu semnificativ pentru un segment al producției naționale sau o întârziere majoră în înființarea unei ramuri de producție națională.

Pentru a determina dacă importurile ce fac obiectul unui dumping generează prejudicii ramurii de producție națională, este necesară luarea în considerare a următorilor factori economici ce influențează situația ramurii respective:

„Determinarea reală și potențială a vânzărilor, rezultatelor, producției segmentului de piață, a randamentului muncii și a investiției sau a utilizării capacității de producție,

Efectele asupra prețurilor interne,

Incidentele negative efective și potențiale, asupra fluxului de lichidități, asupra stocurilor, folosirea forței de muncă, salariilor, dezvoltării, capacității de sporire a capitalului și investițiilor.”

Acordul Antidumping precizează clar faptul că pentru a se determina existența fenomenului de dumping, probele trebuie să fie viabile și documentate. Simple presupuneri ori ipoteze nu pot fi considerate drept probe. Indiciile prin care autoritățile pot identifica amenințarea de dumping cuprind: creșteri subite ale nivelului importurilor, importarea unor produse care prin prețul lor de vânzare au drept rezultat diminuarea prețurilor pe piața internă ori obturarea vânzărilor din producție internă.

Numai unul din elementele prezentate anterior, nu poate constitui fundamentul pentru o judecată determinantă, dar totalitatea elementelor trebuie să ducă la gândul că alte exporturi sub forma unui dumping sunt probabile și lipsa măsurilor de protecție poate genera un prejudiciu important.

Instituțiile responsabile de realizarea investigației trebuie să analizeze dacă alți factori decât importurile cauzează prejudiciu ramurii de producție națională. O astfel de analiză este necesară deoarece, măsurile antidumping nu trebuie să fie adoptate în situația în care principalii factori responsabili pentru dificultățile ramurii sunt alții decât importurile ce fac obiectul unui dumping. Acești factori pot fi:

Diminuarea cererii sau schimbarea structurii consumului

Practici restrictive ale producătorilor străini și naționali și competiția dintre ei în ce privește comerțul

Modernizarea tehnologiei și performanțele la export

Productivitatea ramurii de producție națională

Măsurile antidumping pot fi implementate numai dacă s-a decis asupra faptului că importurile creează probleme producătorilor majoritari autohtoni.

1.2.1. Condițiile acordului antidumping

Acordul Antidumping conține reguli precise și detaliate referitoare la condițiile în care măsurile antidumping pot fi impuse. Reprezintă un cadru restrâns pentru autoritățile antidumping și prin urmare nu este adecvat pentru îndeplinirea unor obiective generale a politicilor de import. Instrumentul antidumping este activat în general în urma unei solicitări din partea ramurii producătoare națională a cărei produse concurează cu importurile.

Criteriile pe baza cărora se determină dacă importurile vândute la preț de dumping au generat prejudicii sunt furnizate de Acordul Antidumping; acest acord descrie și procedurile pentru inițierea și desfășurarea investigației antidumping, precum și implementarea și durata măsurilor.

Acordul Antidumping adaugă prevederi explicite pentru determinarea existenței dumpingului, ca și criteriu pentru distribuirea costurilor, în compararea prețului de export cu valoarea normală de vânzare. Acordul stipulează reguli pentru asigurarea unei comparații juste între prețul de export și valoarea normală a produsului, pentru a nu crea în mod arbitrar o inflație a marjei de dumping.

Acordul Antidumping a fost semnat în anul 1994, în urma negocierilor în cadrul Rundei Uruguay și a intrat în vigoare în 1995. Acordul suspendă astfel codurile antidumping aprobate în 1967- Runda Kenedy și 1979 –Runda Tokyo.

Grafic nr. 1 Numărul cazurilor antidumping inițiate și măsuri în perioada 1995-2009

Sursa: http://ies.cass.cn/en/UploadFiles_8765/201312/2013122009212382.pdf

Graficul numărul 1 prezintă evoluția numărului de inițieri antidumping și măsuri în perioada 1995-2009. Perioada de 15 ani a fost divizată în 5 subperioade și conțin informații referitoare la primele patru țări utilizatoare de măsuri antidumping, la care se adaugă China și OMC. Evoluția activităților antidumping este variată în rândurile statelor prezentate. Per ansamblu se observă faptul că activitatea antidumping atinge apogeul în subperioadele 2 și 3, respectiv în perioada 1998-2003.

1.3. Antidumping în concepția UE – politica comercială comună

„Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o țară sau o comunitate de țări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii”. Politica comercială comună reprezintă unul din pilonii principali ai relațiilor Uniunii Europene cu țările terțe. Crearea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul inițial de integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE (inițial CEE) este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.

Uniunea Europeană este singura organizație regională comercială care este membru al OMC cu drepturi depline. UE nu a fost parte din vechiul GATT, dar este în prezent Membru al OMC și reprezintă toate statele membre ale Uniunii Europene în negocierile comerciale. Cu toate acestea toți membrii Uniunii Europene sunt și membri ai OMC.

Există trei nivele ierarhice în legislația antidumping Europeană. Primul nivel constă în Articolul 133 al Tratatului Comunității Europene care stabilește competența Comunității Europene în ce privește anti-dumpingul. Paragraful 1 al Articolului 133 al Tratatului precizează faptul că măsurile protective împotriva dumpingului este parte a politicii comerciale comune.

Al doilea nivel ierarhic reprezintă legislația secundară precum Regulamentul Antidumping. Nivelul al treilea este format din hotărârile adoptate de instituții în cazuri individuale, sub litera regulamentului Antidumping.

Ca parte a politicii comerciale comune, legislația antidumping se aplică numai în relație cu terțe state. „Dumpingul” în comerțul între statele membre ale Comunității Europene nu poate deveni subiectul măsurilor antidumping datorită liberului schimb pe piața comună, dar poate fi sancționat prin Legea Concurenței(45). Acest aspect derivă din faptul că Comunitatea Europeană este o uniunea vamală cu o piață internă integrată.

Măsurile Comunității Europene impuse asupra importurilor de produse originare dintr-o țară membră a OMC trebuie să îndeplinească toate cerințele procedurale aplicabile și de fond trasate prin Articolul VI și Acordul Antidumping. În plus, Comunitatea Europeană trebuie să se asigure că legislația Anti-dumping este în concordanță cu Articolul VI și cu Acordul Antidumping. „REGULAMENTUL nr. 1225/2009 AL CONSILIULUI dă naștere obligațiilor Comunității sub legislația OMC și abordează aspecte adiționale precum eludarea măsurilor antidumping și interesele Comunității.

1.3.1. Principii și finalități

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene precizează următoarele: „politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții. Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii” ..

Cele trei principii ce guvernează schimburile comerciale sunt: principiul uniformității, asimilării și nediscriminării, încorporate în Politica Comercială Comună.

În conformitate cu Articolul 207 al TFUE, principiul uniformității este parte importantă a Politicii Comerciale Comune, ceea ce oferă UE competența de a acoperi comerțul extern în aria importurilor și a exporturilor. Astfel odată ce tariful este plătit, Uniunea aplică eficace principiul uniformității, ceea ce înseamnă că produsele exportate din alte țări ar putea fi puse în liberă circulație și ar avea rang echivalent produselor tranzacționate pe piețele interne. Așadar autoritățile statelor Membre au competența de a aplica Tariful Vamal Comun, instrumente ale Politicii Comerciale Comune, urmărind principiul uniformității asupra produselor originare din state terțe.

Principiul asimilării a fost stabilit în cazul Donckerwolcke. În lumina articolului 28 al TFUE „Dispozițiile articolului 30 și cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre”. Această prevedere evidențiază adoptarea liberalizării asupra produselor importate din terțe state. Mai mult, Articolul 29 al TFUE precizează: „Se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri”. Prin aceasta se arată că produsele provenind din terțe state pot fi asimilate produselor corespondente din Statele Membre. Prin urmare Politica Comercială Comună reflectă piața activă și deschisă schimburilor cu alte state prin respectarea acestui principiu.

Principiul nediscriminării se impune datorită grupului pe care îl constituie OMC și semnifică eliminarea discriminării împotriva statelor terțe.

Potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TEU), politica comercială ține de competența exclusivă a Uniunii Europene și constituie o politică externă, vizând schimburile comerciale între țările membre și statele din afara spațiului Uniunii Europene. Scopul politicii comerciale comune este promovarea interesului economic și politic al Uniunii Europene.

În preambulul tratatului se menționează faptul că prin intermediul politicii comerciale comune se țintește spre eliminarea treptată a restricțiilor din cadrul schimburilor internaționale. Dar, se mai adaugă în tratat, și faptul că aceste interdicții nu trebuie să determine discriminări arbitrare sau limitări disimulate în comerțul dintre statele membre.

Titlul II din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene constituie temeiul juridic al politicii comerciale comune. Astfel, în vederea realizării uniunii vamale, Uniunea Europeană adoptă măsuri pentru dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional și pentru reducerea barierelor vamale și de altă natură și participă activ la eliminarea progresivă a restricțiilor ce afectează schimburile comerciale și investițiile externe directe.

Principiile de bază ce constituie fundamentul politicii comerciale comune a Uniunii Europene se referă la:

modificările tarifare;

încheierea de acorduri tarifare și comerciale în legătură cu schimburile de mărfuri și servicii;

aspectele comerciale ale proprietății intelectuale;

investițiile străine directe;

armonizarea măsurilor de liberalizare;

politica exporturilor;

măsurile de protecție comercială, inclusiv cele legate de respingerea practicilor de dumping și de subvenții.

De asemenea, este enunțat temeiul juridic în baza căruia se încheie acorduri cu una sau mai multe țări terțe ori organizații internaționale, precum și rolul instituțiilor europene în această materie. Regula adoptării deciziilor în domeniul politicii comerciale comune este cea a majorității calificate, dar este aplicată și metoda unanimității, într-un număr restrâns de situații, indicate expres în tratat:

„în materia comerțului cu servicii culturale și audio-vizuale atunci când există riscul ca acordurile încheiate de Uniunea Europeană să aducă atingere diversității culturale și lingvistice a statelor membre;

în domeniul comerțului cu servicii sociale, de educație și de sănătate, dacă acordurile încheiate de Uniune pot afecta în mod grav organizarea acestor servicii la nivel național și pot fi susceptibile de a aduce atingere răspunderii statelor membre pentru furnizarea acestor servicii”.

În final, luând în considerare caracterul supranațional al politicii comerciale comune, se fac mențiuni importante privind relațiile dintre Uniunea Europeană și statele membre. Prin urmare, exercitarea atribuțiilor Uniunii în acest domeniu nu afectează repartizarea competențelor între Uniune și statele membre și nici nu presupune uniformizarea prevederilor actelor cu forță legală și ale normelor administrative ale statelor membre.

În realizarea principiilor de politică comercială comună sunt utilizate mai multe instrumente, care reprezintă mecanisme economice și juridice prin care sunt puse în aplicare următoarele categorii de măsuri ce vizează:

politica de import;

politica de export;

produse neliberalizate la import sau export;

măsurile de protecție comercială.

1.3.2. Scopul politicii comerciale comune

Politica comercială comună are ca și scop evitarea distorsionării concurenței indiferent de teritoriul țării importatoare (un tratament identic al mărfurilor la frontiera, indiferent care este țara de intrare a respectivelor importuri) și crearea condițiilor pentru o liberalizare progresivă, dar armonizată, în relațiile cu ansamblul comerțului mondial (negocieri de liberalizare în cadrul GATT/OMC).

Acțiunile desfășurate în cadrul politicii comerciale promoționale și de stimulare au ca obiectiv impulsionarea exporturilor globale ale statului respectiv. Articolul 133 stabilește politica comercială comună in ceea ce privește comerțul cu mărfuri, servicii și aspecte legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt incluse și prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educația, serviciile sociale și de sănătate.

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt:

-„modificările nivelului taxelor vamale;

– încheierea acordurilor vamale și comerciale;

– uniformizarea măsurilor de liberalizare;

– politica exportului, măsuri de protejare a comerțului (dumping sau subvenții) și măsuri de întărire a cooperării vamale între statele membre” .

Principiul fundamental în jurul căruia a fost construită politica comercială comună a Uniunii Europene reiese din articolul 3a al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabilește că dezideratul acesteia este crearea unei economii de piață deschise, în care concurența să fie liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de protecționism al pieței interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu.

Politica comercială comună a Uniunii Europene are trei dimensiuni:

a) „Dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind accesul la piețe în contextul asigurării unei guvernanțe globale efective;

b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale negociate și încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC și prin adoptarea unor măsuri specifice cu țări terțe sau cu asociații regionale;

c) Dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea și implementarea de către Uniunea Europeană a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială în scopul asigurării dezvoltării și/sau stabilității politice corespunzător priorităților politice ale Uniunii. Forma cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a concesiilor comerciale acordate de Uniunea European țărilor terțe pe baza unui interes economic pentru accelerarea comerțului cu o anumită regiune și creșterea avantajelor economice pentru ambele părți”.

1.3.2.1. Obligații antidumping/ legislație

Taxele antidumping, fie ele provizorii sau definitive, sunt reglementate prin Regulamentul 1225/2009. Nu se pot impune taxe antidumping și măsuri compensatorii în același timp asupra acelorași produse.

Documentele normative care reglementează activitățile antidumping sunt publicate în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În anul 1968, prima reglementare antidumping a fost introdusă, Regulamentul Consiliului nr. 459/68. Astfel Comisia a luat locul statelor membre, de a emite legislație antidumping, de a iniția cazuri antidumping și de a interpreta legi antidumping. După amendamente, Regulamentul Consiliului nr 394/96 a devenit aplicabil începând cu anul 1996. Într-un final Regulamentul 384/96 a fost înlocuit cu REGULAMENTUL Consiliului nr. 1225/2009 din data de 30 noiembrie 2009.

Articolul VI al GATT 1994 pune accent pe antidumping și măsuri compensatorii. Ținând cont de definiția dumpingului, acțiunile antidumping pot fi utilizate numai în situațiile în care se depistează distorsiuni ale activității industriei producătoare naționale ca urmare a dumpingului. Acțiunile antidumping presupun introducerea taxelor antidumping.

Articolul 2 al Regulamentului Consiliului 1225/2009 prevede procedura de utilizat în vederea determinării dumpingului. În primul rând, urmând litera Articolului (2), este necesară determinarea valorii normale. În demersul stabilirii valorii normale, există două tipuri diferite de tratamente pentru țările cu economie de piață și respectiv cele fără o piață. Următorul pas este prevăzut în Articolul (2) B referitor la prețurile de export, iar apoi realizarea unei comparații juste în articolul (2) C. în final, urmând comparația justă, se definesc marjele de dumping.

Regulamentele stipulează de asemenea reguli de determinare a prejudiciilor și definiția uniunii industriale în Articolele 3 și 4. Conform Articolului 5 o anchetă pentru determinarea existenței gradului și efectului unui presupus fapt de dumping inițiată în urma unei cereri scrise de către o persoană fizică sau juridică sau orice asociere fără personalitate juridică acționând în numele unei Uniuni Industriale.

În conformitate cu Articolul 6, Comisia Europeană poate să conducă ancheta. Sunt prevăzute norme referitoare la măsurile provizorii și definitive, angajamentele de preț, reinvestigări, vizite, eșantionare, lipsa cooperării între părțile interesate, confidențialitate, etc.

Măsurile antidumping reprezintă o dovadă de respect față de normele OMC din partea UE. De asemenea Regulamentul 1515/2001 pune accent pe măsurile care pot fi implementate de către Uniune respectând raportul adoptat de Organul pentru Reglementarea Diferendelor referitor la antidumping și antisubvenționare.

1.3.2.2. Circumvenția și scutirea de la taxare

Producătorii bunurilor asupra cărora autoritățile naționale au impus o taxă antidumping ar putea încerca să eludeze astfel de măsuri, spre exemplu prin redirecționarea exporturilor printr-o țară intermediară sau prin asamblarea produsului în țara de import. O astfel de circumvenție anulează efectul taxelor asupra acelor produse și încalcă obligațiile Membrului impuse prin legislația OMC.

Acordul Antidumping nu menționează circumvenția măsurilor antidumping, chiar dacă o decizie distinctă din cadrul GATT recunoaște că acest fapt reprezintă un punct problematic și a fost semnalat comitetului antidumping al GATT.

Este nevoie de prevederi legislative pentru contracararea practicilor de circumvenție la nivel de comunitate, dacă ținem cont de nereușitele negocierilor multilaterale.

Paragraful 23 al Regulamentului menționează că este necesară precizarea practicilor ce constituie o circumvenție a măsurilor în vigoare.

Circumvenția reprezintă o modificare în structura actelor de comerț între terțe state și comunitate, modificare ce este generată de diverse practici, operațiuni care nu au la bază motive justificative de natură economică altele decât taxele impuse, în condițiile în care este dovedită existența prejudiciului.

Tot articolul 13 al Regulamentului menționează faptul că taxele antidumping se pot aplica produselor similare importate din terțe țări, asupra cărora s-au făcut modificări puține ori care nu au suferit modificări, precum și importurilor produselor similare care au suferit mici modificări sau componente ale acestora care provin din un stat care face obiectul măsurilor antidumping, atunci când are loc o circumvenție a măsurilor aflate în valabilitate.

În situația în care importurile se încadrează în categoriile de produse scutite, nu este necesară înregistrarea importurilor conform articolului 14 alineatul (5) al Regulamentului sau nu trebuie să facă obiectul unor măsuri.

Cererile de scutire, la care se anexează documente justificative se prezintă în termenele stabilite în cadrul regulamentului Comisiei referitor la deschiderea investigației.

Scutirile se acordă printr-o decizie a Comisiei, În cazul în care sunt îndeplinite condițiile, se pot acorda scutiri și după finalizarea anchetei care a avut ca rezultat extinderea măsurilor.

Capitolul 2. Ancheta în cazul antidumpingului

Anchetele antidumping sunt demarate pe baza unor plângeri depuse de către ramura de producție națională sau de către majoritatea producătorilor unei ramuri. În scopul evitării recurgerii abuzive sau într-o manieră subiectivă la asemenea anchete antidumping și pentru asigurarea unui număr reprezentativ de producători care depun plângerea, Acordul antidumping prevede criterii complementare:

producătorii care susțin cererea trebuie să reprezinte mai mult de 50% din totalul producției aferentă producătorilor care își exprimă sprijinul sau opoziția față de cerere

producătorii care susțin cererea ar trebui să reprezinte cel puțin 25% din producția totală a ramurii de producție

De asemenea declanșarea unor astfel de proceduri antidumping poate să revină și autorităților guvernamentale, inițierea procedurilor nefiind un drept exclusiv al producătorilor, însă numai dacă autoritatea deține suficiente probe privind dumpingul, prejudiciul și relația de cauzalitate.

2.1. Modalități de prevenire ale dumpingului

Instituțiile autorizate având competențe în ce privește determinarea faptelor de dumping, respectiv deschiderea anchetelor au ca sarcină aplicarea unor măsuri pentru eliminarea efectelor dumpingului. Aceste măsuri pot fi provizorii ori definitive.

Grafic nr. 2 Tipuri de măsuri antidumping, cazuri inițiate în perioada 1995-2008

Sursa: http://ies.cass.cn/en/UploadFiles_8765/201312/2013122009212382.pdf

Legendă:

În acest grafic sunt sintetizate informații referitoare la tipurile de măsuri antidumping impuse în cazurile investigațiilor efectuate în perioada 1995-2008. În prima parte a graficului sunt prezentate măsurile aplicate investigațiilor realizate de către Uniunea Europeană, Statele Unite, India, Argentina și China într-o viziune cumulativă asupra întregului interval. În partea a doua a graficului, sunt detaliate pe intervale de timp tipurile de măsuri aplicate și ponderile în total. Se observă o creștere notabilă a numărului de taxe ad valorem instituite.

2.1.1. Măsuri provizorii

Perioada investigației antidumping nu interferează în general cu desfășurarea obișnuită a importurilor. În practică însă, există situații cu caracter special în care, pe baza unor constatări preliminare, se descoperă existența unei marje de dumping și a unui prejudiciu important cauzat ramurii de producție națională, iar în situația unei deteriorări semnificative a stării economice a ramurii respective, autoritățile abilitate pot recurge la implementarea unor taxe provizorii sub forma depozitului în numerar sau a cauțiunilor până la finalizarea investigației.

Măsurile provizorii pot fi instituite sub forma unor taxe provizorii sau a unor garanții prin depozite în numerar ori cauțiuni, calculate a fi egale cu nivelul taxei antidumping estimat preliminar. Spre exemplu, textul legislativ consideră suspendarea evaluării în vamă ca fiind o măsură provizorie adecvată, cu condiția ca taxa normală și nivelul aproximat al taxei antidumping să fie menționate. Termenul minim înaintea aplicării măsurilor provizorii este de 60 de zile de la data debutului investigației.

2.1.2. Măsuri definitive

În urma constatării elementelor constitutive ale dumpingului, autoritățile pot apela la două tipuri de măsuri pentru remedierea efectelor negative ale acestuia. Este vorba despre introducerea de taxe antidumping sau de asumarea unor angajamente de preț minim la export de către agenții exportatori.

Angajamentul de preț reprezintă o alternativă amiabilă, exportatorului oferindu-i-se posibilitatea de a repara prin prețul practicat, prejudiciul creat în țara de import. Această soluție însă, a angajamentului de preț, poate fi aplicată numai în baza unei determinări pozitive referitoare la existența unei pagube și a unui dumping.

Se consideră că angajamentul de preț este o măsura antidumping care servește mai bine atât intereselor exportatorilor cât și celor care importă. Raționamentul din spatele acestei afirmații este faptul că angajamentul de preț este mai bine ancorat în realitatea pieței și posibilitatea este mai mare de a elimina efectele negative ale dumpingului prin această cale, decât prin alternativa protecționistă antidumping.

De asemenea, un mare avantaj îl reprezintă faptul că prin această alternativă, se stabilește o relație strânsă de cooperare între autoritățile celor două țări implicate, țările exportatoare fiind obligate să raporteze periodic informații referitoare la condițiile de derulare a exporturilor și măsura respectării elementelor stipulate în angajament.

Grafic nr.3 Evoluția duratei medii (în luni) a măsurilor antidumping. Comparație UE cu SUA în perioada 1990-2004

Sursa: http://ies.cass.cn/en/UploadFiles_8765/201312/2013122009212382.pdf

Graficul prezentat mai sus dezvăluie evoluția duratei medii a măsurilor antidumping măsurată în luni, în perioada 1990-2004. Se observă o diminuare semnificativă a duratei acestor măsuri, scăzând de la 120 de luni în anul 1990, la 60 de săptămâni în anul 2004.

Motivul pentru care angajamentul de preț este considerat a fi mai legat de realitatea economică este și faptul că acesta conține clauza de revizuire a prețului, ținând cont de fluctuațiile și de evoluția pieței.

În vederea evitării unei extinderi a duratei nejustificate a anchetelor antidumping, Acordul prevede termene de 12-18 luni pentru finalizarea acestora, iar autoritățile au sarcina de a informa părțile interesate asupra probelor esențiale care stau la baza deciziei de instituire a taxei antidumping, într-un mod corespunzător.

2.2. Cerințe procedurale

Normele privind inițierea și investigația procedurilor antidumping sunt conturate în Articolul 5 al Acordului Antidumping. Orice investigație asupra unor practici de dumping trebuie inițiată printr-o cerere scrisă de către sau în numele ramurii producătoare națională. Cererea trebuie susținută cu dovezi ale faptei de dumping, ale pagubei create și o relație de cauzalitate între importurile respective și prejudiciul declarat. Cererea trebuie să conțină informații suficiente cu referitoare la industrie, producția internă, produsul respectiv, importatori și exportatori.

În orice moment al investigației, dacă autoritățile constată că nu există dovezi suficiente pentru a demonstra fapta de dumping sau prejudiciul și nu se justifică avansarea cazului, aplicarea măsurilor este respinsă, iar investigația sistată. O anchetă antidumping este de asemenea anulată în situația în care autoritățile constată că marja de dumping este de minimis ori volumul importurilor la preț de dumping ori prejudiciul este neglijabil.

În ce privește limitele, Articolul 5.10 al Acordului Antidumping prevede faptul că investigatorii trebuie să își finalizeze demersurile în termen de un an.

Articolul 6 al Acordului Antidumping prevede și norme referitoare la colectarea informațiilor în cadrul anchetei. Toate părțile interesate trebuie înștiințate cu privire la demersurile investigației și asupra informațiilor solicitate. Pe perioada derulării anchetei, autoritățile trebuie să se asigure de acuratețea informațiilor colectate de la exportatori. În acest scop, autoritățile pot realiza anchete în teritoriul altor Membri OMC.

Articolul 13 al Acordului Antidumping prevede că fiecare stat membru al OMC a cărui legislație națională conține norme referitoare la măsuri antidumping, trebuie să mențină tribunal sau instanțe judiciare, de arbitraj sau administrative independente de autoritățile de investigație, pentru a se asigura examinarea măsurilor administrative legate de determinările finale.

Sintagma „părțile interesate” include exportatori sau producători străini ori importatorii ai căror produse constituie obiectul investigației, Guvernul țării exportatoare și producătorii produselor similare în țara importatoare.

Procedura investigației sau anchetei antidumping presupune parcurgerea următorilor pași în vederea declanșării acesteia:

„Prezentarea de către producătorii naționali, a cererii privind instituirea taxelor antidumping, cu respectarea criteriilor de reprezentativitate,

Examinarea cererii producătorilor de către autoritățile competente abilitate cu investigații antidumping,

Publicarea în Monitorul Oficial al unui aviz conținând decizia de inițiere a investigației antidumping,

Notificarea de către autoritățile abilitate către guvernele exportatorilor a faptului că sunt în posesia plângerii serios motivate din partea producătorilor naționali care solicită inițierea unei investigații antidumping,

Cooperarea exportatorilor cu autoritățile abilitate pentru investigație pentru a le furniza toate informațiile necesare,

Organizarea de audieri orale în cadrul cărora cei afectați de investigație pot să-și prezinte în scris sau verbal dovezi vizând dezmințirea acuzațiilor făcute de petiționari și de a-și apăra interesele,

Investigația la fața locului.”

Nu sunt acceptate cereri care vin din partea unui singur producător, fără îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate menționate anterior.

Avizul publicat în Monitorul Oficial are ca scop aducerea la cunoștința publicului a coordonatelor exportatorilor vizați, motivele care fundamentează acuzația de dumping precum și un rezumat al probelor justificative ale existenței prejudiciului.

Autoritățile responsabile pentru efectuarea anchetei antidumping în vederea cooperării cu exportatorii transmit un chestionar celor vizați în cadrul investigației antidumping, prin care se colectează informații privind costurile, vânzările și altele referitoare la aspecte tehnico-economice. Termenul de transmitere a informațiilor solicitate este de 30 de zile.

În derularea anchetei antidumping se iau în considerare următoarele:

Regula de minimis- expune situațiile în care autoritățile consideră că nu este posibil să stabilească existența unui prejudiciu din cauza marjei de dumping mică sau penetrarea neglijabilă a importurilor.

„Conform acestei reguli, criteriile în baza cărora o cerere este respinsă iar investigația închisă, sunt următoarele:

marja de dumping este minimă, adică mai mică de 2%, exprimată ca un pondere în prețul la export, sau

volumul importurilor provenind dintr-o țară este mai mic de 3% din totalul importurilor produsului similar al țării importatoare. Această regulă nu se aplică atunci când țările cu părți individuale mai mici de 3% cumulează împreună mai mult de 7% din importurile produsului ce face obiectul investigației, sau

prejudiciul este neglijabil.”

Regula taxei celei mai mici- conturează criteriile ce formează fundamentul fixării nivelului taxei antidumping. Astfel, aplicând această regulă, autoritățile decid dacă se instituie sau nu o taxă antidumping.

În figura următoare este prezentată schematic procedura de desfășurare a soluționării unei plângeri antidumping și antisubvenție la nivelul Uniunii Europene. Sunt necesare următoarele explicații.

Plângerea depusă va trebui să conțină dovezi referitoare la produsul ce nu este originar din UE și beneficiind de o subvenție sau de preț de dumping este exportat în spațiul comunitar. Importurile subvenționate sau cu prețuri de dumping aduc un prejudiciu industriei europene.

Figura nr. 1 Principalele etape de desfășurare ale soluționării unei plângeri antidumping și antisubvenție în cadrul UE

Sursa: Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012 nr 3.

2.2.1. Reguli de impunere ale măsurilor antidumping

Problematica măsurilor antidumping este una extrem de sensibilă. Dorindu-se evitarea implementărtii acțiunilor discreționare din partea țărilor importatoare, cu ocazia negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, s-au stabilit o serie de reguli general valabile, care au fost cuprinse mai apoi în Acordul privind Antidumpingul (Acordul vizând aplicarea Articolului VI din GATT 1994).

Astfel, conform prevederilor Acordului, pentru adoptarea și aplicarea unor măsuri împotriva dumpingului, trebuie stabilite următoarele aspecte în cadrul procedurii de investigație a unei asemenea situații: dumpingul și marja de dumping, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate între dumping și prejudiciu.

2.2.1.1. Stabilirea existenței dumpingului

Așadar, în vederea stabilirii existenței dumpingului, ar trebui identificate vânzările de produse la un preț inferior valorii considerate a fi normale, în condițiile în care prețul de export este mai mic decât valoarea comparabilă a unui produs similar.

În realizarea comparației se va ține cont de particularitățile individuale ale grupurilor de produse, cum ar fi: aspecte legate de procesul de fabricație, condiții diferite de vânzare, niveluri diferite ale taxelor, etc.

Două alternative sunt oferite pentru determinarea valorii normale dacă vânzările în țara exportatoare nu constituie o bază validă pentru comparație. Acestea sunt:

Prețul de vânzare al bunului pe o terță piață

Valoarea „construită” a produsului calculată în baza costului de producție, adăugând costurile administrative și marja profitului

Acordul Antidumping oferă îndrumări și în situația în care sumele corespunzătoare cheltuielilor generale administrative, costurile aferente comercializării și pentru alte cheltuieli cu caracter general, precum și pentru profituri nu pot fi calculate pe baza unor informații reale despre nivelul producției și al vânzărilor, în decursul unor tranzacții obișnuite, ale produsului similar, ele pot fi determinate pe baza veniturilor reale obținute de exportator pe piața de origine pentru aceleași grupe de produse, pe baza mediei ponderate a veniturilor obținute de către alți exportatori anchetați pe piața de origine pentru aceleași grupe de produse sau pe baza oricărei alte metode considerată a fi potrivită, având ca condiție respectarea nivelului profitului care ar fi obținut în mod normal prin vânzarea acelorași produse.

2.2.1.2. Marja de dumping

Dacă nu se poate realiza o astfel de comparație într-o manieră adecvată ori dacă nu există astfel de vânzări pe piața exportatoare, volumul vânzărilor pe piața internă a țării exportatoare fiind redus, de regulă sub 5%, atunci marja de dumping se determină prin comparație astfel:

cu prețul bunului similar, valoare reprezentativă, atunci când acesta este exportat într-un alt stat

cu costul de producție aferent țării de origine, majorat cu o sumă aferentă costurilor de administrare, comercializare sau alte costuri.

Marja de dumping reprezintă cantitatea de dumping exprimată sub formă de procent din prețul de export. Aceeași metodă trebuie aplicată atât valorii normale cât și prețului de export, fiind luate în considerare totalitatea tranzacțiilor pentru calcularea marjei. Ca și regulă generală, marja de dumping individuală se calculează pentru fiecare exportator sau producător cunoscut.

2.2.1.3. Determinarea prejudiciului

Articolul 3 al Acordului Antidumping conține reguli referitoare la determinarea pagubei materiale cauzată de dumping. Există trei tipuri de prejudicii:

prejudiciu material propriu-zis asupra unei industrii naționale

amenințarea de prejudiciere a unei industrii naționale

întârzieri semnificative în crearea unei astfel de industrii

Un element important în determinarea prejudiciului este produsul similar. Definirea produsului similar determină aria anchetei și este strâns legată de noțiunea de „industrie națională” sau „industrie internă”. Articolul 2.6 al Acordului Antidumping oferă definiția produsului similar.

Cerința de bază în determinarea prejudiciului este o examinare obiectivă, bazată pe probe pozitive și pe „volumul de produse importate care fac obiectul unei acțiuni de dumping și pe baza efectului acestora asupra valorii prețurilor produselor asemănătoare pe piața internă, cât și pe impactul acestor importuri asupra ramurii producătoare naționale a acestor produse”.

Articolul 3 al Acordului menționează o serie de factori care trebuie luați în considerare cumulativ cum ar fi diminuări ale vânzărilor ori a producției pe piață, a productivității, salariilor, etc. De asemenea articolul 3.4 guvernează examinarea impactului importurilor la preț de dumping asupra unei ramuri producătoare. Acesta prevede o serie de factori și indicii pe baza cărora se poate demara o anchetă. Această listă nu este limitativă.

Pentru determinarea amenințării unui prejudiciu, Articolul 3.7 menționează criterii specifice. Astfel determinarea amenințării apariției unui prejudiciu trebuie bazată pe fapte și nu doar pe zvonuri, ipoteze sau posibilități îndepărtate.

Articolul 4 al Acordului Antidumping oferă definiția ramurii de producție națională. Astfel prin ramură de producție națională se înțelege „ansamblul format din producătorii naționali de produse asemănătoare ori a majorității producătorilor, a căror producție cumulată întrunește o pondere majoritară în producția națională totală a acestor produse”.

În situația în care dumpingul și prejudiciul se determină într-o anumită regiune, Acordul Antidumping prevede faptul că statul importator poate fi divizat în două sau mai multe piețe competitive cu producători în fiecare din aceste piețe, considerați ca industrie separată.

2.2.2. Aplicarea măsurilor antidumping

Conform Acordului Antidumping, măsurile antidumping instituite la un moment dat au o dată de expirare automată după o perioadă de 5 ani, de la data instituirii. Consultarea cu șase luni înainte de atingerea acestei date de expirare a producătorilor naționali este necesară pentru ca o situația să devină efectivă. Producătorii naționali, care au fost consultați, pot să depună o solicitare de reexaminare înainte de expirarea celor cinci ani. Reexaminarea are ca durată maximă un an. În urma acestei reexaminări se stabilește prelungirea ori sistarea măsurilor antidumping. Dacă în lipsa măsurilor de antidumping prejudiciul ar reapărea ori persista, se prelungește perioada de valabilitate a măsurilor pentru încă cinci ani.

Dacă nu apar cereri de reexaminare, la expirarea perioadei de cinci ani, măsurile antidumping devin caduce. Decizia de a implementa sau nu o taxă antidumping în situațiile în care toate condițiile de impunere au fost îndeplinite, iar hotărârea de fixare a nivelului acestei taxe antidumping, este atribuită autorităților Membrului importator.

Taxele antidumping vor fi în vigoare perioada de timp considerată a fi necesară în vederea combaterii dumpingului care a generat un prejudiciu.

Figura nr. 2 Motivele finalizării investigațiilor fără impunerea măsurilor antidumping

Sursa: Lucy Davis, Anti-dumping investigation in the EU: how does it work?, ECIPE Working Paper , Nr. 04/2009

Figura nr. 2 înfățișează schematic motivele finalizării investigațiilor antidumping care se soldează fără impunerea unor măsuri antidumping. Se observă faptul că ponderea cea mai mare o deține retragerea plângerilor, în proporție de 44%.

2.3. Jurisprudența OMC

Dumpingul, acolo unde cauzează prejudiciu material unei ramuri de producție națională, intră sub jurisdicția Articolului VI al GATT 1994, iar măsurile antidumping pot fi impuse. Această derogare de la principiile liberului schimb ale GATT 1994 este considerată a fi justificată pe motiv că dumpingul constituie o practică de comerț incorectă.

În derularea procedurilor antidumping privind importuri ale produselor originare dintr-o țară membră a OMC, celălalt membru este subiectul drepturilor și obligațiilor prevăzute în Acordul OMC. Cadrul este setat în Articolul VI al GATT 1994. Acest articol, numit „Antidumping si taxe compensatorii”, definește noțiunea de dumping și stabilește regulile generale privind impunerea procedeelor antidumping. Prevederile Articolului VI sunt suplimentate de Acordul privind implementarea Articolului VI al GATT 1994, cunoscut în limbaj comun sub denumirea Acordul Antidumping. Acordul Antidumping extinde și clarifică Articolul VI furnizând reguli detaliate referitoare la aplicarea măsurilor antidumping care are putea fi angajate de către membrii OMC.

Articolul 16 al Acordului Antidumping stabilește Comitetele consultative antidumping și antisubvenții, a căror funcție este îndeplinirea sarcinilor trasate prin acord sau de către Membri. Comitetul supraveghează acțiunile administrative și normative întreprinse de țările membre, iar aceștia din urmă au ca și obligație raportarea tuturor măsurilor antidumping provizorii și definitive aplicate. De asemenea Membrii trebuie să se asigure că reglementările antidumping sunt în concordanță cu Articolul VI al GATT și cu Acordul Antidumping.

În situația în care un Membru OMC consideră că un alt Membru nu îndeplinește obligațiile impuse prin Acordul Antidumping, acesta poate solicita în scris o consultație cu cel din urmă. Dacă nu se ajunge la o înțelegere reciproc satisfăcătoare în timpul consultărilor și măsuri antidumping cu caracter definitiv au fost deja implementate de către Membrul importator, măsuri care sunt considerate a fi contrare cu prevederile Acordului, se poate ridica problema la Organul pentru Reglementarea Diferendelor (DSB).

În continuare, Organul pentru Reglementarea Diferendelor, la solicitarea părții reclamante, va forma un grup special care va avea responsabilitatea examinării cazului.

2.3.1. Guatemala- ancheta antidumping privind cimentul Portland din Mexic

Statul Mexic a solicitat stabilirea unui grup special pentru examinarea cazului în urma unor consultări eșuate cu Guatemala cu privire la ancheta antidumping inițiată de către Guatemala pentru importurile de ciment Portland din Mexic. Autoritățile mexicane au declarat că ancheta inițiată încălca obligațiile Guatemalei prin Articolul 2,3,5 și 7.1 al Acordului Antidumping.

În urma acestei nesoluționări amicale, a fost format un grup special pentru examinarea informațiilor. Acesta a concluzionat în favoarea Mexicului, Guatemala nu a îndeplinit obligațiile stipulate în Articolul 5.3. al Acordului Antidumping privind inițierea anchetei pe baza dovezilor existenței dumpingului, prejudiciul și legătura de cauzalitate, deoarece aceste probe nu au fost suficiente pentru justificarea inițierii investigației.

Guatemala a făcut recurs la această hotărâre, acuzând grupul special de anumite interpretări ale legislației. Organul pentru Reglementarea Diferendelor a anulat rezultatele obținute de grupul special de examinare cum că măsurile impuse au fost adecvate, pe motiv că Mexicul nu a respectat prevederile articolului 6.2 al Memorandumului de Acord privind reglementarea diferendelor (DSU) în solicitarea de constituire a grupului special, deoarece Mexicul nu a identificat măsura împotriva căreia a fost făcută plângerea.

Organul pentru Reglementarea Diferendelor a evidențiat faptul că Acordul Antidumping și Memorandumul de Acord privind reglementarea diferendelor trebuie aplicate simultan. Articolul 17 al Acordului nu înlocuiește sistemul de reglementare a diferendelor, ci doar limitează tipurile de măsuri care pot fi încadrate ca și subiect al acțiunilor Organului pentru Reglementarea Diferendelor.

Astfel, prevederile celor două acte normative solicită ca cererea de constituire a grupului special de examinare depusă pentru soluționarea unei dispute privind antidumpingul trebuie să identifice măsura antidumping în cauză, o taxă antidumping instituită, respectiv un angajament de preț ori o măsură provizorie.

2.3.2. Statele Unite și acordul antidumping din 1916

Două grupuri de examinare au fost înființate pentru a examina cererile Comunității Europene și ale Japoniei cum că Acordul din 1916 era inconsecvent cu obligațiile Statelor Unite față de OMC. Acordul din 1916 permitea în anumite circumstanțe acțiuni civile și procedee penale a fi inițiate împotriva importatorilor care au vândut produse fabricate în afara țării, în interiorul Statelor Unite la prețuri substanțial mai mici decât prețurile de vânzare a acelorași produse pe piețe străine.

Grupul de examinare a analizat cazul și a concluzionat că Statele Unite au încălcat Articolul VI al GATT 1994 și Acordul Antidumping prin utilizarea procedurilor și sancțiunilor civile și a celor penale, când Acordul Antidumping oferă măsuri precise pentru anularea efectelor dumpingului. Organul pentru Reglementarea Diferendelor a aprobat rezultatele grupului de examinare și a solicitat Statelor Unite să Aducă Acordul din 1916 la conformitatea cu obligațiile din cadrul OMC.

Statele Unite au făcut recurs, motivând diverse interpretări ale legislației de către grupurile de examinare. Ca și argument în apărare, Acordul din 1916 reprezenta un act legislativ intern, așadar nefiind obiectul nici a Articolului VI al GATT 1994, nici al Acordului Anti-dumping.

Comunitatea Europeană însă a argumentat că Articolul VI al GATT 1994 și Acordul Antidumping stabilesc norme stricte pentru Membrii OMC în soluționarea dumpingului și o măsură exclusivă: taxele antidumping.

Statele Unite au contraargumentat însă, susținând că măsurile interne aplicate nu contraveneau prevederilor Articolului 17.4 al Acordului Antidumping, iar că Acordul Antidumping solicita ca cel puțin una din cele trei măsuri prevăzute în cadrul acestuia să fie implementate pentru a putea aduce cazul în atenția Organului pentru Reglementarea Diferendelor. Aceste măsuri nu erau implementate în acest caz, declarau autoritățile americane, iar Acordul din 1916 nu prevedea astfel de măsuri ce puteau fi asociate antidumpingului. Prin urmare, Acordul din 1916 nu putea fi supus acuzațiilor.

Curtea de apel însă a confirmat că grupul de examinare are competența de a soluționa cereri împotriva legislației de acest tip, în condițiile în care legislația era imperativă și a respins argumentele Statelor Unite.

Scopul articolului 17.4 al Acordului Antidumping este de a limita revizuirile interimare ale măsurilor antidumping naționale, nu să obstrucționeze modificarea legislației antidumping ca atare. Acest aspect este confirmat de articolul 18.4, care impune obligația fiecărui Membru al OMC să ajusteze legislația astfel încât să fie în concordanță cu prevederile Acordului Antidumping.

Dacă o anume acțiune antidumping va fi implementată sub o altă formă decât cele autorizate prin Acord, aceasta va încălca prevederile articolului 18.1.

În lumina definiției dumpingului stabilită prin Articolul VI:1 al GATT 1994, așa cum este elaborată în articolul 2 al Acordului Antidumping, măsurile civile și penale precum și pedepsele prevăzute prin Acordul din 1916, necesită existența elementelor constitutive ale dumpingului, conform grupului de examinare și a Curții de Apel. Statele Unite au făcut recurs, dar fără succes.

Aplicabilitatea Articolului VI al GATT 1994 implică aplicabilitatea Acordului Antidumping, în special Articolul VI:2, aplicat concomitent cu Acordul Antidumping, limitează răspunsurile la practicile de dumping la măsuri provizorii, măsuri definitive și angajamente de preț. Așadar, acordul din 1916 era inconsecvent cu Articolul VI:2 și Acordul Antidumping, dispunând măsuri specifice antidumping sub forma procedurilor și sancțiunilor civile și penale. Statelor Unite li s-a solicitat să aducă Acordul din 1916 în conformitate cu Articolul VI al GATT 1994 și Acordul Antidumping.

PARTEA II – STUDIU DE CAZ

Relațiile comerciale UE –China

China a devenit a doua economie a lumii cu o mare putere politică. De asemenea China este un partener important comercial al Uniunii Europene și introduce tehnologie avansată pe piață dezvoltând și piața UE. Relațiile comerciale dintre China și Uniunea Europeană contribuie la dezvoltarea întregului glob în domeniul economic conform Politicii de Reformă și Deschidere a Chinei .

Cooperarea comercială dintre Europa și China a cunoscut o amplă dezvoltare pe termen lung, dar și o serie de neînțelegeri, de la începutul relațiilor diplomatice oficiale în 1975. În urma lansării acestei Politici în 1977, UE a investigat un caz de antidumping pentru exporturile Chinei de ceasuri deșteptătoare și sodium saccharin în 1979. În acest caz au fost descoperite suficiente probe pentru a demonstra existența dumpingului și a prejudiciului, astfel că s-au impus măsuri provizorii antidumping. În urma acestor cazuri, industria exportatoare chineză s-a confruntat cu pierderi cauzate de taxele antidumping europene. Exportatorii chinezi au acuzat Uniunea Europeană de discriminare. Până în Aprilie 1998, China nu a fost exclusă din lista țărilor fără economie de piață.

Începând cu secolul XXI un nou stagiu al relației comerciale a început între cele două mari puteri economice.

Tabel nr. 1 Indicatori cheie – relații comerciale China-UE