Dumitru Constantin Dulcan este medic neurolog si psihiatru, doctor în științe medicale. [609605]

Dumitru Constantin Dulcan este medic neurolog si psihiatru, doctor în științe medicale.
Preocupat de explicarea fenomenului biologic văzut în conexiune cu Universul, ca esența si
multitudine de forme, întrep rinde studii clinice si de laborator ce vizează îndeosebi dimensiunea
informational-energetica a lumii.
Subtil observator al naturii, în mai multe monografii, în numeroase lucrai științifice, in articole si
conferințe, descrie noi valențe ale fenomenului biologic cu consecințe in plan cognitiv, psihologic si
social.
In lucrarea de fata autorul construiește un discurs amplu si coerent ce traversează toate sursele de
informație accesibile, de la știință la religie, de la experimentul de laborator la experiența clinica
proprie în domeniul neurologiei si psihiatriei.
DUMITRU CON STANTIN-DULC AN
INTELIGENȚ A MATERIEI
Ediția a II-a revăzută și adăug ită
Editura TEOR A 1992
CUPRINS
1

Prolog 5
Capit olul I: MATERIA ȘI VIAȚA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9
ÎNCE PUTURI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A existat un început • o lumină străpunge brusc tenebrele • Primele trei minute ale
lumii • întrebări • înapoi la mitologie • Evoluția … • …și istoria.9
APARIȚIA VIEȚII – NEC ESITATE COSMICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Viața, o finalitate cosmică • Viața, fenomen universal • Structuri. necesare viului •
Viața, necesitate sau hazard? • De la întâmplare la necesitate • Unitate în diversitate
• Modelul lumii vii.11
EVOLUȚIE ȘI HAZARD . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Totul e întâmplare? • Eroarea genetică = creație? • O finalitate logică • Eroarea
înseamnă progres?15
Capit olul II: INFORMAȚ IA ȘI VIAȚA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
INFORMAȚIA – CONDIȚ IE A VIEȚII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ființele vii, simple mecanisme termodinamice?
• Biosisteme • Viața = negentropie • Viața = o oscilație în jurul unui punct de
echilibru • Viața = prelucrare de informații.20
CONCEPTUL DE INFORMAȚIE ÎN BIOLOGIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Informație și cunoaștere • Bioinformația • Cauze mici, efecte mari • Programe
moștenite și programe achiziționate prin instruire • Și da și nu, sau semnificația
informației.22
STRUCTURI CAPABILE SĂ PREL UCREZE INFORMAȚIE . . . . . . . . . . . . . . .
Un punct de vedere • Cine dirijează funcționalitatea unui protozoar? • între
constiența și instinct • Un grăunte rațional • Este sistemul nervos singura structură
vie capabilă să prelucreze informații? • Argumente.24
UN MODEL INFORMAȚION AL AL LUMII VII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Universul, un sistem evolutiv • Aceleași soluții la aceleași probleme • La aceleași
informații genetice, forme și funcții diferite • Informație și structură • Mode lul sau
pater n-ul informațional al materiei vii • Informații mai adânci decât cele genetice28
Capit olul III: ENERGIA ȘI VIAȚA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
FIZICA VIUL UI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Biocîmpuri • Interferențe de câmpuri • Ritmurile vieții • Ritmul vieții și al morții •
Există un model energetic al viului? • Biocâmp și câmp electromagnetic • Un ocean
de semnale • Biocomunicația • Interdisciplinaritatea, cheie a cunoașterii • Fenomene
rare • Energia viului, energie electrică?31
BIOCOMUNICAȚIA – FENOMEN OBIEC TIVABIL. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un experiment • Definiții • Gândul, o forță • Recepție si conștientizare • Forța de
impact a gândirii • Modificări obiective • Limbajul universal sau gândirea fără
cuvinte. • Suge stie și câmp energetic • Comunicarea – atribut fundamental al lumii
vii • Telepatia, un prelimbaj? • Puthoff si Targ • Telepatia experimentală la ruși •
încercăr i de explicare a fenomenului de biocomunicație • Argumente
neurofiziologice • Argumente de ordin psihofiziologic sau psihodinamic •
Argumente de ordin biofizic • Implicații ontologice ale fenomenului de
biocomunicație • NASA și telepatia • Telepatia și viața socială a insectelor •
Concluzii asupra fenomenului de biocomunicație.39
SENSIB ILITATEA LUMII VEGE TALE INTELIGEN ȚA MATERIEI ESTE O
REALITATE? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Capit olul IV: INTELIGENȚA MATERIEI … 67
ESENȚA VIEȚII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Intreruperea tăcerii minerale • Esența viului – comunicare, inteligență • Inteligența
materiei • Definițiile inteligenței • Nivelurile inteligenței • Inteligență umană și 67
2

inteligență bazală • Certitudine și eroare • Inteligență intrinsecă și extrinsecă •
Câmpul informațional universal • Creierul inviabil • Informație inteligentă •
Concepția lui Jung și Pauli • Gnoza de la Princeton • Inițiere sau știință?
INTELIG ENȚA NATURII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Instincte si acte deliberate • Instinctele = programe inteligente • Conduite inteligente
• Sclavia la insecte • Cultivatorii de ciuperci • Confort citadin • Comunicarea prin
dans • O temperatură constantă • Viespile chirurgi • Natura nu face risipă de
inteligentă • Marea lecție a naturii • Rudimente de gândire • Inteligența anticipativă •
Corăbii vii • O partida de vânătoare • O lume a castelor • Comunicarea fără limbaj
articulat • Limbajul chimic • Comunicarea prin sunete • Ultrasunetele • Infrasunetele
• Sunetele • Imprinting • Cântec și comunicare • Galaxiile vieții • Pasărea de foc •
Bioluminiscența • Radaru l viu • Comunicare prin limbaj • Sunt animalele ființe
agres ive? • Vae victis! • Nu suntem singurele ființe inteligente • Crima de a ucide din
plăcere • Oameni si animale. 74
ROS ȘI THANATOS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Sexualitatea • Sublimare • Redundanță si eșec • Obiectivele unei adevărate educaț ii
sexuale • Memento mori • Alte nedumeriri • Perfectarea • Moartea, o renaștere •
Carpe diem. 90
Capit olul V: MATERIE ȘI GÂNDIRE …… 98
BAZELE NEUROFIZIOL OGICE ALE CONSTIENȚEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Formația: reticulată • Vigilitate = constiența • Grila selectoare • Dezaferentarea
senzorială • Constiența celulară. 99
REZER VELE GÂNDIRII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
.
Hipnoza – cale de acces spre potențialul nostru latent • Percepț ii false • Suge stia
posthipnotică • Suge stia hipnotică și modificările organice • Mode le funcționale ale
subconștientului. 102
EXISTĂ ȘI ALTE DIMENS IUNI PSIHOFI2IO LOGICE ALE CONST IENȚEI
UMANE? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Timpul • Timp biologic • Timp fiziologic • Timp psihologic • Timpul și clarviziunea •
Visul și timpul • Extazul • "Viziunea" lui ung • Condiționare și determinare • Mit și
ritual. 106
PSIHOCIBERNETICA SAU AUTOPROGRAMAREA PE ȘANSĂ SAU EȘEC
Imaginea de sine • Bariera psihologică • Modele de referința • Autoprogramarea •
Pentru o nouă "imagine de sine" • Programarea subconștientului • Cine suntem. 113
Capit olul VI: UNIVERSU L CUNOAȘ TERII SAU DRUMUL SPRE N0I
ÎNȘINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Percepț ie și cunoaștere • De la certitudine la incertitudine • "Lumea-i toată adunată
într-o boabă de nisip" • Conștiința universală – forma supremă a nemanifestului •
Fizica modernă desființează hazardul? 119
RELIGI E ȘI CUNOAȘTERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Definiție • Obiect • Istoria doctrinelor revelate • "Antologia extazului" • Fântâna cu
miracole • Istoria științelor ezoterice, sau a științei misterelor • Conținutul
doctrinelor ezoterice • Sensul ascuns al Invizibilului • Critica gândirii ezoterice •
Limitele religiei • 123
Există o opoziție religie-știință? Capitolulul VII: POS IBILE RĂSPUNSURI
DESPRE N0I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Intrebări care nu au încă răspuns • Cele doua surse de cunoaștere • Există două
dimensiuni ale realității: vizibilă și invizibilă • Câmpul fundamental sau Realitatea 136
3

ultimă • Corpul vizibil și corpul invizibil • Rațiune și simbol • Certitudine și
incertitudine • Sacru l și Profanul • Religia în lumea modernă • Simbolul christic •
Binele si Răul • Sensul evoluției biologice • Misterele vieții • Voința de a fi •
Universul – un vast sistem informațional • Destin și liber arbitru • Ce a fost la
început? • Misterul existenței • Fizica modernă și religia • Atributele inteligenței
Cosmice.
Capit olul VIII: PAȘl SPRE UNITATEA COS MICĂ A FIINȚEI NOAST RE .
Disperarea ființei esențiale • A privi și a vedea • Cheia cunoașterii • Calea spre zei •
Repetări necesare • Nivelul critic de energie • Undele creierului • Starea alfa •
Biofeed-back-ul • Efectele stării de relaxare sau ale stării alfa • Fiziologia relaxării •
O metodă practică de relaxare • Când trebuie să ne relaxăm • Să oprim o clipă
mașina de fabricat gânduri. 149
STRE SUL ÎN LUMEA MODERNĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Otrava fricilor din noi • Fenomenul de "coping" • Comportament tip A și B •
Imageria mentală pozitivă • Tehnica imageriei mentale pozitive • Sentimentul de a fi
sau "bucuria de a trăi". 160
PROLOG
"Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie.
Dacă prospeț imea aerului și murmurul apei nu ne aparțin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipește,
un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădur ii întunecate, totul este sfânt în ochii și în memoria
celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poarta în ea credința Pieilor Roșii; fiecare luminiș și fiecare insecta sunt sacre
pentru memoria și credința poporului meu.
4

Când albii merg la cerur i și uită locul natal, morții noștri nu-și uită niciodată acest pământ frumos
pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ fi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt frații noștri; crestele stâncilor, roua preriilor,
căldura din pieptul poneilor și omul aparțin aceleiași familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăvălește în râuri și pârâiașe nu
este numai apă, ea este sângele strămoșilor noștri.
,.. Trebuie să-i învățați pe copiii voștri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă
în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbește despre întâmplări, despre amintiri ale vieții
celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea și ne hrănesc copiii. Dacă noi
vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiți toate acestea și să-i învățați pe copiii voștri că
râurile sunt surorile noastre și ale voastre și de aceea trebuie să le iubiți ca pe frații voștri.
Noi știm că omul alb nu înțelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face
cît oricare alta pentru că el este un străin care vine în noap te, își ia de pe pământ ceea ce îi trebuie și-l
părăs ește. Pământul nu-i este frate, ci dușman. Iși uită mormântul tatălui său și își crește copiii fără
dragoste de pământul natal … El tratează pe mama sa, pământul, și pe tatăl său cerul, ca pe lucruri
care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor și perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci
pământul si-l va lăsa pustiu.
Eu nu știu nimic, modu l nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu exista un colt liniștit în orașele omului alb. Nicăieri nu se aude creșterea ierbii primăvara sau
bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este așa pentru că eu sunt un sălbatic și nu înțeleg.
Zgomotul din orașe te asurze ște. Ce rămâne din viață daca nu poți asculta clipocitul apei și cântecul
broaștelor în noap te?
Dar poate este așa pentru că eu sunt un sălbatic și nu înțeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului și mireasma vântului spălat de ploaia
de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roșu pentru ca toți împart același suflu. Animalul, arborele și omul – toți
respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaște mirosul … Trebuie să știți că aerul este cu mult mai
prețios și că suflul aerului este același în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoșilor
noștri prima lor respirație primește, de asemenea, ultima lor privire. Și dacă ne vindem pământul,
voi trebuie să-1 păstrați curat și sfânt pentru ca omul să poată simți mângâierea vântului și dulceața
câmpului în floare.
… Dacă hotărâm sa vă vindem pământ, voi pune o condiție: omul alb trebuie sa trateze animalele de
pe acest pământ ca pe frații și surorile sale.
Eu sunt sălbatic si nu înțeleg un alt mod de a trăi. Am văzut miile de bizoni care putrezeau in preerie
lăsați acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic și nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii
5

pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieții noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că
tot ceea ce li se întâmpla animalelor i se întâmplă imediat și omulu i.
Toate lucrurile sunt legate între ele. Spuneți copiilor voștri că pământul de sub picioare le lor nu este
altceva decât cenușa strămoșilor noștri … învățați-i pe copiii voștri ceea ce noi i-am învățat pe ai
noștri – pământul este mama noastră și ceea ce se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă și se
întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocorește pământul, pe sine se batjocorește.
Noi o știm de mult – nu pământu l aparține omulu i, ci omul pământulu i.
Noi o știm bine – toate lucrurile sunt legate între ele, așa cum sângele face legătura între membrii
aceleiași familii.
,.. nu omul a țesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui
își face. Nici omul alb care are un Dumnezeu … nu poate să nu împărtășească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ și când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei
imagini care străbate preeria, râurile și pădur ile vor păstra spiritul fraților mei pentru că ei iubesc
acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil frați și surori. Există ceva pe care noi 3 știm bine și pe care omul alb
îl va ști poate într-o zi: Dumnezeul nostru este același cu al vostru. Voi credeț i că Dumnezeu este
numai al vostru ca și pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului și are aceeași
îndurare pentru toți oamenii, albi sau roșii.
Cel ce-și murdăre ște patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi
pierim, voi veți străluci iluminați de forța unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ și care,
într-un scop special, v-a permis să ne dominați.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înțelegem pentru ce sunt uciși toți bizonii, de ce nu sunt
domesticiți caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbușite de mirosul greu al
oamenilor, de ce priveliștea frumoas elor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desișurile ascunse? Au dispărut. Unde este marele vultur? A dispărut și el. Este sfârșitul
vieții și începutul supraviețuirii.
Pământul este leagănul și sursa de existentă a vieții noastre. Aceasta o știau, mult mai bine decât noi,
oamenii care trăiau nemijlocit în natură. In mod parad oxal, în numele civilizației și al prosperității, 1-
am uitat, degrad îndu-1, pustiindu-1. Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem sufocaț i de
propria noastră "operă".
Daca omul distruge Pământul care 1-a creat și care- 1 hrănește, înseamnă că ori dorește sa se
sinucidă, ori adevărur ile pe care le deține despre sine și natură sunt false.
In căutarea acestor adevărur i uitate vă invită gândurile noastre.
Textul de mai sus este un citat, cu acordul autoarei, din lucrarea "La medicine du corps energetique"
de Jeannine Pontaine, în care este reprodusa scrisoarea unui șef de trib indian (Pieile Roșii) adres ată
Președintelui SUA în anul 1894 , ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din
pământurile lor (selecția, traduce rea și sublinierile ne aparțin).
Conținutul actual al lucrării impune câteva precizări.
6

La apariția sa, în 1981 , lucrarea s-a bucurat de o primire de excepție, fiind considerată ca un best
seller. A stârnit interes ul unor categorii foarte largi de cititori – biologi, psihologi, fizicieni,
informaticieni, filozofi, sociologi, clerici etc. A beneficiat de numeroase cronici în publicațiile de
informare generală, cît și în cele de știință și cultură. Nu aceeași a fost și primirea "oficială" a lucrării.
După ce este trecuta prin "furcile caudine" ale unui control ideologic rigid, este imediat retrasă de la
propunerile pentru premiul Academiei Romane și i se impune tăcerea.
Dată fiind epuizarea sa imediată la prima apariție, oportunitatea sa în preze nt și dorința cititorilor de
a o avea la dispoziție – lucrarea se reeditează revizuită și adăug ită de către autor. Au fost eliminate
elementele depășite de timp și s-au adăuga t altele noi impuse de evoluția cunoașterii sau care, din
motivele expuse, nu au putut apare în prima ediție.
Lucrarea "Inteligența materiei" își propune să abordeze, în actuala ediție, laturile esențiale ale
cunoașterii, indiferent de carac terul sursei – științifică, empirică sau revelată – pentru a găsi un
răspuns la întrebările fundamentale ale omului și pentru a schița o posibilă cale de urmat. Finalitatea
sa a fost de a realiza o sinteză a acelor date despre noi, menite să releve coerența și rezonanța lumii
de la macrounivers la microunivers, de la vizibil la invizibil, sub acțiunea marelui arhitect constituit de
ceea ce am numit Inteligența materiei.
Ideea de Inteligență ordonatoare de univers, de rațiune cosmică, nu este desigur nouă . La modul vag
și întrebător, orice om de bun simț, în fata ordinii din natură, își spune că "trebuie să existe ceva" care
să o justifice.
In gândirea filozofică i se acordă un sens mai precis începând, s-ar părea , cu Anaxagoras (c. 500-428
î.e.n.), care prin "nous " înțelege o rațiune, o inteligență responsabilă de ordonarea Universului.
Herac lit din Efes (c. 540-475 Le.n.) utilizează termenul de "logos" cu sensul de rațiune, ordine, de
lege preze ntă și necesară în existența lumii de la Cosmos la rațiunea umană.
Intr-o formă sau alta, mai extins sau mai restrâns, apărată sau negată, o întâlnim exprimată în
întreaga gândire filozofică, de la cea ezoterică, la aceea ezoterică. Evident, este specifica și tuturor
doctrinelor religioase.
Un discurs teoretic axat pe această temă, dar privit îndeosebi din unghi filozofic, este întreprins de
Raymond Ruyer prin lucrarea "Gnoza de la Princeton". Din nefericire, date fiind dificultățile de
informare la acea vreme, n-am avut-o la dispoziție decât după mai mulți ani de la apariția lucrării
mele, pentru a o cita în prima ediție. Din ambele lucrări se desprinde ideea existenței unei Conștiințe
cosmice – cum o numește Școala de la Princeton – sau a unei "Inteligențe", în concepția noastră. Este
încă o confirmare a acestei idei, impusă de logica datelor analizate.
Nu prioritatea ideii însă este cea care ne intere sează aici, știut fiind că "nimic nu-i nou sub soare".
Ceea ce ne-a interesat a fost nu afirmația, ci demonstrația, nu enunțul, ci susținerea ideii. Obiectivul
pe care ni 1-am propus a fost acela de a face o analiză detaliată, un discurs extins asupra ideii, în care
să se urmărească demersul său în evoluția lumii, de la ipoteticele începuturi până la stadiul în care,
prin om, gândirea se gândește pe sine.
Dincolo de discursul asupra cunoașterii, hotărâtoare pentru motivarea acestei cărți a fost experiența
noastră concretă de cerce tător și observator aflat în relație directă cu omul și cu natura, în
multitudinea formelor lor de manifestare.
Am avut șansa de a cunoaște oameni dotați cu însușiri neobișnuite și de a fi implicat în experiențe
insolite, care au constituit un izvor de informații și un prilej de profundă meditație. Pentru unele
informații n-a venit încă timpul de a fi discutate. Vine o vreme pentru toate …
7

Nimic din ceea ce se afirma ca o certitudine în aceasta carte nu este neverificat prin proprie
experiență. Acolo unde datele personale ne-au lipsit, am menționat întotdeauna autorul căruia îi
aparțin. Din acest motiv, am folosit ca date din literatură îndeosebi pe acelea care veneau în sprijinul
propriei experiențe. Cel ce nu este străin de domeniu poate ușor sesiza.
N-am scris această carte cu dorința de a da letcii, ci din sentimentul datoriei fată de șansa de a fi fost,
din miliarde de a nu fi fost. Acum, când se sfârșește o lume și începe o alta.
Autorul
Motto:
Unive rsul este doar fizică . 0 fizica a echilibrelor energetice în multitudinea formelor existente . Este
o aserțiune accepta tă de știință. Noi am comple ta doar cu ideea intervenție i unei inteligente în
acest joc de energii.
Capit olul 1 MATERIA ȘI VIAȚA
ÎNCE PUTURI …
A existat un început ?Din zorii existenței sale, omul caută un răspuns neliniștitoarelor
întrebări privind sensul vieții, originea acesteia și a Universului în care se află.
Judecând după vechimea surselor de care dispunem astăzi, s-ar părea că primele încercări meritorii
de răspuns s-au înfiripat cu multe mii de ani în urmă, undeva în adăp ostul inospilalier, dar sigur, al
grotelor aflate la izvoare le Indusului.
Lumea hindusă veche și-a cristalizat observațiile în multe din operele rămase până astăzi model de
înțelepciune a antichității. Documentele rămase de la popoarele indo-ariene și asiro-babiloniene ne
relevă o frapantă asemănare a concepț iilor cosmogonice în întreaga lume veche situată istoric
înaintea antichității grecești. Un ochi atent poate distinge în bogăț ia de mituri, de imagini simbolice și
de explicații uneori inocente, inerente epocii, fiorul unor frământări profund umane, o căutare de
sensuri și, nu rareori, o inefabilă intuire a lor.
8

Imaginea unui început, a unei substanțe primord iale, conturează ideea de unitate a lumii, idee la care
mai târziu avea să ajungă pe o cale raționala și gândirea antică elenă. Dar într-o epoca în care
gândirea nu putea deveni încă știință, dat fiind stadiul de dezvoltare în care se afla omenirea, era greu
de imaginat un răspuns superpozabil realității.
După cinci milenii de evoluție a culturii și civilizației omul încearcă sa formuleze un răspuns bazat pe
date științifice privind originea sa și a Universului.
In esență, două teorii cosmogonice își dispută dreptul de "cetate" în știința actuală: teoria universului
staționar și teoria universului extensiv. Una consideră că Universul nu are un moment de apariție, a
existat dintotdeauna și este inextensibil (Finaly ș.a.). Cealaltă, dimpotrivă, ii atribuie o vârstă, un
moment de început, din care s-ar afla într-o continuă expansiune (Gamow ș.a.).
Ambele teorii iau drept argument, interp retat însă diferit ca origine, existenta unui zgomot cosmic
fundamental, a unei radiații universale continue și egale în toate direcțiile (izotropă) descoperită în
anul 1964 de Penzias și Wilson. Este intere sant de sesizat ca Gamow, ca și Alpher și Herman,
elaborând concepția asupra nașterii Universului – numită și teoria Big-Bang-ului – au presupu s
existenta acestei radiații cosmice fundamentale cu mult înainte de a fi descoperită.
O lumină străpunge brusc teneb rele.Conform concepției Universului in expansiune, la
început n-ar fi existat decât o explozie care a umplut spatul cu particule, o lumină bruscă în vidul
rece și întunecat. Această explozie inițială, ce s-a produs cu circa 15 miliarde de ani în urmă, ar fi
condus la creșterea temperaturii cu sute de mii de milioane de grade Celsius, permițând formarea
unei protomaterii nestructurate încă, aflată doar în stadiul de particule. Momentul acesta nu este
exact ora Zero a Universului, ci se situeaz ă la circa o sutime de secunda distantă în timp. Nu suntem,
așadar, în clipa în care a apărut "logosul", "cuvântul". Această clipă, de început, rămâne încă un
spațiu al mitologiei. Dar să derulăm mai departe scenariul "genezei" imaginat de către oamenii de
știință.
"Lumina umple vidul, risipește întunericul și răspândește materia", ne spune L. Herisman. Este greu
să vedem cu ochii minții totalitatea lumii existente în această energie primară. Și totuși, din această
unitate primă, din acest grăunte de lumină rezultă, ca urmare a unei îndelungi evoluții, întregu l
Univers cu tot ce există.
Potenția l exista m, așadar, încă in prima undă de lumina.
Primele trei minute ale lumii.Drumul de la lumină până la om este lung și anevoios. Poate că
la fel de anevoios ca și cel de la om până la lumina spiritului. Din acest "punct" inițial de lumină, de la
care ar mai circula și astăzi în spațiu fotonii reci, se formează, prin scăderea temperaturii și printr-un
lanț de reacții nucleare, particulele esențiale ale materiei – protonii , neutronii și electronii. Ei vor
constitui matricea primord ială pentru atomii elementelor din care s-a ajuns prin evoluție la lumea
existentă.
Conform acestei teorii, la început Universul ar fi fost asemenea unei stele gigante, aflată în continuă
expansiune și care s-a născut în exact trei minute și trei sferturi. Acestea ar fi, așadar, primele minute
ale lumii! Din asocierea unui proton cu un electron se formează primul element – hidrogenul .
Având structura atomică cea mai simplă, hidrogenul devine cap de serie pentru toate elementele
descoperite la care s-a ajuns prin reacții de tip nuclear. Dintre acestea, 52 de elemente au fost
identificate în structura materiei vii.
9

Întrebări …Nu putem să nu ne întrebăm totuși dacă aceste ipoteze cosmogonice oferă un răspuns
satisfăcător pentru originile lumii. Steven Weinberg însuși mărturisește: "Nu pot nega un sentiment al
irealului când scriu despre primele trei minute ca și cum am ști cu adevărat despre ce a fost vorba".
Ideea modelului standard pentru Univers rămâne doar un început ipotetic. Cerce tările ulterioare aduc
alte argumente teoretice și experimentale. Descoperiri cum sunt existența unor "goluri" in distribuirea
materiei, precum și a unor grupur i gigante de galaxii contravin principiului cosmologic care
postulează existenta unui Cosmos omogen și izotrop și impun revizuirea teoriilor actuale despre
Univers.
Nu avem argumente științifice nici pentru existența unui Univers închis care, la atingerea unei
densități cosmice mai mari decât densitatea critică, si-ar înceta expansiunea și ar începe o contracție
accelerată până ar deveni din nou o masă incandescentă ca la început, nici pentru un Univers deschis
care, având o densitate cosmică mai mică decât cea critică, s-ar extinde la infinit, stingându-se în cele
din urmă în tenebrele reci și nemișcate ale tăcerii infinite.
Inapoi la mitologie ?Ținând seama de observația că toate fenomenele în Univers au o
evoluție ciclică, s-ar părea a fi cel mai acceptabil conceptul unui univers ciclic, pulsatoriu, descris în
gândirea hindusă. Totul în Univers s-ar afla într-o perpetuă alternantă ciclică: evoluț ie – involu ție.
După încheierea unui ciclu, materia și-ar relua evoluția din punctul Zero fără ca vreo informație să
transgreseze dintr-un univers într-altul, după unele viziuni, iar după altele, germenii viitorului univers
s-ar afla în cel precedent.
Jean Charon (1985 ) vorbește, de asemenea, despre existența unui univers ciclic cu o durată de 104
miliarde de ani dedu să prin teoria relativității complexe. Suntem de părere că, indiferent de teoria
acceptată – a unui univers fără început, a unui univers în expansiune sau chiar a unui univers
pulsatoriu, care se dilată și se contractă ritmic, capacitatea materiei de a evolua de la simplu la
complex, de la neviu spre viu rămâne certă.
Evoluția …Nici una din teoriile științifice propuse nu ne spune ce a fost în momentul Zero, la
"începuturi". Chiar modelul standard "începe lumea" cu o sutime de secundă mai târziu, după cum
am văzut.
Privită prin gândirea discursivă, lumea în care trăim nu o putem concepe în afara categoriilor de
Spațiu, Timp, Cauză. Admițând că în universul înconjurător totul se petrece ca efect al unei cauze
într-un punct determinat al spațiului, într-un anumit moment, extinzând aceste criterii până la găsirea
cauzei prime, ajungem la un impas al gândirii. Nu se poate imagina nici ceea ce ar fi fost dacă nu era
ceea ce este, nici cum ar fi putut să creez e lumea cel ce n-a fost creat.
Si istoria.Vârsta diferită a corpurilor astrale ne arată că Universul nu a putut fi creat în
întreg ime deodată și că materia este supusă unor transformări și evoluții continue pe care știința, ca și
simpla observație, le relevă a fi ciclice. Toate elementele structurale ale Universului au, in consecință,
o istorie – apar, evoluează și se transformă pe fondul mișcării eterne.
De la particulele elementare se ajunge la hidrogen, iar de aici peripețiile evoluției ne conduc la om –
care nu este altceva decât un ansamblu integra t de particule, atomi, elemente. Om și Univers n-au
decât una și aceeași sorginte, una și aceeași structură fundamentală. Nimic din ceea ce este preze nt în
noi nu este absent în Univers, pentru că Universul și viața sunt legate prin aceleași fire țesute de
evoluția materiei în mișcare.
10

APARIȚIA VIEȚII – NEC ESITATE COSMICA
Viața – o finalitate cosmică ?Ne întrebăm ce ar fi fost Universul fără viață. Spec tacolul lumii
ar fi fost fără spectatori și, fără îndoială, mult mai sărac decât este acum. înțelegem că viața irumpe la
adăp ostul unor condiții zămislite în Cosmos. Materia este supusă unei continue mișcări, unei
perpe tue evoluții și neîncetate transformări. Din această proprietate fundamentală rezidă evoluția de
la simplu la complex, de la anorganic la organic și de aici posibilitatea de apariție a vieții (fig.1).
Oparin și Haldane (1924) au propus primul model pentru drumul parcu rs de materie în evoluția spre
viață, stabilind ca leagăn apa oceanului primitiv.
Rămâne doar interes ul său istoric.
Explorările actuale ale spațiului cosmic și studierea meteoriților au relevat prezența în Cosmos a
moleculelor organice a căror vârstă este egală cu aceea a sistemului nostru solar, deci inclusiv a
Pământului. Fred Hoyle susține că primii germeni de viață au apărut în norii de praf cosmic.
Fig.1 Evoluția materiei spre viata.
Viața – fenomen universal.Noile date
privind originea extraterestră a vieții ne
descoperă dintr-o dată un Cosmos
"locuit", substanțele care intră în
structura organismelor vii fiind
prezente la scara întregu lui Univers.
Oricare ar fi însă originea primilor
compuși organici, terestră sau cosmică,
momentele de organizare a vieții, așa
cum o cunoaștem astăzi, se presupun a
fi aceleași pe Terra.
In evoluția de la simplu la complex,
viața apare prin organizarea materiei pe
niveluri sau trepte succesive de
integrare: particulele elementare (preon, cuarc, nucleon, nucleu) – atomi – molecule – macromolecule
– țesuturi – organe – sisteme de organe – individ – specie -» biocenoză – lume vie.
Structu ri necesare viului.Conform cunoscutei ecuații a Einstein, între masă si energie există o
anumită relație matematică. In consecință, trăim într-un univers de energie, aceasta nefiind decât un
alt aspect al materiei. Viața nu va apărea decât odată cu structurile capabile să întrețină un permanent
schimb de energie cu mediul ambiant. Pentru acest motiv, în structura materiei vii vor intra ca
elemente fundamentale carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, fosforul și sulful care, prin
proprietățile lor, răspund optim condițiilor de viață de pe Terra.
Grație acestor elemente, structurile ce apar sunt dotate cu posibilități de captare, transformare și
întreținere a energiei.
Elementul central în jurul căruia se organizează viața pe planeta noastră este carbonul . Dispunând de
patru posibilități de afiliere la alte elemente, acesta realizează o serie de combinații organice, dintre
care unele au capacitatea de a înmagazina o mare cantitate de energie necesară organismului în
11

procesele metabolice. Aceste "depozite de energie" sunt constituite de hidrații de carbon, numiți și
glucide sau zaharur i.
O altă categorie de substanțe necesare vieții, cu rol energetic și structural, sunt lipidele, în compoziția
lor, carbonul apare alături de hidrogen, oxigen, azot și fosfor.
Substanțele organice fundamentale pentru existenta vieții sunt protidele, în structura cărora, în afară
de carbon, găsim oxigen, hidrogen, azot, ca elemente principale și, în mai mică proporție, sulful și
fosforul. Protidele, constituite la rândul lor din circa 20 de aminoacizi, formează fundamentul
structural și funcțional al materiei vii.
Datorită faptului că atomul de carbon își poate satura cele patru valențe cu radicali diferiți, rezultă
structuri asimetrice din punct de vedere energetic – electric și magnetic. Din această asimetrie a
moleculelor de proteine ar rezulta însăși cauza reactivității structurilor vii.
Se admite că în anumite condiții – cum ar fi, de pildă, descărcă rile electrice atmosferice și radiația
ultravioletă intensă – atribute probabile ale atmosferei în perioada de formare a Pământului – a fost
posibilă formarea moleculelor organice din atomii elementelor menționate. Desigur, aceste condiții
propice de formare a substanțelor organice existau și în afara planetei noastre.
Fiind o alternativă mult discutată, însuși Oparin, autorul ipotezei originii terestre a vieții, și-a revizuit
părerea în fața noilor date, afirmând că substanțele organice din care s-au constituit ulterior sistemele
vii, au apărut pe cale abiogenă în Cosmos, cu mult înainte de formarea planetei Terra".
Oricare ar fi locul de naștere al substanțelor organice, se admite ipotetic aceeași cale a evoluției
chimice în formarea lor. Mai mult, plecându-se de la această ipoteză, s-a reușit să se obțină în
laborator sinteza mai multor substanțe organice, inclusiv de aminoacizi (Bahadur – 1955 ; Groth –
1957 ; Oro și Kimball – 1963 ș.a.). Se consideră că meteoriții și radiația cosmică ar putea fi căile de
vehiculare a acestor substanțe din Cosmos pe Pământ.
Combinațiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieții – glucide, lipide
cît și elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să adune acești
aminoacizi în structuri apte de mișcare în sens biologic, adică purtătoare de viață, a fost acidul
dezoxiribonucleic (ADN). Apariția sa a constituit un moment – cheie în evoluția vieții, acesta având
capacitatea de a se multiplica prin mutație și selecție în diversitatea de forme pe care o cunoaștem
astăzi – de la bacterii la plante, animale, om.
Viața – necesitate sau hazard ?Dar cum a apărut ADN? Cine 1-a creat? "Hazardu l prin
intermediul aminoacizilor", zice Monod. "… aceștia se grupeaz ă la întâmplare dând naștere la
numeroase complexe din care unul singur va fi viabil: cel corespunzător structurii ADN-ului".
Monod (1970) absolutizează rolul hazardu lui ca unică sursă a oricărei creații în biosferă: "Hazardu l
pur, singur hazardu l, libertatea absolută dar oarbă, se află la baza prodigiosului edificiu al evoluției".
El califică, în mod eronat, drept animism și vitalism orice concepție care susține că evoluția lumii vii
până la om este integrată legic în evoluția cosmică. Omul cu întreaga sa complexitate biologică și
spirituală nu ar fi, conform teoriei hazardului absolut, decât rezultatul unor erori care au apăru t
întâmplător în codul genetic al primelor forme de viată.
Considerăm însă ca legitim să ne întrebăm: dacă n-ar fi intervenit hazardu l, evoluția s-ar fi oprit la
faza de compuși organici ? Și dacă erorile stau la baza mutațiilor din codul genetic ce asigură
evoluția, de ce n-ar fi păstrat aceasta oamenii cu mai multe membre decât patru? S-ar fi împiedicat
unele pe altele? O formă bine adaptată la viată este maimuța. De ce n-ar n posibil ca din eroare să se
12

ajungă de la om din nou la ea, iar selecția s-o păstreze? Se știe cît de brutala a fost reacț ia Academiei
vieneze când Dacqud a emis o astfel de ipoteză în 1873. Fără îndoială că pot avea loc mutații
genetice prin erori. Toata patologia ne-o demonstrează. Dar nu erorile constituie regula în evoluție.
Waddington compară rolul întâmplării în evoluție cu gestul de aruncare a cărămizilor într-o grămadă
în speranța că acestea se vor dispune într-o casă locuibilă. Prigogine consideră că probabilitatea vieții
de a apărea dintr-o pură întâmplare ar fi fost de o șansă la 10 neșanse, adică infim de mică.
Fără îndoială, nu putem considera viata ca pe "ceva rar și irațional", numai pentru că ar fi apăru t din
întâmplare.
De la întâmplare la necesitate.Intr-o primă etapă, prebiotică, hazardul poate că și-a avut rolul
său; dar din momentul în care informația unei structuri viabile a fost înscrisa în molecula de ADN,
viata depășește imperiul întâmplării trecând în cel al necesității. Ceea ce apare prin hazard este fixat
prin selecție și transmis în mod necesar prin informația genetică. Odată ajunsă pe drumul vieții,
evoluția materiei spre viu este fără întoarcere.
Conform teoriei sistemelor, formulată de L. Bertalanffy, un ansamblu de elemente aflate în
interacțiune dispune de proprietăți care nu sunt exprimate prin suma lor. In consecință, sistemele vii
obțin o nouă însușire fată de materia nevie, rezultată din înseși legitățile sistemului, date de
integralitatea sa. După cum o spune însuși Jacob, într-un sistem viu fiecare dintre componenți
"devine pentru celălalt propria sa condiție de existență, în egală măsură cauză și efect". (Logica
viului, Ed. Encicloped ică Romană, București, 1972) .
In concluzie, se consideră că inițial combinațiile dintre elemente s-au făcut numai în baza afinităților
lor chimice. In momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism și reproduce re, deci
sisteme vii, evoluția lor capătă legități care impun cu necesitate drumul lung până la stadiul în care
materia se gândește pe sine.
Hazardu l a adus la startul vieții mai mulți concurenți, susțin teoriile neodarw iniste. Ulterior, selecția
naturală a impus formele cele mai adecvate de viață.
Indiscutabil, nu se poate vorbi de un determinism rigid, în care întâmplarea este exclusă. Ințelegem
întâmplarea ca modalitate de exprimare a necesității, concepem intervenția ei în apariția mutațiilor la
nivelul codului genetic, dar nu suntem de acord să punem sub semnul întâmplării întreaga evoluție a
materiei, așa cum o cunoaștem.
Viața nu poate fi o întâmplare în Univers. Apariția vieții este înscrisă chiar în legile evolutive ale
Universului. In Univers, materia și energia iau forme noi, fiind supuse ciclurilor evolutive și
menținând în același timp în permanență un echilibru energetic. Viața apare deci ca o consecință a
unor legități impuse prin mișcarea materiei și dispune la toate nivelurile ei de organizare de aceleași
carac teristici, exprimând și prin aceasta unitatea lumii vii, integrarea ei într-un principiu al coerenței
universale.
Unit ate în diversitate.Structurile care apar în evoluția materiei impun la un moment dat
legități care determină în mod necesar existența tuturor sistemelor organizate. Aceleași legități vor
determina și marele principiu al coerenței universale. Fiecare sistem devine dependent de un
supras istem, încadrat la rândul său în marele sistem pe care îl constituie Universul.
Pământul n-ar putea exista dacă nu ar evolua după legități impuse de astrul ce dă numele sistemului
din care face parte. Fără Soare, viața n-ar fi putut apărea pe Terra. La rândul său, viata – exprimată în
milioane de forme cunoscute astăzi, probabil multe încă necunoscute – are legități comune de
13

organizare pe Terra, întreaga diversitate de forme vii plecând de la o sursa comuna.
Modelul lumii vii.Daca facem o analiză a formelor de viată la toate nivelurile de existentă,
distingem o serie de elemente comune, un "plan" comun, care impune ideea de model al lumii vii.
• în structura și funcționarea celulei vii apar aceleași legi de bază, indiferent care este linia căreia îi dă
naștere – bacterii, plante, animale, om. Toate celulele conțin în esența aceleași elemente structurale,
independent daca acestea sunt de origine vegetală sau animală.
• Edificiul structural al tuturor ființelor ar cuprinde doar 20-24 de aminoacizi, diversitatea de forme
vii nefiind dată decât de succesiunea diferita a acestor aminoacizi în structura proteinelor – diferență
dictată de codul genetic înscris la toate viețuitoarele în ADN-ul din nucleul celulei. ADN-ul servește
astfel ca program – instrucțiune, după care tot ce trăiește își structurează forma și își desfășoară viata.
Ne diferențiem deci, ca specie și indivizi, prin modul diferit și specific de așezare, de ordonare a
"cărămizilor" din noi (aminoacizii din structura proteinelor), întocmai cum se disting clădirile
construite după planuri diferite. Aceasta ordonare diferită a aminoacizilor este semnătura noastră în
lumea prin care trecem "ca un fulger", cum spune Ducroq, într-un timp etern.
• Combustibilul universal, sursa de energie necesară vieții pentru întreaga lume vie, îl constituie
glucoza, pe care numai plantele o pot fabrica, din bioxid de carbon și apă, în preze nta energiei solare.
Ne putem socoti în acest sens, fără să greșim, fii ai Soarelui. Depozitul universal de energie la toate
nivelurile viului îl oferă acidul trifosforic.
• Intreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informație și de structuri specifice, prin care sa
poată prelucra și lua deciziile necesare unei orientări adecvate în mediu. Deducem de aici că toate
celulele sunt capabile să recepționeze și să emită informație, adică să comunice, indiferent de nivelul
de organizare la care se află. Considerăm că această capac itate se menține și atunci când o celulă este
integrată într-un sistem biologic mai complex, cum este organismul pluricelular. Vom aborda mai
detaliat ideea într-un alt context.
Având legități comune de organizare și funcționare, toate formele vii sunt legate unele de altele.
Animalele sunt dependente de existența plantelor, care le furnizează oxigen și zaharuri (glucide)
drept suport energetic, precu m și proteine, ca suport structural și funcțional. însăși apariția lor a
depins de existența acestor surse de hrană.
La rândul său, omul, ca structura cea mai complexă cunoscută astăzi, nu putea să apară decât
urmând altor forme de viață, cu structuri mai simple decât a sa, prin evoluția acestora. Pe seama lor
își procură în plus o parte din elementele structurale pe care nu le poate fabrica singur. Existența unui
sistem biologic este condiționata, așadar, de existența unui alt sistem care, la rândul său, este
condiționat de sistemele Pământ, Soare, Univers.
In consecință, lumea este una singură – cea a materiei vii și nevii.
Organizarea materiei vii ca structură dotată cu o anumită formă de funcționalitate include în sine, în
mod implicit, și informația. Distingem deci, la orice nivel de organizare a materiei, un substrat
material – substanța din structura sa – un aspect funcțional sau energetic si un aspect informațional de
care depind organizarea și funcționarea sa. Rezumăm atunci conceptual Universul, cu tot ce există în
el, prin triada: materie (substanță), energie și informație.
EVOLUȚIE ȘI HAZARD
14

Totul e întâmplare ?Inca din antichitate s-a intuit ca lumea vie trebuie sa fie rezultatul unei evoluții
de la simplu la complex, o teorie închegată în acest sens avem abia odată cu Lamarck și, ajungând în
fine până la cel mai autentic reprezentant al ei, Darwin. Până astăzi concepțiile în știință au suferit
multe schimbări și teoria evoluției n-a fost nici ea exceptată. Ca atare astăzi de la Darwin păstram
doar ideea selecției naturale, iar modernii, îndeosebi prin Jacques Monod, au adăug at și ideea
mutațiilor genetice creatoare de noi forme evolutive, care s-ar face absolut la întâmplare, prin hazard.
Neo – darviniștii secolului al XX-lea au înlocuit Crea torul teologilor cu zeul "Hazard". Omul, așa
cum îl cunoaștem astăzi, nu ar fi decât rezultatul întâmplării și al selecției naturale. Intimplarea ar fi
operat mutații în informația sa genetică, iar selecția naturală – prin procesul de adap tare – a păstrat
formele favorabile, înlăturând pe cele nefavorabile sau nesemnificative pentru evoluție.
Prin acest radicalism conceptual, biologia modernă și mai ales Monod, care glosează mult pe această
temă, a voit să ofere o nouă explicație evoluției lumii vii, opusa unor concepții vechi, depă șite de
dezvoltarea actuală a științelor. Dar, în dorința de a înlătura oricare alta părere , Monod absolutizează
rolul hazardului în evoluție.
Totul în Univers este o întâmplare, un hazard. Lumea, așa cum o știm, creierul nostru, așa cum îl
avem, gândirea, marile idei, marile trăiri, marile speranțe și iluzii, marile sentimente, marile creații nu
sunt decât rodul întâmplării, întâmplare în care șansa de a exista este supusă rigorilor statistice. Asta-
i tot. Omul s-a trezit dintr-o dată singur în "imensitatea indiferentă a Universului", în care a picat din
întâmplare, Univers care este "surd la muzica sa, indiferent la speranțele sale, ca si la suferințele
sau crimele sale". După ce supune criticii sale pe evolutioniști ca Bergson și Teilhard de Chardin –
primul fiind acuzat de "vitalism metafizic", iar celălalt de "vitalism științific" – Monod își încearcă
armele și împotriva concepțiilor materialiste cărora le atribuie (culmea!) culpa de a H "animiste".
Evoluția, în concepția lui Monod, nu poate fi prevăzută decât ca fenomen deduc tibil statistic, dar nu
determinat legic.
Eroarea genet ică = creație ?Să analizăm succint fenomenul prin prisma datelor științifice susținute
actual. Nimic de adăuga t la ideea că lumea descinde din evoluția formelor simple până la cele de
complexitatea cunoscută astăzi. Numai că se susține că modul de trecere de la o formă la alta s-a
făcut nu prin adap tarea acestora la noi condiții de viată, generatoare de modificări structurale, ci prin
mecanismul mutațiilor genetice care au apăru t cu totul întâmplător. Informația genetică ce va impune
o formă de viată nouă apare printr-o "greșeală" în mecanismul replicării ADN-ului. Monod numește
aceste mutații drept "alterări", care apar accidental, prin hazard. Aceste erori genetice ar constitui
singura sursă posibilă de evoluție, șansa unică a oricărei creații în biosferă".
Conform unei teorii mai recente, o radiație venită din Cosmos, o radiație nucleară din Pământ, sau
diverși compuși chimici au provocat o mutație genetică favorabilă sau nefavorabilă, după hazard. Sub
presiunea selecției naturale mutațiile favorabile s-au transmis urmașilor, apărând noi forme adap tate
mediului, cele nefavorabile dispărând. Dar radiațiile cosmice nu vin oricum. In calea lor, Terra opune
un adevărat scut de apăra re prin câmpul magnetic propriu. Acest câmp are momente când scade
brusc în intensitate prin fenomenul de deplasare a polilor magnetici sau de inversiune geomagnetică.
In aceste momente deci, Pământul este mult mai expus acțiunii radiațiilor cosmice decât în mod
obișnuit.
In ultimele 3-4 milioane de ani, aceste fenomene s-ar fi petrecut de 4 ori. Lumea vie ar fi fost tot de
atâtea ori expusă unor intense iradieri cosmice. Aceste accidente ar fi generat omul actual și în
general lumea vie, așa cum o cunoaștem. Prin iradierea australopitecului s-a ajuns la omul de azi.
Prin iradierea omului de azi ne putem deci aștepta la surprize evolutive? Intr-un fel, tot cerul este de
vină, s-ar putea spune. Numai că nu s-a "suflat în lut", ci s-a iradiat…!
15

In condițiile unei radioactivități crescute ar fi apăru t, în Africa, prima specie de hominizi cu mers
biped și creier mai dezvoltat decât al maimuței, Homo habilis. Acesta ar fi trăit chiar în perioada în
care polii magnetici ai Pământului erau invers decât astăzi. La o nouă schimbare a polilor, lui Homo
habilis ii ia locul Homo erectus, apoi omul de Neande rthal, urmat de Homo sapiens, omul actual
(acum circa 40.000 de ani). Omul și polul cum s-ar zice! Suntem desigur în domeniul speculației
ipotetice.
Trebuie să spunem că nu reacț ia afectivă, provocată de ideea că omul, ca și viața în general, ar fi
fructul unor erori, ne determină să acordam acestor teorii puțin credit, ci argumente de cu totul alt
ordin.
După cum reiese din însăși teoria schimbării polilor, incidențele radioactive majore s-au petrecut doar
de 4 ori în 4 milioane de ani, deci destul de rar. Se știe că atmosfera terestră a constituit și constituie
o adevărată perdea de protecție pentru lumea vie fată de nocivitatea radiației cosmice. Aceasta a și
permis, se crede , apariția vieții pe pământ. Schimbarea polilor magnetici oferă o slaba protecție
împotriva radiațiilor, chiar pentru securitatea vieții.
Ideea mutațiilor întâmplătoare a fost transpusă în laborator în urma cerce tărilor de genetica.
Progresul științific a permis obținerea de mutații provocate artificial prin experiențe efectuate
îndeosebi pe Drosophila. Mutațiile au fost obținute prin iradiere sau cu diverse substanțe chimice. De
aici ipoteza că și în natură lucrurile se întâmplă probabil la fel.
Argumentele pentru care personal nu o împărtășim sunt de ordin teoretic și practic.
O finalitate logica.Conform teoriei sistemelor, deja discutată, fiecare nivel de integra re biologică
reprezintă un ansamblu de fenomene, de structuri interc ondiționate între care se stabilesc anumite
legități de funcționare. Astfel sistemul nu ar fi viabil, daca elementele sale n-ar fi coerente. Celula,
unitate structural – funcțională fundamentală a viului, își datorează existența elementelor sale
componente – cromozomi, ribozomi, mitocondrii etc. – elemente între care se stabilesc relații de
interdepe ndentă, determinând sistemul să funcționeze coerent, logic. Și totuși, în aceasta logica o
intervenție ilogica, cu finalitate logica – evoluț ia ?
După opinia noastră, nici una dintre teoriile existente asupra modului în care are loc diferențierea
celulara în organe diferite, când informația genetică este aceeași în toate celulele, nu lămurește
fenomenul. L. Watson citează o experiență pe embrion de broască la care s-au înlocuit țesuturile ce
schițau membrele superioare cu cele ce schițau membrele inferioare . Natura nu a putut fi păcălită !
Ființa născută avea membrele la "locul lor" și nu cum ar fi fost de așteptat.
Dacă informația genetică a celulei începuse deja să prefigureze viitoarele organe, ce factor nou a
apăru t în reorientarea sa? Se spune că elementul orientativ în diferențierea celulară ar fi chimismul
zonei. Dar chimismul diferit pe zone, la rândul său, de ce este determinat ?
Fiind obligate să îndeplinească funcția unui alt organ care a fost îndepărtat chirurgical din corp, multe
din organele corpului uman schițează o remodelare anatomică asemănătoare organului pe care îl
înlocuim. Este, în ultimă instanța, nevoie de o adaptare genetică. Un stomac înlăturat în proporție de
3/4 este capabil să se refacă funcțional aproape în întreg ime.
Toată lumea cunoaște rolul mișcărilor peristaltice în mobilizarea alimentelor în tubul digestiv. Sensul
lor este cel gravitațional – de sus în jos; doar accidental se întâmplă invers. în operațiile de înlocuire a
esofagului cu un altul confecționat din marea curbură a stomacu lui, acesta se adaptează noii sale
funcții și adoptă o mișcare peristaltică inversă. Se poate răspunde că acestea sunt dictate de sistemul
nervos. Dar sistemul nervos nu poate comanda funcționalitatea organismului decât prin structuri
16

adap tate funcțiilor. Nu ar putea în nici un caz rinichiul să digere, iar stomacul să facă altceva. Or, o
readap tare a organului la o noua funcție presupune o nouă informație genetica, iar dacă aceasta se
obține numai întâmplător, cum s-ar putea explica apariția sa ca regulă si nu ca întâmplare?
Intîmplarea aici nu intervine decât ca alternativa nedorită, nefavorabilă intenției urmărite de medic.
De altfel, chirurgii înțeleg corect organismul când operează, și asta spre șansa bolnavilor. Ei mizează
pe "inteligenta naturii", pe resursele proprii, existente în fiecare organism de a-si adap ta
funcționalitatea și chiar forma noilor condiții impuse de viată.
Incercînd să explicăm fenomenul de adap tare a microbilor la antibiotice și să înțelegem rapiditatea cu
care se creează forme rezistente, aspect valabil de asemenea și pentru rezistenta la insecticide a unor
dăunători, constatăm că fenomenele nu se petrec la întâmplare, ci au o perfectă logica internă. La
rezistenta opusă de noi unei lumi parazite, aceasta găsește rapid mijloacele de a supraviețui. Mulți
indivizi vor muri, dar unii vor rezista. In corpul lor apar structuri noi, care le conferă această
capacitate. Va apărea deci o noua mutație genetică, orice structură presupunând o informație
genetică proprie, informație care nu exista anterior în celulă. Cine a determinat această mutație?
Radiațiile cosmice și terestre pe care întâmplarea le aduce de fiecare data când facem noi penicilină ?
Modificarea condițiilor de viată este factorul care a provocat în realitate mutațiile genetice. In
consecință, celula, după o "logică" proprie, care i-a permis sa reziste în timp, și-a creat un mijloc de
supraviețuire. Nu este nevoie, dacă nu ne place, sa invocăm o forță supranaturală, un "impuls
primar", ci, foarte simplu, sa vedem în aceste mutații adap tative expresia legii generale a viului – să se
organizeze în așa fel încât să reziste vitregiei mediului. Putem vedea în această adaptare expresia unui
răspuns inteligent la mediu, al unui sistem capabil de evoluție. Dacă specia n-ar conține, înscrisă în
sine, și posibilitatea adap tării la condiții noi de mediu, ar fi pierit de mult.
De altfel, mecanisme de adap tare distingem la tot pasul. Toată viața unei ființe nu înseamnă decât o
continuă și neîncetată adap tare: la frig și la cald, la efort și la repaus, la condiții psihologice de stres,
la frumusețea vieții ca și la inevitabilele sale suferințe. Pentru toate aceste circumstanțe există
mecanisme bine precizate care- i permit ființei să supraviețuiască. De ce am crede atunci că, pentru a
supraviețui unor condiții neprevăzute în genomul său, specia este obligată să aștepte "generozitatea"
unor radiații picate din cer?
Cum să explicăm în lumina mutațiilor întâmplătoare, generatoare de forme viabile, misterul prin care
coloniile de albine și de furnici își "fabrică" la "dorință", în funcție de necesități, din aceeași sursă
genetică, membri cu morfologie (fig.2) și funcționalitate diferită – regine, doici, lucrătoare, trântori,
"soldați" de apăra re, dotați numai ei cu mandibule puternice în formă de gheare, cu arme de atac și
apăra re?
Fig. 2 – Varietatea morfologica a indivizilor la termite
provenind din aceeași sursa genetica (după M. Ionescu,
citat de E. A. Pora).
1 cm larva.
Soldat.
Individ sexuat.
Matca.
Eroarea înseamnă progres ?Eroarea ca șansă nu
poate fi decât singulară. Dar o suită de erori n-a creat
niciodată ordine, ci dezordine, prin creșterea entropiei. Un
organism viu, de la cel mai simplu la cel mai complex,
include în sine o ordine, o arhitectură care are o
funcționalitate logică interna, corespunzătoare necesităților
sale vitale și de perpe tuare. Și apoi, dacă prin evoluție trebuie să înțelegem progres, să fie acesta
17

numai rezultatul erorilor…?
Este de observat că noile forme evolutive au o arhitectură complet schimbată, ceea ce ar presupune
intervenția concomitentă a tuturor mutațiilor necesare schimbării întregu lui ansamblu. Mai concret,
pentru ca peștii sa devină batracieni au fost necesare nu numai membre pentru deplasarea pe uscat și
organe adap tate respirației în noile condiții, ci și schimbarea întregii lor morfologii și fiziologii. Ca să
intervină un număr așa de mare de mutații întâmplătoare înseamnă într-adevăr să explici lumea numai
prin miracole.
Unele adap tări la mediu necesită structuri atât de complexe încât ar fi nevoie de prea multe
întâmplări concomitente ca să fie posibile.
Vom pune și noi o întrebare naivă: prin ce miracol au survenit concomitent mutațiile genetice care au
avut ca rezultat apariția în același timp a unui mascul și a unei femele, cap de serie pentru o specie,
dotați cu organe sexuale congrue nte, perfect adap tate unele altora ca structură și funcție pentru a se
putea perpe tua?
Unele modele structurale par să fie menținute la nivelul mai multor specii. Spre exemplu, schema
generală a membrelor, pe care o putem urmări de la batracieni și păsări până la mamifere (cu
diferențierile specifice, desigur). Să i se fi părut hazardului interes antă această schemă?
Dacă admitem o evoluție spre forme din ce în ce mai adap tate și cu funcționalitate mai complexa, ar
fi normal să găsim și formele intermediare nereușite, ca fosile cel puțin, ori acestea nu există. Găsim
doar specii diferite dispărute, ceea ce este cu totul altceva.
Toate formele pe care le vedem astăzi în mediul lor propice sunt bine adaptate. De ce ar "vrea"
peștele să trăiască în copac și nu în apa pentru care a fost adaptat?
Urmărind geneza unui făt normal de mamifer de la concepție până la naștere, constatam intervenția
unei serii extrem de mari de mecanisme perfect corelate, astfel încât ar trebui să admitem că hazardul
este de-a dreptul "inteligent" dacă este singurul responsabil de tot acest proces.
E. A. Pora relatează o observație elocventă pentru această discuție (1978) . El a urmărit modificările
pe care le-au suferit organismele unor animale acvatice din lacul Eforie în decurs de 150 de ani.
Lacul Eforie s-a desprins din Marea Neagra prin interpu nerea unei porțiuni de nisip între cele două
ape. Salinitatea apei a crescut mult față de cea a mării prin deversarea resturilor de nămol sărat din
lacul Techirghiol. Viețuitoarele care au rămas în lac au dobândit însușiri noi, diferite de semenele lor
din Marea Neagră , atât ca rezistență la salinitatea mai crescută, cît și ca aspect morfologic, impunând
clasificarea lor în noi specii. Rezultă dar din acest exemplu că nu hazardul a creat speciile noi în
decurs ul celor 150 de ani, ci mediul acvatic nou a impus o altă formă, adaptată. Mutația genetică
pare să fie aici numai mijloc de realizare a adap tării, deci factor secund, pe primul plan aflându-se
necesitatea continuării vieții în noul mediu.
Sunt multe alte întrebări care au ca obiect evoluția și la care științele actuale nu pot răspunde. Dacă
evoluția biologica presupune apariția unui organism superior organizat în raport cu predecesorul său,
atunci nu putem explica preze nta unor structuri mult mai perfecționate la formele anterioare
"neevoluate". Exprimat mai concret, dacă omul este ultima "achiziție" a evoluției, ultima sa verigă și
deci forma cea mai perfecționată la care a ajuns, atunci, luând numai un exemplu din multele
existente, cum se explică "evoluția" unei olfacții așa de slabe la om în raport cu cea a câinelui? Dar
capacitatea unor pești de a sesiza câmpurile electrice ale altor ființe, dar rezistenta la infecții a
consumatorilor de cadavre când omul este așa de firav apăra t? Dar deprinderi ale unor ființe care vin
pe lume cu o știință neînvățată de a fabrica miere, cuib, de a realiza chiar mutații genetice "la
dorință", în timp ce omul trebuie să învețe aproape totul pentru a trăi?
18

Multe din posibilitățile noastre biologice par "involuate", dacă luăm ca bază de plecare reprezentarea
lor la alte ființe ce ne preced evolutiv. Nici vederea, nici auzul, nici digestia, nici imunitatea nu ating
performanțele întâlnite la alte niveluri biologice.
Constatăm așadar că obiectivul evoluției nu pare a fi totalitatea ci funcționa litatea, nu performanța
parților ci finalitatea întregului. Oriunde a avut nevoie de o soluție ingenioasă pentru a realiza un
efect urmărit, natura a găsit-o și a materializat-o fără să tină seama de contrazicerea termenului de
evoluție.
O concluzie logică se impune aici. Incepînd cu celenteratele apare sistemul nervos ca structură nouă ,
destinată prelucrăr ii de informație. Pe măsură ce urcăm noi trepte evolutive celulele rămân aceleași
ca funcție, dar se organizează în forme noi, mai complexe. Concomitent se perfecționează și structura
sistemului nervos, adăugând etaje noi, cu funcționalitate de asemenea mai complexă, până se ajunge
la creierul uman – suportul constienței. Se creează astfel impresia că evoluția biologică nu ar fi avut
alt scop decât perfectarea formelor de prelucrare a informație i – de la constrângerea structurilor
primare la libertatea gândului desprins din materie și ridicat la înălțimea spiritului. Acesta este sensul
evoluției pe care îl impune stringența logică: perfectarea formelor capabile sa prelucrez e informația
până la complexitatea gândirii umane. S-ar părea că "spiritul" își sculptează în materie formele apte
să-1 exprime. Privită astfel, evoluția mai are încă mulți pași de făcut pe Terra până va ajunge să
perceapă realitatea și esența acestui spirit.
Capit olul II: INFORMAȚ IA ȘI VIAȚA
INFORMAȚIA – CONDIȚ IE A VIEȚII
Ființele vii – simple mecanisme."Ființele sunt obiecte stranii" afirmă J.Monod. Existența lor
sfidează unele principii fundamentale ale fizicii moderne, și anume principiul entropiei postulat de cea
de a doua lege a termodinamicii. L. Prigogine – laureat al premiului Nobel pe anul 1977 pentru
studiul termodinamicii sistemelor vii – este de părere în acest sens că, în esență, viața poate fi dedu să
din legile termodinamicii și ale mecanicii statice, dar nu în totalitate. închide-rea vieții între cei doi
poli – necesitate și hazard – devenite parad igme ale științelor moderne, ar fi o încercare de aplicare
rigidă a legilor fizicii în câmpul biologiei. Pentru a face înțeleasă dificultatea de a dedu ce proprietățile
biologice din legile fizicii, Prigogine exemplifică sugestiv: "Dacă s-ar studia molecula relativ
complexă a benzenului prin mecanica cuantică plecând de la ecuația lui Schrodinger, atunci, pentru a
deduce proprietățile benzenului, cea mai perfecționată mașină de calcul existentă ar avea nevoie de
un timp ce ar depăși vârsta Universului".
Biosisteme. Intreaga materie este organizată pe sisteme. Noțiunea de sistem a fost introdusă
de L. Beratalanffy, care definește sistemul ca un ansamblu de elemente legate între ele și aflate în
interacțiune. Din interacțiunea părților sistemului rezultă proprietăți care reprez intă mai mult decât
suma lor. Noua calitate a sistemului este obținută deci prin integrarea si nu prin însumarea fiecărui
element din sistem. Cu studiul acestor proprietăți emergente, diferite de suma părților unui sistem, se
ocupă în preze nt sinergetica.
Se disting: sisteme izolate, care nu fac nici un schimb cu exteriorul sau efectuează unul foarte redus;
sisteme închise, care fac cu mediul doar schimb de energie, și sisteme deschise, care întrețin cu
mediul înconjurător un permanent schimb de substanța, energie și informație.
19

Toate sistemele vii sunt sisteme deschise. Celula, molecula, organismul, sunt exemple de biosisteme.
Orice ființa reprezintă deci un sistem format dintr-o serie de subsisteme și cuprinsă la rându-i în alte
sisteme mai mari – biosfera, Universul. între toate aceste sisteme există legături permanente cu dublu
sens – atât între subsistemele din structura unui organism, cît si între organism si supras istemele în
care se încadrează. Aceste legaturi intra si intersistemice au fost numite de V. Săhleanu legaturi de
tip informațional . întreaga viața, vom detalia mai târziu, se bazează pe aceste legaturi de tip
informațional, inclusiv integrarea ei în marea ordine, în marele sistem pe care îl numim Univers.
Viața = negent ropie.Când se vorbește astăzi de fenomenul vieții se face adesea referire la
cel de-al doilea principiu al termodinamicii, în ideea de a se sublinia diferența dintre un sistem viu și
unul fizic, anorganic, Principiul postulează că orice sistem macroscopic nu poate evolua decât spre
degrada rea ordinii ce îl carac terizează. In alți termeni, dacă universul s-ar afla la temperatura de zero
grade absolut (-273 oC), atunci ar fi înghețat, iar atomii și moleculele nu s-ar mai afla într-o continuă
agitație termică. Dar cum această temperatură nu a fost atinsă, datorită energiei termice, atomii și
moleculele oricărui sistem au tendința să se disperseze în spațiu, deci să se dezintegreze ca sistem
coerent, stabil, tinzând spre dezordine. Mărimea acestei dezordini a fost numită entropie. Sistemele
biologice sunt în general sisteme deschise care se opun dezintegrării, dezordinii. Entropia lor va fi
așadar negativă, de unde și denumi-rea de negentropie dată de Schrodinger. Se deosebesc astfel de
toate sistemele fizice, cărora le este caracteristică entropia pozitivă.
Viața reprezintă o ordine într-un univer s entropic. Fiecare clipă din existența noastră este o victorie
împotriva factorilor ce tind neîncetat să ne dezintegreze. Această ordine în dezordine, adică
integritatea sistemelor biologice, este menținută prin aport și schimb de substanță , energie fi
informație cu mediul ambiant și cosmic. In funcție de informațiile conținute în codul genetic,
reprezentat prin ADN-ul din celule, ceea ce importăm din afara noastră ia destinații structural-
funcționale sau consumptive, îndeplinind miracolul pe care îl numim viată.
Viața = o oscilație în jurul unui punct de echilib ru.Fiind sisteme deschise în care se petrec
permanente schimburi de materie și energie cu exteriorul, structurile vii nu se pot afla într-un
echilibru stabil. Ele "risipesc" în permanență materia și energia – motiv care 1-a determinat pe I.
Prigogine să le numească "structuri disipative”. In ciuda a ceea ce s-ar putea sugera prin crearea
termenului de "constante interne", organismele vii nu sunt niciodată într-un echilibru static, ci
dinamic. Astfel, am putea defini viața ca o continuă oscila ție în jurul unui punct de echil ibru. In
aceasta rezidă diferența dintre o pasăre si copia ei sculptată – una ne apare într-o continuă schimbare,
iar alta statică (la scara timpului în care o putem observa). Menținerea funcționalității într-un
echilibru continuu adaptat necesităților de moment ca și în persp ectiva ale organismului se realizează
prin procese de autoreglare la baza cărora stau conexiuni inverse (feedback). Prin aceste posibilități
de autoreglare, antientropice, sistemele vii se deosebesc de cele fizice, unde sensul de scurgere este
univoc entropic.
Viața = prelucrare de informații de informații. Definirea mecanismelor de autoreglare
(feedback) de către Wiener, Rosenblueth și Ștefan Odobleja, consideraț i astăzi ca fondatori ai
ciberneticii, a determinat noi orientări în biologia modernă. "La începutul secolului, ne spune Jacob,
organismul cheltuia forța vitala … La sfârșitul secolului, organismul consumă energie". Iar astăzi, am
adăuga noi, prelucrea ză informație. Destinul acestui organism este funcție de o multitudine de factori
dintre care amintim repetarea condițiilor de mediu prevăzute în memoria speciei, durata vieții,
înscrisă în codul genetic, capacitatea de orientare în funcție de informațiile provenite din mediul
ambiant ca și din propriul său sistem.
Nu putem concepe viața ca fiind posibilă la orice nivel de organizare, inclusiv monocelular, fără ca
20

biosistemul să dispună de capacitatea de a sesiza mediul, adică de a emite, a primi și a prelucra
informație. Orice ființă lipsită de posibilitatea de a percepe mediul este sortită pieirii. Dacă urmărim
lanțul evolutiv al biosistemelor constatăm că pe măsura derulării sale, a creșterii complexității de
organizare, are loc o amplificare a capacității de prelucrare a in-formației. Cu cît organizarea
sistemului este mai complexă, cu atât structurile capabile să prelucreze informație sunt mai evoluate,
una implicând în mod necesar pe cealaltă.
O dată cu dezvoltarea capac ității de prelucrare a informației cresc și posibilitățile de adap tare ale
ființei, de realizare optimală a funcționalității sale, crescând în același timp autonomia sa față de
mediu. Dacă raționăm din acest punct de vedere. Atunci întreaga evoluție a viului ne apare ca o
evoluție în primul rând a capacității sale de informare, o evoluție care înscrie deci în sine, in mod
implicit, tendința spre libertate a ființei din robia mediului. Omul dispune în existența sa de cel mai
mare grad de libertate; dreptul de a și-1 păstra și între semeni este înscris, așadar, și în evoluția sa ca
o condiție a vieții.
Deoarece o mare parte a acestor rânduri este destinată să releve, dintr-un unghi mai puțin comentat
în literatura științifică, circulația informației în lumea vie, vom încerca să definim mai întâi noțiunea
de informație în biologie, așa cum este înțeleasă astăzi.
CONCEPTUL DE INFORMAȚIE ÎN BIOLOGIE
Informație și cunoa ștere.Puțini termeni creați pentru uzul unei științe au avut o circulație atât de
largă și în domenii atât de diverse ca acela de informație . Mai mult, din cabinetele specialiștilor a
trecut în limbajul comun, încât astăzi aproape toată lumea vorbește de informație. Și cu toate
acestea, conceptul nu are o definiție unică, iar sensul în care se utilizează nu este totdeauna cel mai
adecvat, situație întâlnită de altfel și în cazul altor termeni științifici.
Intr-o accepț iune intuitivă, informația este considerată drept o "știre", o noutate care poate proveni
din orice domeniu al cunoașterii. Spec ialiștii îi acordă un sens mult mai precis și în același timp mai
abstract, reprezentând informația ca o succesiune discretă sau continuă de evenimente măsurabile,
repartizate în timp. Informația este considerată, de asemenea, un mesaj sau o suită de mesaje despre
variațiile mediului intern sau extern. Mesajul, compus la rându-i din semnale, devine o informație
după recep tarea și decodificarea sa, deci după ce a devenit un fenomen de cunoaștere.
Bioinformația. Vehicularea informației la nivelul viului implică o serie de transformări și structuri,
prezentate deja pe larg de alți autori. Vom insista de aceea numai asupra unora dintre acestea.
Sursa sau emițătorul poate fi repreze ntată de orice structură. Un organism viu primește și emite
informația, fiind in același timp și sursă și recep tor. Recepționează informații atât din interiorul său,
cît și din afara sa. Spațiul din jurul nostru este împânzit cu o multitudine de informații, pornite de la
surse foarte diverse – începând de la Cosmos până la generatoarele de câmpuri electromagnetice
create de civilizația modernă. Din acest univers informațional organismul nu va recepț iona decât
datele care poartă o semnificație pentru sine pentru care, evident, dispune de organe de recepț ie. Cu
cît o ființă este mai evoluată, cu atât va dispune de un câmp informațional mai vast.
Reținem ca foarte importantă semnificația informației și posibilitatea de a o recepț iona. O informație
poate avea semnificație pentru o ființă, spre exemplu undele care preced un seism, o furtună. Dar se
poate ca aceasta să nu dispună de posibilitatea de a o decodifica. Este cazul ființei umane, dar se pare
că nu este la fel pentru alte viețuitoare. Agitația păsărilor înainte de schimbarea vremii, neliniștea si
chiar tendința manifestată de a părăs i spațiul închis în care se aflau au fost observate la unele animale
(pești, câini ș.a.) înainte de seism.
21

Spre deosebire de celelalte animale, omul a învățatat să-și prelungească simțurile prin construirea de
instrumente care culeg și prelucrează informații ce ies din câmpul său natural de accesibilitate.
Informațiile nu sunt utilizate de sistemele biologice la întâmplare, ci sunt supuse unor formule de
prelucrare conform anumitor algoritmi. Din desfășurarea acestor programe de prelucrare a
informațiilor rezultă finalitatea sistemului exprimată prin funcționalitate si autoconservare.
Pentru a fi vehiculată la nivelul organismelor, informația are nevoie de un suport energetic. în
biologie, energiile ce servesc ca suport informațional pot fi extrem de mici în raport cu efectul
generat. Spre exemplu, este suficientă o expunere la o lumină cu o durată de o miime de secundă (în
experiment de laborator) pentru ca ecloziunea musculițelor Drosophila melanoga ster se producă la
toate deodată. Exemple de acest gen sunt foarte numeroase în funcționarea sistemelor biologice; să
amintim numai de acțiunea enzimelor si a hormonilor. Sânt suficiente cantități infim de mici în plus
sau în in minus pentru ca efectele să fie total diferite – viata sau moartea. Cure nții cerebrali au valori
ale potențialului de ordinul microvolților, dar efectele lor la nivelul organismului sunt de mii de ori
mai mari, dacă avem în vedere forța dezvoltată la un individ.
Cauze mici, efecte mari.Aici este, credem, punctul vulnerabil al biologiei clasice, cu consecințe
de ordin teoretic și practic îndeosebi în medicină. Tributară determinismului rigid postulat de științele
exacte în secolul al XIX-l ea, biologia și-a însușit un mod de gândire "fizicist", considerând că efectele
mari se obțin prin cauze de același ordin de mărime.
Exemple cu consecințe teoretice negative le pot constitui dezvoltarea mai lentă a științelor biologice
față de cele exacte, rezistența opusă și astăzi în înțelegerea unor fenomene ce se petrec la nivelul
creierului, în acceptarea unor practici terapeu tice dezvoltate în mod empiric, dar incontestabil
eficiente, de vreme ce unele persistă de milenii. Simplismul logic în virtutea căruia se alege ceea ce
se aseamănă nu este valabil și la nivelul biologic. Aici am postula mai degra bă invers: cauzele mici
genereaz ă efecte mari.
Programe moștenit e si programe achiziționa te prin instruire.In general, se admite că lumea
fie își desfășoară activitatea în baza a două feluri de procese – înnăscute și achiziționate în timpul
vieții. Omul și, într-o oarecare măsură, o parte chiar din celelalte animale sunt ființe instruibile și își
pot forma conduite noi prin educaț ie. Dezvoltarea civilizației a fost posibilă tocmai grație acestei
însușiri. De aceea, omul este singura ființă care, în aceleași condiții naturale ale apariției sale, a reușit
să-și schimbe viața.
Programele transmise ereditar conțin depozitată în ele experiența speciei. în explicarea genezei lor se
admite că apar odată cu specia ca expresie a unor condiții de mediu repetabile. Pentru a se putea
realiza scopul speciei – conservarea și perpe tuarea sa – organismul este înarmat cu programe care
oglindesc condițiile de mediu în care acesta va trăi. Dintre programele achiziționate, în care intervin
elemente cu coloratură "rațională", și cele transmise ereditar, cu caracter instinctiv, ultimele
îndeplinesc cel mai bine scopurile speciei și mai puțin pe cele ale individului. De aceea sunt "oarbe",
automate, obligă purtătorul să le execute întocmai, indiferent de obstacolele care i se opun.
Și da și nu, semnificația informației.Acțiunile executate prin aceste programe poartă în ele,
după cum vom vedea, pecetea inteligenței, apare nța unei gândiri cu secvențe logice, cu toate că
științele actuale susțin că n-au fost de nimeni gândite.
Valabil mai ales pentru animalele inferioare omului, față de semnificația unei informații se pot adopta
două atitudini: da sau nu, favorabil sau nociv pentru organism, în funcție de experiența trecută,
înregistrată în memoria speciei. Animalele dintr-o anumită specie le vor fugări pe acelea pe seama
22

cărora trăiesc, dar vor fugi de cele ce le sunt dușmani. In acest sens, la multe dintre ele intervine și
experiența individuală. In locul unde omul a pătruns mai rar păsările nu fug de el, dar o fac imediat
ce-i "învață" obiceiurile. S-au văzut de asemenea reușite în dresaj de conviețuire pașnică între
animale pe care memoria speciei le-a declarat "dușmani" – câinele cu pisica, șarpele cu omul etc.
Spre deosebire de celelalte animale, omul are și o a treia posibilitate de opțiune – și da și nu, undeva
la mijloc, sau mai mult dintr-unul și mai puțin din altul. De aceea este greu de cuantificat, de cuprins
în limite precise, în formule matematice clasice.
Putem conchide la cele de mai sus că informația este o condiție sine qua non pentru existenta
oricărui sistem viu. Fără informație nu poate exista viață. Aceasta înseamnă că toate sistemele vii,
indiferent de nivelul de organizare, dispun de posibilitatea de a recepta, a transmite, a prelucra și a
emite informație în scopul elaborării unui comportament adecvat condițiilor de mediu în care trăiesc.
Structura specializată în prelucrarea informației, la nivel biologic, este sistemul nervos, a cărui
activitate s-ar putea spune că este pur informațională.
STRUCTURI CAPABILE SĂ PREL UCREZE INFORMAȚIE
Un punc t de vedere.Se admite astăzi că primele forme organizate de viață și deci, cap de
serie al întregii lumi vii, sunt protozoarele, ființe monocelulare, virusurile fiind c6nsiderate ca o formă
intermediara, de trecere între materia vie și cea nevie.
Structura lor rudimentară le permite o funcționalitate mult simplificată față de ființele pluricelulare.
Respirația se face prin difuziunea directă a oxigenului din atmosferă în citoplasma celulei; digestia,
prin includerea hranei (a bacteriilor) în in invaginațiile citoplasmei și digerarea lor in vacuole
digestive, iar excreția, prin deschiderea vacuolelor cu deșeuri în afara celulei. Să urmărim ce se
întâmplă pe treptele imediat următoare de evoluție și organizare a viului, adică la organismele în
structura cărora apar mai multe celule. Pe măsură ce înaintăm pe scara filogenetică, constatăm că
funcționalitatea organismelor evoluează, se amplifică, pentru a satisface cerințele unei structuri mereu
mai complicate. La îndeplinirea unei funcții încep să participe tot mai multe celule. Se ajunge astfel la
structuri diferențiate, specializate – organe, sisteme de organe. Funcția de respirație prin difuziune a
oxigenului la celula primitivă este preluată la organismele pluricelulare de organe specializate, care
apoi, prin perfecționare, ajung la apara tul pulmonar al vertebratelor superioare. Funcțiile de digestie
și excreț ie vor fi îndeplinite de apara tul digestiv și excretor ș.a.m.d.
Cine dirijează funcționalitatea unui protozoar ?In acest ansamblu viu, format din mai
multe celule, apare necesitatea unei structuri care să preia comanda întregii colectivități și s-o
orienteze spre atingerea finalității sale: autoconservarea și reproducerea . Țesutul destinat acestei
funcții capitale pentru viața organismului va fi, după cum am mai spus, sistemul nervos.
Funcția de coordonare si de integra re a sistemului nervos nu are însă nici un reprezentant in
structurile anatomice ale protozoarelor. Primul element structural nervos apare (după Ramon y
Cajal) la celenterate, fiind reprezentat printr-un singur neuron cu dublu circuit, recep tor-efector. Pe
treapta următoare de evoluție apar circuite nervoase alcătuite din doi neuroni – senzitivi si motorii -,
pentru ca în stadiile ulterioare să se adauge neuroni intermediari cu rol de asociație între fluxul de
informație primit și cel emis de organismul viu, adică între neuronii receptori si detectori. In raport cu
evoluția vieții, neuronii se vor aduna în formațiuni numite centri nervoși și ganglioni cerebroizi, apoi
o parte din ganglioni vor suferi procesul de encefalizare, ajungându-se la creierul pe care-1
cunoaștem astăzi la om. Acesta reprezintă însă numai un punct de vedere asupra dezvoltării
23

filogenetice a sistemului nervos. Incă din anii 1940, E. A. Pora descrie, ca rezultat al propriilor
cerce tări, primul reflex coordonat apărut pe scară filogenetică la celenterate, demonstrând că
originea sistemului nervos la acest nivel nu este așa de simplă și mai ales că, indiferent de structură,
funcționalitatea sa corespunde perfect cerințelor organismului.
Sub raport funcțional se admite că reglarea proceselor metabolice interne la ființele unicelulare s-ar
face exclusiv prin proteine cu activitate enzimatică. La acest nivel nu se cunoaște o structură
nervoasă, după cum am mai menționat. Pe trepte superioare de organizare a lumii vii apare o funcție
noua , dirijată de sistemul nervos al vieții de relație, cu rol de integrare a organismului în mediul
ambiant. Intervine acum o diferențiere funcțională. O parte din sistemul nervos va prelua funcțiile
vegetative, de importanță vitală pentru existența individului și care, ca mod de desfășurare , au rămas
în afara controlului rațional. Conștientei i s-au impus aceste funcții doar ca trebuințe, individul fiind
gratificat pentru satisfacerea lor. Credem că ar fi fost un dezastru pentru biologie dacă întreaga
funcționalitate a unui angrenaj de miliarde de celule ar fi trebuit să fie condusă conștient. Dar cum
finalitatea speciei constă în autoconservarea și perpe tuarea sa, nu era posibil să se lase la discreția
unui individ dacă vrea sau nu să-i continue lanțul existenței. Pentru acest motiv interes ele speciei sunt
atât de pregnant reprezentate prin instincte, iar lupta cea mare a omului, conștientizată, este purtată
în domeniul lor.
Intre conștien tă și instinct.O altă parte a sistemului nervos și-a asumat funcția de întreținere a
relațiilor individului cu mediul. Din reflectarea la nivelul creierului a mediului intern și extern rezultă
procese psihice, adică fenomenul de constien ța. Cu alte cuvinte, din integra rea la nivelul sistemului
nervos a informațiilor primite din interiorul și din afara organismului apare un comportament adecvat.
Când sediul integrării îl constituie scoarța cerebrală, comportamentul este numit rațional . Se ridica
întrebarea: un comportament adecvat la niveluri de existență inferioare omului nu este rațional?
Există totuși o rațiune a speciei, de care am vorbit mai sus, iar specia este exprimată prin indivizi.
Poate exista o populație rațională formată din indivizi iraționali?
Un grăunte raționa l.Activitatea tuturor organismelor vii nu se desfășoară la întâmplare, ci
are un sens bine determinat, o logică interna chiar și atunci când comportamentul lor nu are
justificare din punctul de vedere al rațiunii noastre. Toate acțiunile lor sunt orientate spre rezolvarea
scopului fundamental – auto-conservarea și perpe tuarea. Este un comportament instinctiv, bazat pe
programe fixe, înnăscute, expresie probabilă a experienței acumulate de specie. în afară de această
condiționare, considerăm că trebuie să existe și posibilitatea de elaborare a unei conduite în funcție
de experiența proprie a individului și nu numai a predec esorilor săi. Nimic din universul cunoscut de
noi n-ar putea prevedea toți factorii față de care un animal va trebui să reacționeze de-a lungul vieții
sale. De altfel, realitatea însăși o confirmă: până și plantele sunt capabile să memoreze unele
experiențe la care sunt supuse de om. Dacă ambele tipuri de conduită nu urmăresc decât realizarea
unei finalități "raționale" – conservarea și perpe tuarea individului și a speciei – înseamnă că fiecare
individ poartă în sine un grăunte rațional, indiferent de locul său în ierarhia filogenetică. Fără îndoială
că pe trepte inferioare de evoluție comportamentul instinctiv este prevalent.
La om, constiența oferă posibilitatea de a se elibera în mare parte de sub imperiul instinctelor.
Fiziologia umană nu va mai Fi conditionată strict de mediul natu-ral. Grație rațiunii constructive,
omul își îmbunătățește condițiile de viată, își diversifică și își optimizează posibilitățile de satisfacere a
cerințelor impuse de fiziologia sa. Conduita sa nu mai este dictată "orbește" de specie, ci constituie o
rezultantă a condiționării sale fiziologice, sociale, morale si culturale. Moda litatea în care apar aceste
conduite o vom mai discuta. Să ne oprim acum asupra unei alte fațete a dezvoltării filogenetice a
sistemului nervos.
Este sistemul nervos singu ra structu ră vie capab ilă să prelucreze informațiile ? Funcția de
integrare in mediu, deci funcția de decodificare a in formațiilor venite dinăuntrul și din afara
organismului, apare prin sistemul nervos abia la metazoare, ca organisme aflate pe o treaptă mai
24

înaltă de dezvoltare. Dar această funcție nou apăru tă filogenetic înseamnă oare că era total absentă la
matca inițială a vieții, respectiv la celula primară? Aparent, da; logic, nu. Apariția plămânilor nu
înseamnă absența funcției de respirație la protozoare și observația este valabilă și pentru alte funcții.
Ni s-ar putea replica prin aceea că apariția ulterioară a organelor pentru vedere, auz și gust nu
implică prezenta lor la Paramaecium. Nu înseamnă preze nta lor, dar ele sunt reprezentate prin
funcția cililor vibratili și prin proprietatea de excitabilitate a citoplasmei care, suntem de acord aici,
nu necesită prezenta unei structuri nervoase.
Am discutat mai sus că un sistem deschis – și viața este organizată pe acest principiu – implică un
permanent schimb de substanță, energie și informație cu mediul. Fără acest schimb nu poate exista
viata. Dar viata există și la nivel monocelular; fără posibilitatea de a percepe informațiile cu
semnificație favorabilă sau nocivă din mediul ambiant, un protozoar nu ar fi rezistat la competiția
pentru viață. Aceeași observație este . valabila și pentru plante. O plantă execută operațiuni chimice
cu performante neatinse de om în laborator. Intreaga lume vie trăiește pe seama plantelor, drumul de
ia materia anorganică spre cea organică trecând prin frunzele lor. începem să fim confruntați cu
observații care par să ateste la plante existenta unor proprietăți ce nu le cunoaștem decât la
organismele înzestrate cu un sistem nervos.
Noi considerăm că sistemul nervos, așa cum îl cunoaștem, nu este singura structură capabilă să
prelucreze informație la nivelul organismelor vii. Apariția și perfecționarea pe care le găsim la om nu
reprezintă decât o necesitate a unui substrat capabil să prelucreze informații de o complexitate
proporțională cu structura și fiziologia sa. Aceasta nu exclude posibilitatea ca pe trepte mai simple,
prunare, de organizare a sistemelor biologice să existe alt gen de formațiuni capabile să prelucreze
informații cu un conținut mai puțin complex. De aceea, trebuie să admitem ipotetic existența la
nivelul tuturor celulelor vii a unei structuri care suplineșt e funcția sistemului nervos. Dacă admitem
această ipoteză, obținem un alt orizont în interp retarea lumii vii, cu consecințe pe multiple planuri,
așa cum vom vedea mai târziu.
Toate sistemele vii, indiferent de nivelul lor de organizare, ne apar, în această viziune, capabile să
recep teze, să prelucreze și să emită informații. în acest mod, toate sistemele vii apar dotate cu
posibilități care corespund trebuințelor lor. Cu alte cuvinte, fiecare ființa își ajunge sieși.
La concluziile preze ntate mai sus am ajuns pe o cale absolut teoretică, constrânși a interpr eta o serie
de fenomene din lumea vie care nu se încadrau în tiparele cunoscute.
Argumente. Sub forma unor ipoteze asupra universului biologic, concluziile menționate mai
înainte le-am comunicat în 1974. Acestea reprezentau însă doar deducț ii logice, nesprijinite de
argumente palpabile. Prin apariția în anul 1978 a lucrării Am întâlnit animale cu obiceiuri curioase a
lui E.A. Pora, am avut surpriza să constat o serie de vederi apropiate, bazate de astă dată de
argumente vii, culese într-o viață de biolog.
Prin bălțile de pe la noi trăiesc o mulțime de protozoare ca Paramaecium , Vorticella , Stentor,
Balantidium etc. Paramecii sau infuzorii, cum li se mai spune, au mișcări coordonate. își mișcă cilii
mai repede sau mai încet, în funcție de "interesele" lor, se întorc chiar din drum când întâlnesc un
obstacol sau îl ocolesc. Spre exemplu, nu includ ca pe o hrană picăturile de tuș si nici alte obiecte
inutile lor, după cum plantele carnivore, lipsite de asemenea de sistem nervos, nu digeră pietre și
metal dacă li se oferă experimental, dar o fac la cea mai firavă atingere cu o insectă. Atât la
Paramaecium, cît și la Vorticella , cilii nu se mișcă la întâmplare, ci "bat metacorn, adică într-o
anumită succesiune", mișcare comparată cu aceea a "unui lan de grâu bătut de vânt" (fig.3).
Fig.3 – Mișcarea ordonată a cililor la un protozoar (după E. A.
Pora)
25

In fata unui astfel de comportament adecvat, orientat, al ființelor unicelulare lipsite de o structură
care să le orienteze, să-1 lăsăm pe E. A. Pora să ne spună concluziile sale: "înseamnă că există un
centru de reglaj al întreg ii mișcări ciliare, care se găsește undeva în interiorul celulei și care, primind
anumite excitații de mediu, determină mișcarea ciliară adecvată". Și mai departe: "…la orice nivel
relația dintre organism și factorii de mediu se realizează prin sistemul nervos, indiferent de starea lui
de dezvoltare morfofuncțională. Așa se poate explica adap tarea perfectă a acestor animale inferioare
la condițiile de mediu și persistenta lor în cursul timpurilor".
In concluzie, se poate spune că existența vie(ii presupune un schimb obligatoriu de substanță, energie
și informație cu mediul. Acest schimb implică la rândul său un comportament orientat, adecvat –
căutarea hranei, evitarea pericolelor. Funcția de integra re a organismelor în mediu îi este atribuită
numai sistemului nervos. Sistemul nervos nu este atestat însă ca structură la organismele
monocelulare, care sunt primele forme de viață organic construite. Comportamentul lor studiat pe
viu se dovedește a fi adecvat cerințelor organismului într-o manieră ce pare a fi expresia unui sistem
nervos. Dispunem prin această observa(ie de o confirmare practică a principiului teoretic că la toate
nivelurile viața presupune prelucrarea de informație fi decizie adecvată . Dar cum nu cunoaștem un
sistem nervos pe treptele primare de organizare a vieții, pentru explicarea fenomenului propunem
ipoteza, susținută de argumente teoretice și practice, a existenței unei structuri capabi le să
prelucreze informație la toate nivelurile de desfășurare a vieții, inclusiv la cel mono celular.
Consider că trebuie să existe în toate celulele vii, indiferent de nivelul evolutiv, ori o formațiune de
tip nervos, ori alte formațiuni apte să îndeplinească funcția sistemului nervos. Acceptarea acestei
ipoteze ne oferă o cale de interp retare științifică pentru fenomene ca percepția prima ră, sensibilitatea
la plante și altele dintre care unele vor fi preze ntate în cele ce urmează.
UN MODEL INFORMAȚION AL AL LUMII VII
Unive rsul – un sistem evolutiv.O privire, chiar sumară, asupra formelor sub care ne apare
materia reliefează existența unor elemente comune, preze nte de la atomi la galaxii. Oricare din
teoriile cosmogonice am admite – pe aceea a Big-bang-ului (Gamow), care postulează ipotetic
nașterea Universului în 3 minute și 3 sferturi, sau pe aceea a unui univers fără început – avem astăzi
certitudinea că materia are o istorie, o evoluție certă de la simplu la complex. Urmărind această
evoluție în limitele noțiunilor pe care le posedăm astăzi, constatăm desăvârșirea în timp a unor
modele ce conțin analogii atât în lumea vie, cît și în aceea nevie. Aceste soluții, la care s-a ajuns prin
evoluția materiei în timp, le considerăm scheme structur ale si funcționale ale mate riei sau modele
informați onale de organizare si funcționa re a lumii . Vom observa că omul însuși a recurs în
dezvoltarea civilizației la multe din "brevetele naturii".
Astrofizica modernă a descris secvențele care se consideră a fi urmate de la întâmplătoarele
aglomerări de praf cosmic până la fantasticele concentrări de energie pe care le conțin așa-zisele
black holes (găuri negre). Prin repetabilitatea sa, ciclul poate fi considerat un model de evoluție și de
transformare a materiei în cosmos.
Aceleași soluții la aceleași probleme.Forma de spirală, remarcată ca model natural de către
Goethe, este preze ntă în forma galaxiilor, în materializarea codului genetic la plante, în forma unor
semințe care pentru a încolți au nevoie să se "înșurubeze" în pământ, în cochilia unor animale marine
și terestre, în forma elicei care ne propulsează în aer si în apă, în multe din instrumentele construite
de mâna omului. Evoluția civilizațiilor, ca și a materiei în general, urmează de asemenea o forma de
spirala. Și ce altceva reprezintă, metaforic vorbind, evoluția unui individ de la copilul neajutorat până
la bătrânul slăbit de puteri decât o spirală?
26

Constatarea că există o similitudine în formele de manifestare a materiei nu este nouă. Dintre factorii
care ar conduce la această modelare au fost admiși presiunea mediului și necesitățile funcționale.
Încercarea de a explica preze nte comune la diverse niveluri de manifestare a materiei prin aceea că
unor probleme similare, natura a dat soluții similare, nu poate epuiza complet subiectul. Vom înțelege
mai bine complexitatea sa din expunerea mai detaliată, într-un capitol viitor, a câtorva din "patentele"
naturii, pe care omul le-a descoperit târziu în dezvoltarea civilizației. Să amintim aici doar câteva
dintre acestea.
Clopotu l scafandrilor îl întâlnim și la un păianjen care poate trăi în apă grație unei bule de aer cu
care se înconjoară și prin intermediul căreia își realizează schimburile respiratorii. Navigaț ia cu pânze
cu combinarea modului de impact cu aerul de o asemenea manieră încât să rezulte înaintarea
împotriva vântului este găsită înaintea omului de Physalia. Nici gazele toxice de luptă nu sunt o
invenție originală. Radarul și sonarul, electricita tea, semnalizarea luminoas a, prin impulsuri cu
durată variabilă după cod informațional ce amintește de alfabetul Morse, nu constituie decât modele
în funcționarea naturii. Blindajul animalelor cu plăci cornoase în zonele vulnerabile, principiul
utilizat în structura și fiziologia membrelor elefantului, care permite unui colos ca acesta să nu se
scufunde în terenul inconsistent, principiul ventuzei și al acroșării cu care atâtea viețuitoare pot
merge pe un suport vertical sau pe un tavan sunt soluții găsite de natură la necesitățile sale
funcționale.
Și acul albinei (Apis melifica) și al urzicii (Urtica dioica) au mari asemănări de structură. Acidul
formic este prezent în ambele cazur i, doar compoziția chimică a substanței eliberate prin înțepare
diferă. Finalitatea este însă aceeași – să provoace durere celor ce le violează integritatea.
Unele specii de arbori tropicali își îmbracă pentru protejare zonele de pornire ale crengilor cu im gen
de țesătură în care fibrele sunt așezate în straturi suprapu se după modelul celei mai autentice
imaginații omenești. Este o succesiune de mai multe straturi, fie-care având fibrele dispuse exact
opus față de cel preced ent, în așa fel încât spatiile libere ale unui rând să fie ocupate de cel suprapu s.
Este – prin regularitate – o deconcertantă țesătură de linii verticale și orizontale.
La aceleași informații genet ice, forme și funcții diferite.Funcționarea tuturor celulelor vii
respectă în esență un model al vie(ii despre care în parte am și vorbit. Genetica moderna a descoperit
modul în care elementele celulare sunt construite, dar nu există încă date la fel de certe și în ceea ce
privește modul în care celulele cu aceeași informație genetică iau forme diferite după organul și
funcția pe care o vor îndeplini în organism. în complexa uzină a organismului uman este încă greu de
înțeles cum un aminoacid este trimis exact în celula care are nevoie de el.
lata ce ne spune Jacob (laureat al premiului Nobel pentru descoperiri în domeniul genetice: "…am
început "să înțelegem" celula nu însă și țesutul și organul. Logica sistemului care dirijează execuția
unor programe complexe, de pildă dezvoltarea unui mamifer, rămâne încă necunoscută. Formare a
unui om pornind de la ou reprezintă un miracol de exactitate și de precizie. Cum dintr-o singură
celulă apar mii de miliarde, în linii specializate, conform unei ordini stricte în timp și spațiu, iată ce
desfide orice fantezie. "
Refacerea unui țesut va împrumuta totdeauna morfologia specifica regiunii în care se află. După
Niboyet chiar și configurația bioelectrică a zonei este împrumutata de țesutul cutanat transplantat din
altă parte a organismului.
Celulele izolate de organismul uman, de exemplu, păstrate în culturi de țesuturi, își pierd cu timpul
identitatea, în alți termeni, pierd modelul organismului din care provin. Dacă în acest moment se
adaugă ser de cal, ele vor împrumuta modelul de dezvoltare al acestui animal, iar dacă sunt readus e
27

în organismul donator vor relua modelul originar.
Fig.4 – Schema dezvoltării intrau terine a fătului
Celulele luate din regiunea oculară a unui embrion de
broască și transplantate în alte zone vor conduce în final la
țesuturi specifice zonei în care au fost aduse și nu vor apărea
ochi !a membre sau în stomac, cum ar fi fost de așteptat.
Aceste date, citate după Watson, par să impună ideea
existentei unui model informațional, a unei scheme
structurale și funcționale specifice fiecărui organism viu,
neidentificabilă cu codul genetic, dar transmisă cel puțin
parțial prin acesta.
Vom preze nta în capitolul următor argumente ce pledează pentru o schemă energetică a organismului
înscrisă în structura biocîmpului. în imaginile din fig.4 se poate observa aspectul morfologic al fătului
uman la diverse vârste. Grotescul este înlocuit treptat de modelul uman, lăsând impresia că în
dezvoltarea sa embrionară omul își caută forma, după cum mai târziu își va căuta sensul. Munca de
sculptor a naturii se apropie aici izbitor de mult de arta omului. Aceleași eforturi de a cizela în carne,
asemenea artistului în piatră, aceeași asiduitate de a modela în formă viața.
Ideea de model în structurarea psihologică o găsim încă în antichitatea elenă. Descrierea de către
Hipocrate a patru tipuri temperamentale (coleric, sangvin, flegmatic, melancolic) nu reprez intă decât
sesizarea posibilităților de a reda întreaga diversitate a firilor omenești prin câteva tipuri sau modele
constituționale. Nu rareori ne aflăm în situația de a constata asemănări frapante între două persoane
care nu au nici un grad de înrudire între ele. Uneori analogiile merg până la a friza identitatea.
Dincolo de sursa de confuzii, rămâne constatarea că natura creează o infinitate de tipuri, plecând de
la câteva modele generale.
Informație și structu ra.Organizarea materiei de la particulele elementare până la nemărginirea
cosmică reprezintă prin sine informația existentă pretutindeni și în toate structurile materiei, atât a.
celei vii, cît si a celei nevii. Am putea spune ca nimic din ceea ce se câștigă prin evoluție nu se pierde,
ci rămâne fixat într-o structură informațională. Este inerentă tuturor structurilor din univers și o
vedem ca o structură de câmp purtător de informație, în care sunt conținute toate elementele
necesare organizării și funcționării sistemului. Cum fiecare sistem este o parte a unei alte clase de
sisteme până la macrosistemul Cosmos, vom ajunge, mergând din aproape în aproape, până la
câmpul univer sal de informație. Printr-una din verigile acestui lanț sunt conectate și ființele vii la
acest sistem informațional. Bioritmurile, fluctuația funcționalității tuturor organismelor vii în funcție
de periodicitatea evenimentelor cosmice care au loc in sistemul nostru solar constituie poate cel mai
ilustrativ exemplu. Să ne gândim numai la explozia mortalității prin accidente vasculare în anii de
intensă activitate solară sau să observăm viermele Eunice din Oceanul Atlantic care își detașează o
parte din corp, plina cu elemente sexuale, exact in a 8-a noapte după prima lună plină de la începutul
toamnei, la orele 2 noaptea. Data variază calendaristic, dar fenomenul respectă întocmai momentele
ce se succed lunii pline. Este intere sant că o altă subspecie a acestui vierme din apele Pacificului și-a
"ales'' un alt moment pentru înmulțire, și anume, începutul primului pătrar de lună nouă din iulie.
Modelul sau pater n-ul informațional al materiei vii.Noțiunea de arhetip, pater nul creată de
Jung, am putea s-o traducem astăzi prin sintagma model informațional general, în care este
sedimentată informația acumulată prin experiența speciei și din care se desprinde modelul
informaționa l al indiv idulu i. Intr-un organism viu de complexitatea celui uitam – format din miliarde
de celule, fiecare celulă presupunând mii de reacț ii biochimice pe secundă – ar fi greu de înțeles, prin
simpla dirijare de către sistemul nervos vegetativ și informația genetică, modul în care acest univers
28

de reacț ii funcționează, bine orientat către o finalitate biologică, dacă nu admitem ideea de model, de
pater n informaționa l al organismului. Este foarte probabil ca modelul informațional individual să
aibă el însuși o comandă, un punct de referință în structurile subconștiente. Aici găsim probabil
centrul "gravitațional" al ființei noastre, instanța prin care ne integră m ca ființă, specie, viață.
După cum substanța din triada ce definește materia – substanță, energie, informație – este integrală în
niveluri succesive din ce în ce mai mari până la infinitul cosmic, în același mod ne putem imagina o
integrare pe niveluri de succesivitate pentru modelele informaționale. Interdependența și integra rea
subsistemelor în sistemele mai mari explică funcționarea coerentă a întregului, indiferent că acesta se
numește atom, moleculă, celulă, organism, biocenoză sau Cosmos.
Admițând această ipoteză am putea răspunde mul-tor întrebări care nu au încă un răspuns complet.
De exemplu, s-ar putea înțelege relativa stabilitate a speciilor în timp, ca și păstrarea noilor achiziții
ce se adaugă în evoluția lor, am putea înțelege modelarea formelor, a țesuturilor în funcție de regiune
și necesități, incomplet explicate de genetică, fenomenul membrului fantoma , etc.; văzută astfel,
lumea nu ne mai apare ca o aglomerare de obiecte și ființe disparate, ci ca părți ale unui ansamblu
între care se stabilesc conexiuni legic determinate, conexiuni care îi determină un sens, o finalitate, un
destin.
La nivelul conduitei umane – omul fiind singura ființă capabilă să intervină în demersul naturii – o
astfel de înțelegere ar avea adânci implicații. Cunoscând rosturile ți semnificațiile adânci ale lumii ce
ne înconjoară, probabil că relațiile noastre interumane, încă grevate de agresivitate și destructivitate,
raporturile dintre noi și animale, plante, natură în general ar suferi mutații care ar putea avea
consecințe dintre cele mai benefice pentru viață.
Informații mai adânci decât cele genet ica.Ideea existenței unei structuri informaționale în
care s-ar acu mula și s-ar păstra toate informațiile necesare manifestărilor materiei ar putea să pară
bizară și rămâne criticabilă atâta vreme cît științele actuale nu ne pot oferi încă suportul necesar unei
astfel de fundamentări. Trebuie să spunem însă că ideea nu este total inedită la ora când o enunțăm.
Am putea vedea chiar în "Ideile" lui Platon expresia unui model informațional preexistent tuturor
fenomenelor din natură.
Plecând de la constatarea că la nivelul lumii vii există o bază informațională, M. Drăgă nescu se
întrea bă dacă n-am putea să considerăm că aceasta ar fi preze ntă la nivelul întregii materii în Univers.
Vieții însăși i-ar fi specifice "informații și mai adânci decât cea genetica".
Informația ar exista înscrisă în profunzimea materiei ca "o nouă realitate materială cu proprietăți
informaționale". De aici s-ar putea imagina "existența unui câmp informațional care poate fi și
substanța câmpului mental". Lumea materială ar avea în structura sa acest câmp ca una din
substanțele "primordiale" din care s-a format materia. Acestei "substanțe informaționale" și-ar datora
lumea materială carac terul său "autoconsistent".
"Informația este în esență structură", subliniază autorul și citează printre altele, ca structuri
informaționale, programele și legile naturii, modelele interne ale omului și ale celorlalte viețuitoare.
Omul și animalele nu ar dispune numai de structuri nervoase, ci și de un câmp informațional asociat.
In concluzie, am putea repreze nta organizarea materiei prin imaginea unei piramide construite de
timp – piramida timpulu i. în această viziune, structura informațională înseamnă acele fire subtile și
nevăzute care se întrețes în Univers, legând într-o singură pânză plante, om și galaxii.
Capit olul III: ENERG IA ȘI VIAȚA
29

FIZICA VIUL UI
Biocîmpuri.Cerce tările actuale tind sa aducă în atenția lumii științifice un aspect încă puțin
explorat – structura energetică a materiei vii.
Toate corpurile a căror temperatură se situează deasupra lui zero absolut emit radiații
electromagnetice de frecvență și lungimi de undă care le sunt proprii. Conform fizicii cuantice, toate
particulele fundamentale ale materiei se află într-o continuă mișcare ondu latorie. Materia înseamnă
vibrație, ne spune Max Planck. Noțiunea de câmp energetic – aflat într-o continuă pulsație sau
vibrație, preze nt la nivelul întregii materii în Univers – este esențială, după cum vom vedea, pentru
înțelegerea transferului de informație atât între organismele vii, cît și între acestea și mediul ambiant
si cosmic. Informația în ultimă instanță este redusă tot la o vibrație, la perceperea unui câmp
energetic modu lat în unde cu anumiți parametri. Schimbul de informație poate fi înțeles în acest mod
ca o interferență de vibrații, de unde sau de câmpuri energetice variabile.
Dacă urmărim formarea acestor câmpuri la fie care nivel de organizare al unui sistem viu vom con-
stata că fiecare câmp electromagnetic reprez intă o însumare a mai multor câmpuri energetice
aparținând elementelor structurale componente. Moleculele însumează sarcinile electrice ale atomilor.
Celula va însuma energia de câmp a moleculelor din structura sa și din aproape la aproape ajungem la
un câmp energetic complex, specific fiecărui organism viu. Cu alte cuvinte, organismul uman ca
întreg, ca și plantele și celelalte viețuitoare, emit radiații electromagnetice, în jurul fiecărui sistem viu
existând un câmp energetic propriu care-l înconjoară ca o anvelopă. Aparținând sistemelor vii,
acestea au fost numite de către Gurvici câmpuri biologice sau, mai simplu, biocâmpu ri.
Intre elementele componente ale unui biocâmp se stabilesc relații complexe care exprimă starea de
sănătate a organismului, adică starea noastră energetică sau funcțională. Valorile maxime și minime
ale biocîmpului sunt în directă relație cu performantele noastre fizice și psihice.
Fiecare organism, având o structură particulară, va avea și un câmp energetic specific cu parametri
proprii, care-l disting de celelalte ființe întocmai ca și amprentele.
Interferențe de câmpuri.Întrucât funcționarea tuturor organismelor vii presupune un consum de
energie și un schimb de informație, ea va fi influențată de toți factorii energetici si informaționali cu
care interacț ioneaza. Gratie lucrărilor lui Northrop și Burr, Lund, Ravitz, Gurvici ș.a., se știe că
amplitudinea câmpului nostru energetic urmează exact pe aceea a ritmurilor fiziologice, pentru că
energia viului este expresia fiziologiei sale. Influențele favorabile sau nocive ale mediului ambiant și
cosmic se vor reflecta fidel în evoluția biocîmpului. Determinarea biocâmpului prin diferite tehnici,
aflate astăzi in plină dezvoltare, permite să lărgească aria investigațiilor biologice în domenii încă
greu accesibile prin mijloacele de care dispunem. Mai mult chiar, intr-o serie de afecțiuni petrecându-
se mai întâi o confruntare de câmpuri energetice, o interferență a lor, primele modificări patologice
vor apărea la acest nivel. Funcționalul precede in acest caz lezionalul. înțelegem vulnerabilitatea
exprimării si de aceea vom recur ge la un exemplu. Când un microorganism invadează un organism, la
nivelul celulelor-gazdă se va petrece mai întâi o interferență de câmpuri energetice. Adversarul al
cărui câmp energetic este mai puternic va fi învingător. Dacă înving celulele organismelor invadate
germenii vor fi distruși, iar dacă celulele sunt învinse, urmează o a doua fază, aceea a modificărilor
organice cu simptomatologia specifica bolii. Când boala s-a declanșat organismul era de mult în
"război", adică invadat. Un alt exemplu de interferență energetică cu consecințe patologice ulterioare
îl constituie apariția accidentelor cardiovasculare în timpul erupțiilor solare. Se cunoaște din studiile
statistice ale morbidității că aceste accidente au o frecvență mai crescută din 11 în 11 ani, când au loc
erupții solare intense.
In timpul unei erupț ii solare ce a avut loc între 7-11 iulie 1974 și ai cărei parametri de maximum și de
30

minimum ne erau cunoscuți am efectuat măsurători ale conductibilității electrice în puncte cutanate
corespunzătoare cordului și unor funcții ale sistemului nervos, structuri indicate de datele statistice
medicale a fi cel mai mult afectate în aceste momente. în zilele de activitate solară maximă curba
conductibilității electrice apărea net modificată, indicând prin aceasta o solicitare intensă din partea
inimii și a sistemului nervos.
Intensitatea activității solare este urmată de emiterea unei cantități mari de radiații electromagnetice,
care se face simțită și în atmosfera terestră. Această radiație interferează cu câmpul energetic al
organismului, care, la rândul său, este tot o radiație energetică. De aici incidența crescută a
accidentelor vasculare, a tulburărilor psihice. Este evident că în cazul unui infarct miocardic apăru t în
aceste împrejurări prima modificare a fost de ordin informațional-energetic. Fără îndoială că nu la fel
se întâmplă cu îmbolnăvirea ca urmare a unui traumatism fizic cum ar fi, de pilda, lovirea cu un corp
contonde nt sau impactul cu un corp dur într-un accident de circulație, dar vom asista la același
"război al undelor" într-un stres psihic. Există o întreagă patologie psihică în care nu putem decela
încă nici o leziune organică. Modificările câmpului energetic care preced apariția unei boli pot fi
sesizate prin procedee speciale de înregistrare sau foarte rar, dar nu imposibil cum se crede, pot fi
observate chiar de către unii subiecți înzestrați natural cu posibilități de decodificare a unor astfel de
informații.
Ritmurile vieții."Viața are sensul timpului și al spațiului", ne spune M. Gauque lin. Silențioase
orologii prezente în noi "știu" că există un timp pentru a veghea, un timp pentru a dormi, o oră
pentru a te naște, o oră pentru a muri. De la amoebă la om, viața dispune de ceasornice interne care
sunt dintotdeauna acordate la marile ritmuri ale cosmosului.
Denumim ritm orice desfășurare alternantă a unui fenomen sau proces. Este specific întreg ii materii
în Univers de la atom la celulă, de la om la Cosmos. Transpus în lumea vie va purta denumirea e
bioritm.
Prin bioritm, întreaga lume vie se integrează Universului, din care provine, formând în acest sens o
unitate biocosmică. Ritmurile noastre biologice rezonează cu ritmurile Universului, imprimându-se
un dublu caracter – de a fi independenți și în același timp dependenți de Univers.

Energiile mici vehiculate de radiațiile cosmice de joasă frecvență, variația câmpului gravitațional,
alternanța întuneric-lumină determinată de rotația planetei, compoziția atmosferică, ca însăși efect al
evenimentelor cosmice, sunt factorii prin care se încearcă astăzi o explicație a bioritmurilor. Toți
aceștia ar influența organismele vii prin intermediul câmpului bioelectric și al apei din structura lor
care permite formarea de sisteme coloidale labile (Piccardi, 1962) .
Se distinge un ritm sideral, cosmic sau extern și unul biologic sau intern. Deși suprapus pe mare
diagrama a ritmurilor cosmice, fiecare organism își are propriile sale ritmuri care îi circumscriu o
personalitate și un destin aparte.
Existența ritmurilor a impus ideea de timp biologic. Variabilitatea ritmurilor de la un organism la altul
determină și o variabilitate a timpului biologic, spre deosebire de timpul astronomic pe care
încercăm să-l măsurăm în perioade egale – ani, zile, ore, secunde. Pentru copil timpul este mai lung
decât pentru un adult, pentru că evenimentele fiziologice sunt mult mai boga te în perioada de
creștere a organismului.
Întreaga noastră biologie este dominată de ritmuri, circulația sângelui, respirația, activitatea creierului
(ritmurile biocure nților emiși de creier, alternanța somn-veghe), activitatea ficatului, a stomacului și
intestinelor, a aparatului excretor și a țesuturilor, metabolismul, secreț ia endocrină, compoziția
sângelui, etc.
In permanență oscilează în noi energia fizică și psihică, elementele din structura noastră, funcțiile
31

organismului, după legi bine determinate, permițând astfel întreținerea vieții. Fiecare organ și țesut își
are, după cum vedem, ritmurile structurilor ce compun țesutul. In raport cu evoluția lor distingem ;a
nivel global un optim funcțional afectiv, intelec tual și fizic alternând cu perioade de minim
funcțional. Fenomenul poate avea consecințe de ordin practic prin implicarea sa în planificarea
timpului de activitate, de creație, de obținere a unor performanțe etc.
Experiențele efectuate pe animale (Halberg) au arătat că efectul unor substanțe toxice diferă în
funcție de momentul de administrare. Doze letale pot fi ineficente la anumite ore și invers, doze
subletale pot fi fatale dacă sunt administrate la alte ore. Se va înțelege ușor în context că trebuie să
avem în vedere alte legități în administrația medicației umană decât până acum. Tradiționala indicație
"de 3 ori pe zi" este depășită ca principiu pentru o bună parte din medicamente. Găsirea momentului
optim de administrare ca fi soluția pe care o va aduce medicina viitorului grație dezvoltării
cronobiologiei.
Dată fiind alternanța funcționalității organismului, se înțelege că este logic să intervenim cu o
medicație cu efect stimulant la ora când ritmul unei funcții este patologic diminuat și invers, cu o
medicație sedantă la ora când funcția atinge un nivel patologic maxim. De exemplu, medicația în scop
de creștere a presiunii arteriale mici va avea un efect optim dacă se administrează dimineața, când
valorile sale sunt minime, iar medicația cu rol hipotensor va avea efect optim dacă o administrăm
seara, când valorile presiunii arteriale ating un nivel maxim.
Studiul bioritmurilor ne permite o cunoaștere mai completă a propriei noastre biologii, cu consecințe
pe multiple planuri. O interesantă aplicare o constituie tehnica biofeedback-u lui, care are ca finalitate
controlul voluntar al unor funții involuntare. Ritmul nostru biologic poate fi astfel optimizat printr-un
alt ritm. Și acesta este sensul cunoașterii propriei noastre fiziologii.
Ritmul vieții si al morții. Există două ritmuri în care se exercită o presiune de accelerare cu o
extraordinară forță. Este mai întâi ritmul de înmulțire a celulelor în embrion. Din două celule inițiale
se înfiripă "sub ochii noștri" în progresie geometrică întregul nostru edificiu structural însumând
miliarde de celule. în circa trei luni embriogeneza este terminată. în nouă luni avem o nouă ființă. 0
altă ființă umană este gata. să-și înceapă un destin pe care nu I-a dorit și de care numai prin moarte
poate scăpa.
Este interesant de observat aici că natura a găsit cele mai sofisticate moduri de concepere a lumii,
pentru fiecare specie imaginând un altul în care "fantezia" și "inteligența" "Mare lui Necunoscut" sunt
inepuizabile.
Al doilea ritm cu aceeași viteză accelerată de înmulțire celulară apare în procesele neoplazice.
Asistăm la o furtună mitogenetică, dar din care nu se vor mai naște decât "monștri", celule cu
structuri alte-rate. Acest monstru intrat în noi, fără să afli precis cum, ucide în cele din urmă întreaga
colectivitate de celule care 1-a găzdu it.
Ce forță inexpugnabilă obligă celulele noastre să-și piardă sistemul lor normal de existență,
deturnându-le pe drumul unei înmulțiri haotice aducătoare de moarte? Este sigur o for(ă de aceeași
tărie ca și aceea a embriogenezei, dar cu sens contrariu.
Uitat în noi (de cine? și întâmplător?) un rest din embrionul care am fost, într-un moment din viata
noastră (la ce semnal și de unde venit ?) se smulge din tăcerea accep tată până atunci și începe o
diviziune de astă dată monstruoasă, destrămând absurd edificiul construit prin sine însuși.
Este și aici un algoritm al inteligentei, dar înțelepciunea lui ne scapă pentru că ne privim din noi și ne
vedem durerile noastre, nu din afară, ca să sesizăm alt lanț de cauza lități insensibile la propria noastră
dramă. Este poate cel mai ilustrativ exemplu prin care sesizăm doar efectele, nu și cauzele lor. Din
32

interiorul tunelului în care trăim nu putem vedea decât lumea ca efect și nu ca motivare. Și asta, o
recunoaștem numai dacă orgoliul de atotștiutori nu ne orbește …
Există un model energetic al viului ? H. Burr de la Universitatea Yale a măsurat câmpul electric
de la un ou de broască înainte de începerea procesului de diferențiere embrionară și a găsit că la
nivelul zonei din care se va dezvolta ulterior sistemul nervos valoarea sa era semnificativ mai ridicată.
Măsurători de acest gen efectuate pe ouă de pasăre aflate în prima zi de incubație, fără să li se spargă
coaja, i-au permis să indice cu precizie zona unde se va dezvolta extremitatea cefalică a viitorului
pui. Se constată deci că încă înainte ca structura vie să se diferențieze în organe apare o diferențiere
de câmp bioelectric sau bioenergetic. Plecând de aici, Burr emite ideea de matrice, de schemă
energetică după care s-ar organiza structurile vii – idee care este sugerată și de lucrările altor
cerce tători.
E. J. Lund măsoară potențialul electric la plante, constatând preze nța unui câmp electric produs de
ce-lulele vegetale. Determinări repetate ii permit să observe cum creșterea plantei este preceda tă de
câmpurile electrice celulare care mobilizează auxinele (hormoni de creștere) în interiorul său. El
afirmă că schema electrică a celulei (biocîmpul celulei) se modifică cu 30 de minute înainte de a se
constata efectul hormonilor de creștere.
L. Ravitz studiază ritmurile fiziologice ale organismului prin determinarea fluctuațiilor ce au loc
permanent la nivel de Biocâmp, ajungând și el la concluzia că modificările noastre energetice
anticipează pe cele clinice.
William Tiller – profesor de fizică la Universitatea Stanford – emite de asemenea ipoteza conform
căreia biocîmpul "ar putea fi un câmp de forțe pentru organizarea materiei vii".
Sunt fizicieni care afirmă că într-un angrenaj format din miliarde de celule – cum este corpul uman –
pentru a se menține un echilibru între numărul de celule care mor și cele care le înlocuiesc este
necesar ca informația la acest nivel să se transmită cu viteza luminii, adică prin intermediul radiației
electromagnetice a câmpului biologic. Prin această ipoteză, care aduce din nou în discuție câmpul
biologic, explică Northrop și Burr înlocuirea de două ori pe an a celulelor corpului uman.
Thelma Moss – profesor de psihologie la Universitatea Los Angeles din California (U.C .L.A.) – se
numără printre promotorii – metodei Kirlian în S.U.A. împreună cu William Embode n, profesor de
biologie la aceeași universitate, și cu alți colaboratori, dintre care este aproape nelipsit numele lui
Kendall Johnson – întrepr ind (1978) , la inițiativa Companiei Naționale pentru Semințe, un studiu de
selectare a semințelor viabile de cele neviabile prin înregistrarea câmpului bioelectric. Probele
efectuate au demonstrat nu numai aspecte ale biocîmpului, semnificativ diferențiate la semințele
viabile de cele "ucise" chimic, dar, spre surpriza cercetătorilor, relevă și un efect de "prefigurare" a
viitoarei rădăc ini, totdeauna de aceeași culoare – roșu-purpu riu. Ciudata imagine de "prefigurare" a
viitoarei plante apare atât în înregistrarea fotografică a fenomenului, cît și în înregistrarea pe bandă
video ca o excrescență ce "depășește" limitele fizice ale seminței negerminate.
Pe răsaduri de grâu, urmărite in vivo, se observă o intensă activitate bioelectrică sub forma unei
emisiuni de scântei, care apare mai întâi la nivelul rădăc inii, apoi la nivelul mugurilor, indicând
ordinea de dezvoltare a plantei.
Surprinși de apariția fenomenului, cercetătorii preferă să citeze , în loc de explicații, pe Robinson și
Jaffe (1975 ): "în germenii plantelor sau animalelor … există un model care prefigureaz ă organizarea
adultu-lui. Mecanismele prin care se formează și se mențin aceste modele nu sunt elucidate … Dar s-a
găsit o cheie a acestui mecanism… când s-a descoperit că acești ger-meni conduc un curent electric
prin ei înșiși". (Am observa aici, doar în trecere , analogia dintre "Ideile" lui Platon, arhetipurile lui
Jung și aceste câmpuri energetice care par să le confirme).
33

Observațiile grupu lui de cerce tare de la U.C.L. A., ale lui Burr ca și alte date sugerează așadar
existența unui câmp energetic matrice, organizator, pentru informația genetică. lată o idee "nebună",
ca să-1 parafrazăm pe Niels Bohr. într-un moment în care descifrarea mecanismelor genetice este
răsplătită cu mai multe premii Nobel, a afirma că nu ADN-ul deține primul loc în transmiterea in-
formației, ci acesta este doar mijlocul prin care câmpul energetic originar transmite informația
genetică, pare într-adevăr o îndrăzneală fără acoperire.
Dar oare nu avem nevoie de idei îndrăznețe ca să recuperă m întârz ierea în care se află biologia în
comparație cu dezvoltarea celorlalte științe? Nu pentru a scoate din impas o fizică, ce nu mai putea
explica în manieră clasică noile fenomene apăru te, a invocat Bohr necesitatea unor astfel de idei?
Dacă astfel de idei s-au dovedit utile (să ne amintim de saltul fantastic pe care-1 face Einstein) pentru
fizică, admițând ideea că la viteze apropiate de aceea a luminii obiectele se contractă în direcția
mișcării, ipoteză prin care se pun bazele teoriei relativității, de ce atunci să le respingem aprioric, fără
să vedem dacă pot da roade? Să enumerăm numai câteva din fenomenele care pot fi explicate prin
admiterea acestei ipoteze: vindecările așa-zise psihice (pe care le vom aborda mai târziu),
readap tările țesuturilor într-un organism adult la noile funcții ce u se impun în caz de necesitate,
înțelegerea evoluției și a viului într-o altă lumină decât cea postulată de teoria hazardu lui. în această
concepție, perpe tuarea viului nu ne mai apare sub forma "celulă din celulă", ci "energie din energie",
bineînțeles, o energie codificată. în definitiv, știm încă foarte puțin despre conversiunea materiei în
energie, dar atât cît știm nu infirmă ideea, ci o confirmă.
W. Heisenberg, cel ce a emis celebrul principiu al nedeterminării sau incertitudinii, ne spune că
"energia devine materie prin aceea că se transpune în forma unei particule elementare", iar "toate
particulele elementare sunt… alcătuite din același substrat și anume… din energie". Jacques Merleau-
Ponty adaugă de asemenea că astăzi materia se numește "energie, radiație, foton, neutrino, câmp și
masă".
Biocâmp și câmp electromagnetic.P. Jitariu împreună cu alți colaboratori au abordat pe
larg problema existenței câmpului biologic și interferența sa cu câmpuri magnetice și electrice induse
experimental. Plecând de la ideea că mișcarea electronilor generează câmpuri electromagnetice, iar
funcționarea materiei vii nu înseamnă altceva decât un continuu transfer de electroni, P. Jitariu
postulează (1978) ca fiind implicită existența unui câmp electromagnetic la nivelul tuturor
structurilor vii. Câmpul biologic ar fi legat de asimetria structurală a macromoleculelor proteice.
Această asimetrie structurală ar genera la rândul său o asimetrie electrică și magnetică și, foarte
important ca punct de vedere, ar constitui cauza însăși a reactivității structurilor vii. Ca orice câmp
energetic, biocîmpul se propagă sub formă de unde. De aici se deduce posibilitatea ca transferul de
energie și informație impus de complexitatea reacț iilor biochimice din celulă să se realizeze prin
intermediul biocîmpului, influxul nervos având doar rolul de declanșare, de inițiere a proceselor
biochimice necesare vieții.
Un ocean de semnale.Vorbind la modu l figurat, se poate spune că plutim într-o permanentă
baie de semnale. Emitem și recepț ionăm în continuu semnale prin intermediul cărora ne integră m în
marea ordine a Universului. Grație acestor semnale suntem influențați de tot ceea ce se întâmplă în
galaxia noastră și influențăm în același timp și comunicăm cu tot ceea ce este viu. In consecință, viața
apare într-un ocean de informații. De aceea suntem de părere că apariția și organizarea inițială a
celulelor într-un univers de semnale fără posibilitatea de a le percepe ar fi un nonsens biologic.
Este încă un argument ce impune ideea, pe care am dezvoltat-o anterior, că la toate nivelurile de
organizare a vieții, indiferent dacă îi cunoaștem sau nu o structură de tip nervos, este prezentă
capacitatea de recep tare a informaților din mediu, de prelucrare a lor și de emitere a unui
comportament adecvat. Dacă viața înseamnă schimb de informație și energie cu mediul, dacă în
structura unui organism viu sunt reflectate condițiile de mediu în care acesta s-a format, oricum am
34

vrea noi să interpretăm viața – ca expresie a hazardu lui (produs în ultimă instanță și el tot prin mediu)
sau ca expresie a legităților impuse de evoluție -, posibilitatea de a percepe semnalele din spațiul ce o
înconjoară și de a emite la rându-i semnale ne apare evidentă.
Biocomunica ția.După cum am mai subliniat, dacă acceptăm această idee impusă practic de o
mulțime de procese pe care le-am defini sub termenul general de biocomunicaț ie, fenomenele
descrise își pot găsi o explicație științifică, fără să fie ignorate numai pentru că nu pot fi explicate și
abandon ate domeniului atât de mult speculat al supranaturalului. S-au efectuat experiențe care
sugerează existența unui limbaj între celule, adică posibilitatea acestora de a-și transmite și recep ționa
semnale prin care sunt informate asupra stării lor.
In anul 1972 , la Institutul de medicină clinică și experimentală din Novosibirsk, Kaznacheev, Șurin și
Mihailova au remarcat un schimb de informații, adică o "conversație" între două culturi de celule
identice, izolate între ele printr-un perete de cuarț. Unul din loturile de celule este infestat
experimental cu un virus care distruge cultura. Dacă cele două loturi sunt izolate printr-un perete de
sticlă, lotul-martor rămâne neinfluențat, dar dacă se înlocuiește peretele izolator de sticlă cu unul de
cuarț, atunci se constată că și în lotul de celule sănătoase, unde nu s-a introdus deci virus, apare
aceeași suferință. Experiența conferă același rezultat dacă se repetă și cu alte toxice pe un singur lot.
Cum între cele două loturi nu există nici o legătură printr-o structură vie, s-a presupus că fenomenul
s-ar putea produce prin transmiterea unor semnale purtătoare de informație patologică prin peretele
de cuarț. înlocuirea cuarțu lui cu sticla, care este opacă la radiația ultravioletă, împiedică producerea
fenomenului. Mesajul pare a fi deci codificat și transmis prin radiația electromagnetică din spectrul
ultravioletului. De aici și concluzia oamenilor de știință că in-formația între cele două sisteme
biologice s-a transmis pe lungimea de undă a radiației ultraviolete. Concluzia coincide cu a altor
cerce tători care incriminează aceeași lungime de undă în biocomunicație.
Să notăm aici că în acest .caz celulele nu erau integrate într-un organism și în consecință nu existau
legături nervoase între ele, care să le permită captarea și decodificarea informației. în ciuda acestui
fapt, comunicarea s-a produs, ceea ce oferă o bază, e adevărat, încă firavă, în înțelegerea unui alt
fenomen – capac itatea plantelor de a reacționa la gândurile și intențiile noastre, după cum par să
susțină unele fapte de observație (Chandra Bose, C. Backster, M. Godeanu), posibilitatea tuturor
celulelor vii de a recepț iona si decodifica semnale purtătoare de informație venite din afara lor, pe o
altă cale decât cea a sistemului nervos. Există, așadar, la acest nivel un alt suport pentru informație.
Poziția omului de știință.Suntem conștienți că pătrundem în cele mai delicate și vulnerabile
domenii ale cunoașterii. Vulnerabile pentru că fenomenele ce se petrec aici nu pot fi explicate în
întreg ime prin datele actuale ale științelor.
Din prezentarea capitolelor anterioare, în care abundă informația rece, uscată, sub raportul
rezonanței afective, dar foarte necesară pentru discuția noastră, cititorul își poate da seama că pentru
a obține o înțelegere cît de cît apropiată de realitate este nevoie de culegerea unei cantități imense de
informații și din domenii foarte variate ale științelor. O critică lucidă a acestor fenomene trebuie să
recurgă la noțiuni de filozofie, informatică, genetică, neurofiziologie, fizică, istoria religiilor, ca să nu
amintim decât câteva din domeniile de cunoaștere implicate.
Se ridică și o altă întrebare: de ce oamenii de știință nu iau în considerație literatura care pe alocur i
abundă în tratarea unor fenomene, să le numim, neconvenționale? S-ar putea răspunde prin aceea ca
mai toate cărțile care au abordat această tematică, nefiind scrise de specialiști, speculează, din dorința
de a avea succes, una din marile slăbiciuni ale sensibilității omenești, gustul pentru mister (nu spunea
Einstein că, dintre toate experiențele, cea mai fascinantă este aceea a misterului?). Fenomenele sunt
prezentate romanțat, colorat, având aerul că se pătrunde într-un templu interz is, unde nu se săvârșesc
decât minuni. Stilul acesta trezește mari îndoieli omului de știință, care vrea adevărul nud, dezbrăcat
35

de mister. La rândul său, omul de știința, de teama demonetizării, a ridicolului, refuză să abordeze un
domeniu considerat în ochii confraților lui "sanctuar al magiei".
Interdisciplinaritatea – cheie a cunoa șterii.Indoieli și suspiciuni de incompetentă
trezesc de asemenea folosirea termenilor inadecvati, de exemplu de către un fizician în domeniul
biologiei, și invers. Și biologul și fizicianul pot remarca fenomene care, pentru a fi explicate, cer
noțiuni din alte specialități decât ale lor. La volumul de cunoștințe acumulat astăzi este greu să mai
fie cineva un Aristotel sau un Da Vinci. De aceea apare tot mai necesară munca în echipă. Să nu
uităm că acela care a revoluționat cu adevărat medicina, cel de la care știm că bolile infecțioase au la
origine microbi și nu miasmele ignorantei medievale, cel de la care efectiv lumea a aflat de ce trebuie
să se spele pe mâini înainte de a mânca (sic!) a fost un chimist și nu un medic. Acesta era Louis
Pasteur, nume cu amplă rezonanță pentru noi, dar nu și pentru primii săi judecători.
Fenomene rare. Un alt motiv pentru care unele fenomene sunt greu sau deloc acceptate este și
acela al rarității lor. Spre exemplu, îți dintre cei care vor citi aceste rânduri au asistat la un experiment
rea! de transmitere telepatică a unor informații? Poate nimeni sau doar foarte puțini. Dacă noi înșine
n-am fi avut acest rarisim prilej de studiu si experimentare pe un subiect înzestrat cu astfel de însușiri,
nu am fi considerat util să abordăm subiectul sau 1-am fi abordat doar ipotetic. Să recunoaștem că
pentru 99% dintre noi, aceasta este situația. E de mirare atunci că este atât de controversată
telepatia? De ce se manifestă așa de rar fenomene ca telepatia, vindecările prin sugestie și prin
transfer energetic sau prin acupu nctură chiar, stările extatice, performanțele yogine etc.? Toate aceste
fenomene sunt expresii ale bioenergiei noastre. în mod excepțional apar dezvoltate la unii subiecți; la
restul credem că rămân sub o formă latentă. La subiecții dotați, rezistenta la circulație, accesibilitatea,
conducerea acestei energii în organism par a fi diferite de a celor nedotați. Acest ultim punct 1-am
probat adeseori prin măsurători electrice cutanate. în punctele utilizate în medicina orientală (în
acupu nctură, spre exemplu) rezistența electrică este nesemnificativ modificată la subiecții din ultima
categorie. Aproape nu există diferență în raport cu zonele vecine. In termeni de fizică, am putea
interpreta fenomenul ca o dificultate în conducerea bioenergiei la nivelul organismului din cauza
rezistenței electrice mari a țesuturilor.
Energia viului – energie electrică ?Sa încercăm, ghidați de firul oferit de științele actuale,
sa pătrundem în acest labirint, asumându-ne riscurile de care am vorbit.
Cheia tuturor fenomenelor apare nt ciudate în comportarea lumii vii constă în imposibilitatea noastră
de a le obiectiva și reproduce la dorință, în așa fel încât să răspundă criteriilor cerute de știință pentru
a atesta realitatea unui fenomen. Să abordăm pe rând ambele criterii. De ce nu pot fi obiectivate în
totalitate, cu apara tura de care dispunem? Explicația constă în faptul că mijloacele de explorare
energetică folosite la ora actuală pot culege din organismul nostru numai semnalele de ordin electric.
Noi dispunem astăzi de ectroencefalogra f, cu ajutorul căruia înregistrăm biocurenți cerebrali.
Dispunem de electrocardiograf, prin care culegem semnalele electrice emise de cord în timpul
funcționării. Toate reacț iile biochimice dintr-un organism viu, însemnând un schimb de ioni, au ca
ultimă expresie energia electrică. Toate informațiile primite de noi prin cele cinci simțuri sunt
codificate la nivelul recep torilor în semnale electrice. Acestea sunt transmise pe căile nervoase
creierului, care le decodifică și ia cunoștința de mesajul transmis. Lumina, undele sonore, gustul,
mirosul, durerea , căldura și frigul, atingerile chiar cele mai tandre nu ajung la creier decât sub forma
unor simple semnale electrice. Este ciudat să-ți dai seama că toată lumea aceasta de senzații nu
pătrunde dincolo decât sub forma prozaică a unor semnale electrice. La rându-i, creierul emite
informa(iile repreze ntate prin conduita, gânduri, sentimente, atitudini, mișcări, tot sub forma unor
semnale electrice.
Putem reduce toată energia noastră la energia electrică? Dacă da, atunci cunoscând parametrii acestei
energii pe care o putem măsura cu mijloace electronice ar trebui, în mod logic, să determinăm
36

organismul să funcționeze cu energia electrică din rețea.
Aceasta s-a și reușit pentru cord care poate funcționa cu cardiostimulatorii implantați in corp. Dar să
nu ne grăbim în optimismul nostru. N-am făcut decât să aduce m un impuls electric dintr-o sursă
tehnică la o frecvență bine cunoscută și ritmic mai mult. Am putea face același lucru cu creierul,
bazându-ne doar pe parametrii biocure nților cerebrali pe care îi înregistrăm pe o encefalogramă?
Distingem noi o urmă de gând, o frântură de sentiment în această linie sinuoasă pe care aparatele ne-
o indică drept activitatea creierului nostru? Putem accepta imaginea unui om care să funcționeze prin
conectarea lui la o sursă electrică? Poate singură energia electrică să întrețină viața organismului?
Evident, nimic din toate acestea. Și atunci apar două posibilități de interp retare: ori admitem că
bioelectricitatea este un epifenomen, un efect secundar al energiei din structurile vii și noi nu
înregistrăm decât numai acest aspect, ori admitem că în afara energiei bioelectrice mai există și o altă
energie pe care noi nu o cunoaștem încă, nu o putem obiectiva prin mijloacele de care dispunem
acum, dar pe care poate o vom cunoaște mâine. Indiferent însă cum o considerăm, ceva în
funcționarea viului rămâne încă necunoscut, neînregistrat de aparate. De aici neîncrederea,
scepticismul, negarea unor fenomene ce nu pot fi înțelese, cum ar fi, de exemplu, telepatia etc.
Neputând fi obiectivate, nu li se cunosc legile după care se desfășoară. Necunoscând aceste legi, nu
le putem reproduce deliberat. Și iată cum nici unul dintre cele două criterii cerute de știință pentru a
admite un fenomen nu sunt îndeplinite. Ce ne rămâne de făcut? Să obligăm fenomenele să se
încadreze într-un spațiu îngust sau știința să-și extindă limitele? Cum nu putem acționa asupra lor,
via(a existând indiferent de voința noastră, suntem de părere că trebuie să le deschidem larg porțile
științei. A le ignora înseamnă a continua la nesfârșit un dialog steril cu partizanii domeniului.
BIOCOMUNICAȚIA – FENOMEN OBIEC TIVABIL
Se admite în general că nu este demonstrată o altă cale naturală de obținere a informa(iilor în afara
celor constituite de organele de simț. Este însă aceasta realitatea? Și dacă nu, de ce sunt contestate
alte modalități de transmitere a informațiilor în lumea vie? lată întrebări la care ne propunem să
răspundem în cele ce urmează.
Un experiment.Intr-o zi din vara anului 1976 , împreună cu un grup de specialiști în
neurofiziologie, electronică și cibernetică, urmăream în laborator un subiect care părea să sfideze prin
capacitățile sale legile cunoscute în funcționarea creierului uman. Rând pe rând, fiecare dintre noi, la
dorință, putea transmite mental diverse mesaje pe care subiectul le recepț iona după un anumit timp,
fără să piardă aproape nimic din conținutul transmis.
Experiență după experiență se derulează cu o reușită nesperată. Se transmit cuvinte, fraze, ordine de
acțiuni. Se iau măsuri de precauț ie pentru a înlătura orice subiectivism din partea noastră, orice
posibilitate de fraudă din partea subiectului. Se dau ordine contradictorii pentru a deruta subiectul.
Rezultatul este totdeauna același, când ceea ce i se cere subiectului se înscrie într-o anumită arie de
posibilități, precizată deja înainte de începerea experimentului.
Ne aflăm așadar în fata acelui fenomen atât de contestat de unii, apăra t cu înverșunare de alții, de
transmitere a informațiilor de la un creier la altul pe alte căi decât cele obișnuite. Ne aflăm în fața
unui experiment real de telepatie. Este adevărat fenomenul? Care sunt legitățile lui? Este posibilă
cunoașterea lor? Cu aceste întrebăm aveam să întrep rindem unul din studiile cele mai fascinante,
menite să lumineze un colț infim din vastul câmp în care se proiectează enigma existenței noastre.
Definiții.Mai întâi am dori să discutăm accepț iunile actuale ale termenului de telepatie, care,
după cum se știe, înseamnă "afecțiune la distanță". Dacă în cazul omului poate fi acceptat tale quale,
la alte niveluri biologice – unde, după cum vom vedea, se presupu ne de asemenea că există – este mai
dificil de admis ca atare. în limbajul cerce tătorilor și comentatorilor ruși, întâlnim frecvent
37

substituirea termenului cu cel de "radiocomunicație biologică" sau de "transfer de informație
biologică. Cum nu s-a demonstrat încă implicarea unor unde radio în transmiterea informațiilor
biologice de la un creier la altul, preferăm să păstrăm termenii de biocomunica ție și de transfer de
informație biolog ică. Au cel puțin avantajul de a se insera în limbajul științific modern. Fiecare epocă
își construiește un limbaj propriu.
Gândul – o forță.Problemele ridicate de fenomenul de biocomunicație în afara limbajului,
prezent la nivelul întreg ii lumi vii, de la formele cele mai simple de viață până la om, induc în planul
cunoașterii teoretice ca și al realității practice consecințe mult mai complexe decât par la prima
vedere. Dacă telepatia există, atunci nu mai poate fi redusă la dimensiunile unui joc amuzant de
societate. Realitatea reclamă în primul rând o realitate fizică. Norbert Wiener aprec ia că fenomenul
va constitui un obiect real de cercetare științifică atunci când i se vor găsi corelații fi-zice, care efectiv
trebuie să existe.
A spune că o intenție, o dorință de acțiune se însoțește de materializarea unui câmp energetic în
spațiul ce ne înconjoară, așa după cum pare să rezulte din cerce tările de până acum, în parte deja
prezentate, reprezintă pentru cel neavizat, limitat doar la noțiunile clasice cunoscu te, o afirmație
hazardată.
Chiar dacă în preze nt nu dispunem de mijloace foarte riguroase de certificare a câmpurilor energetice
emise de organismele vii, toate premisele duc spre afirmarea existenței lor. Dacă telepatia există,
atunci trebuie să admitem în mod logic că s-a transmis ceva între experimentator și subiect, altfel
spus, între emițător și recep tor. S-a transmis desigur o informație elaborată în creierul emițătorului.
Informația, după cum știm, nu poate fi transmisă fără un suport energetic, un vehicul. Acest vehicul
trebuie în consecință să fie im câmp energetic. Nu cunoaștem încă natura acestei energii, toate
experiențele de descifrare au eșuat, ceea ce nu înseamnă că ea nu există si nu va fi găsită cândva. Am
comentat mai sus interferențele sale cu energia bioelectrică.
Din experimentul realizat de noi au rezultat o serie de aspecte care, chiar dacă nu permit concluzii,
oferă șansa unor ipoteze.
Recepție și conștien tizare. Receptorul avea nevoie de o stare psihică particulară, constând
într-o îngustare a câmpului conștientei cu limitarea stimulilor veniți din afara organismului. Solicita
absența zgomotelor din jur și își bloca vederea. Automat apoi intra într-o stare psihică particulară
propice unei astfel de recepț ionări. Hotărârea asupra a ceea ce doream să transmitem și desemnarea
celui ce urma să transmită erau fixate în comun, subiectul recep tor aflându-se în acest timp în afara
incintei, însoțit de un colaborator, el însuși străin de conținutul mesajului propus a fi transmis. Prin
stabilirea ad-hoc a mesajului doream să înlăturăm orice posibilitate de cunoaștere prealabilă a sa. Mai
mult, unele mesaje, ca numerele de telefon, nici nu le pronunțam. Erau scrise pe o hârtie, care după
ce se citea era imediat distrusă.
Odată precizat mesajul, subiectul era invitat în laborator și i se indica cine va fi emițător. Este
interesant aici de relatat că subiectul, deși lucra doar cu un singur emițător, cerea ca toată lumea
prezentă să se concentreze spre același scop, precizând că îi facilitează recepț ionarea mesajului. Ca
emițători au urmat pe rând fiecare din cei 5 experimentatori preze nți. După un a-numit număr de
repetări, s-a constatat în mod evident că se obțineau rezultate mai bune în cazul anumitor emițători,
timpul necesar subiectului pentru recepț iona-rea mesajului reducâ ndu-se uneori la jumătate.
Intr-un interval de timp care a variat între 2 și 5 minute, recep torul se concentra asupra mesajului
transmis, cu vederea blocată și mâinile întinse, probabil și pentru a evita obstacolele din cameră. Din
când în când părea că pierde legătura și atunci atingea cu mâna fruntea sau dege tele emițătorului,
fără ca acesta să constituie o condiție obligatorie a recep tării mesajului. Solicita ca mesajul să nu fie
38

for-mat dintr-o frază complicată, ci din construcții simple. Dacă era format din mai multe fraze,
atunci trebuia transmis pe fragmente. Recepționa mai ușor impulsul gândului decât conținutul
semantic. Spre exemplu, executa mai ușor indicația de a saluta dacă i se comanda mental "Brațu l
sus!" decât "Salută!". Spunem mai ușor, pentru că nu era exclusă nici recepț ionarea unor ordine mai
complicate. Această observație ne-a sugerat că probabil decodificarea mesajului se face la niveluri
cerebrale arhaice din punct de vedere filogenetic. Elaborările sintactice care solicită formațiuni
cerebrale mai recente filogenetic erau mai greu decodificate. Observația nu are valoare decât pentru
cazul studiat, existând și recep ții de mesaje mult mai complexe în cazuri citate de alți autori.
Prima condiție pentru recepț ionarea mesajului era claritatea sa. Când i s-a dat un ordin voit
contradictoriu, recep torul a intrat într-o mare derută. Nu știa ce să facă.
Intr-o altă experiență i s-a cerut subiectului să formeze un număr de telefon. A executat ordinul
transmis mental după 5 minute.
Am dorit să știm dacă subiectul conștientizează complet ceea ce are de executat și dacă ar executa
acțiuni iraționale, contrare voinței sale. Voiam cu alte cuvinte, să știm dacă pe această cale se pot
săvârși acțiuni vulnerabile pentru umanitate.
Primul ordin ilogic a fost să-și arunce pe jos un obiect vestimentar propriu. La așezat pe un scaun și
nu ne-a fost clară intenția. Atunci am hotărât să i se ordone să arunce pe fereastră unele din
ustensilele noastre profesionale. Era un instrument pentru testat reflexe. S-a dus la fereastră și a
început să bată ritmic cu el în pervaz. Era cu fața complet orientată spre exterior, iar emițătorul se
afla în spatele său la distanță de circa 3 m, repetând mereu în gând "Aruncă-l! Aruncâ-1l Aruncă-1!''.
La un moment dat subiectul recep tor se întoarce cu fața spre noi și strigă iritat: "Chiar vreți să-1
arunc? Cine o să se ducă după el?!".
S-a creat imediat o atmosferă de destindere. Și de satisfacție. Cel puțin în cazul studiat nu exista
pericolul folosirii în scopuri dăunătoare a unor fenomene particulare din biologia noastră. Omul era
pe deplin responsabil de gestul pe care-i executa.
Din acest experiment mai rezultă și un argument în favoarea realității fenomenului. Câtă vreme
subiecții recep tor și emițător se aflau fata în față și se făcea chiar un contact tactil între ci,
posibilitatea fraudei exista, sesizarea intențiilor din privire, mimică, mișcările inconștiente ale
dege telor. Se vorbește despre fenomenul numit cumberland ism, care ar consta din sesizarea
gândurilor unui om din mișcările involuntare ale musculaturii. Deși explicația ni se pare fantezistă,
pentru că este greu de înțeles cum am putea citi gândurile unui om punându-i mâna pe frunte sau
cum ne-am putea exprima, spre exemplu foamea, printr-o mișcare involuntară a mușchilor de la
picioare sau din altă zonă a organismului, am dori să eliminăm și o astfel de interp retare. Subiectul
recep tor a fost capabil să recep teze mesajul nostru de la distanță, în condiții în care nu vedea
emițătorul și mai ales în condiții în care era dificilă "ghicirea" intenției noastre sau o coincidență.
Nimeni nu se poate gândi că este firesc să primească o dispoziție prin care să arunce un obiect util.
Forța de impact a gând irii. O altă observație desprinsă din experiment a constat în sesizarea că
subiectul recep tor, în drum spre obiectul care îi era transmis telepatic, înlătura toate celelalte obiecte
întâlnite în calea sa. De exemplu, telefonul se afla la capătul opus al biroului în raport cu direcția din
care venea subiectul. Toate obiectele de pe birou erau luate în mână și, fără a schița nici un gest de
testare a intențiilor noastre, le îndepărta din drumul spre telefon. Era ca și cum o apă ar ti înlăturat
prin forță obstacolele din calea sa. Aceasta ne-a determinat să ne imaginăm energia purtătoare de
informație ca având o forță de impact, de lovire de obiectele întâlnite în cale. Desigur, nu poate fi
vorba de o demonstrație științifică și deci de o concluzie, ci doar de o observație care, adăuga tă
altora, ar putea să fie semnificativă, după cum ar putea lot așa de bine să nu însemne nimic.
39

Modificări obiect ive. In dorința de a obiectiva prin parametri cuantificabili ceea ce se întâmplă în
timpul desfășurării fenomenului, am efectuat o serie de determinări.
Electroencefalograma efectuată în momentul pregă tirii în vederea primirii mesajului arăta un ritm alfa
bine exprimat. Era faza în care subiectul se afla cu ochii închiși, imobil, relativ relaxat, iar respirația
era amplă și profundă. Imediat însă ce trecea la executarea de gesturi, traseul electroencefalogra fic
apărea parazitat de mișcări și cu un ritm rapid, specific stării de activitate cerebrală.
Constatăm o epuizare accentuată a subiectului recep tor. Fiecare încercare de repetare necesită un
considerabil efort. Ochii par ai unui om care n-a dormit de mult sau a plâns mult. Presiunea arterială
crește cu 30-40 mm Hg față de normal, iar contracțiile cardiace se accelerează cu 20-40 pulsații pe
minut în plus, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos.
Parametrii fiziologici determinați în cursul experimentului
Nr.
crt.Mărimea determinatăÎnaintea
experimentuluiîn timpul
experimentului
1
2
3
4
5Presiunea arterială (mm Hg).
Pulsul (bătăi/min).
Rezistența R1 (kilohmi).
Rezistența R2 (kilohmi)
Rezistența VGw (kiloohmi)140/80
84
300
280
120180/90
120
75
64
40
Deoarece, după cum am menționat, subiectul recep tor recurgea uneori la contactul cutanat dintre
mâna sa și degetele sau fruntea subiectului emițător, am determinat conduc tibilitatea electrică a pieii
în aceste zone atât la subiectul recep tor, cît și la emițător. Am constatat scăderi ale rezistenței
electrice – deci creșteri ale conduc tibilității electrice – la valori semnificativ de mici în raport cu cifrele
înregistrate înainte de începerea experimentului. La subiectul emițător R1, rezistența electrică
măsurată la nivelul indexului înainte de experiment era de 300 kiloohmi, iar în timpul experimentului
a scăzut la 64 kiloohmi.
S-a determinat de asemenea rezistența electrică cutanată într-un punct situat în apropierea vertex-ului
(Vas Guvernor 19 – Rvg19) considerat de medicina tradițională chineză ca având rol de antenă pentru
organism, singurul punct care ar rămâne "treaz" în timp ce omul doarme. Spre deosebire de celelalte
puncte de pe tegument, în acest punct crește activitatea electrică în timpul somnului. înainte de
experiment rezistența sa electrică a fost de 120 kiloohmi, iar în timpul experimentului a ajuns la 40
kiloohmi.
Nu se pot deduce concluzii deosebite din creșterea conductibilității electrice cutanate în timpul
experimentului, deoarece este bine cunoscut din fiziologie că în stare de relaxare rezistența electrică
cutanată este crescută în timp ce activitatea, emoțiile o diminuează. Crede m însă că, chiar dacă nu
aduce date noi, ne furnizează elemente concordante. Scăderea rezistenței electrice la nivelul pieii
poate însemna o creștere a accesibilității, o "deschidere a porții" la acest nivel pentru câmpul
energetic purtător de informație. Am arătat mai sus că energia vehiculată la nivelul organismelor vii
are și o expresie electrică. în consecință, o creștere a conductibilității electrice în zonele cutanate cu
rol de antenă pentru organism, în timpul transferului de informație la distanță, ar putea Fi interp retată
ca o facilitare a posibilităților de transmitere și recepț ie. Este departe de noi ideea de a susține că se
demonstrează prin aceasta natura electromagnetică a energiei care vehiculează informații la distanță
între organismele vii.
Susținem doar că experimentul nostru pledează pentru existența posibilității de a transmite și de a
40

recep ționa informații biologice pe alte căi decât cele admise clasic. Transferul de informație
presupune în mod obligatoriu un vehicul energetic, un câmp energetic purtător de informație, deci
emis de organismul viu. Acest transfer de informație biologică a fost de alt-fel, după cum vom vedea
mai jos, urmărit și prin mijloace de vizualizare a energiei purtătoare (biocîmpului) de către o serie de
alți cerce tători. Dar mai întâi dorim să subliniem câteva din implicațiile de ordin teoretic și practic ce
se desprind din cele discutate mai sus.
Limbaju l universal sau gând irea fără cuvinte.Să plecăm de la formarea ideilor în creierul
transmițător. Acestea au fost cuvinte formulate, evident, în cuvinte, asupra cărora s-a concentrat
pentru a le transmite recep torului, fără a fi exprimate în limbaj vorbit. sunt recep ționate așa cum au
fost formulate. Nefiind vorba, după cum am discutat., de o ghicire întâmplătoare sau de o
coincidență, înseamnă că in creierul recep tor a ajuns exact informația emisa si dacă informația implică
prezența unor semnale purtătoare de informație, deci un suport energetic, atunci vom deduce logic că
odată cu formularea cuvintelor noi emitem și un câmp energetic in procesul de gândire.
Așadar, odată cu schimbul verbal de informație se petrece și un transfer de energie. Gândul, în
această accepțiune, ne apare ca o forța mate riala, un câmp energetic. A fost observația care nouă ni
s-a părut a fi în cel mai înalt grad încărcată în semnificații. Un simplu gând, mărturisit numai nouă
înșine, poate în anumite împrejurări deci, să provoace o acțiune prin recep tarea sa de către un alt
creier.
Ipotetic, am putea considera că într-o primă fază are loc elaborarea câmpului energetic purtător de
informație la niveluri mai profunde și filogenetic mai vechi ale creierului, iar într-o a doua fază s-ar
petrece codificarea sa în cuvinte ia niveluri superioare de către formațiunile cerebrale de achiziție
filogenetică recentă.
Dacă subconștientul este considerat anticamera conștientei, zona în care "fermentează " ideile sau
sediul pregîndirii, atunci acesta trebuie să fie și nivelul la care este generat câmpul energetic purtător
de informație. Acest prelimbaj ar constitui, în concepția noastră, limbajul univer sal, nemediat de
cuvinte și accesibil tuturor ființelor – de la celule izolate și plante până la om.
Atât de mult controversata gândire fără limbaj și-ar putea găsi prin această ipoteză o explicație,
susținută de altfel si de preze nța unor rudimente de gândire la animale. Poate fi o gândire concretă, în
imagini, implicată după cum vedem și în fenomenul telepatic. Gândirea fără cuvinte ar putea fi deci
văzută ca un câmp purtător de informație mentală care preced e cuvântul.
Sugestie și câmp energetic. In acest context ne întrebăm dacă o sugestie terapeu tică nu ar putea
să fie în același mod generatoare de acțiuni curative. Suge stia este adesea cotată ca un fenomen
banal, considerat de cele mai multe ori la modul peiorativ. Auzim adesea spunându-se relativ la o
terapie a cărei explicație științifică n-o avem încă:
"Ce ar putea să fie altceva decât o sugestie?!" 0 sugestie, dar o sugestie în care, pe lângă semnificația
informației propriu-zise ce este integra tă de bolnav în funcție de coordonatele sale socio-culturale și
psiho-logice, apare și un transfer energetic, capabil prin sine de acțiune în organism. Levin, Gordon si
Helds (1978) au demonstrat că până și substanțele administrate ca placebo, deci cu funcție de
sugestie, pot acționa prin declanșarea secreției de endorfine. Cu alte cuvinte, sugestia este capabilă să
declanșeze o acțiune fiziologică, concretă în organism.
Prin acest transfer energetic se pot înțelege și o serie de alte fenomene considerate ciudate,
miraculoase: vindecările rare în cazul unor boli grave prin procedee ce se înscriu în sfera psihologică,
unele procedur i din medicina populară, influența benefică sau malefică asupra noastră a gândurilor
"bune" sau "rele". Inconstanța în evidențierea prin procedee tehnice a câmpurilor energetice emise de
41

organismele vii ar putea explica și raritatea fenomenelor de care vorbim. Indicația și eficienta unor
modalități de relaxare sau a unor tehnici de origine asiatică prin care se urmărește menținerea pe un
timp determinat a unor stări fără gânduri își pot găsi de asemenea im suport științific.
Așa-zisa "sensibilitate" la plante, despre care s-a vorbit mult în urmă cu câțiva ani, poate fi înțeleasă
ca un transfer de energie și informație dintre om și plante. Este interes ant de observat că planta nu
sesizează doar prezența unui câmp energetic emis de om sau de alte ființe, ci distinge și semnificația
sa.
V. Imușin, ca și alți cercetători ruși, urmăresc transferul de informație și energie (mai exact al unui
câmp energetic purtător de informație) între două ființe umane, între om și plante, între om și
microorganisme, atestând și obiectivând existența sa.
Comunicarea – atribut funda mental al lumii vii. Recapitulând câteva din datele prezentate
mai sus, remarcăm o serie de observații care par să demon«treze existența unei posibilități de
comunicare la nivelul întregii lumi vii prin intermediul unui câmp energetic emis de organism:
comunicarea dintre celulele unui țesut, dintre două organisme umane, dintre om și plante, dintre om
si microorganisme și, cu certitudine, dintre toți indivizii unei specii. Tot ceea ce este viu emite și
recep ționează informații pe un cod specific, probabil, fiecărei specii sau propriu chiar întreg ii lumi vii.
Dacă am găsi cheia acestui cod, a acestui limbaj universal prin care se exprimă viața, am obține
posibilitatea să "conversăm" cu orice viețuitoare, cu plantele, insectele etc. Ceea ce nouă ni se pare a
fi nou, necunoscut până acum și am încercat de altfel să sugerăm prin tot ceea ce am spus înainte,
este existența posibilității de a comunica, adică de a emite, de a recepț iona și de a prelucra informații
la nivelul întreg ii lumi vii, indiferent de treapta filogenetică pe care se află, așadar indiferent de
nivelul de dezvoltare a sistemului nervos. De la formele cele mai simple, primare, până la formele
cele mai dezvoltate de viata , de la protozoare până la om, întreaga lume vie comunica . Această
proprietate ni se pare atât de specifică lumii vii, încât considerăm că poate fi adăuga tă legităților
comune de organizare a materiei vii. însăși esența viului crede m că am putea-o exprima prin
posibilitatea de a comunica, de a realiza o unita te cu mediul ambiant si, prin niveluri succesive de
integrare, cu întreaga lume vie.
Medierea energetică a relațiilor interu mane impune, în plan teoretic, și o altă bază în înțelegerea
fenomenelor psihice. Unele trăiri psihice situate în afara stărilor deschise până acum de psihologia
clasică și despre care vom vorbi pe parcu rsul acestei lucrări își pot găsi o explicație științifică privite
prin această prismă.
Considerăm că această posibilitate de comunicare, de transfer de informație între individ, este mult
mai pregnantă în lumea lipsită de limbaj articulat. Nu am putea altfel explica o mulțime de acte de
conduită adecvate, care poartă pecetea unei "înțelegeri raționale", preze nte în lumea animalelor
inferioare omului. Dincolo de o serie de gesturi, sunete, mirosur i, care au o anumită semnificație
pentru animale, acțiunile complexe de conducere a grupur ilor, distribuția rolului în grup,
întrepr inderea unor măsuri de apărare comune, ar fi posibile să se realizeze și pe această calc de
comunicare.
Telepatia – un prelimbaj ?Este probabil că înainte de apariția limbajului articulat însuși omul să fi
dispus de această posibilitate de comunicare. Apărând limbajul ca formă superioară și mult mai
eficientă de comunicare, această capacitate s-a atrofiat, rămânând într-o formă latentă în fiecare din
noi.
Hominienii apar cu circa 2 milioane de ani în urmă. Luând în calcul aceste date, am putea spune că
vorbim probabil de 2 milioane de ani, după ce am "tăcut" circa 3 miliarde de ani. Proporțional, ar
însemna că vorbim de câteva ore după o tăcere măsurată în ani. în tot acest timp, bineînțeles că am
42

comunicat! Am comuni-cat între noi pe alte căi, din care, modalitatea telepatică trebuie să fi avut rol
ce nu poate fi neglijat. De altfel, nu suntem originali în această ipoteză. Ideea comunicării prin
telepatie înainte de apariția limbajului articulat a fost adusă în știință mai de mult de câtre Freud și de
alți cerce tători.
Să urmărim în continuare si alte opinii și cerce tări asupra fenomenului de transfer de informație la
distanță.
Putho ff și Targ.Incepând din 1976 , anul în care Harold Puthoff și Russel Targ au făcut
cunoscute rezultatele studiilor lor asupra unor fenomene de transfer de informație la distantă,
lucrările lor sunt citate frecvent, servesc ca exemplu de cercetare științifică riguroasă într-un domeniu
dificil de controlat.
Dat fiind interesul ce 1-au stârnit în lumea întreagă aceste lucrări pentru o mulțime de oameni de
știință de diverse specialități, considerăm necesară o mai detaliată redare a lor.
Teoria informației, teoria cuantică și datele actuale de neurofiziologie ar constitui, după cei doi autori
citați, instrumentele conceptuale prin care s-ar putea găsi o explicație științifică posibilități de
percepe re a informației de la distanță, în afara căilor clasic admise. Opinia că astfel de fenomene ar
sfida legile cunoscute, spun ei, se bazează pe un "realism naiv" dominant în știința înainte de apariția
fizicii cuantice, deoarece ipoteza conform căreia transferul de informație la distanță este mediat de
unde electromagnetice de joasă frecventă "nu pare să contrazică în mod evident nici un fel de date
fizice sau biologice".
In Laboratorul de electronică și biotehnologie al Institutului Stanford (S.UA.), Puthoff și Targ au
efectuat peste 50 de experiențe în condiții de control științific riguros, supunând experimentului atât
persoane cunoscute ca dispunând de capac itatea de percepere la distantă, cît și persoane care nu-și
cunoșteau astfel de însușiri înnăscute.
Subiecților aflați în laborator li se cerea să descrie verbal și prin desen o serie de obiective
necunoscute, situate la distanță (clădiri, șosele, peisaje) în timp ce erau vizitate de alte persoane,
numite persoane-ob iectiv.
Experiențele efectuate au demonstrat în general existența unei astfel de posibilități de vizualizare la
distanță în limite acceptabile, alteori însă surpr inzător de dezvoltată atât pentru subiecții dotați nativ,
cît și pentru unii dintre subiecții aleși ia întâmplare. Din această ultimă categorie au făcut uneori parte
vizitatori ai institutului, oameni de știință sau de alte profesii, care manifestau chiar neîncredere față
de experiment. Cea mai bună cale de convingere este includerea în experiențe a înseși persoanelor
sceptice, remarcă autorii.
Un prim experiment a constat în explorarea vizionării la mare distanță (circa 4.000 km). în acest
scop, Puthoff face un voiaj în Costa Rica unde jalonează câteva obiective și activități ce urmează a fi
"văzute" de trei subiecți. Aceștia nu știau decât că este vorba de Costa Rica, dar nu fuseseră
niciodată acolo. Se obțin 12 descrieri exacte a 7 obiective și activități: 6 de la un subiect, 5 de la altul
și una de la al treilea subiect. Acesta din urmă a dat însă descrierea cea mai bogată în detalii.
Rezultatele au depășit net probabilitatea, calculată de cerce tători, a unor coincidențe întâmplătoare.
Pentru obiectivarea fenomenului de transfer de informație la distanță, autorii au uzat de probe
indirecte ca electroencefalogra fia, metoda potențialelor evocate, pletismogra fia. Se relatează un
experiment deosebit de boga t în semnificații, am spune chiar tulburător pentru înțelegerea
complexității noastre psihice, întrep rins de Tart, Lloyd, Puthoff și Targ. Unui subiect i se efectuează o
electroencefalogra mă (EEG). într-o altă încăpere, o persoană este stimulată din timp în timp, fără ca
subiectul la care se înregistrează EEG să știe. Pe traseul electroencefalografic apar, exact în
momentul stimulării celei de a doua persoane, inflexiuni grafice (potențiale evocate) ce demonstrează
43

o recep tare a semnalului emis din camera vecină.
Este interesant de reținut că dacă se cerea subiectului recep tor (în cazul citat, cei căruia i se efectua
EEG) să apese pe .un buton în momentul în care ''sesizează o influență străină asupra sa, acesta o
făcea la întâmplare, în discordanță cu ceea ce dovedea traseul EEG. Neavizat că se va acționa asupra
sa, nu sesiza nimic. S-a demonstrat prin acest experiment că subiectul recepț iona la nivel inconștient
semnalele emise de emițător. Autorii conchid că datele obținute (diminuarea în amplitudine și
desincronizarea ritmului alfa, potențial evocate) pot dovedi coexistenta unei înregistrări de
evenimente petrecute la distanță pe o cale neconștientizată.
Fenomenul merită, după aprec ierea noastră, mai multă atenție. Am putea extrage de aici ideea că
multe din noțiunile noastre sunt recepț ionate fără ca noi să fim conștienți de aceasta. Watson și alți
autori susțin aceeași idee. Se știe de altfel în preze nt că preluăm conștient doar o mică parte din
informațiile primite de creier, cele mai multe din ele rămânând la nivel subconștient. Nu este de
mirare, în această accepț iune, că o serie de idei și descoperiri în știință au apărut con-comitent la mai
mulți autori. Fără îndoială, nu poate fi exclus nici adevărul că preze nța aceloraș i informații într-un
anumit timp poate conduce simultan pe mai mulți cerce tători la aceleași concluzii. Ambele căi nu se
par însă posibile.
Printr-un alt experiment, redat cu toate detaliile necesare pentru a înțelege rigurozitatea științifică a
cerce tării, au fost relevate o serie de valențe latente existente în noi si capac ități ce depășesc limitările
impuse de spațiu și timp.
Au fost aleși 6 subiecți (S1,….S6), din care trei (S1, S2, S3) au aptitudini speciale cunoscu te, iar trei
(S4, S5, S6) sunt nedotați cu capac ități deosebite. In protocolul experimentului s-a prevăzut ca fiecare
subiect să fie izolat cu un experimentator în laborator (la 8tanford), iar la un moment-prestabilit să fie
solicitați să descrie obiectivele din regiunea San Francisco pe care în acel moment le vizitau echipe
formate în acest scop, numite echipe-ob iectiv.
Locul-obiectiv ce urma să fie vizitat de echipa-obiectiv și care trebuia să fie descris de subiecții aflați
în laborator nu era cunoscut dinainte nici de experimentatori și nici de subiecți. Echipa-ob iectiv
primea un carton pe care era înscris obiectivul. Cartonul era scos la întâmplare dintr-un seif, până
atunci sigilat de către directorul secției de știință și tehnologie, care, la rândul său, era străin de
experiment. Toate acestea repreze ntau măsuri menite să asigure maximum de obiectivitate științifică.
La modul concret, fazele de lucru se succedau astfel: se izola mai întâi subiectul cu un
experimentator într-o cameră unde rămânea în repaus 30 de minute; după acest interval începea
descrierea verbală și grafică (i se cerea să deseneze) a obiectivului pe care îl considera a H destinat
să-1 vizualizeze concomitent cu echipa de pe teren.
In timp ce un subiect era astfel izolat, un al doilea experimentator solicita, prin intermediul
cartonașului amintit, locul-obiectiv ce trebuia vizitat. 0 altă echipă formată din 2-4 experimentatori se
deplasa cu mașina spre obiectivul-țintă. în acest mod nici subiectul studiat și nici experimentatorul
care-1 însoțea nu cunoșteau obiectivul-țintă, eliminându-se orice posibilitate de comunicare voluntară
sau involuntară.
După 30 de minute necesare deplasării la obiectiv, echipa rămânea acolo 15 minute. în acest ultim
interval de timp subiectul studiat era rugat să descrie verbal obiectivul și să încerce să execute și
desene ajutătoare. Impre siile comunicate verbal erau înregistrate pe bandă de magnetofon, pentru
confruntare ulterioară cu realitatea. După experiment urma confruntarea subiectului cu echipa-
obiectiv. Pentru a se da posibilitatea subiectului să se autocontroleze era și el condus în cele din urmă
la fața locului. Iată și rezultatele experimentului, așa cum ne sunt redate de Puthoff și Targ.
Subiectul S1 (cu experiența) a fost supus la 9 experimente. Un amănunt, poate nu lipsit de importanța
44

– a fost comisar de poliție. Dovedește multă ușurință în descrierea corectă de clădiri, șosele, grădini.
Descrie de asemenea corect culorile obiectivelor existente în teren, ambianta și activitățile din zonă.
Unele obiective din teren sunt chiar recunoscu te și redate ca atare. în descriere apar însă și mici erori:
două bazine folosite pentru filtrarea apei sunt considerate piscine. Erorile țin mai mult de precizarea
funcționalității obiectivelor, in timp ce elementele de structură sunt descrise cu o mare acura tețe.
Subiectul S2 afirmă că echipa de demarcare se află la un muzeu. In realitate, echipa fixase ca obiectiv
un teren de tenis care se afla la circa 90 m de muzeul indicat. întocmai ca și în experimentul efectuat
de noi, s-a dovedit că subiecții redau în astfel de situații o informație mai puțin analitică, informația
tine mai mult de concret decât de abstract.
Subiectul S3 a încercat să-și dezvolte aptitudinea de a viziona la distanță timp de doi ani. Se
întocmea, spre exemplu, pentru antrenament, o listă în care erau dictate la întâmplare obiective pe
care subiectul și le imagina că existând în teren. La sfârșit se confrunta lista cu realitatea, pentru
controlul subiectului. Cercetătorii sunt de părere că aceasta ar reprezenta cea mai bună cale de
antrenament. Acestui subiect i s-a fixat ca obiectiv de vizualizat la distanță o clădire modernă, Palo
Alto City Hall. Subiectul a descris o clădire înalta cu coloane verticale și ferestre încastrare, descriere
care a corespuns întocmai realității.
Subiectul S4 era o femeie, de profesie fotograf. Nu își cunoștea nici o însușire psihologică deosebită,
fiind de aceea inclusă în experiment ca subiect fără experiență.
Din experimentul efectuat a rezultat că și acest subiect a fost capabil de descriere verbală și prin
desen apropiată de realitate. Aceasta i-a' determinat pe cerce tători să aprecieze că într-o anumită
măsură toți oamenii dispun de capacități latente telepatice care se pot manifesta în unele împrejurări.
Subiecții S5 și S6 erau fără experiență. în toate cele 4 experiențe efectuate cu fiecare subiect
rezultatele au fost apropiate de ceea ce s-ar e obținut și prin simpla întâmplare, deci rezultatele nu au
fost semnificative.
Utilizarea repetată a unor subiecți neexperimentati, uneori simpli vizitatori ai laboratorului sau
oameni de știință în delegații oficiale, a relevat adesea rezultate surprinzătoare. După mai multe
încercăr i, unii subiecți reușeau să descrie foarte exact obiectivul fixat.
Fără să-și poată explica fenomenul, autorii menționează că unii subiecți (Si și 84) au făcut descrieri
de elemente ale obiectivului care nu intrau în câmpul de observație al echipei din teren; spre exemplu
sunt de-scrise obiecte ce se găsesc înapoia unor boschete, care nu puteau să fie văzute deci de
experimentatori.
Ca urmare a rezultatelor experimentului, oamenii de știință de la Stanford aprec iază că aceste
cerce tări "arată cu claritate preze nța unui canal de informații". între subiecții inițiați (cu experiență) și
cei neinițiați există o diferență – ultimii obțin rezultate mai "sporadice și mai vagi". De aici și
concluzia ipotetică a autorilor că "vizionarea la distanță ar putea fi o facultate de percepț ie latentă cu
largă distribuție".
Studiul efectuat, menționează autorii, nu le-a permis să înțeleagă "natura semnalului purtător de
informație pe care-1 percepe un subiect în timpul vizionării la distanță". Subiecții au afirmat că "văd"
obiectivul ca și cum s-ar afla în fata lor, dar dintr-o perspectivă care permite o descriere inaccesibilă
celui ce privește de la sol.
Statistic, subiecții s-au arătat mai apți să descrie un obiectiv aflat la distanță, decât să spună un număr
ales dintr-un șir fixat la întâmplare. Observația ar puțea explica, după aprec ierea noastră, de ce se
înregistrează reușite mai mari în experiențe care implică trăiri afective decât în cele cu cifre sau figuri
de tip Zener. Autorii incriminează aici rolul memoriei și al imaginației ca surse de zgomot (bruiajul
45

informației).
Împreună cu Robert Ornstein (de la Institutul de Neuropsihiatrie Langley Porter din San Frandsco) și
cu Ralph Kiernan (din secția de Neur ologie a Cercului Medical Universitar din Stanford), Puthoff și
Targ emit ipoteza că aptitudinile testate ar putea avea sediul în emisfera cerebrală dreaptă
specializată îndeosebi în elaborări spațiale. Această ipoteză revine astăzi de altfel tot mai mult în
discuție.
Studiul întrep rins de cei doi autori menționați a relevat și un fenomen deosebit de surprinzător asupra
capacității de anticipare a unora dintre subiecți. Patru descrieri corecte au fost făcute de subiect încă
înainte ca obiectivul – să fie ales. în protocolul experimentului s-a prevăzut ca subiectul să înceapă
descrierea obiectivului cu 20 de minute înainte de a fi ales și cu 35 de minute înainte ca echipa de
experimentare să ajungă în teren. Descrierea trebuia să fie încheiată cu 5 minute înainte de momentul
alegerii obiectivului.
Toți arbitrii au constatat o concordanță nesperată între cele 4 descrieri făcute anticipat și obiectivele
vizitate ulterior de echipele de experimentatori. Autorii menționează că s-au efectuat 4 experiențe și
toate încununate de succes.
Iată cum au fost surprinse unele elemente esențiale din obiectiv: noroiul lăsat de maree în portul de
iahturi Palo Alto este descris ca "o arie de lavă condensată", ca "o piele de elefant încrețită"
acoperind terenul; un balansoar pentru copii a fost văzut ca un "triunghi negru de fier".
Autorii au numit fenomenul "vizionare la distanță și temporală"; în explicarea sa, cerce tătorii pornesc
de la ideea: conceptul de cauza litate nu poate fi o lege absolută, de vreme ce pot exista "procese de
deviere", adică abateri de la lege. Cauzalitatea fiind un "adevăr statistic" satisface situațiile medii și
permite excepții. Fenomenul de predicție ar fi o astfel de excepție care "relativizează spațiul și
timpul". Succe siunea evenimentelor în timp este inversată, ca și cum "evenimente care încă nu s-au
petrecut ar putea provoca o percepț ie în preze nt".
Costa de Beauregard , citat de cei doi autori, vorbea de preze nța unor "unde avansate", care "ar putea
constitui în anumite cazuri un purtător de informație precognitivă a unui eveniment".
In final, Puthoff și Targ arată că studii efectuate timp de 3 ani în Laboratorul de electronică și
bioinginerie al Institutului Stanford, cuprinzând peste 50 de experimente, le-au permis o investigație
a unor aspecte ale percepț iei umane care par să iasă din cadru l normalului.
Autorii conchid că fenomenul de vizionare la distanță nu este funcție de distanță și nici influențat de
ecranare prin cușca Farada y (care constituie un ecran pentru radiațiile electromagnetice). Informația
dată de subiecți este îndeosebi de ordin neanalitic, subiecții redând mai degra bă forma, volumul,
culoarea decât denumirea sau funcționalitatea obiectivului. De aici sugestia că acest gen de percep ție
ar ține de emisfera cerebrală dreap tă sau ne-dominantă, funcția analitică aparținând celei stângi sau
dominantă.
Din constatarea că s-au obținut rezultate, deși nu de aceeași calitate, și în experimentul cu subiecți
aleși la întâmplare, autorii emit ipoteza că "vizionarea la distanță poate fi o capacitate percep tivă
latentă și larg distribuită, dar reprimată".
Puthoff și Targ aprec iază în concluzie că fenomenul studiat este "compatibil cu gândirea științifică
modernă". Aplicarea unei metodologii științifice în cercetarea sa permite obținerea de rezultate ce pot
fi atestate științific, pot fi reproduse la dorință și pot fi probate statistic, condiții impuse de știința
modernă pentru autentificarea unui fenomen.
46

Telepatia experimentala la ruși. In anul 1973 a avut loc la Praga un simpozion cu o largă
participare internațională, în care au fost preze ntate o serie de cercetări efectuate în diverse țări
asupra a ceea ce numim bioene rgie. Conceptul de bioenergie are un sens larg, incluzând în sine și pe
acela al câmpului energetic emis de un organism și recep tat de altul.
V. Iniușin, ca și alți cercetători ruși, folosesc pentru câmpul emis de organism termenul de radiaț ie
biologica . Experimental, cerce tătorii ruși au urmărit această radiație biologică prin transferul de
informație și energic dintre două ființe umane, dintre om și microorganisme, dintre om și plante.
Asupra unei culturi de microorganisme se poate exercita de către unii subiecți umani, printr-un efort
de concentrare psihică, efecte de inhibare sau de favorizare a dezvoltării acestei culturi. Iniușin
constată că influența exercitată de om asupra microorganismelor este maximă până la distanța de 1
metru și minimă începând de la distanța de 10 metri.
In cartea lui V. Peke lis, Maladies cybernetiques, citim despre interes ul acordat de către o serie de
cerce tători ruși fenomenului telepatic. Se spune că succesul celebrului dreso r de animale V. Durov se
datora nu numai artei sale, ci și capac ității de a se face înțeles de animale pe cale telepatica. La
experiențele de telepatie cu câinele său Mars au participat mai multe personalități științifice ale
vremii, printre care și marele neurolog rus Sechterev. La ordinul telepatic transmis de către Durov,
câinele era capabil să aducă anumite obiecte din alte încăperi sau să execute unele acțiuni.
F'enomenul comunicării psihice între om și animale, în speță câinele, nu este așa de ciudat pe cît ar
părea la prima impresie. Majoritatea celor ce s-au ocupat de fenomen au remarc at ca situațiile cele
mai propice de producere a telepatiei sunt acelea în care există o armonizare psihologică între cei doi
parteneri, o afinitate psihică. Ori, câinele este animalul care și-a demonstrat un atașament de o
fidelitate nedezmințită vreodată. După unii autori, acest atașament al câinelui a jucat un mare rol
chiar în consolidarea societății omenești. sunt citate adesea exemple impresionante ca dovadă a
acestui atașament al câinelui față de stăpânul său. Sânt cunoscute cazuri când câinii au deceda t
(întâmplător?) o dată cu stăpânii lor, câini care au urmat cortegiile funerare ale stăpânilor casei și nu
au mai părăsit mormântul acestora până ce au murit prin înfometare.
Toate aceste reacț ii ale animalelor, atât de ciudate pentru noi, pot susține ideea unui "contact
psihologic" între om și animale și de aici și posibilitatea unei comunicări telepatice.
Experiențele de transfer telepatic riguros contro-late științific au fost efectuate de-a lungul unei vieți
de profesorul Leonid Vasiliev (fost titular al Catedrei de fiziologie la Universitatea din Leningrad) . în
lucrarea Experiențe de sugestie mentală, Vasiliev a preze ntat cerce tările sale asupra a ceea ce el
numea "sugestie la distanță". împreună cu grupul său de colaboratori a reușit să provoace somnul
hipnotic unor subiecți aflați la distanță. De asemenea, el a izbutit să inducă în timpul somnului vise
dirijate, prin concentrarea mentală asupra unei teme pe care încerca să o transmită subiectului
adormit.
.
Vasiliev era convins că transmiterea informației la distantă realizată între două creiere se petrece prin
intermediul undelor electromagnetice. In acest scop introduce fie subiectul, fie pe hipnotizator într-o
cușcă tip Faraday, care, după cum se știe, are proprietatea de a bloca transmiterea undelor
electromagnetice. In ciuda acestui fapt, experiențele de hipnotizare la distanță nu au fost influențate.
Pentru a vedea dacă intensitatea fenomenului scade proporțional cu distanța de transmitere, așa cum
se întâmplă în cazul undelor electromagnetice, Vasiliev își trimite unul dintre colaboratori la
Sevastopol, situat fata de Leningrad (unde se afla Vasiliev) la 1500 km distanță. Din nou fenomenul
nu a suferit nici o perturbare. Subiectul aflat la Leningrad, o femeie, Ivanova, era supravegheată de
Dubrovski. La Sevastopol se afla un alt colaborator, Tomașevski, care, la momentul fixat pentru
experiment, începe să se concentreze. Brus c, Ivanova, care vorbea cu Dubrovski, adoarme.
47

Experimentele arătau așadar că distanta nu influențează comunicarea biologică. După L. Kogan nu
este totuși exclus ca undele electromagnetice să vehiculeze informațiile biologice la distanță, dar
lungimea lor de undă trebuie să fie probabil peste 1500 m.
O descriere amănunțită a experienței de transmitere la mare distantă a unui mesaj numai prin
concentrare mentală s-a efectuat în anul 1966 . Experimentul s-a efectuat între Moscova și
Novosibirsk (circa 3000 km).
Protagoniștii au fost biofizicianul Iuri Kamenski și ziaristul Karl Nicolaev. Echipa de cerce tători i-au
ținut sub observație. Kamenski a fost emițătorul, iar Nicolaev, recep torul. Ambii parteneri au fost
supuși în prealabil unor exerciții de relaxare. In cazul telepatiei provocate, relaxarea psihică este o
condiție necesară îndeosebi pentru receptor, în timp ce în cazul telepatiei spontane s-a constatat că
recep torul se află într-o stare de mare tensiune afectivă. Am sublinia aici diferența care apare după
noi, în telepatia spontană fată de cea provocată. în experiment, relaxarea recep torului devine
condiție; în cazurile spontane, tensiunea afectivă crescută a recep torului este aceea care apare
evidentă.
Kamenski are de transmis 6 obiecte, pentru fiecare dintre acestea având la dispoziție 10 minute. Ca și
în cazul experimentatorilor de la Stanford, se constată că recep torul a redat mai ușor elementele de
ordin vizual, concret, decât abstract. El a făcut o descriere fizică a obiectului recepț ionat, dar nu i-a
putut preciza cu ușurință denumirea. Dacă spre exemplu se recepț ionează imaginea unui stilou,
subiectul îl va descrie ca fiind un obiect alungit, cu o parte metalică strălucitoare etc., dar îl va defini
mai greu ca stilou.
Conform comentariilor matematicianului și ciberneticianului Kogan, jumătate din informațiile
transmise au fost recepț ionate corect, ceea ce depășește net coeficientul de probabilitate in
producerea unui fenomen întâmplător.
Experimentul se reia în anul 1967 cu aceiași Kamenski și Nicolaev, aflați de astă dată unul la
Moscova, celălalt la Leningrad. Se fac înregistrări telemetrice; în timpul ședinței, inclusiv
electroencefalogra fice. Starea de relaxarc a fost controlată prin apariția unui ritm alfa stabilit pe
traseul electroencefalogra fic. După 30 de minute, Nicolaev era complet relaxat. El nu știa când va
începe experimentul. Dar după 1-1,5 secunde din momentul în care Kamenski s-a concentrat ca să
transmită, traseul electroencefalografic al lui Nicolaev s-a desincronizat și au apărut fenomene de
activitate cerebrală. S-a surprins deci exact momentul în care subiectul recepț ionează mesajul. Dar
abia după 5 secunde Nicolaev a devenit conștient de această recepț ionare.
Avem și aici dovada – ca și în cazurile studiate de Douglas Dean, Puthoff și Targ – că putem primi de
la semeni o serie de informații care rămân cantonate doar în subconștientul nostru. D. Dean susține
că 25% din noi primim inconștient mesaje telepatice. Vasiliev însuși rclatează că a reușit să comande
mental o serie de mișcări pe care subiecții le executau fără să fie conștienți că le-au fost comandate
de altcineva.
Putem concluziona așadar că există o comunicare conștientă și alta inconștientă. Și una și cealaltă
traduc unui și același fenomen – preze nța unui mesaj, a unei informații, în virtutea căreia individul
întrepr inde acțiuni adecvate acestora.
După unii comentatori, telepatia se produce între oameni mult mai frecvent decât o constatăm.
Probabil că o recepț ie inconștientă a gândurilor și sentimentelor transmise de persoane cu care luăm
contact generează atitudinea de simpatie sau de antipatie pe care o încercăm inexplicabil în fața unui
necunoscut.
Aceleași experiențe au demonstrat că se pot transmite unui subiect senzații dezagrea bile, mergând
până la stări de rău accentuate sau dimpotrivă, se poate influența pozitiv subiectul. Dacă fenomenul
48

este posibil, atunci unele din elementele medicinei populare își pot găsi o explicație rezonabilă.
S-au relatat cazur i curioase de transmitere a suferinței între părinți și copii. Un fiu are brusc o durere
la nivelul unui dinte, același cu al mamei sale. Când mama și-1 extrage, durerea încetează și la fiu.
Exemple asemănătoare sunt numeroase.
Incercări de explicare a fenomenului de bioco munica ție.Se poate spune că fenomenul
telepatic se petrece într-o lume a tăcerii. Nimic nu se aude, nimic nu se vede. Obișnuiți să admitem
doar ceea ce percepe m prin simțurile noastre, rămânem puțin convinși de ideea că tăcerea poate
"vorbi". Oricât ni s-ar părea de ciudat, mulți dintre acei ce contestă fenomenul nu au în vedere decât
acest argument. Aceasta înseamnă însă a privi doar la suprafața lucrurilor și nu în profunzimea lor.
Puterea noastră de a percepe lumea este limitată prin granițe bine cunoscute astăzi. Există sunete pe
care nu le auzim și lucruri pe care nu le vedem. Aparent, în tăcerea unei încăperi nu există nimic
altceva. Dar dacă dispunem de un recep tor adecvat (radio sau televizor) liniștea va fi brusc întrerup tă
de sunete și imagini. Acestea existau acolo sub forma undelor electromagnetice și înainte de a le
putea noi sesiza.
Dezvoltarea științifică și tehnologică actuală a permis omului să pătrundă până în intimitatea
atomului. Au fost create mijloace tehnice care pot determina dimensiuni de 10 ori mai mici decât
diametrul atomului de hidrogen. Și această incontestabilă putere ne conferă uneori orgoliul de a
refuza să crede m că a mai rămas ceva nesurpr ins în fiziologia noastră.
Rezervele ce se manifestă încă față de fenomen sunt explicate prin faptul că atestarea experimentală a
telepatici a adus doar dovezi despre existența sa, dar nu a elucidat și toate necunoscutele ei. Rămân
încă multe întrebări fără răspuns clar. Dacă există, de ce se mani-festă așa de rar? Prin ce formă de
energie este vehiculată informația între emițător și recep tor? Are vreun rol existența sa în lumea vie?
Ce implicații poate avea validarea sa pentru cunoașterea universului biologic?
Sistematizând din mulțimea de opinii formulate în legătură cu telepatia, am reține argumente de ordin
neurofiziologic, psihofiziolog ic și biofizic.
Argumente neurofiziologice.Intr-o conferință ținută în anul 1960 la Moscova, N. Wiener era
de părere că undele implicate în transmiterea gândirii la distanță sunt acelea cu frecvența de 10 Hz,
adică undele alfa. Dintre undele emise de creier, acestea dispun de energia cea mai înaltă.
Ritmul alfa este ritmul stării de repaus psihic și senzorial, deci al unei stări de maximă relaxare.
Majoritatea comentatorilor sunt de părere că pentru a realiza o astfel de legătură bioinformațională la
distanță este nevoie, printre altele, ca emițătorul să fie într-o stare de intensă activitate psihică, iar
recep torul să fie într-o stare de maximă relaxare. Am văzut mai sus că în experimentul Kamenski-
Nicolaev, ultimul era controlat prin urmărirea traseului electroencefalogra fic, care indica un ritm alfa
stabil. Se admite că în această stare crește activitatea electrică a pielii prin scăderea rezistenței
electrice cutanate, musculatura se relaxează, respirația devine mai amplă și mai lentă ca frecvență, cu
perioade de apnee chiar. Ca urmare, presiunea bioxidului de carbon în sânge crește, iar prin aceasta
se provoacă o vasodilatație în circulația cerebrală, cu aport energetic crescut pentru celula nervoasă.
Subiectiv și obiectiv, modificarea ritmului respirator după anume norme, bine precizate, poate induce
la subiecții antrenați o stare de relaxare cu un ritm alfa corespunzător. După cum se știe, prin tehnici
de relaxare, elaborate și de către antici și de către moderni, ca și prin antrenament de tip biofeedback
se obțin stări psihice corespunzătoare bioelectric ritmului alfa. Dacă acest ritm este implicat în
transferul de informație la distanță, atunci ar părea logic să dezvoltăm fenomenul pe căi artificiale.
Este ceea ce s-a și observat de către unii cercetători în timpul antrenamentului prin biofeed-back De
49

la om s-a încercat transpunerea ideii în tehnica. Dacă între două sisteme tehnice s-ar reuși să se
obțină o transmitere de informație pe frecventa ritmului alfa, susțin unii cercetători (G. Cartianu ș.a.),
telepatia ar obține o deplină confirmare experimentală. Dar experimentele în acest sens n-au adus
încă rezultatele scontate.
Argumente de ordin psihofiziologic sau psihod inamic.Se susține că în geneza fenomenului
telepatic ar fi implicat polul inconștient al vieții psihice. Dar să facem mai întâi o precizare de
termeni.
In limbajul curent, îndeosebi cel folosit de către nespecialiști, termenul de subcon știen t se confundă
cu cel de inconștient. In accepț iunea specialiștilor însă, noțiunile au sensuri distincte. Subconștientul
este concepu t ca un nivel autonom, intermediar între conștient și inconștient. Ar fi stratul rezervă
(gândirea latentă) din care unele elemente merg spre conștient, iar altele spre inconștient.
Suntem pe deplin convinși de vulnerabilitatea acestei scheme simplificatoare a noțiunii de inconștient.
Dar pentru necesitățile noastre de lucru preferăm să adoptăm o viziune bipolară, înscriind sfera
psihică între polul conștient și polul inconștient. Așa cum ne-o relevă astăzi cunoașterea științifică,
viața poate fi înțeleasă prin drumul parcu rs de materie de la tăcerea minerală până la reflectarea
umană. De aici și schema simplificatoare a celor doi poli, conștient și inconștient, pe care o
propunem.
O serie de situații particulare din viata noastră – cum ar fi, de exemplu, posibilitatea unor subiecți
umani de a reda sub stare de hipnoză amănunte exacte ale unor trăiri nesemnificative, apare nt de
mult uitate, ca și prezența la acest nivel nu numai a unor pulsiuni "oarbe", ci și a unor acțiuni cu
conținut complex orientat spre finalități adaptative (spre exemplu, programele prin care se desfășoară
întreaga noastră viață vegetativă) – ne permit să considerăm ca fiind mult mai adecvat termenul de
subconștient decât acela de inconștient. Concret, viața stă în ceea ce noi numim inconștient. întregu l
laborator al vieții, de o complexitate încă greu de descifrat în toate detaliile sale, este dirijat de acest
nivel. Imixtiunea constienței în "treburile" sale mai degra bă îl impietează decât îl favorizează. Cu
excepția celor antrenați în mod special, nimeni dintre noi nu-și poate comanda, de exemplu, inimii să
pulseze mai repede sau mai încet, nu poate da ordin tubului sau digestiv să funcționeze mai bine,
leucocitelor sale să-1 apere ș.a.m.d.
Angrenajul prin care trăim presupune conducerea a miliarde de celule vii care trebuie să funcționeze
coordonat și ritmic prin intermediul altor miliarde de interacțiuni. Câtă vreme suntem sănătoși, toate
aceste reacții se desfășoară cu o exactitate matematică. Să ne imaginăm ce activitate presupune
numai înlocuirea în timp de 6 luni a acestui adevărat cosmos celular. Și despre toate acestea,
conștientul nostru nu știe nimic. El este doar beneficiarul, dar nu si dirijorul acestui mic infinit. Noi
luăm act doar de trebuințele sale și le acordăm satisfacție, în funcție de o altă complexitate de factori
biopsihoso ciali, dar nu avem nici o participare conștientă la evenimentele care se petrec în interiorul
nostru și care, prin dimensiunea lor spațio-temporală, scapă simțurilor noastre. Pentru a se menține,
viata are nevoie de structuri care să funcționeze perfect. Or, nici o minte n-ar putea îndeplini o astfel
de performanță. De aceea natura n-a lăsat soarta vieții în mâini atât de puțin sigure. Și apoi, este ușor
de înțeles ce s-ar fi întâmplat dacă, dat fiind volumul de informații cerut de relaționarea cu mediul,
conștientul nostru ar fi avut de coordonat și astfel de obligații.
Deducem, din cele expuse, că în ceea ce numim noi inconștient se află mult mai mult decât în
conștient. Viața noastră psihică a fost comparată cu un aisberg din care trei sferturi rămân invizibile
(în apă) și doar un sfert apare accesibil privirii. Ceea ce se vede ar re-prezenta partea conștientă a
vieții psihice, iar ceea ce nu se vede ar fi partea sa inconștientă. De aici preferința noastră pentru
denumirea de subconștient, înțelegîndu-1 ca instanță ce preced e conștientul și în care înglobăm toate
fenomenele situate în afara constienței. în accepț iunea noastră deci distingem un pol conștient și altul
subconștient, ultimul însumând și categoria de inconștient și cea de subconștient. Vom respecta însă
50

în expunere termenii, așa cum i-au folosit diverși autori citați.
Dacă, o dată cu Jung admitem existența unui inconștient colectiv comun tuturor indivizilor ce aparțin
unei specii, diferit de inconștientul individual, telepatia s-ar situa la nivelul primului. De aici
posibilitatea existentei unei astfel de comunicări la nivel de specie. Dar dacă luăm în considerație că
unele experiențe au sugerat existența unei relații informaționale, adică a unei comunicări prezente nu
numai între indivizi ce aparțin acelorași specii, dar care merge până la celule vii detașate din
organisme deosebite ca regn și specie, atunci trebuie să extindem noțiunea de inconștient colectiv la
întreaga lume vie.
Se consideră că, fiind o funcție latentă a inconștientului, telepatia s-ar manifesta îndeosebi in stări ce
țin de sfera afectivă – mari pasiuni, mari trăiri emoționale exprimate prin sentimente de intensă
fericire sau, dimpotrivă, de intensă durere sufletească. Este poate și motivul esențial pentru care
astfel de experiențe nu pot fi create la dorință. Cum să se reproducă o tensiune dramatică trăită de
mamă și fiu, aflați la distanță unul de altul?
Sunt însă citate experiențe pe animale care reacționau prin apariția unui impuls nervos (potențial
evoca t) pe electroencefalogra mă ori de câte ori puii lor aflați în altă parte erau sacrificați.
Ne-a m putea imagina ca întreaga lume vie este cu-plată la un vast sistem de comunicare
subconștientă. Prin intermediul acestui sistem ar putea fi transmise informații comune la tot ceea ce
este viu, informații specifice speciei și informații proprii doar indivizilor. Informația de favorabil sau
nefavorabil, respectiv de bine sau rău, elemente de care depinde viața într-un biosistem, ar putea
constitui o informație cu acces la nivel general pe întreaga scară biologică. Informațiile cu
adres abilitate numai pentru specie ar putea fi considerate cele referitoare la comportamentul
indivizilor dintr-o specie. O parte din informațiile recepț ionate subconștient au răsunet numai la nivel
de individ și ar deveni conștiente numai arareori, cu frecvența pe care o cunoaștem în cazul telepatiei.
Ipotetic, am putea considera modalitatea telepatică de comunicare ca o cale de rezervă pentru
individ, de care s-ar face uz numai în situații limită, critice pentru existență. Manifestarea sa
sporadică ar putea fi expresia gradu lui de accesibilitate scăzut pentru astfel de informații la nivelul
conștientului. Este posibil ca cenzura conștientei să se opună răzbaterii până la nivelul său a unor
astfel de informații. Un argument în acest sens l-ar constitui accesibilitatea mai mare pentru acest fel
de experiențe în timpul hipnozei și al somnului.
Experiențele lui Stanley Krippner, efectuate la Maimonides Research Center (New- York) de-a lungul
mai multor ani, au relevat – la fel ca în cazul lui L. Vasiliev – care, după cum am văzut, prefera
hipnoza pentru studiul telepatiei – că "stările alterate" ale constienței sunt cele mai propice pentru
producerea fenomenului.
Pe lângă hipnoză, Krippner se folosește și de somn și de vis (așa-zisele "stări alterate ale constienței")
ca momente de transmitere a informației telepatice. El constată, statistic, că posibilitățile de a obține
experimental astfel de transmiteri în somn sunt semnificativ mai mari decât în cazul stării de veghe.
M. Cernușek, psiholog la Universitatea din Praga , analizează prin prisma inconștientului condițiile de
producere a fenomenului telepatic. El consideră că este necesară conectarea individului la două
niveluri – al experienței și al emoției. "Se impune o sustragere a individului din realitatea imediată și
plonjarea sa în câmpul posibilităților de comunicare latentă. Scopul acestei retrageri din realitate este
intrarea spontană într-o stare de empatie pură, primord ială, de armonizare și de simpatie cu cele mai
vaste perspective pe care le oferă lumea noastră vie. Această tendință deschide omul tuturor
influențelor vitale, făcîndu-1 capabil să perceap ă și să articuleze conștient acei stimuli din lumea
exterioară care au un sens și o semnificație pentru noi și care ar rămâne altfel impreciși și flotanți".
Asemenea lui Freud și M. Cernușek se întrea bă dacă aceste posibilități ale psihicului nostru sunt
"vestigii arhaice" sau "nucleul unor noi potențialități". Imbrățișînd ambele supoziții, autorul este de
părere că acest mod de comunicare, uitat, regresat, poate fi reactivat. "Prin antrenament, noi trebuie
51

să putem depăși… porțile unei dinamici arhaice în care somnolează potențialități ascunse și să găsim
calea spre o nouă creștere a individului și a societății".
Argumente de ordin biofizic.Un suport științific pentru toate fenomenele psihice încă
neexplicate încearcă să ofere biofizicianul A. P. Dubrov prin ipoteza sa asupra câmpului
biogravitațional.
Câmpul biogravitațional, element al câmpului gravitațional universal, s-ar afla la baza edificiului
biologic datorită proprietăților care u permit să fie convertit în orice formă de câmp și energie.
Pe lângă alte argumente, A. P. Dubrov aduce în sprijinul ipotezei sale și fenomenul de generare a
undelor gravitaționale prin proiectarea unui fascicol laser asupra unui cristal. Cum organismele vii
sunt considerate ca fiind structuri cu proprietăți semiconductoare, din cauza formațiunilor cristaline
pe care le conțin în celule, se aprec iază că acestea pot fi și sediul unor radiații gravitaționale.
Emiterea de lumină ultravioletă și din spectrul vizibil (A. Gurvici, B. Tarusov), generarea de
ultrasunete (A. Mosolov, V. Kamenskaia) de către țesutul viu în timpul mitozei celulare ar constitui,
după Dubrov, o dovadă a posibilităților câmpului biogravitațional de a se transforma în alte forme de
energie.
Transferul de informație pe cale biologică la distanță practic nelimitată și fără pierder i nu ar fi posibil
decât prin intermediul câmpului biogra vitațional.
Numeroasele experiențe întrepr inse de L. Vasiliev ș.a. tindeau să demonstreze ipoteza că informația
telepatică ar avea ca suport undele electromagnetice de joasă frecvență. Dar izolarea prin incintă
Faraday a subiecților nu a condus la blocarea undelor purtătoare de informație telepatică, așa cum se
întâmplă cu undele radio. Ipoteza lui Vasiliev nu apare totuși prin aceasta infirmată, susțin alți autori.
Ca să blocăm o astfel de transmitere, ar trebui să izolăm subiecții într-o cușcă Faraday ale cărei
dimensiuni să fie egale cu lungimea undelor purtătoare ale acestor informații, adică de ordinul miilor
de metri, ceea ce, evident, nu a construit încă nimeni. Puthoff si Targ, bazați pe datele actuale ale
fizicii, cred că nimic nu poate contrazice ideea medierii telepatiei prin unde electromagnetice de joasă
frecvență.
După modelul comunicațiilor prin intermediul radioului, B. Kajinski consideră telepatia ca fiind o
radiocomunicație biologică între un "emițător" și un "receptor". Rolul central în această comunicație
1-ar avea sistemul nervos, care ar emite și recepț iona unde bioelectromagnetice ultrascurte.
La noi în țară, G. Cartianu și Rodica Strungaru au întrep rins un studiu intere sant al proceselor
psihoinformationale. Analiza a o serie de date existente în domeniu u conduc pe cercetători la
concluziile că "nu există nici o contradicție a legilor actuale ale fizicii de a presupune că fenomenelor
psihoinformationale le sunt asociate unde electromagnetice purtătoare de informație care se pot
propaga la distanță și pot fi recepț ionate și decodate în sistemul nervos al unei alte ființe vii".
Fizica modernă n-a rămas nici ea indiferentă la încercarea de înțelegere a unor fenomene din lumea
psihicului. Dificultatea de a exprima procesele psihice prin prisma fizicii clasice a determinat
comutarea câmpului de ipoteze în domeniul fizicii particulelor elementare.
N. Kobosev face o foarte subtilă remarcă asupra substratului fizic al proceselor psihice. El observă că
activitatea mentală este "riguros orientală, spontană și vectorială". Aceleași demonstrații vor duce
totdeauna la aceleași concluzii. Ori de câte ori am demonstra teorema lui Pitagora am ajunge la
aceleași rezultate, ni se spune în comentariul ipotezei lui Kobosev. Dar atomii și moleculele cu care
facem demonstrație, deci cei cu care gândim, nu mai sunt aceiași, conform legii entropiei.
52

Pentru ca rezultatul gândirii să fie totdeauna același, ar trebui să rămânem la același substrat
molecular, ceea ce ar însemna ca pe plan fizic "particulele din care este făcut apara tul gândirii să se
găsească la temperatura de zero absolut". Cum fenomenul nu este posibil, Kobosev ajunge la
concluzia că mecanismul gândirii nu se poate realiza la nivel atomic și molecular, ci în altă parte.
Dar Kobosev nu este singurul care invocă fizica modernă pentru a găsi o explicație fenomenelor
psihice și îndeosebi acelora care au fost etichetate sub termenul de percepț ie extrasenzorială. Să
pătrundem împreună cu Arthur Koestler în universul unor ipoteze care la vremea când au fost
elaborate erau considerate fanteziste și chiar ridicole pentru ca, ulterior, unele dintre acestea să fie
validate prin descoperiri care au adus autorilor lor cununa Premiului Nobel.
Considerații de ordin teoretic îl determină pe Wolfgang Pauli, în anul 1930, să prezică existența unei
particule cu proprietăți ciudate numită neutrino. Este descoperită în 1956 de Reines y Cowan.
Neavând nici masă, nici sarcină electrică și nici sarcină magnetică, nu este nici atrasă si nici respinsă,
așa încât un neutrino venit din infinitul sideral poate traversa Terra fără nici o rezistență, întocmai ca
prin vid. Grație acestor proprietăți, scrie Martin Gardner, miliarde de neutrino veniți din soare, stele
sau chiar alte galaxii îndepărtate, străbat prin craniul și creierul nostru întocmai ca prin vid.
Absența proprietăților fizice specifice particulelor elementare cunoscu te oferă neutrinului un caracter
"eteric", fantomatic. De aici presupunerea unor fizicieni că ar putea exista particule asemănătoare
care să facă oficiul de legătură între materie și psihic. V.A. Firsoff numește aceste particule
purtătoare ale proceselor mentale mindoni . Burt și Carrington vorbesc de psihoni . Pentru a explica
unele fenomene psihice care par să facă abstracție de relația spațiu-timp, acestor particule li se
atribuie un comportament particular.
R. P. Feynmann (1949) propune ipoteza cunoscută sub denumirea de "diagrama lui Feynmann". El
susține că într-un univers conceput din dualitatea materie-antimaterie, particulele de antimaterie,
respectiv pozitronii, s-ar deplasa înapoi în timp, iar particulele de materie ar urca în viitor. Timpul ne
apare în această viziune ca un dispozitiv cu două jumătăți suprapus e. Pe măsură ce una se deplasează
în viitor în aceeași măsură cealaltă alunecă spre trecut.
Adrian Dobbs "construiește" un timp cu două dimensiuni. După el, săgeata timpului avansează într-o
a doua dimensiune temporală, situată într-o lume probabilistă și nedeterministă. Anticiparea
evenimentelor viitoare s-ar înscrie în această dimensiune temporală unde principiul "probabilității
obiective" ar acționa la fel ca acela al relației de cauzalitate în fizica clasică.
Probabilitățile obiective ale evenimentelor viitoare "sunt conținute ca factori dispoziționali
concomitenți care înclină sau predispun viitorul să se producă într-o manieră specifică", susține
Dobbs, încercând să ofere o bază fizică materială, în accepțiunea modernă, nu numai telepatiei, ci si
acelor rarisime și ciudate "profeții", precunoașterii sau anticipării de evenimente care pun la grea
încercare știința, chiar și în secolul nostru. Vehiculul informației în această a doua dimensiune
temporală ar fi, după Dobbs, tot o particulă numită de el psitron.
Folosirea unor concepte cum ar fi cel de masă negativă sau imaginară (cu o pregnantă impresie de
fantomatic, eteric) constituie metoda de lucru obișnuită în fizica cuantică. Având masa imaginară,
psitronii lui Dobbs nu au inerție și deci pot călători cu o viteză mai mare decât lumina, aducâ nd
informații despre viitor în prezent. Dobbs își reprez intă psitronii ca un nor care se proiectează direct
pe creierul unui individ receptiv, informându-l despre starea sa preze ntă și cea viitoare probabilă.
Neuronii, după John Eccles, se află într-un "echilibru instabil", așa încât un stimul de mică intensitate
poate declanșa o reacție în întregu l sistem. Grație acestui echilibru instabil ai sistemului nervos ar fi
po-sibilă acțiunea psitronilor lui Dobbs, cale prin care el încearcă să explice telepatia, precu noașterea
ș.a.
Mindoni, psitroni, psihoni și, mai nou, tahion i – par-ticule imaginate în spiritul fizicii cuantice – ar
53

acționa, așadar, asupra unui neuron aflat în echilibru instabil. Dată fiind modalitatea de acțiune la
nivel subatomic după principiul incertitudinii lui Heisenberg, rezultatul acestei acțiuni s-ar produce
după legea numerelor mari, adică probabilistic. în final s-ar obține în acest mod "miracole", încheie A.
Koestler în comentariul său asupra încercăr ilor lui W. Pauli și C. G. Jung de a găsi o explicație pentru
unele fenomene psihice prin fizica cuantica.
Menționăm că nu toți fizicienii sunt de acord cu explicarea vieții psihice prin comportamentul
particulelor elementare. Kobosev contraargumentează prin carac terul cert, vectorial și orientativ al
psihismului nostru și nu probabilistic și entropic, cum ar rezulta din legile fizicii moderne. Eddington
susținea, în anul 1939 , și Eccles împărtășește părerea sa astăzi, că particulele din materia care
gândește, respectiv din creierul nostru au un comportament coerent, diferit de cel' ce are loc în
materia fizică unde domină incertitudinea cuantică.
Dorința de a explica lumea prin găsirea ultimei cărămizi, a ultimei particule, o putem deja considera
ca fiind clasică, "depășită", similară cu aceea a lui Democrit, care a numit această ultimă particulă
atom , adică aceea care nu mai poate fi divizată.
In anul 1959 , G. T. Chew a creat teoria bootst rap menită să meargă mai depar te de Heisenberg în
conceptualizarea Universului subatomic. El propune să se renunțe la ideea de existență a unor
"cărămizi" fundamentale, a unor particule aflate în mișcare și să fie înlocuită cu aceea de câmp.
Particulele nu sunt decât condensări pasagere ale câmpului. Ulterior, împreună cu M. Jacob, emite
teoria bootstrap topolog ic. Realitatea cuantică ne apare , conform acestei noi teorii, desprinsă de
spațiu și timp. Evenimentele se petrec la acest nivel instantaneu , fără înainte și după, sus, jos, acum,
ieri, mâine. Este o ordine înfășurată "care devine percep tibilă pe măsură ce se desfășoară", ne spune
David Bohm. Karl Pribram aplică ideile lui Bohm la teoriile despre funcționalitatea creierului. Acesta
ar putea funcționa pe baza ordinii implicate. în această ordine implicată ar putea exista o "conștiință
universală a omenirii" în care cu toții am fi conectați. Fenomenul telepatic ar deveni în acest caz mai
ușor compre hensibil, dar încă departe de elucidare.
Detașându-ne puțin de complicatele explicații căutate de savanții moderni, constatăm că unor
fenomene "stranii" ale psihicului nostru le sunt oferite interpr etări și mai stranii. Ceea ce ieri părea
fantezist, și ca atare negat, astăzi începe să devină o realitate inteligibilă prin concepte ale fizicii
moderne, care pentru înțelegerea comună par la fel de greu de acceptat.
Obișnuiți cu o înțelegere simplistă, cultivată de fizica secolului al XIX-lea, în virtutea căreia atribuim
oricărui efect o cauză anterioară , vedem timpul așa cum simțurile ni-l relevă – ca scurgându-se doar
din preze nt spre viitor -, acordăm statut de existentă doar entităților care cad sub incidența simțurilor
noastre sau cel puțin a unor mijloace tehnice, care ne prelungesc simțurile. De aceea este greu să
concepem un efect ce precede cauza, cum rezultă din ecuațiile lui Maxwell, să ne imaginăm un timp
care curge înapoi, cum postulează Feynmann, o particulă cu masă negativă.ca electronii lui Dirac, o
alta ca neutrino al lui Pauli sau particule care ne pot aduce în preze nt informații despre evenimente
viitoare ca psitronii lui Dobbs. Și toate aceste concepte, bizare pentru o minte neavizată, nu
reprezintă decât uneltele fizicii moderne!
Implicații ontologice ale fenomenului de biocomunicaț ie.Dacă telepatia este o realitate ce
poate fi demonstrată experimental, după cum ne-o atestă experiențele prezentate, existenta sa poate
avea consecințe nebănuite până acum în planul cunoașterii universului biologic, mai întâi ca simplă
modalitate de comunicare. Existând o astfel de posibilitate de transmitere a informației, exploatarea
sa ar fi utilă în situații în care nici un alt mijloc de comunicare nu este posibil: sub apă – mediu care
nu este penetrat de undele radio – în situații de catastrofe (eșuări de vase, avioane etc.).
Tocmai pentru acest motiv s-ar fi efectuat mult comentata experiență de transmitere de pe
submarinul Nautilus de către americani. Sunt relatate experiențe similare cu animale aflate în
54

submersie, efectuate și în alte țări.
NASA și telepat ia.Deschiderea erei astronautice a oferit încă un câmp posibil de utilizare pentru
telepatie. Cercetătorii de la NASA și-au pus problema dacă, rămași fără nici un mijloc de
comunicare, astronauții n-ar putea intra în legătură cu Terra prin telepatie. Și iată prima legătură
telepatică între Cosmos și Pământ deja realizată! în timpul zborului spre Lună al navei Apollo-14,
Edgar Mitchell reușește să transmită unui recep tor aflat la baza de zbor 51 de figuri Zener din 200.
Rezultatul depășește net coincidența aleatorie, apreciază specialiștii americani. Se spune, și Mitchell
însuși lasă să se înțeleagă, că trăirea personală a unui astfel de eveniment 1-a determinat să creeze
după aceea o fundație pentru studiul unor fenomene psihice, fundație care în scurt timp a elaborat o
amplă lucrare în acest sens, având ca autori personalități marcante din domeniul fizicii, psihologiei,
neurofiziologiei etc.
Un spirit lucid ne determină să privim cu unele rezer ve astfel de comunicări. Pentru a stăpâni
fenomenul și a uza de el la nevoie trebuie să cunoaștem mai întâi legitățile ce stau la baza sa. Și încă
nu știm nimic din ceea ce este esențial. Dovada o avem în reușitele incomparabil mai mici în
realizarea experimentală a telepatiei față de incidența sa spontană. Nu este însă exclus să ajungem si
aici plecând de la unele practici tradiționale din Asia și de la alte genuri de antrenament mai moderne,
dar derivate în fond tot din acestea, și care sunt în prezent experimentate în diverse laboratoare
clinice din lume.
Intervine însă un mare semn de întrebare pentru noi. Este realmente un beneficiu pentru om ca să-și
deschidă porți pentru toate informațiile venin de la alte creiere? Nu cumva cenzura opusă de
conștient unor informații ce ajung, foarte probabil în permanență, în subconștientul nostru constituie
un mijloc de apărare natural și inteligent împotriva invadării sale nedorite de informații paraz ite? Ce
s-ar întâmpla oare cu noi dacă în loc să ne ocupăm de viața noastră am fi încontinuu și fără rost
implicați în a altora?
Importanța majoră a atestării științifice a telepatiei, după opinia noastră, nu constă atât în utilitatea sa
practică, ci în porțile pe care le deschide spre cunoașterea lumii.
Transmiterea unui mesaj între două creiere aflate la distanță presupu ne un suport material, în cazul
discutat, un câmp energetic codificat în semnale purtătoare de informație care vor fi decodificate de
către creierul receptor. Consecința logică imediată care ne apare în minte este ideea că în acest caz
gândul nostru reprezintă o forță mate rială exprimată prin energia modulată în semnalele purtătoare
de informație. In consecință, gândi rea nu este o expresie abstractă a unui substrat material
reprezentat de creier, ci produsul său concret, mate rial.
In clipa în care gândim, chiar dacă nu ne exprimăm verbal, noi emitem un câmp energetic ca suport al
gândurilor noastre. Sub această formă gândurile sunt emise în spațiu și de aici receptate de un alt
creier care poate fi acela căruia îi este destinat (cazu l telepatiei sau un altul – fenomen prin care s-ar
putea explica simultaneitatea acelorași idei în știință, originea unor idei străine de preocupările
noastre, unele influențe malefice etc.).
Pe de altă parte, înțelegerea prin limbaj articulat are o dublă cale de acces: prin semantica cuvintelor
și prin câmpul energetic emis concomitent. O serie de argumente ne obligă să gândim că în timp ce
pentru înțelegerea simbolurilor reprezentate prin cuvinte este nevoie de învățarea limbii în care sunt
exprimate, decodificarea câmpului energetic purtător de informație este comună întregii lumi vii. Ea
reprezintă comunica rea fără limba j întâlnită pe toate treptele de evoluție. Așa ne-am putea explica
empatia dintre noi și animale și poate chiar comunicarea cu copilul mic înainte de însușirea limbajului
articulat.
Dacă gândul reprez intă o forță materială atunci apare evidentă posibilitatea de a influența pe această
cale pe semenii noștri. Suge stia, unele practici empirice, psihoterapia etc. ne apar în această
55

accepțiune în altă lumină.
In afara sugestiei, pe care am comentat-o deja în noua accepțiune ce i-o dăm, nu avem până acum
nici un instrument științific prin care să explicăm unele efecte asupra viului, ce par de domeniul
miracolului, obținute de șamani (efecte comentate de o mulțime de cercetători, ca Mircea Eliade,
Alfred Stelter ș.a.). Au făcut chiar obiectul unor filme preze ntate cu ocazia a diverse manifestări
științifice. Scene filmate "pe viu" pledează pentru autenticitate, dar nu și pentru o înțelegere a lor. Ei
bine, fără să fim obligați să invocăm asemenea șamanilor toată cohorta de spirite bune sau rele,
putem înțelege purtarea lor (bineînțeles în cazur ile în care o au, Cl. Levi-Strauss dezvăluindu-ne
pretinsele secrete ale multora dintre ei) prin câmpul energetic, foarte probabil mult amplificat (și aici
poate fi într-adevăr un secret), datorită incantațiilor și imprecațiilor ce le rostesc.
Relațiile interu mane, simpatia și antipatia, dragostea și ura, fascinația, acel coup de foudre, dragostea
la prima vedere, dominarea prin privire, subjugarea prin farmec sau prin simpla preze nță devin mult
mai ușor de înțeles dacă admitem că la baza lor se află un transfer interu man de energie.
O psihologie care și-ar baza explicațiile pe schimbul energetic uman poate că nu ar mai fi obligată să
expedieze ceea ce nu-și poate explica în afara granițelor sale, adică în paraps ihologie.
Influența omului asupra altor organisme, inclusiv asupra plantelor – influență care, prin transferul de
semnificații, pare uneori o adevărată comunicare, după cum vom vedea – capătă în această viziune o
bază de înțelegere științifică.
Telepatia și viata socială a insectelor.Telepatia pare să fi jucat un rol major și în evoluția
lumii vii.
Prezenta telepatiei pe trepte de evoluție inferioare omului este ipotetic susținută de multe din
fenomenele ce se observă în viața animalelor care trăiesc în grup, cum sunt furnicile, albinele,
lăcustele etc. Organizarea lor cunoaște o complexitate ce se apropie de cea umană, iar dacă avem în
vedere că pentru nevoile grupului aceste insecte sunt capabile să creeze indivizi perfect adaptați
funcției pe care o îndeplinesc, atunci organizarea lor socială devine și mai greu de înțeles prin simpla
conduită instinctivă, cum ne-o explicăm astăzi. Să luăm spre exemplu soluțiile adoptate de un grup
de larve de lăcuste care nu pot încă sa zboare ca adulții, la traversarea unei ape. Dacă nu reușesc să
treacă înotând, atunci formează un pod viu din corpurile lor peste care va trece apoi întregul grup.
Să urmărim o relatare a lui I. Akimuskin; "Cu mai puțin de 100 de ani în urmă un nor gigantic de
larve de lăcuste a forțat Niprul pe un front larg de 10 km. Larvele s-au aruncat dintr-o dată în fluviu.
Milioane de lăcuste s-au înecat, altele săltau pe deasupra cadavrelor ca pe pontoane".
Aceeași conduită de sacrificiu o adoptă și unele furnici invadatoare. La urcarea pe arbori, procedee le
unor furnici nomade sunt și mai ingenioase. După ce o parte din ele s-au cățăra t pe trunchi până la
vârf, încep să formeze din corpurile lor – prin prinderea una de alta – lanțuri, care ajung până la
pământ. Restul armatei de furnici ia cu asalt coroanele copacilor, folosindu-se de aceste scări vii, pe
care vântul le aruncă peste crengi și arbori în chip de poduri suspendate.
In organizarea unei coloane de furnici nomade în marș nu există nici o diferență fată de aceea a unei
trupe de soldați în marș. Mai întâi locul spre care merg este reperat din timp de cercetași, apoi
coloana pornește noap tea la drum. înainte merg cerce tașii, care indică drumul. La mijloc se
transportă tot ceea ce are nevoie de protecție – matcă, ouă, larve cu doici etc.
Laturile sunt ocupate de soldați de apărare – furnici înzestrate cu colți mandibulari puternici drept
arme de apărare.
56

Din nou un aspect și mai izbitor. După circa o săptămână, restul de larve și doici rămase în vechiul
cuib pleacă și ele pe urmele coloniei. De unde știu drumul, de vreme ce timpul și obstacolele (apa,
vântul etc.) șterg orice urma chimică?
Cum să înțelegem doar prin instinct sacrificiul fără șovăire al celor care se aruncă în apă în scopul
salvării celorlalți semeni, cum să pricepem prin ce cod unele furnici execută întocmai ca niște ostași
instruiți exact rolul lor, diferit de al celorlalte, în construirea podurilor suspendate? Cum altfel decât
prin posibilitatea de a-și putea transmite ordine, după cum vedem destul de complexe, la nivelul
performanțelor limbajului nostru, adică de a comunica fie telepatic, fie pe altă cale.
Un alt mod de comunicare ar trebui să fie destul de complex pentru astfel de performante, iar
contactul. direct prin antene și comunicarea chimică prin feromoni ni se par insuficiente. Ori, din
studiile prezentate asupra telepatiei am văzut că aceasta oferă o înțelegere în afara limbajului, lucrând
mai mult la nivel de imagine si impuls. Pe această cale se pot deci transmite informații mult mai
complexe decât prin cuvinte, dar, după cum s-a constatat la om, mai puțin exacte. De aceea crede m
că telepatia s-ar preta cel mai bine unei astfel de comunicări.
Sunt cunoscute două moduri diferite de realizare a funcțiilor ce întrețin viața în natură. în cazul unui
organism, fiecare funcție este îndeplinită de câtre un grup de celule specializate în acest scop.
Diferențierea funcțională și structurală a celulelor se face în stadiul de dezvoltare embrionară după
informația conținută în programul genetic. în cazul ființelor care trăiesc în colonii – cum sunt
volvocalele, termitele, albinele și furnicile – întregu l grup se comportă ca un singur organism. Aici
funcțiile nu mai sunt îndeplinite de celulele specializate, ci de indivizi specializați în realizarea lor.
După funcția ce o are de îndeplinit, fiecare individ va avea și o morfologie adecvată și, în consecință,
diferită de a celorlalți semeni, deși toți derivă din aceeași matcă și au aceeași zestre ereditară. Se
ridică în mod firesc câteva întrebări. Dacă în cazul organismului unic, diferențierea celulelor se
petrece în virtutea informației genetice preze nte în fiecare celulă, cine diferențiază indivizii într-o
colonie? Dacă într-un organism pluricelular funcționalitatea este coordonată de sistemul nervos, cine
coordonează activitatea tuturor indivizilor dintr-o colonie de furnici, spre exemplu? Numai
feromonii? Există unul pentru fiecare funcție? Și dacă da, poate acționa acesta asupra genomului
individual pentru a-i imprima purtătorului o morfologie corelată funcției? Oare n-am putea incrimina
aici existența unui câmp energetic purtător al informației care dirijează coeziunea, morfologia și
funcționalitatea grupu lui? Iar modalitatea sa de a funcționa nu este similară telepatiei?
Primul contraargument ni-l vor aduc e geneticienii: nu cunoaștem informația genetică în afara
moleculei de ADN. Ne amintim însă că apar astăzi date care su-gerează existența unui model
structural energetic transmis prin intermediul ADN-ului. Admiterea acestei ipoteze, pe care, după
cum spuneam, am putea-o încadra în ideile "bizare", ne-ar scoate din multe impasuri teoretice în
interpretarea naturii.
Se poate replica prin aceea că astăzi putem obține mutații artificiale, chiar clonări (reproducerea de
indivizi identici prin acțiunea asupra celulelor lor somatice și nu sexuale) intervenind la nivelul ADN
și nu al unui pretins model energetic. Este exact, numai că nimeni nu ne împiedică să acționăm și
invers, prin efect asupra cauzei. Acționând la nivel de ADN, putem obține modificări și în modelul
său energetic. Deocamdată însă, mutațiile artificiale operate pe Drosofila nu s-au dovedit a u perene.
Se pot obține, spre exemplu, musculițe fără aripi. Dar după câteva generații se revine la modelul
genetic natural al Drosofilei (deși acesta era alterat de noi) ca și cum ar fi persistat undeva.
Există, probabil, un model energetic al individu lui, sumă a tuturor câmpurilor celulare din structura
organismului. La rândul lor, câmpurile individuale structurează modelul energetic al speciei și
probabil că materia vie își structurează în evoluție un model energetic fundamental , specific întreg ii
lumi vii. Am discutat elementele comune întreg ii lumi vii, elemente care prin combinațiile realizate de
evoluție în timp au permis diversitatea de forme pe care o cunoaștem astăzi. Nu se poate vorbi deci
57

de tipare fixe, de elaborări" continue, adică de transformări și structurări condiționate de factori
ambientali și cosmici. Constanța legilor pe care le descoperim în Univers, permanenta creaț ie și
distrucție de forme într-un algoritm pe care, în mare parte astăzi îl putem prevedea, par să exprime
ele însele prezența unui model informațional.
Conc luzii asupra fenomenului de bioco municație.• Pare posibil transferul de informație de
la un creier la altul pe un canal ce nu poate fi încă atribuit cu certitudine unuia din organele de simț
cunoscute.
• Transmiterea exclusiv mentală a unui mesaj între două creiere aflate la distanță presupune un su-
port material, un câmp energetic modulat în semnale purtătoare de informație. Trebuie să admitem,
ca urmare, existența unui biocâmp generat de subiectul transmițător și decodificat de subiectul
recep tor. Consecința logică imediată este ideea că sub această perspectivă, gândurile noastre
reprezintă o forță materială exprimată prin energia emisă de creier și modulată în semnale purtătoare
de informație. Văzută astfel, gândirea nu ne mai apare ca o expresie abstractă a unui substrat material
reprezentat de creier, d produsul său material concret.
• Lucrare comunicată în Sesiunea științifică de comunicări a Academiei Române din 14-15 decembrie
1979 , sub titlul: "Studiu experimental privind transferul de informație la distanța".
• Dacă gândul reprez intă o forță materială, atunci apare evidentă posibilitatea de a exercita o dublă
acțiune asupra omului: semantică și energetică. în această accepțiune sugestia; ca și unele practici
terapeu tice empirice, psihoterapia, relațiile interumane etc., ne apar ca fondate pe un substrat
material real.
• Intre semnal și zgomot, în procesul de transmitere a informației pe cale mentală este un raport
foarte mic: este nevoie de o repetare insistentă a semnalului pentru a obține o bună recep ționare a sa.
Informațiile recepț ionate în acest mod sunt de un ordin puțin elaborat: subiectul recepț ionează mai
ușor impulsul unei mișcări comandate decât sensul său semantic. Aceasta înseamnă că în
decodificarea mesajelor sunt implicate structuri cerebrale arhaice și mai puțin acelea de achiziție
filogenetică recentă, care servesc ca suport funcțiilor de analiză psihologică complexă.
• Din constatarea că se transmite doar sensul dispoziției, indiferent de limba în care se gândește și
vorbește, se poate conchide că ar exista un limbaj, un cod universal, prin care s-ar exprima tot ceea
ce este viu. Acesta ar putea fi denumit limbajul univer sal al vieții.
• Raportul semnal/zgomot fiind mic, deduce m că medierea energetică a comunicării este o cale
rudimentară, la care natura a renunțat în momentul când a apăru t limbajul articulat, formă mult mai
eficientă de transmitere a informației, Medierea energetică ar putea fi însă folosită pentru comunicare
în lumea animalelor fără limbaj articulat. La om este posibil ca această modalitate de comunicare să
persiste în stare latentă ca fenomen atavic și să se manifeste în situații de excepție.
• Autoinducerea unei stări intermediare de conștientă constituie încă un argument pentru implica-rea
în acest fenomen de comunicare a unor niveluri premergătoare stării de conștientă, adică la nivel de
subconștient. Cenzura constienței ne apare în acest caz ca un obstacol pentru accesul informației.
Pledează pentru aceasta și facilitatea mai mare de a obține comunicări mentale în timpul somnului,
respectiv prin vis (S.Krippner) și al hipnozci (V.Vasiliev).
Subiectul nu este permeabil execuției, în această stare, a unor ordine contrare rațiunii, induse din
afara sa. Cel puțin, în experimentul nostru. întrebuințarea unui anumit registru de frecvențe pentru a
influența deciziile inamicului în sensul dorit, în caz de război, după cum ne asigură Larry Collins în
lucrarea sa "Dedal", pare să o contrazică.
SENSIB ILITATEA LUMII VEGE TALE ESTE O REALITATE?
58

S-a vorbit mult despre experiențele lui Jagadi, Chandra Bose, ale lui Clive Backster și ale altor
cerce tători, inclusiv din România, referitoare la strania capacitate a lumii vegetale de a comunica pe
un canal necunoscu t, diferit de sistemul nervos, și de a sesiza intențiile și sentimentele noastre.
In ciuda experimentelor de laborator sau chiar a unor observații empirice, aceste informații sunt
privite cu rezerve nu numai pentru nota lor de senzațional, ci și pentru motivul că în lumea vegetală
nu s-a putut descrie încă o structură nervoasă – singura considerată de știință ca aptă să prelucreze
informație. Și totuși, plantele agăță toare își găsesc suportul necesar, situat chiar după obstacole, sau
își schimbă direcția de înaintare dacă acesta este mutat în alta parte, ca și cum 1-ar vedea. Există
plante care se orientează după miros, altele reacționează la atingere prin plierea frunzelor.
Am studiat sensibilitatea manifestată la atingere de Mimosa pudica . Timpul de răspuns al plantei,
calculat din momentul atingerii până la plierea frunzelor este ușor mai crescut în raport cu cel al
reactivității la regnul animal. Amploarea răspunsului este funcție de intensitatea stimulării. Prelungind
timpul de excitație prin presiunea pe frunză, planta își flexează mai întâi ramul cu frunza, apoi
întreaga tijă, acțiunea de extindere a excitației din aproape în aproape prin plantă producându-se
întocmai ca difuziunea excita(iei prin sistemul nervos.
Grație capacității de a se plia la atingerea cu un corp solid, s-a studiat la Mimosa pudica și fenomenul
de habitua re, care este considerat a fi o expresie a învățării. La stimulii aplicați într-un ritm constant
asupra frunzelor sale, de exemplu picături de apă, după circa 20 de minute planta nu-și mai strânge
frunzele. Apare habituarea, adică obișnuința cu stimulii; nemaiprezentînd o noutate pentru plantă
aceasta nu mai reacț ionează în preze nța lor. Planta "a învățat" din experiență. Este ca și cum ar fi
dotată cu sistem nervos.
Vom observa că plantele, ca și alte ființe fără sistem nervos sau cu un sistem nervos rudimentar, se
integrează complet în lumea lor, uzând de toate atributele specifice oricărei ființe dotate cu sistem
nervos evoluat. Percep sunetul, lumina, frigul, căldura. Sunt capabile să discearnă natura obiectelor
cu care vin în contact. 0 plantă carnivoră poate distinge în experiment insectele de pietre sau alte
materiale inerte de greutate egală, la care rămân indiferente.
Plantele manifestă ritmicitatea oricărei ființe înzestrate cu sistem nervos: perioade le de activitate
alternează cu cele de repau s. Prelungirea artificială a zilei de activitate conduce la surmenarea lor,
repaus ul nopții fiindu-le necesar ca și omului.
Dincolo de experiențele de laborator, sunt foarte multe observații care atestă că un pom, o plantă sau
o floare față de care, în afară de hrana ce i-o dăm, manifestăm și tandrețe , are o dezvoltare mult mai
prosperă decât dacă avem o atitudine indiferentă sau chiar ostilă.
Să încercăm o explicație a sensibilității la plante.
Pentru a înțelege o astfel de capacitate la plante trebuie să revenim la unele acțiuni prezentate
anterior, Ca orice structură vie, plantele sunt sisteme deschise care fac schimb de substanță, energie
și informație cu mediul. Schimbul de informație presupune o prelucrare, indiferent dacă ele au sau nu
o structură nervoasă, după cum rezultă din comentariile noastre anterioare. Ca urmare, perceperea
mediului de către plante face parte din condiția întregii lumi vii.
Pe de altă parte, am amintit că sunt experiențe care impun ideea existenței unui câmp energetic emis
de neuroni, concomitent cu formularea mentală a gândurilor noastre. Ideile, sentimentele noastre,
exprimate sau nu, circulă în spațiul ce ne înconjoară și sub forma de câmp energetic purtător de
informație. Coloratura tandră sau ostilă a sentimentelor noastre sunt în consecință informații
conținute în câmpul energetic emis de creier. Acest câmp va fi recepț ionat ca urmare și de către
plante. Spuneam că este posibil ca tot ceea ce este viu să comunice dincolo de limbajul articulat
59

printr-un canal mediat energetic pe care l-am numit limbajul universal al vieții. Ar fi o cale de
comunicare accesibilă tuturor celulelor vii. Viața este indisolubil legată de posibilitatea de comunicare
la toate nivelurile sale de organizare.
Deducem deci că toate celulele vii sunt capabile să emită și să recepț ioneze informații codificate în
semnale. Neur onii nu ne apar decât ca niște celule specializate în emiterea și recep tarea de
informație, dar nu exclud această posibilitate pentru celelalte celule. Experiența din anul 1972 ,
prezentată mai sus – ca și altele efectuate ulterior pe țesuturi izolate de Kaznacheev, Surin si
Mihailova – impun ideea existenței unui "limbaj celular", a unei "percepț ii primare" la nivel celular,
cum o numește Cleve Beckster.
Dacă un semnal este recepț ionat de către o celulă, atunci în mod cert trebuie să poată decodifica și
semnificația acestuia, altfel funcția nu și-ar justifica existența.
O ierarhizare a modalităților de comunicare în lumea vie ne permite să distingem în prim plan
limbajul articulat, urmat de cel exprimat prin gesturi, mimică și privire. Există apoi un nivel de
codificare în semnale bioelectrice și un altul în mediatori biochimici. Planul primar al comunicării ar fi
cel al câmpului energetic modulat în semnale purtătoare de informații. Dacă noi suntem materie, în
ultimă instanță o energie, atunci nu este o aberaț ie să vorbim de un substrat energetic al întreg ii
funcționalități a materiei vii. Toată lumea știe acest lucru, simplu de înțeles, dar nu se hazardeaz ă să
extindă discursul logic până la ultimele sale consecințe.
La acest nivel primar, energetic, nemediat de sistemul nervos, ne intersectăm, ne întâlnim și
comunicăm cu lumea vie lipsită de un limbaj articulat, inclusiv cu plantele, care ne pot sesiza
intențiile. în definitiv, noi nu putem avea decât probe indirecte despre această comunicare cu lumea
ce ne precede filogenetic, pentru că majoritatea dintre noi am pierdut contactul inițial cu lumea
subconștientului conectată la câmpul informațional fundamental sau universal. Sunt însă oameni care
prin dotare, antrenament sau condiții de viață deosebite au o arie de percepț ie mult mai extinsă și
confirmă informațiile impuse de experimentele de laborator. Analiza soluțiilor la care a recurs Natura
pentru a rezolva multitudinea de probleme ridicate de evoluție impune de asemenea ideea că s-au
utilizat o multitudine de forme, nu întotdeauna cele mai simple și nici întotdeauna aceleași.
Inventivitatea naturii este nesfârșită, iar uneori sunt folosite soluții complicate și cu randament redus,
cu un mare consum de energie, când erau la dispoziție căi mult mai simple și mai rentabile. De aceea
apariția prin evoluție a unei structuri nervoase specializate în prelucrarea și transmiterea de informație
nu exclude și alte căi utilizate în același scop. Și există o întreagă lume lipsită de sistem nervos care
utilizează aceste căi. în concluzie, vom spune că există o dimensiune informațional – energetică a
lumii vii. Întreaga lume vie emite câmpuri energetice purtătoare de informație, expresie a substratului
său funcțional. Biocîmpul este variabil după starea funcțională a biosistemului, fiecare aspect al său
purtând o anumită semnificație. Toate celulele vii, indiferent de treapta evolutivă pe care se află,
inclusiv cele vegetale, sunt capabile să recepț ioneze biocâmpurile emise de alte ființe si să discearnă
semnificația lor în vederea unei conduite adecvate. în acest mod se realizează fenomenul de
biocomunicație, înțeles de către noi ca un limbaj primar, universal la nivelul viului, nemediat de către
sistemul nervos.
Admițând ipoteza acestei posibilități de comunicație vom înțelege de ce plantele pot fi influențate de
gândurile noastre.
60