Duminica 22 Rusalii [628961]

1
Duminica 22 Rusalii
„Tu ai avut cele bune în viață, iar Lazăr pe cele rele. Iar acum el se mângâie, iar tu te
chinuiești.”

Dreptmăritori creștini,

Evanghelia ce s-a citit astăzi ne pune în față o tulburătoare pildă de nedreptate și de
groaznică inegalitate între făpturile lui Dumnezeu: un om bogat, al cărui nume nu este
menționat, are tot ce își dorește, are tot timpul stomacul plin, se îmbracă în cele mai scumpe și
mai moi haine. În schimb, la po arta lui, nebăgat în seamă de nimeni, stă un sărac bolnav: [anonimizat]. Acesta suferă de foame și de dureri, când după ziduri este tot timpul muzică, voie
bună, mâncare pe săturate. Este o mare nedreptate din partea lui Dumnezeu, ar putea spune
cineva, că unuia i -a dat tot, iar celuilalt nimic. La o primă vedere, așa ar putea părea, dacă ne –
am opri aici, dar pilda merge mai depar te și arată că socotelile lui Du mnezeu nu sunt ca ale
noastre și că inegalitatea se manifestă și în viața de apoi, doar că în pla n invers.
Pentru a avea o imagine cât mai clară a situației pe care o expune pilda evanghelică, aș
vrea să o transpunem în zilele noastre. Haideți să facem cu toții un mic exercițiu de imaginație.
Să ne gândim că ne aflăm undeva într -o zonă rezidențială scumpă , prin Copou, să zicem, și
dăm peste o suprafață imensă de câteva hectare, împrejmuită cu garduri înalte d e beton. După
gard, bogății cum rar ți-e dat să vezi, un conac imens cu 5 etaje poleit cu aur, piscine, terenuri
de golf, tenis, fotbal, zone de agrement, un garaj cu vreo 20 de mașini scumpe și… muzică,
multă muzică. Acolo oamenii se distrează mai tot timpul.
Proprietarul acestui colțișor de rai este un om de afaceri prosper, are câteva afac eri care îi
merg foarte bine, este un foarte bun administrator și tot ce are probabil că a fost câștigat cu
muncă cinstită, pentru că i -a mers capul.
Dar, în contrast izbitor cu tot ceea ce se vede după ziduri, ghemuit undeva la poartă, stă
un om la care cu greu te poți uita fără să îi plângi de milă: e doar piele și os, cu hainel e murdare
de sângele curs din r ăni, amestecat cu praful drumului în care viețuiește. Nimeni nu îl vede. Se
pare că până și paznicii îl tolerează și nu îl alungă, deoarece el nu es te nici măcar cerșetor, ca
să atragă atenția celor din jur cu cerințele sale. El doar stă și așteaptă ca cineva să își facă mi lă

2
de el, nădăjdui nd la o bucată de pâine care să -i astâmpere foamea și să -i dea puțină putere. În
cazul lui, sistemul de asistenț ă socială nu a funcționat. Cum nu are asigurare medicală, nu poate
merge la spital să se trateze și se pare că nimeni nu s -a gândit să cheme o ambulanță pentru a
primi o minimă îngrijire medicală. Poate că nu l -au văzut. Sau poate că nu le -a păsat.
Proprietarul conacului, fiind un om de afaceri, e tot timpul ocupat. Ce -i drept, într -o
anumită măsură, îl putem înțelege, fiindcă de la înălțimea bolidului său 4×4, e greu să vezi un
om care stă pe jos. Și chiar dacă l -ar fi văzut, de obicei, când iese pe poartă, stă cu telefonul la
ureche și discută despre tranzacțiile pe care trebuie să le facă și ar fi imposibil să oprească,
deoarece, pentru el timpul înseamnă bani.
Cât de î nfricoșător este acest tablou al inegalității dintre oameni ce ni se pune astăz i în
față… ! Dar aveți răbdare: curând vom vedea un tablou mai înfricoșător, al inegalității de
dincolo. Ce contrast de neînchipuit : pe de o parte bogatul, îmbrăcat în haine care ar fi putut
asigura mâncarea săracului pentru câțiva ani, și pe de alta, sărac ul, plin de răni. Pe de o parte
un om care petrece între cei asemenea lui: bogați, bine hrăniți, bine îmbrăcați, voioși; pe de
alta, unul care nu are altă tovărășie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, și burta plină; pe
de alta sărăcie lucie, boa lă, foame. Pe de o parte se ridică spre cer sunet de muzică și dans uri;
pe de alta, nădejdea mută a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinței, așteptarea mută a
morții. Răbdare în tăcere — pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi rid icat
glasul așa cum au obiceiul să facă cerșetorii. Era flămând și dorea numai să se hrănească și el
cu rămășițele de sub masa bogatului. Tăcea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără
grai. La ce să mai fi spus ceva când însuși trupul lui, ză când între câini, era mai grăitor decât
orice cuvânt?
Dacă ar fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără
îndoială că ar fi fost bine primit și poftit înăuntru așa cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu
vedea în Lazăr, în rănile și nefericirea lui, un om. Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n –
ar fi existat. Își întorcea ochii de la el, cu scârbă. Inima i s -a îngreunat de mâncare și de băutură,
și a orbit cu to tul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupești, auzea numai
cu urechile trupești, trăia numai pentru cele trupești.
Iată deci doi oameni pe pământ; unul al cărui nume are vază, și altul despre care nimeni
nu vrea să audă. Însă pilda ne spune că rolurile s -au inversat atunci când cei doi au părăsit
această viață pământească.

3
A murit săracul, și îngerii i -au luat sufletul și l -au dus în rai. A murit și bogatul, și îngerii
s-au întors de la căpătâiul lui cu mâinile goale. Nu s -au strâns în gerii la patul morții lui, căci nu
era nimic pentru ei acolo, în loc de îngeri, s -au apropiat diavoli și oameni, ca să -l îngroape:
diavolii în iad cu sufletul, oamenii în pământ cu trupul. Ce mare deosebire în ochii lumii, între
acești doi oameni! Dar ceru l nu pune mare preț pe judecata lumii, pe laudele sau disprețul ei,
pe medaliile acordate sau pe laudele oamenilor. Judecata oamenilor se întinde doar până la
mormânt; de aici încolo, sufletul trece la judecata cerului. Bogatul cu hainele sale de purpură
s-a dus în iad, iar Lazăr cu rănile sale, în rai.
Probabil că bogatul avea multe păcate, care vin inevitabil odată cu viața trăită în plăceri,
dar nici una dintre fărădelegile sale nu e pomenită în pilda aceasta, în afară de una: nepăsarea
peste măsură față de Lazăr, față de sărăcia și amărăciunea acestuia.
Oricine cunoaște că bogatul nepăsător trece pe lângă cel lipsit, ca și cum ar trece pe lângă
un gard. Cum să înțeleagă el suferința săracului, dacă el nu cunoaște lipsa? Cum să înțeleagă
prețul banului, când el a avut întotdeauna de prisos? Cum să aibă el simțul cumpătării, când
foarte adesea risipește banii pe nimicuri?
În același timp, nu trebuie să cădem în plasa ispitei de a crede că noi nu avem atâtea bogății
cât să ne punem în pielea boga tului din pildă, deoarece , cu adevărat, nepăsarea de care el a dat
dovadă începe să fie din ce în ce mai mult o caracteristică marcantă a societății din care facem
parte și care, dacă analizăm cu atenție, putem avea surpriza să observăm că ne -a cuprins pe
fiecare dintre noi destul de tare. Trăim într -o lume care ne încurajează să ne închidem în noi
înșine, să fim individualiști, să nu -l cunoaștem pe cel de lângă noi. Venim chiar și la biserică,
urmărim slujba, poate ne împărtășim, apoi plecăm tot așa cum am venit. Sau poate ne limităm
să discutăm cu câțiva cunoscuți. Dar atât. Nu ne interesează cine sunt ceilalți care se roagă
lângă noi, care se împărtășesc alături de noi și împreună cu care formăm un trup, Trupul lui
Hristos. Vă provoc pe fiecare, atunci câ nd ieșiți la finalul slujbei, să numărați oamenii din curte
pe care îi cunoașteți. S -ar putea să aveți o surpriză neplăcută. Eu însumi am făcut la un moment
dat acest exercițiu, înainte să devin preot, și am observat că, deși veneam de mulți ani aici,
cuno șteam pe nume foarte puțini oameni. Și foarte puțini oameni mă cunoșteau pe mine. Acum
că sunt preot inevitabil am luat contact cu mulți dintre dumneavoastră și probabil că mulți ați
ajuns să mă cunoașteți.
Dar mi -am pus întrebarea atunci : de ce alegem să ne comportăm atât de distant unii cu
ceilalți, de ce ne ridicăm ziduri și bariere și ne ținem unii pe alții la distanță? Unul dintre

4
răspunsuri le pe care le -am găsit este nepăsarea, de spre care am amintit . Uneori poate fi vorba
de nepăsare automată, mașin alistă, cum se întâmplă atunci când cineva vede un om suferind și
pune o poză cu acesta pe facebook, sute de prieteni pun o față tristă la postare, dau share, iar
omul nostru merge mai departe. Are sentimentul că și -a făcut datoria dacă și -a exprimat revol ta
față de autoritățile publice care nu fac nimic sau dacă a dat share la o postare. Dar uneori poate
că nu face nici măcar atât. Aplecat spre ecranul telefonului sau poate grăbit să prindă tramvaiul,
sau să ajungă la o întâlnire de afaceri, trece cu maxim ă nepăsare față de cel care are atâta
nevoie de ajutorul lui. Sau poate că nu mai are inima capabilă să scoată un „Bună dimineața”
către vecinul de scară sau nu mai are timp să le răspundă părinților la telefon sau să -i citească
o poveste copilului. Toate acestea sunt aspecte ale goanei noastre în această lume și se
transformă în chipuri ale nepăsării față de celălalt. Și de multe ori, ca în pilda de astăzi,
nepăsarea poate ucide.
O altă explicație pentru barierele pe care ni le ridicăm este teama. Teama ca nu cumva
celălalt să te cunoască așa cum ești, cu bunele și cu relele tale, devenind astfel vulnerabil în
fața lui. Sigur, este mai comod să nu -i lași pe ceilalți să intre în viața ta, deoarece te scutește
de orice eventuale neplăceri, dar, în același timp, te lipsește de beneficiile unei relații profunde.
Am găsit zilele trecute o postare pe internet care surprinde foarte bine această realitate: un
psihologul îi zice pacientului că trebuie să fie mai deschis față de ceilalți , iar pacientul răspunde
că ușa nu e încuiată și că oricine poate intre. Și alături era o imagine cu ușa acestui om . Era o
ușă primitoare, avea și un semn cu „bine ați venit”, dar în loc de mâner avea un cactus. Cam
așa ne comportăm mulți dintre noi: afișăm o mască a deschiderii, dar de fapt ne luăm toate
măsurile siguranță ca ceilalți să treacă mai departe de ușă. Cine pune mâna pe mâner, sigur nu
mai încearcă a doua oară.
Mitropolitul Antonie de suroj insista foarte mult pe deschiderea noastră față de ceilalți, ca
mijloc de împlini re a vocației noastre de oameni creați după chipul lui Dumnezeu, spunând că,
atunci când ne protejăm, suntem într -o situație asemănătoare coralilor. coralii sunt organisme
foarte fragile care trăiesc în mare. Sunt atât de fragili, încât pentru apărarea lor secretă un înveliș
tare, ace l înveliș colorat de coral. și sunt în siguranță înăuntru până când mor în scurt timp ,
deoarece cochilia nu le mai permite să aibă contact cu apa care îi înconjoară , din care primeau
hrana. Ei aleg protecția , dar mor din cauza ei.
Aceasta ni se întâmplă tuturor într-o anumită măsură. De aceea t rebuie să acceptăm să ne
deschidem, chiar dacă acest lucru ne face vulnerabili . Trebuie să ne acceptăm unii pe ceilalți .

5
Sfântul Pavel spune: „primiți -vă unii pe alții așa cum Hristos v -a primi t pe voi”. Cum ne
primește Hristos? ne primește așa cum suntem, necondiționat. Ne primește pur și simplu
deoarece venim la el, dar și atunci când nu venim. El vine la noi fără să p retindă să avem
încredere, stă lângă noi până când simțim că putem să v orbim cu El. Deschiderea te face
vulnerabil , așa e, dar și închiderea te omoară, puțin câte puțin . Poți ajunge precum corali i,
cărora oamenii le admiră exteriorul, dar ei de fapt sunt morți.
Evanghelia de astăzi, pe lângă multele și profundele sale tâlcuiri, este și un îndemn la
ieșirea din nepăsare, un îndemn la deschidere, un îndemn la altruism. De aceea vă îndemn pe
fiecare dintre dumneavoastră , când ieșiți de la slujbă, să vă puneți cu seriozitate întrebarea „Eu
față de cine ar trebui să dau dova dă de mai multă atenție, față de cine ar trebui să mă deschid
mai mult, pe cine am ignorat în ultima vreme și chiar are nevoie de aju torul meu?” Poate că
acea persoană e chiar printre noi. Și cel mai probabil nu e nevoie să faceți eforturi mari. Uneori
o simplă vorbă bună poate fi suficientă pentru a salva un suflet. Și pentru fiecare efort făcut
față de semenii noștri avem promisiunea că Hristos ne va răsplăti, așa cum El Însuși a zis:
„deoarece ați făcut unuia dintr -acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi -ați făcut.” Amin.