Dumnezeu este elementul prim, factorul major al oricărei religii, deci și al religiei [607945]

1

PRELIMINARII

Dumnezeu este elementul prim, factorul major al oricărei religii, deci și al religiei
creștine, existând un permanent raport de dragoste între El și credincioși. Religia creștină își
datorează originea sa, doctrina sa, eficacitatea sa soteriologică , lui Dumnezeu; El este autorul și
organizatorul Său divin.
Elementul al doilea component al religiei creștine este credinciosul, care intră în această
componență cu întreg aportul său natural religios. Credinciosul leagă supranaturalul rel igios de
natural, prin căutările sale și prin trăirea sa. Așa cum naturalul religios n -ar fi putut da naștere
religiei creștine, tot așa și supranaturalul divin n -ar putea deveni religie fără intermediul
credinciosului.
Religia creștină este creștină prin supranaturalul divin, dar este religie prin credincios.
Elementul prim religios, supranaturalul, leagă religia de Dumnezeu, acordându -i nota sa
dominantă creștină, elementul secund religios, credinciosul, îi acordă nota dominantă, religioasă,
naturală.
Orice credincios are, după învățătura creștină, nevoie de religie. Credinciosul „creștin ” iși
valorifică trăirea sa religioasă, într-o altă existență, în care el se continuă cu sufletul său
nemuritor. Fără nemurire, religia creștină n -ar avea nicio valoare , fiin dcă ar fi redusă la
„temporicul religios” , la istoric . Sarcinile religioase s -ar întinde deci numai la existența de aici,
de pe pământ, și n -ar avea o continuitate supranaturală. Prin aceasta s -ar șubrezi însăș i temeliile
religiei creștine, iar Dumnezeu, ca persoană reală, n -ar fi cunoscut niciodată „față în față” .
Credinciosul, sau factorul natural religios, istoricizează religia, legând -o de timp și de
spațiu. E l trăiește religia, deoarece religia este pentru el. În cadrul religiei crești ne intră deci o
mulțime de valori și realități religioase, datorate creștinilor și anume cunoașterea religioasă,
simțirea sau emoția religioasă, actele religioase pozitive, conduita morală religioasă și cultul
religios. O bogăție deosebită de fenomene re ligioase individualizează, astfel, trăirile religioas e
subiective, cât și pe cele co lective religioase din sânul Bisericii creștine.
Credincioșii tind, după învățătura creștină, să -l cunoască pe Dumnezeu și să intre în
legătură cu El. Cunoașterea lui Du mnezeu și intrarea efectivă în legătură cu El se realizează
numai în Creștinism, care es te religia supranaturală revel ată. Aceasta nu înseamnă însă că nu

2

putem constata existența acestor tendințe în toate religiile. Ele se întâlnesc în religiile politeiste
istorice și cu cât ne apropiem de civilizațiile primitive, cu atât cunoaște rea lui Dumnezeu este
mai curățită de aluviunile secundare religioase, aflâ nd un monot eism primar.
Această realitate reli gioasă ont ologică pledează pentru religia para disiacă și revelația
primordial divină, când Adam și Eva s -au bucurat de descoperirea unor adevăruri necesare
organizării lor religioase.
Căderea în păcat, ruperea legăturilor religioase cu Dumnezeu, determină un regres
religios.
Dumnezeu este autorul reli giei cre știne. Pentru acesta, D umnezeu trebuie să existe, după
învățătura creștină, unic în ființă și întreit în personae, apoi să intre în legătură cu credinciosul.
Faptul acesta nu este ușor, căci Dumnezeu este necuprinzibil după ființa Sa, deci, El trebuie să
caute modalitățile de intrare în comunicare cu credinc iosul. Acesta nu poate cunoaște voia lui
Dumnezeu, decât pe cale de revelare supranaturală. Ceea ce cunoaște pe cale naturală nu poate
duce la mântuire și nici nu putea duce la nașterea reli giei creștine. La începutul său, religia
creștină are deci un act de revelație divină.
Acest act de revelație divină, primordial s -a consumat în paradis, atunci când nu exista,
după învățătura creștină, decât religia parad isiacă a protopărinților nostri Adam și Eva. Ea
cuprinde adevărurile necesare religioase, pe care le -a descoperit Dumnezeu primordial. Abia
după cădere a și pierderea apro ape totală a acestei revelații primordiale (afară de unele
reminiscențe co mune tuturor religiilor) au apărut relig iile naturale, în lipsa revelației divine
supranaturale.
Dumnezeu, credincios promisiunii Sale, făcută în paradis, pregătește poporul ales pentru
venirea Mântuitorului. Pregătirea aceasta a constat mai ales în revelația divină progresivă.
Dumnezeu începe din nou a descoperi adevărurile doctrinar e și morale, de care aveau nevoie
credincioșii pentru înjghebarea și menținerea unui raport cu El. Așa începea organizarea
religioasă supranaturală a religiei creștine. Religia creștină are , asfel, autor și organizator al ei
pe Însuși Dumnezeu.
Organizarea supranaturală a religiei creștine î ncepe cu patriarhii, se continuă cu
proorocii și se săvârșește cu Domnul nostru Iisus Hristos. Este interesant de observa t, după
învățătura creștină, că Dumnezeu nu l ipsește nicicând din procesul istoric de organizare și
conducere a religiei creștine. În paradis, Dumnezeu -Tatăl dă revelația primordial ă și este
educator direct al lui Adam și al Evei și tot El continuă revelația progresivă a Vech iului

3

Testament prin pa triarhi și prooroci. Revelația progresivă scoate în evidență că Dumnezeu a
învățat progresiv credincioșii cum să -L cunoască ș i cum să -I îndeplinească voia Sa.
Pentru aceas ta, Dumnezeu a ales mijloacele cele mai potrivite cu structura sufletească
a credin cioșilor, folosindu -se, de cele mai adese ori, de instrumente revelaționale (patriarhi,
prooroci), sau luând El Însuși înfățișare de om (teofanii), trimițându -și îngerii Săi (angelofanii)
sau întru pându -se istoric (Domnul nostru Iisus Hristos). El continuă educare a direct ă a
credincioșilor și desăvârșește revelația divină , încheind -o din punct de vedere istoric. După El,
Duhul Sfânt călăuzește religia creștină spre tot adevărul.

4

CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE CULT

Cuvântul cult are origine latină, provenind din forma de supin (cultum) a verbului
colo-ere, care înseamnă a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora.
În antichitate, din punct de vedere religios, cultul (deos colere) însemna cinstirea, dar
și teama și respectul față de zeități, dar și ceremoniile religioase prin care acestea erau cinstite
sau adorate.
În sens creștin, „ cultul înseamnă orice formă sau act religios menit să pună pe om în
legătură cu Dumnezeu , exprimând , pe de o parte, cinstirea sau respect ul față de Dumnezeu, iar
pe de alta mijlocind sfințirea omului sau îm părtășirea harului dumnezeiesc. ”1
Cultul este , prin însăși esența lui, ritual : din cult intern, adică din forma incipientă de
simplă idee sau simțire religioasă, el devine extern, adică vizibil, fenomenal, căpătând caracter
social, colectiv, pentru că formele lui de exteriorizare, de manifestare sunt sau pot fi aceleași
pentru toți oamenii ce alcă tuiesc o comunitate, sau cel puțin pentru mai multe persoane ce
alcătuiesc o grupare religioasă mai mică sau mai mare (o religie, o confesiune , etc.).
Între esența cultului și formele lui externe, trebuie să existe o strânsă legătură de
unitate și continuitate neîntreruptă. Dacă formele externe sunt reduse, reprimate sau chiar
eliminate, ele pot degenera în forme de naturate și periculoase de viață religioasă, misticism
exagerat, credință în superstiții, fanatism religios, pietism gol.
Se poate întâmpla și invers, căci, dacă formele externe de manifestare ale cultului sunt
lipsite de suport sufletesc lăuntric, din c are ele trebuie să izvorască, ( pietate, simțire religioasă,
evlavie, conștiință religioasă) , atunci s -ar transforma în form e goale și lipsite de conținut religios,
în ritualism, formali sm, îndeplinite în mod mecanic, automat, în virtutea tradiției moștenite, a
deprinderii sau a ignoranței religioase.
După ființa lui, cultul este intern sau extern, după subiectul sau persoanel e ce il
practică el este : individual, personal sau particular, atunci când este practicat de fiecare individ
în parte.

1 Pr.Prof.dr.Ene Braniște, Liturgică generală , Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002, p.41 ;

5

O altă latură a cultului este cea publică, socială, colect ivă, când este practicat după o
rânduială bine stabilită, de comunități întregi de persoane, la timpuri determinate, în locașuri
specific e, special amenajate și dotate pentru săvârșirea cultului.
Astfel cultul divin public este săvârșit de creștini în Biserică, de iudei în sinagogă și
în templu, de mahomedani în moschee, etc.
Cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic (rânduială), având fixate forme
și formule consfințite de Biserică, dacă ne referim la cultul public creștin ortodox, consemnate în
cărțile de cult și respectate de toți slujitorii Bisericii și toți credincioșii.
Formele externe ale cultului apar ca o neces itate fire ască, izvorâtă din însăși natura
religiei și a cultului, și impusă de structura organică a ființei omeneș ti, alcătuită din trup și suflet.
Ele n -au lipsit din nicio religie : fiecare religie și -a avut, adică, formele ei specifice de cult,
indiferent care și de ce natură au fost ele .
Este o înclinație firească și instinctivă a omului, de a se închina și a preamări pe
Dumnezeu, nu nu mai în gând, sau numai cu mintea , ci de a -și revărsa sentimentele de evlavie și
adorație în forme sau acte sacramentale : de a îngenunchia, de a înălța ochii la cer, de a face
semnul crucii, sau a -I jertfi din bunurile proprii, etc. Omul nu este o ființă pur spirituală, ca
îngerii : el simte nevoia de a -și reprezenta și concret iza, în forme materiale, văzute , toate cele
nevăzu te sau imateriale : ideile lui despre Dumnezeu, sentimentele sale față de El, evlavia lui.
„Pentru că suntem alcătuiți dintr -o fire văzută și nevăzută, adică spirituală și sensibilă, ne
închinăm Creatorului într -un chip dublu, după cum cântăm și cu mintea și cu buze trupești, ne
botezăm prin apă și prin Duh, și ne unim într -un chip dublu cu Domnul, împărtășindu -ne tainelor
și harului duhului ” (zice Sfântul Ioan Damaschin , Dogmatica , cartea IV, cap.12, trad., rom.de
D.Fecioru, pp.258 -259)”2
Ceva mai mult, i deea și simțirea religioasă se sprijină pe formele cultului: acestea ne
întăresc credința, ne deșteaptă dragostea, ne nutresc speranța. Ele sunt, pentru religie, ca sistemul
osos sau scheletul pe care se sprijină întreaga musculature și structură a trupului omenesc: sunt,
cu alte cuvinte , un suport al vieții religioase -morale și un mijloc de răspândire și de susținere a
ei. Lipsa lor atrage după sine și atrofierea sau anemierea sentimentelor și a ideilor religioase,
corespunzătoare, din care izvor ăsc și pe care le susțin și le înviorează, așa cum rădăcina și
ramurile u nui copac întrețin în ele și apă ră seva care curge prin ele.

2 Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica , apud Pr. prof. Ene Braniște, Cultul Bisericii Ortodoxe Române față de cultul celorlalte
confesiuni creștine și al sectelor din țara noastră , Ed.în „Studii Teologice” III, (1951), nr.1 -2, p.13;

6

Desigur că fiecare Biserică , religie, confesiune sau asociație religioasă are un cult
public specific, însă put em afirma că din punct de veder e național, fiecare popor are în cultul
public manifestări specifice doar unui anumit neam sau unei anumite regiuni.
Izvorul formelor de cult este concepția pe care o avem despre divinit ate și raportul în
care ne situă m față de ea, de aceea, în fiecare religie, cultul este în stânsă legătură cu doctrina ei.
În vechime, teama era elementul principal ce caracteriza relația între individ și
divinitate. Astfel, chiar statuile zeilor și ale idolilor aveau chipuri monstruoase menite să insp ire
frică și groază. Zeități setoase de sânge, cum era aceea a lui Baal-Melkart în Fenicia și în
Cartagina, nu putea să fie ado rate decât prin ceremonii cultu ale de o cruzime vecină cu nebunia,
cum era aruncarea copiilor mici, legați, în pântecele înr oșit al statuii metalice a zeului (vezi și
religia vechilor mexicani). Iar concepțiile religiilor antropomorfice, în care erau a dorați oameni
divinizați sau zei de origine omenească (ca la vechii greci și romani), precum și misterele
naturiste, care vener au fenomene naturale sau astrele (ca la vechile popoare germanice), s-au
concretizat în culte imorale și zgomotoase, care ridicau prostituția sau desfrâul la rangul de
obligații rituale față de divinitate, cum erau, de exemplu, cultul zeiței Iștar -Bilita la babilonieni,
al Afroditei din Corint și al lui Dionysos, la vechii greci, sau al lui Mithra, la vechii perși și mai
târziu la romani.
Privind aspectul personal al cultului, acesta nu este supus unor reguli, pentru că aici
primează spontaneitatea , improvizația individuală, inspirația momentană, pentru că fiecare
credincios se poate ruga în orice moment cu cuvintele ce îi vin atunci în minte, așa cum simte
sau cum gândește fiecare.
Cultul particular și cel public nu se exclud, ci se completează reciproc. Pe când
rugăci unea particulară este determinată de nevoile momentului, rugăciunea comună, încadrată
în cultul public, depăș ește particularismul și egoismu l, cultivând în membrii comunității
sentimentul sobornicității Bisericii din care facem parte.
Ca și iudeu după trup, Mântuitorul, a practicat formele cultului din vremea Sa. Găsim
nenumărate mențiuni în Sfintele Evanghelii : participă cu siguranță anual la sărbătoarea Paștilor
la Ierusalim (în Ev. după Luca, cap II, 41 -42), ține sărbătorile și datinile religioase, cinstește,
frecventează și respectă templul din Ierusalim, pe care îl socotește, „casa Tată lui Meu ” și „ casă
de rugăciune ” (Matei XXI,13; Marcu XI,17 ; Ioan II, 16), frecventează foarte des și sinagogile
din provincie, se roagă înd elung, postește, recomandă rugăciunea particulară.

7

Totodată, Mântuitorul se străduiește să reformeze și să spiritualizeze cultul iudaic,
condamnând formalismul fariseilor (Matei VI, 5), jertfele sângeroase (Matei XII, 7), profanarea
templului (Ioan II, 14 -16).
Dar Mântuitorul, nu este numai un practicant al cultului iudaic, ci și întemeietorul unui
nou cult : cultul Legii celei noi, cultul creștin.
În co nvorbirea Sa cu femeia samarineancă, de la Sihar, Mântuitorul formulează
principiul fundamenta l al cultului celui nou : închinarea în duh și în adevăr (Ioan, IV, 23 -24),
adică, cinstirea și adorarea lui Dumnezeu în sinceritate și curăție a inimii, din care trebuie să
izvorască toate formele externe ale cultului.
Piatra de temelie a cultului Legii c elei noi a pus -o Mântuitorul, cu puțin înainte de jertfa
și moartea Sa, în seara Cinei celei de taină, când El prefigurează, în chip nesângeros, jertfa
sângeroasă pe care avea s -o aducă în curând pe Golgota , ca expresie supremă a iubirii Sale
pentru oamen i, care nu puteau să se mântuiască prin ei înșiși. Aici, El pune nu numai temelia
cultului creștin, prin înființarea Sfintei Euharistii, care trebuia să perpetueze amintirea morții
Sale și legătura Sa permanentă cu credincioșii, ci fixează și materia ei (pâinea și vinul),
instituind totodată și formele principale ale noului cult (ritualul euharistic), din care se vor
dezvolta mai târziu, treptat, toate celelalte forme secundare ale sale.

8

CAPITOLUL 2
CULTUL DIVIN PUBLIC ORTODOX
Structură și simbolism

În spiritualitatea ortodoxă, în general, și în cea românească, în special, cultul divin
public joacă un rol deosebit. Prin unicitatea și frumusețea ceremoniilor, bogăția dotrinar ă și
semnificația lui mistico -simbolic ă, cultul divin întreți ne permanent legătura credincioșilor cu
Dumnezeu, într -o continuă rev ărsare de binecuvântare și har și contribuie la păstrarea, cultivarea
și întărirea sentimentului de apartenență la aceeași Biserică.
Biserica Ortodoxă funcționeză ca instituție prin excelență cultu ală, formelele și
ceremoniile cultului fiind indisolubil legate viaț a creștinilor. N u trebuie să înțelegem însă , că
Ortodoxia se reduce exclusiv la cult, cum pretindea pe nedrept teologul protestant Adolf
Harnack3, dar trebuie să recunoaș tem și să afirmăm cu tă rie, că, „sufletul Ortodoxiei se regăsește
în virtuțile sale ”.4
În viața creștinului ortodox, cultul și frecventarea lui are un rol esențial. Nici dogma
sau doctrina, nici disciplina sau organizația bisericească, nici morala sau activitatea practică, nu
angajază atât de mult preocupările și interesul creștinului ortodox, ca îndeplinirea și frecventarea
formelor de cult.
Cultul creștin este aseme nea unei scări cu un capăt aici pe pământ și cu celălalt la
Dumnezeu . Fiecare treaptă din scara duhovnicească constituie un act din cultul creștin ce ne
aduce în fața ochilor nostri sufletești realitatea infailibilului și ne dă puteri noi în mersul înainte
spre desăvârșire și dobândirea mântuirii.
Cultul creștin trensce de barierele statice dintre sacru și profan , fiindcă prin el
Împărăția lui Dumnezeu vine deja în existența cotidiană a creștinilo r aici și acum și le dă
siguranța că ea va fi desăvârșită în veacul viitor.

3 Adolf Harnack, Das Wesen des Christentus, apud Pr. prof . Ene Braniște, Cultul Bisericii Ortodoxe Române față de cultul
celorlalte confesiuni creștine și al sectelor din țara noastră , Ed.în „Studii Teologice” III, (1951), nr.1 -2,p.6;
4 Sherghei Boulgakoff, L’Orthodoxie , apud Pr. Prof . Ene Braniște, Cultul Bisericii Ortodoxe Române față de cultul celorlalte
confesiuni creștine și al sectelor din țara noastră , Ed.în „Studii Teologice” III, (1951), nr.1 -2,p.6 ;

9

Toată tradiția Bisericii, cultul său, t eologia sa, sunt o doxologie, un limbaj neîntre rupt, o
mărturie a victoriei pascale a lui Hristos și a eliberă rii omului din toat e puterile ce îl oprimează și
îl degradează.
Pornind de la cuvintele Psalmistului David: „ de șapte ori pe zi Te -am lăudat pentru
judecățile dreptății Tale ” (Psalmul 118, 164), cultul ortodox cuprinde rânduieli speciale pentru
șapte slujbe bisericești, numite Laude, însă în general, el este alcătuit din Sfânta Liturghie,
Sfintele Taine, cele șapte Laude, așa cum am spus, Ierurgiile, Acatistele și Paraclisele.
Biserica aduce prinosul de slăvire, de laudă și de mulțumire lui Dumnezeu, printr -o serie
de slujbe ce se săvârșesc în fiecare zi și care au numele de Laude . Ele sunt Vecernia,
Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia și Ceasurile, în număr de patru ( I, III, VI, IX), adică
Rugăciune la începutul fiecărui sfert al zilei. Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia șu Ceasul I sunt
socotite o singură Laudă, Ceasul I citindu -se îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia.
Sunt șapte deoarece acest număr avea o importanță deosebită în istoria și cultul iudeu:
zilele creației sunt șapte, asemenea zilelor săptămânii, șapte brațe avea sfeșnicul din Cortul
mărturiei, șapte zile ținea sărbătoarea Paștelui.
Liturgiștii ortodocși p un acest număr simbolic în legătură cu cele șapte daruri ale
Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită în viața religioasă creștină, ca un dar al Sfântului
Duh: „Vremile orânduite și rugăciunile sunt în număr de șapte, după numărul darurilor Duhului,
căci și sfintele rugăciuni sun t prin Duhul.”5
Fiecare dintre aceste slujbe are temei scripturistic în Vechiul Testament, îndeosebi în
Psalmi. Psalmistul David spune: „ Iar eu către Dumnezeu am strigat, și Domnul m -a auzit pe
mine. Seara și dimineața și la amiezi spune -voi, voi vesti, și va auzi glasul meu ” (Psalmul LIV,
18-19). Acesta este temeiul pentru Vecernie, Utrenie și Ceasuri, iar pentru celelalte, alt temei
găsit tot în cuvintele psalmistului: „ La miezul nopții m -am sculat ca să Te laud pe Tine, pe ntru
judecățile dreptății Tale ”. (Psalmul CXVIII, 62)
După timpul săvârșirii, Laudele sunt împărțite în trei cicluri: Ciclul I, care cuprinde
rugăciunile de seară ( Ceasul al nouălea, Vecernia și Pavecernița), Ciclul al doilea, având în
componență rugăc iunile de noapte și dimineață ( Miezonoptica, Utrenia și Ceasul I) și Ciclul al
treilea cupri nzând Laudele din timpul zilei ( Ceasul al treilea, Ceasul al șaselea și Obednița, în
zilele în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie). Vecernia sau slujba de seară este prima dintre

5 Simeon al Tesalonicului, Despre Sfintele rugăciuni , apud Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica specială , Ed. Nemira, București,
2002, p.22;

10

Laudele Bisericești cu care începe fiecare zi liturgică. Termenul Vecernie are origine slavonă
(vecer , însemnând seară). Sunt câteva excepții când Vecernia nu se săvârșește seara: în duminica
Pogorârii Sfântului Duh, acesta (Vecernia pentru lunea Rusaliilor) urmează imediat după Sfânta
Liturghie, în Vinerea Pătimirilor, înainte de prânz, având inclus moment ul scoaterii Sfântului
Epitaf, și dimineața atunci când se unește cu Liturghia Sfântului Vasile și cea a Darurilor mai
înainte sfințite.
Vecernia ne amintește de coborârea de pe Cruce și punerea în mormânt a Mântuitorului,
evenimente care au avut loc sea ra. Are ca scop mulțumirea lui Dumnezeu pentru ziua care a
trecut și cererea de ajutor pentru noaptea care urmează. Identificarea lui Hristos cu lumina
spirituală și veș nică, pe care „ întunericul nu a cuprins -o”, (Ioan I, 5) inspira și caracteriza
rugăciun ea de seară în Biserica Apostolică. Astfel afirmă Sfântul Ciprian, Episcopul Cartagiei : „
Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și la sfârșitul zilei; căci Hristos este soarele
adevărat și ziua adevărată. Și apunând soarele și sfârșindu -se ziu a lumiii, când ne rugăm și cerem
ca să vină peste noi iarăși lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii
veșnice ”6
Pavecernița se săvârșește în practică îndată după Vecernie și încheie ciclul slujbelor de
seară. Are trei părți disti ncte spre închipuirea și cinstirea Sfintei Treimi: în prima parte
predomină rugăciunile de mulțumire pentru ziua care se încheie, partea a doua exprimă pocăința
pentru păcatele făcute, iar cea de a treia conține rugăciuni de cerere, invocând ajutorul lui
Dumnezeu pentru noaptea ce urmează. Psalmii de la începutul Pavecerniței mici au seminificație
trinitară, unul din ei arătând scopul slujbei de invocare a ajutorului dumnezeiesc împotriva
primejdiilor nopții asemănate cu întunericul morții „Degrab auzi -mă, Doamne, că a slăb it duhul
meu. Nu -ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor care se coboară în mormânt. Fă
să aud dimineața mila Ta…”. (Psalmul CXLII, 78) Pavecernița ne amintește de pogorârea
Mântuitorului la iad.
Miezonoptica este prima di ntre slujbele divine ale ciclului de rugăciuni de dimineață. Se
săvârșește la miezul nopții în mănăstiri, însă în practică, dimineața înainte de Utrenie. Aceasta
slujbă este expresia stării de veghe, practicată de monahi. De foarte multe ori, Mântuitorul
Hristos obișnuia să se roage noaptea: „ Și în zilele acelea, Iisus a ieșit la munte ca să se roage și a
petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” . (Luca VI, 12)
Aceasta ne amintește de slujbele creștinilor din Biserica primară, când slujbele aveau
caracter nocturn din cauza persecutării creștinilor de către iudei și mai apoi de către romani. În

6 Sfântul Ciprian, De domenica oratione , apud Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgică specială , Ed. Nemira, București, 2002, p.45 ;

11

legătură cu momentele din viața Mântuitorului, Miezonoptica simbolizează începutul Pătimirilor,
rugăciunea din grădina Ghetsimani, prinderea și aducerea Lui în fața arhiereului Ana. De
asemenea ne aduce în memorie momentul Învierii Domnului și starea de veghe permanentă pe
care Hristos ne -o prezintă în Pilda celor zece fecioare: „ Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua,
nici ceasul, când vine Fiul Omului ”. ( Matei XXV, 13)
Utrenia este slujba de dimineață, denumirea provenind din limba slavonă (utro,
dimineața). În vechime, se săvârșea în a doua parte a nopții, înainte de răsăritul soarelui,
momentul de început al doxologiei („Slavă Ție, Celui ce ne -ai arătat nouă lumina …”), coincidea
cu răsăritul soarelui. Doar Utrenia din noaptea de Paște, mai păstrează caracterul nocturn al
acesteia, uneori săvârșindu -se seara, în continuarea Vecerniei și a Litiei, când cele trei slujbe
împreunate au denumirea de Priveghere . Utrenia își are originea modelul în rugăciunea de
dimineață, din cultul iudaic, Însuși Mântuitorul practicând -o: „ și a adoua zi, foarte de dimineață,
sculându -Se , a ieșit și S -a dus într -un loc pustiu, și se ruga acolo ”. ( Marcu I, 35). După trecerea
nopții, omul îi mulțumește lui Dumnezeu, prin intermediul acestei slujbe, cerând ajutor pentru
ziua ce va urma.
Din punct de vedere istoric, simbolul rugăciunii de dimineată ne duce cu gândul la
pătimirile Mântuitorului, la ducerea Sa de la Ana la Caiafa și de marile evenimente din viața Lui:
Nașterea și Învierea.
Ceasurile sunt slujbe care fac parte dintre Laudele „ mici”, fiind alcătuite în mare parte
din citirile de la strană, rolul preotului fiind foarte redus. În trecut se săvârșeau momentele
indicate d e însăși denumirea lor: Ceasul I, la ora șase dimineața, Ceasul III la nouă dimineața,
Ceasul VI, iar Ceasul IX , la începutul ultimului sfert al zilei, adică, ora trei, după amiază. Cu
timpul, acestea s -au grupat în jurul Laudelor mari, săvârșindu -se as tfel: Ceasurile I, III și VI,
dimineața, după Utrenie, iar Ceasul IX, după -amiază, înainte de Vecernie.
Ceasul I reprezintă mulțumirea adusă lui Dumnezeu, pentru toate darurile Sale,
aducându -ne aminte de ducerea Mântuitorului de la Caiafa la Pilat, de ju decata și condamnarea
Lui la moarte.
Ceasul III, se citește în cinstea Sfintei Treimi, amintind -ne de momentul răstignirii pe
Cruce ( cf. Marcu, XV, 25), dar și de pogorârea Sfântului Duh (cf. Faptele Apostolilor, II, 15).
Ceasul VI prezintă o rugăciune de cerere: „ Auzi, Dumnezeule, rugăciunea și nu trece cu
vederea ruga mea. Ia aminte spre mine și mă ascultă ”. (Psalm, LIV, 12), și ne amintește de
timpul șederii pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos.

12

Ceasul IX se citește tot spre slava Sfintei Treimi, dar și ca mulțumire pentru trecerea zilei
și apropierea serii, amintindu -ne de moartea pe Cruce a Domnului. ( cf. Matei, XXVII, 45 -46).
Lecturile din Psalmi, sunt momentele reprezentative ale slujbei Ceasurilor.
Alte servicii divine deosebit de importan te în cadrul cultului ortodox sunt Sfintele Taine,
fiind slujbe bisericești pin mijlocirea c ărora primim harul lui Dumnezeu , în cele mai importante
momente ale vieții noastre. Acestea sunt în număr de șapte, reprezentând numărul darurilor
Sfântului Duh: „ Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Împărtășirea, Nunta, Preoția și Maslul ”.
Sunt instituite de către Însuși Mântuitorul, toate având temei scripturistic. În ceea ce privește
timpul săvârșirii lor, aceata nu este legat de termene sau date fixe din cursul anului bisericesc,
așa cum se este cazul Laudelor, fiind oficiate de regulă în locașul Sfintei Biserici, excepție
făcând doar Taina Sfântului Maslu, care se poate săvârșii la casa bolnavului, la spital, etc.
Botezul este p oarta de intr are în creștinism, inispensabil pentru mântuire, prin care se
șterge păcatul strămoșesc (la prunci), precum și celelalte păcate personale făcute până atunci ( în
cazul adulților). Imediat după botez, în cadrul aceleiși slujbe, are loc și Taina Mirungerii, în care
se primesc darurile Sfântului Duh, rânduiala încheindu -se cu primirea celei de a treia Taină, a
inițierii, Sfânta Împărtășanie.
În vechime, rânduiala Botezului era precedată de așazisa perioadă de catehumenat, care
presupunea o amplă p regătire pentru acest moment. În componența Sfintelor Liturghii săvârșite
în zilele noastre, în cadrul Bisericii Ortodoxe, se păstrează ectenia pentru cei chemați , și
deosebit, în Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în a doua jumătate a Postului Ma re, ectenia
și rugăciunea pentru cei care se pregătesc pentru Sfânta Luminare .
Mirungerea săvârșită imediat după Botez, este semnul văzut al primirii darurilor Sfântului
Duh, Care S -a coborât în chip văzut mai întâi asupra Mântuitorului, la botez, și apoi aupra
Sfinților Apostoli la Cinzecime. Sfântul Mir fiind semnul și pecetea lui Hristos, prin ungerea cu
el, noul botezat devine creștin adevărat și deplin, „ un nou Hristos, adică uns al Domnului ”.7
Taina Mărturisirii este instituită de Însuși Mântuitorul , efectul ei fiind iertarea păcatelor
mărturisite, numită și „ un al doilea botez ”.8
Săvârșirea acestei Sfinte Taine nu este condiționată de un anumit timp, primitorul ei
putând oricând să ceară administrarea ei, în funcție de nevoile fiecarui creștin. Se găsește în
strânsă le gătură cu Taina Împărtășaniei, primirea acesteia din urmă fiind condiționată de

7 Pr. prof.dr.Ene Braniște, Liturgica specială , Ed. Nemira, București, 2002, p.290;
8 Simeon al Tesal onicului , Despre pocăință , apud Pr. prof.dr.Ene Braniște, Liturgica specială , Ed. Nemira, București, 2002 , p.
295;

13

spovedanie. În vremurile de început ale Creștinismului, deasa împărtășire ea un obicei frecvent,
astăzi, însă, una dintre poruncile bisericești îi î ndeamnă pe creștini să se spovedească și să se
împărtășească după cele patru mari posturi din an, sau macar o dată, după Postul Paștelui.
Cununia, Sfânta Taină prin care Biserica binecuvântează și consfințește căsătoria ,
reprezentând unirea dintre bărbat și femeie, este instituită de Însuși Dumnezeu, încă din
momentul creării protopărinților Adam și Eva: „ Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l -a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i -a binecuvântat …”
( Facerea, I , 27-28).
Săvârșirea ei este totuși condiționată de anumite perioade de timp. Nu se oficiază în
posturi, în toate zilele de post, în Saptămâna Luminată și în perioada dintre Crăciun și
Bobotează. În vremurile de demult, era în strânsă legătură cu Sfânta Li turghie, mirii participând
la slujbă, imediat după săvârșirea acesteia urmând a primi Sfânta Taină a Cununiei, local,
păstrându -se și astăzi, acest obicei.
O altă Taină cu caracter special este Hirotonia, slujbă deosebită consacrată candidaților la
preoție, săvârșită prin punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, însoțită de invocarea
harului Sfântului Duh. Se săvârșește întotdeauna în Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii a
Sfântului Ioan, a Sfântul ui Vasile, dar nu și în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite .
Hirotonia, atât în diacon cât și în preot, este săvârșită de către un episcop, iar cea întru arhiereu
de către cel puțin doi episcopi.
Sfântul Maslu, este cea din urmă dintre Sfin tele Taine, prin care Biserica, prin
intermediul preoților slujitori, se roagă pentru sănătatea celor în suferință, carora, prin ungerea cu
untdelemn sfințit li se se eliberează sufletul de păcatele săvârșite. Temeiul instituirii îl găsim în
epistola sfân tului Iacov: „ Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii, și să se roage
pentru el, ungându -l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe
cel bolnav, și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcatul, se vor ierta lui”.( Iacov, V, 14 -15).
Se poate săvârși oricând, atât în Biserică cât și la casa bolnavului.
Cultul ortodox cuprinde și alte slujbe numite ierurgii, care sunt rugăciuni pentru
binecuvântarea și sfințirea omului, în diferite momente din viața sa, dar și pentru sfințirea și
binecuvântarea naturii înconjurătoare. Prin ele, puterea curățitoare și sfințitoare a Bisericii se
revarsă atât asupra o mului cât și asupra creației: „ Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este
bună și nimic nu se leapădă, dacă se i a cu mulțumire; căci se sfințește prin cuvântul lui
Dumnezeu și prin rugăciune ” (I Timotei, IV, 4 – 5). Desigur că Ortodoxia nu se limitează doar la

14

sfințirea firii umane , ci aici gă sim o multitudine de rugăciuni și ritualuri de binecuvântare și
sfințire, unele dintre acestea săvârșindu -se în Sfânta Biserică (molitfa femeii la patruzeci de
zile după naștere, binecuvântarea și sfințirea obiectelor de cult, slujba înmormântării), altele
însă, la casele credincioșilor ( sfeștania), iar altele în mijlocul naturii (binecuvântarea începutului
semănatului, s feștaniile pentru ploaie, etc.).
Cu câteva excepții, când sunt săvârșite doar de către arhiereu (sfințirea Sfântului și
Marelui Mir, sfințirea Bisericilor și a antimiselor, precum și hirotesiile), toate ce lelate ierurgii
pot fi săvârșite de către preot, rânduiala acestora fiind consemnată în cartea bisericească, având
denumirea Molitfelnic . Unele dintre acestea sunt în strânsă legătură cu anumite sărbă tori din
cursul anului bisericesc. (binecuvântarea salciei, la Florii , binecuvântarea ouălor roșii, la Paște ,
binecuvântarea strugurilor, la Schimbarea la față , aghiazma mare la Bobotează , sfințirea
Sfântului și Marelui Mir, în Joia Pătimirilor ) .
Prin cultul creștin istoria și timpul primes c dimensiuni noi, ele sunt pline de posibilități
harice de unde creștinul iși ia puterea de a tinde și mai mult către Dumnezeu, fiindcă lumea este
transformată și plină cu Hristos.
Dacă prin cultul creștin ne împărtășim cu harul și energiile di vine necreate, prin Sfâ nta
Liturghie avem părtășie cu Î nsuși Dumnezeu, îl primim pe El în noi, devenind teofori și avem în
acest fel un izvor al nemuririi ș i un medicament contra morții.
Cultul Bisericii Ortodoxe este o rugăciune colectivă a Bisericii sau a comunității, adică a
tututror credincioșilor, în unitate de duh și credință. El stă pe temelia cuvintelor Mântuitorului :
„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor ”. (Matei
XXVIII, 20), și pe cea a cu vintelor apostolice preluate chiar de la Mântuitorul: „Rugați -vă unul
pentru altul!” (Iacov V, 16)
Unitatea și uniformitatea cultului divin public este impusă de caracterul prin excelență
colectiv, pentru că toți credincioșii folosesc aceleași forme de închinare și slăvire a lui
Dumnezeu. Ele constituie un limbaj comun al pietății obștești ortodoxe și totodată un semn
distinctiv al credincioșilor față de membrii celorlalte confesiuni sau religii. Căci, conștiința
unității religioase, adică apartenența la una și aceeași Biserică Ortodoxă, se concretizează și se
întreține totodată , în chipul cel mai sensibil, prin frecventarea aceluiași locaș de închinare și
prin participarea tuturor la aceleași slujbe și aceleași forme de cult.
Scopul principal al Cultului este să creeze o legătură mai mult sau mai puțin directă cu
Dumnezeu, mijlocind pe de o par te exprimarea cuvenitului prinos de laudă și mulțumire al

15

Bisericii către Dumnezeu (funcția latreutico -euharistică), iar pe de alta, revărsarea harului
sfințitor al lui Dumnezeu asupra credincioșilor (funcția harismatică sau sfințitoare). Dar în afară
de acest scop, direct și fundamental, al Cultului ortodox, se mai poate vorbi și de un alt scop,
secundar și mai complex, și anume scopul didactic sau edificator , prin care se urmărește atât
instruirea sau edificarea credincioșilor în învățătura creștină ortodoxă, cât și promovarea vieții
religioase morale și a virtuților creștine. Formele cultului și rânduielile sfintelor slujbe sunt nu
numai mijloace de respirație a religiozității noastre și izvoare ale Harului divin, ci și un mijloc și
mediu de ed ucație, un inspirator și ge nerator de viață creștină. În a lcătuirea sa , cultul ortodox
folosește o mulțime de elemente care ajută pe credincios să cunoască adevărurile de credință și
să sporească în aprofundarea lor.
Funcți a aceasta iese la iveală mai ales în partea de la începutul Liturghiei, cunoscută
odinioară sub denumirea de „Liturghia catehumenilor ”, în care se reînnoiește în chip simbolic
lucrarea învățătorească, a Mântuitorului, din cei trei ani de activitate misionară a Sa.
Îndeosebi lecturile biblice și predica sunt elementele de căpetenie prin care cultul iși
îndeplinește misiunea sa didactică. Nu numai Sfânta Liturghie , ci întreg Cultul ort odox este deci
un bogat și neprețuit tezaur de doctrină, o cateheză vie, la îndemâna și pe înțelesul tuturor. De
exemplu , sub formă de rezumat a l Crezului (simbolul Credinței), care se citește la rânduiala
Botezului și în cea a Liturghiei, se află concentr ată pe scurt întreaga învățătură dogmatică a
Bisericii. În rânduiala sfintelor slujbe, sunt încadrate apoi părți întregi din Sfânta Scriptură, ca
pericopele din Apostol și Evanghelie la Liturghie, paremiile din rânduiala Vecerniei sărbătorilor,
catismele și grupele de psalmi, sau psalmii izolați, care se cit esc în rânduiala Vecerniei, a
Ceasurilor, a Miezonopticii și a Utreniei, ca să nu mai vorbim de nenumăratele versete, expresii
și aluzii bibli ce presărate din belșug în texte le liturgice.
Biserica Ortodoxă a realizat o admirabilă instruire religioasă ș i morală a credincioșilor ei,
mai ales prin mijlocirea formelor sale de cult .Ea a pus la îndemâna credincioșilor ei o întreagă
teologie popularizată sub forma imnelor sau cântărilor religioase și a rugăciunilor. Cu deosebită
importanță din acest punct d e vedere este bogata și splendida producție a poeziei imnografice
creștine, pusă în slujba Cultului ort odox, sub forma troparelor, a condacelor, a canoanelor și a
diferitelor stihuri sau imnuri liturgice care alcătuiesc astăzi cuprinsul Mineielor, al Oc toihului,
al Penticos tarului și al Triodul ui, și care au fost integrate mai ales în rânduiala Vecerniei și a
Utreniei. Toate acest ea au fost alcătuite și introdus e în serviciul cultului în b ună parte cu scopul
de a cânta , a lămuri, a susține și a apăra credința ortodoxă împotriva deformărilor eretice și
sectare.

16

Totuși, Sfânta Liturghie ocupă centrul cultului ortodox, pentru că în cadrul e i se
actualizează jertfa de pe C ruce a Mântuitorului Iisus Hristos, cel mai important moment din
istori a mântuirii noastre. Valoarea acestei actualizări stă în aceea că prin ea se împărtășesc
credincioșilor roadele mântuitoare ale acestei jertfe, din ea trăgându -și puterea harică toate
celelalte slujbe bisericești.

17

CAPITOLUL III
SFÂNTA LITURGHIE CA REFLECTARE A ISTORIEI
MÂNTUIRII

Miezul cultului nostru ortodox și al vieții duhovnicești a credincioșilor este Sfânta și
Dumnezeiasca Liturghie, prin care Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prezent în chip real sub
forma pâinii și a vinului pe sfântul jertfelnic al Bisericii, binecuvintează și sfințește pe cei ce se
apropie , „cu frică de Dumnezeu , cu credință și cu dragoste ”9, de masa împărătească.
De altfel, Însuși Mântuitorul S -a numit pe Sine „ Pâinea vieții ” (Ioan VI, 48), „Pâinea
cea vie care s -a pogorât din cer” ( IoanVI, 51) afirmând mai apoi :” Cine mănâncă din pâinea
aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu .”
( Ioan VI, 5 1).
Nemărginită este dragostea Domunului nostru Iisus Hristos, pentru noi creștinii. Ea
întrece puterea noastră de înțelegere, acest adevăr istoric, mărturisindu -l Mântuitorul înainte de
Pătimirile Sale.: „ Mai mare dragoste decât acesta nimeni nu are, ca su fletul lui să și -l pună
pentru prietenii săi ”( Ioan XV, 13).
Prima Liturghie s -a săvârșit la Cina cea de Taină, când Mântuitorul a luat pâinea, a
binecuvântat -o și frângân d-o a dat -o sfinților apostoli , zicând : „ Luați, mâncați, acesta este
Trupul meu ” (Matei XXVI,26), apoi luâ nd paharul și mulțumind, le-a dat zicând :” beți dintru
acesta toți, că acesta este sângele meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea
păcatelor ”(Matei XXVI, 27 -28), și afirmă și întărește caracterul perpetuu al Sfintei J ertfe prin
cuvintele: „ …aceasta să faceți spre pomenirea Mea ”.(Luca, XXII, 19)
Despre instituirea Sfintei Taine a Euharistiei ne istorisesc toți cei patru evangheliști
( Matei, cap. XVI; Marcu , cap. XIV; Luca , cap. XX II; Ioan, cap. XIII -XV).
Săvârșită la început sub diverse forme și denumiri („frângerea pâinii ”, „ cina
Domnului ” , „paharul binecuvântării ”, „paharul Domnului ” ), Sfânta Liturghie devine expresia
vie a vieți i de cult în Biserica primară, „ frângerea pâinii ” devenind elementul central al cultului:

9 ***Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă , București, 2012, p.194;

18

„Și stăruiau în învățătura apostolilor, și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” .
(Faptele Apostolilor II, 42)
Împodobită cu rugăciuni și cântări creștine, Sfânta Taină a Împărtășaniei, est e
indisolubil legată de săvârșirea Sfintei Liturghii. De fapt, dacă Sfânta Liturghie este culmea de
susa cultului divin, Sfânta Taină a Euharistiei îi dă caracterul de jertfă euharistică, adică
mulțumi re și iubire pentru Dumnezeu , de jertfă de binecuvân tare, de mister dumnezeiesc,
precum au tălmăcit -o , la vremea lor, Sfinții Părinți ai Ortodoxiei.
Având scop dublu, și anume acela de a sfinți darurile de pâine și de vin, adică de a le
preface în Trupul și Sângele Mântuitorului (scop direct și apropiat) și sfințirea credincioșilor,
prin împărtășirea lor cu Sfintele Taine (scop indirect și mai îndepărtat), Sfânta Liturghie a
constituit și constituie mijlocul de comunicare cu Mântuitorul Hristos. De aici, strânsa legătură
dintre ea și istoria sfân tă a vieții și lucrării Mântuitorului. Ea nu fac e altceva decât să reproducă
și să actualizeze jertfa de pe Cruce a Mântuitor ului., care este centrul activității Sale
răscumpărătoare în lume. De aceea , în slujba Sfintei Liturghii trebuie să distinge m două acte
sau momente principale deosebite, deși în strânsă legătură unul cu altul, pe de o parte jertfa,
prin care se sfințesc Darurile, iar pe de alta, taina prin care se sfințesc credincioșii, prin
împărtășirea efectelor jertfei. Sfânta Euharist ie, care constituie miezul Sfintei Liturghii, este
jertfa Legii celei noi, așa cum rostim în rugăciunea epiclezei: „ Încă a ducem Ție această sluj ire
cuvântătoare și fără de sânge și Te chemăm și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem ”. Jertfa
euharistică, pe care biserica creștină o aduce lui Dumnezeu, prin slujitorii ei, pe baza mandatului
primit de la Mântuitorul Însuși : „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea ” (Luca XXII, 19), este
esența sau centrul, miezul și punctu l culminant al Sfinte i Liturghii.
De asemenea, ea se a duce din partea întregii Biserici sau comunități creștine, de -a
pururi și pretutindeni. Și, deși se săvârșește în multe locuri și de multe ori, Sfânta Liturghie nu
trebuie concepută ca o repetare sau o reînnoire a Pă timirilor de pe C ruce. Ea nu este un act nou
de jertfire fizică și dureroasă a l ui Iisus Hristos, ca pe Golgota, căci Hristos, odată înviat, nu
mai moare . Actul sau momentul în care se întâlnesc cele două jertfe, se identifică și se contopesc
într-una singură, este prefacerea în Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului. De aceea, Jertfa
Euharistică și Sfânta Liturghie , în general, este o formă de prelungire în timp, de actualizare sau
de perpetuare în mijlocul no stru a prezenței lui Hristos.: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele ,
până la sfârșitul veacului ” (Matei 28,20). Prin ea se perpetuează și se continuă prezența
Mântuitorului în lume, de-a lungul veacurilor.

19

Ca miez al Sfintei Liturghii, Sfânta Taină a Împărtășaniei, este încununarea tuturor
celorlalte Sfi nte Taine. Dacă prin Botez , „ ne îmbrăcăm în Hristos ”, prin Mirungere ne întărim
în Hristos și primim „ pecetea Darului Sfântului Duh ” , prin Mărturisire ne curățim de păcate, în
Euharistie îl primim pe Însuși Hristos și puterea Sa Dumnezeiască a sfințirii și a nemuririi.
Sfânta Liturghie are o mare putere de înrâurire a credincioșilor, care având în față
exemplul suprem de sacrificiu al Mântuito rului pentru oameni, îi face pe aceștia să fie mai
toleranți, mai înțelegători față de semenii lor lipsiți, mai dispuși și mai prompți în ajutorarea
lor. Îi face mai umani, mai altruiști, mai solidari. 10
Sfânta Liturghie mai cultivă spiritul de solidaritate și prin aceea că ea este rugăciunea
întregii Biserici, adică a tuturor credincioșilor. În cadrul ei, credincioșii se unesc într -o mare
familie și se roagă împreună, în spirit de comuniune și susținere reciprocă.
Pentru ace asta toate rugăciunile sale și îndemnurile, pe care le dă, au forma plurală,
adică în rânduiala sa nu primează dorințele sau trebuințele individuale, ci ale întregii comunități
de credincioși, fără a fi prin aceasta împotriva rugăciunii personale. Trebuințele personale ale
credincioșilor trebuie să se armon izeze sau să se încadreze în acelea ale comunității. Sfânta
Liturghie deci, nu cultivă izolaționismul sau individualismul , care generează egoismul aducător
de atâtea rele în viața oamenilor, ci solidaritatea și altruismul. Din acest punct de vedere, Sfânta
Liturghie are o mare valoare educativ -socială.
Sfânta Li turghie mijlocind în cadrul său , împărtășirea credincioșilor cu Sfântul T rup și
Sânge al Domnului, realizează prin aceasta, cea mai înaltă treaptă de unire a omului cu
Dumnezeu, aceasta fiind adevărata viață spiritual la care trebuie să tindă și s ă râvnească fiecare
credincios. Numai această unire sau împărtășire justifică numele și calitatea de creștin, de
mădular viu al Bisericii, în permanentă legătură cu capul său, I isus Hristos. Sfânta Liturghie este
deci izvorul și cadrul de desfășurare al adevăratei vieți spirituale.
Sfânta Liturghie nu este numai o școală de propovăduire a dreptei credințe, ci și „o
pepinieră a virtuților creștine ”11, prin exemplele pe care le pune înaintea credincioși lor, în
persoana Mântuitorului, a Prea Curatei Maicii Sale și a sfinților, pentru ca oamenii să le urmeze
în viața lor, precum și prin nenumărate îndemnuri pe care le dă pentru realizarea unei înalte
viețuiri creștine. Astfel, Sfânta Liturghie îndeamnă pe credincioși la pace . Ea face acest lucru
mai mult decât oricare altă slujbă bisericească, pentru că începe și sfârșește cu o rugăciune
pentru pace. (Ectenia mare și rugăciunea amvonului). Ea îndeamnă pe credincioși la îndepărtarea

10 Pr.prof.Petre Vintilescu, Funcția catehetică a Liturghiei , în „ Studii Teologice ” (1949 ), nr.1 -2,pp. 24-25;
11 As. diacon Ene Braniște, Participarea la Liturghie și metodele pentru realizarea ei , în „ Studii Teologice ”(1949), nr.7-8, p 591;

20

de preocupările lumeș ti, care înstrăinează de Dumnezeu : „ toată grija cea lumească să o
lepădăm ”; ea îndreaptă privi rile către ceruri și Dumnezeu: „ Sus să avem inimile ”; ea îndeamnă
la atitudine plină de smerenie și pietate, demnă de înalta Jertfă euharistică.: „ Să stăm bine, să
stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace a o aduce ”; ea îndeamnă la id eea de
solidaritate, și comuniune: „ Și ne dă nouă cu o gură și cu o inim ă a slăvi și a cânta prea cinstitul
și de mare cuviință numele Tău …„; ea îndeamnă la ide ea de comunitate, de familie, credincioșii
fiind frați între ei, ca fii ai lui Dumnezeu, Căruia -I zic „ Tată”: „Și ne învrednicește pe noi
Stăpâne, cu îndrăznire, fără osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine Dumnezeul e cel ceresc ,
Tată și a zice: …”; ea îndeamnă să ne jertfim în întregime lui Dumnezeu și să ne străduim , în
același timp , să adu cem jertfă și pentru semenii noștri „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața
noastr ă lui Hristos Dumnezeu să o dăm”12
Spre împlinirea scopului sfințitor al Sfintei Liturghii, tinde întreaga ei structură și
rânduială. Toate rugăciunile, cântările și lecturile din Sfânta Scriptură, din cadrul Sfintei
Liturghii, sunt mijloace de pregătire și realizare a acestui scop. Valoarea și car acterul de jertfă
ale slujbei liturgice sunt accentuate chiar în Liturghie, prin numeroasele rugăciuni, în care
preotul se roagă lui Dumnezeu, să -i aducă, după cuviință, slujba jertfei fără de sânge și în care
Sfânta Masă este numită „sfânt jertfelnic .”13 Adevăratul săvârși tor al jertfei este Hristos Însuși.
El este Cel Care sfințește, prin preotul liturghisitor, darurile de pâine și de vin, aduse de către
credincioși.
Jertfa de pe Go lgota, s -a adus în chip sângeros, cea din Sfânta Liturghie, în schimb, se
aduce, în mod sacramental, nesângeros, după cum se s pune în rugăciunea epiclezei: „Încă,
aducem Ție, această slujire cuvântătoare, și fără de sânge și Te chemăm, și Te rugăm… ”.14
Pătimirile și moartea lui Hristos nu pot fi desprinse din contextul istoric al vieții și
activității Sale mântuitoare, adică nu pot fi separate de momentul Învierii și al Înălțării Sale la
ceruri, Liturghia fiind și forma de comemorare dintre Pătimiri și Parusie: „ Aducându -ne aminte,
așadar, de această poruncă mântuitoare, și de toate cele c e s-au făcut pentru noi: de cruce, de
mormânt, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de – a dreapta și de – a
doua slăvitei iarăși veniri” .15

12 *** Liturghie r, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , p. 160, 171, 180, 183;
13 Ibidem , p.242;
14 Ibidem , p.176;
15 Ibidem, p.174;

21

Rânduiala de astăzi a Sfintei Liturghii, este în așa fel întocmită încât simbolizează, prin
actele și ceremoniile din cadrul ei, întreaga istorie a mântuirii noastre, de la Nașterea Domnului
și până la Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli.
Slujba Sfintei Liturghii reprezintă cele trei perioade, din istoria mântuirii: prima ei parte,
Proscomidia, prin împletirea ei de simboluri și referințe ale Vechiului Testament, cu evenimente
din Noul Testament, reprezintă legătura mesianică dintre trecut și ist oria sfântă, și închipuie
Nașterea Mântuitorului; partea a doua, Liturghia catehumenilor, reprezintă activitatea de
propovăduire a Domnului; partea a treia , Liturghia credincioșilor, actualizează pătimirile, jertfa,
moartea și învierea Domnului, înălțarea la cer și așteptarea celei de – a doua venire a Sa.
Proscomidiarul închipuie Betleemul, locul Nașterii Domnului, prima prescură o
reprezintă simbolic pe Sfânta Fecioară Maria, iar scoaterea Sfântului Agneț semnifică întruparea
Domnului. Pe Sfântul Disc, împrejurul sfântului Agneț se așează celelalte miride și anume: cea
pentru Născătoarea de Dumnezeu într -o parte, iar pe cealaltă parte cele nouă, care se scot în
cinstea categoriilor de sfinți, după numărul celor nouă cete îngerești. Ac estea semnifică
mulțimea sfinților care alcătuiesc Biserica triumfătoare, iar părticelele mai mici pentru ierarhul
locului, pentru conducerea țării, pentru ctitori precum și cele pentru cei vii și cei morți reprezintă
membrii Bisericii luptătoare. Toate ob iectele de cult (Sfântul Potir, Sfântul Disc, Copia, Steluța
și Acoperămintele) , gesturile făcute de către preot ( împungerea Sfântului Agneț, acoperirea și
tămâierea Darurilor) dar și material pentru Sfânta Jertfă, ( pâinea, vinul și apa) au semnificații
binedeterminate, legate de momentele principale din viața și activitatea Mântuitorului.
La începutul Sfântei Liturghii, preotul face semnul Sfintei Cruci peste Sfântul Antimis ce
îl închipuie pe Însuși Hristos, șezând pe tronul slavei Sale. Acest gest arată că sfânta slujbă care
tocmai începe, se săvârșește spre pomenirea jertfei de pe Cruce a Mântuitorului. Ușile
împărătești și dvera deschise, reprezintă revelația deplină a misterului mântuirii prin venirea
Mântuitorului. Antifoanele, compuse din versete ale psalmilor, amintesc de vremea când
Mântuitorul venise pe pământ, de atmosfera vieții umile din Nazaret când încă nu era cunoscut
lumii. Fericirile amintesc de începutul propovădurii Domnului făcând parte din prima mare
cuvântare rostită de Hristos , „Predica de pe munte”( Matei V).
Vohodul mic prin ieșirea sfințiților slujitori cu Sfân ta Evanghelie, simbolizează arătarea
Domnului la Iordan, în momentul botezului de către Ioan și începutul activității Sale publice.
Citirea A postolului reprezintă misiunea de propovăduire pe care ucenicii Mântuitorului au
început -o după Pogorârea Sfântului Duh, nu numai între hotarele Israelului ci și în multe alte

22

locuri. Cuvântul Sfintei Evanghelii închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, vorbind
mulțimilor și săvârșind nenumărate minuni.
Atmosfera de mister și supranatural, în care se desfășoar ă sfânta slujbă se accentuează
treptat în Liturghia credincioșilor, pe măsură ce ne apropiem de ritul euharistic, reprezentând
centrul Sfintei Liturghii. Ieșirea cu Cinstitele Daruri are mai multe semnificații: intrarea în
Ierusalim a Mântuitorului, ultim ul drum făcut de Acesta înainte Pătimirile Sale, din Betania la
Ierusalim, precum și mutarea Sfântului Său Trup de la locul răstignirii la locul unde se afla
mormântul. Altarul și Sfânta Masă au de acum alt simbolism, închipuind grădina unde se afla
mormâ ntul Domnului, Sfântul Antimis reprezentând mormântul însuși, iar așezarea Cinstitelor
Daruri pe el semnifică punerea Domnului în mormânt, exprimată de altfel prin troparele pe care
le rostește in taină, preotul: „Iosif cel cu bun chip…” , „în mormânt cu tr upul… ” și „ ca un
purtător de viață” .16
Rostirea simbolului de credință înseamnă unitatea tuturor frați întru Hristos, preoți și
credincioși. În timpul rostirii Crezului, Sfântul Aer este ridicat și clătinat deasupra Cinstitelor
Daruri, până la cuvintele: „ și a înviat a treia zi”, gest care simbolizează cutremurul care a vut loc
înaintea Învierii, și deschiderea mormântului Domnului.
Momentul următor, foarte important, este sfințirea Darurilor, prin invocarea Sfântului
Duh, reprezentând momentul din care pomenirea sau comemorarea Mântuitorului, se transformă
din simbol sau închipuire în realitate efectivă. Hristos Cel jertfit pe Golgot a fiind acum în
mijlocul Bisericii Sale. Rostirea sau cântarea în comun a rugăciunii „Tatăl nostru”, cu puțin timp
înainte de împărtășire, arată că acum credincioșii sunt pregătiți și vrednici a se socoti fii ai lui
Dumnezeu, rugându -l sa le ofere nu num ai hrană trupească „ pâinea noastră cea spre ființă” ci și
hrană spirituală și iertarea păcatelor.
Înălțarea Sfântului Agneț dea supra discului semnifică Învierea Domnului, pe când
frângerea acestuia simbolizează răstignirea și moartea Sa pe Cruce, amintin d de frângerea pâinii
la Cina cea de tai nă. Înălțarea Sfântului Potir către credincioși, amintește de arătările
Mântuitorului de după Înviere, și reprezi ntă invitația pentru cei pregătiți de a se apropia cu
scopul de a -l primi pe Însuși Hristos, prin prim irea împărtășaniei cu frică de Dumnezeu, cu
credință și cu dragoste.

16 Ibidem , p.165;

23

Simbolul tămâierii Sfintelor Daruri este acela de a primi harul Sfântului Duh dat Sfinților
Apostoli după Înviere, iar ultima înălțare acestora semnifică răspândirea învățăturii Domnului
după Înălțarea Lui.
Anafura sau pâinea binecuvântată pe care o primesc credincioșii la sfârșitul Sfintei
Liturghii, făcută din prescura din care s -a scos Sfântul Agneț dar și din ce lelalte ( dacă este
nevoie), o simbolizează pe Maica Domnului, fiind binecu vântată în timpul Axionului, după
sfințirea cinstitelor Daruri, când o pomenim pe Sfânta Fecioară Maria. Fiind un „ înlocuitor ” al
Sfintei Împărtășanii, anafura se dă credincioșilor ca semn de co muniune spiritual ă de aceea se
consumă tot pe nemâncate precum Sfânta Euharistie. În ediții le „ mai vechi” ale Liturghierului,
rugăciunea de binecuvântare a anafurei era următoarea: „ Pentru rugăciunile Preasfintei Maicii
Tale, Doamne Iisuse Hristoase, binecuvintează pâinea acesta ce se va da în locul Sfintelo r Tale
Taine, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. ”17
Așada r momentele Sfintei Liturghii ( gesturi cultice, cântări, lecturi evanghelice) au
strânsă legătură cu viața și activitatea Mântuitorului Hristos, apropiindu -ne întotdeauna de
dorința de a-L cunoaște mai bine, de a aprofunda învățătura Sa, de a -L urma prin faptele noastre,
prin săvârșirea virtuților și de a -L primi în suflet cu toată dragostea.

17 ***Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2000, p.167;

24

CAPITOLUL 4
LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE
4.1 I storic, rânduială, simbolism

Astăzi, în uzul cultic al Bisericii Ortodoxe, avem trei Sfinte Liturghii.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârșește doar de zece ori pe an, și anume:
în ziua de pomenire a autorului ei (1 ianuarie), în Ajunul Nașterii Domnului (24 decembrie), în
ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), în primele cinci duminici ale Postului Mare și sâmbăta
Sfintelor Pătimiri, când este unită cu Vecernia.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este cea mai des folosită, putând fi oficiată în toate
zilele din cursul anului bisericesc, excepție făcând zilele aliturgice si cele în care se săvârșesc
celelalte două Liturghii.( Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite).
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, numit ă a Sfântului Grigorie Dialogul, este
specifică zilelor de rând din Postul Mare, putând fi săvârșită în toate zilele, în afara zilelor de
sâmbătă, duminică și praznicul Bunei Vestiri atribuită în tradiția Bisericii, Sfântului Grigorie
Dialogul (cel Mare), Papă al Romei între 590 -604.
Rânduiala acestora este cuprinsă în cartea de slujbă numită „Liturghier”.
În primul Liturghier tipărit de Macarie, la Târgoviște, în 1508, n u se face nicio mențiune
despre autorul acestei Liturghii, ea fiind intitulată „ Dumne zeiasca Slujbă a Darurilor mai înainte
sfințite”18.
Dacă în ultimele ediții ale Liturghierului tipărite de Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București (Edițiile 2000/2012), primele două Liturghii sunt atribuite încă din
titulatură Sfântului Ioan Gură de Aur – „Dum nezeiasca Liturghie a Celui între Sfinți, Părintele
nostru , Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului”19, și Sfântului Vasile cel Mare ,
„Dumnezeiasca Liturghie a Celui între Sfinți, Părintele nostru, Vasile cel Mare , Arhiepiscopul

18*** Liturghierul lui Macarie ,1508 -2008, Arhiepisopia Târgoviște i, Biblioteca Academiei Române, Târgoviște, 2008, p.114;
19 *** Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2012, p.135;

25

Cezareei Capadociei ”20, titlul Liturghiei Darurilor este „ Dumnezeiasc a Liturghie a Darurilor
înainte s fințite, numită și a Sfântului Grigorie Dialogul ”21.
Denumirea de liturghier se dă în limbajul bisericesc curent cărții, în care se cup rinde
slujba sau oficiul Sfintei Liturghii. Oficial însă, atât în manuscrise cât și în edițiile tipărite,
această ca rte poartă de obicei titlul de „Dumnezeieștile și Sfintele ” sau „ Sfintele și
Dumnezeieștile Liturghii ale celor între Sfinți Părinții noștri Ioan Gură de Aur , Vasile cel Mare
și Grigorie Dialogul ” adică cele trei formulare , după care se oficiază Sfânta L iturghie în cursul
anului, în aproape toată Biserica Ortodoxă a Răsăritul ui. Tot atât de des, cu deosebire în trec ut,
s-a întrebuințat forma de singular, denumindu -se cartea ca și oficiul sa u slujba în sine cu expresia
de „Dumnezeiasca Liturghie ” sau „ Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan
Hrisostom, a Marelui Vasile și a Sfântului Grigor ie Dialogul ”, ori câteodată simplu : „Liturghie” .
Extrem de rar și cu totul întâmplător a găsit o întrebuințare oficială , ca titlu principal, denumirea
de „Liturghier ”, completată însă cu adaosul : „ cuprinzând cele trei Liturghii ale cel or între Sfinți
Părinții nostri …, ca în edițiile grecești de la Roma, 1683, Veneția, 1714, de la Ierusa lim, 1908,
precum și în ediția L iturghierului slav, tipărit la Mănăstirea Dealu în anul 1646 ( „ Liturghiarion
adică Slujebnik cu liturghia Sfântului Vasile cel Mare, a lui Ioan Gură de Au r și Grigorie
Dialogul ”)
Slujba sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie și de desfătare
duhovnicească, întrucât prin împărtășirea cu Sfintele Daruri, care se sfințesc în cursul ei, îl
avem între noi pe Hristos, Mirele nost ru Cel ceresc, Care petrece întru noi și într u
El (cf..Ioan VI, 56). Acest c aracter jubiliar al Sfintei Liturghii nu se potrivea însă cu zilele
Postului cel M are, zile de întristare, de post și de pocăință, când Mirele este luat de la noi (cf.
.Mat.IX,15 și Luca V, 34 -35). De aceea , consfințind oficial o veche tradiție a B isericii, sinodul
din Laodiceea ( ținut între anii 364 -383) a hotărât, în canoanele 49 -51, ca în Păr esimi să nu se
mai săvârșească L iturghia și să nu se mai ser beze pomenirea Sfinților Mucenici( care se făcea
prin săvârșirea Sfintei Jertfe), decât sâmbăta și duminica, zile în care postul era mai puț in aspru.
În urma acestei dipoziții, celelalte zile din cursul postului au rămas deci zile aliturgice : în ele se
săvârșea numai slujba obișnuitelor Laude sau Cea suri bisericești zilnice, fără S fânta Liturghie.
Ba în unele părți, ca în Alexandria, prin sec.IV -V, miercurea și vinerea era obiceiul să se

20 Ibidem , p.211;
21 Ibidem , p.289;

26

citească Evanghelia , să se rostească predica și să se oficieze toate cele în legătură cu Liturghia,
în afară de sfințirea Darur ilor22.
Erau însă destui creștini care frecventau serviciul divin (Ceasurile), și care doreau să se
împărtășească și în celelalte zile (afară de sâmbete și duminici) și mai ales miercurea și vinerea,
așa precum era, de exemplu, obiceiul în părțile Asiei Mici , pe vremea Sfântului Vasile cel
Mare. : „ Este bine și folositor a se împărtăși în fiecare zi și a primi dumnezeieștile Taine, căci
însuși Hr istos zice : Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângel e Meu, are viață veșnică.(Ioan VI,
54). Dar noi ne împărtășim de patru ori în fiecare săptămână : duminica, miercurea, vinerea și
sâmbăta, și în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt ”23. Pe de altă parte, în vechimea
creștină, postul de miercurea și vinerea era mai aspru ca în celelalte zile, făcându -se ajunare
deplină până spre apusul soarelui. Astfel, în Afric a de Nord, pe vremea lui T ertulia n (†204), se
oficia Liturghie și în miercurile și vinerile din Păresimi, dar creștinii nu se împărtășeau atunci,
pentru ca să nu întrerupă ajunar ea tradițională din aceste două zile. De aceea Tertu lian îi sfătuia
să ia în mâini T rupul Domnului la vremea Liturghiei și să -l păstreze ca să se împărtășească cu el
după ce se termină timpul de ajunare, sau în altă zi24.
Ajunare înseamnă a posti o zi întreagă, fără a mânca și a bea ceva , în vremurile de
început ale c reștinismului mulți dintre credicioși practicând acest obicei. La început perioa da
Postului Mare era mai scurtă , însă, începând cu veacul al patrulea după Hristos, s-a reglementat
în într eaga Biserică durata Postului ( șase săptămâni).
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325 ) stabilește, în scris , data prăznuirii Paștelui și
faptul că această săr bătoare este precedată de un post de șase săptămâni.
Prima poruncă bisericească ne cere să participăm cu evlavie la Sfânta Liturghie, în fiecare
duminică și zi de sărbătoare. Această poruncă tâlcuiește și completează a patra poruncă
dumnezeiască a Legii, arătând felul în care sunt datori creștinii să prăznuiască zilele de
sărbătoare. Ea cere credinciosului să se roage lui Dumnezeu, pre cum spune Sfântul Apostol
Pavel : „Rugați -vă neîncetat !” (I Tesaloniceni V, 17), fiin dcă rugăc iunea, este mijlocul cel mai
potrivit de a înfățișa lui Dumnezeu, gândurile și simțămintele religioase, de a -I cere ajutorul și de
a-I mulțumi pentru binefacerile primite.

22 Socrate Scolasticul, Istorie Bisericească , apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii
Teologice”X(1958), nr.3-4, p.176. ;
23 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola XCIII către nobila Cezareea apud apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai
înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4, p. 176;
24 Tertulian, Liber de oratione , apud Pr.prof. Ene Bra niște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii
Teologice”X(1958), nr.3 -4, p.177 ;

27

Pentru că tot vorbim despre Sfânta Liturghie și Post, amintim ș i porunca a doua
bisericească: „ Să ținem toate posturile de peste an ”25, și a patra poruncă : „ Să ne spovedim și să
ne împărtășim în fiecare dintre cele patru p osturi mari, de peste an, sau , dacă mu putem, cel
puțin o data pe an, în Postul Sfintelor Paști ” .26
Sufletul se curățește de păcat , prin Sfânta Taină a Mărturisirii, și p rimind apoi Sfânta
Împărtășanie , ne unim cu Hristos. Spune Sfântul Apostol Ioan, în prima sa epistolă : „ Dacă
mărturisim păcatele noastre, El este Credicios și Drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească
pe noi de toată nedreptatea ”.27
Alcătuite pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, Poruncile bisericești apar, pentru
prima dată, complete, în Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă, aprobată de Sinodul de la
Iași (1642).
Atât în trecut cât și astăzi, participarea activă la Sfânta Liturghie presupune implicarea în
rugăciune și cântare , precum și împărtășirea cu Sfintele Taine.
În perioada de început a Bisericii creștine, chiar și în timpul persecuțiilor, euforia
participă rii la cult și dorința de a -L primi pe Hristos, prin Sfânta Împărtășanie, era dorința tuturor
credincioșilor, deasa împărtășire fiind practicată de către toți.
Pentru a se respecta hotărârile sinodului de la Laodiceia, dar în același timp pentru a
împăca rigurozitatea ajunării din aceste zile de miercuri și vineri cu dorința creștinilor de a se
împărtăși și în aceste zile, s-a luat obiceiul de a se opri în Biserici o parte din Darurile sfințite la
Liturghia de sâmbătă și duminică, pentru a împărtăși cu ele pe credincioși în celelalte zile în care
nu se putea săvârși L iturghia. Iar ca să nu se între rupă ajunarea obișnuită în zilele de miercuri și
vineri, împărtășirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei.
Ritualul împărtășirii di n aceste zile aliturgice – destul de simplu la început – a fost
înconjurat încetul cu încetul de o solemnitate din ce în ce mai accentuată, fiind încadrat între
slujba Vecerniei de o parte și între rugăciunile pentru împărtășire (din rânduiala Liturghiei) pe
de alta. Cele două slujbe, deosebite la început, care încadrau această împărtășire solemnă din
vremea P ostului Mare , s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă care a primi t titlul de
Liturghie.

25 *** Învățătură de credință creștină ortodoxă , Editura Institutuluiu Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2000, p. 335;
26 Ibidem , p. 36;
27 ***Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutuluiu Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2008, p.1385;

28

Așa s -a născut ceea ce numim astăzi Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , sau cu
termenul slav Prejdeosfeștania , cum e intitulată în edițiile mai vechi ale Liturghierului românesc.
E greu să stabilim cu precizie cronologică, originea sau proveniența și vechimea acestei
Liturghii. E sigur că ea este o instituție de origine oriental ă, probabil aghiopolită 28 (din jurul
Ierusalimului) sau siriană, sau chiar bizantină, cum cred alții. După unii, ca de ex emplu
Patriarhul Mihail Cel ularie29 și arhiepiepiscopul Simeon al Tesalonicului, originea acestei
Liturghii urcă până în epoca apostolică; un liturgist apusean contemporan găsește chiar analogii
de expresie (Rugăcinea d e mulțumire pentru frângerea pâinii) între această liturghie și capitolul
IX din Didahia celor 12 A postoli , și o pune în legătură cu împărtășirea generală a tuturor
credincioșilor, care avea loc, prin sec. IV, la Ierusalim și în alte părți în cadrul celei de a doua
Liturghii, care se o ficia joi seara în săptămâna Pă timirilor și prin care se comemora Cina cea
de taină . În tot cazul, chiar dacă Liturghia Darurilor mai înainte sfințite trebuie căutată în alte
părți, dezvoltarea ei în forma de azi s-a făcut la Bizanț, unde ea a primit pecete specific
bizantină. Prima menț iune documentară despre existența și întrebuințarea ei o găsim abia în
Cronica Pascală (alexandrină) anonimă, scrisă în anul 645, care precizează că Heruvicul acestei
Liturghii (Acum puterile cerești …!) a fost introdus în uz de patriarhul Serghie al
Constantinopolului, în anul 617. La înc eputul secolului VI I, Liturghia era în uz general î n
Biserica bizantină, deci originea ei trebuie să fie mult mai veche. La anul 692, sinodul trulan,
prin canonul său 52, a consfințit în chip o ficial întrebuințarea ei, reglementând ca ea să se facă î n
toate zilele din Postul Mare , afară de sâmbete și duminici și de praznicul Bunei – Vestiri.
Manuscrisul cel mai vechi în care găsim textul acestei Liturghii alături de al celorlalte
două Liturghii de rit bizantin, este Manuscrisul Barberini grec 336 din secolul VIII, păstrat azi
în Biblioteca Vaticanului din Roma, iar prima ediție tipărită e cea de la Rom a, 1526, a lui
Demetrio Ducas, împreună cu celelalte două Liturghii bizantine.
Scris pe pergament, rămas, precum se presupune de la unul dintre clericii orientali, care
au participat la sinodul unionist de la Florența, în anul 1439, acest manuscris a fost dăruit prin
testament, Mănăstirii Sfântul Marcu, de către u n oarecare Nicola Nicholis din acest oraș, așa
cum se găsește însemnat pe una din filele albe de la finele cărții. Ajuns apoi în bi blioteca
cardinalului Barberin us (începutul secolului XVIII), codicele a devenit proprietatea bibliotecii
Vaticanului, odată cu încorporarea într -însa a bibliotecii cardinalului menționat (secolul XIX) .

28 Jean Thibaut , Origine de la Messe des presanctifies , apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în
„Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4, p. 177 ;
29Leo Allatius, De Eclesiae orientalis et occidentalis perpetua consension , Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4, p. 177 ;

29

Identificarea diferită a acestui manuscris (Barberinum Sancti Marci, Barberin, III, 77, Barberin,
III, 55, gr.336) în citările diferiților autori corespunde astfel situațiilor deosebite, în care se afla
clasat în epocile respective.
După c riteriile paleografice, vârsta C odicelui Barberini urcă la sec. VIII -IX; numele
împăratului Constantin VI (779-797) și al soțiilo r sale armeanca Maria, luată în căsătorie în anul
788, al Teodotei, luată în anul 795, în locul celei dintâi, surghiunită în mănăstire, precum și
numele împărătesei -mame Irina, înscrise la locul cuvenit pentru pomenire din dipticele anaforei
liturgice, de termină însă mai de aproape vechimea manuscrisului care trebuie fixate între anii
788-797. Desigur, el reproduce un exemplar anterior, reprezentând deci starea de dezvoltare, în
care se găsea Liturghia deja înainte de această epocă. O astfel de considera ție își găsește aplicare
la multe din manu scrisele liturgice, dintre care unele copiază originale mult mai vechi dar
pierdute, reproducând astfel stadiul Liturghiei din epoci uneori anterioare cu câteva veacuri.
Liturghiile din cuprinsul Codex Barbe rini au fost extrase și editate mai întâi partial de
Iacob Goar, în colecția sa „ Evloghion siv e rituale Graecorum ”, la Paris, în 1647, iar mai apoi în
întregime de Bunsen în „Analecta antenicaena ”, de Swainson în „The Greek Liturgies ”, și de
Brightman în „Liturgies Eastern and Western ”30.
Dacă nu ne -a parvenit niciun manuscris original cu textul Liturghiei, anterior codicelui
Barberini, explicația trebuie găsită nu atât în persecuții ca cea a lui Dioclețian, îndreptată
și împotriva cărților bisericești, sau în furia iconoclastă, cât mai ales în depășirea interesului
pentru formularele vechi, de către forma mai completă a manuscriselor mai noi, în care Liturghia
se găsea redată, desigur, corespunzător stadiului ei de dezvo ltare definitivă , atins după sec.V –
VI.
În ce ea ce privește autorul acestei S finte Liturghii, tradiția mai veche este foarte puțin
precisă: după comentariul liturgic atribuit sfântului Sofronie al Ierusa limului și după Teodor,
episcopu l Andidelor, din sec. XI-XII, unii o atribuiau sfântului Iacov , fratele Domnului, cu m și
este intitulată în unele m anuscrise vechi, iar alții o puneau în seama Sfântului Petru, a Sfântului
Marcu, a Sfântului Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, ș.a . Unele din manuscrisele care
transmit textul acestei Liturghii, o atribuie Sfântului Epifanie, iar altele Sfântului Gherman I,
Patriarhul Constantinopolului. Unii autori o atribuie Sfântului Ioan Damaschinul; în sfârșit,
după scriitor ul iacobit Grigorie Abulfarage (Bar Hebraeus † 1286), ritul celor mai nainte sfințite

30 Pr.prof. Petre Vintilescu, Cartea numită Liturghier, în „Studii Teologice” XI(1959), nr.9 -10, p.517;

30

ar fi fost instituit de Sever, Patriarhul Antiohiei (511-518), la cererea credincioșilor din
patriarhatul și din timpul său.
Tradiția majorității manuscriselor de după secolul XII , păstrată până azi în Liturgh ierul
nostru , pune însă această sfântă Liturghie, sub numele Sfântului Grigor ie cel Mare, supranumit
Dialogul, papa al Romei, (†604), care a stat la Constantinopol, ca apocrisiar ( nunțiu, reprezentant
sau trimi s permanent) al papei Pelagiu II, timp de 6 sau 7 ani (între 578 -584 sau 585). Această
tradiție nu are însă niciun temei istoric și nic i măcar liturgiștii apuseni nu -i dau prea multă
crezare. Paternitatea unui teolog și ierarh apusean asupra un ei Liturghii de origine și de c aracter
vădit răsăr itene cons tituie o contradicție , foarte greu, dacă nu chiar imposibil de susținut pentru
liturgiștii ortodocși, care încearcă să facă acest lucru; am putea admite, cel mult cu probabilitate,
o oarecare contribuție a Sfântului Grigor ie Dialogul la sistematizarea în s cris a acestei Sfinte
Liturghii, pe vremea cât el a stat la Constantinopol.
De aceea, unel e ediții ale Liturghieru lui ort odox, prin analogie cu celelalte două Liturghii
puse sub numele Sfântului Ioan Gură de Aur și al Sfântului Vasile cel Mare, atribuie pe cea de a
treia Liturghie , Sfântului Grigor ie Teologul (de Nazians ), adică al treilea din cei trei mari Sfinți
Ierarhi și dascăli ai lumii, sub ale căror nume sunt astfel puse toate cel trei Liturghii O rtodoxe.
O tradiție iconografică ortodoxă rară îl arată pe Sfântul Grigorie Teologul pictat pe pereții
Sfântului Altar alături de Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, ținând în mână un sul cu
un text liturgic ce conține începutul rugăciunii ce se rostește în taină, în timpul Trisaghionului:„
Dumnezeule Cel sfânt, Care într u sfinți Te odihnești …”31
În multe din manuscrisele vechi, începând chiar cu Codicele Barberini, și în unele din
edițiile Liturghierului grecesc , nu se menționează numele tradiț ional al autorului acestei
Liturghii, nici în ti tlu și nici în cuprinsul ei, așa încât ea apare ca o Liturghie anonimă. La fel
era, de altfel, și în unele din edițiile mai vechi ale Liturghierului românesc. Suntem deci mai
aproape de adevarul istoric, dacă socotim că și Liturghia Darurilor m ai nainte sfințite – ca și
celelalte două, puse prin tradiție sub numele Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare – nu
trebuie privită ca opera unui singur autor, ci ca opera ano nimă și colectivă a Bisericii întregi,
adică a multor generații de clerici, monahi și simpli credincioși, formată și răspândită încetul cu
încetul, până la generalizarea și consfințirea ei definitive de către Biserică și pusă apoi, ca de
obicei, sub numele unuia din cei mai iluștri ierarhi ai creștinătății.

31 Vasile Grecu, Cărți de pictură bisericească , apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii
Teologice”X(1958), p 179 ;

31

Fiind atribuită, această Sfântă Liturghie, Sfântului Grigorie cel Mare, vom vorbi câteva
cuvinte despre viața și activitatea sa.
Sfântul Grigo rie cel Mare – Dialogul, născut în jurul anului 540, în Roma, și trecut la cele
veșnice î n ziua de 12 martie 604 , a fost primul călugă r ales epis cop (papă) al Romei. În calitate
de episcop, el a condus Biserica vreme de peste treisprezece ani, parcurgând o perioadă marcată
de invazii păgâne și calamităț i naturale.
Sfântul Grigorie cel Mare este socotit între cei șase Părinț i apuseni ai Bisericii, alături de
Sfântul Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin , Fericitul Ieronim, Tertulian și Sfântul
Ciprian din Cartagina. Sfântul Grigor ie a fost singurul papă care a mai pr imit supranumele de
"cel Mare", după Sfântul Leon cel Mare .
"Cel ce de sus, de la Dumneze u, ai luat dumnezeiescul har, mărite Grigorie, și cu puterea
Aceluia întărindu -te, de bună voie ai urmat Sfintei Evanghelii a lui Hristos, de la Care a i luat
plata ostenelilor tale, î ntru tot fericite; pe Acela roagă -L să mântuiască sufletele noastre." (
Tropar).32
Sfântul Grigorie Dialogul s -a născut în jurul anului 540, î ntr-o familie de pat ricieni
romani, cu o veche tradiție creștină , din c etatea Roma. Familia sa lo cuia într -o casă deosebită,
așezată pe colina Celiu s, pe actuala stradă „ Sfântul Grigorie", care, î n nord, merge spre
Coloseum, iar î n sud, spr e Circus Maximus. Familia sa deținea proprietăți însemnate î n jurul
Romei și î n insula Sicilia.
În timpul copilă riei sale, Italia a fost recucerită, de împă ratul bizant in Iustinian cel Mare,
de la goți. Mai înainte însă , un bunic de -al sau, anume Felix al III -lea, fusese numit episcop
(papă) al Romei, de că tre re gele got Teodoric cel Mare. Tatăl său, Gordian, a d eținut o funcție
bisericească, necunoscută nouă , iar ma ma sa, Silvia, a fost canonizată de Biserică . Mai mult,
două surori ale tatalui său, anume Tarsila și Emiliana, care au vieț uit ca maici, au fost și ele
canonizate de Biseric ă.
Grigorie a avut par te de o pregă tire in telectuală complet ă, pe lângă studiile laice,
constând în autorii latini, științ ele naturii, istoria, matematica ș i muzica, el fiind indrumat și de
Sfântul Grigori e de Tours, care il socotea pe învățăcelul s ău drept cel mai î nvățat om al vremii,
mai ales la gram atică , dialecti că și retorică .

32 *** Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2012 , p.329 ;

32

Deoarece cunoștea foarte bine ș i dreptul imperial, imedi at dupa terminarea studiilor,
tânărul Grigorie a îmbrățișat cariera politică, având parte de o ascensiune rapidă în administrația
romană. Ast fel, în anul 573, la vârsta de numai 33 de ani, el a fo st numit prefect al Romei, de
către î mpara tul bizantin Iustin al II -lea. În anul 575, însă, dupa moartea tatalui său, Sfântul
Grigorie a renunțat la funcția politică înaltă pe care a deținut -o timp de doi ani ș i a transf ormat
casa părintească într -o mănăstire de călugă ri.
Dupa ce iși vinde moștenirea și î mparte mul ți bani săracilor, Grigorie întemeiază șase
mănăstiri pe pământurile familiei, î n insula Sicilia. Apoi, renunț ând la hainele lumești, el
îmbracă haina monahală , intrând ca simplu monah in mănă stirea înființată în casa părintească,
închinată Sfântului Apostol Andrei. În această mănăstire se vor adăposti și că lugării alungați din
Mănă stirea Mont e Cassino, de că tre longobarzi.
„Cuviosul Părint e Grigorie, fiind priceput în meșteșugul scrisului și cunoscând toată
înțelepciunea, a lăsat Bisericii multe scrieri, care au fost puse după aceea pe limbă grecească.
Acestea au fost alcătuite nu numai cu ajutorul judecăților omenești și cu înțelepciunea c uvintelor,
ci și cu ajutorul Duhului Sfânt, așa cum, după încetarea lui din viață și după ptistăvirea lui ne -a
făcut cunoscut arhidiaconul lui, Petru, care ne -a spus că ori de câte ori Sfântul Grigorie sc ria, un
porumbel alb se apropia de gura lui, ca și cum i -ar fi arătat și l -ar fi îndemnat cele ce trebuia să
scrie. Ajungând până în locurile înd epărtate ale apusului, Sfântul G rigorie a petrecut învățând și
aducând la Hristos neamul saxonilor… ”33
În anul 579, după ce papa Pelagius al I I-lea îl hirotonește în slujirea de diacon, Sfântul
Grigorie este trimis în Constantinopol, î n calitate de „ apocrisar" ( delegat, ambasadador). Timp
de șase ani, sfântul a cunoscut în profunzime creștinismul și monahismul răsăritean. Î n aceast ă
perioadă , Sfântul Grigorie cel Mare a consemnat î n scris "Liturghia Darurilor mai înainte
Sfințite", care, până atunc i, circula numai pe cale orală .
În anul 585 , Sfantul Grigorie Dialogul se întoarce la Roma, aducând cu sine cinstitul Braț
al Sfântul Apostol Andrei ș i cinstitul Cap al Sfântului Evanghelist Luca. Odată ajuns în
mănă stirea de metanie , de pe colina Celius, el este rânduit stareț, acest lucru neputând să -l
împiedice să trăiască î n cel mai simplu mod cu putință . Cu toate acestea, papa Pelagius al II –
lea îl numește secretar -consilier al său, cel dintâi având mare nevoie de ajutor în î ncercarea lui de
a-i uni cu Biserica Romei pe episcopii din nordul Italiei.

33 ***Mineiul pe martie , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1977, p.
103;

33

În anul 590, însă, în toiul unei epidemii de ciumă , cand papa Pelagius trece la cele
veșnice, Sfântul Grigorie Dialogul e ste ales episcop al Romei, de către popor, cler și senat. Deși,
vreme de șapte luni de zile, Sfântul Grigorie s -a împotrivit și a încercat să fugă ,
socotindu -se nevrednic de această cinstire, după cum mărturisește în sc risoarea c ătre Ioan,
episcopu l Ravennei : „Cu gândul binevoitor, și plin de respect – care îți este trăsătura caracteristică
prin car e te distingi – mă dojenești, preaiubite frate, că eu am voit să fug, ascunzându -mă de
răspunderea slujbei de păstor. Lucrurile nu sunt tocmai așa. Nu vreau să creadă cineva că e vorba
de o răspundere ușoară” .34 În cele din urmă a fost găsit și readus în cet ate. În pofida
insistențelor sale către î mpărat, de a nu semna numirea sa, în ziua de 3 septembrie 590,
împă ratul îl numeș te episcop (papă ) al Romei.
Sfântul Grigorie cel Mare – Dialogul și -a păstorit credincioșii în timpul unor mari
încercări, precum inundațiile, foametea, rătăcirile donatiste și maniheiste, ciuma și invaziile
longobarzilor. Î n anul 591, noul episcop a cerut credincioșilor din cetatea Romei să țină post și să
se pocă iască , pen tru a atrage mila lui Dumnezeu și a fi î ndepă rtată ciuma. A luptat pentru
apărarea dreptei credințe, împotriva ereziei donatiste, ș i a lucrat mult la convertirea goților și a
pagânilor britanici. Tot el a negociat o pace cu l ombarzii care asediau Roma. Se știe că Sfâ ntul
Grigorie a refuzat toate titlur ile și onorurile, cu excepț ia titlului de „servus servorum d ei", adică
"slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu".
Sfântul Grigorie cel Mare, episcopul Romei, a lă sat Bisericii o seam ă de scrieri
duhovnicești de mare importanță . Opera scrisă a sa este foarte vastă, în ea oglindindu -se pe
deplin caracterul social, disciplinar, moral al întregii lui activități. Sfântul Grigorie cel Ma re a
fost una dintre cele mai puternice personalități ale timpului său, pătruns de învățătura lui Hristos,
însuflețit de o mare generozitate și dăruire către toți credincioșii. În scrisul lui se vede faptul că
era pătruns de conștiința răspunderii, motiv p entruu care le pretindea și celorlați episcopi și
preoți să respecte, cu strictețe, poruncile și sfaturile evanghelice care să co respundă cu chemarea
preoțească: „Nu este bine să înveți pe alții vreun meșteșug, înainte de a -l fi învățat tu însuți
printr -o deprindere atentă și îndelungată. Cât de mare este, însă, îndrăzneala cu care cei
nepregătiți primesc slujba de pastor, deși păstorirea sufletelor este arta artelor. Cine nu știe, oare,
că rănile sufletești sunt mai adânci și mai ascunse decât cele ale tr upului …”35, „Viața spirituală e
moartea patimilor cărnii; disprețul parvenirii și curajul în nenorociri, dorința bunurilor lăuntrice,
sunt condițiile indispensabile pentru ca acela ca este ales să devină model de viață pentru alții”.36

34 Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1996, p.29;
35 Ibidem , p.30;
36 Ibidem, p.44;

34

Pentru scrierea „ Dialoguri despre Viața și Minunile Sfinților din Italia ", carte în patru volume,
Sfântul Grigorie a fost numit ș i "Dialogul". Aceasta lucrare es te primul izvor despre viața
Sfântului Benedict de Nursia.
De la acest Sfânt Pă rinte al Bisericii ne -au mai rămas ș i urmă toarele lucră ri: „Comentariu
la Cartea Iov ", scrisă pe când era î n Constantinopol; „ Omilii la Iezechiel "; „ Regula Pastorală ",
adresată slujitorilor Sf ântului Altar. Această carte conține reguli pastorale, idei și metode ce
constituie temeiu l pe care trebuie format pă storu l de suflete. Ideea principală pentru formarea
preoțească este concepția despre un Dumnezeu drept, idee care trebuie imprimată în sufletele
păstorilor și ale păstoriților. Ceea ce impresionează profund în lucrarea Sfântului Grigorie este
familiaritatea și cunoașterea temeinică a Sfintei Scripturi, a cărei aplicabilitate o adaptează la
nevoile, greutățile și doleanțele celor pe care îi păstorea. De asemenea, au rămas în jur de 848 de
scrisori și multe alte predici. Sfântul Grigorie Dialogul este pus în legă tură ș i cu metoda
apuseană de câ ntare bisericeasc ă numită "gregoriană ". Pentru aceasta, el este so cotit ocrotitorul
muzicienilor și al cântăreților, dar și al studenților și al învăță torilor.
Sfântul Grigorie cel Mare , Dialogul , a trecut la cele veșnice î n ziua d e 12 martie 604, în
Roma. În pofida averilor aflate oricând la î ndemâna sa, Sfâ ntul Gr igorie a fost caracterizat toată
viața de iubirea sărăciei de bună voie. El a fost recunoscut ca sfâ nt imediat după moarte a sa.
Cinstitele sale Moaște se află în Catedral a Sfâ ntul Petru, din Roma .
În trecut , se pare că Liturghia celor mai înainte sfințite era Liturghia normal ă (uzuală)
pentru toate zilele de ajunare (de post) din cursul anului bisericesc, deci și pentru cele din afara
Postului Mare . Astfel, în anul 645, autorul anoni m al Cronicii Pascale afirmă clar că Liturghia se
săvârșea și în alte zile din afara Păresimilor, fără să prezizeze care anume. Sfântul Ioan
Damaschin (†749) spune că, în timpul său această Liturg hie se oficia în toate zilele Postului
Paștelui, afară de sâmbete și du minici precum și de săptămâna Pa timilor37. Dintr -unele canoane
atribuite patriarhului Nichifor al Constantinopolului (806-815) reiese că pe vremea acestui sfânt
Liturghia se săvârșea de trei ori pe săptămână în Păresimi, dar, că, mai înainte ea se săvârșea în
toate miercurile și vinerile de peste an, ca și la 14 septembrie. (Înălțarea Sfintei Cruci).
Avem de asemenea dovezi că e a se săvârșea odinioară și în miercurea și vinerea din
săptămâna brânzei, Sfântul Nechifor Mărturisitorul afimând că: „ Se cuvine ca monahii să
ajuneze miercurea și vinerea din săptămâna brânzei și după apolisul Liturghiei Celor mai înainte

37 Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi , apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii
Teologice”X(1958), nr.3 -4, p.180 ;

35

sfințite să mănânce brânză oriunde ar petrece, spre surpar ea învățăturii lui Iacov și a
eresului tetradițiilor ” , precum și în Vinerea Pătimirilor38.
Obiceiul de a se săvârși Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în Vinerea Mare, a fost
parasit de ortodocși abia prin secolele XIII -XIV.
Astăzi, în Biserica ortodoxă, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este, de fapt
Liturghia normal ă a Postului Paștelui, afară de sâmbete, duminici și sărbătoarea Bunei Vestiri.
Cât privește Postul Mare, acesta este cel mai vechi și cel mai respectat, cu toată st rictețea,
încă de la început. Modul și timpul postirii, difereau însă, general, era respectat de către toți
credin cioșii; unii posteau toată ziua ( ajunau), de aici, apărând neînțelegerile cu privire la
împărtășirea la Liturghia Darurilor mai Înainte Sfințite.
Conform principiului pus de can onul 52 al Sinodului T rulan: „ În toate zilele Postului
Sfintei Patruzecimi, afară de sâmbătă și duminică, să se săvârșească Sfânta Liturghie a Celor
mai înainte sfințite ”, ea se poate săvârși, de regulă, în oric e zi din Păresimi, în care trebuie să
facem Liturghie, cu excepția zilelor aliturgice (luni și marți d in prima săptămână și Vinerea
Pătimirilor, când nu se face nicio Liturghie) și a zilelor când e rândui tă una sau alta din celelalte
două Liturghii (toate sâmbetele și duminicile, Joia Pă timirilor și Buna Vestire). De obicei însă
(în p ractică), ea se oficiază astăzi, chiar și în măn ăstiri, doar în zilele de miercuri și vineri (cu
excepția Vinerii Pă timirilor), în Joia Canonului celui mare (săptămâna a cincea) și la unele
sărbători bisericești cu polieleu, ca : Sfântul Haralambie (10 februarie), Întâia și a doua aflare a
cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinții 40 mucenici (9 martie)
Înainteprăznuirea Bunei -Vestiri (24 martie), dacă acestea cad într -una din zilele de rând ale
săptămânii (de luni până vineri).
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite a fost, de asemenea, în întrebuințarea
tuturor riturilor liturgice ale eterodocșilor răsăriteni, dar cu timpul a căzut în desuetudine sau
se menține sub fo rmă de resturi rudimentare. Se oficiază încă în Biserica romano -catolică,
precum și la unii eterodocși răsăriteni uniți cu Roma (ca de exemplu Maroniții), o singură dată pe
an, și anume în Vinerea Pă timirilor.
Astăzi, în bisericile de mir și chiar în multe mănăstiri, Liturghia Darurilor mai
înainte sfințite se săvârșește de fapt dimineața (înainte de masa de prânz), adică la
vrem ea obișnuită Liturghiei co mune, atrăgând după sine deplasarea Ceasului IX (care se citește

38 ***Pidalion , trad.rom. Mănâstirea Neamț, apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii
Teologice”X(1958), nr.3 -4,p. 180 ;

36

înainte) și a Vecerniei (cu care e combinată), deși acestea fac parte din ciclul Laudelor de seară.
La început, însă, ea se oficia la vremea reglementată Vecerniei (cu care era combinată) , adică
spre sea ră, după cum rezultă din ecteniile încă păstrate în textul acestei Liturghii : „ Să plinim
rugăciunea noastră cea de seară, Domnului”, „ Seara toată desăvârșită sfântă, în pace și fără de
păcat, de la Domnul să cerem ”39, după citirea Ceasului al nouălea (cam ora 3 -4 pm), când
credincioșii puteau întrerupe ajunarea, spre a se împărtăși și a mânca, așa cum prevede încă
Triodul la locurile respective, și Tipicul cel Mare al Sfântului Sava și precum se face, de altfel, și
azi, în mănăstirile unde se respectă încă, cu strictețe vechile rânduieli de rugăciune și de slujbă
ale vieții monahale.
În trecut au apărut totuși divergențe în legătură cu timpul când trebuia săvârșită această
Sfântă Liturghie. În Liturghierele vechi caracterul de Slujbă de seară a Liturghiei Darurilor apare
în capitolul „ Învățătură pentru mai Înainte Sfințita și Dumnezeiasca Liturghie ”, unde preotul are
indicația să înceapă pregătirea pentru slujbă când se citește rugăciunea „ Stăpâne Doamne,
Iisuse Hristoase… ”, la Ceasul al nouă lea ( după oraru l iudaic și bisericesc al zilei ), ceea ce în
orarul civil, corespunde orei trei, după -amiază.
O notă din Pidalionu l tipărit la Mănăstirea Neamț, ț ine să remarce că cei care săvârșesc
Liturghia celor mai Înaint e Sfințite, dimineața, greșes c:„ Căci cum pot a zice într -însa„Să plinim
rugăciunile noastre cele de seară , Domnului„ , când nu este nici amiază ?”40
Și, totuși, în practica curentă, Liturghia Darurilor mai Înainte Sfințite este săvârșită în
cursul dimineții, așa cum se găsește consemnat în tipicul bisericesc.
Exceptând perioada când Sfânta Euharistie avea loc noaptea în legătură cu agapa, în
biserică au apărut, destul de timp uriu, obiceiul ca Liturghia dumi nicală să fie săvârșită la
încep utul zilei, adică, în prima parte a dimineții. Ora sau vremea Liturghiei rămâne totuși
fluctuabilă în epoca persecuțiilor, noaptea sau ziua, după locuri și împrejurări.
Odată cu libertatea Bisericii, după Edictul de la Milan (313), oficierea Liturghiei
dimineața apare ca o regulă generală, iar în veacul al șaselea, așa cum rezultă din
mărturiile lui Sidon, Apolinarie și Sfântul Grigorie cel Mare, Liturghia începea la ceasul al
treilea, adică ora nouă dimineața.

39 *** Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2012 , p 315, p 317 ;
40 ***Pidalion , Mănăstirea Neamț, apud Pr. prof.Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi pentru săvârșirea Liturghiei Darurilor
mai înainte sfințite , în„ Studii Teologice”IV(1952), nr.1 -2, p.66;

37

Liturghia în timpul nopții rămâne o excepție, mărginită la câteva sărbători și practici
locale, precum rezultă din lămuririle date de Patriarhul constantinopolian Paisie I (sec.XVII),
în epist ola sa către Biserica Moscovei. „ În privința întrebării despr e timpul Liturghiei”, se
exprimă autorul „ spunem că faceți bine că o începeți de la ceasul al treilea, precum este datina.
Însă aceasta nu este fixate așa ca și cum n -am avea voie de a celebra Sfânta Liturghie decât
numai la ceasul al treilea. Căci și în ziua cea mare și sfântă a Paștelor și în zilele N așterii lui
Hristos și a Arătării Domnului, se face Liturghia fiind încă noapte; și în Joia și în Sâmbăta cea
Mare am apucat a liturghisi către seară, din cauza oarecăror misterii ale acestor zile, despre care
nu vom vorbi aici; și nu p uține mănăstiri fac Sfânta Liturghie la o oră deosebită. Pentru aceea,
vor fi timpuri, când, pentru o anumită pricină importantă, va trebui a liturg hisi și înainte de
ceasul al tr eilea, precum obișnuim și noi în bise ricile noastre, căci binecuvântarea S fântului Duh
nu este determinată de timp .41”
Deși pe baza canonului 52 Trulan , Liturghia Darurilor poate fi săvârșită în tot Postul
Mare, desigur, cu excepțiile menționate, ea se gasește legată de zilele de miercuri și vineri din
acest post, întocmai ca în practica și uzul de astăzi. Existența acestor două zile de exerciții
spirituale s e găsește înregistrată în literatura creștină42, încă din epoca imediat postapostolică,
mai întâi ca zile de post și rugăciune publică în cursul fiecărei săptămâni, miercurea, în amintirea
sfatului din Sinedriu, pentru trădarea și prinderea Mântuitorului, vinerea, în amintirea Pătimirilor
și Jertfei Lui, în curând aceste zile transfomându -se în z ile de pocăință. Postul se ținea sub forma
ajunării chiar și de către catehumeni, și nu se încheia decât după ceasul al nouălea ( adică trei –
patru după -amiaza), și după împărtășirea cu Sfintele Taine.
Credincioșii obiectau însă, că prin împărtășirea de la sfârșitul Liturghiei, din aceste zile,
sunt expuși să întrerupă ajunarea înainte de termenul ei. Ca atare, ei considerau că un astfel de
scrupul poate fi împăcat, ori absentând de la serviciul divin, ori abținându -se de la împărtășire
dacă participau la L iturghie. Demonstrându -le obligația de a nu lipsi de la săvârșirea Sfintei
Liturghii, în miercurile și vinerile Postului Mare, Tertulian le sugerează credincioșilor o altă
soluție, aceea de a lua „Trupul Domnului” acasă, pentru a se împărtăși cu el la sfâ rșitul zilei,
adică al ajunării, împlinind astfel ambele reguli: și participarea la Sfânta Liturghie și împlinirea
datoriei de a ajuna.

41Dr. Vasile Mitrofanovici, și Dr. Teodor Tarnavschi , Liturgica Bisericii drept -credincioase răsăritene, apud Pr. prof.Petre
Vintilescu, Ora sau vremea din zi pentru săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite , în„ Studii Teologice”IV(1952),
nr.1-2, p. 68;
42 ***Didahia celor 12 Apostoli , apud Pr. pr of.Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi pentru săvârșirea Liturghiei Darurilor
mai înainte sfințite , în„ Studii Teologice”IV(1952), nr.1 -2,p. 69 ;

38

În Biserica primară era o practică obișnuită pentru credincioși, a lua și a păstra acasă
Sfânta Împărtășanie, pentru a se cumineca în zilele în care nu era Liturghie sau erau împiedicați
să meargă la Biserică.
Totuși, această practică a fost abandonată mai târziu, având în vedere regulile stricte și
clare privind păstrarea Sfintelor .
Este necesar să subliniem că în trecut, în ceea ce privește timpul săvârșirii
Liturghiei Darurilor mai Î nainte Sfințite, elementu l determinant a fost ajunarea. Acesta a rămas
și ulterior factorul regulator în fluctuațiile ore de slujbă.
Primul moment în acest proc es de proporțio nare a sarcinilor la puterile
reale ale credincioșilor, îl reprezintă preocup area de a face „suportabilă
ajunarea”, scurtându -i termenul; în acest scop, a fost ridicat mai sus timpul pentru
oficiul ceasului al nouălea, și, odată cu el și al Vecerniei, care intră în combinarea rânduielii
Liturghiei Împărtășirii. S -a ajuns în chipul acesta treptat până la ora nouă, din cu rsul
dimineții. Așadar, deși serviciu l de seară, acum Vecernia a urmat totuși Litur ghia, care, potrivit
regulii co mune, se oficia încă din vechime în orele ante meridiane. Evoluția practicii bisericești
spre această formulă a mers paralel cu căderea în desuetudine a ajunării și a împărtășirii după
ceasul al nouălea (3-4 p.m). Ajunarea până în acest moment și cuminecarea după aceea
dovedindu -se un nivel ascetic peste posibilitățile de obște ale credincioșilor, Biserica a trebuit să
considere mulțumitoare, ca regulă generală, o ajunare mai scurtă și în zilele de miercuri și vineri
din Păresimi. Ea a fost redusă as tfel, cel puțin pentru credincioșii din parohii, la limitele
obișnuite pentru împărtășirea din duminici și zilele de sărbătoare, când se săvârșește una din
Liturghiile euharistice, adică până în momentul cuminecării. Rânduielile vechii discipline a vieții
religioase, cu toată rigoarea lor, au rămas astfel, în cele din urmă, o îndeletnicire exclusiv
monastică.
Dacă am ț ine să luăm ad -literam orice îndrumare de tipic din cărțile bisericești, fără
considerare la aplicarea lor istorică, de ce n -am săvârși, de pildă, Utrenia spre ziuă, ca s -o
încheiem înainte de ivirea zorilor , cum a fost practica inițială și cum găsim indic ații în textul
rugăciunilor ei: „ De noapte mânecă duhul nostru către Tine, Dumnezeul nostru… ”43, în
rugăciunea „…Adu-Ți aminte , Doamne, și de cei ce strigă către Tine noaptea44”,
în rugăciunea: „ …ne-ai chemat cu chemare sfântă, ca și noaptea să ridicăm mâinile noastre …45

43 ***Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2012 , p.80;
44 Ibidem , p.83;
45 Ibidem , p.84;

39

”. Deci, precum nu facem din Utrenie o slujbă de noapte, tot așa nu putem săvârși du pă- amiază
Liturghia Darurilor, sub pretextul de a restabili o practică ieșită de mult timp din uzul Bisericii.
4.2 Structura generală a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite
Precum s -a putut vedea din expunerea istorică de până acum, Liturghia Darurilor mai
înainte sfințite are o structură proprie, mult deosebită de a celorlalte doua Liturghii cu care
suntem obișnuiți în mai tot cursul anului. Privită deocamdată în general, înai nte de a trece la
descrierea amă nunțită a rânduielii ei, trebuie să știm că ea este o combinație a două slujbe
deosebite : Vecernia și Liturghia. Partea e i de la început (până la primul vohod), nu este altceva,
decât prima jumătate a Vecerniei (până la vohod, inclusiv) , cu deosebirea că binecuvântarea de
început este ca la Liturg hie: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului
Duh…”; P salmii Catismei (Psalmii CXIX – CXXXIII ), numiți și Psalmii sau Cântarea treptelor),
împărțiți în trei stări, țin locul celor trei Antifoane de la începutul Liturghiei; vohodul cel mic de
la Liturghie e înlocuit cu cel de la Vecernie, iar în locul Apostolului și al Evangheliei de la
Liturghia obișnuită (când lipsesc) avem de obicei lecturi din Vechiul Testament. (Paremiile).
A doua parte a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite este de fapt rânduiala
Liturghiei obișnuite, începând de la ectenia întreită (sau de la Apostol, în zilele când aveam și
Apostol și Evanghelie): are Heruvic și Rugăciunea Amvonului proprii, dar îi lipsește în
întregime partea dintre vohodul mare (ieșirea cu Sfintele Daruri) și ectenia de după Axion.
Liturghia aceasta e lipsită, deci, tocmai de partea esențială și caracteristică Liturghiei
propriu -zise, și anume jertfa, adică sfințirea și prefacerea Darurilor, cu rugăciunea respectivă
(anafora ) și cu tot ritualul pentru pregătirea ei (proscomidia și toată partea introductivă a
Liturghiei credincioșilor, dintre Heruvic și Anafora. De aceea, strict vorbind, ea nici nu se poate
numi o ”Liturghie” în adevăratul înțeles al cuvântului (deplină, desă vârșită), ca celelalte două
(care au atât Jertfa, cât și Taina), ci mai degrabă, o rânduială solemnă a Tainei Împărtășirii cu
Sfintele Daruri slujite, pregătite sau sfințite mai dinainte, la una din celelalte două Liturghii, în
modul pe care îl vom vedea î ndată(deși, în practică împărtășirea credincioșilor, care a fost
motivul unic și esenț ial al instituirii acestei Liturghii, nu mai are de multă vreme loc în cursul ei ).

40

4.3 Rânduiala scoaterii Sfântului Agneț
În Sfântul și Marele Post, atunci când urmează a face Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite, preotul trebuie să scoată la Proscomidia din duminica dinaintea acelor zile, pe lângă
Sfântul Agneț pentru acea duminică, încă atâtea Sfinte Agnețe câte Liturghii ale Darurilor mai
înainte sfințite va săvârși în cursul săptămânii ce urmează.
Scoate, după rânduială Sfântul Agneț pentru Liturghia din acea duminică, îl junghie
cruciș, zice cele cuvenite și după ce îl pune pe Sfântul Disc, scoate apoi și celelate Agn ețe, le
junghie ca și cel dintâi și le așează cu pecetea în sus pe Sfântul Disc, lângă cel dintâi, ori peste
acesta, dacă Sfântul Disc este prea mi c. Apoi când zice: „ Și unul din ostași cu sulița coasta lui a
împuns ”, împunge fiecare Sfânt Agneț în par te, cu Sfânta Copie, sub semnul I IS, turnând vin și
apă în potir , zicând :„ Și îndată a ieșit șânge și apă și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este
mărturia lui”. La vremea cuvenită le acoperă cu Sfintele Acoperăminte, le tămâiază, și apoi
începe D umnezeiasca Liturghie a zilei respective.
Când vine vremea să binecuvinteze Sfintele Agnețe, după invoca rea Duhului Sfânt,
preotul zice : „Și fă, adică, pâinea aceasta…” (iar nu pâinile acestea , căci Hristos este unul),
binecuvântându -le pe toate o dată. Când va fi să le înalțe la : „ Să luăm aminte, Sfintele,
sfinților ”, le înalță pe toate împreună. Apoi frânge Sfântul Agneț cel dintâi proscomidit, pune în
Sfântul Potir părticica IIS și apoi toarnă „căldura” după obicei. Apoi, având lingurița în mâna
dreaptă, ia cu mâna stângă, pe rând, celelalte Sfinte Agnețe pregătite pentru Liturghiile Darurilor
ce vor urma, și, ținându -le deasupra Sfântului Potir, ia cu lingurița din Sfântul Sânge și le udă
cruciș, pe par tea care s -a însemnat junghierea, adică pe miez. Sau, dacă se poate face cu
îndemânare, luând cu mâna dreaptă fiecare Sfânt Agneț, îl înmoaie în Sfântul Sânge din Sfântul
Potir, cu miezul în jos, în așa fel ca Sfântul Sânge să pătrundă în tot Sfântul Agneț , fără însă a
curge în afară. După aceea le așează în Sfântul Chivot cu coaja în jos și urmând rânduiala preotul
se împărtășește și săvârșind Sfânta Liturghie „ potrivește Sfintele rămase ”. Este indicat ca
preotul să cerceteze Sfintele Agnețe în fiecare zi până când va sluji Liturghia Darurilor, pentru ca
nu cumva să mucegăiască sau să se strice, știut fiind că nu se poate nicidecum sluji Liturghia
celor mai înainte sfințite numai cu o parte din Sfântul Agneț, acesta trebuind să fie
întreg: „ Nimeni dară din preoți să nu îndrăznească a face dintr -un Sfânt Agneț, două Prejdeștenii,

41

precum am aflat că faceți, ci să purtați grijă ca la toată Liturghia să aveți Agne ț întreg, ca
împărțindu -l cu cuviință, după bunul obicei, să împărtășiți pe cei cred incioși ”46
În zilele în care urmează a se săvârși Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinț ite, se face mai
întâi Slujba Miezonopticii, a Utreniei, a Ceasurilor și a Obedniței. Este obiceiul ca această Sfântă
Liturghie, chiar și Bisericile cu diacon să fie săvârșită numai de preot, afară de sărbătorile :
Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorului( 24 februarie), Sfinții Patruzeci de
Mucenici( 9 martie), Sfântul Grigorie Dialogul (12 martie), înainte – prăznuirea Bunei – Vestiri(24
martie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), sau dacă este Hram al Bisericii sau vreun
Sfânt cu prăznuire locală.

4.4 Rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite
Când la strană începe a fi citit Ceasul al nouălea, preotul și diaconul (dacă este) vin în
mijlocul Bisericii, fac plecăciune la scaunul arhieresc, apoi întorcându -se către Sfântul Altar, fac
trei închinăciuni zicând de fiecare dată încet : „ Dumnezeule, cură țește-mă pe mine, păcătosul, și
mă miluiește! ”, se închină la icoane și la iconostas și trecând între sfeșnicele împărătești fac din
nou trei închinăciuni, zicând încet: „Pentru rugăciunile Sfinților noștri Doamne Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru, miluiește -ne și ne mântuiește pe noi ! ”, apoi, fac plecăciune către credincioși,
intră în Sfântul Altar, fac două metanii în fața Sfintei Mese, sărutând apoi Sfânta Masă, Sfânta
Evanghelie și Sfânta Cruce, după care mai fac o metanie. Îmbracă Sfintele Veșminte (negre, dacă
are), bi necuvântându -le și zicând doar : „ Pentru rugăciunile Sf inților Părinților …”, apoi iși spală
mâinile , la strană încheindu -se Obednița, ușile împărătești fiind deschise, preotul dă
binecuvântarea Sfintei Liturghii: „ Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului
Duh… ”, făcând semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie peste Sfântul Antimis.
Preotul așează Sfânta Evanghelie peste Sfântul Antimis, închide Sfintele Uși , iar la strană
începe citirea :„ Veniți să ne închinăm …”, și apoi Psalmul 103 , specific Slujbei Vecer niei.
Se face mențiunea, ca în cazul în care slujește cu diacon, preotul să citească ultimile patru
rugăciuni ale Vecerniei, ca rugăciuni ale „ antifoanelor ”, și a primelor trei chiar în timpul
Psalmului 103. Această din urmă variantă este amintită în t oate vechile liturghiere românești,
până în anul 1950, și are avantajul de a oferi preotului timpul necesar pentru pregătirea și

46 Mitropolitul Iacov Putneanul al Moldovei, Sinopsis apud Pr. prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „
Studii Teologice” X (1958), nr.3 -4, p.183;

42

mutarea Sfântului Agneț, cu toată atenția și fără grabă. Această așezare a rugăciunilor, se
regăsește în Ieratikon -ul din 2004 de la Simonos Petra, al Patriarhiei Ecumenice. Așezarea
primelor patru rugăciuni ale Vecerniei , ca rugăciuni ale„ antifoanelor” este rânduită, potrivit
principiilor enunțate și la rugăciunile antifoanelor de la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și a
Sfântului Vasile cel Mare47.
După sfârșitul Psalmului de la strană, preotul, din fața Sfintei Mese, sau dacă este diacon,
din mijlocul Bisericii, zice ectenia mare. Se închide dvera, iar la strană se începe citirea catismei
a optsprezecea din Psaltire.
În acest timp, preotul ridică S fânta Evanghelie, o așează cu partea care se deschide spre
răsărit, desface Sfântul Antimis, ștergându -l cu buretele pentru a se asigura că nu sunt firimituri,
acolo unde vor fi așezate Sfintele Vase. Merge la Proscomidiar, pregătește Sfintele Vase și
aduce pe Sfânta Masă Sfântul Disc, Acoperământul său și Steluța.
Încheindu -se starea întâi din catismă, se deschide dvera și preotul (ori diaconul d acă este)
zice ectenia mică : „Iară și iară cu pace, Domnului să ne rugăm ”.
Se închide dvera și la strană se începe citirea stării a doua din catism ă. Preotul, luând
cădelnița, tămâiază Sfântul Chivot, unde se află Sfântul Agneț, pune Sfântul Chivot pe Sfântul
Antimis, face trei închinăciuni și, cu multă evlavie, ia Sfântul Agneț și-l așează pe Sfântul Disc ,
cu pecetea în sus . Ia steluța, o tămâiază, apropiind -o de cădelniță și o așează pe Sfântul Disc,
deasupr a Sfântului Agneț, zicând numai: „Pentru rugă ciunile Sfinților Părinților noș tri…”;
aseme nea face și cu acoperământul cu care acoperă Sfântul Disc, tămâiază Sfintele și face trei
metanii.
Sfârșindu -se starea a doua din catismă, se deschide dvera, și preotul (ori diaconul, dacă
este) rostește ectenia mică.
Se închide dvera Ușilor Împărătești , iar la strană începe citirea stării a treia din catismă.
Când se ajunge l a versetul : „Închina -ne-vom la locul unde au stat picioarele lui …, care se citește
cu glas rar și ridicat, se oprește. În Sfântul Altar se sună clopoțelul, credincioșii, cu mare
umilință, îngenunchează, în acest timp, preotul ia Sfântul Disc, îl ridică în dreptul frunții și,
ocolind Sfânta Masă, pe dreapta, merge către proscomidiar, diaconul sau paraclisierul mergând
înaintea lui cu lumânarea aprinsă. Așează Sfântul Disc la proscomid iar, se sună iarăși clopoțelul,
credincioșii se ridică, iar la strană se continuă mai departe citirea stării a treia din Catismă de la
cuvintele: „Scoală -Te, Doamne …”.

47 ***Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2012 , p.607;

43

În acest timp, preotul toarnă în Sfântul Potir vin și apă, fără a zice ceva, nici măcar
Rugăciunea punerii înainte48, ci numai când le acoperă zice: „Pentru rugăciunile Sfinților
Părinților nostri…”, apoi, venind în fața Sfintei Mese, strânge Sfântul Antimis și așează Sfânta
Evanghelie la locul ei.
După ce se termină de citit Catisma se desc hide dvera, se rostește ectenia mică și îndată
după ecfonis, la strană se cântă : „Doamne, strigat -am către Tine …”, „Să se îndrepteze
rugăciunea mea…” , cu stihurile și stihirile de la Triod ș i de la Minei. La : „ Să se îndrepteze…”
se face cădire mare și ajungându -se la: „ Slavă…”, „Și acum…” se face vohod : în zilele de rând
cu cădelnița, iar în zilele de sărbătoare și în Săptămâna Sfintelor Pătimiri cu Sfânta Evanghelie,
preotul ajungând pe solee, în fața Ușilor Împărătești, zice : „ Înț elepciune! Drepți!”.
La strană urmează cânt area specifică slujbei de seară (Vecerniei): „Lumină lină a Sfintei
Slave a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului , Fericitului, Iisuse Hristoase ! Venind la
apusul soarelui, văzând cea de seară, lăudăm pe Tatăl, și pe Fiul și pe Sfântul Duh,
Dumnezeu.Vrednic ești în toată vremea , a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul Lui Dumnezeu, Cel
ce dai viață; pentru acesta lumea Te slăvește”.
După intrarea în Sfântul Altar, se așează înainte Ușilor Împărăte ști, un sfeșnic pe care
preotul agață cădelnița.
La strană urmează cântarea prochimenului și citirea primei Paremii . Urmează al doilea
prochimen, după care preotul luând lumânarea și cădelnița din fața Ușilor Împărătești, se întoarce
spre răsărit și face cu ele semnul Sfintei Cruci, în fața Sfintei Mese, zice: „Înțelepciune! Drepți!”,
apoi se întoarce cu fața către credincioși și, făcând iarăși semnul Sf intei Cruci, zice, cu glas
mare : „Lumina Lui Hristos luminează tuturor!”
La strană se citește și a doua Paremie, dacă se întâmplă a fi sfânt cu polieleu, se citesc și
Paremiile Sfântului.
După ultima Paremie preotul, având în mână lumânarea și cădelnița, cădește de trei ori în
fața Sfintei Mese și cântă : „ Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta;ridicarea
mâinilor mele, jertfa de seară.”
Aceeași cântare se cântă și la strană, după care preotul, din partea de miazăzi a Sfintei
Mese, rostește stihul : „Doamne, strigat -am către Tine, auzi -mă; ia aminte la glasul rugăciunii
mele, când strig către Tine”. ( Psalmul 140, 1), și cădește de trei ori.

48 Ibidem , p.298;

44

Strana cântă din nou: „Să se îndrepteze…”
Preotul ajunge în partea de Răsărit a Sfintei Mese și cădind de trei ori zice : „Pune,
Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalm ul 140, 3).
Strana cântă: „ Să se îndrepteze…”, după care preotul, din partea de miazănoapte a Sfintei
Mese, cădind zice : „Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să -mi dezvinovățesc
păcatele mele ”(Psalmul 140, 4).
La strană din nou se cântă: „Să se îndrepteze ”, preotul cădește de trei ori spre
Proscomidiar și zice: „ Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh ”, la strană aceeași cântare, apoi
preotul, din fața Sfintei Mese, încheie zicând: „Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin ” .
Acum preotul însuși cântă: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…”,
urmând ca în timp ce strana completează : „ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară ” , acesta să
cădească de trei ori dintre Sfintele Uși către credincioși, și apoi să facă trei metanii, el în fața
Sfintei Mese, credincioșii în Sfânta Biserică.
Dacă este sărbătoare în care se citește Apostolul și Sfânta Evanghelie, acestea urmează
îndată. Dacă nu este sărbătoare, îndată după ce s-a încheiat rânduiala cântării : „Să se îndrepte ze
rugăciunea mea…”, se închid Ușile Împărătești și urmează Ectenia întreită.
Apoi, preotul desface Sfântul Antimis, rostind Ectenia pentru cei chemați.
După ecfonisul ecteniei pentru „ cei chemați”, se păstreză în rânduială o ectenie specială
pentru cei care se pregăteau pentru luminare, candidații la primirea Sfântului Botez.49. Această
rânduială are loc doar după înjumătățirea Postului. Urmează apoi, două ectenii mici, în cursul
fiecăreia preotul rostind câte o rugăciune pentru „cei credincioși” , și înainte de Cântarea
Heruvicului, preotul rostește un ecfonis special, întâlnit doar la acestă Sfântă Liturghie: „ După
darul Hristosului Tău, cu Care ești binecuvântat, împreună cu preasfântul și bunul și de viață
făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.”
Strana răspund e: „Amin” și se începe apoi Cântarea Heruvicului, de asemenea special:
Acum puterile cerești ….
În acest timp, dvera fiind închisă, în Sfântul Altar, în fața Sfintei Mese, preotul rostește în
taină Heruvicul de trei ori, făcâ nd trei în chinăciuni, apoi ridicâ nd dvera, cădește Altarul și
credincioșii, după rânduiala pentru ieșirea cu Sfintele Daruri, rostind în taină Psalmul 50.

49 Ibidem , p. 310;

45

Întorcându -se în Sfântul Altar, face două închinăciuni, zicând : „Dumnezeule, curățește -mă pe
mine, păcătosul, și mă miluiește!”, sărută Sfântul Antimis, Sfânta Cruce și Sfânta Masă, mai face
o închinăciune și, întorcându -se, se înclină dintre Sfintele Uși, către credincioși.
Apoi vine la Proscomidiar, tămâiază Sfintele, se închină de trei ori, și, luând
Acoperământul cel mare ( Aerul), îl pune pe umeri, zicând: „Pentru rugă ciunile Sfinților
Părinților noș tri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește -ne pe noi”.
Ia Sfântul Disc, cu Dumnezeieștile Taine, cu mâna dreaptă, ținându -l în drept ul frunții, iar
Sfântul Potir, cu vinul, îl ține în mâna stângă, în dreptul pieptului. Se sună clopoțelul și preotul,
cu paraclisierul înainte, cu lumânarea aprinsă, iese după el, pe ușa de miazănoapte a Sfântului
Altar, fără să zică ceva.
Cântarea la str ană se oprește, credincioșii îngenuncheză în adâncă liniște, și ajungând
preotul în mijlocul Bisericii, se oprește puțin, cu fața spre apus, și fără a zice ceva,
binecuvintează pe credincioși, cu Sfântul Disc, se întoarce apoi în Sfântul Altar, întrând prin
Ușile Împărătești.
Sunând di n nou clopoțelul, credincioșii s e ridică, și la strană se cântă : „ Cu credință și cu
dragoste, să ne apropiem toți ca să fim părtași vieții celei veșnice …”
Ca și la celelalte Liturghii (a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sf ântului Vasile), preotul
așează pe Sfântul Antimis , Sfântul Disc și Sfântul Potir, acoperindu -le cu Acoperământul cel
mare, le tămâiază de trei ori, fără să zică ceva, și face trei metanii înaintea Sfintei Mese.
Urmează rostirea ecteniei : „ Să plinim ru găciunea noastră cea de seară, Domnului”, preotul
rostește în taină, rugăciunea : „ Dumnezeul tainelor celor negrăite și nevăzute…”, după care
urmează ectenia cererilor, cu începutul specific: „ Seara toată desăvârșită, sfântă, în pace și fără
de păcat, d e la Domnul să cerem” , urmând apoi ecfonisul: „ Și ne învrednicește pe noi,
Stăpâne…”.
Credincioșii rostesc sau cântă : „Tatăl nostru”.
Înainte de Înălțarea Sfintelor , preotul rostește în taină o rugăciune comună cu cea de la
celelalte Liturghi i: „ Ia aminte , Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru …”50.
În Sfântul Altar p reotul face trei închinăciuni, Sfintele Daruri fiind încă acoperite cu
Aerul și, introducând mâna pe dedesuptul lui, atinge Sfântul Agneț cu toată frica și evlavia, dar
fără să îl înalțe, și zice cu glas tare : „ Să luăm aminte! Sfintele cele mai înainte sfințite, Sfinților!

50 Ibidem , p. 185, p.266, p.319;

46

Mai indicat este ca preotul doar să arate spre Sfinte, deoarece gestul atingerii, introducând
mâna dreaptă pe sub Sfântul Aer și pe sub Steluță, ar putea periclit a siguranța firimiturilor din
Sfântul Trup, pe care, din greșeală, l -ar putea sfărâma înainte de momentul rânduit pentru
aceasta. Și vechile tipice amintesc posibilitatea de a arăta doar spre Sfântul Agneț, întrucât acesta
a fost ridicat deja la Liturghi a la care a fost sfințit.
În timp ce la strană se cântă : „ Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui
Dumnezeu Tatăl. Amin.”, preotul ridică acoperământul de pe Sfântul Disc, ia Steluța și, după ce
le pune de o parte, zice de asemenea, ca și la celelalte Liturghii : „Se sfărâmă (frânge) și se
împarte Mielul lui Dumnezeu…”51
Așează părticele Sfântului Agneț pe Sfântul Disc, după rânduiala bine știută, apoi, pune
în Sfântul Potir părticica IIS, fără a zice ceva, toarnă „căldura ” și apoi, luând părticica HS, o ț ine
în palma dreaptă, rostind rugăciunile pentru împărtășire.
Gustă, după aceea de trei ori din Sfântul Potir, fără să zică ceva, rostind mai apoi
rugăciunea de mulțumire: „ Mulțumim Ție, Mântuitorule, Dumnezeul tuturor52…”, diferită, de
data aceasta, de cea de la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și cea de la Liturghia Sfântului
Vasile cel Mare.
Dacă, preotul slujește fără diacon, el nu bea din Sfântul Potir, după Împărtășirea cu
Sfintele Taine, ci după terminarea Dumneze ieștii Liturghii, atunci când trebuie să consume
Sfintele T ainele. Căci, deși este sfințit vinul din părticica IIS, ce s -a pus în Sfântul Potir, nu este
prefăcut în Dumnezeiescul Sânge tot vinul din Sfântul Potir, de vreme ce nu s -au zis cuvintele
sfinți rii peste el, cum se face la Liturghia Sfântului Ioan și la cea a Sfântului Vasile. După ce s -a
împă rtășit cu părticica HS, preotul , fără a zice ceva, pune, cu multă luare -aminte și evlavie,
părticelele NI și KA în Sfântul Potir, șterge bine cu buretele S fântul Disc și Sfântul Antimis,
pune pe Sfântul Disc întomnit mai întâi Acoperământiul cel Mare, apoi Steluța și deasupra
Acoperământul Sfântului Disc.
La strană se cântă chinonicul: „Gustați și vedeți că bun este Domnul…”, după care
preotul, deschide Sfi ntele Uși, și înălțând Sfântul Potir către credincioși, zice, cu glas tare : „
Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați -vă!…”

51 Ibidem, p. 186, p. 267, p.320;
52 Ibidem , p. 323;

47

Urmează împărtășirea credincioșilor, după aceea , preotul îi binecuvintează, ținând
Sfântul Potir cu amân două mâinile, și zice : „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și
binecuvintează moștenirea Ta…!”
Strana cântă : „Pâinea cea cerească și paharul vieții gustați, și vedeți că bun este Domnul.
Aliluia, Aliluia, Aliluia.”
Întorcându -se spre Altar, preotul pune Sfântul Potir pe Sfântul Antimis, tămâiază Sfintel e
de trei ori, zicând, în taină : „Înalță -Te peste ceruri, Dumn ezeule, și peste tot pământul , Slava
Ta.”, apoi : „Binecuvântat este Dumnezeul nostru …”, și continuă cu glas tare , dintre Ușile
Împărătești, avân d în mână Sfântul Potir: „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”.
După ce duce Sfântul Potir la Proscomidiar, cădește Sfintele de trei ori, și întorcân du-se
în fața Sfintei Mese, strâ nge Sfântul Antimis, zicând ectenia : „Drepți! Primind dumnezei eștile,
sfinte le, preacuratele nemuritoarele, cereștile și de viață făcătoarele , înfricoșătoarele lui Hristos
Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului”.
La ecfonis face semnul Sfintei Cruci, cu Sfânta Evanghelie, peste Sfântul Antimis,
și, apoi venind în mijlocul Bisericii, rostește Rugăciunea Amvonului : „ Stăpâne, Atotțiitorule,
Cel ce cu înțelepciune ai zidit toată făptura…”53, și acesta fiind diferită de cea de la Liturghia
Sfântului Ioa Gură de Aur și de cea de la Liturghia Sfântului V asile cel Mare.
Urmează otpustul asemănător cu al celorlalte Liturghii, cu mențiunea că aici, la Liturghia
Darurilor mai Înainte Sfințite este po menit Sfântul Grigorie Dialogul : „ Hristos, Adevăratul
nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Sale M aici, ale Sfinților , slăviților și întru tot
lăudaților Apostoli, ale Sfântului (N) (al cărui hram îl poartă Biserica), ale Celu i între Sfinți
Părintele nostru , Grigorie Di alogul, a cărui Dumnezeiască Liturghie am săvârșit54…”.
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, săvârșindu -se în vechime doar seara, păstre ază în
ea mai multe gesturi și simboluri legate de acest moment al zilei. De asemenea și Liturghiile
Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare se săvârșeau uneori seara, tot unite cu Vecernia ,
adică în ajunul Crăciunului și Ajunul Bobotezei, în Joia și Sâmbăta Pătimirilor, ca și în cazul
Bunei – Vestiri, dacă ziua de prăznuire a acestei sărbători pica într -una din zilele de rând ale
Postului Mare.
După cum am văzut, prima parte a Liturghiei Da rurilor mai înainte sfințite, este alcătuită,
ca și rânduiala Vecerniei, până la paremii și vohodul cu cădelnița și intonarea imnului de seară,

53 Ibidem , p.326;
54 Ibidem , p.328 ;

48

Lumină lină . Urmează apoi două ceremonii specifice doar Liturghiei Darurilor, impresionante
prin frumusețea lor, și anume ritul luminii și ritul cădirii împrejurul Sfintei Mese, însoțită de
cântarea repetată a versetului din Psalmul CXL „ Să se îndrepteze rugăciunea me a”. Aceste
momente fac tranziția către transformarea slujbei în Liturghie, începând cu citirea Apostolului și
a Sfintei Evanghelii (dacă sunt) ori cu ectenia întreită. Cele trei stări ale catismei 18 țin locul
antifoanelor din prima parte a Liturghiei norm ale, precum și primele trei rugăciuni, din cele șapte
ale Vecerniei, înlocuiesc rugăciunile antifoanelor citite de către preot, în taină, în Sfântul altar.
Ritualul luminii păstrat în această sfântă slujbă este specific doar Liturghiei Darurilor mai
înainte sfințite. Se pare că acesta nu constituie decât o reminiscență a oficiului liturgic în care
Biserica primară a încadrat aprinderea luminilor, in Biserici, odată cu venirea serii. Lumina îl
reprezintă pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum afirmă : „ Eu sunt Lumina lumii; cel ce –
mi urmează mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan VIII, 12) . Lumina de
asemenea reprezintă multitudinea de daruri și binecuvântări pe care Dumnezeu le revarsă peste
cei credincioși.
„ Lumina lui Hrist os luminează tuturor!” constituie la origine o frumoasă exclamație
menită să arate credincioșilor lumina aprisă adusă din Sfântul Altar, pentru a lumina interiorul
Bisericii, la apropierea nopții. Gestul și simbolismul acestor cuvinte este păstrat și afirm at și în
noaptea Învierii Domnului, prin exclamația „ Veniți de primiți lumină !”55
Lecturile catismei și citirea paremiilor, precum și ectenia pentru „ frații care se pregătesc
pentru sfânta luminare… să-i învrednicească, la vremea cuvenită, de baia nașterii de a doua, de
iertarea păcatelor și de veșmântul nestricăciunii, să -i nască din nou prin apă și prin duh… ”56,
aveau drept scop minuțioasa pregătire a candidaților pentru primirea Tainei Sfântului Botez.
Prin rostirea celor două ectenii pentru cre dincioși începe Liturghia propriu -zisă. Deși
ecteniile au aceeași formă precum cele din Liturghiile euharistice, de aceeastă dată, la Liturghia
Darurilor, conținutul rugăciunilor rostite de către preot, în taină, exprimă caracterul de profundă
pocăință: „ Dumnezeule cel mare și lăudat…liberează toate simțurile noastre din amorțirea
patimilor, punându -le lor povățuitor bun, cugetul cel din lăuntru…curățește buzele noastre, cu
care Te lăudăm pe Tine, Doamne; fă ca mâinile noastre să fie ferite de fapte rele ”.57
Astfel, cele două dimensiuni ale acestei slujbe, și anume pocăința și tema luminii, icoana
lui Hristos, lumina veșnică, sunt adaptate pregătirii cuninecării. Transformându -se, dintr -un

55 *** Slujba Învierii și Carte de Tedeum, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romăne, București,
2000, p.18;
56 ***Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București , 2012, p. 310;
57 Ibidem , p.312;

49

simplu ritual de împărtășire într-o Liturghie solemnizată, permite credincioșilor să primească
Sfânta euharistie în zilele de post, fără a suprima atmosfera de penitență specifică Postului Mare.
„ Așa să ne socotească pe noi fiecare om ca slujitori ai lui Hristos și ca icon omi ai
Tainelor Lui Dumnezeu”.( I Corinteni, IV, 1)
De altfel, Postul Ma re și săptămânile premergătoare (adică întreaga perioadă a Triodului)
, atât prin citirile evanghelice, c ât și prin frumusețea și unicit ea cântărilor, din fiecare slujbă, sunt
pași spre î ntâlnirea cu Hristos Cel Înviat. Pocăința este elementul principal al acestei perioade,
așa cum frumos rezultă din cântarea de la Utrenie, după Psalmul 50 „ Ușile pocăinței deschide –
mi mie, Dătătorule de Viață… ” și din multe alte cântări.
Liturghia Darurilor mai Înainte Sfințite, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, Deniile din
Săptămâna Pătimirilor sunt slujbe de o frumusețe rară, încărcate de atâtea învățături
duhovnicești, ce trebuie redescop erite și aprofundate de fiecare , preoți și cr edincioși, cu
convingerea clară , pe care o rostim, preoții, în fiec are Sfântă Liturghie, că este „ Hristos în
mijlocul nostru !”

50

CAPITOLUL 5
IMPORTANȚA SFINTEI LITURGHII PENTRU VI AȚA
CREDINCIOȘILOR
„ Dacă Hristos a primit în Sine trup și sânge lipsite de orice întinăciune și Cel ce fiind
prin fire dintru început Dumnezeu a îndumnezeit însăși firea omenească pe care a luat -o și, în
sfârșit, în acest trup omenesc Fiul lui Dumnezeu a murit și a înviat, c el ce se dorește după unirea
cu Hristos va trebui să se împărtășească din trupul Lui, să guste dumnezeirea Lui și să -și lege
viața sa de moartea și învierea Domnului… De aceea mâncăm hrana preasfântă a Împărtășaniei
și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pe ntru ca să ne cuminecăm cu însuși trupul și sângele pe
care Hristos și le -a luat asupră -și încă din pântecele Fecioarei. Așa că, la drept vorbind, noi ne
facem una cu Cel ce S -a întrupat și S -a indumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi58.”
Istoria biblică a Vechiului Testament ne descrie că atunci când Iacov se îndrepta spre
Haran, ajungând la un loc, a voit să doarmă. Luând una din pietrele din acel loc, și punându -și-o
căpătâi s -a culcat în locul acela. Și a visat că parcă era o scară cu un c apăt la cer și unul la
pământ, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Din capul scării Dumnezeu îi
spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! ”
(Facere, XXVIII, 13) . Iar deșteptându -se din s omn a zis Iacov: „Cât de înfrico șător este locul
acesta! Aceasta nu este alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului” . (Facere
XXVIII, 17) .
Ca treptele unei scări minunate, Sfânta Liturghie ne duce tot mai mult spre mister, fiindcă
prin rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, darurile aduse de credincioși, pâinea și vinul, sunt
prefăcute în mod real în Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu. Așadar putem afirma că aici
caracterul epicleptic devine existential, fiindcă darurile prefăcute constituie merinde pentru
devenirea noastră ființială aici pe pământ, dar mai ales pentru viața viitoare. De acum totul este
tainic în Sfânta Liturghie, fiindcă transcendenta lul învăluie imanentul.
Sfânta Liturghie nu ne oferă numai un memorial istoric a l unui evenimet petrecut într -un
timp oarecare și rămas undeva, ci o realitate ce revitalizează și dinamizează viața noastră.

58 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, apud Pr. Dumitru Stăniniloae, „Teologia Euharistiei”în „Ortodoxia” VI(
2014), nr. 2, p. 13 -14;

51

Încă de la sfârșitul Utreniei, ușile împărătești se deschid și se cântă imnul îngeresc:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire ” (Luca II , 14)
Este imnul cântat de cetele îngerești, cunoscut în cântarea liturgică sub numele de
doxologie.
Toată viața noastră este o doxologie, o cântare adusă lui Dumnezeu ca jertfă, Care s -a
deșertat pe Sine și a luat chip de rob ( Cf. Filipeni.II , 7).
Cu adevărat putem spune că există în lume așa de multă frumusețe încât dacă am putea
vedea acest lu cru am fi conștienți că lumina este prezentă în fiecare lucru, cu toate că adevărata
lumină se va dezvălui mai des ăvârșit la sfârșitul veacurilor .
Nimic nu este rău, natura umană este ridicată pe cele mai înalte culmi, ale desăvârșirii,
fiindcă Dumnezeu – Cuvântul îndumnezeiește firea pervertită de păcat.
Nimic nu este întunecos, fiincă realitatea întrupării Cuvântului mărturisit la încep utul
Sfintei Liturghii, ne spun e că material are în ea ceva de nedescris, ea este partenera omului în
procesul de îndumnezeire.
Altarul este atât peștera din Betleem, cât și altarul jertfei lui Hristos pentru mântuirea
noastră . Ele sunt reale în viața noastră sub forma unei mari Epifanii a Divinității și care ne
conduc în chip minunat spre transcenderea eshatologică.
Lex credendi devine prin Sfânta Liturghie lex orandi, deo arece omul tânjește și se roagă
pentru a se uni cu Dumn ezeu în chip cât mai desăvârși t, potolindu -și prin aceasta setea după El,
precum cerbul se adapă din izvoarele binecuvântate ale unei amiezi însorite59.
Prin citirea Sfintei Evanghelii, Cuvântul vine spre noi, aducându -ne vestea cea bună a
mântuirii noastre, iar adresându -ne cuvintelor plasticizate le dă sensul lor și le arată scopul final
al acestora, care este îndumnezeirea.
Prin cântarea heruvimică, noi închipuim pe îngerii care cântă lui Dumnezeu slava Sa, dar
suntem și îndemnați de a devein mai buni, de a ne curăți de tot ce este rău, dar ne și
redimensionează spre desăvârșirea eshatologică.
Acum Sfânta Liturghie primește un c aracter eshatologic, Hristos se va arăt a ca Cel ce
merge spre Jertfa mântuitoare și spre Înviere, realitate ce dinamizează comunitatea creștină în

59 Paul Evdokimov, L”Esprit Saint dans la tradition orthodoxe .Les editions du Cerf , apud Pr. Dumitru Megheșan, Dimensiunea
eshatologică a Sfintei Liturghii , în„ Îndrumătorul bisericesc și patriotic ” Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei , Oradea, 1988,p.
77;

52

truda ei spre desăvârșire. Tot ce este rău necesită să fie lepădat, iar omul cel vechi, golit de tot
ce este împotriva devenirii sale, va primi pe Împăratul Împăraț ilor întru miros de bună mireasm ă
a gândurilor și simțirilor.
Faptul că cei din Biserică cântă după unirea tainică cu Hristos : „ Am văzut lumina cea
adevărată, am primit Duhul ceresc, am aflat credința cea adevărată…” înseamnă că ei au deja
arvuna pentru viața viitoare, iar B iserica este cu adevărat rai pământesc și altarul, scaun
înfricoșător al Prea Sfintei Treimi.
Sfânta Liturghie nu are numai un caracter cosmic, un c aracter al mântuirii universal e ci
fiecare dintre noi suntem cu adev ărat cuprinși în jertfa lui Hristos.
În Sfânta Liturghie fiecare om își primește un loc în lume, un loc al mântuirii, el nu mai
este aruncat undeva la periferia vieții.
Dacă în unele curente filosofice omul este ființa îndreptată spre moarte, Sfânta Liturg hie
este gajul mântuirii noastre, viața creștină este o cale spre viață, iar f rica este înlocuită cu
convingerea că am fost creați pentru viață, pentru eternitate, și nu pentru moarte.
Hristos euharisticul sfințește timpul și îi dă acestuia sensul de devenire înt ru care omul
nu se va simți stră in, ci „acasă”.
Cel m ai mare pericol pentru om este a cela de a nu se simți acasă, de a fi stră in. Prin
Sfânta Liturghie, pri mim un reazem existenț ial și duhovnicesc că suntem păziți de Cel prezent
pe Sfântul Al tar.
Hristos este cu noi, iar frica de întuneric și de moarte dispare, deoarece nu suntem
singuri, ci cu El și în El, cum ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
„Noi ne facem mădulare ale lui Hristos,
Și Hristos se face mădularele noastre.
Hristos Se face m âna mea, Hristos, piciorul meu, al ticălosului de mine,
Și mâna lui Hristos, piciorul lui Hristos, sunt eu, prăpăditul.
Mișc mâna mea și mâna mea este Hristos întreg.

53

Mișc piciorul și iată că strălucește ca el. ”60
Zilele și anii își primesc sensuri profunde prin realitatea jertfei lui Hristos, care de fapt se
petrece din nou în Sfânta Liturghie. Rusaliile devin o permanență în viața pământească sub
forma zilei a opta îndreptată spre eternitate.
Viața creștină este o trecere, dar nu una spre distrug ere, ci un fel de analogie a trecerii
pascale, când omul iese din robia întunericului și a păcatelor și trece la starea de făgăduință a
luminii și a harului în Împărăția lui D umnezeu .
Sfânta Liturghie nu trebuie să fie limitată numai la celebrarea ei în bi serică, ci este
necesar să se extindă și în afară de biserică, penetrând prin aceasta întreaga viață a
credinciosului, ceea ce face ca aceasta să aibă o bază de unde să se îndrepte spre desăvârșirea
eshatologică. Prin aceasta nu înseam nă că ea este o evada re din prez ent, ci o transformare
continuă a vieții, după exemplul Mântuitorului Iisus Hristos și cu ajutorul lucrării Sfântului Duh.
Faptul că prin Sfânta Liturghie se anticipează unirea cu Hristos, aceasta treb uie să se manifeste
deja în prez ent.
Fiecare credincios este chemat să practice un cult în inima lui , pe altarul tainic al inimii
sale care se manifestă prin exteriorizarea faptei bune și jertfei pe altarul pe care semenii săi aduc
jertfele darurilor lor, proclamând prin acest lucru vestea bună a el iberării din robia egoismului,
patimilor și întunericului, pentru mântuirea lumii, fiindcă Euharistia apără lumea și îi dă acest eia
o strălucire în chip tainic .
Prin Sfânta Liturghie, înțelegem că omul este chemat de către Dumnezeu la o
demnitate, iar omu l este întru atâta adevărat întru cât își înțelege menirea sa. În acest fel, Sfânta
Liturghie este este pentru om un paradis care nu are sfârșit.
Slujba Jertfei Legii celei noi sau Sfânta Liturghie este, în Ortodoxie, cea mai
importantă dintre toate unit ățile sau părțile component e ale cultului divin, adică, dintre toate
slujbele Bisericii noastre. După cum jertfa Mântuitorului a fost, din punct de vedere soteriologic,
centrul activității Sale răscumpărătoare și faptul cel mai de seamă din istoria mântuirii, tot așa
Sfânta Liturghie, care actualizează jertfa, este temelia și totodată centrul întregului cult ortodox.
Sfânta Liturghie stă în centrul cultulu i ortodox , prin aceea că, Jertfa Mântui torului, pe
care o și o continuă , este izvorul harului dumnezeiesc, care ni se dă în diferite proporții, prin

60 Sfântul Simeon Noul Teolog, Hymmes, apud Pr. Dumitru Megheșan, Dimensiunea eshatologică a Sfintei Liturghii , în„
Îndrumătorul bisericesc și patriotic ” Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei , Oradea, 1988,p. 78;

54

celelalte servicii divine, care constituie mijloace de sfințire a vieții noastre și de împărțire a
harului divin : taine și ierurgii.
De aceea, fără să mai vorbim de cele șapte Laude, care constituie, la un loc, o
introducere la Slujba Sfintei Liturghii, mai toate tainele și ierurgiile stau în legătură direct ă sau
indirectă cu Sfânta Liturghie. Astfel, unele dintre ele se săvârșesc chiar în cursul Liturghiei ca,
de exemplu, hirotonia și împărtășirea. Rânduiala altora este indisolubil împletită cu cea a
Liturghiei, ca sfințirea Sfântului și Marelui Mir, la Liturghia din Joia Pătimirilor, sfințirea cea
mare a apei la Bobotează, parastasul și diferitele ierurgii pentru pomenirea morților. Altele se
săvârșesc fie înainte de Liturghie, ca : hirotesiile, sfințirea bisericilor, botezul și mirungerea de
odinioară, fie după ea, cum este, de exemplu, cununia.
Sfânta Liturghie, pe lângă faptul că este izvorul și fundamentu l Sfintelor Taine și
ierugii, este desigur, ce a mai importantă slujbă a servic iului divin public, ea însăși fiind de
origine divină. Ea nu se numără între cele șapte Laude, ci este în afară și mai presus de ele.
Toate Laudele premergătoare Sfintei Liturghii, Vecernia , Utrenia, etc. servesc numai
ca un fel de introducere și pregătire a Liturghiei. Superioritatea Sfintei Liturghii reiese din aceea
că, prin cele șapte laude, noi aducem lui Dum nezeu numai rugăciune, de laudă sau mulțumire, pe
când, prin Liturghie aducem lui D umnezeu ceva mai mult, și anume , jertfa, care este forma cea
mai înaltă și mai aleasă, sau expres ia cultului supreme de latrie ( adorație), datorat și adus numai
lui Dumnezeu .Și aceasta pentru următoarele motive: mai întâi, pentru că săvârșitorul adevărat a l
acestei jertfe, este Hristos Î nsuși. El jertfește și se jertfește în Liturghie pentru noi, și în unire cu
noi. În al doilea rând, darul nostru de jertfă este tot ce s -ar putea ad uce mai de preț lui
Dumnezeu, adică, însuși Trupul și Sângele neprețuit al Fiului Său.
Darurile aduse de credincioși ne reprezintă pe noi înșine. După sfințirea și prefacerea
lor, natura omenească este oferită lui Dumnezeu ca jertfă pentru noi, în starea de perfecțiune. De
aceea, jertfa liturgică împlinește în ea toate scopurile jertfelor Vechiului Testament. Ea este cea
mai înaltă jertfă de laudă ș i de mulțumire, de împăcare și i spășire, ca și de cerere sau mijlocire,
pe care o putem aduce lui D umnezeu. Ea este cel mai sublim imn de slavă ș i de laudă, pe care îl
putem ad uce lui Dumnezeu pentru perfecțiunea, puterea și majestatea Sa, prin mijlocirea Fiului
Său.
Prin Liturghie, însă, îi cinstim și pe sfinți. Ea este deci, și suprema formă a cultu lui de
venerație. Ea prilejuiește cea mai mare bucurie pe care o putem face îngerilor și sfinților, și cea
mai aleasă cinstire pe care le -o putem da.

55

Sfânta Jertfă ne a duce și spre cinstirea și mărirea pe care Dumnezeu le -a dăruit -o
oamenilor, în persoan a sfinților, pentru care datorăm lui Dumnezeu recunoștință și mulțumire.
De aceea, de la început, martirii și sfinții au fost sărbătoriți, mai ales, prin oficierea Sfintei
Liturghii la mormintele lor, în zilele comemorării anuale a morților martirice.
În al doilea rând, Liturghia este supremul prinos de mulțumire și expresia cea mai
desăvârșită, a sentimentelor noastre, de recunoștință față de Dumnezeu, pentru binefacerile
primi te de la El. De aceea se mai și numește Euharistie ( Mulțumire).
Credincio șii au intuit, dintotdeauna, valoarea Sfintei Liturghii și lucrul acesta se
reflectă în viața lor religioasă și în folclor. Așa se explică de ce Sfânta Liturghie a fost și este
slujba cea mai des frecventată de ei. Pe ac estă însemnătate soteriologică a ei se întemeiază și
porunca de a face Liturghii și parastase pentru cei adormiți, așa cum găsim menționat în unele
hrisoave bisericești: „ Să se facă sărindare și Liturghii, în toți anii pentru sufletele celor ce au
miluit sau vor milui sfânta mănăstire, după cum s -a însemnat mai clar în condică” ( Hrisov
pentru Mănăstirea Antim al Sfântului Antim Ivireanul), sau așa cum citim într -una din poeziile
lui Costache Negruzzi:
„ Pe la schituri, sihăstrii,
A dat multe Liturghii” .61
Creștinii și -au dat seama , dintotdeauna, că participarea la Sfânta Liturghie, desigur
însoțită de trăire, este lucrul cel mai bun pe care îl pot face aici , pe pământ, pentru mântuirea
sufletelor lor. Participarea la Liturghie și la viața liturgică a Bisericii este expresia apartenenței la
aceeași Biserică, formând o familie mare, toți fiind frați de botez.
Participarea la Li turghie se manifestă sau se concretiz ează și prin aducerea materiei
de jertfă, adică a ofr andei sau darurilor de pâine și de vin pentru Sfâ nta Euharistie. Oprirea de a
aduce darurile sau neprimirea lor de către Biserică, era o rușine și o pedeapsă din tre cele mai
mari. Vechii creștinii participau efectiv și activ la Liturghie, prin rolul pe care îl aveau în
executarea răspunsurilor din cursul serviciului liturgic, care se desfășura ca un dialog continuu
sau schimb de răspunsuri între altar și dreptcredincioși. Cântăreții apar mai târziu și cu un rol
limitat, rugăciunile rostite în taină se citeau cu voce tare, iar credincioșii le urmăreau și asociau
cu răspunsurile scurte și puține.

61 Costache Negruzzi, Negru pe alb, Ed. Litera, Chișinău, 1996, p.122;

56

Actul cel mai de seamă, în care se exterioriza prin excelență și cu care culmina
participarea la Liturghie a credincioșilor, era împărtășirea cu Sfintele Taine, care era generală și
frecventă, adică, la fiecare Liturghie.
Efectul sau rezultatul acestei participări la Liturghie era și este unitatea și strânsa
solidaritate de duh și simțire care leagă între ei pe toți membrii Bisericii.
Ea este rugăciu nea comună a tuturor credincioșilor, de aceea, toate îndemnurile la
rugăciune au forma de plural , adică se adresează și implică participarea tuturor : „ Domnului să
ne rugăm.”
Pe lângă valoarea harismatică și soteriologică trebuie să se aibă în vedere c ă Sfânta
Liturghie este și rămâne o școală a învățăturii creștine, un neprețuit și bogat tezaur de doctrină, o
cateheză vie, la îndemâna o ricui și pe înțelesul tuturor.
Beneficiile participării la Sfânta Liturghie, desigur încununate cu primirea
Dumnezeieștior Taine, sunt clar și frumos rezumate de Sfântul Chiril al Alexandriei, în
rugăciunea a patra de mulțumi re după Sfânta Împărtășanie: „ Trupul Tău cel Sfânt, Doamne,
Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să -mi fie mie spre viața de veci, și Sângele Tău cel scump
spre iertarea păcatelor. Și să -mi fie mie Euharistia aceasta, spre bucurie, spre sănătate și spre
veselie. Și la înfricoșătoarea și a doua Ta venire, învrednicește -mă pe mine, păcătosul, să stau de –
a dreapta slavei Tale, pentru rugăciunile P reacuratei Tale Maici și ale tuturor sfinților Tăi.
Amin!”62

62***Liturghier , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă, București , 2012 , p. 370;

57

CONCLUZII

Din cult, din Sfânta Liturghie din picturile și icoanele sfinte, credincioșii au învățat
ce trebuie să creadă și cum trebuie să trăiască. În vremuri de vitregie și asuprire , credința
ortodoxă și morala ei s -au sprijinit la noi, aproape exclusiv pe formele cultului ortodox. Atât
rugăciunile, imnurile ceremoniile cultului și pictura din Biseri ci alcătuiesc un adevărat cateh ism
în imagini, care ne vorbește despre Dumnezeu, despr e viața și învățătura Domnului și a sfinților,
despre a devărurile credinței noastre.
În toate formele cultului, atât învățăturile dogmatice cât și preceptele morale, nu sunt
expuse în formă rece, ci sunt distilate prin căldura sentimentului și afectivității religioase.
Prin bogatul lor conținut doctrinar și catehetic, formele de cult nu numai că pot îmbogăți
cunoștințele credincioșilor nostri, în domeniul adevărurilor de credință, ci au și darul de a întări
dreapta credință în sufletele lor, facându -i s-o iubească și s -o prețuiască.
Adevărul religios și preceptul moral iau- în Sfânta Liturghie , în special și în întreg cultul,
în general – formă de adorație, de laudă, de rugăciune și de mulțumire .
Sufletul, aflat în starea de adorație și de rugăciune, le primește mai ușor și mai adânc.
Ideile dogmatice și îndemnurile morale dobând esc astfel o mai mare putere de pătrundere și de
întipărire în suflet, decât atunci când sunt expuse în chip discursiv sau teoretic.
Transpuse în formele sacre și atmosfera de supranatural în care se desfășoară cultul,
adevărurile de credință și ideile mo rale îmbracă o formă cultuală, sacramentală, și capătă, în
ochii credincioșilor un nimb de autoritate și de sfințenie. În felul acesta, actul de credință devine
o adeziune spontană și fără rez erve, care transformă adevărul de credință, îl asimilează în viața
trăită.
În Ortodoxie, învățătura se transformă în rugăciune, iar rugăciunea este o învățătură.
Prin formele cultului, credincioșii au învățat nu numai ce să creadă despre Dumnezeu, ci
și cum să trăiască după voia Lui. Aceasta s -a făcut mai ales prin numeroasele îndemnuri și
exemple de trăire creștină, presărată din belșug în rânduielile de slujbă, c are au promovat
cultivarea virtuților creștine, dintre care cea dintâi este dragostea, suprema poruncă evanghelică,

58

ce a fost propovăduită dintotdeauna, în toate slujbele cultului: „Iubiților, să ne iubim unul pe
altul, pentru că dragostea este la Dumnezeu , și orcine iubește este născut de Dumnezeu, și
cunoaște pe Dumnezeu…” (I Ioan, IV, 7).
Porunca iubirii se repetă în fiecare duminică și sărbătoare, și la slujba Sfintei
Liturghii, sub forma îndemnului: „ Să ne iubim unii pe alții, ca într -un gând să mărtu risim” , pe
care preotul (diaconul) îl adresează credincioșilor înainte de rostirea solemnă a Crezului. Plasat
în imediata apropiere a săvârșirii Sfintei Jertfe, îndemnul acesta vrea să spună că una dintre
condițiile participării noastre cu vrednicie la adu cerea jertfei liturgice, care va avea loc în curând,
este iubirea dintre noi.
Deci, cu toate că formele cultului divin sunt în primul rând instrumente de sfințire a
credincioșilor și de slăvire a lui Dumnezeu, totuși, în mod indirect ele sunt excelente m ijloace de
învățătură, de păstrare a credinței ortodoxe și de promovare a principiilor morale evanghelice,
dintre care cele mai însemnate sunt dragostea, credința, nădejdea și iertarea.
Adevăratul creștin ort odox, privește frecventarea și îndeplinirea formelor de
cult, nu numai ca o elementară și primordial datorie religioasă, ci și ca prim semn a apartenenței
sale la Ortodoxie.
Mântuitorul Hristos a venit î n lume , ca lumea să aibă vi ață: „ Eu am venit ca viață să
aibă și din belșug să a ibă” (Ioan X, 10). Această viață nouă, adusă de Hristos și trăită în unire cu
El, constituie esența Bisericii și se transmite din generație în generație, prin Sfântul Duh.
Hristos s -a întrupat, a tr ăit ca om, a pătimit a murit și a înviat nu numai ca lum ea să
știe despre el, ci ca să ne treacă „ din moarte la viață și de pe pământ la cer”.
Mântuitorul Hristos s -a identificat pe Sine cu viața și lumina, cu harul, adevărul,
calea și învierea (Ioan VIII, 12; XI, 25; XIV, 6) și a avut drept scop să -i atragă pe oameni la
Dumn ezeu, să -i unească cu Dumnezeu ș i să le deschidă calea către mântuire.
Mântuitorul a spus: „ Nu oricine Îmi zice : Doamne, Doamne!, va intra în Împărăția
cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri ” (Matei, VII, 21) . De aceea, creștinul
poate dobândi mântuirea nu numai cunoscând adevărul despre Hristos, ci împlinind poruncile
Domnului, și prin aceasta intrând în comuniune cu el.
Totuși, Sfânta Liturghie și Eu haristia înseamnă sublima întâlnire cu Hristos .

59

Prin Sfânta Euharistie, cele pământești se leagă cu cele cerești, se actualizează, în
toată realitatea lui, evenimentul jertfei și învierii Domnului. Primind Sfânta Împărtășanie,
devenim una cu Hristos, astfel, continuându -se perpetuu marea taină a credinței cr eștine, de care
vorbește apostolul Pave l: întrup area lui Dumnezeu – Cuvântul : „ Și cu adevărat mare este taina
dreptei credințe: Dumnezeu S -a arătat în Trup, S -a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S -a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lum e, S-a înălțat întru slavă ” (I Timotei , III, 16).
Ortodoxia afirmă cu tărie, că prin Sfânta Euharistie și Sfintele Taine, omul se unește
cu Dumnezeu.
Prin Sfânta Euharistie și în general prin Sfintele Taine, Dumnezeu, se face „ bunul
nostru” , care n e transformă, ne ridică la sine și ne îmbracă cu propriile Sale puteri. Astfel, se
realizează scopul mântuirii noastre care este d esăvârșirea și îndumnezeirea, „ Dumnezeu s -a făcut
om, pentru ca omul să devină Dumnezeu” , a spus marele Părinte al Bisericii Ortodoxe , Sfântul
Atanasie și aceste cuvinte exprimă esența Ortodoxiei. Desigur, aceasta nu vrea să spună că
omul devine identic cu Dumnezeu, ci, că păstrându -și natura omenească, primește energia
dumnezeiască, cu ajutorul căreia se desăvârșește.
In Ortodoxie, creștinul nu -i numai un păcătos mântuit, ci e o ființă ce se umple de
viața dumnezeiască a lui Hristos. Prin Sfânta Euharistie și Sfintele Taine se realizează unirea
omenescului cu divinul, cum s -a făcut mai întâi în Hristos. Opera principal ă a Mântuitorului este
transmiterea unei vieți veșnice și dumnezeiești credincioșilor. El nu -i descoperă numai
dumnezeirea Sa credinciosului, ci i -o oferă real. Prin Sfintele Taine, și mai ales prin Euharistie ,
tot ce are, tot ce este El, deplinătatea v ieții Sale, o dă celor ce sunt memb re ale trupului Său,
membre ale Bisericii prin Sfintele Taine.
Mântuitorul Hristos este izvorul, temelia , puterea și modelul vieții creștine autentice,
iubirea lui Dumneze u învăluindu -ne întotdeauna: „ Căci Dumnnezeu, așa a iubit lumea , încât pe
Fiul Său Cel Unul -Născut L -a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică ”.
(Ioan, III, 16)

60

BIBLIOGRAFIE

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București 2008 ;
2. *** Învățătură de credință creștină ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2000 ;
3. ***Didahia celor 12 Apostoli , apud Pr. prof.Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi
pentru să vârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite , în„ Studii Teologice” IV
( 1952), nr.1 -2;
4. 1*** Liturghierul lui Macarie 1508 -2008, Arhiepisopia Târgoviștei, Biblioteca
Academiei Române, Târgoviște, 2008 ;
5. *** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București , 2012;
6. ***Pidalion , Mănăstirea Neamț, apud Pr. prof.Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi
pentru săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite , în„ Stud ii
Teologice”IV(1952), nr.1 -2;
7. ***Mineiul pe martie , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii
Ortodoxe Române , București, 1977 ;
8. *** Slujba Învierii și Carte de Tedeum, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romăne, București, 2000 ;
9. Allatius , Leo, De Eclesiae orientalis et occidentalis perpetua consension, apud Pr.prof.
Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958),
nr.3-4;
10. Boulgakoff, Sherghei, L’Orthodoxie , apud Pr.prof. Ene Braniște, Cultul Bisericii
Ortodoxe Române față de cultul celorlalte confesiuni creștine și al sectelor din țara
noastră , Ed.în „Studii Teologice” III, (1951), nr.1 -2;
11. Braniște, Pr. Prof. Ene , Liturgică generală , Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002;
12. Idem, Liturgica specială , Ed. Nemira, București, 2002;
13. Idem , Participarea la Liturghie și metodele pentru realizarea ei , în „Studii Teologice”,
nr.7-8;
14. Cabasila , Nicolae, Despre viața în Hristos, apud Pr. Dumitru Stăniniloae, „Teologia
Euharistiei”în „Ortodoxia” VI( 2014), nr. 2 ;

61

15. Ciprian, Sfântul , De domenica oratione , apud Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgică
specială , Ed. Nemira, Bucureș ti, 2002;
16. Evdokimov , Paul, L”Esprit Saint dans la tradition orthodoxe.Les editions du Cerf, apud
Pr. Dumitru Megheșan, Dimensiunea eshatologică a Sfinte i Liturghii , în„ Îndrumătorul
bisericesc și patriotic ” Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei , Oradea, 1988 ;
17. Grecu, Vasile , Cărți de pictură bisericească , 1936 apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia
Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958) , nr.3 -4;
18. Harnack , Adolf , Das Wesen des Christentus , , apud Pr.prof. Ene Braniște, Cultul
Bisericii Ortodoxe Române față de cultul celorlalte confesiuni creștine și al sectelor din
țara noastră , Ed.în „Studii Teologice” III, (1951), nr.1 -2;
19. Grigorie cel Mare, Sfântul , Cartea regulei pastorale , Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996 ;
20. Iacov, Putneanul al Moldovei, Mitropolitul, Sinopsis , apud Pr. prof. Ene Braniște,
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „ Studii Teologice” X (1958), nr.3 -4;
21. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica , apud Pr. prof. Ene Braniște, Cultul Bisericii
Ortodoxe Române față de cultul celorlalte confesiuni creștine și al sectelor din țara
noastră , Ed.în „Studii Teo logice” III, (1951), nr.1 -2;
22. Idem , Despre sfintele posturi apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai
înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4;
23. Mitrofanovici, Dr. Vasile și Dr. Teodor Tarnavschi, Liturgica Bisericii drept –
credincioase răsăritene , apud Pr. prof.Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi pentru
săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite , în„ Studii Teologice” IV(1952), nr.1 –
2;
24. Mitrofanovici, Dr. Vasile și Dr. Teodor Tarnavschi, Liturgica Biseric ii drept –
credincioase răsăritene , apud Pr. prof.Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi pentru
săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite , în„ Studii Teologice” IV(1952), nr.1 –
2;
25. Negruzzi, Costache , Negru pe alb, Ed. Litera, Chișinău, 1996,
26. Simeon al Tesalonicului, Despre Sfintele rugăciuni , apud Pr. prof. dr. Ene Braniște,
Liturgica specială , Ed. Nemira, București, 2002 ;
27. Idem , Despre pocăință, apud Pr. prof.dr.Ene Braniște, Liturgica specială , Ed. Nemira,
București, 2002;

62

28. Simeon Noul Teolog, Sfântul , Hymmes, apud Pr. Dumitru Megheșan, Dimensiunea
eshatologică a Sfintei Liturghii , în„ Îndrumătorul bisericesc și patriotic ” Ed. Episcopiei
Ortodoxe a Oradiei , Oradea, 1988 ;
29. Socrate, Scolasticul, Istorie Bisericească , apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor
mai înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4;
30. Tertulian, Ad uxorem , apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4;
31. Idem, Liber de oratione apud Pr.prof. Ene Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4,;
32. Thibaut, Jean, Origine de la Messe des presanctifies , apud Pr.prof. Ene Braniște,
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4;
33. Vintilescu, Pr.prof. Petre, Cartea numită Liturghier, în „Studii Teologice” XI(1959),
nr.9-10;
34. Idem , Funcția catehetică a Liturghiei , în „ Studii Teologice ”(1949), nr.1-2;
35. Vasile cel Mare, Sfântul , Epistola XCIII , către nobila Cezareea, apud apud Pr.prof. Ene
Braniște, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , în „Studii Teologice”X(1958), nr.3 -4;