Dumnezeu Lumina Si Iubire In Noul Testament
PLANUL LUCRĂRII
Introducere
I. Dumnezeu – Lumină și Iubire
1. Dumnezeu – Lumină și Iubire în Noul Testament
2. Dumnezeu – Lumină și Iubire în Sfintele Evanghelii
a) Iubirea lui Dumnezeu față de oameni
b) Iubirea lui Dumnezeu și iubirea semenilor
3. Tema Luminii și a Iubirii în Epistolele Sfinților Apostoli
II. Teologia ioanică (Evanghelia Sfântului Ioan și Epistola I Ioan)
Dumnezeu – Lumină și iubire – teme comune Evangheliei și Epistolei I Ioan
Asemănări de limbă și de stil
III. PARTEA DE DOGMATICĂ: Dumnezeu – Lumină
Incompatibilitatea între Dumnezeu Lumină și starea de păcătoșenie
Incompatibilitatea între cunoașterea lui Dumnezeu – Lumină și starea de întuneric a păcatului
Iubirea lumii păcatului – predică în calea unirii credinciosului cu Dumnezeu – Lumină
IV. PARTEA PARENETICĂ: Dumnezeu – Iubire
Iubirea lui Dumnezeu Tatăl ne face fii ai Săi și asemenea cu Iisus Hristos
Hristos a venit din dragoste pentru om
Suprema dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de om: jertfă de răscumpărare a Fiului Său: modelul iubirii jertfelnice interumane
Iubirea lui Dumnezeu și iubirea semenilor
Unirea cu Dumnezeu prin iubire
Iubirea și credința
Mărturia iubirii lui Dumnezeu – Tatăl față de lume este aceea că prin Fiul Său s-a dăruit lumii viață veșnică
INTRODUCERE
I Dumnezeu – Lumină și Iubire
I.1. Dumnezeu – Lumină și Iubire în Noul Testament
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție reprezintă cele două mijloace și căi autentice, prin care ni s-a transmis, păstrat și proslăvit în Biserică Descoperirea dumnezeiască, adică Cuvântul lui Dumnezeu, izvorul și îndreptarul credinței noastre creștine ortodoxe. Sfânta Scriptură a Noului Testament dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos, pe baza faptelor și a cuvintelor Lui după Înălțarea Lui la ceruri: „Căci mulți dintre cei ce auziseră cuvântul au crezut și numărul bărbaților credincioși s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4).
„Și pe când Petru vorbea aceste cuvinte Duhului Sfânt a venit peste cei ce ascultau Cuvântul” (Fapte 10, 44).
De altfel, Tradiția Apostolică reprezintă dimensiunea duhovnicească a Sfintei Scripturi și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, mărturisită de cuvântul Sfintei Scripturi.
Sfânta Scriptură este ca o fântână inepuizabilă, fiindcă în ea este cuprinsă înțelepciunea lui Dumnezeu, care nu are margini.
Pentru credința creștină Dumnezeu este Unul în Ființă, închinat în trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Mat 28,18), fiecare Persoană deținând într-un mod propriu sieși întreaga ființă divină, fără să se confunde între Ele ca Persoane. Aceasta implică iubire, dar o iubire perfectă, deoarece iubirea cere o deplină unitate și o afirmare reciprocă a persoanelor care se iubesc. Persoana este asigurată prin iubirea desăvârșită între persoană și persoană, care are baza în ființa comună, persoana într-o singurătate totală nu poate fi absolută. În suprema unitate și iubire care afirmă eternitatea Persoanelor divine, este dată posibilitatea răsfrângerii iubirii lui Dumnezeu în afara Sa, adică în actul creației în crearea lumii și a omului și în mântuirea omului prin Iisus Hristos. Creația întreagă se resimte și ea de unitatea în comuniunea iubirii din Sânul Sfintei Treimi.
Dumnezeu ca iubire desăvârșește (I, Ioan 4, 8) este o treime de Persoane absolute, care se descoperă în mântuirea omului, deoarece întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, căci pe Fiul Său cel Unul – Născut L-a trimis Dumnezeu în lume ca prin El viață să avem. În aceasta constă iubirea nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (I Ioan 4, 9-10). Fiul se face prin Întruparea Sa, întru toate asemenea nouă, om adevărat, dar fără de păcat, rămânând și fiind Dumnezeu, și anume Dumnezeu Omul ca să fie modelul și centrul de putere dumnezeiască care să iradieze și în noi oamenii forța, harul dumnezeiesc, care să ne facă asemenea Lui, tinzând spre Dumnezeu Tatăl.
Sfânta Treime reprezintă baza mântuirii noastre, aceasta din urmă fiind rezultatul extinderii relațiilor de iubire dintre Persoanele divine în umanitate, deoarece prin Fiul Întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul Sfânt ne rugăm Tatălui sau vorbim cu El, ca niște fii, căci Duhul se unește cu noi în Rugăciune (Rom. 8, 26).
Întreaga operă de răscumpărare a omului din robia păcatului și a morții și împăcarea lui cu Dumnezeu, precum și înnoirea și îndumnezeirea firii umane întregi prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos, aparține Fiului Întrupat, Iisus Hristos, care a fost trimis în lume de către Tatăl (Ioan 3, 16), iar însușirea de către fiecare om a roadelor răscumpărării, adică aceea ce a făcut Hristos prin Întrupare, Patimile, Moartea pe cruce și Învierea din morți, este Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Astfel iubirea lui Dumnezeu este legată de împlinirea poruncilor Lui. De mă iubiți, păziți poruncile Mele!” (Ioan 14, 15)
„Cel ce are poruncile Mele și le păzește acela este cel ce Mă iubește iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu, și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta Lui” (Ioan 14,21).
„Dacă păziți poruncile Mele veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui”(Ioan 15,10).
Mântuirea însăși este un act al iubirii lui Dumnezeu față de noi oamenii (Ioan 3, 16-17).
La fel și poruncile și întreaga Lege morală pozitivă a Noului Testament sunt iubirea lui Dumnezeu arătată omului pentru mântuirea lui, iar împlinirea lor este arătarea iubirii cu care suntem datori lui Dumnezeu și oamenilor: „Nimănui cu nimic să nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul, că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea” (Rom. 13, 8)
De asemenea, iubirea este arătată ca poruncă nouă: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35).
Duhul Sfânt este cel care ne orientează și susține în noi, prin cultul Bisericii, tensiunea spre Înviere și El va efectua învierea noastră pentru a ne împărtăși de Trupul înviat deplin, transparent, al lui Hristos, cu trupurile noastre devenite deplin transparente, bucurându-ne de comorile iubirii Lui În Iisus Hristos, Dumnezeul – Omul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, este concentrat și realizat integral tot ceea ce exprimă dogmele și întreaga învățătură de credință a Bisericii Ortodoxe, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.
Dacă dogma Sfintei Treimi este fundamentul întregii învățăturii de credință a Bisericii, fiind totodată adevărul dumnezeiesc atotcuprinzător propriu-zis, atunci Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, este adevărul dumnezeiesc atotcuprinzător care ne mântuiește, deoarece în El este dată atât răscumpărarea cât și îndreptarea, înnoirea sfințirea și îndumnezeirea noastră personală în Biserică, care este Trupul Său tainic extins peste veacuri și spații în umanitate.
Lumea e zidită din iubirea și din voința lui Dumnezeu, de a exista dar nu altfel decât în Duhul existenței lui Dumnezeu – Însuși, adică în iubire, în armonie în libertate, în pace. Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri (Efes 6-12) care umplu și văzduhul sufletului nostru și care trebuie purificat în lumina harului Duhului Sfânt.
Fericitul Augustin face o distincție între iubirea lumii și iubirea lui Dumnezeu. El spune: ”Există două iubiri: a lumii și a lui Dumnezeu, acolo unde locuiește iubirea lumii nu-i nici un acces pentru iubirea lui Dumnezeu. Dar când iubirea lumii cedează locul, atunci Dumnezeu locuiește în noi. Iubirea de sine nu exclude iubirea aproapelui, ci iubirea aproapelui o completează pe prima, după voința Mântuitorului, Care spune. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mat. 19, 19), iubirea de sine, dacă este ponderată și nu devine exclusivă, ea trebuie să fie etalon pentru iubirea aproapelui. În Noul Testament se dă poruncă soțului să-și iubească soția ca pe sine însuși „Bărbații sunt datori să-și iubească femeile lor ca pe înseși trupurile lor. Cel care-și iubește femeia sa, pe sine se iubește. Căci nimeni nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește” (Efes 5, 28-29).
Sfântul Apostol Pavel când spune: „Nu purtați atâta grijă de trup, ca să nu-i stârniți poftele” (Rom. 13, 14), nu condamnă grija cu iubirea de sine, de trup, care este templul Duhului Sfânt” (I, Cor. 6, 15, 19), ci acea iubire exclusivă, egoistă, care nu mai face loc iubirii frățești și implicit, prin ea, iubirii lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu se coboară pentru a-i ridica pe credincioși prin pilda vieții Sale la înălțimea Lui pentru a-i face astfel nu numai obiect al iubirii lui Dumnezeu, ci și subiecte ale iubirii de Dumnezeu și de oameni. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria rămâne cea mai strălucitoare minune a minunilor, care umple de mirare întreaga suflare. Scopul suprem al Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos este ca omul să ajungă la desăvârșirea Lui, a lui Dumnezeu.
Hristos Se face izvorul permanent al vieții noastre creștine, care atrage pe credincioși în mod activ prin iubirea Sa și prin energia harului dumnezeiesc. Crucea Mântuitorului reprezintă iubirea Lui nemuritoare, descoperindu-ne în sensul cel mai aur și în chinurile Crucii, când se roagă Tatăl ceresc, pentru iertarea și mântuirea celor ce-L răstignesc.
Suprema iubire a lui Dumnezeu față de lume se arată pe Golgota, când Dumnezeu Tatăl oferă lumii supremul dar – pe Unicul Său Fiu – ca să fie sacrificat pentru păcatul omenesc și iubirea la fel de mare, dar răstignită, a Fiului, Care î se predă Tatălui supunându-se întru totul voii Celui ce L-a trimis (Ioan 5, 30), mergând și pironindu-se pe Cruce, ca un miel fără de răutate.
Prin Învierea Sa din morți, Iisus Hristos ne luminează și ne conduce în mod deplin spre libertatea și viața deplină a vieții eterne. În locul stâlpului celui de foc, a răsărit Soarele dreptății, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletului nostru.
Dumnezeu – Lumină și Iubire în Sfintele Evanghelii
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni
Sfânta Scriptură prezintă istoria mântuirii neamului omenesc, care este, în fapt, manifestarea în lume a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. În Vechiul Testament iubirea lui Dumnezeu s-a descoperit prin alegerea unui popor care să-i devină credincios – poporul Israel. În descrierea acestei relații dintre Dumnezeu și poporul ales se folosesc analogiile dintre soți și soție și dintre tată și fiu. În Noul Testament, însă, iubirea lui Dumnezeu se manifestă în relația Sa cu Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos. În Persoana Mântuitorului, iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în lume în mod deplin, trăsătura esențială a iubirii Tatălui către Fiul și prin aceasta față de lume fiind jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Pe Cruce s-a descoperit sensul ultim al creației și al vieții noastre, de comuniune în iubire cu Dumnezeu cu semenii și de relație cu întreaga creație, precum și rațiunea întemeierii și a lucrării Bisericii în lume, pe drumul spre plenitudinea vieții dumnezeiești.
Sfintele Evanghelii reprezintă vestea cea bună care i-a fost adusă omenirii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl față de Fiul reprezintă temeiul comuniunii omului cu Dumnezeu: ”Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34)
Această poruncă a Domnului Iisus Hristos ne descoperă trăsătura fundamentală a iubirii interumane: jertfelnicia, al cărei arhetip este jertfa supremă a Fiului Întrupat al lui Dumnezeu, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi Fiul lui Dumnezeu s-a Întrupat din iubire pentru oameni și ne-a descoperit iubirea Sfintei Treimi, care este modelul și iznezeu Tatăl oferă lumii supremul dar – pe Unicul Său Fiu – ca să fie sacrificat pentru păcatul omenesc și iubirea la fel de mare, dar răstignită, a Fiului, Care î se predă Tatălui supunându-se întru totul voii Celui ce L-a trimis (Ioan 5, 30), mergând și pironindu-se pe Cruce, ca un miel fără de răutate.
Prin Învierea Sa din morți, Iisus Hristos ne luminează și ne conduce în mod deplin spre libertatea și viața deplină a vieții eterne. În locul stâlpului celui de foc, a răsărit Soarele dreptății, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletului nostru.
Dumnezeu – Lumină și Iubire în Sfintele Evanghelii
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni
Sfânta Scriptură prezintă istoria mântuirii neamului omenesc, care este, în fapt, manifestarea în lume a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. În Vechiul Testament iubirea lui Dumnezeu s-a descoperit prin alegerea unui popor care să-i devină credincios – poporul Israel. În descrierea acestei relații dintre Dumnezeu și poporul ales se folosesc analogiile dintre soți și soție și dintre tată și fiu. În Noul Testament, însă, iubirea lui Dumnezeu se manifestă în relația Sa cu Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos. În Persoana Mântuitorului, iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în lume în mod deplin, trăsătura esențială a iubirii Tatălui către Fiul și prin aceasta față de lume fiind jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Pe Cruce s-a descoperit sensul ultim al creației și al vieții noastre, de comuniune în iubire cu Dumnezeu cu semenii și de relație cu întreaga creație, precum și rațiunea întemeierii și a lucrării Bisericii în lume, pe drumul spre plenitudinea vieții dumnezeiești.
Sfintele Evanghelii reprezintă vestea cea bună care i-a fost adusă omenirii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl față de Fiul reprezintă temeiul comuniunii omului cu Dumnezeu: ”Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 34)
Această poruncă a Domnului Iisus Hristos ne descoperă trăsătura fundamentală a iubirii interumane: jertfelnicia, al cărei arhetip este jertfa supremă a Fiului Întrupat al lui Dumnezeu, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi Fiul lui Dumnezeu s-a Întrupat din iubire pentru oameni și ne-a descoperit iubirea Sfintei Treimi, care este modelul și izvorul comuniunii noastre cu Dumnezeu și cu oamenii.
Deși definirea lui Dumnezeu ca Iubire și Lumină nu apare în mod expres decât în Epistola I a Sfântului Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8, 15), tema iubirii și a luminii, ca trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, este prezentă în întreg Noul Testament, ocupând un loc central. Centralitatea iubirii în Sfintele Evanghelii se poate observa la toți cei patru evangheliști, cu deosebire la Sfântul Evanghelist Ioan, numit prin excelență Apostolul iubirii.
În Evangheliile sinoptice este accentuată porunca cea nouă, pe care Mântuitorul o dă celor ce cred în El. În răspunsul pe care Mântuitorul îl dă tânărului care se interesează cu privire la prima poruncă din Lege, cuvintele veterotestamentare sunt întărite de Cel care venise în lume să le împlinească. „să iubiți pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc. 10, 87).
Fiul lui Dumnezeu desăvârșește însă porunca iubirii, descoperită în Vechiul Testament, cerându-ne ca, pentru a fi desăvârșiți, să imităm iubirea dintre Persoanei Sfintei Treimi, să-I urmăm lui Dumnezeu care „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mat, 5, 45).
Numai atunci vom putea fi capabili să ne desăvârșim în iubire iubindu-ne chiar vrăjmașii: „ Iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mat. 5, 44; Mc. 6, 32).
Puterea iubirii desăvârșite o primim de la Cel ce Însuși este Iubire și „L-a dat pe Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 17).
Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat prin toate actele mântuitoare ale vieții Domnului nostru Iisus Hristos: Întruparea, Răstignirea Moartea, Învierea și Înălțarea la ceruri.
Chipul comuniunii cu Dumnezeu este dat în relația de iubire dintre Dumnezeu – Tatăl și Dumnezeu – Fiul: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți în iubirea Mea” (Ioan 15, 9).
În capitolul al 14-lea al Evangheliei sale, Sfântul Ioan redă cuvintele Mântuitorului, Care descoperă prin Sine calea către Tatăl. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Criteriul credinței autentice în Fiul lui Dumnezeu îl reprezintă respectarea poruncilor Sale: „De Mă iubiți păziți poruncile Mele!” (Ioan 15, 15)
Pentru a întări cele spuse Apostolilor, Mântuitorul reiterează mesajul adresat anterior: „Cel ce nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele. Dar cuvântul pe car-l auziți nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis” (Ioan 15, 24).
În versetele 24-28, Hristos promite celor ce-L urmează pacea inimii: „Pace vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum vă dă lumea vă dau Eu” (Ioan 15, 27)
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni este accentuată cu deosebire în Evanghelia Sfântul Ioan. Ascultarea și iubirea noastră față de Hristos au ca model ascultarea supremă pe care o face Fiul față de Tatăl ceresc. Jertfa Fiului reprezintă actul decisiv prin care iubirea lui Dumnezeu se revelează în lume. Această ascultare trebuie să o imităm și noi prin suferință, răbdare și dragostea jertfelnică față de aproapele, rămânând astfel în comuniune cu Dumnezeu: „Dacă păziți poruncile Mele veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11).
Așa cum Fiul a făcut ascultare de Tatăl, aducându-se jertfă supremă pe Cruce, pentru mântuirea noastră și noi suntem datori să ne jertfim, slujindu-ne unii altora prin faptele milei Iubirea jertfelnică față de oameni se împlinește doar atunci când vom depăși limitele Legii Vechi, îmbrățișându-i cu iubirea noastră chiar și pe cei ce ne prigonesc: „Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri ce faceți mai mult? Oare nu fac și păgânii la fel? (Mat. 5, 46-47, Lc. 6, 32).
Iubirea noastră trebuie să fie ca un răspuns neîntrerupt la iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește nouă nemăsurat. De aceea trebuie să ne străduim să depășim egoismul din noi, neputințele și ispitele din noi, iar iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu trebuie să depășească iubirea pe care o dăm lumii: „Cine iubește pe tată sau, pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat. 10, 37)
Mântuitorul îi numește vrednici de fericirea împărtășirii cu El doar pe cei care își vor lua Crucea și vor vrea ca să-L urmeze. (Mat 10, 38)
Izvorul iubirii noastre față de Dumnezeu și față de semeni este de fapt iubirea pe care Treimea o împărtășește în mod ființial, iar iubirea noastră față de Mântuitorul va avea ca răsplată viața veșnică: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el (Ioan 14, 23, 15, 23, I Ioan 2, 24, Apoc 3, 20).
Biserica estre locul unde Dumnezeu Tatăl, prin Hristos, Fiul Său, în Duhul Sfânt, dăruiește oamenilor, prin mijlocirea Sfintelor Taine, regustarea bucuriei veșnice eshatologice.
Precum Persoanele Sfintei Treimi se dăruiesc Una Alteia prin iubire desăvârșită, tot astfel oamenii trebuie să se dăruiască unul altuia prin slujire reciprocă. Măsura urmării lui Hristos este iubirea care se manifestă în unitatea Bisericii, realitate descoperită în mod limpede de către Sfântul Apostol Ioan în Rugăciunea arhierească, pe care Mântuitorul o înalță Tatălui ca mijloc de mulțumire pentru iubirea față de aleșii săi: „ Dar nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una, ca lumea să creadă că tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu M-ai dat-o Le-am dat-o lor ca să fie una precum Noi Una suntem” (Ioan, 17, 20-22).
Unitatea în iubire a creștinilor este o reflectare a unității de iubire desăvârșită a Sfintei Treimi: „Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru mine, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că l-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 23).
„Eu le-am făcut cunoscut numele Tău și-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. (Ioan 17,26).
Iubirea dezvăluie în sufletele oamenilor lumina lui Dumnezeu, care ne conduce pe căile cunoașterii vieții dumnezeiești. Lumina care strălucește în sufletul credinciosului și care-l ajută să cunoască cu ajutorul ochilor spirituali este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu sunt lumina lumii. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12; 12, 46).
Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaște decât dacă vom fi luminați de El prin trăirea învățăturii Evangheliei Sale și totodată prin curățirea ochilor noștri prin lumina Învierii Sale: „Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău va fi curat întreg trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, întreg trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, cât de mare va fi întunericul? (Mat 6, 22-23, Lc. 11, 34-36).
Hristos ne-a dăruit darul suprem: Viața veșnică: ”Întru El era viața și viața era lumina oamenilor și Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5).
În prologul Evangheliei sale, Sfântul Ioan vorbește despre Fiul lui Dumnezeu, Logosul Întrupat, care a descoperit lumii lumina cunoștinței adevărului: „Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,10).
Imaginea lumii este folosită pentru a accentua perfecțiunea lui Dumnezeu, bunătatea Sa desăvârșită, în opoziție totală cu întunericul păcatului: „Și Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 5).
Iar fiii lui Dumnezeu sunt fiii luminii, fiind călăuziți de adevăr: „Dacă umblă cineva ziua nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi, iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică pentru că lumina nu este în el” (Ioan 11, 9-10).
„Cât aveți Lumină credeți în Lumină ca să fiți fii ai Luminii!”.
Mântuitorul îi numește pe ucenicii Săi lumina lumii: „Voi sunteți lumina lumii și nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15-16).
Cei ce cred în Hristos sunt atât lumina spirituală a lumii, arătându-le oamenilor calea către Dumnezeu, cât și lumina morală, îndeplinind cu dreptate orice lucru săvârșit în fața lui Dumnezeu. Creștinii poartă sublima responsabilitate de a răspândii în lume lumina Evangheliei lui Hristos și de a revela în înseși faptele lor harul și puterea lui Dumnezeu: „Așa să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mat. 15, 16).
b) Iubirea lui Dumnezeu și iubirea semenilor
Viața morală creștină, expresie fidelă a învățăturii care o întemeiază și a cărei substanță este iubirea, are în centrul ei pe Mântuitorul Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu și izvorul iubirii creștine. A fi deci în comuniune de viață cu Dumnezeu înseamnă a trăi în iubire, iar această iubire își are temeiul în însăși iubirea lui Dumnezeu față de noi.
Dacă Dumnezeu este iubire, atunci iubirea însăși exprimă îndumnezeirea în însăși esența ei, ea este expresia doctrinară, morală și istorică a iubirii divine necreate, aceasta se întemeiază pe însăși ființa lui Dumnezeu și este chiar această ființă a Lui. Sfântul Dionisie Areopagitul spune că precum soarele nostru fără deliberare sau voință, prin faptul că există, luminează toate aceste lucruri, care, după felul lor, sunt capabile să se împărtășească de lumină lui, tot astfel și binele (iubirea) trimite razele întregii sale bunătăți asupra tuturor lucrurilor, potrivit cu puterea de primire a fiecăruia.
Iubirea divină este prin excelență ieșirea din sine și dăruire pentru altul, ea reprezintă izvorul, garanția și autenticitatea iubirii noaste. Iubirea creștină a aproapelui este virtutea în temeiul căreia dorim și voim aproapelui binele său vremelnic și veșnic și ne străduim să-l realizăm. Iubirea creștină este un act teandric, în care iubirea divină se coboară în ființa noastră, iar aceasta, îndreptată, fiind ontologic spre Dumnezeu, răspunde acestei solicitări, acestei chemări la comuniunea iubirii dumnezeiești. Iubirea față de Dumnezeu trebuie verificată în intensitatea și sinceritatea ei, iar cel mai sigur criteriu îl oferă tocmai iubirea față de aproapele, care nu est altceva decât expresia iubirii față de Dumnezeu, manifestarea ei necesară, fructul cel mai de preț și proba evidentă pentru adevărul și sinceritatea ei.
Drumul mântuirii, trecând prin aproapele, cu care Dumnezeu se identifică, la judecata viitoare este de la sine înțeles, că această cale a iubirii semenului este singura cale de urmat, care ne va îndreptăți să purtăm numele de creștini. Iubirea apropie viața noastră sufletească, crescându-ne puterile ori de câte ori ne simțim învăluiți de ea. Viața în Hristos este viața de iubire, credinciosul trăind în iubire, trăiește viața în Hristos, trăind cu anticipație bucuriile vieții viitoare, având arvuna Duhului în inima sa. Dumnezeu se identifică cu iubirea, iar cel ce iubește pe aproapele săvârșește fapta pe care însuși Dumnezeu o săvârșește, dovedind că virtutea iubirii în care converg toate virtuțile creștine este însuși modul său de viețuire, devenind el însuși iubire.
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni s-a manifestat în creație, în providență, în mântuirea obiectivă și se dovedește pururea nesecată în iertarea păcătoșilor, în ocrotirea și sfințirea lor. Iubirea față de Dumnezeu se manifestă prin supunere, adică renunțare la anumite plăceri și dacă se cere, chiar la viață, pentru biruința adevărului în lume.
Iubirea față de semeni nu se reduce numai la o atitudine sentimentală și pasivă față de semenii aflați în suferință, ci se manifestă concret și practic în fapte ale milei trupești. Creștinul este în ființa sa o desfășurare în lume a facerii de bine, este religia desăvârșirii morale, pe ale cărei culmi se află faptele creștinești. Facerea de bine fiind o expresie a iubirii de Dumnezeu prin iubirea aproapelui, fiind obiectul direct al iubirii noastre, este o roadă a Duhului alături de dragoste bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, credință, blândețe și înfrânarea poftelor (Gal II, 22), dreptate și de adevăr (Efes. V, 9).Sfinții Părinți prezintă facerea de bine ca o primă roadă a iubirii, ca iubirea însăși în forma ei vizibilă, deoarece Mântuitorul spune: „ Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci, flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați adus la voi, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați căutat” (Mat XXV, 3-40).
Binele este mai întâi pentru noi “cunoașterea lumini după cum spune Sfântul Grigorie Palama,. după cum dragostea este „lumina cunoștinței”, după spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Morala creștină spune că Dumnezeul credinței e idealul dragostei, al bunătății arătate în planul mântuirii. Sfântul Maxim spune: “Scopul poruncilor evanghelice este acela de a slobozi mintea de necumpătare, de ură și de a călăuzi la dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Prin iubire bunătatea din mine se simte atrasă de bunătatea din semenul meu și se împărtășește acestuia și din aceasta. Iubirea este chenoza voluntară pentru a face să se înalțe semenul nostru indiferent de starea lui morală. Fericitul Augustin spune: „Să nu urăști pe om pentru păcat, nici să iubești păcatul pentru om, ci să urăști păcatul și să iubești pe om”. Numai astfel se trezește și se primește iubirea în cealaltă persoană în același sens de chenoză. Faptele bune sunt fructe firești, prin care se vădește lumina credinței dinăuntru, acea capacitate receptivă, de a ne deschide sufletul altora, de a lumina rațiunea, de a întări voința, de a purifica sentimentul pentru a face binele adevărat, după cum sune Mântuitorul: “Omul cel bun din comoara cea bună a inimii sale scoate lucruri bune” (Mat XII, 35-33, Lc. VI, 45), întâi trebuie curățită partea dinăuntru a paharului pentru ca și cea din afara să fie curată” (Mat XXVI, 26).
Iubirea pe care o revarsă Dumnezeu în inimile noastre, noi trebuie s-o răspândim în jurul nostru, ca iubirea să stăpânească viața fiecăruia și viața tuturor.
Dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele trebuie să devină sufletul tuturor săvârșirilor noastre, flacăra care să topească în orice clipă făptura noastră lăuntrică și să ne prefacă în torțe vii în slujba semenilor noștri.
Într-adevăr, prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut părtaș firii noastre, pentru a ne descoperi adevărurile credinței, a ne învăța ce este virtutea și mântuindu-ne prin jertfa Sa, de păcat, ne-a renăscut din moarte și ne-a restabilit în frumusețea cea dintâi. Prin Iisus Hristos omul a câștigat înfierea cea duhovnicească a lui Dumnezeu și a învățat că trebuie să se apropie din toată inima de fiecare, ca de un frate al său și fiu a lui Dumnezeu Înainte de Întruparea Mântuitorului, datorită stării de păcat, omul trăia în raporturi nemorale atât cu Dumnezeu cât și cu semenii săi, dar prin viața, prin învățătură și prin acțiunea Sa, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu – Omul – ne – a învățat și ne-a dat pildă cum putem reface legătura noastră fiască cu Dumnezeu Tatăl și cum putem statornici unitatea frățească între noi oamenii.
3. Tema Luminii și a Iubirii în Epistolele Sfinților Apostoli
În cadrul epistolelor Sfinților Apostoli tema Luminii și a Iubirii este prezentă cu precădere în epistolele Sfântului Apostol Ioan. În scrierile acestuia învățătura despre Dumnezeu – Lumină se referă cu deosebire la lumina adevărului revelat de Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos. Despre Lumina și Iubire ne vorbește și Sfântul Apostol Pavel. El le spune efesenilor: „Odinioară erați în întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii” (Efes. 5, 8)
Pentru Sfântul Apostol Pavel, învățătura despre Lumină se bazează pe relația dintre lumina necreată („neapropiată”) a lui Dumnezeu și lumina de care se împărtășesc făpturile: “Dumnezeu este singurul care are nemurire și locuiește în lumina neapropiată pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni nici nu poate să-L vadă, a căruia este cinstea și puterea veșnică” (I Tim 6, 16)
Dar Fiul este Cel care locuiește în Lumina Tatălui, fiind singurul care a înviat din morți și întreaga omenire fiind chemată să învieze spre viața veșnică. În Împărăția Tatălui ceresc, toți cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, vor avea parte de Lumina zilei a opta, în care chiar și trupurile înduhovnicite ale Sfinților vor străluci de slava lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu, care a zis: „să strălucească din întuneric lumina”, a strălucit în inimile noastre ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos.
Lumina este semnul caracteristic al împărăției lui Dumnezeu: “Să umblați cu vrednicie întru Domnul, plăcuți Lui întru toate, aducând roadă în orice lucru bun și sporind în cunoașterea lui Dumnezeu, mulțumind cu bucurie Tatălui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea Sfinților, întru Lumină” (Col 1, 10, 12) Lumina lui Dumnezeu înseamnă și darul înțelepciunii pe care o dă în dar Hristos celor ce cred în El: “Nu încetez a mulțumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înțelepciunii și al descoperirii spre deplina lui cunoaștere și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăția slavei moștenirii Lui în cei sfinți “ (Efeseni, 1, 17 –18, Rom 2, 19).
De asemenea, lumina este simbolul dreptății, al descoperiri adevărului: ”Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este” (Efes 5, 13, 14).
În Epistola a II-a către Corinteni sunt evidențiate caracterul absolut, sfințenia și bunătatea Sa desăvârșite: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege sau cum pot sta împreună lumina cu întunericul” (II, Cor. 11, 14).
Apostolul neamurilor accentuează în epistolele sale incompatibilitatea lumini cu întunericul, a necurăției cu sfințenia, afirmând în mod constant că sfințenia are ca semn distinctiv prezența Luminii „Evangheliei slavei lui Hristos care este chipul lui Dumnezeu” (II Cor. 4, 4).
Imaginea luminii Împărăției lui Hristos este exprimată foarte sugestiv în stilul său specific și de Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă: „Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul” (Apoc. 21, 23).
Veacul viitor a fost numit în ascetica creștină a opta zi a creației plecând de la cuvintele Apocalipsei: “și noapte a nu va mai fi și nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor Lumină și vor împărăți în vecii vecilor” (Apoc. 22, 5)
Lumina vieții nu poate fi dobândită însă decât de către cei care în viața lor au practicat iubirea în cel mai înalt grad. Pentru Sfântul Apostol Pavel iubirea este împlinirea dreptății și semnul noii vieți întru Hristos. La Sfântul Pavel, dragostea reprezintă fundamentul libertății morale: „Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire (…). Căci voi fraților ați fost chemați la libertate, numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire” (Gal. 5, 6, 13-14).
Și iarăși: “Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gal 6, 2).
Sfântul Apostol Pavel concepe viața creștină ca o conformare cu învățătura Mântuitorului în iubirea Lui: “Precum ați primit pe Hristos Iisus Domnul, așa să umblați întru El” (Col. 2, 6)
Vorbind despre iubire, Sfântul Pavel insistă asupra aspectului chenotic al Întrupării Mântuitorului: „din iubire față de oameni El a luat chip de rob” (Filip 2, 27)
Dragostea pe care trebuie să i-o dăm aproapelui trebuie să fie la fel de intensă, după Sfântul Pavel, ca și iubirea pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă în Iisus Hristos. Noul Testament folosește uneori și alt cuvânt pentru iubire decât “agape” (γ), cuvântul „philein” “Iubiți-vă unii pe alții din toată inima cu toată curăția” (I Petru 1, 22, I Tes 4, 9).
Între cei doi termeni nu există o diferență notabilă, ambii desemnând în esență iubirea față de semeni. Sfântul Apostol Pavel folosește termenul „agape” pentru a-și exprima iubirea pentru sfinții din Filipi: “Deci, frații mei iubiți și mult doriți, bucuria și cununa mea, așa să stați întru Domnul, iubiții mei” (Filipeni 4, 1)
Atât „agape” cât și „philein” sunt folosiți în diferite contexte pentru desemnarea tuturor dimensiunilor iubirii lui față de oameni, a iubirii oamenilor față de Dumnezeu și a iubirii oamenilor întreolaltă.
Sfântul Pavel folosește metafora căsătoriei din Vechiul Testament ca imagine a relației de iubire a poporului creștin față de Mântuitorul: “Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11,2)
Iubirea pe care am cunoscut-o prin Întruparea lui Hristos, implică o transformare radicală a oricărei iubiri lumești în lumina împărăției lui Dumnezeu, ea nu distruge dorințele și sentimentele firești de atașament ale omului, nici nu le lipsește de orice valoare în fața lui Dumnezeu, ci doar le supune unei noi judecăți în sensul că iubirea față de Dumnezeu trebuie să prevaleze față de orice altă formă de iubire: “Eu, pe toate le socotesc că sunt pagubă față de înălțimea cunoașterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate și le primesc drept gunoaie, ca pe Hristos să-l dobândesc” (Fil. 3, 8).
“Mai departe, fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filip. 4, 8).
Iubirea lui și a semenilor nu reclamă părăsirea aceste lumi, separarea sau negarea de sine, ci implică o anumită detașare față de lucrurile lumești.
Iubirea lui Dumnezeu nu este o cerință formală, nu implică uniformizarea oamenilor, ci reprezintă manifestarea interioară, susceptibilă de nenumărate forme de exprimare, care se întâlnesc și se identifică în caracteristicile iubirii pe care Sfântul Apostol Pavel le enumeră în scrisoarea sa către Galateni: „Iar roada Duhului este, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, împotriva unora ca aceștia nu este lege” (Gal 5, 22, 23)
Iubirea lui Dumnezeu manifestată în iubirea semenilor înseamnă schimbarea vieții vechi cu cea nouă adusă de Hristos, prin Jertfă, Moarte, Înviere și Înălțare: “M-am răstignit împreună cu Hristos și nu eu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine”. (Gal. 2, 20)
Trăsăturile iubirii autentice sunt prezentate de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I Corinteni în minunatele cuvinte care formează imnul iubirii: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință și de aș avea atâta credință încât să mut și munții iar dragoste nu am nimic nu sunt Și, de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (I Cor 13, 1-3)
Dragostea poate îmbrăca forme multiple de manifestare, însă roadele ei sunt cunoscute: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le suferă toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Cor 13, 4-8).
Dintre cele trei virtuți teologice, credința, nădejdea și dragostea, dragostea este cea dintâi, ea fiind veșnică (I Cor 13, 13)
Oferindu-și reciproc iubirea, persoanele umane reflectă în viața lor modul de viață al Sfintei Treimi, în care cele trei persoane se dăruiesc desăvârșit Una Alteia, în iubire. În Biserică, prin Taina Sfântului Botez, credincioșii sunt încorporați în Trupul lui Hristos și astfel unitatea dintre mădularele trupului redă la nivel uman unitatea lui Dumnezeu: “Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi și toți la un Duh ne-am adăpat” (I Cor 12, 13)
Această unitate transcende toate diferențele dintre cei ce sunt părtași la Duhului Dumnezeu în Biserică: “nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal 3, 28).
Mărturisindu-și dragostea față de frații din Filipi: “Martor îmi este Dumnezeu că vă doresc pe voi pe toți cu dragostea lui Hristos Iisus” (Filip. 1, 8)
Apostolul neamurilor apelează la iubirea comunității din Filipi, îndemnându-i la unitate: “Faceți-mi bucuria deplină ca să gândiți la fel, având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare” (Filip. 2, 2).
Strădania de a spori în iubire de a exersa virtuțile spre slava lui Dumnezeu va fi răsplătită cu binecuvântări cerești, desăvârșirea cunoașterii și fericirea veșnică: “Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile voastre înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire, ca să puteți înțelege împreună cu toți Sfinții care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea și să cunoașteți iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 16-19).
Fiind el însuși un model de viețuire în privațiuni și suferințe Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe credincioși să-L aibă ca model pe Hristos, a cărui jertfă expiatoare ne-a răscumpărat din păcatul vechiului Adam și ne-a dăruit” har peste har: „Umblați întru iubire precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi prinos și jertfă Lui întru miros cu bună mireasmă” (Efes 5, 2)
Pentru a putea dobândi darul iubirii, creștinii trebuie să aibă înaintea ochilor sufletești actul chenotic al Întrupării și Jertfei Mântuitorului, pentru a fi ridicați împreună cu El în starea de moștenitori ai Împărăției cerurilor: “Că nu cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (II Cor 8, 9).
Iubire și Lumină fiind, Dumnezeu le va dărui celor care au descoperit mărgăritarul cel de mult preț și l-au dobândit prin jertfă de sine: “cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (I Cor. 2, 9).
II. TEOLOGIA IOANICĂ (EVANGHELIA SFÂNTULUI IOAN
ȘI EPISTOLA I IOAN)
Dumnezeu – Lumină și Iubire – teme comune Evangheliei și
Epistolei I Ioan
Sfântul Apostol Ioan fiind în sine un geniu cu o autoritate covârșitoare la vremea sa, a dat naștere la două opere de o densitate doctrinară excepțională, care urmăresc în esență aceleași teme. O primă temă comună este aceea de a încredința pe creștinii că menținând neștirbită credința în Fiul lui Dumnezeu, aceștia au garantată viața veșnică (Cf. I Ioan 5, 13)
Autorul face referiri la Cuvântul Vieții despre care Apostolii dau mărturie nedezmințită că este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin care creștinii au părtășie la viața divină (Cf I, Ioan 1, 1-4).
El ne descoperă învățătura că Dumnezeu și-a arătat dragostea pentru noi, trimițând în lume pe Unul Născut Fiul Său și totodată constituie un necontenit îndemn la dragostea jertfelnică față de aproapele, la slujirea acestuia după pilda și îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos, îndemn concretizat de Sfântul Ioan prin cuvintele: “El (Hristos) și-a pus sufletul pentru noi și noi datori suntem să ne putem sufletul pentru frați” (Ioan 3, 16), iar această interferență de dragoste: de la Dumnezeu la om și de la om la om are ca scop suprem mântuirea, viața veșnică ( I Ioan 5, 13).
Venirea în lume a lui Mesia a avut rolul ca, prin opera Sa de mântuire, să se confere celor ce vor viețui în conformitate cu învățătura Sa, iertarea păcatelor pentru că „Despre aceasta mărturisesc toți proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui” (F.A. 10, 43).
Cunoașterea învățăturii lui Hristos, sfințirea vieții credincioșilor, unitatea lor și iubirea dintre ei sunt posibile prin revelarea lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său, Iisus Hristos, Care spune: „Sfințește-i pe ei întru Adevărul Tău. Cuvântul Tău este Adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume și Eu i-am trimis pe ei în lume” (vers 17-18). Mă rog (…) ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (…) și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine (Vers 20-23). Dar cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl este posibilă numai pentru cei credincioși spune Dumnezeu Fiul: Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și – l voi face cunoscut, ca iubirea cu care Mai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei” (Vers 25,26). Creștinii care vor să fie copiii adoptivi ai lui Dumnezeu trebuie să fie mânați de Duhul, adică să trăiască din plin învățătura creștină continuată în existența Bisericii și a credinciosului prin Duhul Sfânt ce se împărtășește prin Sfintele Taine.
Scrierile Sfântului Evanghelist Ioan urmăresc totodată și același scop, anume scopul de testament, deoarece au fost scrise la îndemnul expres al preoților și al credincioșilor Asie Mici, care, intuind mutarea Apostolului dintre ei, doreau să le rămână un act testamentar în legătură cu viața și activitatea Domnului Iisus Hristos din partea celui mai autorizat ucenic al acestuia care mai era încă în viață la sfârșitul secolului I și cu care avea să se sfârșească veacul apostolic. Sfântul Apostol Ioan predicase toată viața sa, dar dorea ca urmașilor săi să le rămână un testament de la el, o învățătură scrisă, care să păstreze neschimbată un rezumat al învățăturii sale, pe care, avându-l la îndemână, episcopii, preoții și credincioșii să cunoască expres ce trebuie să creadă și de ce anume trebuie să se ferească pe parcursul vieții lor spirituale
2. Asemănări de limbă și de stil
Dacă studiem amănunțit Evanghelia a IV-a și Epistola I Ioan descoperim văditele semănări dintre ele. Aceste asemănări sunt de diferite nuanțe de vocabular, de stil, de doctrină etc. Datorită acestora critica internă este în măsură să atribuie Epistola I aceleiași persoane care a scris și Evanghelia a IV-a, iar cine admite că Evanghelia a IV – a este opera Sfântul Ioan desigur că va lua aceeași poziție și față de Epistolă. Asemănările dintre cele două scrieri ioanice au fost evidențiate încă de la sfârșitul secolului al III-lea de către Dionisie al Alexandriei, iar critica modernă a reluat acest examen cu și mai multă precizie.
Asemănările dintre cele două opere ioanice le împărțim astfel:
Asemănări de limbă (vocabular)
Există o mulțime de cuvinte sau expresii comune celor două scrieri dar care nu se regăsesc sau se află foarte rar în alte scrieri ale Noului Testament. De exemplu cuvântul „lumină” = s ce are sens neștiut indicând lumina lui Hristos, în Epistola întâia se găsește de 6 ori, iar în Evanghelia a IV-a de 22 de ori. Cuvântul „întuneric” = ι cu sens metaforic (loc întunecos) în Epistola întâia se găsește de 6 ori iar în Evanghelia a IV-a tot de 6 ori. Cuvântul lumea = s cu sens geografic în Epistola întâi se găsește de 16 ori, iar în Evanghelia a IV-a de 46 de ori. Tot cuvântul „lumea” = (s) cu sens moral se găsește în Epistola întâia de 22 ori, iar în Evanghelia a IV-a de 78 de ori. Cuvântul „moarte” =(νs) de cele mai multe ori cu sens spiritual, în Epistola întâi se găsește de 6 ori iar în Evanghelia a IV-a de 8 ori. Cuvântul „viață” = ( cu sensul de „există”, în Epistola întâi se găsește de 11 ori, iar în Evanghelia a IV-a de 33 de ori. Expresia “a avea viață” = se găsește de 4 ori în Epistola întâi și de 14 ori în Evanghelia a IV-a; cuvântul „a lucra adevărul” =θ adică Adevărul adus lumii de Hristos, cu sensul de credința ceea adevărată în Epistola a IV-a tot, o singură dată. Cuvântul “Duhul adevărului” = s θs în Epistola întâia se găsește de 3 ori iar în Evanghelia a IV a de 9 ori. Cuvântul “Adevărat” =θνς în Epistola întâi se găsește o singură dată, iar în Evanghelia a IV-a, de două ori. Aceste expresii sunt specifice doar celor două scrieri ioanice.
Expresia “Adevăratul Dumnezeu” = θνς s, care se ia în opoziție cu zeii păgânilor în Epistola întâi se găsește de 3 ori, iar în Evanghelia a IV-a se găsește o singură dată.
Expresia „Fiul Cel Unul Născut” = νs ς =expresie specifică celor două scrieri cu privire la Domnul Iisus în Epistola întâi cât și în Evanghelia a IV-a se găsesc o singură dată.
Expresia “a-și pune sufletul” = νθ cu sensul de a-și dărui viața în folosul cuiva, în Epistola întâi se găsește de două ori, iar în Evanghelia a IV-a, de 6 ori.
Cităm și expresii comune celor două scrieri precum: sau νν = a rămâne sau a fi (în Dumnezeu, în Fiul, în Tatăl, în dragoste), care se găsesc foarte des în Evanghelie și Epistolă și foarte rar în restul Noului Testament și niciodată în sens spiritual, așa cum o folosește Sfântul Ioan ειν= o mărturisire despre a fi născut (Sau a fi) din Dumnezeu, din adevăr, din lume, de la diavolul, a păzi poruncile, cuvântul, etc.
De asemenea, vom da exemplu și de câteva asemănări de expresii de părți de fraze și chiar de fraze întregi:
2. Asemănări de stil
Există pe lângă asemănările de vocabular, de asemenea și asemănări de expresii, de părți comune de propoziții, astfel încât frazeologia Epistolei I este foarte înrudită cu cea a Evangheliei a IV-a. Stilul are un caracter foarte semitic propozițiile începând cu cine sau cu κ(și) ca în evreiește, căutare a paralelismului, raritate a particulelor de legătură, întrebuințarea afirmației și negației formând antiteze. Dintre acestea exemplificăm cu I Ioan 1, 6: “Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul” și cu Ioan 1, 20: ”Și el (Ioan Botezătorul) a mărturisit și n-a tăgăduit și a mărturisit: “Nu sunt eu Hristosul”
Citim și alte antiteze redutabile: I Ioan 2, 9: “Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum” și Ioan 8, 23: “ Și El le zicea: voi sunteți din cele de jos, Eu sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta și Eu nu sunt din lumea asta.
Alte particularități ale stilului ebraizat al celor două scrieri este că de cele mai multe ori frazele sunt introduse prin formula s (aceasta este): I Ioan 2, 22; 5, 6 Ioan 1, 30, 33; 4, 42 Particula întrebuințată în Evanghelie și în Epistolă pentru a marca un scop indirect puțin perceptibil. Oferim spre exemplu: I Ioan 3, 23: “Și aceasta este porunca Lui ca să credem întru numele Lui Iisus Hristos, Fiul Său și ca să ne iubim unul pe altul” și Ioan 10, 38: “dacă nu credeți în Mine, credeți în aceste lucruri. Ca să știți și ca să cunoașteți că Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl”.
Demonstrarea unei idei sau lămurirea unui fapt se introduce prin (căci) și ιν(ca să).
Asemănările între Epistola I și Evanghelia a IV-a cu privire la stil se găsesc în aceeași structură a frazei, aceleași procedee de compoziție și argumentare în folosirea lui κ ca particulă conjunctivală marcând nu numai un mod de coordonare, ci și unul de subordonare în dezvoltarea gândirii printr-o idee repetată anume ca să ducă în mod firesc la următoarea, în întrebuințarea paralelismului membrelor, în simplitatea limbajului, unită cu o profunzime de gândire la care mai adăugăm tonul sentențios și aforistic în întoarcerea la aceleași expresii, pentru a accentua o ideea dominantă etc. Dacă la cele mențonate mai sus mai adăugăm și marea asemănare de prologuri și epiloguri de antiteze ca acestea: lumină – întuneric, adevăr – minciună dragoste – ură, viață – moarte; toate acestea constituie dovezi puternice că ambele scrieri au ieșit ude sub pana unuia și aceluiași autor, adică Sfântul loan, fiul lui Zevedeu, Apostolul iubit al Mântuitorului
3. Asemănări de doctrină
Ideile doctrinare comune celor două scrieri duc la înțelesul că Logosul preexistent din veșnicie (I Ioan, 1, 12; Ioan 1, 1, 2 și Unul Născut din Tatăl (I Ioan 4, 9, 51, 18; Ioan 1, 14) a fost trimis în lume din foarte mare dragoste a lui Dumnezeu față de om ( I Ioan 4, 9; Ioan 3, 16) iar prin jertfa de ispășire a Fiului lui Dumnezeu, s-a dăruit oamenilor iertarea păcatelor și mântuirea ( I Ioan 2, 2; 4, 10; Ioan 3, 14-15)
Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi și noi datori suntem să ne iuim unul pe altul (I Ioan 4, 11; Ioan 15, 12). De aceea porunca iubirii este porunca nouă (I Ioan 2, 9-10; Ioan 13, 34) și conformarea credinciosului cu această poruncă este o îndatorire egală cu câștigarea mântuirii, a vieții veșnice ( I Ioan 3, 14-18; Ioan 3, 16; 15, 13) deoarece cine nu iubește pe frați cu o iubire izvorâtă din faptă și adevăr ( I Ioan 3, 18) și nu printr-o iubire cu vorba rămâne în moarte veșnică ( I Ioan 3, 14-15; Ioan 5, 24). Deci “cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” (I Ioan 4, 21, Ioan 13, 34, 15, 12)
O altă ideea doctrinară comună celor două scrieri este învățătura că trăirea în credință cea nouă este sinonimă cu o trecere de la moarte la viață(cf. Ioan 3,14; Ioan 5, 24) cu o naștere spirituală, egală cu nașterea din Dumnezeu ( I Ioan 3,9,5 18; Ioan 3, 3, 5). De asemenea celebrele antiteze: lumină întuneric, iubire – ură, viață – moarte, adevăr – minciună trup (carne) – duh (spirit) sunt idei doctrinare comune celor două scrieri ioanice.
Vom exemplifica adevărurile de credință enunțate mai sus prin câteva texte paralele:
Lumină și întuneric
Iubire – ură
Porunca cea nouă și cea mai mare pe care a adus-o ca dar oamenilor Mântuitorul Hristos este: iubirea. Această poruncă a experimentat-o cu sacrificiul Său personal pentru că El și-a pus viața Sa pentru “prietenii” Săi.
Împlinirea poruncilor lui Hristos, care este sinonimă cu slujirea aproapelui, îl scutește pe credincios de judecată și îi dăruiește viață veșnică, pe când cel ce urăște pe fratele său și care din această pricină, este socotit un “ucigaș de oameni”, rămâne în moarte, căci un asemenea om nu mai poate avea comuniune cu Hristos – Viața.
4. Asemănări de scop
Ambele scopuri au în vedere caracterul mesianic al venirii lui Iisus Hristos în lume, ca și divinitatea Sa, să dea o bază solidă credinței împărtășite ascultătorilor. Acest scop îl putem numi scopul hristologic. Amândouă operele ioanice pun accentul pe faptul că scopul urmărit este acela de a-i determina pe oameni să creadă că Iisus Hristos cel Întrupat este “Fiul lui Dumnezeu“, precizarea fără de care, credința este incompletă. Fiul revela acțiunile Tatălui (cf. Ioan 5, 17) pentru că Tatăl este prezent în Fiul Său (cf. Ioan 14,9): “Oricine tăgăduiește pe Fiul, nu are nici pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul, are și pe Tatăl (I Ioan 2, 23).
De asemenea, ambele scrieri de care ne ocupăm au și un scop polemic. Dacă este adevărat că gândirea profundă a Evanghelistului este de a arăta că Fiul lui Dumnezeu nu este diferit de Iisus istoric, o asemenea intenție polemică este posibilă deoarece și prima Epistolă a lui Ioan o face plauzibilă: ea este îndreptată împotriva acelora care nu admit că Iisus este Hristosul (2, 22) și că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat cu adevărat (4, 2)
Găsim asemănări și în ceea ce privește scopul parenetic. Scopul parenetic urmărit de Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul iubirii, este acela de a fi următori vieții Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta reiese din anumite idei menționate în cele două opere. Spre exemplu, există atât în Epistola I cât și în Evanghelia a IV-a acea idee luminoasă conform căreia “Noi Îl iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4,19, cf. Ioan 3,16).
Mântuitorul Hristos ne-a dovedit această supremă iubire nu numai prin jertfa Sa, dar totodată și prin slujirea Sa față de oameni, slujire simbolizată prin actul spălării picioarelor. După ce a terminat, Domnul i-a întrebat: “Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora, căci v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă să faceți și voi” (Ioan 13, 12-17).
De aici tragem concluzia că pentru creștini iubirea nu reprezintă o idee utopică, nerealizabilă, ci una experimentată de “Domnul și Învățătorul” nostru. De aceea, datoria de a ne iubi unii pe alții și chiar de a ne jertfi unii pentru alții, decurge din însuși îndemnul vieții lui Iisus: “Întru aceasta au cunoscut iubirea: că El și-a pus sufletul Său pentru noi și noi datori suntem să ne punem sufletele pentru frați” (I Ioan 3, 16)
Ceea ce trebuie să menționăm în încheierea acestui capitol când vorbim despre unitatea autorului celor două scrieri este că diferitele cuvinte și expresii comune n-au semnificație în ele însele, ci numai în măsura în care sunt legate într-o singură concepție teologică unitară, izvorâtă din mintea același autor: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan.
III. PARTEA DOGMATICĂ: DUMNEZEU – LUMINĂ
1. Incompatibilitatea între Dumnezeu Lumină și starea de păcătoșenie
O primă ideea fundamentală pe care se axează teologia ioanică cu privire la Dumnezeu este aceea că pe Dumnezeu îl exprimă cel mai bine atributele Lumină și Iubire. Lumina dumnezeiască purcede din viața lui Dumnezeu, ea fiind exteriorizarea către lume a acesteia. Sfântul Ioan vizează în primul rând lumina spirituală adusă lumii de Fiul lui Dumnezeu. Iată cum Apostolul scrie cu privire la aceasta: “În El era Viața și Viața era lumina oamenilor și Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o (…) El este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 4 – 5, 9).
Observăm că Logosul Divin se identifică în egală măsură atât cu viața, cât și cu Lumina și Iubirea, toate acestea fiind manifestări exterioare ale dumnezeirii Sale. Când Sfântul Apostol Ioan vorbește despre Dumnezeu Lumină, cu siguranță că el se referă la Dumnezeu Iisus Hristos, deoarece în Evanghelie spune: “Logosul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume “(Ioan 1, 9).
Important de reținut este faptul că Lumina este tot atât de proprie “usiei” lui Hristos ca și Viața pe care deopotrivă le-o împărtășește oamenilor Identificarea o face chiar Mântuitorul când spune. “Eu sunt Lumina lumii. Cine urmează Mie, nu va umbla întru întuneric ci va avea Lumina Vieții” (In. 8, 12).
Prezența Mântuitorului în mediul spiritual al umanității dar și în mediul nemijlocit euharistic se exercită în prealabil sub aceste două forme de viață și Lumină (Cf. I Ioan 1, 1-2, 1, 5) în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (Mt. 28, 2)
Lumina = s, s (o) cu care se identifică Mântuitorul Hristos și pe care o proiectează necontenit spre lume, este dumnezeiasca Sa învățătură care emană din Dumnezeu și este veșnică ca și Cel care a elaborat-o “Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat. 24, 35).
Din această cauză creștinii au marea convingere că, întrucât învățătura la care aderă este de origine divină, ea are puterea de a le lumina calea spre viața veșnică în Hristos, spre ceea ce îndeobște se numește mântuirea.
Mântuitorul Hristos îndeamnă spunând: „Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți lumina ca să nu vă cuprindă întunericul(…). Cât aveți Lumina credeți în lumină ca să fiți fii ai Luminii” (Id. 12, 35-36), pentru că a crede în Lumină este tot una cu a crede în Hristos, iar această credință trebuie să fie conștientă pentru a atinge sufletele oamenilor, pentru a face din ei ”fii Luminii” sau “fii ai lui Dumnezeu” ( Mat 5, 9)
Iisus Hristos afirmă despre Sine că este “Lumina lumii” (Ioan 88, 12), înțelegând prin aceasta că atât Lumina din Sine cât și Viața și Iubirea fac parte structural din ființa Sa și după cum Viața și Iubirea se cer manifestate în afară, tot aceeași traiectorie urmează și Lumina. De aceea putem spune că Logosul divin pornește către lume din prea marea Sa dragoste pentru om, căruia vine să-i dea viața veșnică (cf. In 3, 16) dar și din dorința de a proiecta Lumina Sa, învățătura Sa peste lume.
Iată două texte scripturistice care îl prezintă pe Hristos ca Luminător al neamurilor. Primul este în legătură cu întâmpinarea pruncului Iisus de către bătrânul Simeon, “căruia” i se vestise de către Duhul Sfânt ”că nu va vedea moartea, până ce nu-L va vedea pe Hristosul Domnului(…). El l-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: “Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor: Lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc. 2, 26, 28, 32) Al doilea text se referă la momentul când Iisus Hristos a ieșit la propovăduirea publică a Evangheliei Sale mântuitoare: Evenimentul s-a petrecut în următoarele împrejurări: “După ce Iisus a auzit că Ioan fost întemnițat, a plecat din Galileea și părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia, prorocul, care zice: “Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții, lumină le-a răsărit.
După cum observăm, aceste texte pun accentul pe lumina pe care Iisus Hristos o răspândește peste neamuri, prin care trebuie să înțelegem care era sortită oamenilor. În opoziție directă cu Lumina lui Hristos este întunericul păcatului. Dar după cum știm, întunericul n-are existență în sine, pentru că nu emană de la cineva precum se petrece cu lumina, care are existență în însăși existența lui Dumnezeu identificându-se cu El, personificată de persoana Logosului întrupat, Iisus Hristos De aceea se înțelege că în Dumnezeu – Lumină nu poate exista structural nici cea mai mică umbră de întuneric, întunericul moral nefiind altceva decât lipsa luminii lui Hristos. Dacă identificăm Lumina cu învățătura creștină în care nu se cuprinde nici o eroare de nici un fel, iar întunericul cu erezia și păcatul și din acest punct de vedere ne dăm seama că în Dumnezeu nu este nimic negativ, care poate să semene cu întunericul, după expresia Sfântului Pavel: “Ca parte are dreptatea cu nelegiuirea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar?” (II Cor 6, 14-15) Iată ce înțelege Sfânta Scriptură prin “întuneric” privit ca stare de spirit contorsionată, ce nu mai este capabilă să deosebească binele de rău, dând dovadă de o totală capacitate intelectuală și morală. Proorocul Isaia vorbește astfel despre unii ca aceștia. “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, de cei ce numesc lumina, întuneric și întunericul lumină de cei ce socotesc amarul dulce și dulcele amar. Vai de cei ce sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor (…) Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită și lipsesc de dreptate pe cel drept. Pentru ceasta după cum paiele se mistuie de foc și iarba uscată de flăcări așa rădăcina lor va fi topită și spulberată ca legea și cenușa, căci au călcat legea Domnului Savaot și au nesocotit cuvântul Sfântului lui Israel (Is. 5, 20-21, 23-24).
Proiectată în lume, Lumina Dumnezeiască, deși este receptată corect de om, este capabilă să-l determine să tindă către prototipul Luminii întrupate, împlinindu-se moral și intelectual, acesta fiind idealul. O atitudine de vădită incompatibilitate cu stare de lumină a Domnului Hristos este atunci când, împărtășindu-ne cu nevrednicie, euharistic vorbind nu săvârșim adevărul, ci mai degrabă mințim când zicem că avem împărțășirea cu El, dar umblăm în întunericul păcatelor. Această tristă realizate o surprinde și Mântuitorul Hristos în cuvintele: “Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede (și nu crede nici cu cel ce se împărtășește cu nevrednicie) a și fost judecat, fiindcă (prin faptele lui) nu a crezut în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Căci oricine făptuiește rele urăște Lumina și nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu fie mustrate. Iar cine lucrează adevărul vine la Lumină, ca faptele lui să se arate ca fiind săvârșite în Dumnezeu (Ioan 3, 19-21).
De aceea a umbla în Hristos – Lumină înseamnă a lucra binele, unde să troneze cele mai înalte valori pentru că: ” Roada Luminii este în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este plăcut Domnului (…) căci tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ce este descoperit este lumină.
Pentru aceea zici: ”Deșteaptăt-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos”. De ci luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ei ca cei înțelepți, răscumpărând vremea căci zilele rele sunt”(Efes. 5,9-10; 13-16)
Dumnezeu Tatăl este prezentat „El Însuși în Lumină”, adică în Fiul Său identificat cu Lumina dumnezeiască. Această împărtășire de viață divină între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul este confirmată de cuvintele Mântuitorului adresate Sfântului Apostol Filip care-I cerea să le arate pe Tatăl. De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan 14, 9-10).
„Căci Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30).
Umblarea în Lumină înseamnă a nu mai păcătui pe când păcatul face imposibilă comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii noștri pentru că numai dacă umblăm întru Lumină (…) avem comuniune unii cu alții”. Noi, creștinii, care umblăm întru Lumina lui Hristos suntem datoria lui rândul nostru să devenim” lumina lumii”, printr-un comportament iresponsabil, printr-o înaltă conștiință a menirii noastre de propovăduitori ai lumini lui Hristos și în general, prin toate faptele cu care dăm mărturie atât despre credința noastră, cât și despre Dumnezeu, pe care Îl vom slăvi în măsura în care noi În vom face cunoscut. Ideea aceasta reiese și din afirmația Mântuitorului când spune: voi „sunteți lumina lumii, nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu se aprinde făclia să se pună sub obroc, ci în sfeșnic ca să lumineze tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor încât să vadă ei faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mat 5, 14-16).
De aceea, când omul cere ajutorul lui Dumnezeu, când își conduce viața după poruncile lui Dumnezeu și o luminează cu lumina lui Hristos, atunci umbra păcatului dispare și omul are cale liberă spre comuniunea cu Hristos, adică are împărtășire cu El. În strânsă legătură cu imaginea de Lumină, de comuniune binecuvântată cu semenii și cu Dumnezeu stau cele două sfinte Taine: Euharistia și Mărturisirea, prezentate ca antidot al păcatului.
Lumina cea adevărată se sălășluiește în om prin credința în Dumnezeu – Omul, naște de la Dumnezeu omul desăvârșit (Ioan 1, 9-13), face să reînvie omul, prin Dumnezeu și prin puterile dumnezeiești, ce se găsesc în virtuțile cele sfinte, în iubire, dreptate, rugăciune, “lumina cea adevărată” se răspândește înăuntrul întregii ființe a omului și răsare atât pentru sine cât și pentru oamenii dimprejurul său.
Dar omul nu crede în Hristos Domnul, în singura lumină adevărată, nu știe încotro merge, nu-și cunoaște adevăratul țel, nici rostul vieții lui pe pământ, nu vede și nu cunoaște nici adevăratul țel și nici rostul vieții celorlalți oameni, căci n-are înăuntrul lui lumina cea adevărată” care doar ea luminează toate ființele omenești până în adâncurile lor, asupra rostului lor dumnezeiesc, după cum luminează și lumea.
Această lumină (Dumnezeu) este întru totul deasupra tuturor pe cât este Dumnezeu mai presus de creatura Sa pe cât este întemeietorul mai presus de ce-a întemeiat, pe cât este înțelepciunea mai presus decât ceea ce s-a făcut cu ajutorul ei.
2. Incompatibilitatea între cunoașterea lui Dumnezeu – Lumină și starea de întuneric a păcatului
Mântuitorul Hristos spunea Apostolilor și ei lumii întregi: ” De mă iubiți păziți poruncile Mele (…) Cel care are poruncile Mele le păzește; acela este care mă iubește, iar cel care mă iubește pe Mine va fi iubit și de Tatăl Meu și-L voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 15, 21)
Apostolul accentuează asupra învățăturii creștine conform căreia cunoașterea lui Dumnezeu pleacă de la păzirea poruncilor iar porunca supremă în Creștinism este iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui: “Dacă păziți poruncile Mele veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui (…). Aceasta este porunca Mea. Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi; voi prietenii Mei sunteți dacă faceți ceea ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15, 10, 17, 13).
Răsplata este pe măsura lui Dumnezeu: “Cel care Mă iubește pe Mine va fi iubit și de tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui (Ioan 14,21)
Sălășluirea se lucrează prin energiile necreate ale Sfântului Duh, adevărații creștini devenind niște teologi, adică purtători de Dumnezeu. Creștinul câștigă toate aceste binefaceri cerești prin împlinirea în Hristos a poruncilor lui Dumnezeu.
Prin împărtășirea euharistică și comuniunea eclezială creștinii au acces la credință; cei care iubesc minciuna își neglijează viața morală pentru că a cunoaște pe Dumnezeu în Creștinism este similar cu a păzi poruncile Sale. Cuvântul lui Hristos se împlinește din iubirea desăvârșită dată de El și față de oameni, prin cuvântul Domnului Hristos înțelege întreaga Sa învățătură adusă oamenilor de la Părintele Său Ceresc, adică Evanghelia Sa sau vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc. Într-adevăr, Hristos are o învățătură dătătoare de viață, pentru că în cuvintele Lui se concentrează mesajul către oameni al întregii Sfinte Treimi, care este izvorul vieții veșnice ( Ioan 5, 246, 68, 63) cuvânt cu adevărat purtător de mântuire (Ioan 4, 29, 8, 25) și de dragoste, de aceea în orice creștin păzitor al cuvântului Evangheliei, “dragostea lui Dumnezeu este desăvârșită. „Să precizăm că iubirea este desăvârșită nu în raport cu nesfârșitul izvor al ei, care este Dumnezeu, ci în raport cu subiectul care se umple de această dragoste și datorită căreia devine un teolog, un purtător de Dumnezeu, un purtător al iubirii înțelegătoare, cu care întreaga Sfântă Treime ne-a iubit”
Izvorul Dragostei ce a fost trimis către noi este Tatăl, împlinitorul este Fiul, iar desăvârșitorul este Duhul Sfânt, după cum reiese din următorul text: ”Căci Dumnezeu așa de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).
În cea ce privește înălțarea în cunoașterea Persoanelor dumnezeiești, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Drumul cunoașterii lui Dumnezeu pornește de la Duhul cel Unul, trece prin Fiul cel unul și ajunge la Dumnezeu cel unul”. În credința adevărată este lumina taborică care s-a revărsat prin trupul Domnului iar acum prin Trupul Euharistic prin care noi primim Duhul cel ceresc Numai iubindu-L Dumnezeu putem cunoaște cu adevărat și numai cunoscându-L Binefăcător Îl iubim.
Celor răi le va lipsi mereu comuniunea cu Dumnezeu și își vor da seama de greșeala pe care au săvârșit-o atunci când nu au vrut să primească iubirea Domnului și au apucat pe drumul întunericului și al pierzaniei și astfel ei se vor osândi singuri prin mișcarea rea a cugetului lor”
Numai pătrunzând în această lumină taborică a lui Dumnezeu – Tatăl, a samariteanului milostiv, a celui care se simte vinovat pentru păcatele întregii omeniri, ajungând astfel la măsura bărbatului desăvârșit, Hristos, Care a luat asupra Lui păcatele întregii lumi, numai astfel putem simți cum Dumnezeu devine totul în toate, și astfel, însuflețiți de Duhul Sfânt, prin Fiul devenim fii ai lui Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și tocmai relația tată – fiu ca Unul ne distruge dar creează o unitate intimă ne unește în Unul și prin ipostasuri.
De fapt, iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5), de la Tatăl prin Fiul. Fiul lui Dumnezeu se identifică cu Lumina precum afirmă în versetul următor: “Eu sunt Lumina lumii”, cel care Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12) sau “Eu Lumină am venit în lume ca tot cel ce crede în mine să nu rămână întru întuneric (Id. 12, 35).
Hristos, în viața Lui pământească, a vrut să înfăptuiască o anumită operă țintă fiind împlinirea voii Tatălui Său, care L-a trimis între oameni cu scopul precis de a-i mântui pe cei ce cred în El.
Iubirea lui Hristos față de oameni s-a realizat prin exemplul Lui față de oameni, desăvârșit prin ascultarea de Părintele Său, prin slujirea lui Dumnezeu Tatăl și prin sfințirea vieții Sale. Prin ascultarea de Părintele său, Care L-a trimis în lume ca să pătimească pentru oameni, iar prin pătimirea Sa să le aducă mântuire veșnică „ Să fie în voi același Duh care era în Hristos Iisus, care este în chipul lui Dumnezeu, care nu a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce.(Filip 2, 7)
Întreaga operă de mântuire a Domnului Hristos constă în slujirea lui Dumnezeu Tatăl, pe Care ascultându-L, împlinește voia și se jertfește întru El, să nu piară, ci să aibă viață cea veșnică (Ioan 3,16) și în slujirea oamenilor cărora le dăruiește mântuirea prin patima Sa făcându-se pe Sine pildă de urmat pentru toți și fundamentând relațiile dintre ei tocmai pe această slujire jertfelnică: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi (Id 15, 13-14)
Traiectoria de Lumină este deschisă și prin a treia cale și anume prin Sfințenia Vieții Sale, Mântuitorul a ales o viață sfântă și fără prihană dându-se pildă de urmat și totodată învățându-ne că numai trăind în sfințenie putem să beneficiem de roadele mântuirii aduse de El oamenilor.
Sfântul Apostol Pavel explică faptul de a umbla și noi așa cum a umblat El. Căci spre aceasta (adică spre mântuire) ați fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru voi lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele lui, CĂCI El n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui și fiind nu răspundea cu ocară, suferind, nu amenința, ci lăsa în știrea celui care judecă cu dreptate. El a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim drepți: cu a cărui rană v-ați vindecat. Căci erați ca niște oi rătăcite, dar v-ați întors acum la Păstorul și păzitorul sufletelor voastre (I Petru 2, 21-25)
Dacă lumina este un atribut propriu al lui Dumnezeu ba, mai mult, se identifică cu însuși Logosul întrupat (Ioan 1, 9) în manifestarea Sa către lume, iar Domnul ne poruncește: “Cât aveți lumina credeți în Lumină ca să fiți fii ai Luminii(Id 12, 36) înseamnă că viața oamenilor trebuie să fie proprie și creștinilor”
Lumina lui Hristos penetrează atât viața individuală, cât și a întregii colectivități umane deoarece ea se face simțită în viața social-creștină a Bisericii, prin puritatea credinței celei adevărate în lupta cu erezia, deoarece întunericul se duce și lumina cea adevărată începe să răsară. De aceea, în antiteză cu lumina lui Hristos, care este lumina cea adevărată, lucrătoare în ordinea morală a societății creștine stă întunericul păcatului. Noi, oamenii, nu putem să fim în lumina lui Hristos, dacă ne urâm semenii pentru că adevărata lumină se proiectează în viața credinciosului prin faptele cele bune. De aceea Mântuitorul Hristos spune: “Oricine face rele urăște lumina și nu vine la lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească. Căci aceasta este judecata, că lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, căci faptele lor erau rele” (Ioan 3,20, 19).
De aceea putem spune că lumina reprezintă suma tuturor faptelor bune pe care creștinul le săvârșește în Hristos, ca să-L dobândească pe Hristos. Iubirea de față, ca și toate celelalte fapte bune ale credinciosului îi procură “lumina” lui Hristos, adică Îl aduc pe Hristos în întregime, cu viața și tezaurul învățăturii Sale ca să-l determine de “a umbla în Acela” și prin aceasta să aibă împărtășirea cu El.
Trăind iubirea lui Hristos, sufletul omenesc se umple de bucurie negrăită, se umple de aceasta câtă vreme trăiește dreptatea lui Hristos, bunătatea lui Hristos, smerenia și dulceața lui Hristos. Căci în sângele divino-umanității sălășluiește viața Lui și datorită Lui și viața noastră. De asemenea, Dumnezeu – Omul este Cel care, împărtășindu-le oamenilor desăvârșirile Sale veșnice și viața veșnică, îi unește într-o obște nouă, nemuritoare, divino-umană, veșnică într-un singur trup, Biserica, trup nestrăbătut de sângele dumnezeiesc – omenesc al lui Hristos, care curățește de tot păcatul pe cei ce se împărtășesc și se fac mădulare în trupul Lui divino-uman. Acest preasfânt sânge ne scaldă în Lumina și în Adevăr, în Dreptate și-n Iubire.
3. Iubirea lumii păcatului – piedică în cale unirii credinciosului cu Dumnezeu – Lumină
Există un “duh al lumii” care vrea să-i îndepărteze pe creștini de “duhul cel dat de la Dumnezeu prin care cunoaștem cele dăruite nouă de la Dumnezeu “( I Cor. 2, 13)
Credincioșii nu trebuie să se lase robi înțelesurilor celor slabe ale lumii (Gal. 4, 3, Col. 2, 20) care îl mențin pe om sub servitutea diavolului, numit de Mântuitorul “stăpânul lumii acesteia”(Ioan 12, 31, 16, 11; I Ioan 5, 19) sau “dumnezeul veacului acestuia (II Cor. 4, 4)
Desigur că eliberarea din robia “lumii acesteia” care este stăpânită de cel rău, nu o poate face decât Mântuitorul Hristos prin întreaga Sa operă de mântuire (cf. Ioan 4, 42 și Ioan 4, 14), ca și prin acceptarea adevărului credinței creștine pe care oamenii, cunoscându-l vor deveni liberi, act de care ne încredințează Mântuitorul Hristos: “de veți rămâne în cuvântul Meu , sunteți cu adevărat ucenicii mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32)
Lipa cunoașterii adevărului creștin îi face pe oameni sclavii patimilor și ai poftelor “lumii acesteia”, pe când cunoașterea și trăirea adevărului dumnezeiesc înseamnă pentru creștini nu numai eliberarea, ci și orientarea sigură spre scopul suprem care este mântuirea.
Iubirea lumii este incompatibilă cu iubirea lui Dumnezeu pentru motivul că iubirea creștină este dimensionată de Domnul Hristos pe parametrii slujirii. Ea își găsește împlinirea în slujirea semenilor, pe când iubirea lumii este o iubire folosită dirijată spre satisfacerea plăcerilor josnice ale individului
Creștinul trebuie să aleagă “iubirea Tatălui” și nu “iubirea lumii care trece” pentru faptul că “prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu, din care cauză cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu (Fac 4, 4) apoi pentru că, slujind lumii, nu suntem apți să ne dedicăm cu toată ființa lui Dumnezeu (Mat. 6, 24), deci nu putem să fim creștini adevărați, lucrându-ne mântuirea cea întru Hristos. Dar pecetea “înnoirii Tatălui” din noi o dau Sfintele Taine. Această iubire a lumii păcatului se realizează prin diverse vicii. Menționăm doar câteva, cele cu care și Mântuitorul a fost ispitit și anume: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții. Din pofta trupului se nasc câteva vicii precum îmbuibarea trupului și bogăția, desfrâul etc. Prin pofta trupului viciile, patimile se încuibează în el prin lucrarea lui Mamona (Mat. 6, 24; Lc. 16, 13)
Cu privire la combaterea îmbuibării trupului și a bogăției Mântuitorul spune: “Oare nu este viața mai mult decât hrană? (Mat 6, 24, Lc. 12, 23), deci ne arată ce trebuie să prețuim mai mult. Sfânta Scriptură ne spune că unii ca aceștia se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor este pieirea, căci pântecele este dumnezeul lor (Filip 3,18-19). Cu privire la bogăție, știm că omul cuprins de patima bogăției nu se mai poate controla, nu se mai poate opri: “Iadul și adâncul nu se pot sătura, tot așa și inima omului (împătimitul de bogăție este de nesăturat)” (Pilde 27, 20).
Bogatului căruia i-a rodit țarina, văitându-se că n-ar unde să-și strângă avuțiile ca după aceea să mănânce, să bea și să se veselească mult timp, Dumnezeu îi dă dublă pedeapsă și anume mai întâi moartea trupească și apoi moartea sufletească ( Lc. 12, 16-21)
Prin desfrânare se necinstește atât trupul socotit templul Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), cât și legătura firească dintre trupurile noastre și trupul lui Iisus Hristos, deoarece trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul și Domnul este pentru trup” (I Cor. 6, 13).
Pofta trupului îndeamnă la ruperea legăturii cu Dumnezeu știind că petrecând în trupul păcatului suntem departe de Domnul (II Cor. 5, 6) iar îndepărtarea noastră de Hristos înseamnă moartea noastră spirituală ( Matei 7, 23).
Astfel idealul de viață creștină trăită în trup este magnific față de pervertirea și desconsiderarea acestuia prin pofta necontrolată a trupului, de aceea este bine să strunim bine trupul astfel încât să putem lua cununa răsplătirii.
Cu privire la pofta ochilor, Mântuitorul face o adevărată pledoarie în favoarea valorilor perene, ce trebuie să le caute omul și, ajutat de lumea înconjurătoare, dăruită lui de Dumnezeu, cu scopul de a-i crea mijloacele necesare pentru a-și atinge scopul său suprem: mântuirea. Ochiul, fiind organul prin care vin la cunoștința noastră impresiile senzoriale despre lumea care ne înconjoară, a fost investit de Mântuitorul cu putere selectivă în raport cu valoarea ce o prezintă pentru îmbogățirea vieții spirituale a omului. În acest sens luminătorul trupului ca de altfel și al întregii noastre existențe este ochiul deoarece știm că: “dacă ochiul tău va fi curat tot trupul tău va fi luminat” (Mat. 6, 22), iar dacă nu, adică acest organ se pervertește atunci el are puterea de a întuneca de a vicia întreaga viață a omului (Matei 6, 23).
De aceea Mântuitorul Hristos spune: “Dacă ochiul tău cel drept (deci care ar trebuie să îndrepteze viața oricărui om) te smintește scoate-l și aruncă-l de la tine deoarece este nefolositor, fiindcă îți prezintă valorile vieții în chip deformat, căci mai de folos îți este să piară unul dintru mădularele tale (care nu te mai slujește cu credință) decât tot trupul tău (de fapt, întreaga ta existență) să fie aruncat în ghenă (Id. 5,29).
Prin înțelegerea și prețuirea la justa valoare a bogățiilor și a frumuseților lumii cărora nu trebuie să te robești, capătă dimensiunea necesară și veșnică răspunsul Domnului Hristos dat diavolului la această ispitire numită pofta ochilor: “Piei, Satana” Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui singur să-i slujești (Mat 4, 10)
Trufia vieții se dezvoltă în ființa omului îndepărtat de Dumnezeu, sau și mai exact, omului fără de Dumnezeu, care, necunoscând sau nevrând să cunoască smerenia creștină, se trufește socotindu-se, dacă nu un Dumnezeu în sensul creștin al cuvântului, măcar un demiurg în sens platonic.
De asemenea trufia putem spune că este o atitudine eretică ce disprețuiește adevărurile veșnice ale lui Dumnezeu, care sunt păstrate spre neschimbare în tezaurul de învățătură al Sfintei Biserici înlocuindu-le cu învățături greșite prin care se urmărește relativizarea dogmelor credinței, diminuându-le și coborându-le din valoarea lor la înțelegere pur umană.
Dacă analizăm aceste trei “pofte” care contribuie la decăderea morală și spirituală a omului îndepărtat de Dumnezeu, tragem două concluzii:
Una ar fi aceea că acestea periclitează mântuirea prin războiul atât declarat, pe de o parte, pe de altă parte, camuflat, pe care-l poartă împotriva vieții spirituale a credinciosului. A doua concluzie care de astfel reiese și din afirmația Sfântului Ioan care susține că aceste pofte ”nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”, pentru că prin asemenea fapte în nici un caz nu se poate proslăvi Dumnezeu, pe când prin faptele cele bune se urmărește de fapt tocmai această doxologie: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mat. 5, 16)
Deci cele trei “pofte” fiind produsul lumii păcatului, nu numai că nu-și găsesc sorgintea în Dumnezeu, dar în același timp împlinitorul acestora se înstrăinează de Dumnezeu și își închide singur izvorul harului mântuitor, pe când cel care luminează forțele cele bune are siguranța mântuirii și totodată și încredințarea că:” toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este pogorându-se de la Părintele luminilor, la “Care nu este schimbarea sau umbră de mutare” (Iac 1, 17)
Deci mântuirea se dorește prin această întreită lucrare: prin rămânerea în credința cea adevărată, pe care Iisus Hristos a dat-o Bisericii Sale care cuprinde în egală măsură și harul mântuitor ca izvorând din puterea cea mântuitoare a Izbăvitorului nostru, fără de Care n-am putea face nimic și nu în ultimul rând, prin lucrarea faptelor bune ce însoțesc credința și harul, după cum spune Mântuitorul: “cel ce rămâne în Mine și Eu în el acela aduce roadă multă (adică se mântuiește, căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4)
Iată cum, iubind cu tot sufletul pe Dumnezeu și neiubind lumea păcatului, ni se deschide calea unirii noastre cu Dumnezeu. Mărturisirea credinței celei adevărate dar totodată și rămânerea în ea este un act de aderare a credinciosului, prin care dobândește Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (II Cor. 13, 13)
În comuniunea treimică, în care toate Persoanele sunt egale, credincioșii, în adorarea pe care o dau lui Dumnezeu, nu pot face abstracție de Una dintru Persoanele Sfintei Treimi, fiindcă aceasta ar însemna să piardă comuniunea și cu celelalte
PARTEA PARENETICĂ
Dumnezeu – Iubire
1. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl ne face fii ai Săi și asemenea cu Iisus Hristos
Învățătura lui Iisus Hristos evidențiază dragostea fierbinte pentru om, iar iubirea lui jertfelnică trebuie să fie impropriată de oameni pentru ca orice om să poată rodi în mântuire: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16)
În acest capitol vom arăta efectul pe care-l are iubirea lui Dumnezeu – Tatăl în sufletele oamenilor, care produce în ei asemănarea cu Fiul Său Iisus Hristos. Astfel Fiul lui Dumnezeu ne-a iubit pe noi cu o iubire ce întrece orice închipuire și depășește orice așteptare deoarece spune: ”Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii aceluiași lucru? (…) Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi (Mat. 5, 46, 44). Urmărea iubirii pe care ne-a dăruit-o nouă Tatăl este că devenim: „copii lui Dumnezeu”, cum exprimă textul ioanic
Mântuitorul Hristos ne spune că numai în felul acesta vom putea deveni „fiii Tatălui Ceresc” (Mat. 5, 45) numai dacă vom iubi pe semeni cum ne-a iubit Dumnezeu pe noi adică chiar în starea de vrăjmășie. De aceasta este de preferat ca să fim socotiți „gunoiul lumii” (I Cor 4, 13), dar să câștigăm viața veșnică decât să „fim în pas cu lumea” dar să ne pierdem sufletele.
Fii lui Dumnezeu sunt cei care îndeplinesc porunca cheie din Creștinism care are două ramnificații, una îndreptată către Dumnezeu și cealaltă spre aproapele și anume: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă iar a doua la fel ca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și prorocii (Mat, 22, 37- 40)
Dragostea,care este esența Creștinismului, este cu atât mai mare cu cât respectăm porunca pe care ne-a dat-o Dumnezeu care spune. „poruncă, nouă dau vouă. Să vă iubiți unii pe alții! Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35)
Singura iubire dreaptă și adevărată față de om, este de a considera omul ca ființă după asemănarea lui Dumnezeu și veșnică de, a vedea în el pe fratele cel nemuritor și veșnic. Dar iubirea este cea care deschide ochii asupra tuturor lumilor și doar prin „Lumina cea adevărată” omul vede logosul sământal al fiecărei făpturi și al fiecărei lucru și astfel știind încotro merge.
Iubirea este singura punte ce boldește deasupra prăpăstiei morții dintre această lume și cealaltă, dintre această viață trecătoare și viața veșnică. Când „Dragostea lui Dumnezeu” rămâne în inimă, atunci ea este deschisă tuturor fraților spre a le sluji prin fapte bune, prin rugăciuni, prin posturi, prin dreptate prin bunătate, prin pace sau prin toată jertfa de sine, mergând până la a-și da pentru fratele ce-i mai de preț în ființa omenească: sufletul Când iubirea devine Rugăciune și Rugăciunea aleargă la ajutorul lui, deoarece iubirea sporește mai ales prin Rugăciune. Cu atât mai mare este Rugăciunea omului cu atât mai desăvârșită îi este iubirea la fel cum iubirea desăvârșită este fapta celor, mai mari „rugători”: Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „Iubirea se naște din rugăciune” pentru că Dumnezeu dă iubirea rugăciunii ca pe cel mai desăvârșit dar al Său căci „Dumnezeu este Iubire”, iar dăruind omului iubirea lui, cu adevărat pe Sine Însuși se dă deoarece în iubirea duhovnicească, evanghelică, totul ține de rugăciunea celor ce iubesc. Câtă vreme omul împlinește poruncile lui Dumnezeu și Dumnezeu împlinește rugăciunile omului. Ascultă-L pe Dumnezeu în poruncile Lui zice Sfântul Ioan Gură de Aur ca și El să te asculte în rugăciunile tale” Iubirea lui Dumnezeu în noi se desăvârșește prin păzirea poruncilor, păzirea cuvintelor Cuvântului (Logosului), o învățătură de taină a Logosului așezată în inima noastră, o luciditate, o Lumină dincolo de lumina cea firească a minții. Dumnezeirea Scriptură ne arată, ne poruncește să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, din toată puterea adică să-L iubim deplin și întreg în dăruirea sacră. Precum lacul neclintite î-și are cauza sa primară într-un izvor ascuns de ochiul oamenilor, tot la fel iubirea omului î-și are cauza primară în iubirea lui Dumnezeu
Iubirea este prin chenoză suprema jertfă de sine, depășirea desăvârșirii maxime a smereniei. Desăvârșirea nu este statică fiind pururea în orice clipă plină, dar depășindu – se adică revărsându-se pururea. Din această dăruire de Sine a ieșit Întruparea ca o consecință a dragostei prea firească, o consecință a chenozei – Binecuvântarea. Semnul după care vom fi cunoscuți fiii lui Dumnezeu este tocmai viața în lumină, care nu este alta decât noua viață ce se exprimă prin intermediul milosteniei adică această virtute teologică, iubire teologică. Această iubire reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, este un dar de la Dumnezeu.
Iubirea este tocmai mărgăritarul de care ne spune în Evanghelie că un negustor la căutat, iar când l-a găsit a vândut tot ce avea și l-a cumpărat. Creștinul trebuie să – și deschidă inima pentru semințele cele bune care sunt roade ale dragostei, trebuie să curețe spinii, pentru ca aceștia să nu sufoce cu ei ceea ce a fost semănat, ci mai degrabă, să crească și astfel agricultorul să se bucure și să pregătească grânarul pentru grâne, nu focul ca pentru pleavă.
Așadar oricine va avea iubirea frățească, dar aceasta înaintea lui Dumnezeu, acolo unde El vede, când î-și va întreba inima în sinceritate, nu – i va răspunde altceva decât că în ea se află rădăcina iubirii frățești din care se nasc ramurile cu roadele faptelor bune. Noi nu trebuie să fim nerecunoscători față de harul Aceluia care deși avea un singur Fiu, nu a vrut ca, El să, rămână singur, ci a vrut să aibă frați, a adoptat fii care să aibă împreună cu El viața veșnică.
2. Hristos a venit din dragoste pentru om
Hristos a venit să ridice păcatele oamenilor și să le șteargă prin jertfa Sa de pe Cruce, dar nu și pe acelea pentru care oamenii nu dau semne de îndreptare, adică nu le mărturisesc preotului, ca lui Hristos și astfel prin Sfânta Taină a Mărturisirii, să ia iertare pentru ele pentru că jertfa lui Hristos a făcut posibilă iertarea păcatelor ( Ioan 20, 22-23)
Hristos a venit din dragoste pentru om de oarece. “El a luat asupra-și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat (…). Domnul a făcut să cadă asupra Lui fără de legile noastre, ale tuturor (…). Dar a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi; Î-și va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși(…). Prin suferința Sa Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va lua asupra Sa (…). Că El a purtat , fărădelegile multora și pentru cei păcătoși Și-a dat viața” (Isaia 53, 4-5, 6, 10-12)
Iubirea nespusă a lui Dumnezeu pentru oameni a făcut ca pe Hristos ,„Care n-a cunoscut păcatul, să-l facă pentru noi păcat, ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor 5, 21).
Să cugetăm la rostul Întrupării Domnului Iisus Hristos, la lumina pe care El a adus-o și să rămânem, cei ce credem în El, în lumina Evangheliei Sale, făcându-ne împlinitori ai învățăturii, cuprinse în ea și pe care ne-o propovăduiește Biserica noastră. Pogorârea din ceruri, Întruparea și arătarea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ca om, constituie pentru noi piatra de temelia a vieții noastre creștine. Prin El s-a revărsat din plin dragostea cerească asupra întregii creații și îndeosebi asupra oamenilor, care potrivit învățăturii creștine sunt cumva învățăturilor lui Dumnezeu.
Prin Întruparea Sa, ca și prin învățătura și faptele Sale minunate prin jertfă, Învierea și Înălțarea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a adus mântuirea și a făcut din noi făptură nouă, împăcându-ne cu Dumnezeu (II Cor V, 17-18).
El ne-a făcut părtași nu numai jertfei, ci și slavei Sale, întărind puterile noastre sufletești, pentru a ne duce la asemănarea cu Dumnezeu
Nașterea în Hristos și în Biserică se înfăptuiești prin Sfânta Taină a Botezului. Biserica este mama noastră spirituală, care ne naște în Hristos și astfel devenim fii ai Tatălui după asemănarea lui Hristos și fii ai Bisericii, mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica.
Prima dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin hotărârea Sfintei Treimi de a zidi pe om. Noi nu ne putem apropia de Hristos decât prin și în Biserica Sa, care asemenea stelei celei minunate, care a călăuzit pe magi ne călăuzește și pe noi și ne arată căile mântuiri prin Sfintele Taine și învățăturile descoperite de Dumnezeu și lămurite de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți.
Dragostea are această întindere din vremelnicie în veșnicie pentru întreaga noastră existență, căci fiind izvorâtă din Dumnezeu, și mângâindu-ne viața pe pământ, se întoarce iarăși la Dumnezeu de data aceasta împlinită în viața diferitelor mădulare ale Bisericii, așa încât ea să fie ca și Dumnezeu cu care se contopește (I Ioan 4, 16), “toate în toți” (I Cor. 1-2, 6)
3. Suprema dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de om: jertfa de răscumpărare a Fiului Său, modelul iubirii jertfelnice interumane
Numai „iubindu-ne unii pe alții (putem) într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită.” Această precizare din formula liturgică de mai sus, conform căreia numai „iubindu-ne unii pe alții” putem mărturisi credința în Sfânta Treime, ne arată că: „iubirea este din Dumnezeu” și această iubire, dăruită de Dumnezeu oamenilor reprezintă” toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit care este de sus pogorându-se de la Părintele luminilor (Iac. 17).
Știm că Însuși Dumnezeu este „iubire” și că iubirea (dintre oameni) este din Dumnezeu numai dacă iubim cu adevărat pe oameni, cinstindu-i ca pe unii ce poartă în ei pecetea chipului dumnezeiesc, numai astfel putem înțelege iubirea cea mare a lui Dumnezeu față de noi.
Iubirea creștină își are izvorul în Dumnezeu pentru că Iisus Hristos a adus-o în dar oamenilor, i-a învățat prin pilda vieții Sale cum trebuie să se iubească unii pe alții cu toată inima, cu tot cugetul și cu tot sufletul (Mat. 22, 37) jerfindu-se unii pentru alții ca într-un gând să mărturisească „pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Treimea cea de o Ființă și nedespărțită”. Numai dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită, deoarece tot ceea ce El face reprezintă expresia naturii Sale care este iubirea.
Dragostea a început să se manifeste între oameni în momentul arătării în trup a lui Dumnezeu – Cuvântul, adică momentul când „Dumnezeu la trimis în lume pe Fiul Său cel Unul – Născut”, iar odată cu faptul în omenirii. Cuvântul veșnic s-a arătat dragostea lui Dumnezeu între noi, dar dragostea exista din totdeauna la Dumnezeu pentru că „Dumnezeu este iubirea”, Întruparea celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi fiind actul pornit din preaplinul dragostei lui Dumnezeu pentru oameni. Actul în sine este expresia iubirii intertreimice. Fiul supunându-se cu dragoste Părintelui Său în faptul trimiterii în lume ce comportă o micșorare voită, tot din dragoste precum este scris. „S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se (Părintelui Său din preaplinul iubirii Sale fiești) până la moarte și încă, poartă pe cruce. Pentru aceea Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de debut. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru Slava lui Dumnezeu Tatăl (Filip. 2, 7, 11)
Această înălțare, această proeminență, este urmarea firească atât a ascultării Fiului de Tatăl cât și a dragostei ce o manifestă Tatăl pentru Fiul Său, care I S-a supus acceptând trimiterea în lume cu toate consecințele ce au decurs din ea.
Actul trimiterii în lume a Logosului divin bineînțeles că trebuie înțeles și ca o deschidere a dragostei lui Dumnezeu spre lume ca o revărsare de har și de lumină peste oameni, precum și ca o dovadă că Dumnezeu ne iubește pentru că „întru aceasta (adică în actul Întrupării) ”s-a arătat dragostea lui Dumnezeu întru noi”.
Prin Duhul lui Hristos se propagă iubirea lui Dumnezeu în inimile oamenilor prin care „cutezăm a-L numi Tată pe Dumnezeul cel ceresc” (Sfânta Liturghie),
Așadar iubirea lui Dumnezeu care s-a arătat în noi prin Fiul Său devine modalitatea noastră de existență creștină stare ce se menține prin rugăciunea reciprocă și prin dragoste frățească.
Sintagma „Împărăția Fiului iubirii Sale” nu numai că este de o răpitoare frumusețe dar ne întărește în convingerea că mântuirea noastră posibilă prin jertfa Domnului Iisus Hristos și instaurarea unei împărății a dragostei și a luminii constituie o realitate deja împlinită a iubirii intertreimice „trimisă de Dumnezeu în lume” prin Fiul Său. Prin acțiunile divine ale Logosului: Creație, Întrupare și Înviere, cunoaștem că dragostea lui Dumnezeu s-a arătat întru noi prin Fiul Său cel Unul Născut, trimis în lume ca în El viață să avem.
Trimiterea Fiului Cel Unul – Născut avea să facă manifestă iubirea nu numai a Sa ci a întregii Sfintei Treimi, care prin Cuvântul Veșnic, revarsă asupra lumii o bogăție de har, de lumină și de viață eternă, viața ce devine mediul propice în care ne formăm ca fii ai împărăției Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13).
Iubirea manifestată prin jertfa Fiului este urmarea trimiterii Tatălui și urmată de conlucrarea Duhului Sfânt în viața Bisericii – Măreția inexprimabilă a iubirii lui Dumnezeu față de noi întru aceasta constă nu pentru că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi, după cum reiese din învățătura redată de Mântuitorul Hristos. „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am, rânduit să mergeți și roadă să aduceți și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice Îi veți cere, în numele Meu (Ioan 5, 16).
Alegerea omului de a fi mântuit, prin Întruparea Cuvântului reprezintă măreția dar totodată și responsabilitatea trimiterii Fiului în lume, căci după cum Acesta a fost trimis de Tatăl să-i aleagă omului modalitatea de mântuire, tot așa și Fiul î-i rânduiește pe aceea care Îl iubesc ca să meargă ei înșiși printre semenii lor și să-i îndemne spre Hristos, să-i facă a înțelege cât de mult ne iubește Dumnezeu care spune: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21), amândouă trimiteri cerându-se a fi o mărturie în istorie a iubirii lui Dumnezeu față de om și a omului față de semenul său, roade pe care Fiul le oferă, Părintelui Său iar oamenii le oferă Domnului, ca semn nedesmințit al iubirii lor.
În „jertfa de ispășire a păcatelor noastre” conlucrează întreaga Sfânta Treime, fiind o vărsare spre lume a iubirii treimice deoarece Tatăl a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre din dragoste pentru noi, Fiul se jertfește din dragoste pentru noi și din dragoste și ascultare față de Părintele Său. Duhul Sfânt prelungește prin lucrarea Bisericii și a Sfintelor Taine această jertfă, făcând-o accesibilă în mântuirea subiectivă a tuturor oamenilor.
Iubirea Mântuitorului Hristos are un rol determinant în procesul Patimei asumată de bună voie pentru că. „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă, căci Hristos încă fiind noi neputincioși la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioși. Cu greu va muri cineva pentru un drept, pentru cel bun este posibil să se hotărască cineva să moară. Însă Dumnezeu î-și arată dragostea Lui față de noi prin aceea că pentru noi Hristos a murit când noi eram păcătoși (…) Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui „ (Rom 5, 5-8, 10)
Iubirea lui Dumnezeu a fost gratuită, nereciprocă, dezinteresată și interesată numai și numai de mântuirea oamenilor, dat mai cu seamă jertfelnică. Adevărata noastră „Chemare” este să iubim ca Dumnezeu, după cum ne arată Mântuitorul prin celebra pildă a „omului împărat care a vroit să se socotească cu slugile sale”. Numai jertfă de pe Sfânta Cruce ne dă adevărata măsură a iubirii lui Dumnezeu față de noi, de aceea având în vederea ponderea dumnezeiască a jertfei și noi datori suntem să ne iubim unii pe alții.
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni este complet dezinteresată și nu vrea să aibă echivalență decât în dragostea omului față de om, adică nu vrea să creeze obligației față de El, cât mai cu seamă obligații față de semeni: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel care nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut cum poate să-l iubească?” (I Ioan 4, 20).
Posibilitatea cunoașterii nemijlocite a lui Dumnezeu este legată din punct de vedere creștin, nu de o cunoaștere sensibilă ca în științele naturii, ci de o cunoaștere prin coabitare, prin comuniune cu Dumnezeu, care se realizează în fapt prin permanența lucrare a iubirii aproapelui pe care îl iubim atât pentru valoarea personalității sale purtătoare a chipului lui Dumnezeu în ea, cât mai cu seamă pentru Dumnezeu, pe care Îl dobândim tocmai prin „rămânerea” noastră în iubirea aproapelui. Iubirea creștinului către aproapele ajunge la dimensiunea desăvârșirii dacă ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu ceea ce înseamnă să iubim pe aproapele, care mai departe înseamnă să iubim pe Dumnezeu, să perseverăm în iubirea aproapelui, adică să creștem în cunoașterea lui Dumnezeu, ne desăvârșim în dragoste față de aproapele, rămânem în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru noi, proces la realizarea căruia creștinul participă cu dăruirea sa întru iubirea aproapelui, ca pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu cu deschiderea Sa întru a fi cunoscut prin primirea și rămânerea credinciosului în desăvârșita lui dragoste, act prin care însăși iubirea creștinului către aproapele ajunge la dimensiunea desăvârșirii.
Ca să înțelegem cât de înaltă este învățătura creștină referitoare la cunoașterea lui Dumnezeu, înțeleasă prin prisma iubirii aproapelui, decurgând în ea și fiind în speță, o răsplătire bine meritată pentru acei creștini, care și-au consacrat viața întru slujirea aproapelui, vom aduce în sprijin textul unei convorbiri dintre
Mântuitorul Hristos și Ucenicii Săi, pe tema cunoașterii lui Dumnezeu și a rămânerii lui Dumnezeu în noi, ce vine ca o consecință a împlinirii „poruncii cele noi” (Ioan 13, 34 ): „Cel care are poruncile Mele și le păzește acela este care Mă iubește, iar cel care Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și mă voi arăta lui zis-a Lui Iuda (nu Iscarioteanul). Doamne ce vrea să însemne aceasta, că nouă vrei să Te arăți, iar lumii nu? Iisus i-a răspuns și i-a zis: „dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu (referitor la iubirea aproapelui și pentru aceasta), Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și locaș la dânsul vom face (Ioan 14, 21-23)
Cel care ne face contemporani cu Domnul Iisus Hristos este Duhul Sfânt. Mântuitorul Hristos prin Întrupare, a făcut posibilă cunoașterea lui Dumnezeu. După Înălțarea rolul de a face cunoscut pe Hristos și Părintele Său revine Duhului Sfânt, prin Sfintele Taine. Duhul Sfânt luminează Biserica în general și chiar fiecare credincios în parte, pentru că ne transpune în mediul de gândire și de viață hristică, făcându-se contemporani cu Mântuitorul Hristos și toată ajutându-ne să trăim „vița în Hristos”, îl facem pe Acesta contemporanul nostru arătându-ne cât de aproape este de noi Domnul Hristos, cât de actuală este învățătura Sa și cât de mult putem cunoaște noi pe Dumnezeu, străduindu-ne să-i împlinim poruncile. Numai prin asumarea păcatelor omenirii și spălarea lor prin Sângele jertfei de ispășire Mântuitorul prin moartea Sa a distrus stricăciunea morții, a zdrobit puterea diavolului și a iadului, dăruind viața veșnică: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi că pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a trimis Dumnezeu în lume ca prin El viață să avem” (Ioan 4, 9).
Credința în dumnezeirea Fiului este un suport de nădejde în lupta cu răul din lume pentru că: „Cine este cel care biruiește lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu ?”. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne înarmăm cu armele lui Dumnezeu ca să putem, sta împotriva (diavolului) în ziua cea rea și toate biruindu-le să rămânem în picioare” (Efes. 6, 13).
Dacă nu biruim nu putem rămâne în Dumnezeu. Numai în urma biruinței căpătăm cununa sălășluirii în Dumnezeu.
4. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea semenilor
Comuniunea cu Dumnezeu este ceea ce poate dori mai mult un muritor ca să devină nemuritor. Noi oamenii nu putem să ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu, revărsate asupra noastră din belșug dumnezeiesc prin intermediul iubirii Sale, dacă nu –l iubim pe aproapele nostru, toate acestea rămân niște realități devine de neatins, rămân precum crengile cu roade multe dar care se ridicau necontenit pentru fața cea rea care nu voise să-l curețe și ca apa cea răsăritoare a fântânii care se adâncește din ce în ce mai mult pentru cea care nu se îndurase să o curățească atunci când trecuse pe lângă ea. Chiar înțelepciunea poporului român afirmă că cine nu-l iubește pe aproapele său pe car-l vede nu se poate bucura de darurile lui Dumnezeu pe care și le dorește. Cel ce nu iubește, adică cel care escamotează adevărul creștin bazat tocmai pe principiile iubirii de Dumnezeu și de aproapele, este de fapt un mincinos care zice. „ L-am cunoscut dar poruncile Lui nu le păzește. Întru el adevărul nu se află” (Ioan 1, 4). De asemenea mincinos este și „ cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum” (Ioan 11, 9).
„Mințim și dacă zicem că avem comuniune cu El și umblăm în întuneric, căci nu săvârșim adevărul” (Ioan 1, 6)
Cunoașterea lui Dumnezeu în Creștinism se face prin iubire, dar dacă cineva nu împlinește poruncile Lui referitoare la iubirea aproapelui, pretenția de a-L cunoaște nu are nici o justificare, nici o bază și devine inoperantă. Dacă iubim pe aproapele, iubim pe Dumnezeu, dacă nu iubim pe aproapele suntem mincinoși când susținem că iubim pe Dumnezeu. Această poziție tranșantă determină rămânerea sau autoexcluderea din rândurile celor ce se mântuiesc, deoarece mântuirea înseamnă râvnă în săvârșirea binelui spre folosul aproapelui, fapt redat în Sfânta Scriptură prin metafora: „poarta cea strâmtă”. Cine iubește pe fratele său, iubește în chip necesar pe Dumnezeu cu condiția ca cele două iubiri, să fie lucrate întru credință, deoarece nu este posibil să-L iubim pe Dumnezeu, dacă nu iubim pe aproapele fiindcă este mai ușor să iubești o persoană pe care o vezi (semenul) decât o Persoană pe care nu o vezi (Dumnezeu).
Orice act săvârșit pentru aproapele se răsfrânge asupra lui Dumnezeu fie ca iubire fie ca dispreț, ură sau indiferență deoarece Mântuitorul se identifică cu semenul nostru când spune: „Întrucât ați făcut (sau nu ați făcut) unuia din acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (sau Mie nu Mi-ați făcut)„ (Mat 25, 40, 45), adică acele fapte comune de iubire angajată a aproapelui precum: „hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat , îmbrăcarea celui în lipsă, primirea celui străin, grija pentru starea de sănătate a celui bolnav, cercetarea celui întemnițat (Mat 25, 35-36), ca să nu ne zică Mântuitorul: „Vă spun că nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la Mine, toți lucrătorii nedreptății (Lc. 13, 23-24, 26-27).
Cei care nu iubesc pe semenii nu vor avea parte de moștenirea veșnică și ceea ce este mai grav este faptul că vor avea parte de o domnește veșnică, fără milă, fără intervenție din afară și ceea ce este mai înspăimântător fară de sfârșit după cum spune Mântuitorul: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și slujitorilor lui „ (Mat. 25, 41)
Iubirea pe care o poruncește Hristos este unică și de neîntrecut noi fiind, bucuroși că „o avem de la El”: Aceasta este porunca Mea. „Să vă iubiți unii pe alții precum v-am iubit Eu. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. Voi prietenii mei sunteți dacă faceți ceea ce vă poruncesc Eu (Ioan 15, 12-14). „Să iubiți pe fratele vostru” (Vers. 21).
Cu privire la porunca iubirii avem temeiuri revelaționale cuprinse în învățătura Mântuitorului Hristos care vrea ca „cel care-L iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său”. Într-o anume împrejurare un învățător de lege l-a întrebat pe Iisus. „Care poruncă este mai mare în Lege (referindu-se la Legea lui Moise, iar Domnul Hristos i-a indicat Legea cea veșnică a Creștinătății – na). Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău „cu tot cugetul tău” (Mat. 12, 30).Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă (Mat 22, 35-38).
Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Ibid. 22, 35-39).
În aceste două porunci se cuprinde „toată legea și proorocii „, adică întreaga învățătură a Domnului nostru Iisus Hristos, referitoare la mântuirea fiecărui om, act mântuitor care se realizează numai în Biserica Mântuitorului Iisus mărturisit ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
„Dumnezeu este iubire” și de aceea iubirea este puterea făptuitoare făcătoare de dumnezeire, putere dumnezeitoare, pentru că iubirea impregnează ființa omenească, o îmbibă cu puterile dumnezeiești ce fac să renască ființa omenească și o preface într-o ființă nouă, un suflet nou, o inimă nouă, o minte nouă , o viață nouă. Din iubire vine nașterea dumnezeiască și cunoștința dumnezeiască a omului. Iubirea de Hristos se deschide în iubirea de aproapele, în iubirea de adevăr, în iubirea dreptății, în iubirea păcii, în iubirea curățeniei, în iubirea a tot ce-i dumnezeiesc, a tot ce-i veșnic pentru că rădăcina lor este dumenzeiască, sfântă și veșnică, este iubirea de Hristos. Toate aceste iubiri sunt obiectivarea și proiectarea iubirii de Hristos, întruparea și împlinirea iubirii de Hristos de viața și chipul de a fi al lui Hristos, fără de ele nu există iubire dumnezeiască, iar dacă nu-i iubire adevărată de Hristos, nu este nici adevărată iubire dumenzeiască, nici adevărată iubire de om.
5. Unirea cu Dumnezeu prin iubire
Unirea cu Dumnezeu prin iubire se realizează prin iubirea de frați care condiționează actul mântuirii, pentru că activitatea noastră în slujba aproapelui este săvârșită ca pentru Dumnezeu, pentru că Mântuitorul Hristos spune. „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unui a dintre acești frați, ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (Mat. 25, 40)
Dumnezeu S-a făcut om și a pătimit din dragoste nețărmurită pentru el , ne-a dorit mântuirea, înfăptuind-o prin jertfa Sa pentru că prin iubire să rămânem în unire cu El. Iată cum sintetizează această chenoză plină de dragoste, a Fiului lui Dumnezeu Sfântul Apostol Pavel: „Hristos, încă fiind noi neputincioși la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioși. Pentru un drept cu greu va muri cineva, pentru un (om) bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu și arată dragostea Lui față de noi, prin aceea că, pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Rom 5, 6-8)
Hristos a venit la oameni impulsionat de dragostea nețărmurită a lui Dumnezeu Tatăl, față de om: „Care atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat (spre patimă ) ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).
Unirea cu Dumnezeu prin iubire se realizează prin iubirea și iertarea fratelui nostru, care capătă importanță nu numai din punctul de vedere al celui care slujește pe semenul său, ca pentru Hristos, făcându-l prieten și frate, dar și din acela al celui slujit, care trebuie să vadă în pilduitoarea activitate de slujire a celuilalt însăși cinstirea și slujirea lui Dumnezeu. Avem aici cea mai bună probă că „am cunoscut iubirea” adică am înțeles mesajul pe care Domnul Hristos a dorit să –L transmită oamenilor prin jertfa Sa, probând prin faptele noastre că ne-am făcut datoria de adevărați creștini, atunci când ne-am pus sufletele pentru frații noștri”.
Iubirea lui Dumnezeu ne spune Sfântul Apostol Pavel, s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă (Rom 5, 5), care lucrează tot lucrul bun în toți creștinii, dar mai cu seamă Duhul Sfânt transpune în noi Duhul lui Hristos, de aceea acela în care a prins contur Duhul lui Hristos urmează poruncile Lui, iar dragostea lui Dumnezeu rămâne în el. Ne putem uni cu Dumnezeu prin iubire dacă ne iubim unii pe alții, după cum Domnul Hristos ne-a dat poruncă, plecând la împlinirea ei de la exemplul, pururea viu al Domnului Hristos despre care știm că ne-a iubit pe noi, ca să rămânem în „lumina” Lui, adică învățătura Sa lucrătoare în viața noastră prin împlinirea Sfintelor Sale porunci: „Poruncă vouă vă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți Ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35)
Așadar, pecetea inconfundabilă pe care o poartă creștinii asupra întregii lor existențe este dragostea ca poruncă primită de la Domnul Hristos, ea fiind însăși esența vieții creștine pentru că „Dragostea mai mare decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 3)
Dar nu numai pentru prieteni, ci și pentru străinul care nu-ți este nici prieten, nici vrăjmaș, ci frate, ca în pilda samariteanului( Lc. 10, 33-37), trebuie să-ți pui sufletul chiar și pentru vrășmași, căci prin aceasta se arată superioritatea creștinismului față de alte religii și a vieții creștinului adevărat față de cei care nu lucrează preceptele creștine.
Să auzim porunca și argumentele ce o susțin în fața credinței noastre. „Ați auzit ce s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău!” Dar Cu vă zic. Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile (păgâne) același lucru? Fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este (Mat 15, 45, 48)
Valorile creștine sunt izvorâte din iubire, sunt sprijinite pe iubire, pe iubirea frățească a aproapelui care poate fi chiar vrăjmaș, după cum ne îndeamnă chiar și Sfântul Apostol Pavel când zice. „Urmați iubirea de străini! Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați-i și nu-i blestemați. Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce se plâng (…). Nu răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grija de cele bune înaintea tuturor oamenilor . Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră trăiți în pace cu toți oamenii. Nu vă răzbunați (…) Deci, dacăvrăjmașul tău este flămând, dă-i să mănânce, dacă îi este sete dă-i să bea, căci, făcând acestea vei grămădi cărbune de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom 12, 13-15, 17-21)
De aceea pe bună dreptate Noul Testament afirmă că ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică (I Tim. 1, 5), o astfel de iubire acoperă mulțime de păcate (I Petru 4, 8), folosindu-ne de pe urma ei și noi și aproapele nostru Astfel în cei care „păzească poruncile” Dumnezeu î-și va face locaș de sălășluire iar aceea vor deveni casnici ai lui Dumnezeu. Sublima „rămânerea” a lui Dumnezeu în credincios se petrece în actul euharistic, prezența euharistică fiind o lucrare treimică, într-o dumenzeiască perihoreză, deoarece pe Fiul, Tatăl L-a acreditat în lume ca Mesia și Mântuitorul, iar Sfântul Duh pin asistența Sa necontenită asupra Bisericii ne va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16,13)
Astfel unirea cu Dumnezeu prin iubire reprezintă chipul perfect al „rămânerii” lui Dumnezeu în credincios: „Cel care mănâncă Trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru El „ (Ioan 6, 57)
Duhul Sfânt asistă și lucrează necontenit în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos prin comunicarea conținutului descoperirii dumnezeiești și prin ferirea de greșeli atât a Bisericii cât și a membrilor ei, după cum spune Mântuitorul: „Iar când va veni Acela Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt, de aceea am zis că din al Meu ia și vă vestește vouă” (Ioan 16, 13-15), trăgând concluzia că numai în Biserica care este stâlpul și temelia adevărului, Duhul Sfânt face posibilă rămânerea lui Dumnezeu în noi și a noastră în Dumnezeu. În jertfa euharistică Dumnezeu rămâne în noi până la sfârșitul veacurilor ( Mat. 28, 20),. Duhul Sfânt având rolul covârșitor prin pogorârea Sa de la Tatăl, peste Sfintele Daruri încât „Pâinea aceasta să fie însuși Cinstitul Trup al Domnului și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos iar ceea ce este în potirul acesta însuși cinstitul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (…) Interferența acțiunii harului cu voința noastră dă naștere unor valori morale, prezentate de Sfânta Scriptură ca roade ale Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea îndelungată, răbdare, bunătate, facerea de bine, credința, blândețea, înfrângerea curăția: împotriva unora ca acestea nu este lege (Gal.5, 22-23) Semnul revelator că Dumnezeu „rămâne întru noi prin Duhul pe care ni l-a dat nouă”, constă tocmai în trăirea, umblarea întru acțiunea harului prin împlinirea poruncilor divine.
Știm că iubirea pentru aproapele am cunoscut-o în jertfa Domnului Hristos, de aceea trebuie, să iubim și noi jertfelnic, ca și Hristos înțelegând prin aceasta o iubire cu fapta și întru adevărul nepervertit al credinței creștine. Iubirea aceasta are ca prim scop învăluirea semenului nostru în dragostea noastră cu fapta și în același timp producând în noi o curățire ontologică, modelându-ne și o cunoștință curată prin care „îndrăznim” în chip condescendent către Dumnezeu doar dacă ni se atrage atenția din nou, păzim sfintele porunci; prin ele viața noastră se prezintă ca și o jertfă bine plăcută înaintea lui Dumnezeu
Cine iubește poruncile se unește cu Dumnezeu și rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el, prin asistența povățuitoare a Duhului Sfânt întru noi. Iubirea divină este comunicabilă. Ea se coboară în lume prin Fiul lui Dumnezeu, se face cunoscută oamenilor prin viață și activitatea Acestuia, este recepționată de oameni și are puterea să unească sufletele între ele și astfel unite să le ofere lui Dumnezeu în dar, adică iubirea lui Dumnezeu se vehiculează către lume, se lucrează în sufletele credincioșilor și revine umanizată prin lucrarea Duhului Sfânt. Unirea cu Dumnezeu se face nu mai prin iubire, pentru că însuși Dumnezeu este iubire, demonstrație realizată de însăși virtutea dragostei cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, virtute ce nu se va perima niciodată, deoarece își are sursa în Dumnezeu, așa cum ne amintește și Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea nu cade niciodată” Cât despre proorocii se vor desființa, darul vorbirii în limbi va înceta știința se va sfârși (…)și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre aceea este dragostea” (I Cor 13, 8, 13).
Rezultatul unirii oamenilor cu Dumnezeu prin iubire aduce cu sine o răsplată bine meritată și anume „rămânerea” în comuniunea treimică care înseamnă realizarea mântuirii: „De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început, veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl. Și aceasta este făgăduința pe care El ne-a făgăduit-o: viața veșnică (vers 24-25). Dar „rămânerea” noastră în posesia mântuirii alături de statornicia în credință, se realizează prin iubirea fratelui care în sens creștin înseamnă orice om. Acesta adevăr îl afirmă astfel Sfântul Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este pentru că cel care nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut cum poate să-l iubească?” (vers. 20). Deci „a rămâne”, a dăinui în Dumnezeu, înseamnă de fapt a avea părtășie cu Dumnezeu la viața cea veșnică, care nu se poate dobândi decât iubind pe semeni, iubirea reprezentând puterea prin care lucrătorul ei „rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru acela”. Mai departe transcriem din Sfântul Pavel, un imn de slavă adresat lui Dumnezeu, pentru că a făcut cunoscută iubirea Sa prin Fiul Său, iar prin Duhul Sfânt o întărește și o desăvârșește, în sufletele credincioșilor dovedindu-se prin aceasta, că iubirea lui Dumnezeu, sălășluiește întru noi, este un dar treimic: „Pentru aceasta î-mi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos (…) cerând să vă dăruiască după bogăția slavei Sale, să fiți puternic întăriți și prin Duhul Său, în omul dinlăuntru iar Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile voastre, înrădăcinați și întemeiată fiind în iubire, ca să puteți înțelege împreună cu toți sfinții, care este lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea acesteia și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar Celui care poate să facă prin puterea Sa cea lucrătoare în noi (iubirea) cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi – Lui fie slava în Biserică și întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor Amin (Efes, 14-21)
Făcându-se pe om, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut slujitor atât lui Dumnezeu Tatăl cât și oamenilor În fond Fiul lui Dumnezeu s-a Întrupat, ca să dovedească oamenilor iubirea Tatălui și iubirea Sa, pentru ca și ei să creadă în iubirea față de Dumnezeu și întreolaltă Hristos preamărește pe Tatăl și face cunoscut numele Lui întrucât le face oamenilor cunoscută iubirea Sa față de ei, iubirea Tatălui, pentru ca iubirea aceasta să se sălășluiască și în raportul dintre ei „. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ și le-a arătat numele Tău ca iubirea cu care M-ai iubit tu să fie într-înșii” (Ioan XVII, 4,26)
„Precum M-am iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi” (Ioan XV, 9).
Prin iubire Hristos în același timp mântuiește și slujește, iar omul în același timp se mântuiește și slujește. Dragostea este însușirea lucrătoare care cel mult ne face să-l cunoaștem pe Dumnezeu, firea în sine a lui Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu a vădit mai deplin oamenilor, în istoria mântuirii. După cum ne spune Apostolul Ioan , Dumnezeu este dragoste de aceea „El a creat pe om din dragoste și pentru dragoste”. Legea dragostei este a-ți pierde sufletul ca să-l mântuiești, după cum ne-a vădit-o Cuvântul, care a sădit această lege. Limita ființei omenești este iubirea, ce înseamnă să nu mai trăiești prin tine, ci prin toți și totul, să devii cu întreaga ta viață un altul pentru tine însuți, în tine să nu mai fii tu, în ale tale să nu mai fii al tău, deșertându-te să te împlinești, smerindu-te să te înalți, să trăiești în iubire, să ajungi iubire, după chipul Sfintei Treimi Celei în Trei Ipostasuri de o Ființă și Nedespărțite.
Sensul Întrupării este „Că Dumnezeu atât a iubit lumea” încât n-a cruțat pe Fiul Său Cel Unul Născu, ca în El să se arate pre Sine la fel cu noi și accesibil iubirii noastre. Omul trebuie să iubească pe Dumnezeu și pe aproapele său pentru că aceasta înseamnă „a fi și a trăi în Sfânta Treime”.
Iubirea este o virtute eternă a Tainei ea este secretul creator al Dumnezeului Tată pentru că Dumnezeu Tatăl este iubire revelatoare, Dumnezeu Fiul este iubire întrupată și Dumnezeu Duhul Sfânt este iubirea lucrătoare. Pecetea solemnă a iubirii este Binecuvântarea, ca sămânță pentru Pomul vieții
6. Iubirea și credința
Mărturisirea credinței în mesianitatea lui Iisus Hristos și implicit în dumnezeirea Sa, fac posibilă înfierea noastră de către Dumnezeu Tatăl, prin jertfa de ispășire a Fiului actualizată în viața credincioșilor, prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt. Dacă ne ghidăm după gândirea creștină, suntem îndreptățiți să teologhisim zicând că dacă mărturisirea lui Iisus drept Mesia, trimisul și Fiul lui Dumnezeu ne face să iubim pe Dumnezeu ca pe Cel ce ne-a prilejuit atâta fericire prin trimiterea Fiului Său în lume, decurge de aici că de iubire superioară, sfântă trebuie să se bucure din partea noastră, oricine ne este născut din Dumnezeu.
Pledoaria pentru iubirea frățească ce decurge din iubirea comună ce o arătăm Părintelui Ceresc, pe care Domnul Hristos ne-a învățat să-L numim „Tatăl nostru” (Mat 6, 9) este însăși pledoaria în favoarea îndrăgirii ambianței familiale divine, în care ne încorporăm prin împlinirea poruncii iubirii frățești unde Dumnezeu este Tată, Iisus Hristos Fratele nostru, către desăvârșirea Căruia tindem să ajungem prin ajutorul harului Duhului Sfânt
Realitatea aceasta schițată în elementele ei esențiale: Tată și Fiu unite prin liantul dragostei nu este alta decât legătura indestructibilă din cadrul Bisericii, unde fiecare î-și lucrează mântuirea și pe care o redă în toată splendoarea și extensiunea ei, cu toate implicațiile ei soteriologice, Sfântul Apostol Pavel legând-o în chip nemijlocit de Persoana divino-umană a Mântuitorului: „Noi ai lui Dumnezeu făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune (…). Acum fiind în Hristos Iisus voi care altădată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una surpând peretele din mijloc al despărțirii, desființând vrăjmășia din trupul Său (…) ca între Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeiate pacea și să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, uniți întru-un trup, prin Cruce, omorând prin ea vrăjmășia, Și venind a binevestit pacea și celor de departe și celor de aproape căci prin El avem și unii și alții apropierea către Tatăl întru Duhul. Deci nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia Apostolilor și a prorociilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș Sfânt întru Domnul, în Care voi împreună sunteți zidiți spre a fi locaș sfânt al lui Dumnezeu întru Duhul” (Efes 2, 10-22)
În această familie divină scopul este: „Desăvârșirea sfinților la lucrul slujirii , la zidirea Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 12), adică a Bisericii după modelul pururea viu care este Hristos prin care tindem să ajungem la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efes, 4, 13)
Sfântul Apostol Pavel aduce mărturia că acțiunea de transformare o credincioșilor în făpturi noi și încorporarea lor în Biserică, s-au săvârșit prin „Sângele lui Hristos”, jertfa Sa fiind aducătoare de mântuire, numai dacă credem că Iisus este Hristosul, mântuirea adusă lumii prin ”Sângele lui Hristos” fiind un dar treimic. Duhul Sfânt este Cel ce leagă între ei pe creștinii mântuiți, așa încât întru jertfa lui Hristos orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt al lui Dumnezeu întru Duhul Sfânt.
Sfântul Apostol spune că în Biserica se ajunge la „desăvârșire” prin „lucrul slujirii” aproapelui, adică prin creșterea în „iubirea frățească” accentuată de Sfântul Ioan după modelul „bărbatului desăvârșit” care este Hristos. Astfel „pentru dragostea față de Hristos noi creștinii nu trebuie să ne abatem din drum, ci trebuie să ținem unitatea Bisericii, să-l ținem pe Hristos, să ținem iubirea, să nu lăsăm să se smulgă membrele Bisericii, ca să fim slăviți în prezent prin credință iar mai târziu prin vederea realităților dumnezeiești pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, având drept garanție harul Duhului Sfânt.
Astfel noi creștinii suntem datori să iubim în egală măsură, pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, prin care păstrăm unitatea credinței, „ținând” îndreptarul învățăturilor sănătoase” (…), odată cu credința și iubirea ce este în Hristos Iisus” (II Tim. 1 1, 13)
Când împlinim poruncile lui Dumnezeu atingem trei ținte ale noastre duhovnicești și anume: o primă țină este aceea că iubim pe aproapele, pentru că toate poruncile divine țintesc spre slujirea aproapelui după pilda lui Hristos, a doua țintă este că iubim pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu se substituie oamenilor pe care îi slujim și a treia este aceea că noi creștem din punct de vedere spiritual, pentru a ajunge la starea de „asemănare” cu Hristos. Fericitul Augustin, intuind această întreită modalitatea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, afirmă că împlinirea poruncilor contribuie la creșterea trupului lui Hristos, care este Biserica și prin aceasta la însăși desăvârșirea noastră prin iubirea pentru Dumnezeu și pentru „copiii” lui Dumnezeu. Deci cine iubește pe fii lui Dumnezeu, de fapt iubește pe Fiul lui Dumnezeu și cine iubește pe Fiul lui Dumnezeu, iubește pe Tatăl, fiii lui, fiind mădularele Fiului lui Dumnezeu. Prin iubire creștinul devine unul din membrele lui Hristos, intrând în unitatea trupului lui Hristos și în felul acesta, nu va fi decât un singur Hristos care se iubește pe Sine Însuși, atâta tip cât membrele se iubesc unele pe altele, desigur că și Trupul se iubește pe el însuși: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este în cinste, toate mădularele se bucură împreună, iar voi spune Sfântul Apostol Pavel – sunteți Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte (I Cor 12, 26-27). Noi creștinii trebuie să începem, cu iubirea fiind impulsionați de iubirea lui Dumnezeu, trebuie să creștem în iubire prin iubirea reciprocă fiind ancorați de iubirea lui Dumnezeu, trebuie să ne desăvârșim împlinind necontenit iubirea și să ne preamărim în Dumnezeu pe baza iubirii oamenilor odihnindu-ne în iubirea lui Dumnezeu, care este însăși „iubirea” (I Cor. 4,16).
Dacă vom fi înconjurați de iubirea lui Dumnezeu, acționând în viața noastră din iubire devenim prin har „fiii lui Dumnezeu” asemănându-ne cu Fiul Cel Unul Născut al Tatălui, care a venit în lume făcându-se împlinitorul poruncii Părintelui Său Ceresc din iubire pentru El și pentru noi oamenii (Ioan 3, 16).
Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu iubim pe semenii noștri, dar totodată iubim în egală măsură și Persoanele Sfintei Treimi, pe Tatăl care a dat aceste porunci prin Fiul Său Cuvântul pe care îl auzim, referitor la împlinirea poruncilor din dragoste pentru Dumnezeu, nu este al Meu – zice Domnul, ci al Tatălui care M-a trimis (Ioan 14, 24),pe Fiul deoarece duce la împlinire în lume poruncă iubirii cerută de Tatăl: „ De mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 15), sau „Cel care are poruncile Mele și le păzește acela este care Mă iubește” (Ioan 21), sau „Dacă Mă iubește cineva va păzi cuvântul Meu (Ioan 23), și pe Sfântul Duh prin care aceste porunci sunt actualizate în conștiința Bisericii și a credincioșilor până la sfârșitul veacurilor: ”Acestea vi le-am spus – zice Domnul Hristos – fiind încă cu voi. Dar Mângâietorul Duhul cel Sfânt pe care-L va trimite Tatăl întru numele Meu, acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu vouă” (Ioan 25, 26)
În urma acestei întreite iubiri urmează răsplata cuvenită unei astfel de acțiuni și anume desăvârșirea ei întru Dumnezeu prin recunoașterea ei ca act de slujire treimică, precum și prin încununarea osârduitorului (Mat. 10, 10) cu cununa nepieritoare a „rămânerii întru Dumnezeu și a lui Dumnezeu întru acela” (Ioan 84, 16, 15), după cum spune Hristos: „Cel ce Mă iubește pe Mine (împlinind poruncile va fi iubit de Tatăl Meu și îl voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui (…) căci iubindu-l Tatăl Meu vom veni la el și locaș la dânsul vom fac” (Ioan 14, 21, 23)
Dacă vrem să cunoaștem car este legea Domnului și care mai sunt și alte porunci în afară de cea a iubirii cerută în mod expres de Mântuitorul și cum se cuvine să le împlinească un credincios, vom da ca exemplu un text din Miheea 6, 8 ce ne învață care este comportamentul adevărat plăcut lui Dumnezeu: “Ți s-a arătat omule ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu care de la tine: dreptate, iubire și milostivire, și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău, ”iar în Psalmul 50,18 se precizează că “jertfa plăcută lui Dumnezeu este Duhul umilit, iar inima înfrână și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. De asemenea Psalmul 118 este un imn închinat în întregime păzirii poruncilor lui Dumnezeu de către “cei ce umblă în legea Domnului, fără de prihană (vers 1) și păzesc poruncile Lui și-L caută cu toată inima lor” (vers 2). Psalmistul îl pune pe credincios într-un minunat dialog cu Dumnezeu pe marginea legilor divine, din toată inima din tot cugetul și din toată iubirea de care este capabil: “În inima mea am ascuns cuvintele Tale ca să nu greșesc Ție (vers. 11), “Mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu “ (vers 24)”Binecuvântat ești Doamne, învață-mă îndreptările Tale” (vers. 12), “Fă să înțeleg calea îndreptărilor Tale și voi cugeta la minunile Tale” (vers. 27), “Depărtează de la mine calea nedreptății și cu legea Ta mă miluiește. Calea adevărului am ales și judecățile Tale nu le-am uitat” (vers. 29-30), “Lege pune mie Doamne calea îndreptărilor și o voi păzi pururea. Înțelepțește-mă și voi caută legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea. Povățuiește – mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit” (vers. 33-35), “Cugetat am la poruncile Tale pe care le-am iubit foarte” (vers. 47), “Adusu-mi-am aminte de judecățile Tale cele din veac, Doamne și m-am mângâiat. Mâhnire m-a cuprins din pricina păcatelor care părăsesc legea ta” (vers 52-53), “Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și de argint. Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale (vers 72-73), “Se topește sufletul meu după mântuirea Ta; în cuvântul tău am nădăjduit (vers 81): “Sfârșitu-s-au ochii mei după mântuirea Ta și după cuvântul dreptății Tale” (Vers 123). “toate poruncile Tale s unt adevărul” (vers 86). “Dreptatea Ta este dreptate în veac și legea Ta – adevărul” (Vers 142).”Începutul cuvintelor Tale este adevărul și veșnice ce toate judecățile dreptății Tale” (vers 160). “Din poruncile tale m-am făcut priceput pentru aceasta am urât toată calea nedreptății. Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor Tale. Juratu-m-am și m-am hotărât să păzesc judecățile dreptății Tale (vers 104-106).
Aceeași temă a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu din iubire o evidențiază în mod strălucit un text din Deuteronom, ce ilustrează și adevărul că dacă poruncile sunt împlinite ”din toată inima și di tot sufletul” înseamnă că ele nu se impun cu forța precum legile omenești, ci ele se împlinesc într-o nestingherită libertate de alegere. De aceea păzirea poruncilor, produce credinciosului nu numai acele delicii intelectuale, emoționale și morale descrise de Psalmul 118 ci totodată îi aduce“ de la Dumnezeu, Care se va bucura de el” (Deut. 30, 9), mari binecuvântări pentru viața lui terestră după cum reliefează și textul deuteronomic cât și dobândirea vieții celei veșnice arătată în textul din Deuteronom 30, 9-16: “De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile lui, hotărârile Lui și legile Lui, și de te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău, Domnul Dumnezeul tău își va da, cu prisosință spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine (…). Căci porunca aceasta ce ți-o pomenesc eu astăzi, nu este neânțelească de tine și nu este, departe de tine (…).Ci cuvântul acesta este foarte aproape de tine, el este în gura ta și în inima ta ca să-l faci. Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul. Poruncindu-ți astăzi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui și să împlinești poruncile Lui, hotărârile Lui, și legile Lui (toate acestea au drept scop ) să trăiești și să te înmulțești și să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământ”.
Credința în Iisus Hristos cel Întrupat Fiul lui Dumnezeu și iubirea față de Dumnezeu este o prescurtare a Evangheliei mântuirii . Hristos se sălășluiește prin credință în om, iar prin iubire omul se înrădăcinează în Hristos (Efes 3, 17).
Domnul nostru Iisus Hristos locuiește în om fără să piardă nimic din plinătatea Lui personală, dar aceasta împreună viețuire dumenzeiască – omenească există numai prin Duhul Sfânt și în Duhul Sfânt. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu, face ca omul să intre înlăuntru Treimii, adică să se “îndumnezeiască” pentru că îl face să trăiască în Hristos, adică să se “hristifice” și să trăiască în Duhul ,adică să se înduhovnicească. De fapt toată viața creștinului este o nevoință continuă și neîmpărțită de a ajunge “hristificat” și “ înduhovnicit”, îndumnezeit adică de a ajunge treimic.
7. Mărturia iubirii lui Dumnezeu-Tatăl față de lume este aceea că prin Fiul Său s-a dăruit lumii viață veșnică
Cu cât mai mare este Dumnezeu față de om, cu atât este mai mare și mai importantă, dar și mai valoroasă mărturia dată de Dumnezeu despre Fiul Său, deoarece mai întâi că Cel pentru care dă mărturie este Fiul Său, ca Unul care Îl cunoaște în însăși existența Sa, nu la suprafața cum î-și cunosc părinții copii, ,, iar în al doilea rând pentru că cunoașterea lui Dumnezeu este totală și perfectă pe când a oamenilor este parțială și perfectibilă. Mărturia Tatălui despre Fiul Său este foarte valoroasă, datorită faptului că ea este o revelație divină și ca revelație nu comportă schimbare, deoarece este acreditată de cuvintele rostite de Dumnezeu Tatăl, la Botezul Duhului Său. “acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit” (Mat. 3, 17), cuvinte repetate identic și la evenimentul Schimbării la Față , la care Tatăl adaugă îndemnul care trebuie luat în mod serios de oameni: “Pe Acesta ascultați-L” (Mat. 17, 5).
Mărturia Tatălui a avut rolul de a-L acredita pe Fiul Său drept Hristos – Mesia, mărturie ce influențează întotdeauna prezentul creștin prin importanța acordată de Dumnezeu Tatăl Fiului Său ca împlinitor în lume al voinței Sale, aceea de a mântuit neamul omenesc: “Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este care o mărturisește despre Mine. Voi ați trimis la Ioan și el a mărturisit adevărul. Dar Eu nu de la om iau mărturia (…) Eu am mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le săvârșesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine ca Tatăl M-a trimis Și Tatăl Care M-a trimis Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu L-ați auzit vreodată nici fața Lui n-ați văzut-o. Și cuvântul Lui nu sălășluiește în voi pentru că voi nu credeți în Cel pe Care L-a trimis Acela. Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 31-34, 36-39)
Așadar mărturia Tatălui despre Fiul Său, constă mai întâi în acreditarea Logosului Întrupat ca Fiu al Său, eveniment descoperit atât la Botezul cât și la Schimbarea la Față, iar mai apoi mărturia Tatălui se referă la întreaga activitate de mântuire desfășurată între oameni de către Mântuitorul Hristos, în numele Tatălui Său, pentru care Părintele dă mărturie, adică certifică autenticitatea acestor fapte ca fiind voite de Dumnezeu Tatăl și bine înfăptuite în lume de Dumnezeu Fiul, deoarece aceasta este mărturia lui Dumnezeu cu care L-a investit pe Fiul Său, că Acesta a venit în lume ca lumea” viața să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10; 5, 11-12).
Un creștin care poartă cu sine adevărurile mântuitoare, aduse în lume de Domnul nostru Iisus Hristos și despre care și Tatăl a dat mărturie că sunt adevărate, despre unul ca acela se poate sune că” are mărturia în sine însuși”, adică este un martirofor, lui i se potrivește zicerea ioanică: “cel care a primit mărturia lui Hristos a pecetluit că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3, 33)
Cât de împlinit și de înnobilat de Duhul Sfânt este sufletul și trupul creștinului ce poartă mărturie lui Iisus Hristos în sine, făcându-o vizibilă și viabilă, ca pe o pecete care la rândul ei, certifică și dă valoarea cestei mărturii, reiese din spusele Sfântului Apostol Pavel care zice: “Nu știți oare vă voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor 3, 16) sau: ”Noi suntem templul Dumnezeului Celui Viu precum Domnul a zis: voi locui în ei și vor fi poporul Meu” (II Cor. 6, 16).
Toată pledoaria Tatălui pentru acreditarea ca Mesia a Fiului Său, pentru autentificarea activității pământești și pentru îndreptățirea faptelor ce le săvârșea între oameni și pentru oameni, n-a avut alt scop decât să dovedească, prin Iisus Hristos, intenția de a mântuit pe om dăruindu-i din dragostea Sa pentru el “viața veșnică”: “Oricine crede în El (în Hristos) nu piere, ci are viață veșnică, căci Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 15-17).
Important în mărturia Tatălui pentru Fiul Său este faptul că L-a deșertat de dumnezeire (Filip. 2, 7), ca prin toată această activitate să-i ofere omului ceea ce pierduse prin păcatul originar și anume “viața veșnică” de unde reiese faptul că mărturia Tatălui este tot una cu viața veșnică, deoarece “întru El era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 11, 4). Aceeași viață, rămânând atribut principal al Logosului și după Întruparea î-și definește acțiunea cu precădere în actul Răscumpărării, acțiune ce face din “Cuvântul Vieții” dătătorul vieții veșnice prin actul de iubire supremă care este jertfa de pe Sfânta Cruce.
Modalitatea dobândirii vieții veșnice ne-o arată cu claritate Domnul Hristos când spune: “Aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (Ioan 17, 3).
A avea viață veșnică, înseamnă a viețui cu Hristos, pentru Hristos, întru Hristos, adică a avea pe Hristos ceea ce înseamnă a-i împlini poruncile și a crede în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său (vers 19) după cum spune Mântuitorul: “Adevărat, adevărat zic vouă: cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni și s-a mutat din moarte la viață (Ioan 5, 24).
Credința este condiția esențială în mântuire, este mijlocul prin care noi primim harul divin care ni se oferă prin Hristos, pentru a conlucra cu El, mântuirea subiectivă fiind sinergie a harului primit cu credința care îl acceptă și cu faptele bune ale credinciosului, întru dobândirea “vieții veșnice”.
Bibliografie
A. Izvoare
1. „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Ed. IBM al BOR, București, 1982
2. „The Greek New Testament”, Athens, 1994.
3. „Noul Testament” (cu comentarii de I.P.S. Bartolomeu Anania), Ed. I. B. M. al B. O. R., București, 1993.
B. Scrieri patristice
Dionisie, Areopagitul, „Opere complete”, Ed. Paideia, București, 1998
Hrisostom Sfântul Ioan, „Despre preoție”, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2001
Idem, „Omilia XXIII – Despre milostenie”, în PSB 35, 2001
Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, III, în „Filocalia”, trad de Pr. Dr. D. Stăniloae, vol III, Sibiu, 1947
Idem, „Ambigua”, „Filocalia”, vol III
C. Bibliografie modernă
Alexa Nicolae, , „Întruparea și Învierea Mântuitorului după Octoih și Penticostar”, B.O.R., 1982, nr. 1-2
Arion, Leon, „Iisus Hristos Adevăratul Dumnezeu”, Ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1997
Idem, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei”, Ploiești, 2002.
Idem, „Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a în Studii Teologice” (S.T.), seria a II-a, nr. 3, mai iunie 1987
Bălan, Pr. G, „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan”, Epistola I (I), în Mitropolia Olteniei” (M.O.), nr 9-10, 1973; (II(, nr. 11-12, 1973
Idem, „Cuvântul Vieții”, după întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Ioan, în M.O., 5-6, 1974
Idem, „Epistola întâia Sobornicească a Sfântului Apostol Prologul”, în M.O., 7-8, 1974
Idem, „Întâia Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan”, cap V, „Studii și comentar”, în M.O. 1-2, 1974
Braun, T. M.” L’Groongih et les Epiotres des Sf. Ioan” col Corf Paris, 1960
Bria, Pr. Prof. Dr., „Dicționar de Teologie Ortodoxă”, Ed. IBM al BOR, București, 1996
Idem, „Slujirea creștină și lumea contemporană”, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, (MMS), 1945, nr. 3
Idem, „Slujirea în Teologia Contemporană”, în Ortodoxia, 23, nr. 2, 1971
Brook, A. E., „The Johannine Epistles”, Edinburgh, 1948
Bourgin C, „L’amour fraternel chretien experience de Dieu”, In 4, 11-16, în SSS29, 1973
Idem, „L’Eglise fraternite dans l’amour divin” în AssS 27, 1970
Charlier, C, „L’Amour en Esprit” în Bible et Vie Chretienne” (B Vie C) 10, Bryges, 1955
Chițescu, Pr. Prof. N., „Biserica Trupul tainic al Domnului” (An LXI 1942), 7-8 (iulie – august), p. 283-319
Chmiel, J. „Lumiere et charite d’apres la Iere epitre de Jean” Roma 1971
Comșa, Pr. Lect. Dr. Petre, „Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Vasile cel Mare”, Ed.- ASA, București, 2003
Cook, D. E. „Interpretation of John 1-5, în Rev Ex, 67, 1970
Cullmann, O, „Les trois epitres de Saint Jean” în col. „Commentaire du Nouveau Testament” sub direcția lui P. Bonnardes, O. Cullmann, Geneva.
Daniel, C. „Valoarea lui Dumnezeu în Noul Testament și teofaniile …..”în S.T. 25, nr. 3-44, 1973
Davies W. D., „The Sormon an the Mount” 1966
Dimitriu, Melchisedec (Arhim), „Lumina sub obroc”, în BOR an LVIII (1940), nr. 3-4,
Drumnright, H, „Problem Passages in the Johanine Epistles: A Hermeneutical Approch”, în SoujTh 1970
Feuillet, A, „Le mystere de l’amour divin dans la theologie johannique, Paris 1972
Idem „The Structure of first John. Comparison with the 4th Gospel. The Pattern of Christian Life in BThB 3, Rome, 1973
Idem, „La coupe et le bapteme de la passion” (Mc 10, 35-40; cf Mt 20, 20-23, Lc 12. 50) în Rb 74, 1967
Filson, F. V, First John. Purpose and Message” in „Interpretation, 23, 1969
Galeriu, Pr. Prof. Dr. C., „Jertfă și Răscumpărare”, în G.B. 1-2, 1973
Idem, „Pacea, temă a propovăduirii Bisericii”, an CIV, 1986, nr. 1-2
Idem, „Iubire și Înviere”, în „Telegraful Român”, 136, 11-12, 13-4, 1988
Gheorghiu, V, „Introducere în Sfintele Cărți ale Testamentului Nou”, Cernăuți, 1929
Gognel, m, „Introduction au Nouveau Testament” 4 vol, Paris, 1922-26
Goppelt, F. „Theologie des Neuen Testamemts”, Bonn, 1982
John, P. R, „A Structural Analyis of Johm”, în Rev Ex, 67, 1970
Lagrange, M., I, „L’Evangile selon Saint Jean” EB, Paris, 1927
Lazare, N. „ Les valeurs morales de la theologie Johannique (Evangile et Epitres) EB, Paris, 1965
Idem, „Les voies de la conaissance de Dieu (2 Joh, 2,1-5), în Ass S 24, Paris, 1970
Leconte, R., „Epitres de Saint Jean” în SDB IV, 1949
Manolache, T. M.; Coman, Ioan G., „Biserica, vatră de lumină și iubire”, în „Păstorul Ortodox”, 1947, nr. 1-2
Mihălcescu, Pr. I, „Manual de Teologie Dogmatică”, ed a III-a, B, 1932
Mircea, Pr. I, „Epistola întâia a Sfântului Apostol Petru” Introducere, traducere și comentarii, B, 1873
Idem, „Dicționar al Noului Testament”, B, 1984
Nicolaescu, Diac, Prof, N. „Sensul vieții sociale după Noul Testament”, B, 1998
Idem, „Misiunea socială a Bisericii în lumina Sfintei Scripturi”, în O III, nr. 1-2, 1951
Noock, P. „On I John II, 12-14” în NTS, 1959-1960
Plămădeală, Episcop Antonie, „Biserica slujitoare”, B, 1972
Pisarov, B, „Nicanor, Ierod. Prof. Nicanor „Despre iubirea de vrăjmași”, în „Glasnic” 1934, 40-41, recenzie în BOR, 1935, nr 1-2,
Prescure, V. (Mag), „Iubirea de oameni și pacea” 1965, 1-2
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Învierea Domnului, pârgă a învierii și învierii noaste” în BOR, 1978, 3-4,
Idem, „Păstrarea drepte credințe, condiția dobândirii mântuirii” în BOR, 1983, 1â2
Rovența, Diac Dr. Haralambie, „O nouă operă despre Iisus Hristos”, BOR, an LVI, 1928, nr 11
Idem „Origina și valoarea istorică a Evangheliei după Ioan”, București 1928
Savin, Ioan G. „Iubirea stâlp al puterii sufletești”, în BOR, an LXI, 1948, nr. 4-6,
Scriban, I, „Jertfirea de sine”, în BOR, an XLIV, 1926, nr. 5
Simedrea, Arh Tit, Șecaș, Pr. Gh., „Dragostea nu se umflă de mândrie” BOR, an LII, 1934, nr. 3-4
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. D. „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Craiova, 1981
Idem, „Comunitate prin iubire”, în O 15, nr 1, 1963
Idem „Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor” BOR, LXXXVI, nr. 1970
Idem” Dumnezeu este iubire” (I Ioan V, 8) în Ortodoxia, XXIII, nr. 3, 1971
Idem „Dumnezeu este lumină”, în O XXVI, nr. 1, 1974
Idem, „Să nu ucizi!”, în BOR, LXXXII, nr. 2, 1984
Idem, „Sfânta Treime, Structura supremei iubiri” Sibiu, 1947
Idem „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Vol II, Ed. IBM al BOR, București, 1993
Vasilache, Pr. N.; Georgescu, St, „Legea iubirii” (Câmpina), în BOR, an LVII, 1940, nr. 3-4
C U P R I N S
Introducere
I. Dumnezeu – Lumină și Iubire
1. Dumnezeu – Lumină și Iubire în Noul Testament …………..p. 6
2. Dumnezeu – Lumină și Iubire în Sfintele Evanghelii ……..p. 11
a) Iubirea lui Dumnezeu față de oameni …………………..p.11
b) Iubirea lui Dumnezeu și iubirea semenilor ……………p.18
3. Tema Luminii și a Iubirii în Epistolele Sfinților Apostoli..p.22
II. Teologia ioanică (Evanghelia Sfântului Ioan și Epistola I Ioan)
Dumnezeu – Lumină și iubire – teme comune Evangheliei și Epistolei I Ioan …………………………………………………………….. p. 29
Asemănări de limbă și de stil …………………………………………..p. 31
III. PARTEA DE DOGMATICĂ: Dumnezeu – Lumină
Incompatibilitatea între Dumnezeu Lumină și starea de păcătoșenie…………………………………………………………………….p. 41
Incompatibilitatea între cunoașterea lui Dumnezeu – Lumină și starea de întuneric a păcatului …………………………………………p. 47
Iubirea lumii păcatului – predică în calea unirii credinciosului cu Dumnezeu – Lumină ……………………………………………………. p. 52
IV. PARTEA PARENETICĂ: Dumnezeu – Iubire
Iubirea lui Dumnezeu Tatăl ne face fii ai Săi și asemenea cu Iisus Hristos ………………………………………………………………………….p. 58
Hristos a venit din dragoste pentru om ……………………………. p. 61
Suprema dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de om: jertfă de răscumpărare a Fiului Său: modelul iubirii jertfelnice interumane …………………………………………………………………………………….p. 63
Iubirea lui Dumnezeu și iubirea semenilor ……………………….p. 70
Unirea cu Dumnezeu prin iubire ……………………………………. p. 73
Iubirea și credința ………………………………………………………… p. 80
Mărturia iubirii lui Dumnezeu – Tatăl față de lume este aceea că prin Fiul Său s-a dăruit lumii viață veșnică ……………………… p. 87
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………. p. 91
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dumnezeu Lumina Si Iubire In Noul Testament (ID: 167234)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.