Duhul Sfant Si Misiunea Bisericii
INTRODUCERE
Pnevmatologia a fost puțin studiată în Teologia ortodoxă în epoca noastră, în ciuda faptului că este partea din Dogmatică cea mai specifică Ortodoxiei, datorită însemnătății care se dă permanent aici Tainelor și ierurgiilor care exorcizează și sfințesc întreaga creație și mai ales datorită spiritualității ortodoxe trăită intens în unele epoci.
Această ezitare de totdeauna a teologilor de a încerca să cerceteze și să formuleze însuși izvorul vieții religioase și să disece oarecum viul, trăirea religioasă și apoi să-l compartimenteze în diviziuni și subdiviziuni, ca efecte ale lucrării Sfântului Duh în Biserică, prefăcând totul în capitole, paragrafe și alineate dogmatice, se poate explica prin quasi-infinitatea manifestărilor harice în lumea creaturală, care copleșește năzuințele teologice de formulări, pe de o parte, iar pe de altă parte prin aceea că persoana Sfântului Duh rămâne oarecum acoperită chiar de infinitatea harurilor și darurilor Sale și de dumnezeirea Sa, pe când Dumnezeu Tatăl e identificat ca Făcător a toate, iar Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al omului.
Într-adevăr, cine s-ar încumeta să descrie nespusa bogăție de haruri si daruri, prin care Duhul recreează creația? Trăitorii pe culmile duhovniciei l-au invocat ca pe însăși întruchiparea misterului, iar în imnele sale către iubirea dumnezeiască, Sfântul Simeon Noul Teolog i se adresează astfel: ,,Vino Lumină adevărată; vino Viață veșnică; vino Taină ascunsă; vino Comoară nenumită; vino Cel negrăit; vino Față necunoscută; vino Bucurie nesfârșită; vino Lumină neapusă . . . Vino, Cel ce de-a pururi rămâi nemișcat și cel ce urmează în orice clipă Te miști si vii către noi cei ce zăcem în iad. Tu ești mai presus de ceruri. Numele Tău atât de dorit și mereu pomenit, nimeni nu poate ști ce este. Nimeni nu poate ști cum ești Tu, . . . căci aceasta este cu neputință"1 (Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul scrie o carte „Despre numele divine" în care Dumnezeu este numit antinomic „Cel fără de nume” și „cel cu multe nume”, iar Sfântul Grigorie Teologul, care trăia în epoca pnevmatomahilor recunoaște: „Sunt cuprins de groază când gândesc la bogăția numelor Sale ”. Sfântul Ioan Damaschin sintetizează cele spuse de înaintașii săi zicând că El este „Duhul Adevărului, Stăpânul a toate, Izvor de înțelepciune, de viață și sfințenie, Plinătate, Cel ce cuprinde toate lucrurile și pe toate le plinește, Atotputernicul, Puterea infinită . . ."2. Sfânta noastră Biserică a formulat acest „anonimat" al Sfântului Duh cu „polinomia" Sa în minunata invocare a Lui, „Împărate Ceresc !")
Încercând să cuprindă izvorul vieții dumnezeiești în formule teologice, dogmatiștii au fost obligați totdeauna să simplifice, să restrângă și să reducă după cadrele minții omenești, tot ceea ce era manifestare, efecte ale lucrării dumnezeiești.
Duhul Sfânt ne arată că fiecare dintre noi este un fiu iubit al lui Dumnezeu prin înfierea dobândită nouă de Fiul cel Iubit prin jertfa Sa. Iar din partea noastră se așteaptă să răspundem acestei iubiri împreună cu Iisus Hristos din care strălucește din eternitate ca o iubire cu care răspunde Tatălui, sau prin care își intensifică iubirea Sa față de Tatăl. “Iubirea este ceea ce exprimă, mai mult decât orice, modul de a fi și de a lucra al Sfintei Treimi, pentru că, în Sine, natura divină este chiar mai mult decât ceea ce noțiunea de iubire ne face să înțelegem despre Dumnezeu. Iubirea există între Persoanele divine și în Persoanele divine, Care în Ele Însele sunt și nu sunt iubire. Pentru că Ele sunt mai mult decât iubire, Iubirea Persoanelor Prea Sfintei Treimi este completă și absolută.”3
Iubirea existentă în cadrul Sfintei Treimi este completă fiindcă este trinitară. Fiind totală, ea este și absolută. O iubire perfectă nu poate exista între două persoane, oricât de generoasă ar fi, căci este o iubire centrată spre persoana celuilalt, de la care așteaptă să primească aceeași iubire-răspuns. “Neexcluderea din iubire a două persoane, iubirea pe care și una și cealaltă dintre acestea trebuie s-o arate deplin celei de a treia, cer ca iubirea care domnește între aceste persoane să fie totală, dăruire totală de sine. Aceasta este iubirea Celor Trei Persoane ale Prea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.”4
Duhul Sfânt reprezintă legătura, iubirea existentă între Tatăl și Fiul, nu este un sentiment sau un atribut. El este Persoană ca și celelalte Două, iubirea manifestându-se din fiecare Persoană în mod desăvârșit și total către celelalte Persoane, pentru că natura divină este simplă și necompusă și nu poate exista nici o distanță între Persoanele Sfintei Treimi. “În iubirea deplină, persoanele nu se dăruiesc și nu se acceptă numai reciproc, ci se și afirmă reciproc și personal, se pun în existență prin dăruire și primire. Iubirea divină este atot eficientă.”5
Fiind o dăruire de sine absolută, iubirea celor Trei Persoane se revarsă în mod voit și creator asupra făpturilor pe care a voit, din iubire, să le creeze. Natura este un dar al lui Dumnezeu, având un început bine stabilit în timp, fiind creată din nimic. Ea este astfel opera exclusivă a libertății și a iubirii lui Dumnezeu, fiind destinată unei existențe în plinătatea lui Dumnezeu. “Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecțiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotputernică și prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. Acest început al lumii și al omului și acest sfârșit care nu e un sfârșit total dovedesc amândouă
iubirea lui Dumnezeu față de ei și le dă un sens.”6 Scopul existenței noastre devine astfel intrarea în comuniune cu Dumnezeu.
Căderea în păcat ne-a îndepărtat pentru un timp de acest nobil țel al vieții noastre. A fost nevoie ca Însuși Fiul lui Dumnezeu să ne răscumpere prin Jertfa Sa sângeroasă pentru a ne reda posibilitatea înfierii. Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om s-a pus în firea noastră, pe care El și-a asumat-o, temelia mântuirii neamului omenesc. Dar mântuirea noastră se înfăptuiește propriu-zis prin sălășluirea lui Hristos în noi, cu trupul Său înviat, înălțat și pnevmatizat, umplut de Duhul Sfânt și devenit prin acesta transparent.
“Prezența lui Hristos este totdeauna marcată de odihna Duhului asupra Lui și prezența Duhului înseamnă prezența lui Hristos asupra căruia se odihnește. Duhul este Cel care strălucește, adică stă ca o lumină asupra lui Hristos, iar Hristos este Cel care ne este pus în lumină de Duhul.”6 Hristos este Lumina lumii, arătându-ne permanent calea de urmat, măsura desăvârșirii la care omul este chemat să se ridice. Dar împreună cu Hristos ni se arată și Duhul Sfânt ca lumină, în stare de rugăciune, pe măsura ce înaintăm spre izvorul nesecat al vieții. Insistând în chemarea lui Hristos, în legătura tot mai continuă și iubitoare cu El, facem să se intensifice în noi prezența lui Hristos și a Duhului Sfânt ce iradiază din El ca lumină a iubirii. Iar “Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne cercetează și când suntem necurați. Și dacă află că numai mintea noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălășluiește în ea și alungă toată ceata de gânduri și de înțelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea de Dumnezeu.”8
Fără Duhul am fi străini și departe de Dumnezeu; prin împărtășirea sufletului nostru de El ne unim cu dumnezeirea. Fiul îndumnezeiește făptura, dar o face numai în Duhul, care o sensibilizează, o pregătește pentru întâlnirea cu Dumnezeu, punând-o în fața Tatălui ca o jertfă cu bună mireasmă duhovnicească. Această sensibilizare a sufletului se produce prin credința dătătoare de viață, prin iubirea sinceră față de Dumnezeu, și implicit față de aproapele, iar acestea sunt rodul lucrării Sfântului Duh. El răspunde prin Fiul și împreună cu Fiul la iubirea Tatălui, revărsată de Tatăl asupra Fiului tot prin Duhul Sfânt. “Numai Duhul Sfânt poate produce și în noi răspunderea la iubirea și la apelul Tatălui, aduse în noi tot de Duhul. Numai El poate trezi și întări în noi sensibilitatea și responsabilitatea de fii față de Tatăl Ceresc.”9
I. PERSOANA ȘI LUCRAREA SFÂNTULUI DUH
1.Descoperirea Sfântului Duh în Vechiul Testament
Sfântul Duh, Sfințitorul, este a treia persoană a Sfintei Treimi. "El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învățătură despre Duhul Sfânt."10
Prezența Sfântului Duh în Sfintele Scripturi este foarte discretă, întrucât ea depășea puterea de înțelegere a oamenilor. Referirile exacte la această Persoană a Sfintei Treimi ar fi zdruncinat credința și așa șovăielnică a unui popor evreu ce căuta permanent dovezi pentru a-și consolida în suflet imaginea unui Dumnezeu unic, mai presus de orice făptură. Ei și-au format conștiința despre existența unei Persoane supreme prin revelația naturală, dar mai ales prin revelația supranaturală.
Sfântul Grigorie de Nazianz pune în evidență o iconomie ascunsă în cunoașterea adevărurilor privind persoana Sfântului Duh: “Vechiul Testament a arătat în chip limpede pe Tatăl, neclar pe Fiul. Noul Testament a descoperit pe Fiul și a strecurat dumnezeirea Duhului. Astăzi Duhul trăiește printre noi și se face cunoscut mai limpede. Căci ar fi fost primejdios, când dumnezeirea Tatălui nu era recunoscută, să se predice în chip deschis Fiul și, câtă vreme dumnezeirea Fiului nu era admisă, să se impună, dacă îndrăznesc să spun așa, ca un adaos, Sfântul Duh… Se cuvenea mai degrabă ca, prin adăugiri parțiale și, cum spune David, prin suișuri din slavă în slavă, măreția Treimii să strălucească în mod progresiv…”11.
Părintele Stăniloae spune : “Revelația nu este numai comunicarea unei învățături despre Dumnezeu. Ea este manifestarea prezenței și lucrării lui Dumnezeu Însuși. Iar manifestarea aceasta are loc prin cuvânt și putere. Acestea sunt mijloacele nedespărțite ale revelării în Dumnezeu.”12
Cuvântul are un rol covârșitor pentru revelație. Dar el este întotdeauna plin de o putere ce își are izvorul în Dumnezeu. Iar actul de putere a lui Dumnezeu este în același timp un act luminător, căci Dumnezeu nu lucrează întru întuneric. După învățătura ortodoxă, “persoana divină care face transparent pe Dumnezeu prin puterea și lumina mai presus de fire, pe de o parte, și prin sensibilitatea sufletului care să le sesizeze, pe de altă parte, este Duhul Sfânt… Sfântul Duh este Cel care aduce lucrarea sau puterea lui Dumnezeu la capătul ei dinspre creație, la efectul ei final creator, transformator și desăvârșitor al creației.”13
Aducând puterea lui Dumnezeu atât de aproape de făptură, Duhul Îl face transparent pe Dumnezeu, și în primul rând pe Sine Însuși, făpturii create, care devine la rândul ei transparentă Duhului, capabilă de a I se face sălaș. Fără lucrarea Sfântului Duh, cuvântul revelației nu ar putea fi primit în suflete drept cuvântul lui Dumnezeu, zidindu-se astfel credința. În lipsa cuvântului, puterea nu ar fi pe deplin clară, iar fără putere cuvântul nu s-ar putea impune. Numai împreună, Cuvântul și Duhul Sfânt efectuează revelația și mântuirea.
Duhul Sfânt este de la început lucrător în prima faptă revelatoare, crearea lumii. Astfel, “Duhul plutea asupra adâncului ca o pasăre care clocește, ca din El să facă să țâșnească lumea, loc al întrupării. Prin gura profetului, întreg Vechiul Testament este Cincizecimea preliminară în vederea venirii Sfintei Fecioare și a Fiului său .”14 În revelația Vechiului Testament, Duhul Sfânt este cel care pregătește întruparea și opera de mântuire a Cuvântului, așa cum în Noul Testament Cuvântul întrupat va pregăti coborârea Duhului Sfânt.
Cuvântul revelației vechi-testamentare este un cuvânt adecvat nivelului omenirii de atunci, fiind mai sărac în sensuri duhovnicești. Redusa sensibilitate a oamenilor nu face decât să conducă la o percepere a puterii lui Dumnezeu manifestată în acte extraordinare drept o putere chiul Testament este Cincizecimea preliminară în vederea venirii Sfintei Fecioare și a Fiului său .”14 În revelația Vechiului Testament, Duhul Sfânt este cel care pregătește întruparea și opera de mântuire a Cuvântului, așa cum în Noul Testament Cuvântul întrupat va pregăti coborârea Duhului Sfânt.
Cuvântul revelației vechi-testamentare este un cuvânt adecvat nivelului omenirii de atunci, fiind mai sărac în sensuri duhovnicești. Redusa sensibilitate a oamenilor nu face decât să conducă la o percepere a puterii lui Dumnezeu manifestată în acte extraordinare drept o putere supranaturală. Iar aceasta conduce la o dezvoltare duhovnicească a tuturor, pregătind astfel sufletele pentru pogorârea Duhului Sfânt în oameni, care va avea loc după încheierea revelației.
Sf. Vasile cel Mare reliefează rolul important al Duhului în iconomia mântuirii. “Fie că privești binecuvântările patriarhilor, ajutorul dat prin așezarea de legi, tipurile, profețiile, vitejiile din războaie, semnele prin cei drepți… Toate au fost prin Duhul.”15 Duhul Sfânt, aducând energia divină în proximitatea ființei noastre, în intimitatea sufletului nostru, îl sensibilizează pentru a simți prezența sensibilă a lui Dumnezeu în lume, precum și lucrarea Acestuia. “Fără Duhul, suntem străini și departe de Dumnezeu. Iar prin împărtășirea de Duhul, ne unim cu dumnezeirea. Deci a fi în Dumnezeu nu e un lucru al nostru, ci al Duhului care este și rămâne în noi, până ce Îl păstrăm în noi prin mărturisire.”16
Datorită acestei sensibilități este capabil Isaia să vadă slava lui Dumnezeu, pentru a exclama mai târziu: ,,Vai mie că sunt pierdut!… Pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5) Tot în această stare se află și Moise când îl vede pe Dumnezeu, în rugul care ardea fără a se mistui și aude porunca de a nu se apropia încălțat (nepăsător), ca și porunca de a scoate poporul lui Israel de sub robia lui Faraon (Ieșire cap. 2).
Duhul Sfânt se mai descoperă în Vechiul Testament și ca o putere deosebită de cea naturii, pentru a se face cunoscut în sufletul care Îl vede. El se manifestă ca un vânt, ca o suflare puternică, mișcând și sufletul omului asemeni unui vânt spiritual. De aceea unul din numele date Duhului este suflare, vânt (ruah – ebr., pnevma – gr.). Astfel, printr-un vânt puternic este despărțită Marea Roșie pentru a permite trecerea poporului lui Israel (Ieșire 14, 21; 15, 10) și tot un astfel de vânt este cel care produce efecte folositoare pentru Israel și nimicitoare pentru cei ce i se opuneau (Ieșire 10, 19; 16, 13-16; Numeri 11, 31). Duhul lui Dumnezeu își mai manifestă puterea nimicitoare față de cei răi și sub alte forme (Isaia 39, 27-28). În momentul încheierii Vechiului Legământ se dezlănțuie o puternică furtună cu fulgere și cu tunete, întărind astfel în popor sentimentul fricii de a încălca Legea (Ieșire 19, 16). Ca suflare, Duhul desăvârșea întru începuturi creația (Facere 1, 2; Ps. 33, 6; Înțel. Sol. 1, 6).
Duhul Sfânt produce însă și alte efecte în suflete. El dăruiește darul profeției (Ieșire 11, 25-39; I Regi 19, 20-21), conducând la o schimbare majoră în sufletul primitorului (I Regi 10, 6). Sau poate produce și efecte exterioare asupra unor persoane (III Regi 18, 12). Astfel se întâmplă în cazul lui Iezechiel (cap. 3 și 11), unde se arată clar cum Duhul face în suflet perceptibil glasul Celui ce rostește cuvântul și puterea Lui: Atunci m-a ridicat Duhul și am auzit îndărăt un glas ca de tunet. Proorocul este îndemnat și întărit pentru a fi în stare să comunice și el cuvântul cu putere, el resimțind puterea Duhului asupra sa asemeni mâinii lui Dumnezeu ce îl duce în diverse locuri (Iezechiel 3, 24-27; 8, 3; 11, 1; 31, 1). Și lui Iezechiel îi este descoperită slava lui Dumnezeu (43, 5).
Asupra altor persoane, puterea Duhului se manifestă în comunicarea darului facerii de minuni (III Regi 17, 14; IV Regi 2, 15; 6, 1). Unii îl primesc temporar, dar peste anumite persoane Duhul se coboară sub forma unor harisme permanente. Astfel de beneficiari sunt unii conducători și prooroci. El se odihnește peste Moise, primul conducător și profet al lui Israel, model pentru cei ce îi vor urma (Numeri 11, 17, 25), peste Iosua (Numeri 26, 18; Deuteronom 34, 9), peste David (I Regi 16, 13; II Regi 23, 2), peste Ilie (IV Regi 2, 9) și Elisei (IV Regi 2, 15).
Toate aceste persoane nu sunt doar sensibilizate pentru a-l simți pe Dumnezeu, ci și pentru a deveni responsabile față de comunitatea în mijlocul căreia Duhul i-a chemat, ajutându-i în lucrarea lor. Ele sunt în același timp și persoane înzestrate cu un deosebit dar al rugăciunii, devenind organe permanente ale Duhului și aflându-se aproape permanent în convorbire cu Dumnezeu. Ceea ce cer ei în rugăciune nu se referă însă la binele propriu; ei cer și primesc de obicei ceva pentru popor, împlinirea cererilor lor confirmând astfel calitatea lor de organe ale puterii lui Dumnezeu. Astfel au fost Moise, Samuil, David. Sensibilitatea pentru Dumnezeu, harisma rugăciunii, vibrația continuă pentru comunitate, harisma puterii formează un tot.
Proorocii sunt prin excelență purtători ai Duhului, prin aspectul dinamic al convorbirii dese cu Dumnezeu, prin grija permanentă și acuta responsabilitate față de comunitatea căreia aparțineau, prin forța învățăturii lor, prin capacitatea de a atrage aderența conaționalilor lor pentru lucrarea desfășurată în interesul lor. “Proorocul adevărat are Duhul lui Dumnezeu, prin care se află în relație intimă cu Dumnezeu, și care de aceea e un Duh al adevăratei puteri și cunoașteri, un Duh al adevărului.”17 Ei se deosebesc astfel de proorocii falși care posedă o falsă suflare, o excitație de caracter nervos a minții, o pretinsă suflare a Duhului, fiind incapabili să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la cele viitoare.
Adevărații prooroci sunt deplin conștienți de sălășluirea Duhului în ei: “Văzătorii se vor face de rușine și ghicitorii vor fi de ocară și toți își vor acoperi barba, căci nu vor avea nici un răspuns de la Domnul. Iar eu mulțumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate și de tărie, ca să vădesc fărădelegile lui Iacov și păcatele lui Israel.” (Miheia 3, 7-8). Și Isaia are conștiința alegerii sale de către Duhul (Isaia 48, 16), Cel care îi face gura sabie ascuțită (Isaia 59, 2). Aceeași putere, intensitate, o au și cuvintele altor prooroci (Iona 1, 2; Iezechiel 2, 1-2)
Dacă la început Duhul impresiona prin acte exterioare extraordinare, acum El se manifestă prin forța spiritual – morală dată celor drepți, forță care este dobândită și întreținută și prin efortul persoanelor de a cultiva relația cu Dumnezeu, de a împlini poruncile Lui. Se evidențiază astfel rolul cel mai propriu al Duhului, acela de sfințire a persoanelor umane. “Acțiunea Lui directă asupra naturii rămâne să se manifeste mai rar și mai mult în acte de avertizare și de pedepsire a inșilor și a comunităților care nu voiesc să devină purtătoare ale Duhului în vederea sfințirii lor.”18
2.Descoperirea Sfântului Duh în Noul Testament
Prezența Sfântului Duh în Noul Testament este mult mai evidentă, vădindu-se continua lucrare nedespărțită a Duhului cu Fiul cel întrupat.
Sf .Vasile o descrie astfel: “Mai întâi, Duhul a coexistat cu trupul Domnului Însuși în chip nedespărțit, după cum s-a scris: «Peste care vei vedea Duhul pogorându-se și rămânând peste El» (Ioan 1, 33), «Acesta este Fiul Meu cel iubit» și «Iisus cel din Nazaret, pe care Dumnezeu L-a uns în Duhul cel Sfânt» (Fapte 10, 38). Apoi toată lucrarea o făcea, fiind împreună de față Duhul. Acesta era de față și când a fost ispitit de diavolul, «Căci a fost dus , zice, de către Duhul în pustie, ca să fie ispitit» (Matei 4, 1). Și când lucra puterile era de față (Duhul) în mod nedespărțit. «Iar dacă Eu, zice, în Duhul scot dracii» (Matei 12, 28). Nu era absent (Duhul) nici când a înviat din morți. Căci înnoind Domnul pe om și întorcându-i iarăși harul pe care l-a pierdut, prin suflarea în fața ucenicilor, că zice: «Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ținea, ținute vor fi» (Ioan 20, 22-23).” “Venirea lui Hristos ; Duhul premerge. Prezența în trup; Duhul e nedespărțit.”19
În Evanghelia după Ioan se spune: încă nu era Duhul, pentru că Hristos încă nu fusese proslăvit (Ioan 7, 39) în sensul că înainte de învierea Sa din morți și de înălțare, Mântuitorul Hristos nu a avut trupul deplin transparent pentru Duhul. Duhul pe care îl are nedespărțit de Sine Hristos este un duh al puterii, cu care îi va învăța pe Apostoli, întreaga Lui învățătură având un caracter de poruncă (Fapte 1, 2). Cuvântul Lui însuși îl dovedea ca Dumnezeu prin puterea ce iradia din El: Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de El? (Matei 8, 27). Sfinții Apostoli vorbesc și ei despre puterea Duhului Său ce Îl arată ca Fiu al lui Dumnezeu: “Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El.” (Fapte 10, 28). Mântuitorul promite Apostolilor că Duhul Sfânt îi va umplea și pe ei cu putere: “Ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi.” (Fapte 1, 8). Fără această venire a Duhului, adică fără Cincizecime, Biserica nu s-ar fi întemeiat în chip văzut și nu ar fi fost capabilă să supraviețuiască timpului dacă nu ar fi fost susținută de puterea Lui.
Sf. Ap. Pavel mărturisește și el: “Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 2, 4-5; I Tesaloniceni 1, 5). Se dovedește astfel că puterea cu care s-a impus cuvântul Evangheliei în tot pământul era de la Duhul Sfânt, Evanghelia fiind “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede” (Romani 1, 16).
Duhul coboară în lume dar Persoana Sa se tăinuiește în arătarea Sa Însăși. El nu se arată decât în darurile și harismele Sale. O mare Taină Îl ascunde. “Imaginile Sale sunt vagi: suflu, flacără, mireasmă, ungere, porumbel, băutură amețitoare…”20
În Vechiul Testament, Duhul a lucrat îndeosebi asupra unei linii genealogice, pregătind în mod tainic pe reprezentanții acesteia în vederea împlinirii rânduite ei de Dumnezeu, și anume reașezarea omului, și implicit a lumii, în demnitatea sa cea dintâi. La capătul curățirilor succesive, Duhul este cel care o alege pe Sfânta Fecioară Maria, vestindu-i că s-a învrednicit să fie Maica lui Dumnezeu. El a ales și a pregătit pe Sfânta Fecioară, “făcând-o pământul îmbunătățit pentru încolțirea Cuvântului, singurul loc curat din lume unde a putut să calce Dumnezeu. Cu toate acestea, nu trebuie înțeles că Duhul lui Dumnezeu a lucrat irezistibil în pregătirea lumii și a Fecioarei pentru primirea Fiului lui Dumnezeu. Ca Duh al lui Dumnezeu, Duh al iubirii Tatălui, El a pregătit omenirea și pe Sfânta Fecioară în iubire. Ori iubirea nu anulează demnitatea și persoana celuilalt. Duhul a dat imboldurile lumii spre desăvârșire. Tot El a dat Fecioarei, în delicatețea-i plină de iubire, puteri ca ea să crească în sfințenie și la plinirea vremii să personalizeze în sine sfințenia omenească.”21 Viața curată a Fecioarei s-a datorat conlucrării ei cu Duhul, omenirea aducându-și astfel contribuția sa la mântuirea lumii, prin fiat-ul Mariei: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Duhul se va pogorî asupra ei într-o forma delicată, ca un nor ce o va umbri: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri.” (Luca 1, 35) O dată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, trupul Fecioarei a devenit templu al Duhului Sfânt, căci Duhul odihnește permanent peste Fiul, calitate pe care o va păstra și care îi va conferi o situație cu totul aparte în rândul celorlalte creaturi. Duhul îi va împărtăși în mod cu totul special lucrările Sale îndumnezeitoare, care nu o vor mai părăsi niciodată. Pentru aceea Sfânta Fecioară va rămâne în veac cea plină de har, ca una ce nu va înceta niciodată să fie Maica Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului devine astfel, de la Bunavestire, cel dintâi vas al lumii purtător de Duh, anticipând prin aceasta momentul Cincizecimii. Cu toate acestea, acest vas va rămâne pecetluit până când Duhul se va vărsa peste tot trupul.
Citându-l pe Isaia 61, 1-2, Sf. Ev. Luca spune despre Mântuitorul: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați.” (Luca 4, 18). Această ungere nu este similară celei a proorocilor sau regilor, ci este o ungere în sens ontologic, prin care Fiul din veșnicie al Tatălui se află într-o unire specială cu firea umană asumată. Ea se va afla într-o nouă poziție atât față de Tatăl cât și față de Ipostasul Fiului. “Duhul cel Sfânt, umbrind pe Sfânta Fecioară, înfiază firea umană asumată de Cuvântul. Duhul Sfânt, care din veci odihnește peste Fiul, unge firea umană, adică o înalță la demnitatea Fiului, încât Fiul lui Dumnezeu se face și Fiu al Omului. Sau, cu alte cuvinte, natura umană este unsă de Duhul Sfânt, în sensul că Fiul lui Dumnezeu a umplut de energia viu-făcătoare a Duhului pârga naturii umane asumate.”22 De aici rezultă că Fiul se naște în lume în mod supranatural și este dintru început sfânt. În chip văzut, firea Mântuitorului este unsă în momentul Botezului, sub ochii înțelegători ai Sf. Ioan Botezătorul. Duhul a coborât peste Iisus în chip de porumbel întrucât cinstea firea umană pe care și-o asumase Cuvântul, precum focul se arată în fierul înroșit sau în cărbunele încins.
După Sf. Vasile cel Mare, Duhul este cauza desăvârșitoare. Deși lucrările asupra cosmosului și umanității sunt comune Sfintei Treimi, fiecare Persoană are o contribuție deosebită. El pune astfel în lumină lucrarea covârșitoare a Sfântului Duh: “Duhul Sfânt: Înainte – Mergătorul lui Hristos, Întruparea: Duhul Sfânt este acolo. Minuni, daruri și vindecări prin Duhul Sfânt. Demoni scoși și izgoniți prin Duhul Sfânt. Diavolul legat: în prezența Duhului. Iertarea păcatelor prin harul Sfântului Duh… unirea cu Dumnezeu: prin Duhul. Învierea morților: prin puterea Duhului.”23
Astfel, după cum Fiul Se pogoară pe pământ și împlinește lucrarea Sa prin Duhul, tot așa Persoana Sfântului Duh vine în lume fiind trimisă de Fiul: “Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15, 26) “Strâns legați în lucrarea Lor comună pe pământ, Fiul și Sfântul Duh rămân totuși, chiar în această lucrare, două Persoane independente una de alta în ceea ce privește ființa lor ipostatică. De aceea venirea personală a Sfântului Duh nu va avea caracterul unei lucrări ce s-ar face din poruncă, depinzând într-un fel de cea a Fiului. Cincizecimea nu este o continuare a Întrupării, ea este urmarea acesteia, consecința acesteia: creația a devenit aptă să primească Sfântul Duh și El pogoară în lume, umple de prezența Sa Biserica răscumpărată, spălată, curățită prin sângele lui Hristos.”24
Lucrarea lui Hristos a pregătit-o oarecum pe cea a Duhului: “Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Cincizecimea apare astfel ca un scop final al iconomiei dumnezeiești pe pământ. Hristos se urcă la Tatăl pentru ca în locul Lui să coboare Duhul: “Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan 16, 7)
3. Relația Mântuitorului Iisus Hristos cu Duhul Sfânt
Este adevărat că Cel care Îl revelează în chip desăvârșit pe Dumnezeu este Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, prin întrupare. Însă Cel care Îl arată în mod evident ca Fiul și Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu, care și-a asumat firea noastră omenească, Cel prin care Acesta se face evident așa cum era în starea de dinainte de întrupare și după momentul Cincizecimii este Duhul Sfânt. Sfântul Duh face transparent pe Fiul lui Dumnezeu și cuvintele Lui datorită faptului că El Însuși se revelează astfel, ca o transparență, prin puterea Lui.
Hristos este dumnezeirea revelată ca lumină, ca adevăr, ca fundament al existenței noastre; Duhul este dumnezeirea revelată ca suflare de viață, ca dinamism de viață făcător, ca adevăr, ca fundament și normă a existenței create. Duhul ne dă puterea, ne dă elanul de a realiza ceea ce ne-a fost descoperit prin Cuvântul întrupat, urmând căii trasate de El. Ne dă puterea să ne încadrăm în Hristos și să ne facem asemenea Lui.
“Hristos este fundamentul zidirii în toată complexitatea structurii ei, e «matca stilistică» pentru toți împreună și pentru fiecare în parte, ca să folosim o expresie a lui Lucian Blaga (dar într-un sens cu totul diferit), iar Duhul este aburul sau umezeala care, iradiind din fundament și pătrunzând în noi, ne lipește de El, ne articulează în El, făcând să crească Biserica, Trupul tainic al Domnului, noua creație.”25 Prezența lui Hristos este marcată întotdeauna de o odihnă a Duhului asupra Sa. Prezența Duhului înseamnă și prezența lui Hristos asupra căruia se odihnește. Duhul strălucește asemeni unei lumini deasupra lui Hristos, iar Hristos este pus în lumină de Duhul.
“Între Fiul și Duhul există o relație de eternă strălucire a Duhului prin Fiul, care se deosebește de purcederea sau de venirea Lui la existență din Tatăl… O relație strânsă există și între strălucirea eternă a Duhului prin Fiul și trimiterea Lui în lume prin Fiul. Duhul strălucind prin Fiul ca Duh Sfânt și Fiul făcându-l cunoscut în calitate de Fiu, este cu neputință să cugeți la Duhul Sfânt fără să te gândești la Fiul prin care strălucește, și nici la Fiul fără Duhul pe care Îl manifestă. Sf. Vasile cel Mare afirmă că «Fiul este Cel ce face cunoscut prin Sine și cu Sine pe Duhul care purcede din Tatăl.».”26
Duhul Sfânt și Mântuitorul Iisus au o lucrare comună iar roadele ei se văd în Biserică, trupul lui Hristos și lăcașul Sfântului Duh. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu a îmbrăcat natura, firea noastră dumnezeiască, a îndumnezeit-o și a înălțat-o la cer, făcându-Se pe Sine întâiul rod și cap al Bisericii. Duhul Sfânt prelungește prin Biserică, prin Sfintele Taine, întruparea Domnului, îndumnezeind de acum înainte fiecare mădular, fiecare persoană în parte, după chipul lui Hristos. “Noi nu putem primi pe Duhul Sfânt fără a fi membri ai Trupului lui Hristos și nu putem numi pe Hristos Domn, adică a avea conștiința divinității Sale, decât prin Duhul Sfânt. Opera lui Hristos este într-adevăr inseparabilă de cea a Duhului. Sensul Bisericii ca Trup al lui Hristos este să constituie locul unei Cincizecimi perpetui ca unitate organică și substanțială a Trupului, căreia Hristos îi este totodată Capul. În Hristos și prin El, Duhul Sfânt deschide fiecărui credincios către Tatăl a cale unică de îndumnezeire.”27
Hristos devine chip unic potrivit firii comune a omenirii, iar Duhul este Cel care dă fiecărei persoane create după chipul lui Dumnezeu posibilitatea de a realiza asemănarea în firea comună. Unul împrumută firii Ipostasul Său, celălalt dă dumnezeirea Sa persoanelor. Lucrarea lui Hristos unește iar cea a Duhului diversifică; ele nu pot exista independent una de cealaltă. Unitatea firii nu se realizează decât în persoane, iar aceste persoane nu se pot desăvârși decât în unitatea firii, când vor lăsa deoparte egoismul lor de indivizi, când vor renunța la voia lor proprie în favoarea semenilor.
Duhul este chipul Fiului prin calitatea Sa de desăvârșitor al lucrării divine, prin care Însuși Fiul lucrează în sufletul nostru, făcându-ne după chipul Său. Fiind chip al Duhului, fiecare dintre noi este în același timp chip al Fiului, prin raportarea noastră ca fii ai Tatălui ceresc, dar și chip al Duhului prin raportarea noastră la Hristos, ca măsură a deplinătății vieții noastre. Dacă prin modelarea noastră după chipul Fiului nu urmărim să devenim ca Tatăl, prin raportarea la Hristos, noi nădăjduim să ne asemănăm Lui.
Sf. Grigorie de Nyssa exprimă foarte plastic relația de reciprocitate existentă între Fiul și Duhul Sfânt, prin raportul între mir și suprafața trupului: “Iar sensul ungerii este să semnifice în chip tainic lipsa oricărei distanțe între Fiul și Sfântul Duh. Căci precum între suprafața trupului și ungerea mirului, nici rațiunea, nici simțirea nu află nimic la mijloc, așa în unirea Sfântului Duh cu Fiul nu este nici o distanță, încât cine voiește să se atingă prin credință de Fiul trebuie să ia întâi contact cu mirul. Căci nu este vreo parte (a Fiului), care să fie goală de Duhul.”28
Câteodată, Sf. Chiril al Ierusalimului atribuie Sfântului Duh lucrări ce nu par a conveni dumnezeirii și care sugerează o posibilă subordonare a Celei de-a Treia Persoane în cadrul Sfintei Treimi, cum ar fi mijlocirea pentru noi ori cooperarea, prin rugăciunile Sale, la iertarea păcatelor (Cateheza XVI, 20). Aceste afirmații trebuie privite în contextul mai larg al Catehezei, el referindu-se la acțiuni de sensibilizare a sufletului pentru dobândirea harului, sau cum spune Apostolul, “Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.
După Sf. Vasile cel Mare, “Duhul Sfânt este în cer, în slavă, împreună-șezător cu Fiul, și în același timp în intimitatea conștiinței noastre, sau mai bine zis în intimitatea subiectului nostru, ținându-ne legați de Fiul, de viața Lui, de slava Lui, prin calitatea Lui de punte vie între noi și Hristos și cu Tatăl. Prin aceasta ne va face să ne împărtășim de învierea lui Hristos.”29
Cincizecimea marchează încă o formă a filantropiei divine, fiind de fapt un act chenotic al Celei de-a Treia Persoane a Prea Sfintei Treimi. După chenoza și proslăvirea Cuvântului, la Cincizecime începe chenoza Duhului, coborârea Sa în sufletele oamenilor, care, recapitulați în jertfa mântuitoare a lui Hristos, primiseră posibilitatea îndumnezeirii pe care trebuiau să și-o însușească prin eforturile personale. Iar Duhul Sfânt vine tocmai pentru a ne ajuta să refacem drumul spre Dumnezeu – Tatăl, pentru a ne așeza în fața Lui ca niște fii iubitori.
Prin chenoza Sa, Duhul Comuniunii a unit cu Dumnezeu pe toți cei care au crezut Cuvântului, i-a unit între ei înșiși, constituind astfel Biserica, instituție teandrică, având o misiune eternă și universală, capabilă să re-valorizeze lumea. Duhul Se odihnește peste Biserică și în Biserică pentru că Se odihnește peste Hristos, Cel care este Capul ei. De aceea Hristos, în calitate de Cap nu este undeva deasupra Bisericii, ci în Biserică, e sursa intimă și profundă a ei, revărsând pe Duhul ca lucrare a Treimii în toate mădularele Bisericii și în toate activitățile lor și prin Duhul lucrând El Însuși în ele.
Cincizecimea apare ca sfârșitul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Sf. Părinți îndrăznesc chiar să spună că Hristos este Marele Înaintemergător al Duhului Sfânt. Domnul spune El însuși: E mai bine pentru voi să plec… Mă voi ruga Tatălui și El vă va trimite un alt Mângâietor. Dacă după Înălțarea la cer, plecarea Domnului este reală, prin Cincizecime Duhul restituie lumii prezența interioară a lui Hristos și o revelează acum nu în fața ci înăuntrul ucenicilor. Această interiorizare o dezvăluie Sf. Ap. Pavel când spune: “”Iubirea lui Dumnezeu S-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt.” (Romani 5, 5) Venirea personală a Duhului la Cincizecime, cu o plinătate dumnezeiască, este pentru suflet preludiul luminii primordiale și eterne, o rază și o strălucire a fericirii nesfârșite.30
După Sf. Simeon Noul Teolog, Duhul este pecetea lui Hristos în sufletul celor botezați. “Îmbăiați tainic în puterea de viață dătătoare a Duhului, creștinii poartă semnele cunoașterii exacte a lui Hristos, deodată cu nădejdea vieții veșnice. «În adevăr, pecetea unică este iluminarea Duhului, oricât de diferite ar fi aspectele lucrărilor Sale… Vom recunoaște dacă Hristos este în noi după aceste semne» (Cateheze II, 283-284) Dar Duhul nu ne acordă numai mijlocul cunoașterii Domnului în Persoană ci și intensitatea acestei cunoașteri, pe măsura curăției inimii. Sfântul Duh este «sămânța lui Hristos» ce rodește diferit, e mediul prin care se vede Hristos, mijlocul de sesizare și trăire a prezenței Lui. El dăruiește sufletului renăscut simțurile spirituale, capabile de a sesiza realitatea lui Hristos. Fiul e ușa locașului de lumină al Tatălui, iar Sfântul Duh este cheia care deschide ușa. (Cateheze XXXIII, 95-100)”31
Nimeni nu poate deveni hristofor fără a deveni mai întâi pnevmatofor. Căci nu se poate apropria nimeni de sfintele, dumnezeieștile, prea cinstitele, nemuritoarele, cereștile, de viață făcătoarele și înfricoșătoarele lui Hristos Taine de nu se va fi curățit mai înainte prin lacrimile celui de-al doilea Botez și nu va fi sporit în Duhul, prin faptele sale, dar mai ales prin harul ce îi va fi fost încredințat. De aceea, una dintre cele mai frumoase imagini ale spiritualității patristice, care să exprime relația între Duhul Sfânt și Mântuitorul Hristos, îi aparține Sf. Simeon Noul Teolog. Ea este de altfel unică. Este imaginea soarelui ce-și oglindește razele într-un potir cu vin. “Degustarea aduce credinciosului sănătatea și mântuirea. Prezența Soarelui produce o trezire în sufletul credinciosului. Hristos-Soarele se reflectă în sufletul păcătosului, care gustă fericirea nespusă a iertării și care se unește cu Hristos prin Duhul Sfânt-vinul de viață dătător. Soarele se oglindește în vin iar vinul pătrunde în întregime pe cel care bea și care, îndrăgostit de lumina soarelui, devine «prietenul Soarelui» și Fiul iubit al Vinului.”32
II. MISIUNEA SFÂNTULUI DUH ÎN BISERICĂ
Înainte de patimile, moartea și învierea Sa, Mântuitorul făgăduiește ucenicilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl si alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului ." (Ioan 14,16). Iar când trimite pe sfinții Săi Apostoli la propăvăduire le spune: "Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28,19).
Împotriva unor astfel de învățături greșite Biserica cea Veche ,una în ființa din veșnicie nedespărțită, a mărturisit totdeauna dumnezeirea Duhului Sfânt, Care își ia din Tatăl prin purcedere după cum Fiul își ia ființa din veșnicie din Tatăl prin naștere. "Ce este această purcedere mintea noastră nu înțelege, dar Sfinții Părinți au arătat că precum nașterea din veșnicie este modul prin care Fiul își ia ființa din Tatăl, tot astfel purcederea este un alt mod, deosebit de naștere, prin care Duhul Sfânt își ia ființa veșnică din Tatăl."3
Într-o veche rugăciune din canonul zilnic al Bisericii, adresată Duhului Sfânt: "împărate ceresc …" se cuprinde o adevărată teologie despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică și în lume. Duhul Sfânt este numit "împărate ceresc", deoarece așa cum Mântuitorul este numit "împăratul cerurilor", și Duhul Sfânt este numit astfel pe temeiul însușirilor Lui comune cu celelalte două persoane ale Sfintei Treimi.4
Mai este numit "Mângâietorul" si "Duhul Adevărului" așa cum îl numește însuși Mântuitorul în cuvântarea de despărțire, adresată Apostolilor Săi (loan 15,26). Este numit "Mângâietorul”deoarece El va lua locul Mântuitorului, Care se va înălța la cer, spre a rămâne cu Apostolii în veac (Ioan 14,16;15,26), de asemenea "Duhul Adevărului" deoarece El va mărturisi despre dumnezeirea Fiului ( Ioan 15,26), precum glăsuiește așa de frumos troparul Botezului. Și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului "35
În rugăciunea amintită, atotprezența Duhului Sfânt este arătată prin cuvintele "Care pretutindeni ești", după care I se precizează o altă însușire personală; "și toate le împlinești”, ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt este trimis în lume de Mântuitorul spre a împlini lucrarea de mântuire a neamului omenesc, prin lucrarea Sa El fiind desăvârșitorul și sfințitorul oamenilor și al lumii (loan 17,17-19).
În continuare Duhul Sfânt este numit "vistierul bunătăților”, deoarece prin El oamenii primesc de la "Părintele luminilor” toată darea cea bună și tot darul desăvârșit (lacov 1,17), dar în același timp și "Dătătorule de viață", pentru că prin El viază întreaga creatură precum spune psalmistul (Ps 103,31).
"Dacă din punct de vedere constitutiv Biserica constă din Hristos – capul, și din umanitatea – corpul Lui, Duhul Sfânt este cel care ce unește pe Hristos cu oamenii sau pe oameni eu Hristos” El este prin aceasta puterea sfințitoare, de – viață – făcătoare și unificatoare în Biserică, El coboară la Cincizecime și prin însăși coborârea Lui dă existență reală Bisericii, El face să se constituie Biserica, a cărei premisă a fost pusă de Hristos, prin faptele Lui în trupul Lui. Dar Duhul Sfânt rămâne în Biserică, prin iradiere neîncetată din Hristos. El este factorul prin care Biserica, odată constituită, este susținută în ființă, căci El aduce noi mădulare umane în ea, sădește în ele harul și darurile lui Hristos și prin aceasta le unifică în Hristos, sfințindu-le și dându-le viață nouă viață dumnezeiască din viața lui Hristos»."36Astfel Duhul curge și crește mai departe viața cea dumnezeiască în Biserică, crește Biserica însăși. El este "Duhul lui Hristos” și prin El Hristos este prezent în Biserică până la sfârșitul veacurilor (Matei 28,20).
Această prezență a lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică până la sfârșitul veacurilor, a făcut pe unii teologi să vorbească despre o ,,Cincizecime continuă în Biserică", Sfântul Duh își realizează lucrarea sa mântuitoare și sfințitoare sau plutitoare în Biserică prin harul divin.37 Lucrarea Sfântului Duh în lume nu este o lucrare exclusivă a Sa, ci Biserica ne învață că orice lucrare în lume este opera întregii Sfintei Treimi, dar este săvârșită de fiecare ipostas într-un mod propriu; pornește de la Tatăl, , se realizează prin Fiul și se desăvârșește prin Duhul Sfânt. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune despre aceasta; "Tatăl binevoiește, al doilea (Fiul) lucrează El însuși, iar Duhul Sfânt întregește ființial bunăvoința Tatălui cu privire la toate și lucrarea Fiului, ca să fie prin toate și în toate unul Dumnezeu în Treime.”38
La fel învață și alți Sfinți Părinți, Sfântul Grigorie de Nyssa zice; "Tatăl este izvorul puterii, puterea Tatălui este Fiul, iar duhul puterii este Sfântul Duh."39 Iar Sfântul Chirii al Alexandriei arata că; "Tatăl lucrează dar prin Fiul în Duhul Sfânt. Fiul lucrează de asemenea, dar ca putere a Tatălui, întrucât este din el și în el după propriul Său ipostas. Duhul lucrează tot astfel, căci este Duh al Tatălui și al Fiului, Duh atotputernic»"40
Rezultă deci că rolul Sfântului Duh în lume este de "a concretiza într-un rezultat orice lucrare pe care o săvârșește întreaga Treime."41
Acest rol al Sfântului Duh se vede mai întâi în actul creației. Sfântul Apostol Pavel zice că "toate le lucrează unul și același Duh." (I Cor. 12,11). Sfântul Duh este împreună lucrător cu Tatăl și cu Fiul la crearea lumii. Cuvintele Sfintei Scripturi; "Să facem om după chipul și asemănarea noastră”(Facere 1,26) nu ni-L arată ca un colaborator inferior celorlalte ipostasuri treimice, ci absolut egal cu Ele. Deci lucrarea de creație este comună nu numai Tatălui și Fiului ci, în egală măsură și Sfântului Duh care, ,,are un rol deosebit de important. Duhul Sfânt e de la început activ în prima faptă revelatoare care este crearea lumii."42
El este cel ce introduce în mod special energiile divine în creație și le face intime și proprii creaturii. El se face punte peste separația între Dumnezeu și creație. El îndumnezeiește și eternizează creația.
Rolul Sfântului Duh în creație este arătat de Sfântul Ioan Damaschin în cuvintele; "Dumnezeu creează universul, atât pe cele nevăzute, cât și pe cele văzute, și pe om, care este alcătuit din elemente văzute și nevăzute, în timp ce gândește creează; iar gândul se face lucru realizându-se prin cuvânt și desăvârșindu-se prin Duh''.) Deci Sfântul Duh duce la capăt lucrarea Tatălui și a Fiului: 'Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului" (Ps. 103,31) zice psalmistul. Dar lucrarea Sa legată de actul creației nu se oprește aici, ci ea continuă și după creație, manifestându-se prin prezența Sa în creaturi, și mai ales în om: "Nu știți oare că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi ?" (I Cor. 3,16), zice Apostolul neamurilor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că: "Duhul Sfânt nu este absent din nici o făptură și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune. El susține în existență pe fiecare, întrucât Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu se află prin puterea providențiatoare în toate."43
Lucrarea Sfântului Duh iese mai mult în relief în urma trimiterii Sale în lume. Acesta trimitere nu este totuna cu purcederea. Dacă trimiterea se face în timp, de Tatăl (Ioan 14,26) și de Fiul (Ioan 15,26 și 16,7), purcederea este din veci și numai din Tatăl (Ioan 15,26). Cu privire la purcederea Sfântului Duh, Sfântul Ioan Damaschin arată că acesta este un mod de existență pe care mintea noastră nu
poate înțelege, ca de altfel și nașterea Fiului.44 .Purcederea din Tatăl nu înseamnă
că este mai mic decât El sau decât Fiul."Termenul de purcedere a Duhului din Tatăl înseamnă că El își are existența din veci din Tatăl."45
Scopul trimiterii Sfântului Duh în lume este acela de a continua opera de mântuire săvârșită de Fiul lui Dumnezeu. Lucrarea Sa, după trimiterea în lume, constă mai ales în sfințirea ei. Această lucrare o face El până la sfârșitul veacurilor.
Prin Sfântul Duh omul poate ajunge la desăvârșire, la "asemănarea cu Dumnezeu". "Lucrarea Sfântului Duh este de a face sfidați și de a păstra pe cei ce deja sunt Sfinți. "46) In acest sens Sfântul Pavel scrie corintenilor: "Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu ? Și așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului nostru" (I Cor. 6,9-11). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh în lume, menită să-i asigure creaturii raționale desăvârșirea sau mai exact mântuirea. Mântuirea este o rezultantă a conlucrării Cuvântului cu Duhul Sfânt.
Grija pe care Duhul Sfânt o poartă pentru mântuirea oamenilor este una și aceeași cu a Tatălui și a Fiului si tot ceea ce face El este numai pentru mântuirea lor pentru ridicarea lor la Dumnezeu, unirea cu El și rămânerea în El. în opera de mântuire a omenirii se constată o reciprocitate între lucrarea Cuvântului și a Sfântului Duh. Sfântul Duh pregătește venirea în trap și opera de mântuire a Cuvântului» iar Cuvântul întrupat pregătește coborârea Duhului Sfânt Mântuitorul spune: "Vă este de folos ca să Mă duc Eu, căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi" (Ioan 16,7). Cuvântul și Duhul Sfânt sunt cele două persoane divine care efectuează mântuirea în mod solidar.47
Referindu-ne la rolul Sfântului Duh în opera de mântuire , Sfântul Vasile cel Mare spune: ,,iar iconomiile, referitoare la oameni săvârșite de marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos după bunătatea lui Dumnezeu, cine va ruga că s-au împlinit prin Harul Duhului."48 Rezultă deci că în vasta lucrare de sfințire a lumii un rol deosebit îl are Sfântul Duh, adică, "persoana prin excelență sfințitoare."49
Trimiterea Sfântului Duh în lume și prin urmare începerea lucrării de sfințire a ei a avut loc la Cincizecime, când a luat naștere în timp Biserica prin care va efectua în mod permanent această lucrare pentru că Sfântul Duh "nu numai întemeiază Biserica ci rămâne în ea"50 și sfințește pe toți cei ce intră în ea. Lucrarea duhului se vede imediat ce este trimis asupra Apostolilor. Ei sunt îmbrăcați cu putere din partea Lui, îi botează (F.A. 1,5), îi dă darul cuvântului și lucrează prin ei la convertirea și botezarea, în aceeași zi, ca la trei mii de suflete care stăruiau în învățătura Apostolilor, înfrângerea pâinii și în rugăciune (F,A, 2,41-42).
Puterea Mângâietorului trimis de Cuvântul asupra Apostolilor inundase toată ființa lor. Ei nu mai trăiesc decât prin Duhul și în Duhul. Acest adevăr îl exprimă Sfântul Apostol Pavel astfel: "Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a Puterii," (I Cor. 2,4).
"Acest Duh, comunicat de Iisus ucenicilor și mai târziu tuturor creștinilor nu este a treia persoană ci lucrarea Sa sfințitoare, dumnezeirea comună Treimii."51) După înălțarea Domnului la cer, Sfântul Duh devine Învățătorul lumii, descoperind oamenilor tainele lui Dumnezeu, sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel, "Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la mima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce – L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le și grăim, dar au în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești.”(I Cor. 2,9-10 și 12- 13).
Odată trimis de Cuvântul, Duhul colaborează cu Apostolii deci cu lumea. Cei care nu colaborează cu El nu se pot edifica în tainele lui Dumnezeu "căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, pentru ea ele se judecă duhovnicește" (I Cor, 2,14).Din această colaborare la baza căreia a stat puterea supranaturală a Duhului Sfânt, s-a născut în timp Biserica, cu "menirea de a sfinți omul, iar Sfântul Duh ca și în cadrul Sfintei Treimi este sfințitorul, coordonatorul și principiul unității. Ceea ce este sufletul pentru corpul omenesc Sfântul Duh este pentru trupul tainic al lui Hristos adică Biserica."52) Mântuitorul a spus: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-1 va trage Tatăl Care M-a trimis și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi"(Ioan 6,44), căci " de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu".(Ioan 3,5). De aceea omul are nevoie absolută de harul dumnezeiesc, ca să scape din vina păcatului strămoșesc și de urmările lui atât de tragice. El poate și trebuie să accepte harul dăruit de Dumnezeu și să colaboreze cu el, la realizarea propriei sale fericiri, dar poate să-l și refuze după cum se întâmplă cu toți aceia a căror voință este mult slăbită de păcat și fac voia celui rău. îndreptarea și mântuirea omului, deși harul lui Dumnezeu se oferă în dar, nu se realizează de la sine sau automat, ci e nevoie ca omul colaboreze cu harul divin în mod liber consimțit. Astfel harul face începutul mântuirii, iar creștinul trebuie să-și aducă partea sa de contribuție: credința și faptele bune.(Efeseni 2,8)
Împărtășirea și lucrarea harului dumnezeiesc în viața credincioșilor este legată de Biserică și de Sfintele Taine, rânduite de însuși Domnul Hristos.
"Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos și încredințate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtășește creștinilor Harul cel nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea și sfințirea credincioșilor."53) Mărturisirea Ortodoxă ne dă următoarea definiție:"Taina este lucrarea sfântă care, sub o formă văzută, pricinuiește și împărtășește sufletului credinciosului harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Rânduită de Domnul Iisus Hristos, fiecare credincios primește prin ea harul dumnezeiesc. "54)
Importanța Sfintelor Taine pentru mântuirea credincioșilor este esențială.
În primul rând, ele înnoiesc forțele morale ale credinciosului prin revărsarea harului divin, punîndu-1 astfel în legătură directă cu Dumnezeu. In felul aceste sfințenia lui Dumnezeu se sălășluiește în noi și ne ajută, ne transformă din robi ai păcatului în împlinitori ai virtuților, devenind fii ai lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Sfintele Taine, transformându-ne în făptură nouă în Hristos, nu numai că ne dau posibilitatea de a deveni oameni noi, dar ne integrează unei vieți noi, curate și sfinte pentru toată viața, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel: "Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să și umblăm".(Galateni 5,25)
În al treilea rând, Sfintele Taine au o mare importanță în viața creștinilor deoarece, atât săvârșirea cât și primirea lor, cer atât săvârșitorului cât și primitorului, anumite condiții morale și prin aceasta ele stimulează efortul de ridicare morală a vieții creștinului. De aceea Sfanțul Apostol Pavel ne atrage atenția zicând:"Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului".(I Cor. 11,28-29)
"Murind Hristos, zice Fericitul Augustin, coasta Sa este străpunsă cu lancea ca să izvorască Tainele din care este fondată Biserica."55 Toiagul care actualizează această curgere a harului divin este Cincizecimea, prin lovirea stâncii lui Hristos. Tainele sunt o continuă epicleză și o continuă Cincizecime. După Nicolae Cabasila, Biserca se arată prin Taine cum se arată inima prin mădulare și rădăcina pomului prin mlădițe. Sfântul Duh zămislește și crește în noi pe Hristos Sfântul Duh cel netrupesc și simplu, infinit în putere, nemărginit în măreție, nemăsurabil în timp și darnic cu darurile sale, este sfințitor, protejând și cultivând virtutea în credincioși ca o lumină pentru descoperirea adevărului.
El, care umple totul de puterea sa nu se comunică decât celor vrednici proporțional cu credința. El, care dă harul îndestulător pentru tot se unește cu sufletul lipsit de patimă.
"El este acela care luminează pe cei duhovnicești prin comuniunea cu El, de la El vin prevederea viitorului, înțelegerea tainelor și lucrurilor ascunse, împărțirea harismelor, felul de a trăi ceresc printre oameni, bucuria fără de sfârșit, sălășluirea permanentă în Dumnezeu și darul cel mai de preț: îndumnezeirea omului prin Sfintele Taine ."56
Ansamblul Tainelor sfințește viața credinciosului și asigură plenitudinea harului. La epicleza Bisericii Dumnezeu răspunde cu harul Sfințitor și astfel din rugăciunile credincioșilor și din răspunsurile efective ale lui Dumnezeu prin efluviile de har se constituie Tainei ca dialog ontologic între Dumnezeu și om în vederea mântuirii, a îndumnezeirii. Fiecare Taină este covârșirea făpturii de către Duhul lui Dumnezeu, adică transfigurarea și sfințirea făpturii noastre de către Dumnezeu, prin puterea Duhului.
Nu desființarea sau lezarea omenescului ci înnobilarea, purificarea, renașterea credinciosului fiindcă Duhul Tainelor "nu desființează cât de puțin puterea firii ci mai degrabă fiind clădită prin întrebuințarea ei în mod contrar firii, o face iarăși tare prin întrebuințarea ei într-un mod potrivit firii, înălțând-o la înțelegerea celor dumnezeiești".57 La fiecare Taină se săvârșește o epicleza, deci o invocare a Duhului și în baza acesteia prin fiecare Taină se primește o energie a Duhului Sfânt.
În Liturghie, Duhul Sfânt îndeplinește un rol activ. Harul Său vine și sfințește pe de o parte, darurile, iar pe de altă parte sfințește și viața credincioșilor, care este de fapt scopul Liturghiei. Momentul principal al lucrării Sfântului Duh este îndată după anamneză, invocând venirea Duhului Sfânt prin cuvintele: "și fă adică, pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău … iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt … Ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh."58
Coborârea Sfântului Duh nu este localizată numai în momentul epiclezei. În Liturghie totul este o aducerea aminte, o ascensiune spre cer și o coborârea a cerului pe pământ prin mijlocirea harului, ca să se împlinească cererea: "Precum în cer așa și pe pământ".
Este important să subliniem că toate Tainele, ca și toate actele ecleziale au propria lor epicleză și lucrează prin coborârea Duhului Sfânt, așa precum se întâmplă în Liturghie.
Din momentul întemeierii Bisericii Duhul Sfânt este nelipsit din Ea, Biserica nu se poate concepe fără prezența Duhului. Ea este semnul prezenței și lucrării Duhului Sfânt care "se dăruiește la început comunității Apostolilor și apoi în comunitatea Bisericii, care e continuarea acelei, în Biserică fiecare credincios se împărtășește de Duhul Sfânt, dar nu numai pentru dezvoltarea vieții sale spirituale, ci și pentru a contribui la dezvoltarea vieții de comunitate, la păstrarea unității Bisericii."59Biserica este deci locul în care Duhul lucrează permanent pentru zidirea, mângâierea și sfințirea credincioșilor (I Cor. 6,11).
III. FILIOQUE
Filioque își găsește locul pe planul arătării în lume a Cuvântului. Dar această arătare a Fiului prin Duhul Sfânt este, oare, limitată de timp sau este veșnică ? La această întrebare va răspunde Sfântul Grigorie Palama: „Duhul Logosului este nespusa iubire a Tatălui pentru însuși Logosul pe Care, într-un mod tainic, îl zămislește; și Logosul, Fiul iubit, folosește această iubire față de Tatăl, dar în măsura în care Ei purced împreună din Tatăl și în măsura în care această iubire rezidă în El consubstanțial. Astfel, Duhul este bucuria veșnică a Tatălui și a Fiului, unde (Treimea) se află împreună. Această bucurie este trimisă de Cei Doi celor ce se fac vrednici de ea…, clar purcede în existență numai de la Tatăl"60. Duhul purcede numai din Tatăl; fiind Icoană a Fiului, El îl revelează Tatălui din eternitate, așa cum El îl revelează în iconomia mântuirii poporului lui Dumnezeu. Tocmai în această arătare și revelare El este în Fiul și prin Fiul.
După Sfântul Pavel, „Duhul Sfânt cunoaște adâncurile lui Dumnezeu". El provine din Tatăl, Se odihnește peste Fiul și revine la Tatăl într-o dăruire reciprocă neîncetată a Iubirii Celor Trei. În acest sens, Răsăritul folosește formula per Filium, legătura nefiind cauzală, ci de interdependență și reciprocitate.
Pentru Răsărit, Filioque rupe, înainte de toate, echilibrul trinitar, micșorează egalitatea perfectă a Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. El ajunge la monarhia absolută a Tatălui deplasând principiul unității Treimii de la Ipostasul Tatălui la ființă. Într-adevăr, Tatăl și Fiul Se unesc într-o ființă comună pentru a forma un singur principiu purcezător, ceea ce transformă Cele două Persoane într-o impersonală dumnezeire-substanță, matrice și izvor de purcedere. în acest caz, Monada Trinitară răbufnește în două Diade: pe de o parte, Tatăl și Fiul și, pe de altă parte, Tatăl cu Fiul, confundați Unul cu Celălalt, și Duhul Sfânt.
Reducerea Persoanelor la relația de opoziție face să vedem în Fiul Dumnezeirea privată de facultatea de a naște (numai Tatăl o posedă), iar în Duhul Dumnezeirea lipsită de însușirea de a naște și ele a purcede (numai Tatăl si Fiul posedând-o în comun). Astfel, Duhul Sfânt Se găsește singur, neavând nimic comun, ca Ipostas, cu o altă Persoană a Treimii, înțelegem atunci de ce Duns Scott se întreba cum „Duhul de viață dătător" poate fi o „Persoană sterilă". Răsăritul răspunde: este rezultatul substituirii noțiunii pozitive de comuniune în diversitate, cu aceea negativă, de opoziție a relațiilor de origine.61
Purcederea ab utroque presupune că relațiile sunt în același timp fundamentele Ipostasurilor care se definesc în întregime prin opoziție reciprocă: întâi Primul de al Doilea și apoi din amândoi de al Treilea. Aceasta este ceva logic, pentru că o relație de opoziție nu poate fi stabilită decât între doi termeni. Pentru Răsărit, o atare opoziție înseamnă preeminența unității ființiale, a firii, asupra Ipostasurilor. Părintele de Regnon, ca teolog romano-catolic, arată aceasta foarte clar în lucrarea deja citată, astfel: „doctrina lui Filioque, spune el, presupune că, în ordinea conceptelor, natura ar fi anterioară Persoanelor și că Persoana Se arată ca un fel de înflorire a naturii… Latinul consideră persoana ca un mod al naturii, grecul consideră natura ca un conținut al persoanei".62
Într-adevăr, pentru Răsărit, „relațiile de origine" exprimă diversitatea Persoanelor. Relațiile nu fundamentează Persoanele, în consecință diversitatea lor este cea care le determină relațiile și nu invers. Părinții greci au făcut distincție între gnorismata (însușirile Persoanelor divine) și skesis (relații), însușirile personale nu pot fi reduse la nivelul ele simple relații puse în ecuația originantă. Relațiile de origine permit desemnarea Persoanelor divine în diversitatea Lor, ele nu explică deloc ce sunt Ipostasurile (aspectul funciar apofatic) dar subliniind unicitatea absolută a fiecăreia: Tri-unitatea Unicelor. Monarhia Tatălui face să vedem în El Izvorul sau chiar Cauza, dar aceasta nu este o noțiune filosofică, ci mai degrabă o imagine descriptivă, căci cauza aici nu este anterioară efectului, iar efectele sunt egale în demnitate cu cauza. Părinții greci nu folosesc niciodată cuvântul „cauză" pentru Fiul, așa cum nu folosesc verbul „a purcede" și substantivul „purcedere" cu privire la Fiul în calitate de principiu din care ar purcede Duhul. Identitatea consubstanțialitate nu este ontologic nici anterioară, nici posterioară diversității.63
Am văzut deja că prima soluție posibilă a lui Filioque merge până la distincția între existența ipostatică a Duhului Sfânt purcezând din Tatăl singur și strălucirea Sa prin Fiul și chiar clin Fiul. Este distincția dintre ființă și energii, diferența între cele două moduri, cel al subzistenței Ipostasului și cel al manifestării Sale. Sfântul Vasile subliniază: „Noțiunea caracteristică a însușirii personale a Duhului este de a Se arăta după Fiul si cu El, dar de a subzista purcezând din Tatăl", întregul său efort este de a trece de la doxologia energetică: „Slavă Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt", la doxologia transcendentă: „Slavă Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt".
Polemica teologică, devenind dură după eșecul Sinoadelor de la Lyon și Florența face ca Apusul să se închidă față de noțiunea de energie din frica de a nu altera simplitatea divină. Apusul nu recunoaște în afara ființei divine decât efecte create. Se dorește ca Apusul să facă eforturi pentru a nu mai considera teologia bizantină și palamismul ca o inovație echivocă si să descopere autentica tradiție patristică, care nu duce lipsă de martori autorizați. Din fericire, acest efort se arată clar astăzi. După Conciliul al II-lea de la Vatican, Răsăritul si Apusul trebuie să caute împreună o nouă formulă teologică capabilă să sintetizeze intuițiile adevărate de fiecare parte, în schimb, în Răsărit, unii teologi moderni își întăresc pozițiile într-o polemică prea acidă. Astfel, pentru Vladimir Lossky, Filioque este punctul cel mai important în divergența doctrinară dintre Răsărit și Apus și se arată ca impedi-mentum dirimens pe calea concilierii dogmatice. Pe de altă parte, manualele clasice de dogmatică simplifică problema, spunând că singura rațiune de a fi a lui Filioque este confuzia purcederii veșnice a Duhului cu misiunea sa terestră. Formula răsăriteană dia Hyiou, per Filium se explică în funcție de ordinea în care sunt numite Cele Trei Persoane: Fiul ocupă locul al doilea si apare ca un principiu intermediar între Tatăl si Duhul.64
Într-un plan mai obiectiv, chiar dacă dominanta dogmatică exclude pe Filioque în interpretarea latină, trebuie să recunoaștem existența unor texte patristice, foarte puține, e adevărat, dar care prezintă o anumită dificultate și cer o explicație. Astfel, la Sfântul Grigorie de Nyssa, „Fiul este născut imediat de prima Persoană, a Tatălui, căci a treia Persoană, la rândul Său, purcede prin Cea Care este imediată Celei dintâi, adică Fiul". El utilizează, de asemenea, imaginea flăcărilor: „Ca si cum văzând cineva focul împărțit în trei flăcări și ar bănui că prima flacără este cauza celei de-a treia, care a aprins-o pe cea mai îndepărtată prin ceea ce a transmis cea care se află între ele"65. Este evident că în acest text este vorba de viața intratrinitară și nu de misiunea terestră. Dar textele izolate nu sunt niciodată decisive când avem cle-a face cu o taină și când suntem la primele începuturi ale unei reflecții teologice. Viziunea echilibrată se află la capătul unei reflecției totale si trebuie să cităm acest text al Sfântului Grigorie: „Adam cel nenăscut este imaginea Tatălui, fiul său cel născut este imaginea Fiului; Eva, care a purces, seamănă Ipostasului Duhului Sfânt". 66Cum Eva a purces din Adam fără medierea fiului său, astfel Duhul purcede din Tatăl fără medierea Fiului. Astfel, citim la Epifanie că Duhul este „Duh al Celor Doi", adică al Tatălui și al Fiului; într-un alt text, care se raportează la misiunea pământească, „Duhul purcede din Tatăl și este primit de Fiul" 67și, în sfârșit, un cuvânt perfect clar: „Fiul născut al Tatălui și Duhul purces din Tatăl".68 Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul, formulează clar tradiția orientală: purcederea este un act ipostatic și Ipostasul Tatălui este singurul născător și purcezător. Formula per Filium, cum o arată folosirea prepoziției dia, în relație cu Treimea transcendentă, nu poate fi înțeleasă ființial, căci Părinții numesc pe Dumnezeu-Tată „Cauză unică", „Izvor unic", „Principiu unic" și Care nu este niciodată compus. Sfântul Grigorie de Nazianz precizează foarte bine acest lucru:„Tatăl este unirea de unde provin si unde merg Ceilalți" .69
Aceasta este viziunea evanghelică trăită în Liturghie și mărturisită în formulele de Botez și în Simbolurile de credință. Textele rare și izolate favorabile lui Filioque vin dintr-o teoretizare metafizică asupra categoriei cauzale, fără legătură cu datele biblice sau liturgice.
Tradiția latină, din cauza tendinței proprii de a confunda ipostasul cu natura, înclină să facă abstracție de proprietățile personale netransmisibile ale unui ipostas și tinde să extindă asupra Fiului însușirea Tatălui de cauză și izvor substanțial al celorlalte două ipostase trinitare. Mai puțin tranșantă în privința raportului antinomic dintre esență și persoană, această tradiție atribuie și Fiului proprietatea personală de cauză sau monarhie care, din punct de vedere ortodox, exclusivitate numai Tatălui. Noțiunea de monarhie nu rămâne o însușire specifică a Tatălui, ci se comunică și Fiului. Diferit de tradiția răsăriteană care ar fi pus în evidență doar caracterul necomunicabil al monarhiei, tradiția apuseană a subliniat cu precădere caracterul comunicabil al monarhiei dumnezeiești
Afirmând totdeauna natura divină înaintea Persoanelor trinitare, Concilul Vatican II tinde să dea prioritate logică naturii divine asupra ipostaselor trinitare. Accentul pe care acest Conciliu înțelege să-1 pună pe natura divină, în detrimentul Persoanelor dumnezeiești, apare cu atât mai clar cu cât se susține că «modelul suprem și principiul (unității Bisericii) este, în Treimea persoanelor, unitatea unui singur Dumnezeu Tată și Fiu în Duhul Sfânt», adică natura divină.
Pe de altă parte, luând în considerație legătura Bisericii cu Sfânta Treime, fiindcă Vatican II nu se referă doar la relația Sfintei Treimi cu Biserica, ci și la relația Bisericii cu Sfânta Treime, Constituția despre Biserică «Lumen Gentium» susține că «prin Hristos, Cuvântul făcut trup, oamenii au acces, în Duhul Sfânt, alături de Tatăl și sunt făcuți părtași la natura divină» 70. Astfel, afirmația potrivit căreia natura divină tinde să dobândească o prioritate logică asupra Ipostaselor trinitare, se completează cu afirmația amintită după care natura divină ar urma Persoanelor treimice. De aceea, credincioșii nu intră în relație ultimă cu Persoanele trinitare, în care ar trebui să se afle natura divină, ci Ipostasele treimice sunt înțelese doar ca niște mijloace prin intermediul cărora credincioșii sânt făcuți părtași la natura divină. Accentul se mută de la Persoane la natura divină. Această tendință specifică doctrinei de conciliere este subliniată în mod cu totul deosebit de Papa Paul al VI-lea care a declarat în mod expres, pentru a evita orice echivoc, «că noi creștinii, instruiți prin revelație, știm că Dumnezeu subzistă în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, dar că noi celebrăm totdeauna natura divină ca unică, noi proclamăm unic pe Dumnezeul cel viu și adevărat». Astfel, fie că este vorba despre relația Treimi cu Biserica, fie de cea a Bisericii cu Sfânta Treime, doctrina oficială a Bisericii Romano – Catolice insistă, în spiritul tradiției latine, asupra primatului naturii față de Persoanele trinitare.
Noțiunea de «monarhie» n-a mai fost referită cu exclusivitate la Tatăl, ca Persoană distinctă " în cadrul Sfintei Treimi, ci la natura divină impersonală, sau la Dumnezeu ca realitate substanțială impersonală.
Din cauză că noțiunea de «monarhie» nu mai rămâne o însușire personal necomunicabilă a Tatălui, fiindcă se extinde și asupra Fiului, atunci nici Duhul nu purcede numai de la Tatăl, ci purcede deopotrivă și de la Fiul. De aceea după ce Tertulian declară că «dacă Fiul nu ,iese de nicăieri decât din substanța Tatălui,El care nu face nimic fără voința Tatălui, fiindcă a primit toată puterea de la El, cum aș putea distruge credința în această monarhie pe care o mențin ca fiind transmisă de către Tatăl»71, ajunge în mod consecvent și la concluzia că «Duhul e nicăieri decât din Tatăl și din Fiul»"72. Astfel, datorită priorității logice a naturii divine asupra Persoanelor trinitare, prioritate care transformă noțiunea de monarhie divină dintr-o însușire personală exclusivă a Tatălui într-un atribut al naturii divine care se poate comunica și Fiului, tradiția latină ajunge în mod consecvent la purcederea Duhului de la Tatăl și de la Fiul ca dintr-un principiu monarhic impersonal. Dacă Duhul Sfânt, purcede din Tatăl și din Fiul ca dintr-un singur principiu unitatea esențială dobândește întâietate asupra diversității personale.Aici nu mai este vorba despre o Treime simplă ci de o simplicitate absolută de esență luată ca (fundament ontologic, acolo unde nu poate exista alt fundament decât ,,Tri-Unitatea primordială”.
Duhul Sfânt este, într-adevăr, din esența Tatălui și a Fiului, după cum și Fiul este din esența Tatălui și a Duhului, dar aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt își trage esența Sa din Fiul așa cum ,și-o trage din Tatăl. Prin raport cu Fiul și cu Duhul, Tatăl rămâne, în sfera vieții trinitare, Cauza lor fundamentală atât sub raport ipostatic cât și sub raport substanțial.
Filioque este inacceptabil din mai multe puncte de vedere:
l) fiindcă contravine, înainte de toate, datului biblic care vorbește despre purcederea Duhului de la Tatăl. Nu există nici un text biblic care să acrediteze purcederea Duhului de la Tatăl și de la Fiul;
2) pentru că introduce o separație artificială între lucrarea Duhului și a Fiului întrupat. Teologia catolică se mulțumește să afirme că Mântuitorul a venit să împărtășească Bisericii pe Duhul Sfânt, dar evită să vorbească despre prezența, în Biserică, a Fiului prin Duhul. După cuvântul Sfântului Irineu însă, «Duhul este comunicarea lui Hristos»73;
3) transformarea Tatălui și ,a Fiului într-un singur principiu de purcedere a Duhului Sfânt nu duce numai la minimalizarea Tatălui și a Duhului prin raport cu Fiul, ci și la posibilitatea confuziei dintre persoane.
O încercare de reconciliere, având ca scop înțelegerea adaosului Filioque, a fost inițiată de Papa Ioan Paul al – II-lea, care și-a exprimat în 1995 dorința de a fi clarificată doctrina tradițională despre Filioque prezentă în versiunea liturgică a Credo-ului Latin, pentru a sublinia armonia lui deplină cu ceea ce Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381 mărturisește în Crezul lui: Tatăl ca izvor al întregii Sfinte Treimi, unica origine atât a Fiului cât și a Duhului Sfânt.
Pentru B.Bolotov, Filioque nu este un obstacol pentru unirea Bisericilor, ceea ce vrea să spună că Filioque este o opinie printre altele, dar nu o erezie, cu condiția de a o dedogmatiza. Răsăritul nu o acceptă în formularea latină, dar calea este deschisă pentru a reflecta împreună asupra unei noi formulări capabile să găsească un acord între Răsărit și Apus. Dacă este depășită falsa problematică a producerii si a cauzalității, formulele diferite par nu contradictorii, ci complementare.74
Formula fotiniană „numai din Tatăl" exprimă corelația fundamentală între Ipostasul Tatălui Care Se descoperă și Ipostasul Duhului Care îl descoperă, dar este evident că în lumina dogmei trinitare, în totalitatea sa, o asemenea formulă nu are un sens limitativ și cheamă la o altă corelație între Fiul și Duhul Sfânt, Cele două Ipostasuri Care revelează. Relația cu Tatăl include relația între Ceilalți Doi. Dincolo de noțiunea de producere, există diferitele imagini descriptive ale definiției trinitare a Duhului și a Fiului.
Pentru moment, pornind de la patristică, putem spune că orice concepție privind purcederea, ca pro ducere cauzală este dincoace de dogma viitoare care trebuie definită împreună. Trebuie să acceptăm că, pentru relațiile dintre Fiul si Duhul nu există decât ipoteze dogmatice, în Apus, adăugarea lui Filioque la Crez a devenit o tradiție liturgică milenară dar, din partea răsăriteană, ca și din partea apuseană, în ciuda dezacordului teologic, nu putem descoperi nici o diferență în ceea ce privește cinstirea Duhului Sfânt.
Teologul Paul Evdokimov spune că:,,Lipsa de consecințe practice indică o insuficiență dogmatică a formulelor opuse. Duhul Sfânt Care ipostaziază iubirea reciprocă dintre Persoanele Sfintei Treimi s-a găsit scufundat într-o atmosferă de schismă activă, lipsit de orice iubire reciprocă și iată pentru ce controversa a fost menită sterilității. Dezbaterea teologilor din punct de vedere dogmatic privind Duhul Sfânt a manifestat o lipsă flagrantă de Duh și ne aflăm în fața celui mai mare paradox al istoriei.”75
În perioada 15-17 mai 1998, fundația catolică ,,Pro Oriente” a organizat cu binecuvântarea Cardinalului Cristoph Schonborn de Viena, simpozionul interconfesional privind ,,Purcederea Duhului Sfânt”.Tema centrală a fost studiul documentului roman al Consiliului, pontifical pentru promovarea unității creștine, intitulat: ,,Tradițiile greaca și latină privind purcederea Sfântului Duh". Vatican, 1996.
Totuși documentul roman nu propune renunțarea la adaosul Filioque și deci eliminarea lui din Crez, ci interpretarea lui într-o forma în care să nu fie contrazis texul original fără Filioque. Mai precis, se spune în documentul roman că Biserica Catolică recunoaște valoarea sinodală ecumenică, normativă și irevocabilă, ca expresie unică a credinței comune a Bisericii și a tuturor creștinilor a simbolului (de credință) mărturisit în grecește la Constantinopol în 381 de către Sinodul II ecumenic.
Nici o altă mărturisire de credință proprie unei tradiții liturgice particulare nu poate contrazice această expresie a credințe învățată și mărturisită de către Biserica nedespărțită"
În altă parte. se afirmă că Dumnezeu – Tatăl rămâne singura sursa și cauză a purcederii Duhului Sfânt: "Doctrina despre Filioque trebuie înțeleasă și prezentată de Biserica Catolică astfel încât să nu poată da expresia că ar contrazice monarhia Tatălui, nici faptul că El este singura origine a Duhului".Cu toate acestea, când explică adaosul "Filioque", documentul roman rămâne ambiguu, deoarece Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. iar Tatăl formează împreună cu Fiul unicul principiu din care purcede Duhul Sfânt.
Participanții ortodocși au arătat că singura posibilă interpretare ortodoxă a lui Flioque ar fi cea pe care făcut-o Sf. Maxim Mărturisitorul în scrierea sa către Marinos de Cipru .
Aceasta ar însemna că Duhul Sfânt izvorăște din Tatăl ca sursă, iar de la Tatăl și de la Fiul pleacă întrucât este interior Tatălui și Fiului în planul perihorezei. El purcede și de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci întrucât Se odihnește în Fiul, fiind primit de către Fiul. De aceea se numește și Duhul Fiului.
Chiar dacă Filioque, în anumite condiții, ar putea fi interpretat acceptabil de teologii foarte rafinați, totuși menținerea lui în Crezul ecumenic creează pentru ortodocși confuzie și dificultate. De aceea, soluția ecumenică ar fi revenirea la textul original. De altfel Biserica Romano – Catolică a permis ca în comunitățile catolice de limbă greacă Crezul să fie mărturisit fără adaosul Filioque.
Cu toate acestea, în ciuda dificultăților existente în efortul de a armoniza doctrina despre Filioque în Crezul Ecumenic, găsim în Documentul roman și în practica mai nouă a Bisericii Romano – Catolică multe semne de speranță și perspective ecumenice posibile pentru a depăși o controversă dogmatică și teologică veche.
1.Documentul roman afirmă într-o formă clară că Crezul ecumenic de la Niceea – Constantinopol este normativ și irevocabil o expresie a credinței comune a Bisericii și tuturor creștinilor.
2.Atâta vreme cât doctrina despre Filioque nu este relevantă pentru comunitățile catolice care folosesc limba greacă, Crezul Ecumenic este mărturisit în forma lui originală. O astfel de practică a fost permisă, ele asemenea, romano-catolicilor care iau parte la întrunirile ecumenice.
3.În dialogul dintre Biserica Romano – Catolică și cea Ortodoxă a început să se dezvolte o nouă convergență prin mărturisirea relației veșnice a Fiului cu Duhul Sfânt.
În lumina acestui text comun, se pare că o convergență sau chiar consensul poate fi realizat în jurul formulei "Sfântului Duh purcede de la Tatăl și se așează peste Fiul”
4. Un semn de speranță deosebit și o perspectivă ecumenică pozitivă constă în a înțelege și mărturisit în mod ecumenic relația dintre Fiul și Sfântul Duh pe baza întregii Scripturi, în mod deosebit Noul Testament, care ne revelează viața Sfintei Treimi și viața Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, Trup al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt.76
IV.SFÂNTUL DUH ÎN TEOLOGIA PROTESTANTĂ
Protestantismul accentuează referința verticală a credinciosului la un Hristos ceresc, în dauna referinței orizontale la Hristos,. care se întrupează prin intervenția în lume a Sfântului Duh. Pentru această teologie, mântuirea se realizează: fără o istorie. De la această idee se ajunge ușor la concluzia că Biserica nu aparține decât veacului viitor, câtă vreme nimeni n-a putut și nici nu poate sa ajungă la unire cu Dumnezeu, în veacul prezent, în această perspectivă, apare ca inutilă orice strădanie de a reface unitatea Bisericii, pentru că, mai întâi, Biserica nu poate să apară în veac. Numai dacă istoria a cunoscut, în adevăr, arătarea lui Dumnezeu întru totul omenească, numai dacă Mântuitorul a avut o mamă adevărată și își menține veșnic legătura cu el, există și o Biserică adevărată, prin care ne mântuim și pe care o putem recunoaște.
Teologia protestantă n-a găsit o ieșire din impasul în care a adus pnevmatologia apuseană ideea hristologică, mai precis, raportul dintre întrupare și ungere, deoarece formularea ei a depus de aceeași problematică occidentală augustiniană. Principala intuiție a marilor reformatori a fost aceea de a constata inutilitatea intermediarilor creați între Dumnezeu și credincioși. Pentru ei însă, ca și pentru toată gândirea apuseană, Dumnezeu nu este identic decât cu esența Sa. De aceea nici o participare reală a umanului la divin nu este posibilă. Principiul comuniunii intrinsece dintre Dumnezeu și credincios, prin care umanul e asumat de divin, este exclus atât din hristologie, cât și din ecleziologie. În dezbaterea temei „Biserica în planul lui Dumnezeu" de la Montreal, vechea atitudine protestantă față de această chestiune a fost clar exprimată. Explicarea acceptată la Lund, prin care se întrezărea posibilitatea ca și protestanții să vadă în Biserică prelungirea persoanei teandrice a lui Iisus, ere abandonată. Singura perspectivă de înțelegere a Bisericii este, pentru ei, Crucea lui Hristos, desprinsă însă dintr-o legătură organică cu învățătura despre persoana lui Hristos și despre unirea celor două naturi în ea. În această din urmă învățătură e implicată și doctrina despre lucrarea Sfântului Duh.77
Pentru a concepe o prezență și eficiență ontologică a Mântuitorului în adâncul ființei Bisericii trebuie, mai întâi, să avem înțelegerea ungerii Domnului în Duhul Sfânt. Prin ideea unirii umanului cu divinul în Hristos, putem înțelege faptul că firea umană își subordonează activitatea voinței dumnezeiesc, fiindcă ea primește ca suport personal pe Logosul divin. Dar atâta vreme cât nu vedem în sfera naturii umane legătura dintre realitatea creată și cea necreată divină, adică transfigurarea sau îndumnezeirea celei dintâi prin Sfântul Duh, încă de la întrupare, deși mărturisim că cele două firi ale Mântuitorului sunt susținute de un unic subiect divin, rămâne deschisă posibilitatea separării umanului de divin.
În tendința Reformei de a se elibera de autoritatea unei Biserici concepute ca un depozit de daruri supranaturale întrezărim o intenție a sa de a regăsi pe Dumnezeul cel viu, ca Dumnezeu prezent într-un fel liber și imediat pentru credincios. Părăsirea gândirii scolastice, căreia însă nu i-a urmat și o revizuire mai profundă a pnevmatologiei apusene, a făcut ca în protestantism Sfântul Duh să fie identificat cu fenomenele intelectuale și sentimentale imanente și individualiste, iar o anumită interpretare dinamică a întrupării lui Hristos să ducă la confundarea panteistă a dumnezeiescului cu omenescul în Domnul. În Cuvântul întrupat umanitatea își pierde semnificația ei proprie și devine un simplu mediu al descoperirii sau manifestării Dumnezeirii. Deoarece întruparea se poate reduce la arătarea lui Dumnezeu în chip omenesc, hristologia devine și ea doctrina evenimentelor din viața lui Iisus, cu referire exclusivă la misiunea și funcțiile Mântuitorului. Nu întâmplător în teologia protestantă contemporană predomină așa-zisa hristologie „funcțională", care se opune hristologiei ontice, înlăturând unitatea naturii umane și îndumnezeirea ei în persoana lui Iisus.78
Dualismul apusean, din care izvorăște credința că separarea omului de Dumnezeu reprezintă stadiul firesc al existenței sale în lume, a fost accentuat atât de mult de protestanți, încât aceștia și-au formulat o nouă concepție cu privire la actul răscumpărării. E vorba de cunoscuta disensiune dintre protestanți și catolici referitoare la „dreptatea lui Dumnezeu" (Rom. l, 17). Pentru catolici, dreptatea e un dar supranatural, însă creat, infuzat de Dumnezeu omului în actul mântuirii, pe baza meritelor lui Iisus, pe când pentru protestanți dreptatea e un atribut dumnezeiesc, aparținător însăși ființei lui Dumnezeu. Când credincioșii din Apus s-au ridicat, datorită Reformei, la o conștiință deosebită a destinației lor ca persoane individuale, ei n-au mai fost satisfăcuți de ideea că dobândesc mântuirea într-un cadru colectiv, prin distribuirea grației câștigate de Hristos. Ei au urmărit asigurarea unei păci personale lăuntrice cu Dumnezeu. 79Lipsiți fiind însă de un temei care să le sprijine putința unei intimități cu Dumnezeu, de o concepție care să afirme valoarea ordinii create și să le deschidă calea comuniunii teandrice, acești credincioși au ajuns să creadă că o dreptate intrinsecă ei nu pot dobândi niciodată.
Ideea protestantă este că numai Dumnezeu poate fi drept; dreptatea omului nu poate fi decât „justificare", iar aceasta vine de la jertfa de ispășire adusă de Hristos lui Dumnezeu în locul lui. E adevărat că, în zilele noastre, sânt și teologi protestanți preocupați de tema mântuirii, care caută dezvoltarea unor germeni cuprinși în tezele învățăturii lor originare, apropiindu-se totodată mai mult de teologia ortodoxă. Pentru aceștia dreptatea este ea însăși o lucrare a Sfântului Duh. Ea aparține lui Dumnezeu, de la care vine, dar într-un anumit fel aparține și omului. „Pacea din puterea faptei de împăcare a lui Hristos este deja o realitate în ascuns și se actualizează în comunitate și prin ea în lume." 80 E vorba deci de o adevărată lucrare „în ascuns", nu de o simplă pace formală și exterioară, de însăși dreptatea ce coboară de la Dumnezeu, care se manifestă prin credincios, fiind proprie subiectului ce se află în dialog cu Dumnezeu. Relația de pace dintre credincios și Dumnezeu poate fi cunoscută de conștiința omenească ca un rod al jertfei lui Hristos, numai dacă e privită ca lucrare a Duhului, în acest fel ea dobândește în mod real un caracter comunitar-obiectiv.
Concepția protestantă propriu-zisă, după care ființa Bisericii constă în evenimentul care face posibilă și reală întâlnirea dintre Dumnezeu și credincios, realizată în Hristos, are la origine o anumită credință despre prezența și lucrarea Duhului în lume. Esența Bisericii e văzută în adevăr ca fiind acțiunea înnoitoare a Duhului. Comuniunea Sfântului Duh e singura garanție a existentei, intimității și chiar a vizibilității Bisericii.81Dar potrivit concepției protestante ,, Sfântul Duh intervine după o logică ce poate fi numită „profetică" și care se poate traduce prin noțiunea de eveniment (Ereignishaft la K. Barth). Evenimentul aici nu e identic cu o sălășluire a Duhului în Biserică, cu acțiunea care unește continuu Capul cu Trupul lui Hristos, ci numai cu un act prin care se operează discontinuu adunarea oamenilor pe care-i cheamă Hristos la sine. în adevăr, Biserica este un eveniment în Duhul. E însă un eveniment permanent prezent, structurat și orânduit în realitatea umană prin mijlocirea Dătătorului de viață. Pentru protestanți, condițiile în care se află Noul Israel, în definitiva sa „alianță" cu Dumnezeu, nu diferă cu nimic de condițiile neamului ales din Vechiul Testament, care n-a fost însoțit decât de o acțiune inspiratoare și iluminatoare din partea Duhului. Încă de la începutul Reformei, teologia protestantă a văzut lucrarea Duhului ca un' produs al conștiinței individuale, de aceea termenul de „Ecclesia", pentru această gândire, privește nu atât de mult comunitatea creștină, cât evenimentul ; adunării ei. Sfântul Duh este conceput numai în rolul de agent subiectiv, inferior evenimentului mântuirii în Hristos, Duhul însuși fiind numai simpla actualizare a acestui eveniment „în mine", în termenii acestui existențialism individualist, era firesc ca Biserica, prin natura sa văzută, să nu poată da credincioșilor asigurarea prezenței harului, devenind o formă pur umană.82
Năzuința teologiei protestante ecumenice de a înțelege Biserica drept o realitate ontologică, care prin energia Duhului reprezintă înfierea poporului lui Dumnezeu, e o expresie a tendinței protestantismului de a se întoarce la izvoarele Bisericii primare. 83Inima Bisericii este puterea Duhului care ne sfințește pe toți, de aceea noi aparținem Bisericii, iar nu Biserica ne aparține nouă. Pnevmatologia ortodoxă, care nu permite transformarea Duhului în pură subiectivitate naturală individuală, e în măsură să susțină o temă actuală scumpă și pentru teologia protestantă și anume aceea că „noi nu avem Biserica așa cum posedăm alte lucruri, ci o avem așa cum avem și pe Dumnezeu".84 În gândirea ortodoxă însă se afirmă și certitudinea că transcendența divină umple viața Bisericii, devenind intimă naturii ei, pentru că această transcendență e însăși izvorul permanent al ei.
V. ECUMENISMUL,OPERA SFÂNTULUI DUH
Ideea ecumenică privește noua mișcare de colaborare și unire dintre Bisericile creștine de pretutindeni, totodată însă se referă și la participarea tot mai largă și tot mai deplină a tuturor Bisericilor la misiunea lui Hristos în lume, aducând cu sine o înțelegere mai adâncă a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat creștin. Ecumenismul este și expresia vădită a umanismului creștin, preocupat de promovarea iubirii curate între oameni și între popoare. Prezența numeroaselor teme de etică socială în cadrul teologiei ecumenice, din zilele noastre, dovedește cu prisosință existența acestui ecumenism. Ideea că întreaga omenire e menită să formeze o mare familie de amploare universală, trăind în pace, libertate și solidaritate frățească și urcând tot mai sus pe înălțimile progresului material și spiritual, s-a impus în conștiința creștină ca un imperativ al vremii pe care o trăim.
Ecumenismul practic, ca operă a Sfântului Duh, nu există decât în virtutea recunoașterii adevărului .creștin și a trăirii unui simțământ de solidaritate cu întreaga zidire prin răspundere. Astfel, sub adumbrirea Duhului, Bisericile de azi regăsesc duhul profetic care le dă putința să discernă semnele vremii si să recunoască planul lui Dumnezeu în marile transformări ale timpului prezent.85
Deoarece Biserica se găsește necontenit sub călăuzirea Sfântului Duh, al cărui glas se aude în ea, dar îl aude și în lume, înseamnă că pentru însăși înțelegerea Bisericii trebuie să ținem seama de raportul ei cu lumea, care nu e o anexă a ființei sale, ci un factor al ei constitutiv. Biserica are nevoie de Dumnezeu, pentru a fi continuu Biserică. Descoperirea de sine și fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu, sânt accesibile Bisericii numai prin mijlocirea raporturilor sale cu oikumena, deoarece în solidaritatea dintre Biserică și creație se manifestă însăși lucrarea Sfântului Duh. Pentru Sfântul Atanasie cel Mare, întruparea Logosului a avut, între altele, drept rezultat transformarea cosmosului în Biserică; ori în aducerea umanității în Tatăl de către Fiul. În această viziune, Biserica coincide spațial cu oikumen, fiindcă oikumena e lumea și umanitatea în care se realizează istoria mântuirii: creația, căderea răscumpărarea și parusia.
Oikumena vremii mesianice începe cu Hristos și este deplin condiționată de El, însă ea stă sub stăpânirea Duhului. Sfântul Vasile cel Mare, într-un comentariu la psalmul XLVIII, scoate în evidență conexiunea intimă dintre Biserică și oikumena, într-o perspectivă pnevmatologică. La cuvintele Psalmistului: „Auziți acestea toate neamurile, ascultați toți cei ce locuiți în lume" (Ps. 48, 1), Sfântul Vasile adaugă: „Auditoriul este așadar foarte mare, toate neamurile sunt chemate la ascultarea acestui psalm și toți cei care umplu toate locuințele lumii… Ce vârf poate fi atât de înalt pe pământ, pentru ca să se poată vedea de pe el toate neamurile și ca toată lumea (oikumena) să poată fi îmbrățișată de acolo într-o singură privire? Cine este oare, predicatorul acela cu o voce atât de puternică, pentru ca să se poată face ascultat de atâtea urechi? Care este locul acela care să poată privi pe toți aceștia care se îmbisericesc?. Cât de mare este învățătorul și cât de înaltă este înțelepciunea pentru ca să poată găsi învățături vrednice de o asemenea Biserică?… Cel ce îmbisericește și cheamă totul la predică este Mângâietorul, Duhul Adevărului, care adună prin profeți și prin Apostoli pe cei ce se mântuiesc."86 Biserica este alcătuită din oameni de pretutindeni, cu deosebirea că unii sunt „neamuri", iar alții „locuitori ai lumii". „Sânt numiți neamuri cei străini de credință, iar cei ce se găsesc în Biserică, aceștia sunt aceia despre care se zice că locuiesc lumea (oikumena).87 Venirea personală a Sfântului Duh în lume implică introducerea lumii însăși într-o nouă relație cu Dumnezeu, într-o nouă condiție de existență. Potrivit acestei gândiri, Biserica și oikumena sânt două noțiuni atât de apropiate, încât ajung în mod concret să formeze o unitate. Unitatea aceasta are un profund sens dinamic, care ne face să înțelegem că în și prin Biserică are loc procesul de transfigurare a lumii. Prezența Sfântului Duh în Biserică nu are un înțeles închis, ci ea reprezintă o plenitudine de existență personală, care intră în relație de iubire si slujire cu întreaga creație.
Telogia raportului Bisericii cu lumea își are rădăcina în învățătura despre Sfântul Duh, fiindcă în modul existenței Duhului ca punte de legătură între persoanele divine aflând și temeiul comuniunii lui Dumnezeu cu creația Sa «i cu poporul Său. Orice comuniune dintre Dumnezeu si creație, fie în ordinea. naturală, fie în aceea a Sfintei Biserici, e întemeiată pe participarea zidirii la viața divină, participare ce se înfăptuiește printr-o acțiune a Duhului. După Sfântul Chiril al Alexandriei, Duhul este „Acela prin care se întipărește în noi chipul ființei dumnezeiești și își imprimă în noi semnele firii necreate".88Lucrarea Lui face ca dintru început creația să fie o pregătire a Bisericii. „Sfântul Duh se exprimă și Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu e absent din nici o făptură și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune. El susține în existență pe fiecare, întrucât Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu se află, prin putere providențiatoare, în toate. El mișcă rațiunea naturală din frecare." 65° Dumnezeu nu cere făpturii să se desăvârșească prin ea însăși, ci numai să tindă de bună voie spre propria ei desăvârșire.
Venirea Duhului la Rusalii ne descoperă cele două dimensiuni ale Bisericii, imanența și .transcendența ei, care definesc atât ființa Bisericii, cât și raportul ei cu oikumena. Obiectul kerygmei creștine îl formează intervenția decisivă a lui Dumnezeu, care întemeiază Biserica, dar în același timp schimbă viața, și destinul oikumenei. In ordinea naturală, Sfântul Duh lucrează în lume prin cauze ce acționează din afara ființei create, fiind principiul ei dumnezeiesc, creator și păstrător al existenței sale. în Biserică însă, Duhul exercită o acțiune lăuntrică asupra făpturilor reunite în plinătatea Trupului lui Hristos. Prin descoperirea ipostatică a Mângâietorului, ființele create sânt chemate să se unească cu Dumnezeu, izvorul vieții. Faptul venirii personale a Duhului nu înlătură în viața pământească acțiunea proniatoare, dar o preface într-o lucrare premergătoare altei acțiuni, de aceea ea se retrage pe măsură ce făptura se aprinde ea însăși de lumina învierii lui Hristos. „În Hristos, voința noastră este activă, dar într-un fel nou, regenerat; nu numai primește, ci și lucrează, dar nu pentru a completa o exigență ce a rămas neîmplinită de Dumnezeu, ci pentru a se împlini în ea însăși imaginea Creatorului, care a fost întunecată prin cădere, însă a fost din nou restaurată în Hristos, în frumusețea sa dintâi"89
Noua eră harismatică, pe care o inaugurează ecumenismul, are ca normă solidaritatea Bisericii cu oikumena, în felul în care e văzută în Ortodoxie. Prezența Duhului în lume creează o comunitate ce cuprinde într-un anumit fel întreaga obște care caută pacea și adevărul și trăiește prin harul dumnezeiesc și formează potențial un popor al lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii nu este de a se izola de lume și de a se regăsi în această atitudine, ci de a descoperi chiar în lume lucrările Duhului Sfânt. Creștinii sânt chemați de Dumnezeu la împlinirea unei misiuni în lume și ascultarea față de această chemare înseamnă participarea deplină la viața lumii, s-a spus la Geneva. Ei poartă răspunderea ca cetățeni și nici o conștiință, oricât de puternică, despre destinația veșnică a omului nu poare fi folosită ca mijloc de a evita răspunderea pentru fericirea sa vremelnică. Nu ajunge pentru creștini să se străduiască să-și mântuiască sufletele și să-și îmbunătățească caracterul moral individual, ci încadrarea lor în viața concretă a societății trebuie să însemne o participare conștientă și de răspundere. Această conștiință este și ea rezultatul presimțirii prezenței harului mântuitor. De aceea Biserica e înțeleasă azi tot mai mult ca o comunitate de slujire. Biserica trebuie să dovedească o atitudine slujitoare, să acționeze în lume de dragul lumii.90
Unitatea dintre slujirea pe care Biserica o are față de Dumnezeu și slujirea ce o are față de oameni, e stabilită nu pe o simplă coordonare a acestor două slujiri în viața creștină, ci pe slujirea Duhului. Invocând venirea Sfântului Duh pentru toți oamenii și dăruindu-i-se voinței Lui, Biserica slujește implicit lui Dumnezeu și primește, cu laudă și recunoștință, slujirea Lui pentru întreaga suflare. „Prin doxologia noastră celebrăm diaconia lui Dumnezeu. Diaconia noastră își are sursa vitală în doxologie. Noi slujim oamenii dovedindu-le că slujirea lui Dumnezeu le este folositoare în mod real, participând la această slujire a lui Dumnezeu pentru oameni. Prin diaconia Duhului, Biserica devine și o comunitate de slujire, pe lângă faptul că este o comunitate de credință și cult. „Roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare, curăție", ne învață Sfântul Apostol Pavel (Gal. 5, 22—23). Exigența angajamentului Bisericii la preocupările vremii, cum sânt acelea ale realizării dreptății sociale, dezarmării, instaurării unei păci trainice în lume, înlăturării rasismului etc., a fost ridicată la gradul de principiu al ecumenismului. Această linie de orientare, însă, trebuie să izvorască din sursa inepuizabilă a prezenței Duhului, care nu părăsește niciodată zidirea. .91
Deschiderea Bisericii față de lumea contemporană e legată de ideea că o supremă binecuvântare cerească însoțește aspirațiile profund umane de dreptate socială, de pace între oameni și popoare. Dar această deschidere nu înseamnă că Biserica se identifică cu lumea, așa cum am văzut. Afirmarea unei responsabilități supreme față de lume derivă dintr-o unitate care nu exclude o deosebire a Bisericii de oikumena. Sfântul Duh își descoperă puterea în normele lui Hristos, în numele întrupării Lui efective, de aceea înnoirea lumii vine de la Duhul prin Biserică, adică printr-o comunitate distinctă, creată de Dumnezeu cu scopul să ne cuprindă în ea pe toți. Umanitatea lui Hristos este mai întâi de toate umanitate răscumpărată și, sfințită de Duhul Sfânt, dar această postură face ca Biserica să nu poată fi nici identificată cu umanitatea în general și nici deosebită de ea. Ecclesia e pomul vieții în mijlocul lumii (cf. Apoc. 22, l—2). Depinzând în întregime de lucrarea Duhului, Biserica aparține tuturor oamenilor și tuturor veacurilor. Ea nu se închide în circuitul lucrării sale sacramentale, ci cuprinde creațiunea în manifestarea însăși a tainei lui Hristos, fără să lase vreo contopire sau disociație între natural și supranatural. „După cum voia lui Dumnezeu este o înfăptuire și ea se numește lume, zice Sfântul Clement din Alexandria, tot la fel intenția Sa este mântuirea oamenilor și ea se numește Biserica Potrivit viziunii ortodoxe, Biserica nu are un caracter cosmocentric, deoarece ea se definește în funcție de categoriile transcendentale ale „altei lumi". De aceea menirea Bisericii nu este să organizeze lumea, ci menirea ei este să redea lumii dimensiunea ei sofianică, ecumenică, cu alte cuvinte să fie cu adevărat o Biserică slujitoare.92
Din punct de vedere al modului în care e concepută lucrarea Duhului, în general și al participării făpturii la viața divină, în special, se ivesc anumite divergențe confesionale, ce au ca urmare păreri diferite cu privire la raportul Bisericii cu lumea. Pnevmatologia apuseană nu poate face o distincție între ființa și lucrarea Duhului, de aceea nu poate admite nici îndumnezeirea firii create si nici relația de solidaritate organică dintre Biserică si lume. Concepute în mod dualist, Biserica și oikumena forțează două planuri separate.,unite printr-o simplă coordonare a celor două dimensiuni: transcendența și imanența.93 Nu întâmplător școlile teologice protestante au căzut în una din cele două extreme, fie în extrema care afirmă transcendența totală a lui Dumnezeu, cum e teologia dialectică, fie în extrema liberală, care confundă pe Dumnezeu cu lumea. Necunoașterea rădăcinilor eterne ale lumii în energiile divine ale Sfintei Treimi, precum și nesocotirea harului sfinților, ca putere lucrătoare în lume, care produce o schimbare reală în prezent, au făcut ca teologia protestantă tradițională să acorde prea puțină atenție semnificației sociale a mântuirii, relației Bisericii cu oikumena.
a) În protestantismul actual se afirmă o nouă teologie care pune accentul pe valorificarea procesului istoric, social și economic, în care trăiesc credincioșii de astăzi. Putem spune că chiar contribuția pe care o aduc teologii protestanți, în cadrul Consiliului Ecumenic, la soluționarea în comun a unor probleme ale lumii contemporane, face să apară o nouă orientare în gândirea protestantă, gândire ce se apropie tot mai mult de aceea a Bisericii neîmpărțite. Teologii protestanți au militat pentru o idee care să exprime aspectul pozitiv al relației Bisericii cu lumea. „Puterea slujitoare e dată de Sfântul Duh, care folosește Biserica drept instrument de manifestare a Împărăției lui Dumnezeu și a stăpânirii lui Iisus Hristos, în toate relațiile umane și în toate structurile sociale".
S-a văzut că sfera de influență a Duhului Creator cuprinde întreaga creație, de aceea „lumea e acceptată ca loc al acțiunii răscumpărătoare a Duhului". Creștinul sau omul spiritual „nu e în afară de lume, ci este în lumea nouă. El nu trăiește o separare a sacrului de profan, ci recrearea prin interior a tot ceea ce este profan. De aceea el și scrutează semnele lucrării recreatoare a Duhului în lume".93 Două teme rezumă aspectul doctrinar al raportului Bisericii cu lumea, a) Sfântul Duh mărturisește și manifestă stăpânirea lui Hristos. El este dat Bisericii, dar activitatea Sa depășește frontierele vizibile ale Bisericii, b) Sfântul Duh trimite Biserica în misiune în lume, dar această misiune nu constă numai în a predica Evanghelia și a chema oamenii să creadă și să devină membri ai Bisericii, ci de-asemenea comportă în mod necesar obligația de a sluji oamenii, ținând seama de trebuințele lor, de speranțele și planurile lor, în măsura în care acestea corespund intențiilor lui Dumnezeu cu privire la lume. Semnele prezenței înnoitoare a Sfântului Duh sunt următoarele:
1. Reconcilierea creștinilor cu Dumnezeu. 2. Recunoașterea posibilităților fecunde pentru reînnoirea personală, în observarea dreptății și în crearea de noi relații umane. 3. Acceptarea responsabilității cu privire la aproapele. 4. Disponibilitatea schimbării. Ceea ce lipsește însă din această nouă viziune protestantă este o pnevmatologie comunitară, în stare să înlocuiască vechea credință a inspirației individuale, pentru care nu există o reală împărăție a lui Dumnezeu în lumea aceasta. De vreme ce se omite ceea ce e trans-istoric în Biserică și se pierde referința Ia viața sacramentală a Bisericii, implicit se pierde și posibilitatea Bisericii de a sfinți lumea prin mijloace proprii și în consecință se poate compromite mesajul specific al Evangheliei.
b) Catolicismul contemporan încearcă și el să-și formuleze din elemente noi o teologie a relației Bisericii cu lumea. Ideea centrală a Conciliului Vatican II, precum și criteriul de abordare a tuturor temelor tratate, a fost noțiunea de „lume modernă". Cu acest punct de vedere constituția „Gaudium et Spes" face un pas substanțial spre o reînnoită vocație a creștinismului în lume. în adevăr, așa-zisa schema a XIII-a dovedește încercarea catolicismului de a-și exprima năzuințele actuale printr-o gândire nouă, deosebită de scolasticismul și juridismul lui tradițional, vechi rămășițe ale unei concepții depășite.94
Privită sub îndoita sa înfățișare de societate văzută și comunitate spirituală, Biserica e concepută în mijlocul condițiilor istorice și sociale concrete. Prin caracterul ei social, Biserica este chemata să meargă împreună cu întreaga umanitate, să împărtășească destinul pământesc al lumii. Catolicismul își exprimă astfel o opțiune decisiva, prin care abandonează izolarea și se apropie de lume într-un fel nou, care refuză exercitarea cunoscutei „suveranități exterioare" asupra lumii Prin însăși natura ei spirituală, Biserica este înăuntrul societății umane. Dacă în adevăr Biserica „comunică omului viața divină", această viață trebuie să iradieze o lumină care să tămăduiască și să înalțe demnitatea umană, să întărească coeziunea societății și să procure activității cotidiene a oamenilor un sens mai profund. Astfel, dialogul dintre Biserică și lume are ca sursă și norma dialogul lui Dumnezeu cu oamenii.95
Înțelegând prin mișcarea unionistă contemporană ceva mai mult decât o experiență de cunoaștere și înțelegere comună a care iau parte creștinii din zilele noastre, ecumenismul ne apare ca un mod de participare a Bisericilor actuale la acțiunea sfințitoare și înnoitoare a Paracletului și istoria mântuirii și în existență peste tot. Deschiderea Bisericilor una fața de alta e o întâlnire a lor în cadrul unei realități spirituale, care depășește condiția umană. Dar o viziune de acest fel trebuie sa aibă ca suport o anumita concepție despre natura unității creștine primordiale și despre felul m care ea poate fi din nou dobândită de către o creștinătate împărțita. În mod anticipat vorbind, numai acea concepție despre unitate poate fi luata în serios și poate să trezească o responsabilitate, reala în conștiința Bisericilor angajate în dialogul ecumenic, care se dovedește a fi ea însăși o lumina ce derivă din experiența misterului divin în lucrarea lui mântuitoare. Sfântul Duh este supremul factor susținător al acestei experiențe mai presus de înțelegere, deoarece influența Lui atinge însăși viața noastră intima,în timp ce prezența Lui ni se deschide ca o realitate neinventata de noi. Păstrând în sine nealterată această experiență, Biserica Ortodoxa poseda implicit o viziune asupra unității creștine în orizontul căreia creștinătatea contemporană își poate regăsi sensul primar al existenței sale.96
Problema unității creștine dobândește o dezlegare în funcție de felul în care e privită comunicarea vie a Duhului în viața creștina Sfântului Duh lucrează la sfințirea subiectivă a fiecăruia dintre noi (cf. Ioan 14, 17). Duhul este subiectul divin nevăzut care asigură unitatea veșnica a Trupului tainic nu dinafară, ci întrucât umple cu prezența Sa acest trup. Venirea Duhului nu are caracterul unei lucrări subordonate, funcționale, m raport cu aceea a Fiului. Pogorând în lume, Duhul se sălășluiește în inimile credincioșilor, dar rămâne totodată transcendent față de credincioși. Teologia ortodoxă ține seama de realitatea obiectivă a existenței Duhului în lume, care nu se confundă cu condițiile subiective ale primirii Lui de către credincioși, dar tot așa de mult ține seama și de faptul că prezența Duhului reprezintă o sferă în care Dumnezeu nu lucrează singur, ci în lucrarea Sa revendică adeziunea și colaborarea credincioșilor. „Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să și umblăm", zice Sfântul Apostol Pavel (Gal. 5, 25), suprapunând imperativul indicativului. Acest imperativ e și mai mult subliniat în cuvintele Mântuitorului: „Căutați împărăția Lui (a Tatălui) și toate acestea se vor adăuga vouă" (Luca 12, 31), fiind vorba de căutarea Sfântului Duh însuși. În întâmpinarea acestui îndemn stau și cuvintele Vechiului Testament de la Isus Sirah (2, l—2): „Fiule, inima ta încordează." Inima e omul nostru lăuntric, e locul în care se află conștiința 'și consimțământul atârnării noastre totale de Dumnezeu, adică toată viața duhovnicească cu prețul ei veșnic. Sfântul Duh nu poate fi găsit decât prin dăruirea inimii L acest lucru înseamnă efectuarea din partea noastră a unui act de transcendere personală. Această transcendere e un semn evident al faptului că rolul „inimii", care, reprezintă persoana noastră, stă în înțelegerea, recunoașterea și realizarea unei ordini care o precedă și ca atare o predetermină. Inima e, în primul rând, un fundament receptiv și un centru de acte intenționale, care dă posibilitate subiectului nostru să participe la o realitate care-l depășește și îl cuprinde, fără totuși să c considere exterioară lui. La nivelul vieții empirice, orice lucru care nu face parte din noi e un obiect proiectat în fața noastră, căci el nu participă la intimitatea noastră, rămânând ceea ce este, pe când la nivelul experienței divine lucrurile stau altfel. Când inima noastră se deschide lumii divine, ea trăiește densitatea lăuntrică a prezenței Duhului. Această prezență are o logica proprie, diferită de explicația cauzală a ordinii naturale, care se afirmă în fața conștiinței noastre prin opoziția dintre subiect și obiect. Caracterul obiectiv-subiectiv al sălășluirii Duhului în noi exprimă taina legăturii noastre cu lumea transcendentului divin.97
Adevărata țintă a vieții creștinești stă în dobândirea Duhului dumnezeiesc, ne învață Sfântul Serafim de Sarov. Duhul e „împărăția" ce se ia cu asalt, se cucerește prin adorare necondiționată și consimțire totală. Dumnezeu ne cere inima în sensul de a preda sau de a jertfi Lui toate câte sânt ale Lui, acest act fiind si singura modalitate prin care depășim lumea obiectelor, pentru a ajunge la noi înșine. „Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Petrecerea în iubirea dumnezeiască, care niciodată nu piere (I Cor. 13, 8), e una cu dobândirea Duhului. Iubirea e și pentru noi un dat ontologic esențial, căci prin ea ne angajăm într-o continuă activitate spirituală de aderare la Absolut. Dând lui Dumnezeu inima proprie, primim ca răsplata iubirea divină, care ne este descoperită de către Sfântul Duh. Sfințenia dumnezeiască este iubirea Tatălui pentru Fiul Său dumnezeiesc, sfânt prin iubire. Revărsarea Sfântului Duh peste noi, într-un tot în care și noi suntem deplin angajați, e unicul mod al îndumnezeirii noastre, trimiterea Lui prin Fiul fiind fapta supremă a milostivirii divine. Lăsându-ne în mâinile Providenței divine, printr-o adevărată jertfire de noi înșine, îl dobândim pe Dumnezeu – Duhul, Cel ce este plin de iubire și prin puterea Lui ajungem puternici.
În zilele noastre, tot mai mult. se înmulțesc contactele dintre marile confesiuni creștine, prin reprezentanții lor legitimi, pentru a găsi căi de unire și de a reconsidera în noi valențe cauzele despărțirilor. Una dintre întrunirile zilelor noastre care s-a ocupat, în mod special, de problema lucrării Duhului Sfânt și a harului divin a fost a șaptea adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din februarie 1991, la Canberra unde ortodoxia românească a fost ilustru reprezentata de înalți ierarhi și teologi de valoare universală. Delegația românească și-a lăsat adânc amprenta asupra tuturor problemelor discutate împărțite în patru subteme:"Duhule, izvor de viață, păzește credința Ta, Duhule al adevărului, eliberează-ne !", "Duhule al unității, reconciliază poporul Tău!" și "Duhule Sfinte, transfigurează-ne și ne sfințește! 98
Rugăciunea Adunării către Duhule Sfânt a fost:
,,Vino, Duhule Sfinte!
Vino, Duhule Sfinte,
Tu care înveți pe cei smeriți și judeci pe cei mândri.
Vino, speranță a săracilor, mângâietorule al celor obosiți, mântuitor al celor naufragiați,
Vino, minunat acoperământ al tuturor celor vii, singură scăpare a tuturor celor morți.
Vino, Duhule Sfinte, ai milă de noi, umple cu puterea Ta goliciunea noastră.
Răspunde la slăbiciunea noastră cu plenitudinea harului Tău.
Vino, Duhule Sfinte, înnoiește toată Creația ! ,,Amin !”99
Adunarea generală de la Canberra inaugurează o nouă eră în mentalitatea ecumenică. Accentul pus pe prezența și lucrarea Duhului dar și pe transfigurarea omului pun harul divin constituie o reacție împotriva raționalismului ca produs al unei mentalități mecaniciste cu privire la modul de a vedea și interpreta universul, dar și o aspirație către o viziune spirituală a lumii mai apropiate de creștinismul haric, biblic.
Raportul secției I denunță cu fermitate deteriorarea îngrijorătoare a condițiilor de viață de pe planeta noastră din cauza poluării grave a mediului natural. Iar una din cauzele principale care au favorizat această stare de fapte constă în legătura exterioară dintre om și natura înconjurătoare, între « res cogitans » și « res extensa », care 1-a determinat pe om să domine natura și să o exploateze în mod iresponsabil. Sau, cum se spune în raportul Secției I, «gîndirea dualistă care separă spiritul de materie și omul de natură… a dat naștere unor structuri și scheme de dominație și exploatare asupra naturii». Prin accentul pe care îl pune pe prezența Duhului în creație, Adunarea a căutat să depășească relația exterioară dintre om și natură, care s-a soldat cu deteriorarea mediului natural, pentru a scoate în evidență legătura interioară a omului cu creația, că omul este parte din lumea creată și că este responsabil înaintea lui Dumnezeu și a propriei lui conștiințe pentru conservarea, integritatea și administrarea lumii văzute.
La această adunare ortodocșii semnalează tendințele unor persoane de a afirma, cu tot mai multă ușurință și fără discernământ prezența Duhului Sfânt în cele mai diverse acțiuni și evenimente. Ortodocșii țin să scoată evidență păcatul și greșeala care există în orice acțiune omenească și faptul de a nu amesteca pe Duhul Sfânt în toate faptele noastre.
O a doua observație s-ar referi la ușurința cu care protestanții vorbesc de Duhul Sfânt. "Pentru noi ortodocșii Duhul Sfânt este Dumnezeu, este Cel care va judeca faptele noastre. Nu putem spune că în fiecare lucrare a noastră, în fiecare lucru, în fiecare inițiativă a noastră există Duhul Sfânt. 100
Contextul acestor preocupări de la Canberra a permis multora dintre valorile spiritualității ortodoxe să pătrundă în documentele Adunării. Dacă se parcurg rapoartele pe secții, se pot descoperi la tot pasul idei și noțiuni ca cele de energie, de transfigurare, de mântuire cosmică în Hristos, de Sfânta Treime, specific tradiției răsăritene, iar la cultul zilnic s-a rostit adesea Crezul de la Niceea și Constantinopol, în forma lui originară, fără adaosul Filioque. Acestea și multe altele demonstrează cu prisosință că delegații ortodocși, în general, și cei ai Bisericii noastre, în special, au contribuit în mod decisiv la promovarea adevărului ortodox în documentele întrunirii.
In concluzie, prin tema aleasă, centrată în Duhul Sfânt, Adunarea generală de la Canberra inaugurează o nouă eră în mentalitatea ecumenică. Accentul pus pe prezența și lucrarea Duhului în creație constituie o reacție împotriva raționalismului ca produs al unei mentalități mecaniciste cu privire la modul de a vedea și interpreta universul, dar și o aspirație către o viziune spirituală a lumii mai apropiate de creștinismul biblic. Mai mult decât atât, am putea, spune că prin afirmarea prezenței Duhului în creație și invocarea Sa sub formă de rugăciune, Adunarea de la Canberra marchează trecerea de la un sistem închis al universului, alimentat permanent de viziunea apocaliptică a entropiei, către un sistem deschis al cosmosului, menit să-și găsească împlinirea lui, într-o nouă creație, într-un cer nou și un pământ nou, în taina materiei transfigurate prin Hristos în Duhul Sfânt după voința Tatălui.
Biserica asigură continuitatea și autenticitatea rugăciunii prin varietatea și bogăția vieții sale sacramentale. Viața creștinului, înnoită de Duhul Sfânt și mereu sporită de acțiunea harului se întemeiază pe rugăciune și trăire intensă,
Sfântul Pavel spune: "Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu" (I. Cor. 3,9); de aici rezulta conlucrarea, colaborarea noastră cu harul divin pentru sfințire. Cu multă osteneală și sârguință să lucrăm mântuirea noastră, ținând sus aprinsă făclia credinței, a Ortodoxiei. Căci "Ce este Ortodoxia ? Aluatul care dospește toată frământătura, fermentul unității creștine și umane globale, sau vița de vie plantată odată pentru totdeauna într-un singur loc Ierusalim, a cărei sevă urcă în ramificații ce se întind în toată lumea".101
VI. SFÂNTUL DUH LA CULTELE NEoPROTESTANTE
Sfântul Duh dătătorul de viață, sfințitorul, a treia persoană, de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul a constituit dintr-un început, așa cum se știe, o problemă de controversă "de la pnevmatomahi până la sfinții și pocăiții declarați ai sectelor de astăzi." 102 Biserica și-a pus cuvântul și a formulat dogma sau învățătura despre Sfântul Duh în Mărturisirea de credință conform spuselor Scripturii și precizărilor Tradiției.
În general neoprotestanții, toți ,,pocăiții” și toate sectele și formațiunile religioase din zilele noastre, legat de Duhul Sfânt și Sfânta Treime au următoarea obiecțiune: Sunt trei Dumnezei, Iahve în Vechiul Testament; Iisus în Noul Testament și Duhul credinței cel Sfânt este "Dumnezeul timpului nostru.". Contra acestei obiecțiuni stau ca argumente toate dovezile enumerate mai sus la care adăugăm faptul că "Sfânta Treime are aceeași ființă, în trei Fețe” lucrarea este comună (I Ioan 5,7) și fiecare persoană are rostul ei în istoria mântuirii," (I Timotei 3,16; II Cor, 13,14) 103
Scormonitorii în cele ale duhului au căutat să abată pe mulți de la adevăr fie printr-o "noua" credința, fie prin "descoperiri" directe "și personale pentru "îndreptarea" lumii. Dacă pnevmatomahii considerau pe Duhul lui Dumnezeu o creatură, o forță, o manifestare ducând mai departe ideile subordinațianiste, filiocviștii preluâd alt sens îl arată ca purcezând și de la Fiul, atacându-se credința în consubstanțialitate și diminuându-se importanța egalității ființiale. Așa s-a ajuns și față Duhul Sfânt – la infailibilitate etc,
Biserica Ortodoxă a păstrat cu sfințenie învățătura cea adevărată despre persoana Sfântului Duh, lucrarea sfințitoare a harului divin prin Biserică, a harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine, prin harisme și ierurgii. "Conținând eresurile lui Macedonie și Eunomie, adăugind și unele boli psiho-religioase, posedații și posesivii duhului de astăzi leagă "alegerea lor", răpirea în duh și vorbirea în limbi de darurile speciale transmise lor, Așa se face că în ultima vreme atâți "prooroci, tâlcuitori vorbitori in limbile adamice și penticostale" caută racolarea de noi adepți, în a se lumina" sau a deveni "vase alese" In acest context se înscriu și unele justificări din Biblie pentru "a dovedi chemarea duhului" și arătarea "darurilor" speciale și "alegerii" unora prin harisme necesare credinței ’’celei noi’’104
Specificul învățăturii neoprotestante, în general, este binecunoscut astăzi pentru că toate cultele neoprotestante au un statut și o "mărturisire de credință" sau un "catehism", în ultima perioadă prin ecumenism local și dialog Biserica Ortodoxă încearcă să arate adevărul doctrinar și istoric care., însă, este socotit ca o slăbiciune de neoprotestanți și un prilej pentru a-și ascuți prozelitismul ofensiv. Pe lângă ei tot felul de secte își propagă ideile și doctrinele lor falsificate racolând tot mai mulți oameni.
Când este vorba de harul divin și colaborarea omului cu harul în vederea realizării mărturisirii, in general, neoprotestanții merg pe vechile idei protestante tradiționale, adică faptul că omul prin păcat a fost distrus total și numai harul este cel ce poate să-l mântuiască.
După baptiști harul Duhului Sfânt a iluminat pe autorii Scripturii și de aceea toată Scriptura este insuflată. Omul este creat de Dumnezeu și răspunde de faptele vorbele și gândurile lui. Păcatul omului constă în faptul că omul nu a ascultat porunca lui Dumnezeu și înseamnă lipsă de conformitate față de legea morală a lui Dumnezeu. Păcatul este universal iar consecința lui este moartea spirituală. 105
După ei mântuirea înseamnă scăparea omului de sub urmările păcatului. "Omul nu-și poate crea singur merite, prin fapte bune, ca să-și acopere trecutul vinovat. Mântuirea se dă prin harul lui Dumnezeu, care e gratuit. Omul păcătos prin naștere se poate mântui dacă îndeplinește doua condiții: pocăința și credința liberă". 106 Ei nu recunosc preoția harică și o profesează pe cea universală. Nu cred în taine și în lucrarea harului prin ele. Au doar două simboluri cina și botezul. Sfințenia nu este rezultatul colaborării cu harul divin, ci Dumnezeu prin lucrarea progresivă a Duhului Sfânt, salvează pe cel păcătos.
La adventiștii de ziua a 7-a, pentru a dobândi mântuirea, fiecare trebuie să se nască din nou; această naștere din nou înseamnă o deplină transformare a vieții și a caracterului prin puterea nou făcătoare a lui Dumnezeu si prin credința în Hristos. Se exclude colaborarea omului cu harul divin și nu se recunosc Tainele,
Creștinii după Evanghelie se socotesc sub 'legea harului", cea a Noului Testament în contrast izbitor cu cea a Vechiului Testament. 107 Prin nașterea din nou ei se consideră definitiv împărtășiți și iluminați de har, se socotesc "copiii lui Dumnezeu" și trebuie să trăiască o viață nouă, îmbunătățită. Acceptă doar două "acte comemorative" Botezul și "Masa Domnului" și admit doar o simplă colaborare a omului cu harul în sensul că omul trebuie să se conformeze acțiunii harului și să-și miște voința spre a-i plăcea lui Dumnezeu.
Celor care participă la frângerea pâinii li se cere să recunoască rolul hotărâtor al harului în mântuirea lor și să aibă o viață curată, fără de care harul îi părăsește
Penticostalismul este gruparea sectară pentru care experiența creștină fundamentală este aceea a Botezului cu Duhul Sfânt al cărui semn incontestabil este vorbirea în limbi. Numele de penticostali vine de la cuvântul grecesc τιεντικοστα = cincizeci – și este în relație cu evenimentul Cincizecimii si pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, moment esențial în istoria mântuirii pe care însă penticostalii îl înțeleg într-un mod specific. O altă denumire pentru penticostalism sau "Biserica lui Dumnezeu apostolică" este cea germană de "Pfingstbewegung" iar această mișcare în ansamblul său are ca trăsătură caracteristică trăirea evenimentului de la Rusalii care se manifestă cel mai elocvent prin vorbirea în limbi și profeție (Fapte 2, 4; 2, 17).
Totuși începutul propriu-zis al mișcării penticostale este legat de numele lui Charles F. Parham, pastor metodist, care a deschis o școală biblică la Topeka în Kansas în 1900, unde programul de studii era dedicat integral cunoașterii Bibliei. Celor 40 de cursanți, Parham, care credea în Botezul cu Duhul Sfânt, le-a cerut să cerceteze Biblia și să descopere dacă există vreo evidență fizică, materiala a Botezului cu Duhul. Aceștia au ajuns la concluzia că evidența sigură a primirii Botezului Duhului era faptul că cel botezat începea să vorbească în limbi, iar prima persoană care a avut această experiență a fost domnișoara Agnes Ozman, care la l ianuarie 1901 a pretins că a vorbit în limbi. Această dată este considerată ca începutul mișcării penticostale. Experiența s-a extins si la ceilalți membri ai școlii biblice, Parham susținând că Biserica modernă ar trebui să posede toate darurile Cincizecimii, că fiecare creștin ar trebui să primească un al doilea Botez și că fiecare creștin botezat ar trebui să dea mărturie despre acest fapt prin vorbirea în limbi.
Învățătura de bază a penticostalismului o reprezintă am putea spune o "neopnevmatologie creștină"108 întemeiată pe "Botezul cu Duhul Sfânt" și darurile care însoțesc această lucrare dintre care cel mai reprezentativ este cel al vorbirii în limbi, ambele evenimente experiate individual sau comunitar cu pretenția reeditării momentului unic al Cincizecimii, când după înălțarea lui Hristos la cer s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de "limbi de foc" asupra Sfinților Apostoli, martorii vieții, morții și învierii lui Hristos care au început să ne vorbească în alte limbi. (Fapte 2,3-4).
Astfel penticostalii despart unicul Botez creștin despre care dă mărturie însuși Mântuitorul Hristos "din apă și din Duh" (Ioan 3,5) practicat dintotdeauna de către Biserică pentru iertarea păcatelor și integrarea omului în Biserica mântuirii, în Botezul cu apa și Botezul cu Duh.
Penticostalismul si in general mișcarea harismatică fac o disociere inacceptabilă din punct de vedere teologic și spiritual între Hristos și Duhul Sfânt, incompatibilă cu spiritul Scripturii și al vieții in Biserica lui Hristos plină de Duhul Sfânt, cu comuniunea perfectă dintre Tatăl. Logosul și Duhul în Treime și în lucrarea acesteia de mântuire și sfințire a lumii. Practicile penticostale si harismatice pot fi interpretate ca o încercare de resacralizare a vieții umane, pustiită de modernitatea decretată în mod barbar "post-creștină", resacralizare care nu reinstaurează în societatea occidentală valorile morale creștine fundamentate în teologia creștină și în spiritul filosofic ordonat si echilibrat de sacrul tradițional,ci "frenezia dezordinii" inspirata de un neopăgânism dizolvant și nihilist.109
Adepții sectei consideră ca după învățătura despre justificare a protestantismului și cea despre nașterea din nou a neo-protestanților învățătura despre Botezul în Duh reprezintă treapta suprema, etajul superior al credinței și vieții creștine. La acest nivel superior si ultim este prezent Duhul Sfânt care a înlăturat păcatul și eliberează astfel pe creștin de orice tentație și viciu, acesta ieșind într-un fel de sub umbra crucii, a jertfei care însoțește mărturia creștină ceea ce este absolut fals pentru ca experiența spirituală, viața în Hristos este una care reiterează mistic pentru fiecare credincios traiectul istoric al Logosului întrupat. După penticostali pentru a primi Botezul cu Duhul se cer mai multe condiții între care amintim:
– predarea necondiționată a voii lui Dumnezeu și disponibilitatea pentru orice dar divin;
– rugăciunea necontenită pentru darurile Duhului Sfânt care însoțesc Botezul Duhului, dintre care pentru unii penticostali cel mai important este cel al vorbirii în limbi;
– credința neclintită în primirea acestor daruri care sunt o consecință a convertirii, convertire ce este încununată cu vorbirea în limbi, însoțită ulterior și de alte daruri precum cel al vindecărilor, profeției, care s-au manifestat în Biserica primară și anticipează "ultimele zile" și revenirea lui Hristos.110
Ca o încununare a tuturor darurilor spirituale este "umplerea cu Duhul Sfânt" (Efeseni, 5, 18) care poate fi înțeleasă fie în mod fundamentalist ca o "pecetluire divină în urma cărui act credinciosul devine "sfânt", fie într-un sens realist, mai apropiat de spiritul creștin, în sensul că această "umplere" este dinamică, nu este conferită o data pentru totdeauna, ci se dobândește permanent prin dăruire, penitență, luarea crucii, jertfa de sine.
Cu toată această accentuare a aspectului pnevmatologic al creștinismului, penticostalismul este depărtat de autentica viață spirituală, de viața în Duhul Sfânt al lui Hristos prin harul cel din veșnicie al lui Dumnezeu.
Vorbirea în limbi sau glosolalia , consecința imediată și încununarea într-un fel a Botezului în Duhul este elementul forte al practicilor penticostale. Derivând de la cuvintele grecești glossa ( limbă) și lalein ( a vorbi) glosolalia înseamnă vorbirea în limbi, fenomen existent în Biserica primară dar care ulterior a încetat.
Pentru a înțelege mai bine dinamica acestui fenomen în Biserică apelăm la Sfântul Ioan Gură de Aur care în vremea sa răspunzând la întrebarea de ce nu mai era prezentă harisma glosolaliei în Biserică spune: "Pentru care pricină dar a fost dus și a fost luat dintre oameni harul acesta? Nu pentru motivul că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Cum? Să vă spun. Oamenii erau atunci fără minte, deoarece erau izbăviți de curând de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare, erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nici nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință, iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși. Spre exemplu: iertarea păcatelor este un lucru spiritual, este o harisma nevăzută căci nu vedem cu ochii trupului cum ni se curățesc păcatele… Eu acum n-am nevoie de semne. Pentru ce? Pentru că am fost învățat să cred în Stăpânul și fără să mi se dea semn".40111
După Sfântul Ioan Gură de Aur semnul prezenței Duhului Sfânt și al lucrării Sale este însăși Biserica, adevăr fundamental al teologiei și spiritualității creștine, pentru că "de n-ar fi Duhul Sfânt nu am putea să spunem Domnul Iisus căci "nimeni nu poate să spună Domnul Iisus decât în Duhul Sfânt
În această lumină, o practică penticostală reprezintă o îndepărtare de valorile umane, de ceea ce este uman, ca să nu mai vorbim de distanțarea enormă de teologia și spiritualitatea creștină, de Hristos și de Biserica Sa "o credință harismatică" neîntemeiată pe "o credință dogmatică" " ca o expresie plenară a acesteia, nefiind viabilă din punct de vedere ortodox.
În fine, pretenția penticostalilor de a reedita evenimentul unic al Cincizecimii datorită faptului că ori de câte ori vorbesc în limbi vine Duhul care s-a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime, așa zisa revelație deschisă – este iarăși o gravă eroare teologico-dogmatică întrucât anulează lucrarea lui Hristos care s-a împlinit în istorie prin întruparea și învierea Sa, Logosul fiind Revelația desăvârșită și nu înțeleg lucrarea Duhului în relație desăvârșită cu Hristos, lucrare ce se realizează progresiv în istorie și care constă în unirea în har a oamenilor cu Hristos, cu Dumnezeu, cu întreaga Sfântă Treime. Evenimentul Cincizecimii de asemenea este unic.
Învățătura despre mileniu, împărăția de 1000 de ani a lui Hristos cu cei aleși penticostalii este un capitol important al învățăturii lor, criza generală a omenirii de astăzi fiind semnul iminent al venirii a doua a lui Hristos în viziunea milenariștilor în general.
Cultul penticostal este foarte simplu, lipsit de ceremonii și se evidențiază printr-un caracter absolut spontan. Există rugăciunea liberă a fiecărui credincios, apoi predica cu puterea Duhului. "Harfa Bisericilor lui Dumnezeu" este principala colecție de cântări religioase ale cultului, cântări ce sunt acompaniate de instrumente muzicale.
Specific penticostalilor este și ritualul "vindecării prin rugăciune" La sfârșitul adunării pe un podium special amenajat sunt aduși cei bolnavi indiferent de boală care ca unul se aruncă jos ca Petru la picioarele lui Iisus spre a implora ajutor.
Botezul prin care candidații care fac mărturisirea de credință intră în comunitatea penticostală este oficiat de pastor, dar acesta este inferior Botezului cu Duhul și poate fi înainte sau după primirea Duhului. Se oficiază printr-o singură scufundare în apă. În lumea occidentală a apărut mișcarea numită "harismatică", adepții căreia produc diverse tulburări în Biserica romano-catolică. După ei "harismele sunt daruri gratuite, care nu arată identitatea sfântă a celor care le exercită, nu constituie stări de har extraordinare chiar dacă vrem astfel de har este ieșit cumva din comun, cum este, de exemplu, capacitatea de a săvârși minuni, sunt privilegii rezervate celor puțini și sfinți. Toată viața creștină este pătrunsă, influențată și dominată de harisme, astfel încât acestea pot fi considerate instrumente comune de care Duhul Sfânt se folosește pentru conducerea și binele Bisericii și pentru sfințirea sufletelor".112
Problema harismelor a devenit de mare actualitate după Conciliul Vatican II care, deși a trezit nemulțumiri în inimile multor creștini a făcut să crească, mai ales în tineri, setea de absolut.
Se susține ideea că odată cu trecerea timpului credința s-a răcit și s-a instituționalizat, harismele s-au atenuat și sunt din ce în ce mai rare, astfel încât suntem înclinați să credem că e din nou nevoie de ele pentru a da un nou avânt Bisericii și a reîmprospăta și a da noi forțe credinței.
"Duhul Sfânt, în tăcere și în mod constant, realizează, construiește, edifică Biserica prin diverse daruri harismatice și o înfrumusețează cu roadele sale și ia parte astfel la istoria mântuirii fiecărui individ".113
Conciliul II Vatican vorbește în mod explicit de harisme și de folosirea lor cu prudență, în două secțiuni; "Lumen gentium" nr. 12 și "Apostolicam actuo sitatem” nr.3.114
Din punct de vedere doctrinar ei susțin că Sfânta Scriptură este infailibilă; ei predică "preoția universală" și justificarea cu ajutorul credinței; recunosc două momente esențiale ale vieții creștine: Botezul cu apă ca primă convertire și Botezul spiritual ca a doua convertire care umple omul de Duhul Sfânt.
Considerat de unii analiști drept o cotitură în istoria protestantismului, prin trecerea de la raționalism și individualism la un vitalism de nuanță spiritualistă și la un tip de comunitate antrenată în practici de natură diversă ce țin de profunzimea umanului însă și mai puțin de autentica spiritualitate creștină, prin mișcarea harismatică extinzându-se și în catolicism sau anglicanism, penticostalismul oferă o imagine atractivă pentru omul alienat al societății post-industriale, lipsit de tradiția de neclintit a Bisericii, de spiritualitatea autentică a creștinismului, ceea ce explică o anumită răspândire a mișcării mai ales în lumea a treia, marginalizată, dar și în medii care, secătuite de rigiditatea cotidiană, caută refugiul în experiențe dintre cele mai exotice.
Căutarea unor harisme extraordinare, riscă să umbrească rolul dragostei în viața creștină, determinând uneori falsul și înșelătoria. Pericolul elitismului are ca sursă ideea că numai apartenența la Mișcarea de reînnoire harismatică dă dreptul la exercitarea harismelor în Biserică. Se riscă astfel neluarea în considerație că singurul criteriu de evaluare creștin este dragostea.115
Un alt aspect negativ este senzaționalismul . Se acordă în acest caz o prea mare importanță experienței emoționale, viața afectivă fiind considerată ca loc unde-L întâlnim pe Sfântul Duh pentru a-L cunoaște și a-I trăi prezența înnoitoare. Se ignoră astfel importanța experienței intelectuale a lui Dumnezeu în viața credincioșilor, cultivându-se gustul pentru experiența imediată și nu pentru meditație și aprofundare teologică, ca măsură a credinței conștient și profund trăită.
Față de citirea cu mai multă ardoare a Sfintei Scripturi, ca parte pozitivă, există și o latură negativă deja recunoscută. Este vorba de tendințele fundamentaliste care se manifestă în acest caz, prin interpretarea literală a textului biblic, în acest caz este recomandată accentuarea pregătirii teologice a credincioșilor.
Retragerea în sine, ca un simțământ de autosuficiență, ar fi un altă trăsătură negativă. Aceasta determină închiderea față de problemele societății și ale aproapelui, în loc de a fi cât mai receptiv față de ele. Harismele sunt receptate ca o compensație față de necazurile vieții. Pentru a fi evitată această stare se impune participarea activă la viața Bisericii.116
În fine, critica negativă se referă și la lipsa formării teologice solide a unor animatori, ceea ce poate crea neajunsuri asupra întregii comunități harismatice pe care o are în subordine.
Celor care participă la frângerea pâinii li se cere să recunoască rolul hotărâtor al harului în mântuirea lor și să aibă o viață curată, fără de care harul îi părăsește.
Harul este bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui nemărginită, pe care a arătat-o prin Domnul nostru Iisus Hristos față de cei păcătoși. Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri și aici prin faptele Legii Vechi, ci numai prin harul lui Dumnezeu. Harul face ca din urma credinciosului să curgă adevărate râuri de apă vie. Adepții "pocăiți" despart conlucrarea Sfintei Treimi, izolează pe Duhul Sfânt de calitatea de "Mângâietor". Cea mai mare acțiune a harului este "vorbirea în limbi" prin care adeptul "pocăit", înzestrat cu acest dar vorbește într-o limbă pe care niciodată nu a învățat-o.
Procesul sfințirii omului începe din momentul pocăinței și trebuie să continue pe parcursul întregii noastre vieți. 117
"Una din cele mai minunate lucrări este operațiunea Harului Sfânt care durează în viața unui credincios din clipa când îl determină să se pocăiască până când realizează capodopera Sa, sfințirea integrală".118
Credinciosul nu devine dintr-o dată sfințit. Prin regenerarea nașterii din nou este supus lucrării spirituale a harului, devenind o făptură nouă. El primește "operația supranaturală a Duhului Sfânt, care tinde spre sfințirea deplină. Prin sfințirea lucrată de harul Duhului Sfânt, el capătă putere să trăiască ca un adevărat "copil al lui Dumnezeu". O persoană este sfântă atunci când a devenit "proprietatea lui Dumnezeu". Harul ne modelează după chipul și asemănarea Domnului Isus. Atunci când biruim și suntem așa, devenim "tare fericiți".118
Harul Duhului Sfânt este supranumit "Arhitectul Bisericii lui Dumnezeu". Aici pe pământ, biserica locală este locul unde se "cioplesc și se finisează pietrele". Când totul va fi gata, Domnul va răpi Biserica la cer și acolo va fi strângerea ei laolaltă; "Acolo nu se va mai auzi nici o lovitură de ciocan; aici uneori trebuie să suportăm uneltele harului Domnului de curățire, care taie și curățesc, lucrul ce nu place firii pământești".119
In general cultele neoprotestante de astăzi și dezidenților au idei asemănătoare cu privire la har și credință. "Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu".120
"Dumnezeu fiind milostiv păcătoșii sunt iertați, convertiți, spălați și mântuiți. Și aceasta, nu din cauză că ar avea merite; ci datorită dragostei fără margini a bunătății, milei, compătimirii, îndurării și harului lui Dumnezeu. Să privim la acest izvor nesecat, cu atenție. Este râul cristalin al apei vieții, care curge din tronul lui Dumnezeu și al Mielului".121
"Harul este prima și ultima cauză ce pune în mișcare mântuirea; iar credința deși atât de esențială, este numai o parte importantă a felului minunat în care lucrează harul. Noi suntem salvați prin credință, dar mântuirea este prin har. Faceți să răsune aceste cuvinte ca trâmbița arhanghelului: "Prin har suntem mântuiți". Ce veste minunată chiar pentru cei fără minte". 122 Credința este ca și un canal, sau o conductă, harul este izvorul. Credința este deci conducta prin care curge belșugul milei ca să astâmpere sufletele însetate ale oamenilor. "De aceea e mare nenorocire când conducta e defectă; ea trebuie păstrata în bună legătură cu izvorul; să nu fie sparta, nici înfundată. 123
Să nu uităm, credința este numai canalul, nu izvorul, așa că nu trebuie ridicată mai presus de izvorul divin al tuturor binecuvântărilor, care este harul lui Dumnezeu. "Harul este locomotiva, iar credința lanțul care leagă vagonul sufletului de Marea Forță care îl pune în mișcare".124
Neopenticostalismul sau reînnoirea harismatică numită și reînnoirea spirituală exprimă prezența fenomenelor penticostale în alte confesiuni și face să se nască grupuri de informare ținute deocamdată înafara organizării ecleziale. Sunt trei elemente caracteristice ale acestei mișcări:
Reuniuni pentru rugăciune în care nu este urmată o schemă dinainte
stabilită. Fiecare este liber să-și urmeze cu spontaneitate propria inspirație.
Botezul în Duh este punctul cel mai controversat între catolici și cel
mai dificil de admis în cadrul teologiei sacramentale.
c) Harismele nu sunt daruri excepționale, nici premii de virtute și nici semne de sfințenie. Darurile sunt pentru toți. Cel mai considerabil este darul
glosolaliei, vorbirea în limbi, apoi darul elocinței și sunt favorizate aici femeie.125
În mod curent "sectele constituie un subiect ce se tratează în cadrul misiologiei, ca tip de contra-misiune, cu înțelegerea că ele nu s-au format prin convertirea celor ce nu erau creștini ci prin prozelitism în rândul creștinilor deja botezați, adică prin dizlocarea, sub presiune psihologică, morală sau chiar economică a unui grup de creștini din trupul unei Biserici constituite anterior".126
Cu apariția recentă a unor secte, care practică violența și sechestrarea față de adepți, folosirea harului și darurilor Sfântului Duh într-o înțelegere personală și frauduloasă, mergând pana la forme aberante și agresive, ca abuz sexual, stupefiante, sinucidere și asasinat colectiv, sectele sunt în atenția instituțiilor care protejează dreptul și libertatea persoanei.
În apropierea anului jubiliar 2000, sectele de inspirație apocaliptică și milenariste și chiar cele harismatice "speculează frica de realitatea istorică și insecuritatea față de viitor, creează o apocalipsă trucată, virtuală, plină de fantezii și halucinații".127
Astăzi ortodoxii sunt confruntații cu evanghelizarea agresivă din partea unor grupuri evanghelice neoprotestante. Baptiștii au anunțat, la scară mondială, o vastă campanie pentru convertirea și câștigarea lumii la Hristos, pentru plantarea de comunități baptiste pretutindeni. Ei spun că harul divin este "ocrotitorul lor" și de aceea trebuie să profite de această stare de grație și să avanseze în "ogorul lui Hristos".
Nu este de mirare că sub această umbrelă a evanghelizării, în întâmpinarea Anului jubiliar 2000, numeroase secte activează propria lor metodă de "trezire creștină".
"Prozelitismul sectelor, mai ales al celor satanice, care schimbă adepții în instrumente demonice, să facă răul în numele religiei răului, în rândul elevilor și studenților, este fatal și pentru Biserica creștină, cât și pentru Stat".128
Iată de ce se cere un efort concertat și asiduu din partea Bisericii Ortodoxe și a tuturor instituțiilor abilitate și răspunzătoare de liniștea, libertate și buna conviețuire a oamenilor.
Pe de o parte Biserica iluminată și întărită de harul Sfântului Duh poate găsi cele mai propice mijloace și metode misionare pentru a pune stavilă urgiilor diavolești și aberațiilor motivate fără rușine de secte iar, pe de altă parte statul cu instrumentele lui de justiție și legislație adecvată poate opri iureșul înfiorător al așa zișilor "evangheliști", care atacă și surpă încet dar sigur omul ca persoană și coroană a creației divine, apoi viața însăși și toate realizările și frumusețile de pe pământ.
CONCLUZII
Opera sfințirii, a creșterii dumnezeiești subiective și personale a sufletelor celor credincioase spre asemănarea cu arhetipul divin, se efectuează pe calea puterii dumnezeiești înnoitoare a ființei, care ni se transmite prin harul Duhului Sfânt, dat prin Sfintele Taine. “Biserica este mediul de manifestare al energiilor divine, al căror introducător în lume este Duhul Sfânt. Biserica este revelația întrupată și activă a lui Dumnezeu în cei ce cred. Este trupul tainic al lui Hristos, în care revelația își efectuează rodirea” cum spune Sfântul Vasile cel Mare.” 129
Harul fiind lucrarea lui Hristos, înseamnă că Hristos este săvârșitorul nevăzut al Tainelor. Tainele țin cont de legătura dintre trup și suflet și de faptul că omul este deschis pentru Dumnezeu, iar în Hristos, această deschidere a umanității spre Dumnezeu și-a atins nivelul maxim. Hristos atinge prin lucrarea sa trupurile noastre, dar aceste atingeri se întipăresc prin har. “Astfel, pe cei botezați îi curățește de păcat și întipărește în ei propriul Său chip. Celor miruiți le întărește darurile Sfântului Duh, care se află în trupul Său, ca într-o comoară sfântă. Când conduce sufletul spre Sfânta Masă și-i dă să mănânce propriul Său trup, atunci El preface pe cel ce se cuminecă, îi împărtășește personalitatea Sa, iar trupul care primește această demnitate împărătească nu mai este trup pământesc, ci se transformă, ia firea împăratului; nici nu cred că există destin mai demn de dorit.”130 Sfântul Duh, după ce a prefăcut darurile, preface și pe cei ce se împărtășesc de ele, dându-ne arvuna vieții veșnice.
Nu există un hotar al desăvârșirii, căci profunzimea o măsoară numai Dumnezeu. Măsura ei este numită sfințenie, ca intensitate a dinamicii pnevmatice personale. Momentul invocării Duhului este esențial, căci prin acest act, credinciosul se integrează în rugăciunea comună a Bisericii, se încorporează în Hristos, dezvoltându-se prin organismul viu al ei, ca organism dătător de har, devenind o persoană “plină de har și de adevăr”, o persoană ce trăiește pentru aproapele, asemeni lui Hristos, cel consubstanțial cu noi.
“Venirea (Duhului) este liniștită; simțirea lui binemirositoare; povara Lui foarte ușoară; înainte de venirea Lui își trimite razele Sale strălucitoare de lumină și de cunoștință. Vine cu inima deschisă a unui adevărat tutore. Vine să mântuiască, să tămăduiască, să învețe, să sfătuiască, să întărească, să mângâie, să lumineze mintea, mai întâi mintea celui ce – L primește, iar apoi prin aceasta și pe alții. Interiorul celui asistat capătă o întindere considerabilă. Omul cel mic vede începutul lumii și sfârșitul lumii și cele ce s-au petrecut în cursul anilor și șirurile de împărați. Cunoaște ce n-a învățat. Aceasta pentru că este lângă el adevăratul dătător de lumină. Poate să locuiască omul înconjurat din toate părțile de ziduri, puterea cunoștinței lui merge departe și vede cele făcute de alții.” 131
Lucrarea Sfântului Duh se împlinește în mod tainic în noi, dacă și noi ne deschidem sufletele spre a-L primi. Participând activ la viața Bisericii, împlinind poruncile și sfaturile evanghelice, răspunzând iubirii și chemării lui Dumnezeu, noi invocăm Sfântul Duh să se pogoare asupra noastră pentru a ne înălța pe noi la Tatăl, prin Fiul, Cel ce ne-a dat posibilitatea mântuirii. El face începutul mântuirii noastre, și de aceea orice rugăciune, act de cult, …, începe cu Împărate ceresc.
Teologia Sfântului Duh în Ortodoxie se adapă de la izvoare în Biserica răsăriteană moștenirea apostolică s-a păstrat cu sfințenie, învățătura de credință e vocea eclezială care atestă continuarea unei tradiții vii și puternice în viața ortodoxă. Asemenea unei ape subterane, această tradiție circulă în întreaga ei istorie, afirmându-se mai ales în anumite perioade. Pnevmatologia ortodoxă a ținut să fie totdeauna o interpretare fidelă a Revelației ca realitate divină, descoperită și, în consecință, definitivă. Constituită îndeosebi de învățătura Mântuitorului și de mărturia Sfinților Apostoli, această realitate determină în Ortodoxie dezvoltarea unei teologii organice, pe care o hrănește din adâncurile sale inepuizabile.
Mai întâi, învățătura ortodoxă despre Sfântul Duh cuprinde de la origine toate elementele, ei constitutive. După scrierile Noului Testament, Sfântul Duh este Domn, adică Dumnezeu adevărat.132 Cunoașterea Mângâietorului e tot una cu înțelegerea lucrării Lui divine se arată numai acolo unde e cunoscut Fiul. Prezența și acțiunea Lui liberă în numele Fiului, pretutindeni și totdeauna, e creatoare de comuniune. În viziunea generală a istoriei mântuirii, Sfântului Duh i se acordă un rol ecumenic. Sfântul Apostol Pavel înțelege ideea „koinoniei Sfântului Duh" în sensul că Duhul este atât: obiectul, cât și agentul acestei comuniuni .În adevăr, Sfântul Duh se face instrumentul unirii Mântuitorului cu credincioșii Săi într-o măsură atât de perfecta, încât se identifică El însuși cu opera pe care o realizează. De toate aceste lucruri s-a ținut seama în Sinodul al II-lea Ecumenic (381), la introducerea în Simbol a formulei de credință ce definește dumnezeirea Duhului, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul, precum și originea Lui în ordinea vieții creștine.133 Prin faptul că în Simbol se stabilește legătura imediată între mărturisirea Duhului și adevărul existenței Bisericii, se pune în evidență lucrarea divină nemijlocită a Mângâietorului în Una Sancta. Viața Bisericii nu este altceva decât evenimentul perpetuu al pogorârii Sfântului Duh.
Fidelitatea față de moștenirea apostolică nu înseamnă pentru pnevmatologia ortodoxă încremenire într-o formulă sau închiderea în anumite texte scripturistice, ci activitate teologică vie, adâncire continuă a unei viziuni, îmbogățire a sensurilor ei, cu alte cuvinte o desăvârșire în noi și noi forme ale moștenirii sacre. Condiția principală a dăinuirii unui adevăr de credință este întruparea lui efectivă în spiritul și viața Bisericii istoricei Profilat pe frământările și preocupările spirituale concrete ale veacului IV și ale veacului V, trăit și apărat de bărbați plini de credință, adevărul creștin se dezvăluie tot mai deplin, putând fi îmbrățișat dintr-un centru de semnificații de profunzime. Pnevmatologia dobândește în perioada patristică o orientare ecleziologică fundamentală, integrându-se în mod firesc în infailibilitatea măreață,și ecumenică a mărturisirii de care e însuflețită Sfânta Biserică. La Sfinții Părinți nu vom găsi tema Sfântului Duh tratată in abstracta, ci totdeauna în funcție de ideea că întreaga iconomie divină e nimicită dacă nu se recunoaște dumnezeirea Duhului.
Actualitatea învățăturii ortodoxe despre Sfântul Duh se impune însă, mai ales, prin Sfântul Grigorie Palama (1296—1359), în teologia căruia poate fi găsit izvorul aproape al tuturor soluțiilor pe care le caută mișcarea ecumenică, în interesul înlăturării dificultăților teologice care țin Bisericile creștine despărțite. Sfântul Grigorie Palama a descoperit adevărata viziune a Părinților din Răsărit. Gândirea palamită e un moment de strălucire a tradiției pnevmatologice ortodoxe. Distincția limpede dintre planul cauzal intradivin și planul manifestării în afară a lui Dumnezeu, care constituie originalitatea acestei gândiri, e concepută în funcție de distincția dintre actul purcederii Sfântului Duh și cel al trimiterii Sale în lume. Raportul dinamic al Sfântului Duh cu actul Revelației divine sau cu realitățile vieții noastre, în general, e situat în planul manifestării extradivine. Prezența Sfântului Duh în creație și în Biserica, nu e numai o prezență de imensitate, ci și una de intimitate. Acest mod al abordării problemei Sfântului Duh n-a format încă un subiect de discuții teologice între Răsărit și Apus.44 Fără îndoială, cuprinderea tezei palamite într-un context mai larg, actual, poate constitui punctul. de plecare pentru o discuție teologică, care vrea să țină seama de gândirea și exigențele noi ale "limbajului ecumenic,și care urmărește apropierea dintre Răsărit și Apus.
Necesitatea aprofundării pnevmatologiei creștine a fost adeseori remarcată de diferiți ostenitori din domeniul acțiunii ecumenice. In toate confesiunile creștine, reflexiunea privitoare la lucrarea Duhului a devenit una din sarcinile cele mai urgente. Felul în care e privită această lucrare are o mare însemnătate în concepția despre unitate, deoarece Biserica creștină nu există decât prin puterea Mângâietorului. În adevăr, acțiunea Sfântului Duh e creatoarea unității și a sfințeniei în viața creștină, iar aceasta este o realitate esențială pentru scopul Bisericii de a reprezenta împărăția lui Dumnezeu într-o formă istorică concretă, făcând Biserica să se deosebească fundamental de orice altă, comunitate.
O teologie a Sfântului Duh în rolul de pregătire și de zidire a Bisericii celei una în istorie, ca și în rolul de descoperire a ei pentru toți creștinii de pretutindeni, trebuie fă țină seama de relația intimă dintre persoana Duhului și iconomia Sa divină. Având o astfel de teologie, ajungem să înțelegem în ce constă originea ascunsă a dilemelor care au provocat dezbinarea creștinătății și totodată să înțelegem cai e sunt factorii ce condiționează intrarea Bisericilor de astăzi în legături ecumenice. Astfel e necesar, mai întâi, să urmărim lucrările Sfântului Duh în creație, în Revelație ,și în soteriologia obiectivă, pentru a ne da seama de rolul Sfântului Duh în Biserică. In momentul în care creștinii ajung la o înțelegere comună a semnificației Duhului pentru viața Bisericii, dificultățile teologice care-i mai țin dezbinați vor fi depășite.
BIBLIOGRAFIE
Biblia, ,E.I.B.M.B.O.R., București, 1975.
Bobrinskoi Pr. prof. Boris ,Împărtășirea Sfântului Duh ,E.I.B.M.B.O.R., București, 1999.
Bria, pr. prof. dr. Ion, „Slujirea" în teologia contemporană, în „Ortodoxia", nr. 2, 1971.
Idem, Liturghia după Liturghie, ed. Athena, București, 1996.
Buzescu, Pr. Prof. Nicolae C. Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine în Ortodoxia, nr. 3-4, 1979.
Căciulă, Pr. dr. Olimp, Comentar la Psalmi ,apud. Pr. Ilie Moldovan, Învățătura Despre Sfântul Duh și preocupările ecumeniste contemporane, în,, Mitropolia Ardealului”,nr. 7-8, 1973.
Chirițescu, Prof. Nicolae, Persoana Sfântului Duh, în Îndrumări Misionare, București, 1986.
Chițescu, Prof. Nicolae Întrupare și Răscumpărare în Biserica Ortodoxă și în cea Romano-Catolică, în „Ortodoxia", nr. 4, 1956.
Coman, pr.asist. Constantin, Participarea delegației B.O.R. la a șaptea Adunare generală a C.E.B, nr. 1-3, 1991.
Conciliul Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000.
Cornițescu Magistr. Constantin, Fericitul Augustin despre Sfântul Duh, în Studii Teologice,nr. 5-6/1965.
David, diac. I. Petre, Călăuza Creștină- Sectologie ed. II., Curtea de Argeș, 1994.
Daniel, I.P.S. Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Poate documentul roman despre purcederea Sfântului Duh deveni punctul de plecare al unei clarificări ecumenice principale?, în ,,Teologie și viață”, nr. 5-12, 1998.
Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, cap. 62, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol 1, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Edit. Harisma, București, 1992.
Evdokimov Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă, trad., prefață și note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Edit. Anastasia, București, 1995.
Fericitul Augustin , În Ioannis Evanghelium tractus, c, 9,10, 1992, p.589, apud pr. drd. Al. Joița, ,,Lucrarea sfințitore a Sfântului Duh în Biserică”, în ,,Studii teologice”,nr.7-10 ,1980.
Galeriu, pr. prof.dr., Constantin, Ortodoxia și mișcarea ecumenică. Aspecte teologice actuale. în ,,Studii Teologice’’, nr. 9-10, 1978.
Huillier, arhim. Pierre , Explicarea pe scurt a Simbolului credinței, prezentare de Paraschiv V. Ioan, în „Glasul Bisericii", 1969.
Ică, Pr. Ioan, Contactele dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Protestante, nr.1, 1973.
Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 2000.
Mărtirică, Isidor, Duhul Sfânt, ed. Catolică Caramar, București, 1996.
Moldovan, pr. Doctorand Ilie D. Raportul dintre lisus Hristos și Sfîntul Duh, după Epistola a II-a către Corinteni III, în „Studii Teologice", nr. 3—4, 1967.
Idem, Învățătura Despre Sfântul Duh și preocupările ecumeniste contemporane, în,, Mitropolia Ardealului”,nr. 7-8, 1973.
Petraru, pr. lect. Gheorghe, Penticostalii, în ,,Analele Științifice ale Univ. Al. I. Cuza-Iași”, 1991.
Popescu, Pr. Conf. Dumitru, Aspecte noi în problema Filioque, în ,,Ortodoxia”, nr.4, 1974.
Poupard, Paul Le Concile Vatican II , Paris, ed. Cerf, 1983.
Radu , Pr. prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos , Mântuitorului lumii, în Îndrumări Misionare, București, 1986.
Rezuș, Pr. Prof. Petru, Slujirea ca funcție esențială a Bisericii, în „Ortodoxia",nr. 4, 1966.
Sandu ,Trandafir, Doctrinele Biblice ale Bisericii, ed.a II-a, ed. Institutului Teologic Penticostal, București 1994.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, II, în Filocalia, vol. III, trad. pr., prof., dr. D. Stăniloae, Sibiu ,1948
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, apud., pr. prof., D. G. Popescu,
Idem, Tezaurul XXXIV, P.G. LXXV, 611, apud pr. dr. Ilie Moldovan, op. cit.
Idem, Cateheze XVI, 16, P.G. XXXIII, col. 952 A, pag. 456, apud Pr. Drd. Gheorghe A. Nicolae, op. cit.
Sfântul Simeon Noul Teolog,în Migne, P. G. 120, col. 507—9,apud. Pr. Ilie D. Moldovan, Învățătura Despre Sfântul Duh și preocupările ecumeniste contemporane, în,, Mitropolia Ardealului”,nr. 7-8, 1973.
Stăniloae, Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București, 1996.
Idem, Criteriile prezenței Sfântului Duh ,în Studii Teologice, nr.3-4/1976.
Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în Ortodoxia, nr. 2, 1974
Idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în Studii Teologice, nr.5-6/1970.
Idem, Relațiile treimice și viața Bisericii în Ortodoxia, nr. 4, 1964.
Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Răsăritului creștin, trad. Pr. Vasile Răducă, Edit. Bonifaciu, București, 1998.
Sf. Vasile cel Mare, Liber de Spiritu Sanctu, cap. XVI, P.G. XXXII, 140, apud. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfântul Duh în Revelație…,
Idem, Despre Sfântul Duh apud pr. drd. Al. Joița, Lucrarea sfințitore a Sfântului Duh în Biserică, în ,,Studii teologice”,nr.7-10 ,1980
Sf. Atanasie cel Mare, Oratio III contra Arianos; P.G. XXVI, 373, apud. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfântul Duh în Revelație…,
Sf. Grigorie de Nyssa, Adversus Macedonianos, P.G. XLV, col. 1321 A, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Criteriile prezenței…,
Idem, Împotriva macedonenilor, în P.G. XLV, 1317, A, apud. pr. prof. D.G. Popescu, Ecleziologia Romano-Catolică după Documentele celui de-al II-lea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în Teologia contemporană, în "Ortodoxia", 1972, nr. 3
Sfântul Grigorie Palama, în Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă, Paul Evdokimov,Ed. Anastasia,1995.
Sfântului Irineu, ,,Adeversus Haereses”, în P.G.VII, 699 B, apud. Pr. Conf. Dr. Dumitru Popescu, op. cit.
Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărătești, traducere fie Pr . D. Fecioru. în ,,Izvoarele Ortodoxiei” nr. 5. București, 1942.
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XX, 170-174, apud Pr. Drd. Ilie Moldovan, Teologia Sfântului Duh după Catehezele Sf. Simeon Noul Teolog în Studii Teologice, nr. 7-8, 1967.
Spurgeon, Ch. H., Totul prin Har , tred. P. Popovici, București, 1994.
Șurubaru, Drd. Ioan,. Relația între Hristos și Duhul Sfânt în viața Bisericii în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968.
Idem, Pnevmatologia ortodoxă și valențele ei ecumenice ,în ,,Ortodoxia”,nr.4, 1968.
Todoran, Pr. prof. dr. Isidor , Persoana și lucrarea Sfântului Duh , în Teologia Dogmatică, București, 1991.
Zăgrean, Arhid. Prof. dr. Ioan Morala creștină, București, 1985.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Duhul Sfant Si Misiunea Bisericii (ID: 166994)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.