Dubla Alegere a Lui Alexandru Ioan Cuza

Dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza

Poziția politică a Principatelor Unite este regulată prin recunoașterea votului național de la 5 și 24 ianuarie, atît ăe către Puterile garante, cît și de înalta Poartă

Alexandru loan Cuza „Monitorul Oficial al Țării Românești”, 1 martie 1860

Prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza, inter- pretînd textul Convenției conform dorinței naționale, românii cîștigaseră lupta pentru Unire; a fost — fără îndoială — una dintre acțiunile cele mai hotărîtoare înscrise în paginile istoriei noastre. Pe plan intern se impunea acum menținerea și consolidarea ei, iar pe plan extern recunoașterea de către Puterile semnatare ale Convenției de la Paris. Această grea misiune a revenit alesului voinței naționale, domnitoiului Moldovei și Țării Românești.

Ceea ce în entuziasmul lor au socotit patrioții români că este Unirea era de fapt dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza. Convenția de la Paris formase din Principatele române o formă de confederație, iar actul de la 24 ianuarie 1859 le dăduse și o uniune personală. Era începutul realizării Unirii. Prin organizarea lor, cele două state rămî- neau însă separate, chiar dacă aveau comun Comisia centrală, Curtea de casație și armata; ele totuși erau două state distincte : Moldova și Țara Românească.

Domnia lui Alexandru loan Cuza a fost o domnie din cele mai grele, cu atît mai mult cu cît nu a găsit înțelegerea necesară în interior. Zbuciumate de discuții ideologice și pasiuni personale, Principatele ajunseseră curînd în mari greutăți politice. Lipsa de continuitate a ministerelor a făcut aproape imposibilă guvernarea; dificultățile interne s-au mai complicat și prin situația externă. într-adevăr, nu se putea introduce vreo măsură care să fi contravenit Convenției de la Paris. Astfel că, adeseori, Cuza s-a găsit între dorințele patrioților români, ale căror sentimente le împărtășea, și între hotărîrile Puterilor garante. De aceea nu se pot studia relațiile internaționale ale Principatelor române fără a ține seama de situația lor în Europa, situație creată de cele două acte internaționale, care aveau și neajunsul de a nu fi fost destul de precise.

Convenția de la Paris pusese Principatele române sub garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri, ceea ce le-a creat noi perspective politice și condiții juridice. Față de Poarta otomană, care continua să le numească parte integrantă a imperiului, rămîneau însă vasale.

în genere vasalitatea nu era și nu este bine precizată în dreptul internațional. Elementul ei esențial este plata unui tribut; aceasta însă nu este suficient. Vasalitatea este susceptibilă de nuanțe. Cadrul ei poate fi mai larg sau mai restrîns și trebuie stabilit din tratatul încheiat sau — uneori — din modul cum a fost aplicat. Convenția de la Paris din 7/19 augustl858 arăta într-o oarecare măsură caracterul vasalitățiyTPrincipatelor române, dar nu destul de precis 5. Ele datorau un tribut și anume : Țara Românească 2 500 000 de piaștri și 1 500 000 de piaștri Moldova. Domnii aleși trebuiau să fie învestiți de sultan și aceasta trebuia să aibă loc în timp de o lună de la alegere ; dacă însă sultanul n-o acorda timp de patru luni de la alegere, formalitatea învestiturii era socotită ca îndeplinită.

Armata nu putea fi mărită decît cu o treime peste ceea ce era prevăzut prin Regulamentul organic, dar numai după o înțelegere prealabilă cu Poarta otomană. Puteau

Andrei Hădulescn, op. cil., p. 6 — 7.

~\

Expunerea relațiilor internaționale ale României în epoca Ini Alexandru loan Cuza poate fi făcută analizînd separat raporturile cu diverse state, dar aceasta ar duce la unele repetări. De aceea este de preferat să fie înfățișată în desfășurarea întregii domnii, făcînd unele delimitări după evenimentele sau problemele mai importante.

Din cauza situației create Principatelor române prin arătatele acte internaționale, Alexandru loan Cuza avea să întîmpine mari dificultăți în tot timpul domniei sale, deoarece era dator să lucreze numai în respectul acelor acte. Afară de această situație generală, el își începea domnia în condiții externe extrem de grele, din cauza actului de la 24 ianuarie 1859, care a fost socotit ca o ne- respectare a Convenției de la Paris din 1858 și ca o înfruntare a Puterilor semnatare. Românii proclamau însă cu energie legitimitatea actului de la 24 ianuarie 1859 căci „Convenția voiește ea fiecare Principat să-și aibă un guvern al său. Dar guvernul unui stat se compune mai ales din puterea legislativă și executivă. Acest principiu atinsu-s-a în ceva? Nicidecum. Fiecare Principat, atît Moldova cît și Țara Românească, are un guvern separat, adică o Cameră a sa, un minister al său, o administrație a sa. Unirea noastiă nu este politică, este numai personală” 6.

Dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza fiind făcută, românii s-au grăbit să comunice puterii suzerane liotărîrea lor. Comunicarea s-a făcut printr-un Arz- mahzar în care românii își precizau atitudinea, arătînd că, bazîndu-se pe prevederile articolului 12 al Convenției de la Paris, pe condițiile de eligibilitate indicate de articolul 13 al aceleiași Convenții, Adunarea electivă a principatului Țării Românești a ales, cu unanimitatea tuturor voturilor, domn al acestei țări pe prințul Alexandru loan I Cuza, domnul Moldovei. Alegerea fiind făcută conform tuturor formelor cerute, „Adunarea electivă conformîn- du-se celui din urmă alineat al articolului 13 din Convenție se grăbește a o supune cu cel mai adînc respect la înalta

Totodată erau trimise la Constantinopol cele două delegații — ale Moldovei și Țării Eomânești — pentru anunțarea oficială a dublei alegeri. Delegației moldovene, condusă de Costache Negri — plecată la mijlocul lunii ianuarie spre capitala Imperiului otoman — ,i se alăturaseră curînd reprezentanții Țării Eomânești conduși de I. I. Ei- lipescu. Atitudinea amabilă cu care au fost întîmpinați de autoritățile turcești nu a modificat însă politica de expectativă și de incertitudini specifică Porții otomane. Potrivit Convenției, Alexandru loan Cuza ar fi trebuit să primească învestitura din partea sultanului în termen de o lună de la alegere, dar prin alegerea aceluiași domn în amîndouă țările se ivise o nouă situație. îTefiind primite nici după patru luni, delegațiile vor părăsi Constantino – polul la ordinul lui Cuza, așteptînd liotărîrea Puterilor. Dar față de noua situație creată în Principatele române, Puterile semnatare au adoptat atitudini divergente. Austria s-a arătat cea mai aprigă dușmană a unioniștilor, temîndu-se ca populațiile românești supuse ei să dorească alipirea la statul român. Ea considera Principatele române ca state periculoase în orbita politicii franceze și oricînd gata a lua parte la vreun atac îndreptat împotriva Imperiului habsburgic. Austria cerea chiar anularea alegerii lui Cuza, ministrul său de externe declarînd că alegerea lui în Țara Eomânească și graba sa de a accepta poziția de șef al Principatelor Unite au însemnat punctul culminant al acțiunilor partidului dezordinii și anarhiei. Consulul austriac la București, von Eder, fusese singurul diplomat străin care nu prezentase felicitări domnitorului cu ocazia alegerii sale, la 24 ianuarie 1859. El își justificase atitudinea prin dispozițiile guvernului său, care refuza să recunoască dubla alegere și actele de autoritate ale noului domnitor. Diplomația austriacă a urmărit permanent slăbirea și chiar desființarea ca stat a Principatelor Unite, adeseori influențând și politica otomană.

într-adevăr Turcia adoptă o hotărîre defavorabilă cauzei românești. Considerînd că numai prin reunirea unei noi conferințe a Puterilor garante se putea rezolva „cazul Cuza”, Sublima Poartă invita — în luna februarie 1859 — Puterile să se întrunească pentru a se înțelege asupra aplicării tratatului și a Convenției. Puterile europene au aderat la propunerea turcă, totuși, la Con- stantinopol, ambasadorul austriac Prokesch-Osten credea că ținînd seama de admirația celorlalte cinci Puteri față de Franța, Poarta avea puține șanse de a-și face respectate, cu ajutorul conferinței, drepturile sale și hotărîrile Convenției de la Paris. Atitudinea austriacă a fost susținută de ambasadorul rus la Constantinopol, Lobanov, ca și de cel prusian. Ministrul afacerilor externe austriac, Buol von Schauenstein, afirma întregul asentiment al guvernului său față de acțiunea Porții.

Și în Anglia problema Principatelor române pare să fi avut o deosebită importanță, întrucît chiar în Camera Comunelor are loc interpelarea lui St. Germans privitoare la dubla alegere. Guvernul englez șovăia în atitudinea sa, dorind ca Poarta otomană să se descurce singură, spre a nu crea o nouă complicație europeană. Anglia dorea evitarea oricărui nou conflict european, iar ministrul său de externe, lordul Malmesbury, își dădea perfect seama că se putea ajunge la un conflict franco-austriac. Dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza era fără îndoială „contrară spiritului și textului Convenției” afirma Malmesbury, dar ceea ce privea alegerea din Moldova trebuia imediat recunoscută, cu at-ît mai mult cu cît agentul englez din Iași, colonelul Henry A. Churchill, aprecia pe Cuza ca pe un element de valoare. Atitudinea oamenilor de stat englezi corespundea, în general, politicii engleze, care urmărea, în vederea apărării intereselor ei în Orient, menținerea „omului bolnav” (Imperiul otoman); schimbarea produsă prin actul Unirii lovea integritatea acestuia și, în concluzie, Anglia s-a opus.

Rusia, putere absolutistă, era împotriva înființării unui stat independent, cu idei liberale, în apropierea granițelor ei, totuși a privit favorabil slăbirea puterii otomane . Se pare însă că motivul determinant pentru o modificare a atitudinii imperiului țarist, pentru o înclinare spre o politică binevoitoare față de Principatele române a fost încheierea alianței franco-ruse și menținerea simpatiei Franței. într-adevăr, după războiul Crimeii, țarul a căutat o apropiere de Napoleon al III-lea; ca urmare, prințul Gorceakov a desfășurat o intensă colaborare pe plan politic internațional cu Franța. Noua politică ruso-franceză era destinată menținerii echilibrului european, față de politica Imperiului austriac și Prusiei. Totuși, dacă în privința întrunirii conferinței propusă de Sublima Poartă, Gorceakov s-a arătat favorabil revizuirii dublei alegeri, fără îndoială că a fost aceeași cauză a neadmiterii formării unui nou stat, cu principii liberale, la granița imperiului.

în privința atitudinii Prusiei, ea nu s-a opus dublei alegeri a lui Alexandru loan Cuza, întrucît convenea intereselor ei politice, alăturîndu-se astfel Franței și Piemontului.

Singurele state favorabile rămîneau Franța și Piemontul. Franța urmărea în totul aplicarea principiului naționalităților, bază a politicii externe napoleoniene, iar crearea unui stat prieten în sud-estul european nu putea decît să-i servească interesele. Piemontul, luptînd pentru unitatea italiană, îmbrățișa cauzele similare, susținînd unirea Principatelor române. Evoluția politică din sud- estul european stîrnea entuziasm în lumea italiană, iar valorosul ministru Cavour numea alegerea lui Alexandru loan Cuza un eveniment imens, fiind un triumf al politicii franceze și sarde în Orient.

Față de atitudinea diversificată a Puterilor, Franța

unde întreaga opinie publică se arăta favorabilă unirii poporului român — își preciza politica de ajutorare a Principatelor române. Transmițătorul voinței imperiale, Walewsky, declara ambasadorului austriac la Paris, Hiibner, că Franța se va opune oricărei intervenții armate în Principatele române, căci din punct de vedere strict legal nu este interzisă alegerea unui singur domnitor la Iași și la București și că trebuie să se țină seama de unanimitatea voturilor care l-au adus pe Alexandru loan Cuza la putere.

Personalitatea lui Alexandru loan Cuza s-a relevat încă de la începutul domniei. Pe plan internațional, pentru prima oară, s-a manifestat prin acțiunile energice și precise menite — prin persoana sa — să înfrunte hotărîrea Puterilor. întrucît idealul românesc de unire și nu ambiția personală l-a condus la tronul țărilor române, el s-a socotit dator să lupte pentru acest ideal. Cuza-Yodă și-a cunoscut întotdeauna bine misiunea, știind că existența poporului român este în mîna sa și a calității sale de conducător. Și, întrucît în aceste momente dificile ale începutului domniei sale cîștigarea Puterilor garante la cauza românească era absolut necesară, Cuza li se adresează, arătînd între altele că ,, … Persistența românilor în dorința Unirii este o dovadă netăgăduită că satisfacția adevăratelor trebuințe și a aspirărilor legitime ale țării consistă în realizarea completă a acelei dorinți. Acea persistență ne va fi un titlu în ochii Puterilor și îndrăznim a spera că ea ne va merita o aprobație unanimă în consiliile Europei. Plin de încredere în înalta dreptate a Puterilor, noi le rugăm să consfințească actul măreț ce am îndeplinit și de a feri astfel nația română de adînca desperare în care ar cădea, dacă ar vedea înlăturîndu-se realizarea dorinței sale, cea mai scumpă și mai statornică”.

în același timp Cuza hotărăște trimiterea unor reprezentanți diplomatici în străinătate, apreciind — în mod real — de cel mai mare folos informarea Europei asupra adevăratei situații din Principatele române. în acest sens a știut să-și aleagă colaboratori prețioși. A avut

însă de rezolvat o problemă juridică importantă, problema dreptului la reprezentanță diplomatică pentru un stat vasal. Convenția de la Paris nu menționase decît cîte un agent diplomatic — capuchehaie — la Constantinopol, pentru fiecare principat. Prevalîndu-se de existența unor reprezentanți diplomatici ai domnitorilor Țării Eomânești și Moldovei, de-a lungul întregii lor istorii15, și de situația real-istorică a vasalității țărilor române, Cuza a început imediat să lucreze pentru recunoașterea acestui atribut al suveranității. Trimite la Constantinopol — în acea vreme cheia politicii române — pe Costache Negri, în calitate de agent diplomatic al Moldovei, încredințîn- du-i același titlu, mai tîrziu, și pentru Țara Eomânească . Patriot înfocat, fin diplomat și dotat cu o vie inteligență, Costache Negri a fost cel mai bun sfătuitor al lui Alexandru loan Cuza în politica externă. S-a spus cu drept cuvînt că el și domnitorul împreună au condus țara în relațiile cu străinătatea. Prietenia ce a purtat-o Costache Negri lui Cuza se relevă în scrisorile ce îi trimite, dar mai ales în faptele atestate de documentele contemporane lor.

Ajuns în capitala otomană reprezentantul domni- ' torului reușește să fie primit de toți ambasadorii — cu excepția celui austriac — însă în mod neoficial. Protocolul nu admitea primirea oficială a trimișilor unui stat, atît timp cît existența îi era contestată prin lipsa înves*- titurii. în discuțiile purtate, reprezentanții puterilor europene recomandau românilor moderație în acțiunile politice și așteptarea hotărîrii conferinței internaționale. Diplomații acreditați la Constantinopol afirmau certitudinea recunoașterii dublei alegeri a domnitorului Cuza.

Pe Yasile Alecsandri, în calitate de ministru al afacerilor externe al Moldovei, domnitorul îl trimite la Paris, Londra și Torino, spre a obține adeziunea statelor europene respective la cauza românească. S-au dovedit cît se poate de necesare aceste intervenții directe, întrucît situația se agrava prin cererea mereu mai insistentă a Turciei de a se întruni o conferință pentru a examina situația Principatelor române. Fuad-Pașa, ministrul de externe otoman, cerea anularea actului de la 24 ianuarie 1859 și numirea unui caimacam sau un prinț provizoriu. Austria, ca de obicei, susținea cererea Turciei, Prokesch- Osten, reprezentantul austriac în capitala otomană, expri- mîndu-și chiar dorința unei intervenții militare în țările dunărene. El mai susținea că numai crearea unei alianțe austro-pruso-engleze va putea rezista planurilor lui Napoleon al III-lea. Dealtfel, Imperiul habsburgic se temea tot mai mult de o apropiere a politicii engleze de Franța.

La plecarea în Franța, Yasile Alecsandri primea din partea lui Cuza misiunea politică de a informa pe monarhii și guvernele Franței, Marii Britanii și Sardiniei asupra situației politice din Principatele române. Cuza i-a dat un singur sfat în momentul plecării. ,,Du-te și fă cum te vor povățui inima și conștiința” . Ajuns la Paris, Vasile Alecsandri obține mai întîi o audiență la Walewsky, iar a doua zi, la 25 februarie 1859, chiar la împărat. Acesta, în mai multe audiențe, își arată entuziasmul pentru români, și vorbind cu Alecsandri, declara : „Simt o mare simpatie pentru națiunea română și pentru domnul Cuza și văd cu mulțumire că nu m-am înșelat cînd am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franței. Actul patriotic ce ați săvîrșit de curînd prin înălțarea unui singur om pe ambele tronuri ale Moldovei și Munteniei, tactul politic ce ați probat săvîrșindu-1, îmi dau încrederea că meritați viitorul la care aspirați. Nu-mi rămîne decît a vă felicita și a vă asigura că ajutorul Franței, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înțeleaptă ce ați apucat” .

Totodată împăratul s-a interesat de situația internă din Principatele române promițînd ajutoare în bani, armament, ofițeri instructori. Yasile Alecsandri îi arată pe hartă ținuturile locuite de români, în vederea reunirii vechii Dacii, însă Napoleon al IlI-lea sfătuiește la moderație. Cîștigat de spiritul viu, patriotic al lui Alecsandri el e convins și știe că va obține recunoașterea nediscutabilă a dublei alegeri a lui Cuza. Ii cere acestuia însă să nu proclame, deocamdată, Unirea definitivă a Principatelor întrucît însăși Franța, deși era favorabilă cauzei românești, nu ar putea apăra Principatele române de acuzarea de nerespectare a Convenției de la Paris ; ceea ce era de făcut în acele momente era așteptarea în liniște a viitoarelor conferințe europene. Napoleon al IlI-lea îndemna pe români a se ocupa cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară și militară a Principatelor.

Cu același prilej Yasile Alecsandri exprima împăratului dorința domnitorului Cuza de a avea un agent oficios al Principatelor Unite pe lîngă Tuilleries. Vorbin- du-i de fratele său „Majestatea Sa l-a acceptat în modul cel mai amabil” și din acea zi maiorul, apoi locotenent colonelul Ion Alecsandri funcționa în calitate de „Corespondent al guvernului Moldovei la Paris și la Londra”; el a fost un element valoros în legăturile diplomatice româno-franceze .

în luna februarie 1859 este trimis la Paris și Ștefan Golescu, ca reprezentant al Țării Eomânești, dar cu instrucțiuni precise pentru a colabora și a susține aceleași formule diplomatice ca Yasile Alecsandri. S-a afumat că a fost trimis pentru a respecta susceptibilitățile muntenilor .

Cu ocazia misiunii sale în Franța, Yasile Alecsandri solicită o audiență și baronului Hiibner, ambasadorul Austriei la Paris. Dar acesta refuză să discute probleme politice cu ministrul afacerilor străine al Moldovei întrucît guvernul imperial habsburgic aprecia că reprezentarea Principatelor române și relațiile lor cu străinătatea reveneau Porții otomane. Similar a fost și răspunsul dat — la 11 martie 1859 — de ministrul de externe austriac, Buol von Schauenstein, lui Ludovic Steege, comisarul Moldovei în Comisia Dunării. Răspunzind atitudinii Austriei și pentru a afirma autonomia teritorială românească domnitorul Cuza anula la 19 aprilie 1859 Convenția telegrafică austro-turcă privitoare la Moldova încheiată în 1854 . Gestul de autoritate — atît de concludent — al domnitorului a impresionat și a contribuit la modificarea atitudinii Imperiului austriac. în toamna aceluiași an diplomații austrieci semnau recunoașterea alegerii lui Alexandru loan Cuza ca domn al Principatelor române.

Continuîndu-și călătoria la Londra, Yasile Alecsandri are conversații diplomatice cu lordul Malmesbury, cu lordul Clarendon și John Russel, iar apoi în Piemont cu regele Yictor Emanuel și cu Cavour . încontinuu el informa pe Cuza asupra situației Principatelor române în ansamblul politicii europene; îi scria despre atitudinea rezervată britanică și despre entuziasmul și calda simpatie ce întîmpină din partea conducătorilor piemontezi. Dar .și ministrul italian Cavour, asemeni lui Napoleon al III-lea

informa Yasile Alecsandri—, sfătuia pe Cuza să nu proclame încă Unirea nefiind momentul favorabil. Referitor la propunerea înființării unei agenții române la Londra, guvernul britanic invoca aceleași argumente, bazate pe textul Convenției de la Paris, nerecunoscînd Principatelor române dreptul de a avea reprezentanți oficiali pe lîngă puterile străine; el respingea propunerea diplomatului român. Singura formulă acceptată de Anglia ar fi fost trimiterea unui reprezentant diplomatic al celor două Principate, dar numai în cadrul ambasadei otomane. Propunerea a fost respinsă de Cuza, care a folosit în relațiile politice cu imperiul britanic agențiile diplomatice române din Constantinopol și Paris.

Situația diplomaților români, trimiși în străinătate, a fost dintre cele mai dificile. Avînd drept principală misiune să informeze asupra realității românești, să apere drepturile poporului român și să rezolve favorabil toate problemele Principatelor Unite ei au dovedit calități politice deosebite, mult tact și mult calm. Sînt unele scrisori în care, pe lîngă informarea strict diplomatică, apare și omnl, exasperat, obosit de argumentele susținute în fața unei atitudini indiferente sau ostile, în fața unei tergiversări orientale. Dar sub impulsul sentimentului național ei și-au continuat misiunea încredințată, aducînd o contribuție hotărîtoare la recunoașterea de către puterile europene a statului „România”, a autonomiei sale și a măsurilor sociale și culturale introduse.

Nu se poate trece cu vederea și rolul avut de doi străini, care au îmbrățișat dorințele românilor, francezii Yictor Place și Baligot de Beyne. Cuza, în problemele diplomatice, era ajutat de un secretar particular; de la urcarea sa pe tronul țărilor române pînă în februarie 1860 postul acesta l-a avut consulul francez Yictor Place. Colaborarea lor a fost din cele mai strînse, dar, dată fiind situația aceasta curioasă ca un suveran să întrebuințeze ca secretar particular pe i’eprezentantnl unei mari puteri străine și ivindu-se și unele neînțelegeri, rolul lui Victor Place încetă.

Domnitorul luă, în februarie 1860, ca secretar pe ziaristul Baligot de Beyne, dîndu-i titlul de șef de cabinet. Atît Negri, cît și Alecsandri îl recomandaseră călduros pentru serviciile aduse politicii românești.

Și în vremea lui Alexandru loan Cuza și mai tîrziu au fost mulți care au criticat activitatea politică a domnitorului ; evenimentele arată însă dificultățile întîmpinate de Cuza și reprezentanții săi, iar istoriei îi revine datoria de a judeca faptele românilor și ale domnitorului lor.

Datorită sprijinului Franței, adeziunea Sardiniei, Prusiei și chiar a Rusiei, alăturată în totul planurilor franceze, Principatele române își vedeau situația îmbunătățită. Numai Anglia rămînea într-o binevoitoare neu

tralitate, urmare politică a acordului de la Osborne. Lordul Malmesbury sfătuia pe Fuad-Pașa, ministrul de externe turc, să recunoască cu titlu excepțional dubla alegere, considerînd-o ca o unire personală; mai propunea o rezolvare, a acordării titlului de domn al Moldovei și caimacam pentru nn an în Muntenia.

în urma acestor schimbări de atitudini în politica europeană, Austria și Turcia deveniseră mai insistente în vederea întrunirii conferinței și mai agresive față de domnitorul român. Turcia, îndemnată de Austria, se gîndea să intervină armat dar, la Paris, Kisseleff, ambasadorul Eusiei, se împotrivea ideii de a da dreptul Turciei să intervină militar, cînd era cazul respectării Convenției din 1858 , iar baronul Brunov, ambasadorul Eusiei la Londra, spunea că nu va admite ca un soldat turc să pună piciorul în Principatele dunărene.

Eomânii, în urma actului de la 24 ianuarie 1859, plini de încredere în propriile forțe, și-au exprimat cu mai multă energie hotărîrea de a-și apăra libertatea, mergînd mai departe în năzuințele lor spre crearea unui viitor mai bun, nelăsîndu-se intimidați de amenințările austro-turce. Cuza însuși declara lui Colquhoun, consulul general al Angliei la București, ,,că dacă armatele turcești vor pătrunde pe teritoriul românesc, el se va pune în fruntea celor 40 000 de ostași pe care-i poate strînge” , iar Ștefan Golescu, primit foarte bine la Berlin, confirma cele spuse de domn.

Și, deși plin de încredere în sprijinul puterilor europene favorabile Unirii, domnitorul ordonă măsuri în vederea preîntâmpinării unor evenimente neprevăzute . în vederea apărării țării, Alexandru loan Cuza obținuse prin Yasile Alecsandri, cîteva mii de puști și ceruse o misiune franceză pentru organizarea armatei; ministrul italian, Cavour, îi promisese concursul său pentru transportarea armelor. în același sens apărea — la 14/26 aprilie 1859 — decretul pentru înființarea taberei militare de la Florești, lîngă Ploiești.

S-a spus atunci, pentru prima oară, că domnul are tendințe dictatoriale. Yictor Place credea și el că era un mijloc de a zdrobi tot ce s-ar împotrivi planurilor sale de dictatură. Scopul adevărat era al organizării unei armate române, sub conducerea instructorilor francezi, care să constituie mijlocul de apărare națională, dar — în momentul acela — și o amenințare pentru imperiul habsburgic, în plin război cu Italia și Franța, spre a-1 sili astfel să mențină o armată în Transilvania. Era oarecum un serviciu adus celor două state prietene, ca mulțumire pentru sprijinul acordat. Tabăra militară de la Florești a avut un mare efect moral, simbolizînd consolidarea națională și rezistența în fața puterilor asupritoare; ea reprezenta armata țării, a unui popor unit spre a pune, după vorbele domnitorului, „în atingere armatele surori, spre a le contopi în același simțămînt de patriotism și demnitate națională ”.

începerea războiului austro-franco-sard, la 14/26 aprilie 1859, determină guvernele europene — preocupate de evenimentele din Occident — să amîne reunirea Conferinței. Situația românilor se îmbunătățea în astfel de împrejurări, deoarece Austria era prea ocupată cu apărarea propriului ei teritoriu, spre a se gîndi la o nouă anexiune. Se mulțumea să intervină pe lîngă Sublima Poartă, cerîn- du-i să ia o atitudine hotărîtă, încît ministrul afacerilor externe al Turciei spunea trimisului prusian „noi nu sîntem în această afacere alături de Austria, dar Austria este alături de noi” .

Buol von Schauenstein, ministrul de externe al Austriei, scria internunțiului că atitudinea cea mai sigură pentru Poartă era a se menține cu energie în limitele Convenției de la Paris , arătînd însă că nu depinde de guvernul otoman modificarea dispozițiilor luate în comun cu Puterile semnatare. Guvernul austriac aprobă această politică, singura care poate evita grave complicații viitoare. Insisting asilpsa menținerii Convenției de la Paris, scopul urmărit era preve nireaaltor „infracțiuni” și ca o concesie acordată în acel moment să nu fie urmată de altele.

Austria s-a temut permanent de un atac armat dinspre Principatele române, unde era informată că se află revoluționari unguri. într-adevăr, Cuza, pentru a rezista pretențiilor austro-turce, a căutat sprijin pretutindeni ; între altele, prin intermediul lui Napoleon al IlI-lea, el se pusese în legătură cu revoluționarii unguri. Printr-un emisar al lui Kossuth, încheiase cu acesta o convenție prin care țările române deveneau baza de operații împotriva Imperiului habsburgic — în schimb se promitea alipirea Bucovinei, stăpînită de austrieci. La 22 mai 1859, Alexandru loan Cuza încheia, prin reprezentantul său Yasile Alecsandri în Italia, alte două convenții cu generalul ungur Klapka. Se prevedeau concesii de autonomie comunală și de comitat și formațiuni militare pentru românii din Transilvania. Totodată se permitea stabilirea unor depozite de arme în valea Șiretului, la Bacău, la Roman și chiar în apropierea frontierei cu Transilvania ; urma o cerere de 30 000 de puști adresată împăratului francezilor, dintre care 10 000 erau destinate înarmării trupelor române și 20 000 urmau să fie puse la dispoziția șefului insurecției ungare. Se mai alcătuia și un proiect de tratat pentru o confederație ungaro- sîrbo-română. în acele momente de intensă luptă diplomatică și de gravă tensiune politică domnitorul Cuza acorda sprijin cauzei revoluționare a altor popoare. Nicio-

(lată nu a uitat însă interesele românilor din Imperiul habsburgic.

La 7 aprilie 1859 se întrunea la Paris Conferința Puterilor garante . La lucrările ei Alexandru loan Cuza ar fi dorit admiterea unui plenipotențiar român cu caracter consultativ ^V^Atitudinea Puterilor era demult fixată, încît reunirea lor nu aduse nimic nou. Singurii care s-au opus recunoașterii dublei alegeri a lui Alexandru loan Cuza au fost — nimeni nu se îndoia de acest fapt — Hiibner, reprezentantul Austriei și Musurus, reprezentantul Turciei. Din Constantinopol, Costache Negri scria că Franța, Anglia, Eusia, Prusia și Sardinia au recunoscut oficial dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza și au dat ambasadorilor lor la Constantinopol instrucțiuni pentru a grăbi învestitura pe lîngă Sublima Poartă, iar la 8/20 aprilie

comunica domnitorului o copie a protocolului Conferinței prin care Puterile recunoșteau dubla sa alegere. Documentul a fost semnat la 14 aprilie 1859 de către toți reprezentanții Puterilor, cu excepția acelora ai Turciei și Austriei care motivau că nu au instrucțiuni exacte asupra acestui subiect. în același timp cei cinci reprezentanți ai Puterilor semnatare primeau instrucțiuni pentru a decide Sublima Poartă de a li se alătura și a pune astfel capăt stării politice incerte a Principatelor române . Ministrul de externe al Imperiului. otoman, Fuad-Pașa, cu toate insistențele ambasadorului francez, s-a opus, numai Austria, îngrijorată de amenințarea revoluționarilor unguri și a trupelor românești, s-a resemnat.

Conferința de la Paris din aprilie 1859 hotăra admiterea unui singur domn pentru amîndouă Principatele, dar numai pe timpul vieții lui Alexandru loan Cuza. Pentru a întări acest caracter, învestitura sultanului urma să fie dată prin două firmane deosebite. Cuza, spre a obține cît mai grabnic învestitura, era sfătuit de diplomația

fianceză să meargă la Constantinopol. în același sens îi scria și Negri afirmînd că „este posibil ca problema venirii Alteței Voastre, pentru a primi în persoană învestitura să fie repusă în discuție” . ’

Puterile europene puseseră Turcia într-o situație dificilă : sau a păstra statu-quo-ul, sau a recunoaște pe Alexandru loan Cuza. Menținîndu-și refuzul Poarta otomană risca să rupă legăturile diplomatice cu Principatele române, iar acestea s-ar fi găsit — pentru moment — într-o stare oarecum de independență. Iar după părerea lui Fuad-Pașa „Principatele ar putea ușor să se lase antrenate spre un pas extrem, declarîndu-se independente” . Dealtfel atitudinea energică a lui Alexandru loan Cuza impune din ce în ce mai mult Porții otomane; iar ambasadorul francez Lallemand și ambasadorul englez sir Henry Bulwer o sfătuiesc mereu să recunoască alegerea, mai ales că Turcia se temea de sprijinul rusesc acordat lui Cuza.

între timp Alexandru loan Cuza, văzînd refuzul obstinat al turcilor, considera necesară rechemarea misiunii române din Constantinopol. Scriind lui Costache Negri și I. I. Filipescu, le reamintea misiunea pentru care fuseseră trimiși, împreună cu colegii lor, la Constantinopol, misiune destinată a obține din partea sultanului învestitura relativă la alegerea sa de către adunările Moldovei și Țării Eomânești. După prezentarea adresei celor două adunări și toate formalitățile prevăzute de către Convenția din 19 august 1858 fiind astfel îndeplinite din partea românilor, domnitorul spera ca termenul de o lună stabilit de articolul 12 al acestei Convenții să nu fie împlinit fără ca învestitura să fie dată . Întrucît s-au scurs patru luni de zile și guvernul turc nu a dat nici nn răspuns, Cuza considera acest lucru — pe drept cuvînt

o jignire adusă țării, jignire ce provoca neliniște internă, iar țara — într-o epocă atît de dificilă — avea nevoie de calm și siguranță. Prelungirea misiunii la Constantinopol aducea Principatelor române cheltuieli mari, de aceea el se mulțumește cu recunoașterea Puterilor și „în consecință veți binevoi domnilor, la primirea acestei scrisori, să considerați misiunea voastră ca terminată”. Se pare că hotărîrea domnitorului a făcut o oarecare impresie la Poarta otomană. Schimbarea atitudinii Sublimei Porți a fost urmată de un nou ordin al lui Cuza, adresat delegaților români, în vederea prelungirii șederii la Constantinopol.

Costache Negri trimitea la 10/22 iunie 1859 ultima propunere a Sublimei Porți, în text oficial, care, cu excepția unei oarecare durități de stil, era întru totul conformă cu protocolul din 14 aprilie 1859 și cu Convenția din 7/19 august 1858. Condițiile precizau : „Sublima Poartă, luînd în considerare recomandarea făcută de cele cinci Puteri garante, conferă în mod excepțional și pentru această dată învestitura colonelului Cuza ca domnitor al Țării Eomânești și Moldovei, ales în cele două Principate. în consecință și pentru a menține principiul separației administrative a celor două Principate pe care se bazează Convenția din 19 august, Sublima Poartă va elibera colonelului Cuza două firmane dintre care unul îi conferă învestitura pentru Moldova și celălalt pentru Țara Românească. Dealtfel este bine stabilit ca pentru orice alegere și învestitură viitoare se va proceda într-un mod riguros conform principiilor înscrise în Convenție, învestitura va fi dată numitului domnitor pentru cele două Principate ca și în trecut, conform dispozițiilor Convenției. El se va duce imediat la Constantinopol după ce va primi firmanele de învestitmă. Prințul ales în mod excepțional de data aceasta la domnia Țării Românești și a Moldovei va menține în fiecare din cele două țări o administrație separată și distinctă una de cealaltă excep- tînd cazurile prevăzute de Convenție. Întrucît Puterile semnatare ale Convenției de la Paris au hotărît de a nu admite nici o încălcare a clauzelor acestei Convenții, în cazul violării acestui act în Principate, Sublima Poartă după ce va informa reprezentanții Puterilor garante la Constantinopol va adresa, pentru prima dată, administrației princiare o chemare la ordinea legală. Dacă domnitorul nu se supune acestei chemări, circumstanța care va fi de asemenea adusă la cunoștința reprezentanților, Curtea suzerană va trimite atunci în Principate un comisar însărcinat să comunice că măsura care a creat o infracțiune trebuie revizuită și care va fi însoțit de delegații lor, care vor proceda la fel și de comun acord. Dacă nu se va ține seama de această constrîngere, comisarul Sublimei Porți și delegații vor notifica domnitorului că în fața refuzului de temperare se va hotărî folosirea mijloacelor coercitive, în acest caz Sublima Poartă se va consulta cu reprezentanții Puterilor garante la Constantinopol, pentru aplicarea imediată a măsurilor coercitive și pentru găsirea condițiilor care le vor reglementa. Condițiile sus-menționate vor fi înscrise într-un act separat semnat de plenipotențiarii Puterilor semnatare ale Convenției din 19 august și anexat acestui act general” .

Turcii insistau foarte mult asupra venirii lui Cuza la Curtea otomană. în sensul acesta sfătuia și Costache Negri pe domn căci ,,nu mai este decît o chestiune de timp” cu atît mai mult cu cît recunoașterea era aproape sigură, „principalul s-a făcut, Puterile au căzut de acord și după cum am avut onoarea să o spun Alteței Voastre cred că Austria însăși, după pacea care s-a făcut, se va alătura celorlalte în același sens” .

Evenimentele europene obligau Austria și Turcia la o moderație în privința amenințărilor lor față de Principatele române.

La Villafranca diplomația franceză și austriacă încheiau războiul austro-franco-sard. Discuțiile purtate priveau condițiile păcii dar și situația politică europeană. Austria se temea de o apropiere între Franța și Eusia precum și de planurile politice ale lui Napoleon al IlI-lea pentru problema Orientală. Și Turcia considera că, față de noua situație politică, să rezolve mai repede o chestiune în care împăratul Franței punea atîta interes.

De aceea la Conferința de la Paris — reluîndu-se chestiunea Principatelor dunărene — reprezentantul Turciei, Musurus, prezenta protocolul prin care Cuza era recunoscut în condițiile menționate. Ca urmare, Walewsky propunea lui Richard Metternich o nouă reunire a Conferinței spre a lua act de dorința Porții otomane.

Reunirea are loc, iar la 6 septembrie 1859 atît Turcia cît și Austria aderă la protocolul din 14 aprilie 1859, recunoscînd alegerea lui Alexandru loan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești. Triumful cauzei românești era desăvîrșit, cu atît mai mult cu cît ambasadorii Franței, Angliei și Rusiei la Constantinopol cereau Porții includerea în firmanele de investitură a frazei ,,pe baza stipulațiilor tratatelor încheiate între Sublima Poartă și cele șase Puteri garante”. Era pentru prima oară că firmanul de învestitură acordat unui domn român purta o asemenea mențiune, care accentua modificarea legăturii juridice dintre Principatele române și Turcia. Se preciza că, de aici înainte, legătura juridică era între Principatele române, Imperiul otoman și Puterile garante. A fost modificarea logică a aplicării Convenției de la Paris din 1858. Era o schimbare politică de o covîr- șitoare importanță, Principatele nemaifiind considerate niște simple stătulețe sau provincii turcești, cum le numeau unii. Afirmîndu-se protecția Marilor Puteri și prin firmanul de învestitură Principatele române puteau privi cu încredere viitorul. Ele exprimaseră prin dubla alegere și prin tendințele liberale necesitatea unei vieți noi, progresiste și dorința de a intra în îîndul statelor europene.

Potrivit celor semnate, Poarta otomană trimitea domnitorului cele două firmane de învestitură. îndată după primirea celui din Țara Românească, de la 20 septembrie 1859, domnitorul transmitea sultanului „omagiul celui mai adînc al meu respect și asigurarea despre tot zelul meu pentru fericirea țării mele; asigurați-1 … că românii știu a fi credincioși tratatelor” .

Alexandru loan Cuza primea totodată pe Godel- Lannoy, consulul general al Austriei la Iași, reluindu-se astfel relațiile normale cu Imperiul habsburgic. La Constantinopol Costache Negri era foarte bine primit de toate ambasadele ca reprezentant al domnitorului Principatelor Unite, iar ca urmare firească a unificării puterii supreme, el primea și titlul de agent ad-interim al Țării Românești.

¥

încurajați și de recunoașterea dublei alegeri a domnit oiului Alexandru loan Cuza de către Austria și Turcia, elementele unioniste din Principatele române revendicau noi drepturi; in consecință, s-au luat o serie de măsui i administrative, potrivit tendințelor de unificare și independență ale poporului român.

Printre cele dinții — încă din iunie 1859 — au fost cele privitoare la restrîngerea privilegiilor străinilor, la capitulații. Problema capitulațiilor va mai reveni în tot lungul domniei lui Cuza și va evidenția politica independentă a domnitorului.

Regimul capitulațiilor era un regim de excepție, prin care consulii unor state aveau nu numai dreptul de a se ocupa de interesele și drepturile, mai ales comerciale, ale supușilor statelor pe care ei le reprezintă, ci și un drept de supraveghere și îndeosebi de juiisdicție asupra acelor supuși. Acest regim a fost aplicat în genere în țările necreștine. Consulii nu mai sînt considerați simpli func- ționarî, ci reprezentând suveranitatea statului ce i-a numit, primesc caracter de reprezentanți diplomatici.

în țările române s-a aplicat regimul capitulațiilor, după ce au fost înființate și aici consulate. Aplicarea acestui regim în țările române a fost nejustificată pentru că — deși erau vasale — n-au făcut parte din imperiul turcesc; erau apoi țări creștine, încît nu se putea invoca nici motivul care era prezentat ca justificare a acestui regim. Au avut totdeauna o suveranitate redusă în oarecare măsură din cauza vasalității, dar era o suveranitate.

Totuși Puterile, pentru interesele supușilor lor, au căutat să aplice și în țările române capitulațiile — deși nu toate și nu totdeauna — susținînd mereu că acestea erau parte integrantă din Imperiul otoman . Românii au văzut întotdeauna cu ochi răi aplicarea capitulațiilor; chiar domnii fanarioți au căutat să apere țările române de acest regim nedrept. Mai ales în secolul al XIX-lea a fost aproape o pornire generală de protest contra regimului capitulațiilor. Astfel, la începutul domniei lui Alexandru loan Cuza a fost o stare de spirit cu totul potrivnică aplicării regimului capitulațiilor în statul român. Domnitorul împărtășa și în această privință în totul gîndurile compatrioților săi și a căutat fără întrerupere să împiedice abuzurile comise în temeiul capitulațiilor, să înfrîngă pretențiile exagerate ale consulilor, să scape de această atingere nedreaptă a suveranității și să apere drepturile țării.

Dar această atitudine a provocat adeseori nemulțumirea Puterilor garante, a supărat chiar guvernul francez și pe împăratul Napoleon al IlI-lea și a înstrăinat simpatiile unor consuli ca Victor Place; a primejduit domnia și poate că atitudinea lui Cuza în această problemă a contribuit foarte mult ca să fie din ce în ce mai părăsit de cei ce l-au sprijinit în momentele grele. Cu toate acestea el nu s-a abătut din drumul ce-și impusese și a luptat pînă la sfîrșit contra regimului capitulațiilor spre a apăra drepturile statului român.

Primele măsuri priveau justiția țării. Ele atingeau interesele tuturor străinilor, chiar și pe supușii Puterii suzerane. Victor Place raporta : ,,Capitulațiile sînt coșmarul lor și detestă jurisdicția consulară care provine din acestea” . El continua că : „Cel mai regretabil este că domnitorul Cuza asupra căruia aș fi vrut să-mi păstrez unele speranțe este incontestabil sufletul acestor ostilități rușinoase. în mai multe ocazii i-am atras atenția în mod serios asupra aceea ce se întîmplă”.

în demersul colectiv prezentat secretarului de stat al Moldovei se cerea respectarea strictă a jurisdicției consulare, impusă de articolul 8 al Convenției din 1858. Ministerul răspundea consulilor amintind că Convenția nu admitea capitulațiile în Principatele române decît în măsura în care n-ar jigni autonomia lor internă. Acuzațiile furioase împotriva lui Cuza îi atribuie cuvintele „Privesc șederea străinilor ca o rană pentru Moldova. Toate eforturile mele tind să-i împiedice și să-i facă să părăsească țara pentru a lăsa locul indigenilor și dacă miniștrii mei nu ar fi făcut ceea ce voi vă plîngeți, ași fi făcut-o eu însumi”.

Austria se plîngea mereu la Poartă pentru toate actele săvîrșite contra cetățenilor ei, încît Poarta suzerană s-a văzut obligată a interveni pe lîngă Cuza trimi- țîndu-i, în decembrie 1859, o notă în care i se amintea respectarea și aplicarea de către Principatele române a tratatelor încheiate între Sublima Poartă și Puterile străine ; de asemenea i se comunica că privilegiile și imuni- tățile acordate supușilor europeni în Imperiul otoman trebuie să fie integral menținute. Guvernul turc încerca astfel să-și impună autoritatea, de care românii n-au ținut însă seamă.

★

O altă problemă cu caracter total intern, dar care prin urmările ei a interesat și relațiile României cu alte state, a fost aceea a mănăstirilor închinate așezămintelor religioase din Răsărit. Chestiunea aceasta, care a preocupat încă mai demult pe domnitorii români, nu și-a găsit rezolvarea decît în timpul lui Alexandru loan Cuza .

Călugării greci, prin diferite măsuri, schimbaseră scopul așezămintelor mănăstirești, instituit de donatori, transformîndu-le în dependențe administrative însărcinate cu strîngerea veniturilor pentru mănăstirile patroane din Răsărit. Ruina materială a fost rezultatul acestor închinări către Locurile sfinte. Secularizarea averilor acestor mănăstiri a fost pe deplin justificată prin ideea dreptului public, al ideii de stat. Grecii tăgăduiau autoritatea statului român, deși în hrisoavele donatorilor acest drept a fost adeseori relevat. Prezentîndu-i-se dorințele românilor, Conferința de la Paris examinase și ea chestiunea, stabilind prin protocolul din 30 iulie 1858 că va fi soluționată printr-un compromis între Principatele române și clerul elen; în caz de neînțelegere directă, timp de un an de la învestitura domnitorilor, urma să se recurgă la arbitraj.

Franța, Anglia, Sardinia, Prusia și Austria recunoșteau bunurile mănăstirilor închinate ca niște averi religioase ce aparțineau Principatelor Unite. în același fel gîndeau și românii, socotind aceasta o chestiune de competența lor și nevrînd să mai „sufere ea o hotărîre străină "să vie să exproprieze a cincea parte din pămîntul Principatelor”. Dar clerul elen se opunea, intervenind pe lingă Poartă și Eusia care, amîndouă, se socoteau — pentru motive diferite — apărătoarele firești ale așezămintelor ortodoxe din Imperiul otoman.

Cînd, în iunie 1859, guvernele Principatelor române luară măsuri organizatorice privind mănăstirile închinate, egumenii refuzară să le execute. îndată după primirea învestiturii, Cuza invitase comunitățile grecești să-și alcătuiască delegațiile spre a începe negocierile, așa cum ceruse protocolul. Românii nu îndeplineau prin aceasta decît o formalitate, pentru a satisface Puterile europene, ei fiind hotărîți a nu admite nici o discuție într-o problemă strîns legată de interesele țării.

Urmarea protestelor călugărilor greci nu întîrzie, agentul nostru la Constantinopol avînd de susținut o grea luptă diplomatică. într-o întrevedere cu ambasadorul rus, Lobanof, acesta spunea „că ar vedea cu mai multă satisfacție dacă părțile în litigiu s-ar înțelege între ele, decît să fie nevoite să recurgă la arbitrajul altora’", la care Costache Negri a răspuns că de mai multe ori, în timpul guvernelor trecute, s-a făcut apel la egumenii greci în baza articolului 416 al Regulamentului organic dar că ei n-au vrut niciodată să răspundă; de asemenea că domnitorul Cuza s-a ocupat și a făcut apel la egumenii greci din țară pentru ca această chestiune a bunurilor mănăstirești să nu ia o altă întorsătură, dar mai ales ca ea să fie tratată chiar de Principatele române .

Alexandru loan Cuza rămînea mereu preocupat a nu supăra Marile Puteri, căutînd să se mențină pe linia Convenției de la Paris din 1858. Dorea însă Unirea și o socotea unicul scop al urcării sale pe tron; obținuse recunoașterea alegerii sale ca domn al ambelor țări românești, vroia însă consacrarea legală și definitivă și formarea unui singur stat.

Asupra situației din țară el scria lui Napoleon al IlI-lea: „Firmanele relative la dubla mea alegere în Moldova și Țara Românească mi-au fost remise conform hotărîrii luate de Puteri. Astfel ultima formalitate care reținea încă avîntul Principatelor Unite a fost realizată …”. Cuza aducea mulțumirile sale și ale țării pentru sprijinul acordat de împărat sperînd că „față de dificultățile pe care le constat, rog pe Majestatea Voastră să mă autorize să contez mereu pe sprijinul său binevoitor” .

Contrar lui Alexandru loan Cuza, Comisia centrală și Adunările propuneau măsuri rapide și îndrăznețe, lucrînd chiar la alcătuirea unei constituții, pe care Cuza o socotea ca „exagerări primejdioase și ne la locul lor” . în asemenea condiții politice domnitorul era pus în „alternativa de a jigni sau Convenția sau simțămîntul național. Proiectul de constituție lucrat de Comisia centrală este o dovadă despre aceasta” .

Dacă domnitorul ar fi acceptat și aplicat măsurile propuse de Comisia centrală și de Adunări — măsuri depășind drepturile acordate prin Convenția de la Paris —ar fi însemnat să ofere Puterilor semnatare ale menționatei Convenții motive de intervenție; gradațiile acesteia puteau merge de la nota diplomatică pînă la ocuparea militară și chiar desființarea ca state a Principatelor române.

Astfel Cuza a fost nevoit să adopte soluția dizolvării Adunărilor care-1 aleseseră domn. Proiectele lor, îndrăznețe pentru acel moment istoric, nu au fost aplicate. Puterile nu au mai avut motiv de intervenție. Drepturile Principatelor române au fost respectate.

Curînd s-a văzut cît de prudentă a fost măsura domnitorului ; transmițînd aprobarea oficială a Porții, ministrul de externe Fuad-Pașa îi scria că guvernul imperial turc a fost surprins să vadă în acest proiect dispoziții contrarii textului și ideii firmanului imperial care a fost emis pentru a executa dispozițiile Convenției pe care'Su- ' blima Poartă a încheiat-o la Paris cu Puterile garante refe- ritoare la cele două Principate. Poarta era hotărită să intervină și ambasadorii din Constantinopol au felicitat pe Cuza pentru a fi prevenit intervenția turcească prin măsurile interne adoptate.

Domnitorul, continuînd să-și bazeze proiectele pe sprijiniți francez și cunoscînd necesitatea diplomatică pentru Principatele române de a fi cunoscute în Occident, hotărăște crearea unei agenții române la Paris căci „Noi nu trebuie să neglijăm nimic pentru a semnala Europei resursele virtuale ale țării noastre și pentru a ajuta la extinderea acestor relații cu ea. în acest dublu scop cred că crearea unei agenții române la Paris și ulterior și la Londra ar fi o măsură de o incontestabilă utilitate. Această agenție deși oficioasă va găsi, am convingerea, o primire cel puțin amabilă pe lîngă cabinetele Franței și Angliei și putem spera să vedem într-o zi creditul său luînd caracter de oficialitate, la care nu putem pretinde astăzi … Agenția Eomâniei la Paris va figura în bugetul din I860…”.

La Constantinopol, Costache Negri era primit oficial de Fuad-Pașa. Turcia părea să se fi resemnat cu alegerea lui Alexandru loan Cuza, a cărui vizită o cerea tot mai insistent. Negri scrisese în repetate rînduri domnitorului asupra acestei chestiuni, iar ambasadorul francez arătase necesitatea și totodată dorința guvernului său întrucît ar fi adus o apropiere în raporturile dintre Principatele române și puterea suzerană.

Cuza nu dorea însă această călătorie : ,,Nu ar trebui, nu ași vrea să mă duc din mai multe motive foarte grave” și de aceea o amîna mereu. Situația internă îl reținea dealtfel.

El pregătea o organizare temeinică a țării, dar pentru aceasta avea nevoie de bani și deci de un împrumut extern, în acest sens Cuza se adresează consulului francez, Victor Place, arătînd că „bazat pe Convenția din 1858, doresc ca finanțele statului să fie reglementate cît mai repede posibil… ca justiția, egală pentru toți, să inspire respect

prin imparțialitatea sa… ca armata, limitată pentru moment la necesitățile noastre de ordine publică, să fie pregătită pentru orice…”. Îneredințîndu-i greaua misiune de a discuta in Occident chestiunile financiare românești, Cuza scria lui Victor Place : „Sper deci să vă revăd curînd cu mijloacele materiale de progres pe care le veți aduce și pe care le voi numi cu plăcere instrumentele reorganizării noastre”.

în afară de scopul financiar, Victor Place fusese însărcinat și cu o misiune politică pe lîngă împărat și Thouvenel — numit atunci ministru al afacerilor externe. Cuza spera în aprobarea Franței pentru desăvîrșirea Unirii, dar Place nu poate decît să-i transmită cuvintele lui Thouvenel : „Nimic, absolut nimic pentru moment”, la care adăuga : „dacă la începutul domniei, domnitorul ar fi proclamat Unirea, am fi fost obligați să-l abandonăm.. . ”. A fost o dezamăgire pentru domnitorul român eu atît mai mult cu cît ministrul afacerilor externe era interpretul fidel, și singurul, al politicii externe a împăratului, din al cărui ordin vorbea. Thouvenel sfătuia pe Cuza să mena- zeje pe cît posibil Turcia mai ales în ce privea forma, căci numai astfel domnitorul va obține ceea ce va dori, fără să sacrifice pentru aceasta demnitatea țării.

★

Tot acum Cuza adresa o scrisoare lui Napoleon al III-lea cerînd intervenția franceză într-o chestiune de frontieră românească : „o nouă revizuire a frontierei care separă Moldova de Turcia începînd de la cursul principal al Dunării pînă la Marea Neagră”. Era vorba de brațul Chilia. Articolul 21 al tratatului de la Paris, din 30 martie 1856, dădea insulele din delta Dunării, aflate la nordul brațului Sulina, Principatului Moldovei; un alt act semnat la 19 iunie 1857, tot la Paris, trecea Turciei suveranitatea insulelor. Moldova era lipsită astfel de folosința brațului Oceakov, lovind și în interesele pescarilor din regiune.

Cuza intervine și pe lingă ceilalți suverani ai Puterilor garante, socotind că mijlocul cel mai simplu pentru a remedia această stare de lucru este de a se referi la principiile dreptului internațional, care hotărăște că thal- wegul este limita între două state riverane. în baza acestui principiu, aplicat la brațul Chilia, de la fluviu principal pînă la mare, brațul Oceakov, căzînd sub suzeranitatea Moldovei, ar fi avut și ea un canal navigabil pe Dunăre.

La Constantinopol Costache Negri discută cu Fuad- Pașa soluționarea problemei. Franța sprijini cererea lui Cuza, Thouvenel trimițînd o notă agentului său pentru a susține pe agentul Principatelor pe lîngă Poartă. Acesta are în totul de partea sa și pe ministrul englez și pe Lal- lemand. Dar rezolvarea chestiunii s-a făcut mult mai tîrziu.

O nouă atingere a autonomiei țării intervine prin acordul dintre Eusia și Turcia pentru crearea unei linii telegrafice Odessa-Constantinopol. Costache Negri a fost întîi informat de ambasadorul rus Lobanof, apoi de Fuad- Pașa că Sublima Poartă dorea să încheie o convenție cu Eusia, și era întrebat asupra observațiilor și obiecțiunilor pe care Moldova, în ceea ce o privește, le va face relativ la această linie81. Costache Negri își exprimă, evident, nemulțumirea față de această tendință de imixtiune, prin care cea mai mare parte din Puterile garante, dacă nu toate, acordau sprijin planurilor și politicii Sublimei Porți, imixtiune care leza de fapt autonomia țărilor române. Această problemă, a telegrafului, atît de puțin importantă prin ea însăși, capătă totuși, din punct de vedere politic, mari proporții. Convențiile naționale care vor urma sînt considerate ca tratate de la putere la putere și tocmai acest drept de a le încheia este cel pe care Sublima Poartă se încăpățînează să nu-1 recunoască

Principatelor, contrar ultimelor acte diplomatice referitoare la ele.

Potrivit Convenției de la Paris orice linie telegrafică care trecea pe teritoriul Principatelor române era o chestiune de administrație internă a acestora; în consecință orice hotărîre sau act privitor la înființarea unor asemenea mijloace de comunicație le privea de drept. Dar Turcia susținea că tratatul de la Paris, neacordînd Principatelor române dreptul de a încheia tratate, ele nu vor putea pretinde să participe la asemenea convenții. în cazul convenției telegrafice Odessa-Constantinopol ce urma să se semneze curînd, reprezentanții guvernului imperial turc considerau că românii nu vor putea pretinde să figureze, pe actele internaționale respective, numele domnitorului lor, alături de acel al împăratului Rusiei și al sultanului. Țările dunărene trebuiau să se mulțumească cu drepturile dăruite și să nu încerce să abuzeze de libertățile cîștigate. Poarta otomană încerca astfel să amintească autoritatea ei de Putere suverană, adresîndu-se unor state pe care le scocotea încă încorporate imperiului ei.

Și în problema pașapoartelor Turcia a urmărit aceeași atingere a autonomiei Principatelor române. în loc de a pune numai viza otomană, autoritățile turcești începură să preschimbe pașapoartele române în turce. Agentul român s-a plîns lui Fuad-Pașa arătîndu-i ,,că după ce am avut dreptul de a elibera pașapoarte începînd de la tratatul de la Adrianopol, continuu timp de treizeci de ani, ar urma ca acest drept să fie recunoscut mai ales de la ultimele acte diplomatice referitoare la Principate”.

Ministrul afacerilor externe al Turciei recunoaște că efectiv revenea de drept și de fapt Principatelor eliberarea pașapoartelor. Se făcuse însă o substituire plină de rea voință. Reprezentantul lui Cuza i-a reamintit atunci că domnitorul Principatelor Unite a primit acest titlu prin actele diplomatice cunoscute și că ,,nu ar putea să fie ignorat fără a ignora în același timp actele menționate”.

Ca urmare Fuad-Pașa asigura pe reprezentantul român că va trimite ordine pentru a nu se mai repeta această substituire. Promisiunea turcească nu seva realiza decît tîrziu, cînd, după vizita domnitorului, pentru a se arăta bunele relații încheiate, și după alte stăruințe ale lui Costache Negri, ministrul de externe al Turciei va aproba în totul cererea românilor.

O altă problemă pe care Cuza a urmărit să o rezolve a fost acreditarea consulilor străini direct în Principatele române, eliminînd situația existentă a acreditării lor prin intermediul Porții otomane. în acest sens domnitorul a desfășurat demersuri diplomatice ; primul stat care recunoaște Principatelor române acest drept a fost Piemontul. Eezolvarea problemei a corespuns dorinței românești de a se recunoaște și respecta autonomia în orice împrejurare.

★

Poarta otomană insista în acest timp însă pentru venirea lui Alexandru loan Cuza la Constantinopol, iar Costache Negri nu înceta de a reaminti domnitorului această obligație, ,,întrucît sînt întrebat în toate părțile și mai ales la ambasada Franței dacă Alteța Voastră va veni curînd la Constantinopol și în care perioadă, vă rog să binevoiți a mă informa pentru a ști ce trebuie să le răspund”. Față de ceilalți ambasadori, Costache Negri invoca tot felul de pretexte, însă pentru interesele mari ale țării, această amînare nu se putea prelungi la infinit; cu atît mai mult cu cît Curtea suzerană se arăta binevoitoare față de domnul român.

într-o întrevedere cu reprezentantul diplomatic român, Fuad-Pașa își exprima marea sa simpatie pentru Alexandru loan Cuza; dealtfel atît el cît și sultanul au ,,o mare stimă” pentru domnitor. Ministrul turc asigura pe Negri că oricînd el este gata de a da sprijin dorințelor românești, dar să nu părăsească linia Convenției de la Paris căci guvernul otoman, fiind eminamente conservator, a făcut tot posibilul să păstreze în Principatele române vechea stare de lucruri. Dar prin crearea unei noi situații, ca urmare a recunoașterii, de către Puterile europene, a alegerii domnitorului Cuza, „prin aceeași rațiune de conservare” guvernul otoman va susține alegerea ,,de asemenea si tot ce va rezulta din ea”.

în ceea ce privește schimbarea sediului Comisiei centrale de la Focșani la București, cerută de domnitor în vederea simplificării lucrărilor de administrație internă a celor două Principate, Fuad-Pașa recomanda totuși să nu facă încă obiectul unei intervenții oficiale, pentru a lăsa Convenției timpul de a se putea exercita. în schimb reprezentantul Piemontului cît și ambasadorul francez agrează cererea lui Cuza, comunicînd-o guvernelor respective ; pentru a împăca și Poarta otomană ei socoteau că acest sediu să nu fie fix, ci să se mute cînd la Iași, cînd la București.

Ministrul turc comunica lui Costache Negri că a fost informat că domnitorula cerut Camerelor un credit de 1 000 000 lei pentru călătoria sa și că s-a simțit umilit, întrucît s-ar putea crede că sînt cadouri pentru Sublima Poartă. Sultanul dorește însă să-i fie oaspete și-i va pune la dispoziție un vapor cu aburi care va veni să-l ia de la Galați. „Alteța Voastră să se abțină de a refuza primirea și ospitalitatea Majestății Sale Sultanul pentru că primin- du-le, Majestatea Voastră s-ar afla pusă pe același picior cu prințul Napoleon, marele duce Constantin și ducele de Brabant și i se oferă astfel onoruri pe care nu le-au primit predecesorii și pentru care este totdeauna bine să stabilești precedente, mai ales că ele demonstrează importanța persoanei care le primește”. Iar ambasadorul francez dădea asigurări că domnitorul român va fi primit cu toate onorurile cuvenite rangului său. Guvernul francez îl va susține încontinuu, iar „acest act de deferență va satisface Poarta ca și ambasadele. Domnitorul să se prezinte aici fără mîndrie și fără umilință și totul va merge bine”.

Dar — înainte de plecare — Alexandru loan Cuza mai era preocupat de grave probleme, predominantă fiind desăvîrșirea Unirii. Legată de această realizare, Cuza reamintea împăratului Franței promisiunea făcută cu un an înainte „că va vedea cu plăcere la Paris un reprezentant oficial al Principatelor Unite”. în acest sens cerea permisiunea de a fi reprezentat, în mod oficial, pe lîngă împărat, de maiorul Ion Alecsandri; acesta continua să dețină funcția de reprezentant oficios al Moldovei. O notă, cu un text identic, era trimisă ministrului afacerilor externe al Franței de către miniștrii afacerilor externe ai Moldovei și Țării Bomânești. Față de simpatia arătată de Franța, guvernele lui Cuza considerau necesară imediata instituire pe lîngă guvernul imperial francez a unei agenții permanente oficioase, interpret sincer al aspirațiilor, al intereselor și al drepturilor românești. Adunările votară crearea agenției în vara anului 1860, numind pe Ion Alecsandri titularul ei la 31 iulie 1860. Acesta prezentă domnitorului cîte un proiect de scrisoare de acreditare adresate lui Napoleon al III-lea și ministrului afacerilor externe francez, Thouvenel. Se pare că aceste scrisori au fost refăcute de către Victor Place, deoarece primele nu au fost acceptate de domnitor. Întrucît la sosirea reprezentantului român atît împăratul, cît și Thouvenel nu erau la Paris, Ion Alecsandri nu a primit titlul de agent al Principatelor Unite la Paris și la Londra decît la 7 septembrie 1860. Ministrul afacerilor externe francez îl primește cît se poate de amabil, asigurîndu-1 că va găsi în Franța o perfectă înțelegere și oricînd el, personal, îi va asculta dorințele. De la început însă ține să-i atragă atenția că nu poate să-l primească decît în calitate de agent oficios, căci dacă ar acționa altfel ar încălca Convenția de la Paris la care Franța a participat.

La 3 octombrie consulul francez din București comunica ministrului afacerilor externe al Moldovei că „domnitorul … asigurînd că agentul său la Paris nu va avea decît un caracter oficios… guvernul împăratului este dispus să se alăture dorinței guvernului moldo-valah și să întrețină cu domnul Alecsandri relațiile impuse de condiția sa”.

Dar domnitorul menținea și intenția creării unei agenții la Viena. Vasile Alecsandri se va adresa în acest sens agentului austriac la București, von Eder, rugîndu-1 să consulte guvernul său asupra acceptării unui agent diplomatic român stabilit permanent în capitala austriacă, chiar și în mod oficios. Cuza va trimite pe Ludovic Steege la Yiena și Berlin.

în Europa situația era încordată căci transformările politice din ultimii ani zguduiseră vechiul echilibru european. State tinere, născute din dorința de libertate, aduceau idei noi îmbrățișate călduros de popoarele asuprite ale Europei. Elanul lor ar fi prăbușit configurația europeană, dacă n-ar fi existat rezistența unită a cîtorva mari puteri. Austria a fost principalul exponent al luptei împotriva oricărei idei sau acțiuni cu caracter revoluționar. Principatele române au avut întotdeauna mult de suferit de pe urma activității directe sau indirecte a Curții imperiale din Yiena. Evenimentele din Italia, precum și situația politico-financiară a Turciei, atrăgeau atenția Europei; după masacrele din Siria din vara anului 1860 Eranța se pregătea să intervină, iar în Italia, Austria intenționa să facă același lucru dacă nu s-ar fi temut de intervenția franceză.

într-o astfel de situație, Costache Negri sfătuia pe Cuza că ,,cea mai bună politică de urmat… în acest moment ar fi de a face să se vorbească cît de puțin despre noi; căci după cum am avut onoarea să scriu Alteței Voastre… puterile, dar mai ales Franța și Anglia, nu vor să fie preocupate de nimic în afara evenimentelor petrecute în Italia și care sînt în plină actualitate”. Dorința Puterilor europene — în această perioadă — era <le a evita orice complicație politică în Orient; de aceea interesul Principatelor române impunea statu-quo-ul Convenției de la Paris, pînă în momentul cînd — îndepărtată fiind criza politică — Puterile garante să înțeleagă defec- tuozitatea actelor care conduc Principatele române și să le acorde concursul lor pentru remedierea dificultăților. „Politica generală actuală nu pare să ne fie favorabilă.. . noi vom eșua pentru moment în toate aspirațiile care nu vor fi strict conforme cu Convenția.. . ”, iar altă dată Negri amintea că cele mai multe din Marile Puteri te- mîndu-se de evenimentele care ar putea să izbucnească fie în Orient, fie în altă regiune și-au ales ca politică „de a menține guvernul Turciei în deplină libert ate de acțiune”.

în cele din urmă, Alexandru loan Cuza se hotărî pentru efectuarea vizitei la Sublima Poartă. încă din august

scrisese lui Costache Negri spre a se informa asupra întregului ceremonial; acesta îi răspunsese să-și grăbească sosirea căci chiar ambasadorii o socotesc obligatorie nu numai față de sultan, dar și față de Puterile semnatare. Iar printr-o apropiere între domnitorul românilor și Curtea otomană s-ar putea înțelege și soluționa o seamă de probleme și, mai mult, chiar s-ar putea revizui Convenția de la Paris, recent încheiată. Cît despre conducătorii turci, ei asigură pe domnitor că va fi primit în capitala Imperiului cu cele mai mari onoruri; programarea vizitei sale la sultan, chiar a doua zi după sosirea sa, dovedea îndeajuns acest lucru.

Astfel, orice urmă de înjosire care să amintească situația de suzeran și vasal era îndepărtată. Sultanul era hotărît să primească pe domnul român într-o situație aproape egală. Numai în condițiile acestea s-a decis Cuza să facă călătoria la Constantinopol. Mîndria sa și prestigiul țării nu îi permiteau altfel. Era mai ales îndemnat de dorința de a cîștiga într-atît pe turci, încît să poată proclama Unirea definitivă. Socotea necesar să cunoască personal atmosfera din capitala imperiului, să ia contact cu ambasadorii, spre a pune bazele unor viitoare acțiuni..

înainte de plecarea domnitorului, marele vizir vizită orașele turcești de pe malul Dunării; pentru a marca poziția social-politică a domnitorului Principatelor Unite, Cuza nu merse în întîmpinarea lui, dar trimisese pe ministrul său de externe.

Programul vizitei la Constantinopol fiind precizat — pînă în ultimele amănunte — de către Costache Negri, ambasada Franței și Poartă, Alexandru loan Cuza părăsi țara. Meritul principal în pregătirea vizitei revenea agentului diplomatic român care ,,… a pregătit admirabil terenul. .. Negii, prin stima și respectul pe care-1 inspiră trecutul său, prin caracterul său, a evitat țării mari neplăceri căci domnit01 ul va fi primit aici cu onormi neobișnuite”.

La 22 septembrie 1860 Alexandru loan Cuza pleca din Galați pe vaporul francez „Taurus”. Această călătorie unică — pînă atunci — în istoria noastră, avînd aerul unei întrevederi între doi suverani, punea pentiu prima oară alături pe sultan și pe un domn român pe baze aproape egale. Nicicînd un voievod român n-a fost astfel primit la Poartă și niciodată un sultan nu și-a manifestat atîta dorință de a vedea un domn român.

La Sulina îl aștepta corveta de război „Beyrut” trimisă de sultan. Agentul diplomatic român din Constantinopol sosise și el în întîmpinarea lui Cuza. Ajuns la Constantinopol domnitoiul român a fost găzduit în palatul „Emirgian” destinat numai auguștilor oaspeți. Primirea domnitorului a fost demnă de marii suverani; dealtfel în tot timpul vizitei sale se bucură de același fast și aceeași prietenoasă primire. Trecînd printre șirurile de soldați prezentînd armele și în salve de tunuri, Alexandru loan Cuza intră în palatul ce-i fusese destinat. Sultanul hotă- rîse să-l primească măreț, potrivit rangului ce îi recunoștea. „Cheltuielile pe fiecare zi erau fabuloase. Mai mult de un milion a costat pe turci vizita noastră”; se îmbina fastul oriental cu concepția suveranității occidentale”.

îndată după sosire, veniră prim-seeretarii ambasadelor spre a-i face vizite oficiale; însuși ministrul de externe al Turciei sosi în persoană. A doua zi Cuza se îmbarcă pe un mic vapor care-1 duse, împreună cu suita sa, la palatul sultanului, Dolma-Bacce. Este primit de Safeti- Efendi, apoi de Marele vizir Ali-Pașa. împreună pornii ă spre sala cea mare a palatului; domnitoiul purta uniforma românească de general de divizie și era cu capul descoperit. Întîlnirea dintre sultan și domnitorul român a fost dintre cele mai cordiale. Alexandru loan Cuza îi adresă cîteva cuvinte în limba franceză, pe care, urmînd protocolul — căci sultanul știa franceza — i le traduse marele vizir. Urmă apoi o mică conversație între cei doi șefi de stat. În final Cuza salută cu capul de două, trei ori, retră- gîndu-se.

Ziua următoare domnitorul român a făcut o vizită la Ars-Odassi (Sublima Poartă); era un fel de vizită făcută guvernului otoman. Pe tot parcursul „mii de oameni din toate națiunile erau adunați pe stradă, în curte și în interiorul palatului. ÎToi eram obiectul de curiozitate generală ; prin noi înțeleg capul statului ce era eroul sărbătorii. Domnitorul, în costumul său grațios, inspira admirațiu- nea privitorilor otomani și creștini care socotiseră să vadă un domn cu fesul pe cap și pierdut și închinat între două epolete de tinichea galbenă, cum poartă ofițerii musulmani. Toți turcii în urma noastră șopteau admiia- țiunea lor”. Aci vizitează pe Ali-Pașa și — deși nu era în program — ține mult să vadă și pe Safeti-Efendi, căruia îi aduse mulțumirile sale pentr u ceremonialul întocmit. În tot acest timp muzica executa cîntece românești.

Sultanul, prin secretarul său, îi trimite ordinul „Cordonul cel mare” și o sabie cu pietre prețioase, trans- rnițînd că „Majestatea Sa Imperială își face o vie plăcere și vă roagă a primi din parte-i aceste obiecte ca un suvenir personal pentru trecerea înălțimii Voastre la Constantinopol”.

Alexandru loan Cuza mai primește vizita marelui vizir ; urmează apoi vizitele la ambasadori. Și în viața diplomatică a Constantinopolului sosirea lui a însemnat un mare eveniment. Astfel, ambasadorul Angliei își amînă plecarea și, luînd exemplu, ceilalți ambasadori caută să-l primească cît mai strălucit. Prin personalitatea-i impunătoare, prin caracterul său amabil, domnul românilor a cucerit pe toți acești străini. Pînă și dușmănosul reprezentant al Austriei va spune despre el: „domnitorul Cuza a dovedit, fără îndoială, în timpul șederii sale aici tot atît de mult tact cîtă abilitate și stăpînire de sine… Părerile sale s-au remarcat prin claritate și gîndire, comportarea sa prin cumpătare, care nu au compromis cu nimic demnitatea sa”î08. Cuza a avut trei întrevederi cu Ludolf, însărcinatul cu afaceri al Austriei. Acesta l-a primit cu tot onorul cuvenit unui suveran și, de la început, a fost cucerit de ținuta sa demnă; Ludolf l-a asigurat de „atitudinea binevoitoare a Cabinetului imperial nu numai față de țările pe care le conduce, dar și în mod special asupra persoanei sale”. Cuza spera că într-un viitor nu prea depărtat, guvernul imperial va ajuta Principatele române să scape de legăturile capitulațiilor. Ludolf raporta mai departe că „domnitorul Cuza nu a folosit în conversație cuvîntul „unire” deși a amintit de mai multe ori că el și poporul său sînt însuflețiți de încrederea că Principatele, cu ajutorul Puterilor, vor ajunge să-și atingă scopul”. Reprezentantul Austriei știa însă ce ascundeau aceste cuvinte ; numai în cea de-a treia întîlnire Cuza a pus problema unirii țărilor române. „De data aceasta, a afirmat el hotărît, crezul său este „Unirea”. Dorința de unire este a marii, imense mase a locuitorilor, ar fi spus Alexandru loan Cuza; cu cît națiunea română va fi mai stăpînă pe destinele ei, cu atît mai mult va scăpa de orice influență străină, mergînd pe calea liberei ei dezvoltări. Cît despre puterea otomană, părerea domnitorului era că „suzeranitatea, așa cum este aplicată de turci, nu este un obstacol pentru libera dezvoltare a Principatelor și alături de Poartă își găsesc ele cea mai sigură apărare”.

Tot atît de încîntat este și sir Henry Buiwer care scria lui Eussel, ministrul de externe al Angliei: ,,e un om extraordinar și cu o minte care pare în stare să profite prin simț de răspundere și experiență”. Ambasadorul englez dăduse o recepție în onoarea domnitorului Cuza urule, în mijlocul lumii diplomatice, acesta ar fi spus : „Cuprind aici toate Puterile amice cîte au contribuit la starea de astăzi a patriei noastre… Și mai ales cîte vor contribui de aici înainte la definitiva prosperitate și mărire a acestor țări”.

în onoarea oaspetelui princiar ambasada franceză a oferit un bal, iar cea rusă — cea mai strălucită primire — un prînz, întrunind cele mai de seamă personalități otomane și străine. Simpatia care-1 înconjura pe Cuza era atît de mare încît chiar marele vizir, care combătuse atît recunoașterea alegerii sale, închină pentru prosperitatea Principatelor Unite. Iar la o reprezentație teatrală ce a avut loc la palat, Cuza asistă alături de sultan, „domnitorul plăcuse sultanului cu deosebire, pentru prima oară văzuse un prinț român șezînd drept înaintea sa cu fran- cheță și demnitate de suveran”.

Alexandru loan Cuza nu putea fi decît pe deplin satisfăcut, căci vizita sa era un succes. Primirile oferite, atenția deosebită și marea simpatie care i s-a arătat tot timpul, nu puteau decît să-i întărească încrederea în viitorul țărilor românești. înainte de plecare sultanul trimise decorații membrilor suitei domnești. Totodată Cuza împărți ajutoare și daruri — numai cu autorizația Porții — diferitelor așezăminte de binefacere și celor care-1 serviseră.

Alexandru loan Cuza mai făcu apoi o ultimă vizită sultanului, îmbarcîndu-se a doua zi pe vaporul francez „Balcan” cu destinația țării sale.

Reîntors la Iași, domnitorul se va adresa românilor : „Țin domnilor, să vă dau încredințarea, călătoria mea la Constantinopol a avut un deplin succes. Acest succes va fi al țării. Ne putem făli, domnilor, că avem simpatiile Europei, că va atîrna numai de noi, de patriotismul, de prudența și de concordia noastră pentru ca în curînd aspirațiile noastre cele mai fierbinți să se realizeze și patria noastră să redobîndească în Europa locul ce i se cuvine”.

Deși Alexandru loan Cuza o numise „o simplă vizită de curtoazie” el avusese ca scop prim cercetarea atitudinii Sublimei Porți în problema Unirii definitive și a revizuirii legii electorale; dar în urma corespondenței avute în cursul verii cu Costache Negri și indirect cu ambasadorul francez, el renunțase momentan.

Mulțumit de rezultatul vizitei la Constantinopol, Alexandru loan Cuza sci ia împăratului Napoleon al III-lea: „Astăzi nu pot decît să mă felicit de a fi ascultat această inspirație, căci relațiile mele directe cu Poarta și cu ambasadele au contribuit a-mi da o viziune mai netă a căii de urmat pentru reorganizarea Principatelor Unite”. O scrisoare adresată lui Henry Bulwer evidențiază și ea încrederea în viitorul mai bun al Principatelor române : „simt mai bine chiar decît la Constantinopol, de cîtă utilitate va fi, pentru țara mea și pentru mine, călătoria pe care am întreprins-o. Cîți nori vor fi risipiți, cred, prin întrevederile mele cu sultanul și cu principalii săi funcționari și Turcia se va fi convins că România liberă de aci înainte de orice influență străină, nu cere decît a strînge mai mult cu ea legăturile unei amiciții reciproce”.

Hotărît a începe o acțiune mai puternică pentru realizarea unității naționale, Cuza prezentă Porții otomane și Puterilor garante un „memoriu” arătînd dorința unanimă a românilor de a desăvîrși Unirea. „în memoriu…

m-am străduit să relev obstacolele sau mai bine zis imposibilitățile pe care Convenția din 1858 însăși ni le-a creat. Veritabil compromis între tendințe care ne erau unele favorabile, altele ostile, această Convenție, după doi ani de eforturi din partea noastră, nu a avut alt rezultat decît să ne reducă la imobilitate”. Alături de principii largi, Convenția de la Paris cuprindea dispoziții restrictive care făceau ca primele să fie complet inaplicabile. Alexandru loan Cuza arăta că a făcut tot posibilul — în decurs de doi ani — pentru ca un act atît de important emanat de la Marile Puteri să-și găsească desăvîrșirea. A chemat la conducerea țării oameni de toate opiniile, ridicați prin ambiție sau devotament, dar astăzi, nici el, nici nimeni nu-și mai face vreo iluzie. Națiunea română așteaptă de la Puterile semnatare modificarea Convenției de la Paris.

★

Dar, între altele, spre sfîișitul anului 1860, Cuza are de rezolvat „problema armelor sarde”. Austria s-a temut întotdeauna de prietenia româno-piemonteză, întreținută și de sprijinul lui Napoleon al III-lea. Unite prin legături istorice și aspirații comune, statul sard și Principatele române deveneau primejdioase pentru Imperiul austriac prin revendicările teritoriale și de populații, precum și prin elementele revoluționare pe care le întrețineau.

Prietenia și scopurile comune au fost reliefate și prin decorațiile acordate cîtoiva personalități românești de către regele Victor-Emanuel. Domnitoiul Cuza însuși era decorat cu ordinul ,,Sf. Mauriciu și Lazăr”. Prevăzînd efectul acordării acestei decorații asupra guvernului și lumii diplomatice austriece, agentul diplomatic al domnitorului și ministrul sard Nigra hotărăsc remiterea ei cît mai grabnică. Entuziasmul românesc pentru Italia supără deosebit de mult Austria, care considera provinciile dunărene periculoase pentru menținerea echilibrului european.

Guvernul austriac era mult îngrijorat de sprijinul acordat revoluționarilor unguri de Principatele române și de Piemont; s-a temut permanent de consecințele înțelegerii între cele trei popoare. De aceea, încă din iunie

consulul austriac la București, von Eder, solicitase o întrevedere domnitorului Cuza, intenționînd să obțină anele informații privitoare la zvonul prezenței la Iași a generalului Klapka. Eăspunzînd afirmativ, referitor la prezența și discuția cu conducătorul ungur, Cuza reamintea consulului austriac scopul alegerii sale ca domn al țărilor române; în consecință politica sa era menită a asigur a dezvoltarea pașnică și prosperă a Principatelor române. De asemenea îi declara că simpatiile românilor pentru mișcările de eliberare ale altor popoare, sprijinul acordat acestora, nu-i făceau să sacrifice propriile lor interese naționale. Prin asemenea declarații Cuza căuta să îndepărteze temerile Imperiului austriac față de politica românească. Totodată accentua că în politica sa el punea, în prim rînd, interesul națiunii române.

Iar într-o întrevedere ulterioară avută tot cu consulul austriac, domnitorul Cuza căuta să-l liniștească asupra pericolului revoluționarilor unguri afirmînd că în Principatele române nu erau reprezentanți de seamă ai grupului revoluționar ungur. La acea dată, continua el, atît Franța cît și Piemontul nu erau interesate de situația din Ungaria, avînd alte probleme politice. Totuși, în cursul discuției, relevînd relațiile amicale româno-italiene, Cuza informa asupra mai multor scrisori primite de la Cavour, care — între altele — reamintind latinitatea românilor spunea „Cauza voastră este în Italia”.

Cuvintele domnitorului Cuza păreau să fie contrazise de grupurile de oameni care se îmbarcau în portul Galați și pe care agentul austriac le considera pentru legiunea maghiară. Se mai zvonise că în februarie viitor urma să aibă loc la București o reunire a refugiaților unguri, avînd în frunte pe Kossuth, generalul Tiirr și Garibaldi care pregăteau simultan un atac asupra Yeneției și Ungariei, în vederea realizării planului lor, în luna noiembrie, soseau arme la Galați.

Existau controverse asupra amestecului guvernului sard ; unii nu erau convinși dacă dirija acest proiect sau era numai complice. în orice caz fusese trimis în Principatele române consulul Sardiniei, Strambio, care devenise centrul întregii afaceri.

De la Genova porniseră cele cinci nave sarde „Uni- one”, „Matilda”, „San Giuseppe”, „Emma”, și „Tito”. Consulul Sardiniei, Strambio, pleca la Galați, pretextînd că prezența sa era cerută de comisia Dunării. Aici el se prezentă cu o scrisoare de credit în valoare de 100 000 franci asupra băncii locale. încărcătura navelor era declarată maifă expediată de „Balduino”, casei „Gerbolini” din Galați. Cu mari greutăți generalul Durando, ambasadorul Piemontului la Constantinopol, obținuse ca autoritățile turcești să nu cerceteze mai fa. Ajunse pe teritoriul românesc, lăzile au fost depozitate în clădirile vămii moldovenești. Imediat Austria, prin ambasadorul său, protestă pe lîngă guvernul otoman pentru oprirea armelor la Sulina; cît privește agenții consulari ai Imperiului babsburgic din București și Iași — în mod cu totul nediplomatic — adresau domnitorului amenințări acuzîndu-1 că ar intenționa să folosească țara sa pentru scopuri revoluționare.

Eață de atitudinea austriacă, Cuza, indignat, scria lui Costache Negri arătîndu-i că în acele momente considera că singura sa datorie era de a gîndi la reorganizarea țării, conform principiilor Convenției de la Paris din 1858, iar pentru a-și îndeplini misiunea încredințată de națiunea română avea nevoie de a-și concentra toate forțele și toată atenția asupra problemelor interne. Afirmațiile consulilor austrieci că ar intenționa, direct sau indirect, să antreneze națiunea română în complicații care nu o priveau însemna a-i atribui intenții pentru care nu era accesibil . Ca urmare, domnitorul sechestrează imediat armele determinat fiind de dorința de a apăra țara de orice dezordine și în virtutea dreptului pe care-1 aveau românii de a face singuri poliția în apele teritoriale românești. El dă ordinele cele mai severe pentru ca orice obiect suspect să fie imediat luat și sechestrat, considerând că ceea ce țara reclama în primul rînd era calmul. Prin gestul său Cuza prevenea cererea Porții otomane — la îndemnul Austriei și Angliei — de sechestrare a munițiilor . Gorceacov, ministrul de externe rus, scriind lui Cuza, reproșa „trimiterea de ofițeri români în Piemont și simpatiile pe care guvernul Principatelor nu încetează să le arate cauzei italiene”. Referindu-se la aceste acuzații, Cuza, revoltat, declara: „Sîntem hotărîți a menține neutralitatea teritoriului nostim și a face să se respecte ordinea; am ordonat ca pămîntul românesc să fie un pămînt de ospitalitate precum în timpul strămoșilor noștri; vom împiedica aglomerația de oameni ce ar putea împiedica liniștea dinlăuntru și a compromite neutralitatea …” . El informa pe diplomații străini că odată armele ajunse pe teritoriul Principatelor române, vor fi confiscate și nu înțelege a fi un organ al guvernului austriac, căci are alte datorii către țara sa și nu de a îndeplini misiunea de caporal austriac: „Atitudinea mea loială ar fi trebuit să fie răsplătită prin încredere. In loc să mi se acorde această încredere, dimpotrivă, problema se transformă într-o comportare dezagreabilă” .

La Constantinopol ambasadele erau mult preocupate de problema armelor sarde. Eranța susținea politica Principatelor îomâne; de asemenea Sardinia, care era interesată. Totuși lumea diplomatică considera că „o asemenea comportare nu ar fi nici conformă obligațiilor care leagă provinciile românești de Poarta otomană, nici prevederilor internaționale prin care puterile le-au garantat autonomia” 13°. Prokesch-Osten numea pa Cuza „un copil al revoluției”, care nu se menține în țară decît prin compromis, crede în steaua Sardiniei, se știe nesu

părat de Anglia și Franța, se încrede în Prusia și Eusia și se ridică numai împotriva Austriei, așteptînd ocazia de a-și mulțumi visele și ambiția lsl. în cele din urmă Anglia, în numele Marilor Puteri, cerea domnului român remiterea armelor sechestrate Porții otomane, dar Cuza refuză. Repetarea refuzului a provocat uimire în lumea diplomatică din Constantinopol deși după părerea lui Lobanof cererea pripită a lui Henry Bulwer n-a putut decît să compromită totul. întrebat, Costache Negri răspundea lui Prokesch-Osten că cedînd armele turcilor, domnitorul risca să fie gonit din țară. Dealtfel indignarea lui Cuza era din ce în ce mai mare, dorind o cît mai grabnică soluționare a acestei probleme. Eefuzînd să cedeze armele Puterii suzerane, el propunea retrimiterea navelor la Genova, arătînd cît este de dificil a arăta un mai mare spirit de conciliere și o mai mare dorință de a ține seama de alarmele, chiar neîntemeiate ale Europei. Menționa că este o situație fără precedent în istorie, avînd și gravul inconvenient de a diviza și de a slăbi acțiunea guvernului, tocmai acum în timpul unei situații politice atît de grave . Guvernul francez aprobă imediat hotărîrea domnitorului; și Anglia își exprimă intenția de a se aiătiii a dar numai în cazul admiterii ei și de Austria. Ambasadorul englez Henry Bulwer propunea ca armele să fie ridicate de nave militare, dar s-a împotrivit ambasadorul f ancez Lavalette, socotind aceasta o insultă pentru Cuza. Ambasadorul francez propunea o singură soluție pentru a evita domnitorului noi complicații, aceea de a îmbarca armele, numai din inițiativa guvernului român, pe ori ca j e navă de comerț și cu orice preț 13 3, de aceea este uimit și supărat de acceptarea domnitorului ca o navă militară franceză să efectueze ridicarea armelor, împreună cu o navă engleză … . Costache Negri îl lămurește că ar produce o impresie negativă atît în țară, cît și în Europa dacă ridicarea armelor s-ar face de către navele unui singur stat. Dar Lavalette refuză,

astfel incit numai vapoarele engleze „Bathsea” și „Psyche British” transportară armele înapoi în Italia.

Pentru a atenua nemulțumirea ambasadorului francez, Cuza îi trimite o scrisoare, dorind să îndepărteze dintre ei neînțelegerea, explieîndu-i că din dorința de a rezolva această gravă complicație politică a primit propunerea ambasadorului englez Bulwer. Spera ca prin îndepărtarea armelor din țai’ă să calmeze Austria și Turcia, redevenind „stăpîn pe mișcările mele, pentru toate eventualitățile” . Iar din cauza purtării urîte a englezilor a vrut să le lase lor singuri „responsabilitatea și aproape dezgustul acțiunii lor, exercitată izolat, față de o țară care este pusă sub o garanție colectivă” . Iar bunului său colaborator și prieten Costache Negri, Cuza îi scria dezamăgirea de a nu fi putut păstra armele. „Mărimea sacrificiului ce mi-a fost cerut, fără îndoială, că nu îți este de neînțeles”. Sînt explicabile regretul și amărăciunea domnitorului, ținînd seamă, că, în timp ce armata română în reorganizare necesita armament, el era nevoit să sechestreze și să predea armele sarde. Plin de sinceritate, el scria că nu a făcut un mister din intenția pe care a avut-o de a profita în avantajul finanțelor românești, „de rezultatele pe care o sechestrare legitimă mi le-a pus în mîini” .

★

în tot acest timp Constantinopolul mai era nemulțumit de Cuza și în problema mănăstirilor închinate. în luna iulie, Costache Negri sfătuia pe domnitor: „Dacă îmi este permis să exprim o părere asupra problemei mănăstirilor grecești, a mea ar fi de a convoca, fără a mai întîrzia, pe delegații lor pentru a se înțelege cu ai noștri, asemeni termenului protocolului XIII și apoi, întrucît nu se va ajunge la nici o înțelegere, de a pleda această cauză în fața comisarilor compromisului’ ’.

După alcătuirea celor două comisii, termenul de întîl- nire fiind trecut, arbitrajul intrase în vigoare. Poarta otomană, ca și Eusia țaristă, îmbrățișaseră întru totul cauza călugărilor greci, iar încercările lui Negri de a face Poarta să înțeleagă necesitatea și dreptul românilor asupra acestor averi au rămas zadarnice. Marele Vizir cerea lui Cuza să suspende orice decizie în legătură cu proprietățile grecești, situate în Principate, pînă ce Poarta îi va comunica cele hotărîte de ea împreună cu Marile Puteri. încontinuu patriarhul și șefii comunităților religioase grecești se plîngeau de români, încît Cuza, foarte uimit, răspundea că „dreptul românilor de a exercita o supraveghere se baza pe prea multe acte interne pentru a provoca vreo contestație fondată. De aceea toată lumea, în țară, era foarte surprinsă de reclamațiile pe care patriarhii nu le-au economisit nici către Poartă, nici către ambasadori, nici chiar către români …”.

Arbitrajul urma să aibă loc la Constantinopol, căci așa hotărîseră Puterile garante, după dorința călugărilor greci. Domnitorul Cuza a dat atunci instrucțiuni agenților săi diplomatici pentru a se opune atît arbitrajului cît și alegerii Constantinopolului ca loc de tratative, întrucît era vorba de o problemă națională; el spunea că i-a trebuit toată dorința sa pentru o conciliere și toată considerația ce are pentru Marile Puteri spre a împiedica înrăutățirea problemei; totuși el a atras atenția Porții otomane asupra primejdiei ce se creează. „Regret — spunea domnitorul — că patriarhii greci nu au ținut seama de această situație și că astăzi cererile lor devin din ce în ce mai inadmisibile” .

Referindu-se la cererea lui Ali-Pașa de a se reduce impozitele datorate asupra pământurilor mănăstirilor, domnitorul și-a exprimat mirarea și în același timp nemulțumirea, întrucît Turcia cunoștea atît dispozițiile Convenției de la Paris în materie de impozite cît și faptul că o lege votată de Cameră nu putea fi modificată; el scria lui Negri „dealtfel dacă sînt chestiuni care să fie exclusiv de administrație internă — fără îndoială — atunci sînt acelea care sînt relative la contribuțiile locale și mă întreb ce ar deveni autonomia Principatelor Unite, dacă legile noastre financiare ar trebui să fie supuse vreunui control oarecare …” U1.

Dar Poarta nu a vrut să asculte și să creadă decît pe călugării greci, încît românilor nu le-a rămas decît să protesteze împotriva oricărei încălcări a drepturilor lor. Numirea arbitrilor s-a amînat mereu, propunîndu-se și noi tratative. Problema mănăstirilor închinate a luat o mai mare amploare în anul 1862, an în care cancelariile europene hotărâseră un nou termen pentru înțelegere.

m

Continuând planurile sale și ale colaboratorilor săi pentru desăvârșirea Unirii, domnitorul Cuza transmitea guvernelor celor șapte puteri semnatare ale Convenției de la Paris un „Memoriu” în care arăta imposibilitatea conducerii în forma existentă de organizare și cerea — în primul rînd — unirea ministerelor și reforma legii electorale. El expunea greutățile întîmpinate de la urcarea sa pe tionul ambelor Principate. Beamintind evenimentele istozice care au dus la dubla sa alegere, și — în continuare — acțiunile din Adunări menite a desăvîrși Unirea celor două principate, Cuza atrăgea atenția Marilor Puteri asupra realităților din țară. El însuși avea o situație foaite dificilă, fiind nevoit să respecte voința Marilor Puie» i impusă prin Convenția de la Paris, deși se alătura sentimentelor generale ale compatrioților săi. Ținînd seama de responsabilitatea ce-și asumase față de națiune, Cuza considera că singura cale posibilă era modificarea organizării dată de Marile Puteri, dar corespunzător dorințelor poporului român; la acea dată — în primul rînd — era necesară reforma legii electorale și unificarea ministerelor și Camerelor. „Reunirea ministerelor celor două Principate este deci imperios cerută prin logica îndoitei alegeri .. . Ea este deci necesară pentru a face guvernarea mea puternică și unită …” . Memoriul era de fapt un apel adresat Puterilor europene, pentru sprijinirea politicii domnitorului, politică menită să consolideze Unirea. Toată energia acțiunii trebuia concentrată în Constantinopol, întrucît Poarta otomană urma să-și spună cuvîntul hotărîtor; misiunea aceasta, foarte dificilă, a revenit lui Costache Negri.

La Paris, Napoleon al III-lea se arăta favorabil spunînd ambasadorului Austriei, Eichard Metternich, că „aprecia argumentele care par să militeze în favoarea unirii’, își dădea însă seama că Unirea deplină a Principatelor are de întîmpinat mari dificultăți căci Anglia se va opune, iar Eusia nu pare s-o dorească.

La Constantinopol, Negri prezentînd „Memoriul” întîlnea — în general — din partea ambasadorilor, o atitudine favorabilă modificărilor propuse, apreciindu-se că trebuie făcut orice pentru a menține pe Alexandru loan Cuza. Prezentîndu-se prințului Lobanof, acesta consideră Convenția de la 1858 „baza legală” pentru Principatele române și pentru Cuza, iar Prokesch-Osten recunoștea realitatea greutăților întîmpinate de domn și aproape imposibilitatea guvernării cu o mașină astfel alcătuită. „Unirea sau reîntoarcerea la separarea seculară sînt singurele condiții posibde”. Costache Negri transmitea ambasadorului austriac, din partea lui Cuza, promisiunea de a nu avea vreo atitudine ostilă față de Austria, în schimb cerea consimțămîntul pentru Unirea deplină, care era o necesitate absolută pentru cele două țări și o chestiune de onoare și existență pentru domnitor.

Reprezentantul englez, în discuțiile purtate cu Costache Negri, înclină imediat pentru acordarea unor concesiuni în privința Convenției. împotriva atitudinii pro- unioniste a ambasadorului Henry Bulwer se ridică însă cabinetul englez, care urmînd vechea politică față de Turcia ținea să nu impună Sublimei Porți inovații, care ar merge mai departe decît Convenția de la Paris. Lordul John Eussel, referindu-se la dificultățile din Principatele române, amintea ca Poarta, întrucît a prevăzut toate aceste dificultăți, s-a opus totdeauna Unirii. Guvernul englez se situa astfel împotriva dorinței românești; se pare însă că în urma scrisorilor lui Henry Bulwer, expri- mînd necesitatea susținerii cererii lui Cuza, și guvernul englez își schimbă atitudinea. Această atitudine poate să fi fost modificată și de politica franceză, în totul favorabilă Unirii. Ambasadorul Franței, simpatizînd pe Cuza și țările române, sfătuia guvernul otoman nu numai de a nu se opune Unirii, dar de a-i grăbi realizarea, chiar pentru folosul Turciei. Influența lui Lavalette „este mare și el a făcut mult în problema Unirii”.

Costache Negri, încă din 6 ianuarie 1861, prezentase Porții o notă adresată de Cuza, în care acesta se plîngea că „deși pusese răspunderea sa în acte ce nu erau simpatice țării, dar prin care el căuta a-și atrage bunăvoința Puterilor, cu toate acestea tot este mereu bănuit”, într-o întrevedere avută cu Ali-Pașa, agentul Principatelor Unite cerea Sublimei Porți să ia inițiativa pe lîngă celelalte Puteri, pentru a grăbi „pe cît posibil soluționarea’ ’. Ali-Pașa răspundea că guvernul său se ocupă de problema românească, avînd loc mai multe consilii de miniștri și că de acum poate fi asigurat „de o reușită favorabilă în limitele posibilului” 16°. Este de bănuit însă că Turcia, care nu face lucrurile decît pe jumătate, să nu admită decît „numai pentru această dată”. Bănuiala îi este confirmată de Lavalette care sfătuia că față de posibilitatea unui rezultat nul să fie acceptată unirea sub această formă.

Atitudinea ambasadelor devenea mereu mai favorabilă, Lavalette și Bulwer insistînd atît la Poartă cît și la guvernele respective pentru cauza românească; și prințul Lobanof și generalul Durando desfășurau o acțiune similară. Singurul care mai avea cîteva obiecții de făcut era ambasadorul Austriei. Totuși, cu toate insistențele celorlalte puteri europene, Turcia amina problema românească. Era un fapt caracteristic politicii otomane a lăsa problemele să dureze spre a cîștiga timp, sperînd în acest mod în nereușita lor.

In luna martie 1861, în „Monitorul oficial” apare tipărit titlul de „suveran al Principatelor Unite ale României și Moldovei”, denumire ce dezlănțui indignarea guvernului austriac; imediat el atrase atenția Porții asupra acestui act semnificativ, ce modifica poziția Principatelor române față de Puterea suzerană. Dar Poarta, în indolența ei, nu a acordat importanță acestui fapt, deși Austria susținea că Unirea nu este decît realizarea visului de completă independență a românilor. Austria rămăsese astfel singura Putere europeană dușmană Unirii depline. Pînă și lordul Russel declarase că „totul depinde de caracterul domnitorului Cuza și de atitudinea. Principatelor înseși … In același timp nu pot să înțeleg cum poate fi menținut domnitorul, dacă acolo sînt două legislaturi și două ministere …” .

Alexandru loan Cuza era cît se poate de nemulțumit de incertitudinea politică în care îl menținea atitudinea Sublimei Porți, căci în țară creșteau rîndurile unioniștilor care-1 acuzau că nu vrea să desăvîrșească Unirea; iar, dimpotrivă, din afara granițelor, era învinuit că dorește prea mult desăvîrșirea Unirii. Se mai adăuga și propunerea turcească de a trimite un comisar turc, care să cerceteze dacă poporul vrea într-adevăr Unirea deplină, o măsură care ar fi lovit în autonomia țării și prestigiul domnitorului, mărind nemulțumirile. Se dovedea încă o dată neînțelegerea Turciei față de schimbările politico-sociale ale secolului al XlX-lea.

A fost un moment — deosebit de grav — cînd domnitorul s-a gîndit la abdicare; dar au intervenit sfaturile și prietenia sinceră a lui Costache Negri care-i scria — între altele — „ … la ora actuală trecem printr-o criză politică … ”, amintindu-i „ . . . mai ales să nu se descurajeze de fel și să nu mai vorbească de abdicare în nici un caz, căci din nefericire ar trebui totul repus în joc și abandonarea țării sale …” . Costache Negri mai comunica faptul că ambasadorii Angliei și Franței depuneau toate eforturile pentru ca Sublima Poartă să ia în sfîrșit inițiativa, înțelegînd astfel și propriile sale interese .

în fața circumstanțelor grave în care se găseau Principatele Române, domnitorul se adresa și prințului Napoleon, vărul împăratului, atît de apropiat de cauza românilor, solicitîndu-i sfaturile binevoitoare, avînd convingerea profundă că de politica franceză se leagă viitorul Principatelor române.

Dar, deși influența politicii franceze s-a resimțit în evoluția tratativelor, totuși Negri se plîngea de extrema încetineală a Turciei. „Alteța Yoastră nu poate să creadă cită răbdare mi-a trebuit în acești doi ani în care nu am putut obține niciodată o frază pozitivă de la Sublima Poartă. însăși răbdarea mea este la capăt și sînt de părere că dacă în această chestiune a Unirii care este vitală pentru noi, va mai pune încă mult timp înainte eternul său principiu de a cîștiga timp, noi nu mai trebuie să pierdem (timp — n.a.), dar să bruscăm lucrurile pentru ca ele să ajungă la o soluție prin alte mijloace decît cele pe care le-am folosit inutil pînă în prezent” .

Cuvintele lui Costache Negri păreau să confirme părerea din țară, unde, în ședința din 27 mart ie/8 aprilie

Camera munteană hotărîse să ceară domnitorului întrunirea ei momentană, pentru o sesiune extraordinară, cu Camera moldovenească, spre a discuta împreună reforma agrară. Camera moldovenească asociindu-se acestei propuneri, se făcu o nouă dovadă a forței ideilor unioniste. într-o scrisoare adresată ambasadorului Franței la Constantinopol, Cuza, explicînd această hotărîre, arată că ea conține germenii unei soluții politice rezumată în cuvîntul „Unire”. El considera că a epuizat toate argumentele care justificau cererile românești, dar Sublima Poartă nu a ținut seamă de ele. Desigur că Turcia urmărește „o idee bine precizată” de vreme ce n-a ținut seamă nici de insistențele franceze. Față de această atitudine preconcepută a puterii suzerane și de nevoile și suferințele românești expuse permanent de domnitor, el considera că se apropie ora hotărîrilor supreme. Cuza prevedea că prin forța lucrurilor țara își va realiza singură unirea; a lăsat să se presimtă acest fapt spre a nu fi acuzat de a provoca surprize. Hotărîrea celor două Camere exprima încă o dată cuvîntul „Unire”, cuvînt ce n-a încetat să fie pe toate buzele românești; dealtfel Corpurile constituite n-au lăsat nici o ocazie să nu-1 pronunțe. Pentru marea majoritate a românilor cuvîntul, ca și ideea, era sincer, răspunzînd unei nevoi naționale, pentru un mic număr era o armă de partid și de aceea era proclamat și de ei cu tărie. Astfel că națiune și partide politice s-au întîlnit într-o gîndire comună. Problema Unirii depline și definitive a Principatelor române necesita o grabnică soluționare, față de care Sublima Poartă a răspuns doar prin vagi promisiuni. Această situație — afirma Cuza — nu mai putea fi însă admisă, „am luat deci conducerea mișcării pentru a o menține în limite juste și nu am crezut necesară împiedicarea exprimării dublului vot al Camerelor tinzînd la reunirea lor la București” .

Domnitorul considera că era forma cea mai sigură și mai legală pentru a arăta clar dorința țării; el atrăgea atenția că odată cele două Adunări reunite, pentru a pregăti legea privitoare la reglementarea proprietății, cel de al doilea vot, dacă nu primiri, va fi pentru unirea definitivă a tuturor puterilor al unuia și celuilalt Principat. Din acel moment Unirea va intra în domeniul faptelor împlinite împotriva cărora nu rămîne decît forța armată, iar utilizarea forței față de aspirațiile de unificare ale unui popor ar fi prea crudă și poate prea dificilă . în încheierea scrisorii adresate ambasadorului francez din Constantinopol, Cuza cerea sfatul și ajutorul guvernului imperial, în acest moment decisiv al istoriei românești.

Costache Negii îl sfătuia — într-o scrisoare din 2/14 aprilie 1861 — că față de atitudinea Poiții Alteța Voastră nu ar putea să facă altceva mai bun decît să proclame ea însăși Unirea”, dar numai după deschiderea Camerei din Țara Românească, conform conținutului memoriului său și numai după ce a precedat această acțiune politică de un document informativ asupra cauzelor care l-au determinat să nu-1 mai amîne 16°. în același timp reprezentantul îomân solicita o întrevedere lui Ali-Pașa, motivîndu-i votul românesc și imediata necesitate pentru Cuza deadesăvîrșiUnirea. Oarecumîmbucurător afostiăs- punsul ministrului de externe turc, care transmitea personal domnitorului rugămintea de a mai aștepta încă zece pînă la cincisprezece zile ; atunci îi vor fi date toate satisfacțiile pentru a fi, în sfîișit, complet mulțumit.

Ambasadorul Franței informa pe Costache Negri asupra proiectului Sublimei Poiți, alcătuit ca răspuns la memoriul domnitorului Cuza. „Totul este inclus, iată articolele : unirea ministerelor, unirea Camerelor și, în consecință, suprimarea Comisiei centrale de la Focșani — proiect de lege electorală elaborat de domnitor — toate acestea amestecate cu fraze ca aceasta, că Sublima Poartă acordînd cererile Principatelor speiă că și ele, din partea lor, vor rămîne fidele legăturilor care le unesc reciproc, și apoi cealaltă frază sacramentală a turcilor, că aceste concesii sînt făcute numai de data aceasta…”. Acest proiect urma să fie aprobat de marele consiliu al Irnpei iu – lui otoman. Negri, sfătuit de Lavalette, telegrafia lui Cuza să se abțină momentan de la orice acțiune prematur ă și să aibă răbdare, căci totul se va rezolva pe baze solide. Confirmarea lui Henry Bulwer și a lui Prokesch-Osten determinau pe Negri să poată comunica : „De data aceasta lucrul este serios”.

Dovada că guvernul francez nu se dezinteresa de cauza românească a fost telegrama prin care Thouvenel recomanda ambasadorului său la Constantinopol să ceară lui Ali-Pașa grăbirea răspunsului la chestiunile formulate (le domnitorul Cuza. în sfîrșit, Cuza era informat de către Baligot de Beyne că Sublima Poartă avea în proiect o notă destinată r eprezentanților Puterilor garante, al cărui text arăta că a luat în considerare cererile românilor și invita guvernele respective la o colaborare în vederea reglementării schimbărilor utile Convenției de la Paris, pentru dezvoltai ea și piospeiitatea Principatelor române. Exprimîndu-și mulțumirea, Lavalette exclama „sînt de două ori fericit de acest succes, căci triumfă politica noastră de la Congresul de la Paris”. Ambasadorul francez avusese meritul de a atrage pe Henry Bulwer de partea sa; acesta, luînd inițiativa acțiunii, cîștigase pe deplin pe Ali-Pașa . Cuza avea acum. aprobareaFianței, Angliei și Sardiniei; îi mai rămînea doar pronunțarea Busiei și Austriei. Busia, legată de politica franceză, urma formula adoptată de ea la Congresul de la Paris din 1858. Austria — rămasă singuiă — era amenințată cu izolarea.

Cu toată starea de spirit din Principatele române, turcii nu se grăbeau în apiobarea oficială; s-a ivit clriar o nouă amînare din cauza incertitudinii asupra locului unde avea să se țină conferința, la Paris sau la Constantinopol. Aceasta rezolvată, se mai ivește pioblema Sardiniei, devenită regat al Italiei, putere semnatară a Tratatului de la Paris din 1856 și nerecunoscută încă de Piu- sia, Austria și Busia. Dar întiueît eia absolut necesară și semnătura Italiei, Negri sfătuia pe domnitor la moderație, pînă la descur car ea problemei italiene. Tot asemenea eia și îndemnul diplomaților francezi. „Astăzi există certitudinea că vom ajunge la Unire, fie printr-un mijloc, fie prin altul… înainte cu prudență, curaj și încredere… ”.

Dar în țară se accentuau mișcările populare, care cereau domnitorului proclamarea Unirii depline. Scriind lui Costache Negri în iunie 1861, și referindu-se la noile în- tîrzieri privitoare la reunirea Conferinței care trebuia să se pronunțe asupra propunerii Sublimei Porți relativă la introducerea unor modificări în Convenția din 1858,

Alexandru loan Cuza își expiima dorința „să insistați în modul cel mai energic pe lîngă Sublima Poartă și pe lîngă ambasadori, asupra inconvenientelor care pot să rezulte”. Camerele Moldovei și Țării Românești s-au pronunțat ca o reunire apropiată a celor două Adunări să aibă loc. Deși scopul acestei reuniri era cu totul special, nu există îndoială că îndată ce cele două Camere vor fi adunate, primul lor act va fi proclamarea Unirii depline. Situația era gravă iar domnito: ul ținea să o facă cunoscută. Puterilor, arătînd că „termenele lungi ne expun pe toți la complicații”.

în vara anului 1861, Alexandru loan Cuza era lio- tarît pentru proclamarea deplinei Uniri. în același sens îl sfătuia și Costache Negri care, la Constantinopol, răspîn- dise zvonul că în cazul în care Puterile semnatare nu ajungeau la un rezultat favorabil cauzei românești, atunci țara și domnitorul își vor realiza singuri Unirea. Discuțiile, starea de spirit din țară și dorința lui Alexandru loan Cuza îi impuneau luarea unei măsuri energice pentru proclamarea Unirii complete. De aceea, în august 1861, declara : „m-am hotărît să proclam Unirea completă a celor două Principate ale Moldovei și Țării Românești”. El transmitea lui Yasile Alecsandri, aflat la Paris, traducerea și copia decretului care urmau să consacre această hotărîre, trimițînd,de asemenea, copii de pe diferite acte, spre a-1 ajuta a dovedi necesitatea și avantajele Unirii depline. „Necesitatea se găsește înscrisă în toate paginile istoriei noastre din ultima vreme”. Hotăiîrea sa era determinată atît de voința națiunii, cît și de suferințele ei. Situația țăiii nu mai putea fi suportată și o clipă — scria domnitorul — a sperat că suferințele și răbdarea vor aduce poporului român ceea ce a cerut. Dar și foițele umane au o limită și față de limita extremă la care s-a ajuns, domnitorul era convins că nu-i mai rămînea decît realizarea Unirii definitive prin forțele proprii. „Singura mea dorință, ca și unicul meu scop este de a extrage din Convenție toate avantajele pe care le conține în germene și pentru a reuși nu văd alt mijloc decît de a concentra într-un singur punct acțiunea puterii”. Cuza alesese data de 15 august

pentru proclamarea Unirii definitive, afirmînd „soarta a fost aruncată și iată Eomânîa lansată în aventuri…”. Yina revenea Marilor Puteri, iar cînd un popor întreg a aflat că reunirea Conferinței era amânată numai din dificultatea de a apropia pe diferiții reprezentanți ai unor Puteri și că, pentru o problemă de formă, dificultățile poporului român vor continua, respingea orice recomandare de amînare hotărîndu-se să urmeze aspirațiile naționale.

Hotărîrea lui Cuza a fost perfect motivată deoarece la Constantinopol problema românească era din nou amî- nată, întrucît ambasadorii plecaseră în concediu. Totuși, în viitoarea evenimentelor europene, problema Principatelor române continua să preocupe guvernele Marilor Puteri. îndeosebi Austria continua să se opună realizării planurilor românești. Ludolf susținea că nodul situației nu este în separație, ci în raporturile domnitorului cu cele două Adunări. Modificîndu-se legea electorală, Puterile europene îi ofereau posibilitatea acordului între el și Camere și astfel dificultatea principală îndepărtată, i se va cere să depună noi eforturi pentru aplicarea Convenției de la Paris, care nu oferea nici unul din inconvenientele de care s-a plîns. Marele Vizir aproba părerile austriece afirmînd că Puterile semnatare consideră că Unirea definitivă nu corespunde unei nevoi reale și că ar fi mai bine să fie menținută Convenția de la 7/19 august 1858, Poarta otomană se asocia grabnic la o ordine de idei care corespundea atît de mult propriului ei punct de vedere .

Gorceacov, printr-o notă a cabinetuhii de la Petersburg, declara că nu se va opune la unirea legislativă și administrativă a Principatelor române dacă era recu

noscut că aceasta poate să corespundă necesităților și dorințelor reale .

La București, Cuza repeta agentului austriac : „Noi trebuie să facem Unirea, dacă nu ne-o acordă Puterile vom fi siliți să ne-o luăm singuri” . La începutul toamnei domnitorul a adresat Marelui Vizir o scrisoare în care, după ce arăta pericolul pentru liniștea țării dacă se amîna rezolvarea problemei Unirii definitive — anunța, se pare mai exact amenința — că o va proclama fără asentimentul Porții. Spre a grăbi acest fapt el trimitea la 9 septembrie

o circulară către agenții diplomatici ai țării pentru a nu mai stărui asupra reformei electorale, căci „ceea ce este intr-adevăr urgent, ceea ce așteaptă românii cu o nespusă nerăbdare, ceea ce însăși Curtea suzerană a considerat indispensabil pentru prosperitatea lor este Unirea …, a declara guvernului imperial al Sublimei Porți și reprezentanților Puterilor garante că apreciez nefolositoare pentru moment legea electorală, că sînt hotărît să convoc la București cele două Adunări ale Moldovei și Țării Românești alese după prevederile electorale anexate la Convenția din 19 august și că voi aștepta rezultatul acestei încercări, pentru a aprecia dacă modificările solicitate de mine în memorii rămîn tot atît de urgente după, ca și înainte de Unire” . Cuza spera ca Marile Puteri și Sublima Poartă să completeze cît mai curînd opera lor, dînd astfel legitima satisfacție dorințelor unanime și constante ale românilor și domnitorului lor, pentru a putea aplica eficient principiile incluse în tratatul și Convenția de la Paris. „Acest mijloc, singurul mijloc, este înainte de toate Unirea”.

In sfîrșit, în septembrie 1861, se întrunea la Constantinopol conferința ambasadorilor. Poarta acorda Unirea, însă cu anumite condiții. în primul rînd cerea ca hotarele Principatelor române să nu fie strămutate și să nu se mărească efectivele armatei; în caz de tulburări să aibă drept de intervenție. Unirea să nu fie recunoscută decît în timpul vieții lui Alexandru loan Cuza ; la această propunere aderă imediat reprezentantul Austriei, dar făcură opoziție reprezentanții Franței și Angliei. Pentru a se ajunge la o soluție, reprezentantul Turciei cerea să fie analizată problema unirii complete a Principatelor române de către guvernul imperial turc. Față de acest nou motiv de amînare Negri caută să arate, mai ales turcilor, absoluta necesitate de rezolvare a problemei Unirii definitive, deoarece orice întârziere putea aduce proclamarea ei fără Poartă și Marile Puteri. în cele din urmă, la insistențele ambasadorilor, Poarta otomană liberă firmanul.

Firmanul — românii nici nu voiau să audă de titulatura de firman — a fost o mare deziluzie, căci Turcia își menținuse condițiile; în introducere se arăta că domnitorul Alexandru loan Cuza, printr-un memoriu adresat înaltei Porți, explicase dificultățile întîmpinate în administrația sa cu sistemul a două Adunări generale și cu două ministere, precum și dificultățile întîmpinate pentru progresul acestor țări din cauza întrunirii domniei în persoana sa. Sultanul declara solemn că dezvoltarea și progresul acestor țări fiind obiectul marii sale solicitudini, acel Memoriu a fost examinat de Consiliul său de miniștri. Rezultatul acestei examinări a fost recunoașterea necesității unor modificări în conducerea celor două Principate române. Motivarea modificării se baza pe organizarea țărilor române care prevedea un domn deosebit pentru fiecare principat. Întrucît ambele domnii s-au întrunit excepțional în persoana lui Alexandru loan Cuza ,,s-a considerat, firește, că trebuia să necesiteze oarecari modi- ficațiuni de o natură excepțională”. Poarta declara că deoarece „întrunirea ambelor domnii într-o singură persoană s-a recunoscut ca un mod excepțional” modificările aduse Convenției de la Paris „trebuie să fie conforme cu natura excepțională și vremelnică acestei recunoașteri” .

Bazîndu-se pe aceste considerații Turcia și Puterile garante vor aplica următoarele dispoziții:

în tot timpul domniei lui Alexandru loan Cuza el va conduce Principatele române cu un singur minister, care va întruni toate atribuțiile exercitate pînă atunci de ministerele celor două țări.

Adunările Moldovei și Țării Românești se vor întruni într-o singură Adunare. Dispozițiile art. 16—25 ale Convenției de la Paris referitoare la alegerea, convocarea și modul de lucru al Adunării vor fi aplicate, dacă nu sînt modificate prin noua organizare. Președinția va fi exercitată succesiv de mitropolitul Moldovei și Țării Românești.

Comisia Centrală de la Focșani era suspendată pe timpul Unirii. Nu era încuviințată crearea unui Senat, decît atunci cînd Poarta otomană va permite această cerere, făcută numai de guvernul Principatelor române împreună cu Adunarea electivă.

Hotarele Principatelor române vor rămîne neatinse ; orice împărțire administrativă în interiorul lor, nu va putea modifica granițele existente.

Se înființa în fiecare principat un Consiliu provincial, care trebuia să alcătuiască legile și regulamentele din fiecare Principat.

Firmanul se încheia cu un articol în care se arăta că toate dispozițiile Convenției de la Paris, afară de cele temporar modificate, rămîneau în vigoare. Se mai repeta că „schimbările introduse prin acest firman în Convenție, în unire cu Marile Puteri garante, nu sînt în vigoare decît pe timpul întrunirii ambelor domnii în persoana principelui Cuza”. Prin acest act Turcia căuta încă o dată să arate că Principatele române nu erau decît state vasale și că își arăta mărinimia aeordînd în mod excepțional dreptul la unire, dar numai sub Cuza.

Indignarea în Principate a fost atît de mare încît acest act nu a fost dat publicității decît la 3 februarie 1862, cu titlul de „Actul atingător de TJnirea Principatelor, citat în discursul Măriei Sale și depus pe biroul Adunării”.

Alexandru loan Cuza, dezamăgit, scria lui Negri: „firmanul Majestății Sale Imperiale sultanul, destinat să încununeze Unirea administrativă și legislativă a Principatelor române numai în timpul domniei mele, marchează o nouă fază, ași spune aproape o nouă criză în destinele lor” . Deși este rezultatul cererilor la Sublima Poartă și Puteri, totuși „firmanul se îndepărtează prea mult de ceea ce am sperat și cerut. Printre cauzele care au dus la slaba dezvoltare a Principatelor a fost întotdeauna provizoriul. Niciodată aceste țări nu au avut o stabilitate, nici în domnie, nici în guverne. Dacă aspirațiile pentru Unire au cîștigat atît de mult, se datorește și dorinții unui progres continuu. Consolidarea națiunii române prin unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești a necesitat întotdeauna … stabilirea unei ordini de lucruri mai solid bazată, mai stabilă și peste tot mai aptă a garanta satisfacerea intereselor legitime românești'’. Dezamăgirea agita țara căci restricțiile dictate de firman răneau adînc sentimentul național. Acum, ca și în 1856 și 1858, Marile Puteri au vrut să ridice națiunea română, dar au întrebuințat mijloace diametral opuse. Cuza încerca să se conformeze intențiilor Marilor Puteri „Dar nu voi putea să-mi asum responsabilitatea complicațiilor interne, care ar putea fi consecința firmanului și pe care iritarea sentimentului național sau speranțele provocate de ambiție le-ar putea face să izbucnească” .

Nemulțumirea poporului și protestul domnitorului față de noile dispoziții ale Marilor Puteri păreau să nu găsească nici o soluție pentru a ieși din impas; totuși le mai rămăsese românilor o cale — utilizată și în alte situații politice — calea îndrăznelii, a curajului patriotic pentru a înfrunta hotărîrea Puterilor semnatare .

Firmanul era adus în țară, la 25 noiembrie 1861, de Theodor Calimaki, secretarul lui Costache Negri, iar scurt timp după acest eveniment domnitorul acționa pe calea marilor acte ce au dus națiunea română spre ținta urmărită.

La 3 decembrie 1861, în mesajul de deschidere al Adunării elective din București, Alexandru loan Cuza spunea că prin dubla alegere de la 5 și 24 ianuarie 1859 și prin voturile repetate de Corpurile legiuitoare, națiunea română l-a învestit cu înalta misiune de a realiza Unirea Principatelor române . A lucrat cu moderație și prudență iar acum, după trei ani de eforturi neîntrerupte, avea certitudinea că Unirea era în sfîrșit dobîndită pentru români, prin hotărîrea ambelor Adunări de a dezbate în comun proiectul legii rurale.

La 5 decembrie 1861 înaintea Adunării din Iași domnitorul anunța „Unirea, domnilor, e încheiată. înalta Poartă și Puterile garante au aderat la Unirea Principatelor. Ne vom duce deci în curînd la București” . Convins de misiunea sa și hotărît a nu mai urma decît pornirea sufletului său, Alexandru loan Cuza afirma : „Unirea va fi așa precum România o va simți și o va dori” ls9.

Tot din capitala Moldovei domnitorul dădea o proclamație către țară, care ilustra peifect sentimentele sale :

,,Români,

Unirea este îndeplinită. Naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit de generațiunile trecute, aclamat de Corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile națiunilor.

Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus națiunea către un falnic viitor.

în zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul națiunii, ați întrunit speranțele voastre într-un singur domn.

Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.

Vă iubiți Patria, veți ști dar a o întări.

Să trăiască România” 19°.

Tot acum Alexandru loan Cuza adresa un mesaj Adunărilor, convocîndu-le pentru ziua de 24 ianuarie

la București. Răspunsurile la mesaj dovedeau cu prisosință entuziasmul poporului român pentru îndeplinirea visului său. Adunarea Țării Românești îi ura ,,să vă înzilească Dumnezeu pe acest tron al României, care nu va putea fi sfărâmat decît cu voința a cinci milioane de români”. Cît despre Adunarea moldovenească — unde nu se ridicase nici o revendicare pentru această țară — „salută cu bucurie viitoarea zi de 24 ianuarie, această mare zi cînd românii de dincoace și de dincolo de Milcov ne vom da mîinile spre a nu le mai despărți, cînd Principatele vor forma în totul România, ce nu se va mai putea sfărîma decît odată cu însăși sfărîmarea națiunii române’ ’.

Astfel înțelegeau românii Unirea ; pentru ei nu exista „excepțional și vremelnic” cum spunea firmanul. Generații întregi doriseră Unirea țărilor surori. în Adunarea Moldovei glasul marelui luptător pentru Unire, Anastase Panu, anunța : ,,ziua de astăzi este acea de pe urmă în care deputații Moldovei se adună și lucrează în Adunarea Moldovei … Eu am dorit Unirea din toate puterile sufletului meu; o doresc și astăzi mai presus de toate … căci în unirea acestor două țări surori, eu am văzut visul de aur al României …”.

Desigur că nici una din Puterile semnatare nu se așteptase la atîta entuziasm. Românii se dovedeau o forță nouă, unită în gînduri și idealuri; și Unirea nu fusese numai fantezia cîtorva, dar aspirația unui popor în suferință.

Unirea

Fiți siguri, domnilor, că înfățișînd Europei civilizate o națiune de cinci milioane de suflete strîns legate prin solidaritatea de simțiri și de interese, lucrînd cu înțelepciune la consolidarea instituțiunilor noastre și la așezarea libertăților publice pe temelia singură mîntuitoare a ordinii publice, mărginind acțiunea și aspirațiunile noastre în cercul propriilor noastre interese, nu numai că vom garanta prosperitatea și existența României, dar nimeni nu va cugeta a despărți aceea ce Dumnezeu a lăsat să fie unit.

Alexandru loan Cuza

„Monitorul Oiicial al Țării Românești” din 24 ianuarie 1862

A

întreaga țară era în așteptarea zilei de 24 ianuarie. Pe la jumătatea lunii, domnitorul Cuza pleca din Iași îndreptîndu-se spre București, capitala Principatelor Unite. Străbătînd drumurile Moldovei și Țării Românești, din sate și din orașe poporul i-a ieșit înainte, însoțindu-1 cu mari manifestații de bucurie. Delegații ale orașelor îl întîmpinară la Focșani, Buzău, Mizil, Ploiești pentru a saluta în Alexandru loan Cuza ,,pe cel așteptat de secole a reconstitui țara românilor’ ’19i. De fapt aceste cuvinte

exprimate de reprezentanții orașului Ploiești și ai districtului Prahova — concretizau sentimentele întregii națiuni române. Călătoria domnitorului nu a avut caracterul unui triumf personal — evident, nu se poate omite și chiar nega farmecul personalității lui Cuza — ci a simbolizat succesul politicii sale destinată a desăvîrși unirea. La trei ani de la dubla sa alegere, Alexandru loan I st.răbătea lungile drumuri ale țării pentru ca în fața Adunărilor unite ale Principatelor române să proclame desă- vîrșirea Unirii și recunoașterea ei de către Marile Puteri.

Ajuns la București, la 21 ianuarie, primea la palat pe demnitarii țării în frunte cu mitropolitul ÎTifon. Răs- punzînd cuvîntării mitropolitului, domnitorul Cuza afirma

între altele — că și în viitor va fi „pururea acolo unde vor fi legitimele dorințe ale românilor” . Au fost numai niște cuvinte simple, aparent ocazionale, dar care în realitate au sintetizat toată atitudinea politică a lui Alexandru loan Cuza.

La 23 ianuarie 1862 s-a înfăptuit unul din elementele importante ale Unirii, alcătuindu-se un singur guvern; a fost primul guvern al statului român. Condus de Barbu Catargiu, cel mai de seamă reprezentant al partidului conservator, oponent al împroprietăririi rurale, guvernul român a fost agreat de Marile Puteri, ele însele puteri autocrate ; în țară însă, componența guvernului a provocat nemulțumiri în lumea țărănească și orășenească.

La 24 ianuarie 1862, în mijlocul populației, a cărei bucurie părea să nu cunoască limite, Alexandru loan Cuza străbătea orașul, îndreptîndu-se spre Cameră, unde era primit de reprezentanții națiunii în mod fastuos. încadml impresionantei solemnități, adresîndu-se națiunii române unite, Alexandru loan Cuza releva importanța hotărî- toare a acestei zile pentru istoria țării, în care reprezen- fanții Adunărilor ambelor țâri românești s-au unit, alăturîn- du-se tronului comun al patriei; accentuind dublul ei aspect, de zi festivă pentru întregul popor, dar și de zi de fericire pentru alesul acestui popor, domnitorul spunea : ,,0 viață nouă se începe astăzi pentru România. Ea intră în fine pe calea care o va conduce către împlinirea destinelor sale”.'^Reamintind condițiile politice ale statului român în ansamblul politicii europene, desemna guvernul să înfățișeze națiunii române actul prin care înalta Poartă și Marile Puteri recunoșteau unirea Adunărilor și a ministerelor ambelor Principate române, act ce aducea modificări unor dispoziții ale Convenției de la Paris din 7/19 august 1858. Iar el, ca domnitor al Principatelor române, credincios misiunii încredințate de popor,, cunoscînd și respectînd voința permanentă de unitate, proclama atît în fața Adunării cît și înaintea țării: „Unirea definitivă a Principatelor”. El mai afirma — ca și în alte dăți — „V-am zis că ea va fi precum România o va dori și o va simți”. Și ținînd seama de voința poporului român, exprimată permanent cu atîta energie, bazîndu-se pe rezultatele numeroaselor discuții diplomatice, Alexandru loan Cuza exprima speranța că nici Puterea suzerană, nici celelalte Puteri garante nu vor intenționa vreo dată să desfacă Unirea pe care au recunoscut-o atît de necesară pentru fericirea Principatelor române.

Totodată el făcea apel la „înțelepciunea tuturor românilor” pentru a consolida noua stare politică, ajun- gînd numai astfel a fi recunoscută și în dreptul public european ca formă definitivă a statului român. în acest sens recomanda încetarea dezbinărilor interne, o abnegație completă din partea tuturor spre a-și consacra întreaga activitate dezvoltării morale și materiale a României. Totodată domnitorul expunea Adunării un vast program de lucru menit să deschidă României calea progresului. Cuza își încheia mesajul chemînd la solidaritatea națională, la consolidarea instituțiilor românești, la respectarea libertăților publice, toate acțiunile — limitate la interesele națiunii române — avînd drept scop unic asigurarea existenței României.

Sfîrșind citirea mesajului Adunarea, entuziasmată, aclamase pe domnitor strigînd : „să trăiască România, să trăiască alesul românilor”. Domnitorul ar fi răspuns : „să trăiască înalta Poartă și Puterile garante, căci România este una și nedespărțită” . Exprimînd prin aceste cuvinte mulțumiri, el accentua totodată că unirea era îndeplinită și nimeni, niciodată nu o mai putea separa.

De la Cameră domnitorul coborî tot dealul Mitropoliei pe jos, în mijlocul poporului care-1 aclama puternic și către care își îndrepta toată încrederea. în după amiaza aceleiași zile, la palat, primea corpul diplomatic în numele căruia luă cuvîntul baronul von Eder, reprezentantul Austriei; el recunoștea între altele că „… Unirea este astăzi fapt legalmente împlinit” .

Cîteva zile mai tîrziu — la 8 februarie 1862 — Adunarea României depunea domnitorului răspunsul la mesajul tronului, răspuns prin care își exprima recunoștința față de Cuza pentru desăvîrșirea Unirii așa cum a dorit-o națiunea română. Textul mesajului reflecta gîndirea juriștilor Mihail Kogălniceanu și Constantin. Bosianu. Referin- du-se la relațiile dintre țările române și Imperiul otoman mesajul reamintea vechile tratate cu Poarta Otomană prin care se recunoștea autonomia Țării Românești și a Țării Moldovei. Iar prin recentul act, Puterea suzerană nu făcuse decît să confirme necesitatea Unirii depline a țărilor române, necesitate exprimată permanent de corpurile legiuitoare, de națiunea română și realizată prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza. Pentru viitor Principatele Unite afirmau continuarea legăturilor cu Poarta otomană, bazate însă pe respectarea autonomiei lor .

Cuvinte de mulțumire erau adresate Puterilor europene care recunoscuseră Unirea, ca dorință unanimă a poporului român. în fond mesajul reamintea drepturile românilor pe care veacuri de istorie le consfințiseră,

drepturi pentru care luptaseră spre a le fi respectate, în conjunctura politică europeană a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, mult favorabilă cauzei românești, românii au reușit să le facă înțelese și sprijinite. A fost poate cel mai mare merit al acestei generații care a știut — indiferent de forma de manifestare — să facă cunoscute suferințele și aspirațiile românești, a căutat să atragă simpatia și interesul intelectualității străine asupra principatelor dunărene.

Unirea celor două Principate românești fusese înfăptuită, însă fiecare o înțelegea în felul său, Puterile semnatare ale Convenției de la Paris conform firmanului, iar Cuza în sensul cerut de națiune. în țară, ca urmare a Unirii depline, se luară o serie de măsuri menite a realiza unificarea administrativă, poștală, a instrucțiunii publice etc.

Iar, ca o accentuare a voinței naționale, autoritățile adoptară imediat titulatura de „România”, în loc de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, așa cum prevăzuse Convenția de la Paris.

îndată Austria — care continua să urmărească cu cea mai mare atenție evenimentele din Principatele române — se sesiză de acest fapt precum și de discursurile domnitorului. Rechberg, ministrul afacerilor externe al Austriei, cerea internunțiului să atragă atenția miniștrilor otomani și reprezentanților Puterilor „pentru a menține în principatele Moldovei și Țării Românești denumirea precizată de Convenția din 1858” .

Întrucît Poarta — afirma ministrul afacerilor externe al Austriei — a menținut principiul separației prin acordarea unificării administrative și legislative cu titlul viager lui Cuza, Fuad-Pașa și Ali-Pașa să se gîndească la ziua restabilirii separației, opunîndu-se veleităților românești de a forma un stat cu numele de România. Yiena depunea eforturi continue, exprimate către toate guvernele europene, pentru a arăta că acest stat nou la frontierele ei nu poate s-o lase indiferentă, căci este de o imensă importanță ca populațiile sale românești să nu fie expuse

<

%

influenței contagioase a unor astfel de agitații și că atît Poarta otomană, cît și Puterile europene să intervină în fața acestei nerespectări vizibile a Convenției și a firmanului.

Dar, în Franța, Napoleon al III-lea nu a fost influențat de sugestiile guvernului austriac, iar lordul John Eussel considera că orice intervenție în acest sens este inutilă căci Turcia nu se plîngea, iar denumirea respectivă . este o satisfacție de amor propriu foarte inocentă care poate să fie lăsată Principatelor” . Iar răspunsul Berlinului nu era nici precis și nici favorabil. Dealtfel, chiar von Eder în discursul său către Cuza spusese ,,români” și nu „moldo-valahi”, cuvînt pe care mai tîrziu îl va nega, spunînd domnitorului român că Puterile au recunoscut „…Principatele ca Piincipate Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar nu ca să devină un Principat al românilor …” . Cuza i-a răspuns că nu a avut niciodată intenția „… să folosească un asemenea titlu nepotrivit” 20lJ,VÎn cale din urmă, pentru a satisface Austria, guvernele da la Paris, Petersburg și Londra trimiteau o notă de protest domnitorului Cuza, punînd în vedere că denumirea ds „România” nu era admisă. Cuza luă act, dar nici el, nici vreun alt român, nu au ținut seamă de intervenția străină, folosind toți — în continuare

un nume nerecunoscut oficial.

Se pare că în această perioadă Alexandru loan Cuza intenționase să întreprindă vizite cu caracter diplomatic în marile capitale eUropeneȚ invccînd — drept principal iflofîv^- dorința de a exprima mulțumiri conducătorilor politici pentru favorizarea Unirii. Prin contacte personale domnitorul dorea să facă mai cunoscută situația Principatelor române, trecutul lor istoric, drepturile și aspirațiile lor. Dorea ~sa trezească mai mult interes pentru cauza acestor state dunărene, să^obțlriarsprijin politic ~sT f i n a,n ci a r "

în vederea soluționam .optime a/ marilor lor probleme.

Ar fi fost o acțiune politică de o deosebită utilitate pentru consolidarea Unirii și prestigiului domnitorului, care dorea

UatcJ^

£XJUvn£Ci<M _

să fie primit — chiar și la Yiena — ca prinț independent.

—totodată ar fi fost o acțiune unică, nemaiîntâlnită la nici unul din domnitorii moldoveni și munteni. Ideea în sine era novatoare, aceea de a crea relații politice largi cu toate statele continentului. Fără îndoială că evenimentele interne — frămîntările din Cameră implicau prezența sa în" țară — l-au țeținut pe Cuza, contravenind astfel planurilor sale diplomatfceTTnTFMevâr, dupaT realizărea TTnîrîî7~ contradicțiile sociale creaseră un real haos politic — predominant între anii 1862—1864 — împiedicînd orice măsură progresistă și periclitînd chiar Unirea. însăși cel ce fusese aclamat ca „Alesul națiunii” era atacat de partidele politice și numai conștiința datoriei sale l-a determinat pe Cuza să-și ducă pînă la capăt misiunea ce-și asumase.

încă din anul 1862 Alexandru loan Cuza a început să cerceteze opinia Marilor Puteri în vederea reorganizării statului român. Și, întrucît prin limitarea unirii la durata domniei sale exista pericolul separării Principatelor române,

Gaza a desfășurat permanent o intensă acțiune — atît pe plan_mterHi cît -și-extern — nentru o organizare internă unifiafirmare a 1!©mânicEEDumeâTnTcr- natională. Bazat pe aceste considerente domnitorul spera ca în viitor separarea să devină imposibilă, iar existența statului român să fie recunoscută ca o necesitate europeană.

Situația internă, luptele politice și ambițiile personale au însemnat însă numeroase dificultăți aduse planurilor sale, destinate îmbunătățirii condițiilor sociale din țară . Dezbateri furtunoase dezlănțui discutarea proiectului legii rurale, al cărui text preciza că proprietarul nu datorește nimic țăranului. De fapt a fost reluarea în discuție a proiectului din 1860, elaborat de Comisia centrală. Proiectul de lege nu acorda pămînt țăranilor, lăsîndu-i în continuare, în dependența condițiilor impuse de moșierime. Pentru combaterea concepției boierimii retrograde, în sprijinul acordării pămîntului țăranilor care-1 munceau, Mihail Kogălniceanu a întrebuințat toate mijloacele de convingere ale unui om cinstit, mare jurist și minunat patriot. Dealtfel, această lege nu a fost niciodată sancționată de domnitor. Iar înaltul ideal de drep-

tate socială, exprimat atît de frumos de Mihail Kogălni- eeanu, i-a apropiat mai mult pe cei doi oameni de stat, domnitorul și ministrul său.

Discuțiile asupra legii rurale atinseseră punctul maxim, cînd — în iunie 1862 — asasinarea lui Barbu Catargiu, cel mai înverșunat oponent al împroprietăririi țăranilor, înspăimîntă Camera care acordă guvernului puteri discreționare pentru o perioadă de șase luni; dar domnitorul nu le acceptă.

Puterile europene, și îndeosebi Turcia, urmăreau cu cea mai mare atenție evenimentele din România. Controversele dintre partidele politice, frământările sociale ca și actele de afirmare ale autonomiei acestui tînăr stat european prezentau egal interes pentru Puterile semnatare ale tratatelor internaționale care le conduceau. Evident că Turcia și Austria adăugau unor interese proprii, unor interese de dominare, și teama unor influențe negative pentru conglomeratul de popoare din imperiul lor. Iar, cum atitudinea Puterilor avea o pondere hotărîtoare în politica statului român, domnitorul Cuza, spre a cunoaște intenția Porții otomane, s-a grăbit a trimite o scrisoare lui Ali-Pașa. Beferindu-se la recentele evenimente din țară, Cuza consulta guvernul turc asupra unor eventuale dispoziții pe care guvernul român ar fi nevoit să le adopte ca urmare a puterii discreționare dată de Adunare , la care ministrul turc răspundea că guvernul otoman nu s-a opus niciodată vreunei măsuri care să asigure ordinea și liniștea în Principatele Unite. Bazîndu-se pe asemenea afirmații Cuza va încerca să convingă mereu Poarta-eto- mană, cît șT puterile'"'continentale, asupra necesității reorganizării statului român. în țară, pentru asemenea planuri, i s-au adus grave Scuzații de către contemporanii săi. El nu ar fi avut asemenea planuri în fața unei reprezentanțe naționale mai matură din punct de vedere politic, în acest sens, într-una din scrisorile adresate lui Costache Negri, Cuza îi atrăgea atenția să informeze guvernul otoman și lumea ambasadorilor că poporul este nemulțumit de greșelile unei Adunări insuficient pregătită pentru

viața politică și pentru marile probleme sociale ale țării și că nu mai crede decît în puterea domnitorului căruia toți, fie că aparțin partidelor de dreapta sau de stînga, îi adresează un apel arzător. De aceea, motivat de aceeași voință a poporului, considera că el, în calitate de domnitor al acestei țări, avea datoria de a prelua conducerea statului, de a aplica reforme cu caracter unificator și social. El solicita, pentru țara sa, aprobarea planurilor sale și sprijinul Marilor Puteri . Dar, în timp ce guvernul otoman mai amîna hotărîrile sale, iar opinia publică le cerea insistent, în celălalt capăt al continentului, în Franța, noile tendințe de reformă ale domnitorului român găseau aprobarea conducătorilor politici, a presei și, evident, a opiniei publice, atît de apropiată idealurilor românești. Concludentă a fost atitudinea ministrului de externe, Thouvenel, care declara că împărtășește întru totul ideile domnitorului României și care aprecia ca valoros sentimentul care l-a determinat să refuze sancțiunea sa la votul relativ la extinderea puterilor sale, vot acordat de Adunare . Cu experiența sa de fost ambasador la Constantinopol, Thouvenel cunoștea bine situația României și s-a alăturat întru totul planurilor reformatoare ale lui Alexandru loan Cuza.

★

Mișcările naționale din Bulgaria și Polonia, agitațiile din Ungaria, frămîntările ideologice din Rusia, conflictele Serbiei cu Poarta otomană și, în sfîrșit, starea de decadență a imperiului turcesc erau cauze multiple care puteau oricînd atrage grave complicații. România — în mijlocul acestor mișcări revoluționare — evident a fost cuprinsă de vîrtejul evenimentelor. Noi complicații politice au pus în pericol autonomia Principatelor române pe care numai intensa activitate diplomatică a lui Cuza și a colaboratorilor săi a salvat-o.

Normal a fost ca domnitorul Cuza să se alăture oricărei mișcări de eliberare națională și de progres social, neuitînd însă că pentru statul său respectarea autonomiei

era de primă importanță. Și, în asemenea condiții politice, în primăvara anului 1862, a avut loc debarcarea unei mari cantități de arme la Brăila, aduse de către societatea franceză de transport „Messageries imperiale,s”. Căpitanul vaporului declara că sînt ,,arme de lux” care puteau fi importate de supușii francezi în baza unui tratat comercial, încheiat cu Franța. Yice-consulul francez de la Brăila susținea același lucru, însă ceilalți consuli străini au protestat. Deschizîndu-se lăzile, s-a constatat că ele conțineau arme obișnuite, care au fost reținute în localul vămii pînă la terminarea anchetei.

Insuficiența informațiilor dezlănțui în lumea diplomatică constantinopolitană presupuneri variate și temeri nejustificate. Austria — ca de obicei — se temea cel mai mult, căci se zvonise că însuși Giuseppe Garibaldi pregătea o nouă acțiune armată antiaustriacă și că pentru acest scop trebuia să sosească în Principatele române un mare transport de arme. Ambasadorii Bulwer și Prokesch- Osten, deși nu exista nici o certitudine, acuzau statul italian de intenții agresive, menite a tulbura echilibrul politic european. Ei jigneau adînc pe reprezentantul Italiei afirmînd că armele ar fi de proveniență italiană și că utilizează Principatele dunărene împotriva Imperiului habsburgic.

îngrijorat era și ambasadorul Franței, Moustier, atît de alăturat politicii românilor, dar care în cazul acestui transport nelegal de arme nu era preocupat decît de teama ca acuzațiile de intenție agresivă și de încălcare a Convenției de la Paris să nu cadă și asupra țării sale. El protesta energic împotriva oricărei acuzații care lega autoritățile franceze de societatea „Messageries imperiales”. De asemenea adresă domnitorului Cuza o scrisoare atît de aspră încît acesta autoriză pe Costache Negri să-i declare în numele său că îi este imposibil să gîndească că Napoleon al III-lea ar putea să se îndoiască de loialitatea și de recunoștința pe care o datorează eforturilor Franței .

Evenimentele, precum și informațiile diplomatice ulterioare au redat ambasadorului Franței încrederea în Alexandru loan Cuza, restabilind vechile relații amicale.

în lumea diplomatică bănuielile rămîneau asupra Italiei, consulul englez, Green, transmițînd că un secretar particular al regelui Victor Emanuel avusese, la Iași, o întrevedere cu domnitorul. în orice caz, în privința amestecului domnitorului Cuza în această afacere, nu au existat suficiente dovezi spre a-1 acuza; însuși consulul austriac recunoștea aceasta.

în final, totul a fost considerat un mic eveniment în atmosfera tulbure a sud-estului european căci, precum spunea Cuza lui von Eder — analizînd evenimentele din ultima vreme — „totul este o dîră de praf de pușcă, de la Nauplia la Marea Neagră” 21°. Situația de domn al Principatelor române devenea mereu mai complicată și

o problemă rezolvată, se ivea o alta și mai dificilă, impu- nînd mereu tact, răbdare și dragoste de țară. \

în Principatele române pătrunseseră tot mai numeroși fugari unguri și polonezi, cu pașapoarte italiene și franceze, ceea ce împiedica expulzarea lor. Evenimente politice de mare amploare păreau a se pregăti în secret, atrăgînd în desfășurarea lor și pe români. La sfîrșitul lunii noiembrie 1862 pătrundea în țară un nou transport de arme, venind din Eusia și destinat Serbiei. Cu prințul Mihail Obrenovici al Serbiei, Cuza a întreținut intense reiați diplomatice și politice determinate — în primul rînd— de însăși dependența de Imperiul otoman. Interesele celor două state erau similare și prin comunitatea lor de graniță eu Imperiul habsburgic, de la care aveau de revendicat teritorii și populații. De asemenea, ele nu încetaseră vreodată să facă parte din rețeaua de acțiuni antiaustriace a patrioților italieni. Dovada unei mai strînse înțelegeri între cele două state a fost, încă din 1859, prezența unui agent diplomatic sîrb în București.

Pătrunderea acestui nou transport de arme pe teritoriul românesc a> luat amploarea unei probleme politice internaționale, dezlănțuind intervenții și discuții diplomatice la nivel european. Politica externă a lui Cuza,

relațiile României eu Serbia și, în general, relațiile internaționale ale statului român au fost comentate, criticate și, în final, recunoscute ca drept suveran al poporului român.

Primele vești asupra transportului de arme le-a primit consulul austriac, von Eder, și consulul englez, Green, care semnalară imediat guvernelor lor acest convoi de aproximativ 500 de căruțe cu arme care-și urma drumul pe teritoriul românesc2U. Adresîndu-se domnitorului, acesta răspundea consulilor că nu are vreo informație asupra acestui transport, iar pentru a-i liniști trimise o comisie spre a cerceta situația exactă.

Poarta otomană, informată între timp, temîndu-se ca aceste arme să nu fie îndreptate împotriva ei, ceru sechestrarea armelor, deși nici ambasadorul francez din Constantinopol, nici consulii francez și rus din București nu făcuseră nici un demers în acest sens. Turcii trimiseseră o notă neprotocolară prin Omer Fevzi Pașa, reprezentantul turc în Comisia europeană a Dunării dar, întrucît acesta nu avea calitatea de agent diplomatic, domnitorul îi transmise prin Costache Negri — aflat în acel moment la Galați, unde se afla și sediul Comisiei eui opane a Dunării — refuzul său de a sechestra armele.

Ancheta făcută constatînd totuși prezența armelor, a căror proveniență și destinație erau necunoscute, Cuza ordonă sechestrarea lor; a fost vorba de o reținere parțială a acestor arme. Consulii acuzau ps domnitor că era amestecat în secretul acestui transport, astfel Green scria: „complicitatea lui Cuza nu suferă îndoială”, iar von Eder era de părere că domnitorul a procedat ca și cum n-ar fi știut nimic despre această chestiune. Consulul austriac acuza pe funcționarii români că se prefăceau, ostentativ, a căuta aceste transporturi, care de fapt își urmau calea în diferite direcții prin țară. Consulul austriac cerea — în situația existentă — intervenția Puterilor europene, afirmînd însă că nu se va ajunge la rezultate optime decît bizuindu-se pe colaborarea sinceră a domnitorului Cuza; iar această colaborare poate fi realizată numai dacă nu există o colaborare prealabilă între domnitor și agenții guvernului rus. Dar — spunea von Eder — dacă această înțelegere n-ar fi existat, transportul armelor nu s-ar fi efectuat prin Principatele române 21i.

Presupunerile consulului austriac sînt atestate astăzi ca juste, întrucît materialul documentar cunoscut confirmă existența prealabilei înțelegeri secrete între domnitor, prințul Mihail Obrenovici al Serbiei și guvernul rus. Ca urmare a tratativelor diplomatice dintre cele trei state, Cuza s-a angajat să ia măsuri militare pentru asigurarea transportului armelor sîrbești, în schimb se pare că Eusia promisese să nu facă opoziție măsurilor pe care guvernul român le va lua în chestiunea mănăstirilor închinate .

Dar o notă oficială a agentului sîrb și apoi o scrisoare a prințului Serbiei adresată lui Alexandru loan Cuza, făceau cunoscut că armele sechestrate aparțineau guvernului sîrb . Prințul Mihail Obrenovici adăuga că, ne- știind ce cale luase transpoitul armelor nu putuse, din nefericire, aduce mai curînd la cunoștința domnitorului Cuza trecerea armelor prin Principatele române. în urma acestei informații, Cuza ordonă ridicarea sechestrului, acordînd „libera trecere”.

Iar la Constantinopol, gerantul agenției diplomatice a Principatelor Unite, Theodor Callimaki, comunica ministrului afacerilor externe turc desfășurarea întregii afaceri, accentuînd lealitatea care a determinat actele guvernului și ale domnitorului. O copie a acestei note era trimisă internunțiului, specificîndu-se că dacă Sublima Poartă continuă să ceară menținerea sub sechestru a armelor, nu s-ar putea atribui aceste insistențe decît unor influențe străine.

Poarta insista însă — printr-o notă oficială de data aceasta — pentru sechestrarea armelor, la care guvernul jomîn răspundea ca a dat dispoziții agentului său din Constantinopol pentru a comunica fiecărui reprezentant al Puterilor garante măsurile luate referitoare la arme, măsuri ce au fost aduse la cunoștința Porții otomane.

în țară atitudinea consulilor devenea agresivă. Comportarea lor — și în această problemă — a fost cu totul nediplomatică, consulii considerîndu-se deplin împuterniciți să ordone și să impună domnitorului țării măsurile ce trebuiau luate. Din punct de vedere juridic nu au avut asemenea drepturi în țările române. Domnitorul Cuza le-a răspuns întotdeauna cu demnitatea care l-a caracterizat în toate actele sale. Chiar și consulul francez, care la început primise ordinul „de a nu face zgomot în problema armelor” se asociază notei de protest prezentată de consulii austriac, englez și prusian, prin care se cerea sechestrarea imediată a armelor și punerea sub paza guvernului și a consulatelor. Prezentîndu-se la palat în ziua de 1/13 decembrie 1862 ei cereau o soluție categorică, la care domnitorul, atrăgîndu-le atenția asupra inconvenienței demersului, le răspundea că măsura luată cerea gîndire și că guvernul său le va comunica rezultatul. Peste patru ore consulii trimiteau lui Cuza „o notă cerînd, în douăzeci și patru de ore, un răspuns categoric și satisfăcător, lăsînd, în caz de refuz, responsabilitatea aceluia căruia i se cuvenea” .

în același timp, în străinătate, presa urmărea — mai bine sau mai rău informată și, mai ales, mai mult sau mai puțin binevoitoare — această problemă a tranzitului armelor sîrbești. Astfel, presa engleză publica acuzații împotriva domnitorului și — căutînd să influențeze Sublima Poartă — cerea o intervenție militară în Principatele române. Asemenea sugestii nu făceau decît să accentueze controversele politice europene și să agraveze situația României și a Serbiei.

„Nu trebuie cerut imposibilul” au fost cuvintele lui Cuza, adresate lui von Eder cînd i se ceruse încredințarea armelor consulilor. Oricît de disprețuită, în unele cercuri străine, era autonomia României, românii voiau să și-o mențină și să le fie respectată. Această deviză politică îi călăuzise secole de-a rîndul și luptaseră pentru dreptul lor.

Cu atît mai mult, după înfăptuirea statului român, cu perseverență și demnitate, cereau tuturor respectarea autonomiei țării. Iar dacă în anul 1860 domnitorul fusese nevoit să renunțe la armele sarde, nu tot astfel acționa în cazul transportului armelor sîrbești. Fu a vrut să admită amestecul Sublimei Porți și cu atît mai puțin al celorlalte Puteri europene, într-o problemă care, de fapt, nu privea decît Principatele române și Serbia. Și, întrucît Turcia a început pregătiri militare împotriva Serbiei, obligînd astfel pe prințul Miliail să-și mărească apărarea, domnitorul Cuza, prevăzător, trimitea o mie de oameni în localitatea Gruia, spre Dunăre, menținîndu-se într-o atitudine energică și demnă. De fapt el prevăzuse pericolul unui atac militar turcesc și, imediat după înțelegerea româno-sîrbo-rusă, dăduse dispoziții pentru deplasarea unor regimente românești spre linia Dunării. A fost o acțiune de mare curaj din partea lui Cuza, a colaboratorilor săi apropiați și a conducătorilor armatei. Domnitorul adoptase rezistența diplomatică și militară considerînd că era în joc demnitatea țării și onoarea sa față de prințul Serbiei. „Țara îl va aprecia pentru că, în sfîrșit, a ridicat-o dintr-o umilitate seculară și chiar Puterile vor ține probabil seamă de o atitudine care relevă o oarecare virilitate națională” . Prin energicul protest al lui Gorceacov , prin sprijinul binevoitor al Franței și Italiei, cărora li s-a alipit și Prusia, diplomația europeană a căutat să evite un conflict. Numai Anglia și Austria insistau, prin ambasadorii lor la Constantinopol, pe lîngă guvernul otoman pentru o conferință internațională .

La București, la 27 decembrie 1862, consulul austriac ceru o audiență domnitorului, care îi declara plin de sinceritate, nelăsînd nici o îndoială asupra atitudinii sale, ,,nu văd ce drept are cineva să mă oprească de a cumpăra aceste arme … Țara are nevoie de armament pentru o eventuală apărare. Cu tot respectul ce am pentru garanția Puterilor, prefer să mă folosesc de propriile mele mijloace” . Astfel Cuza, spre indignarea lui von Eder, căuta să fie „un domnitor neatîrnat”, neținînd seama decît de interesele patriei.

Contrar guvernului francez, consulul francez la București, Tillos — care nu iubea pe români și cu atît mai puțin pe Cuza — avusese o atitudine ostilă, ceea ce va atrage atenția ambasadei franceze din Constantinopol. Existența în capitala României a unui consul dușmănos țării era și în defavoarea politicii franceze.

Alexandru loan Cuza mersese atît de depaite cu ajutorul acordat Serbiei încît trimisese propriile sale trupe pentru a ocroti convoaiele ce primiseră dreptul de a trece Dunărea, pe teritoriul sîrbesc. în acest timp, la Constantinopol, Costache Negri trata cu ambasadorii problema armelor, temîndu-se ca, în baza Protocolului din 13 aprilie și din 5 septembrie 1859, Poarta să nu trimită un comisar turc în Principate. într-adevăr, Turcia considerînd că fusese încălcată Convenția de la Paris, intenționa să trimită la București un comisar turc care să cerceteze faptele. Propunerea fusese făcută de Rechberg, ministrul afacerilor externe al Austriei, și prezentată Porții de către Prokesch-Osten; propunerea a fost imediat acceptată de către Poartă. Se pare că și Russel și Drouyn de Lhuys, ministrul francez, admiteau propunerea austriacă , dar ar fi dorit ca inițiativa să vină din partea Turciei. Numai Gorceakov protestează din nou cu energie, întrucît se îndoia de posibilitatea aplicării Protocolului din 1859.

Sub influența directă a lui Napoleon al III-lea, Franța își modifică atitudinea, încît ambasadorul Franței, Moustier, declara lui Ali-Pașa că, după părerea guvernului său, ambasadorii trebuiau să hotărască întîi dacă era sau nu cazul aplicării Protocolului. Bulwer și Prokesch- Osten își exprimară nemulțumirea față de declarația ambasadorului francez, căci doreau supunerea lui Cuza în fața voinței Puterilor, iar prin recenta propunrre franceză domnul român făcea un nou pas spre emanciparea politică. După părerea lui Bulwer era absolută nevoie de un comisar turc pentru a rezolva toate problemele dintre Cuza și Puterea suzerană, iar Prokesch-Osten susținea că această situație nu mai poate dura. Se pare că venirea acestui reprezentant al Puterii suzerane în România — tot

la sugestia Austriei și Angliei —- avea și scopul analizării și discutării chestiunii mănăstirilor închinate. Dar, conform aceleiași Convenții de la Paris, comisarul turc nu putea fi trimis decît în baza acordului tuturor puterilor semnatare. în cazul transportului de arme sîrbești ca și acel al mănăstirilor închinate existînd divergențe, prevederile Convenției nu au putut fi aplicate. Eusia, țară din care proveneau aceste arme și care dorea să le vadă ajunse în Serbia, și Franța, țară care întreținea relații de prietenie cu Bomânia și Serbia, s-au opus intervenției otomane.

~ Din București, la 13 ianuarie 1863, Baligot de Beyne ■ comunica — între altele — agentului diplomatic român la Paris că armele aparținînd Serbiei și care au traversat teritoriul românesc au fost transportate dincolo de Dunăre. Începînd din ziua următoare armamentul sîrbesc nemai- fiind pe pămîntul românesc , problema — dintr-un anumit punct de vedere, acel al efectuării transpoitului — putea fi considerată închisă. Dar pentru lumea politică europeană continua să existe, fiind apreciată ca un fapt reprobabil și periculos pentru liniștea continentului și

pentru care în primul rînd era vinovat domnitorul Cuza.

DTParis, maiorul Ion Alecsandri obținea o audiență

la Drouyn de Lhuys căruia ii explica situația domnitorului Cuza jignit, atît în prerogativele sale cît și în autonomia țării, prin cererea consulilor. După cum arăta reprezentantul român, trimiterea unui comisar turc în Bomânia de către Puteri și Sublima Poartă ar transforma această afacere într-o chestiune națională. „Ceea ce vor face comisarul turc și delegații Puterilor mi se pare imposibil de prevăzut, dar ceea ce mi se pare ușor de presimțit este că în ziua în care comisia va părăsi pămîntul Principatelor, în ziua aceea se va declanșa în Bomânia o agitație care ar putea să coincidă cu mișcări dincolo de Dunăre și care de data aceasta ar antrena în mod fatal pe domnitorul Alexandru la solidaritate cu aspirațiile popoarelor slave” . La care Drouyn de Lhuys răspundea că în

circumstanțele existente dorința Franței este de a salva interesele Principatelor române, fără a le sacrifica p3 ale Turciei. El însuși fiind un susținător al Unirii a trimis instrucțiuni precise lui Moustier, potrivit cărora politica franceză avea drept scop împăcarea divergențelor. Ulterior, însuși împăratul Napoleon al III-lea — într-un discurs refei itor la politica externă — situa în prim plan problema Principatelor române; unii găseau o coincidență între această simpatie exprimată oficial și primirea rece făcută ambasadorului otoman, Djemil, în saloanele împărătesei .

La 20 ianuarie 1863, la Constantinopol se întrunea conferința ambasadorilor, în cadrul căreia Henry Bulwer insista ^asupra trimiterii unui comisar turc. Mai mult, el expedie domnitorului Cuza, la 21 ianuarie 1863, o scrisoare „prietenească” cerînd lămuriri asupra armelor destinate Serbiei și dacă aceste arme au trecut pe față sau ps ascuns; de asemenea dacă trup ale ce le escortau aveau ordin să tragă în turci, în cazul cînd aceștia s-ar fi opus. Totodată Cuza era rugat să trimită Porții o scrisoare spre a lămuri situația.

Domnitorul — numai la 30 ianuarie — răspundea ambasadorului englez că o scrisoare către Poartă nu era în obiceiul relațiilor sale cu guvernul otoman și că a însărcinat pa agentul său diplomatic, acreditat pe lîngă guvernul otoman, să lămurească întreaga problemă. Dealtfel comportarea unor reprezentanți străini și a ministrului de externe turc însuși era ofensatoare; nota remisă de acesta lui Costache Negri avea un ton atît de puțin diplomatic încît agentul a refuzat să o remită lui Cuza. Nota s-a remis atunci direct. Cuza a refuzat să răspundă pînă ce nu au fost respectate conveniențele ,,de care cei mai mulți din dregătorii otomani par a voi să se abțină de tot, față cu principele domnitor al Principatelor Unite” . Tot odată nu putea admite ca o ma'fă cumpărată în timp de pace, de către o țară în stare de pace, de la o putere iar în pace cu Poarta, să poată fi privită ca marfă de război. Dealtfel atît Serbia cît și România sînt neatîrnate de Poartă în conducerea lor internă.

La Constantinopol, Moustier căuta să impună punctul de vedere francez care „nu vedea nici o vină a domnitorului Cuza în afacerea armelor …, că acest domnitor nu era obligat să facă poliție pentru Poartă …, explicațiile prințului Serbiei … erau foaite satisfăcătoare. . Atitudinea politicii franceze a determinat Poarta să renunțe pentru un moment la trimiterea unui comisar turc, ambasadorii mulțumindu-se cu explicațiile lui Costache Negri, care tocmai sosea din București cu instrucțiuni precise date de Cuza. Fusese tot ideea lui Moustier — pentru a evita noi jigniri domnitorului român— de a trimite la Constantinopol un delegat pentru lămuriri și asigurări mulțumitoare . Austria susținea eă prințul Cuza vedea în atitudinea guvernului imperial mai mult o încurajare „amestecată cu cîteva sfaturi de prudență, decît o dezaprobare energică” .

Satisfacția Porții și a Puterilor era minimă, după ce insistaseră atît asupra sechestrării armelor și a intervenției lor pe lîngă „vinovatul” Cuza. S-a văzut acum cît de slabă era clauza coercitivă din Protocolul din 1859 și cît de puțină autoritate putea avea Turcia asupra vasalilor ei. Cît despre protectoratul european se dovedea totalmente lipsit de forță, întrucît nu exista nici o unitate de vederi.

La Constantinopol, Costache Negri liniștea pe Ali-Pașa asupra intențiilor domnitorului care ,,… nu a încetat niciodată de a face tot ce depindea de el pentru a fi în cei mai buni termeni cu Sublima Poaită” 23°. Ali-Pașa spunea că Poarta văzuse în purtarea lui Cuza „ostilitate aproape deschisă împotriva ei”'281.

într-o întrevedere Negri — Prokesch-Osten, ambasadorul austriac afirma că, fără îndoială, afacerea armelor a fost o necesitate politică interioară, la care adesea recurg guvernele pentru a-și ridica prestigiul în ochii țării.

Costache Negri însă răspundea că el a fost trimis de Alexandru loan Cuza pentru a da asigurarea formală Sublimei Porți că niciodată în această afacere „nu avusese nici cel mai mic gînd de a ofensa cu ceva Sublima Poartă, nici dea-i face cel mai mic neajuns sau prejudiciu'* .

în sfirșit, la 1 maitie 1863, Costache Negri scria lui Cuza „Afacerea armelor este completamente și îndoit terminată” . Agentul sîrb dăduse și el explicații lui Ali-Pașa, care a fost pa deplin mulțumit. în luna mai, reprezentantul român înmîna lui Moustier o scrisoare în care Cuza își exprima recunoștința față de ambasada franceză, pentru sprijinul acordat în această problemă.

Evenimentele din noiembrie 1862 — mar'ie 1863 au întărit mai mult legătura dintre Principatele române și Serbia. Prințul Mihail al Serbiei trimitea daruri unor militari și demnitari români care sprijiniseră efectuarea transportului armelor. Domnitorului îi trimise o sabie valoroasă avînd încrustate pe miner pietre prețioase și gravate cîteva cuvinte — în limba latină — care afirmau prietenia puternică dintre cei doi domnitori și cele două popoare, prietenie confirmată la vremuri de nevoie.

★

Atitudinea consulilor în problema armelor sîibești indignase opinia publică românească; urmarea au fost o seamă de acțiuni energice în vederea rezolvării unor probleme interne dar care, prin conjunctura istorico-po- litică a sud-estului european, interesau și lumea internațională ; dintre acestea cea mai importantă a fost aceea a mănăstirilor închinate.

Dealtfel și Marile Puteri doreau rezolvarea cît mai grabnică a acestei probleme. La 11 ianuarie 1862, într-o întrevedere cu Costache Negri, ambasadorul englez propunea acordarea unui termen — pînă în aprilie 1862 — pentru a ajunge la o soluție amicală. Eeferindu-se la atitudinea călugărilor greci, Costache Negri scria că toți patriarhii și episcopii de la Locurile sfinte au refuzat să-și trimită delegații pentru a căuta să se înțeleagă cu reprezentanții statului român . Ei sînt hotărîți să răinînă ,,la decizia Puterilor și vor aștepta de aici înainte cea de-a două fază a Protocolului XIII, adică arbitrajul” .

Ministrul afacerilor externe, Ali-Pașa, at'ăgea atenția domnitorului asup'a drepții cereri a comunităților grecești, pi care o considera înt’u totul conformă dispozițiilor stabilite de protocolul Conferinței de la Paris . Bunăvoința pi care Turcia o arăta călugărilor greci nemulțumea pe români, deciși să îndepăiteze pentm totdeauna aceste elemente parazitare de pe teritoriul românesc. Era atît di mare nemulțumirea, încît în Adunare se declară că Principatile române nu sînt obligati a respecta Protocolul . Mai mult, Adunarea impunea cu o mare sumă moșiile mănăstirilor închinate și scotea din administrația unor mănăstiri pi arhimandriții Nilos și Meletie . Indirect, erau provocări la adresa Puterilor, iar Green scria lui Bulwer că aceste măsuri ilustrau planurile de independență ale lui Cuza.

Domnitorul spera și de data aceasta în sprijinul Franței. în acest scop, atît la Paris cît și la Constantinopol, lucrau agenții diplomatici români, spre a convinge și a cîștiga personalitățile franceze. Rezultate optime permiteau lui Costache Negri să raporteze din Constantinopol, în iulie 1862, că marchizul de Moustier ar afirma între

altele ” .. .ca Franța nu va recunoaște niciodată pe

călugării greci ca proprietari ai bunurilor mănăstirești și că, dacă ar mai exista pentru aceștia speranța unui arbitraj, nu a: putea să fie decît pentru chestiuni mărunte, în afara [dreptului — n.a.] de proprietate, că ar fi mai bine să fie lăsate părțile să se aranjeze între ele”.

Se părea însă că între călugării greci nu era un acord

deplin, domnitorul primind informații din Constantinopol că „zîzania a apăi ut între membrii preoțimii grecești” . Dealtfel, și în compoitarea lor ulterioară, în neconcor- danța atitudinilor, a reieșit clar neînțelegerea dintre călugării greci, care de fapt nu urmăreau decît păstrarea imenselor venituri din Principate.

Concomitent s-a produs o schimbare și în atitudinea Puterilor europene față de Cuza. Indiferență sinceră sau diplomație abilă, oricum, dar se părea că mult discutata chestiune a mănăstii ilor închinate ,,era ultima la care se gîn- dea actualmente” în lumea ambasadorilor. Probabil — după cum susținea Prokesch-Osten — propunerile franceze împiedicau și influențau orice altă hotărîre, iar celelalte puteri nu voiau să mai facă uz de autoritatea lor protectoare; nimeni nu mai propunea vreo soluție. După cum scria Negri, chiar ambasadorul rus, Lobanof, „nu mai îmi spune nimic” .

La Paris, reprezentantul diplomatic al domnitorului Cuza, într-o întrevedere cu baronul d’Avril, însărcinat ad-interim la subdirecția politică a ministerului afacerilor externe, este informat că întrucît nu a putut avea loc o înțelegere între mănăstirile grecești și guvernul român și fiecare din părți reintrînd în drepturile sale, românii trebuie să-și afirme vechiul lor drept asupra acestor pioprietăți cît și cel garantat prin tratatul de la Paris din 1856 și care stabilea „independența administrației noastre naționale” . Ca urmare, bunurile mănăstirilor închinate trebuie repuse sub jurisdicția directa a statului român; veniturile lor să fie administrate — nu sub conți olul statului — de autorități competente, care conform chiar voinței donatorilor, s-ar ocupa în primul rînd de întreținerea și dezvoltarea instituțiilor religioase sau ospitaliere create prin donațiile lor și, în al doilea rînd, vor afecta sui plusurile acestor venituri pentru profitul comunității grecești invocate de acești binefăcători- în asemenea condiții comunitățile grecești nu vor mai fi decît beneficiarele restului sumei depuse, calculată după satisfacerea prealabilă a nevoilor mănăstirești, iar statul român — prin dreptul său necontestat — devine administratorul legitim al acestor instituții.

Și Costache Negri sfătuia ,,că o măsură bună de luat ar fi aceea de a vărsa tezaurului public toată suma provenită din chiria bunurilor mănăstirești grecești, după prețurile ultimelor licitații, pentru ca această sumă să fie integral în minată de către guvernul nostru înșiși călugărilor greci” . Totodată îndeamnă pe domnitor la luarea unor măsuri grabnice căci pentru moment s-au raliat părerii românești cîteva personalități de seamă și trebuie „să profităm înainte ca unele evenimente neprevăzute să nu vină să micșoreze bunele lor dispoziții actuale sau neutralitatea lor’ ’ .

La 25 noiembrie 1862, din inițiativa lui Alexandru loan Cuza, apărea un „Jurnal al Consiliului de miniștri” prin care se sechest”au toate veniturile mănăstirilor închinate și se depuneau în tezaurul statului. Astfel se exprima hotărîrea țării de a trata problema mănăstirilor închinate ca o problemă internă. îndată Cuza, prin șeful său de cabinet, informa Parisul asupra măsurii luate, arătînd totodată că sumele încasate urmau a fi trimise direct reprezentanților Locurilor sfinte, acreditați pe lîngă guvern. Scopul era „de a salva averea comunităților, pînă în prezent permanent lezată prin acțiuni incorecte” 216. Și Adunarea deputaților grăbea rezolvarea problemei, cînd — în luna decembrie 1862 — vota trecerea în veniturile țării a sumei de 20 000 000 lei provenind din aren- zile moșiilor mănăstirești. Ministrul Nicolae Kretzulescu se opusese, amintind că problema mănăstirilor închinate se afla în tratative diplomatice dar, prin însuflețite discursuri, Anastase Panu și Lascăr Catargiu răspundeau că este o chestiune națională.

Gestul Camerei mări indignarea patriarhilor, care implorară Puterile garante în vederea unei intervenții împotriva măsurii luată de guvernul român. îndată Sublima Poa’tă trimitea o notă de protest — la 1/13 ianuarie

— sesizînd și Eusia, Austria, Anglia și Prusia, în vederea unui demers colectiv la București. Ali-Pașa scria domnitorului Cuza că guvernul imperial turc a fost înștiințat că Adunarea și guvernul Principatelor Unite au luat, împotriva averilor mănăstirilor grecești, niște măsuri silnice și arbitrare, tinzînd la confiscarea averilor acestor așezăminte. Ministrul turc scria că este într-adevăr suiprinzător că guvernul domnitorului a căutat să rezolve din proprie inițiativă o chestiune care a făcut obiectul deliberărilor Conferinței de la Paris și a cărei soluționare a fost deferită nnui arbitraj sub rezerva dreptului Sublimei Porți de a se consulta cu Puterile garante, pentru a desemna un snpra-arbitru în cazul în care părțile nu ar fi de acord cu decizia sa . Guvernul otoman dorea ca domnitorul să urmeze linia trasată de Conferința de la Paris. ,,I)ar în orice caz consideră de datoria sa de a protesta formal împotriva oricărui act al guvernului Alteței Voastre care ar avea ca efect o spoliațiune sau o sechestrare a veniturilor mănăstirilor” .

Din Constantinopol ambasadorii trimiteau — la 20 ianuarie 1863 — instrucțiuni consulilor pentru a îndemna pe Cuza de a nu sancționa măsura votată de Adunare. Se știa că domnitorul dezaproba hotărîrea Adunării; conflictul dintre Cuza și boierii conservatori ajunsese la punctul culminant, deși el însuși era cel mai interesat de a vedea isprăvit „între mănăstirile grecești și noi, un litigiu care ne lipsește de mari resurse financiare și care ne creează atîta încurcătură” .

Adunarea fiind prorogată, ambasadorii credeau că problema se va rezolva, dar fondurile rămîneau închise în tezaurul statului. Din Paris maiorul Ion Alecsandri scria șefului de cabinet al domnitorului că Drouyn de Lliuys, ministrul afacerilor externe francez, plin de simpatie față de țară și prinț, nu putea da însă decît sfaturi oficioase și personale în ceea ce privește mănăstirile. „Sancțiunea votului privitor la mănăstiri ar fi mai ales lipsită de pericol dacă ea s-ar produce după ce trimiterea comisarilor ar fi fost definitiv îndepărtată de ambasade” . Ministrul de externe francez se referea la ambasadorii din Constantinopol ai Marilor Puteri, reuniți mereu în conferințe pentru a discuta, între altele, proiectul trimiterii unui comisar în chestiunea armelor sîrbești.

Ambasadorul englez Henry Bulwer cerea chiar întărirea misiunii comisarului turc printr-o anchetă referitoare la mănăstirile închinate. Reprezentantul englez se arăta cel mai vajnic dușman al lui Cuza și apărător al cauzei grecești. în schimb, ambasadorul francez, Moustier, susținea că oricare ar fi prevederile protocolului, Cuza nu putea acționa împotriva Adunării și a țării, care considerau problema mănăstirilor închinate ca aparținînd exclusiv afacerilor interne; că numai respectul autonomiei țării era probabil cauza tăcerii păstrate de guvernul român față de nota de protest a Porții otomane. Depaite de a fi o însușire, vărsarea veniturilor mănăstirilor în tezaurul statului, socotit pa nedrept ca un sechestru, era o măsură salvatoare și el nu putea cere nici ridicarea sechestrului, nici aduce vreun blam împotriva guvernului român, nici cere instalarea imediată a unei comisii arbitraje. Moustier mai declara celorlalți ambasadori că pentru guvernul francez ,,statu-quo-ul din 1858 nu era cu nimic alterat prin măsurile de precauție luate de guvernul moldo- valah” .

între timp, în țară se luaseară o seamă de măsuri, ce atraseră și mai mult mînia călugărilor greci. Astfel, în luna martie, printr-o ordonanță, se interzicea folosirea limbii grecești în toate bisericile și mănăstirile închinate, făcîndu-se o singură excepție pentru o biserică din Brăila, în urma rugăminților populației grecești. în 17 aprilie se dispunea ca avocații mănăstirilor grecești să fie însoțiți

de avocații statului în pledoariile lor în fața tribunalelor românești. în luna mai se interzicea eliberarea de pașapoarte egumenilor, pînă ce nu lăsau înlocuitori solvabili care sa răspundă de odoare și hrisoave, pentru ca, în 18 iunie, Alexandru Odobescu, ministrul cultelor, spre a împiedica sustragerile de odoare și documente, dispunea ca obiectele de valoare din fiecare mănăstire să fie sub paza autorităților sau a protopopilor sau a se aduna într-o anumită mănăstire fiind puse sub pază militară. Curînd o nouă hotărîre prevedea adunarea tuturor documentelor în Arhiva statului, întocmindu-se o comisie spre a cerceta toate proprietățile și veniturile mănăstirilor .

Bineînțeles că în străinătate asemenea acte au fost rău văzute, iar Henry Bulwer spunea că nu sînt pornite decît din dorința de ,,a crea neajunsuri” , iar John Russel, ministrul de externe englez, scria reprezentantului său pe lîngă Poartă să încerce să obțină dreptate pentru mănăstirile închinate din Principatele române. Averea le-a fost sechestrată, iar preoților greci li s-a dat ordin să facă slujba în biserică într-o limbă străină. Ministrul englez recomanda reprezentanților Puterilor să aducă la cunoștința lui Cuza că aceste procedee sînt ilegale, tiranice și subversive . Și Novikof, ambasadorul Rusiei, spunea lui Negri că interesul României este de a se supune Protocolului XIII, ale cărui rezultate puteau fi mult mai folositoare românilor decît grecilor. în același sens vorbea și Ali-Pașa, însă Puterile nu au reușit să ajungă la un acord, cu atît mai mult cu cît Franța își menținea atitudinea sa.

Costache Negri declara, fără șovăire, lui Ali-Pașa : „Nu pot răsturna tratatul din Paris, ce ne declară deplin autonomi pentru treburile noastre lăuntrice și nu este nimic mai lăuntric decît pămîntul nostru care este în joc, că apoi guvernul otoman nu putea să nu țină seamă de opinia publică din țara noastră, de votul unanim ce se dăduse de curînd în Adunare, fără a se pune în cumpănă de a aduce iarăși tulburări noi” .

La Paris, Ion Alecsandri acționînd pe lîngă Drouyn de Lhuys menținea favorabdă atitudinea guvernului imperial, care nu împărtășea emoțiile pe care problema mănăstirilor le-a creat la Constantinopol și în consecință, nu ar putea vedea decît aplicarea dreptului de supraveghere extins la toate instituțiile publice .

Costache Negri, energicul diplomat român, anunța la Constantinopol tuturor că niciodată guvernul nu va consimți ca această problemă să fie decisă de alții decît de către români și în alt loc decît în țară. El afirma că dacă Puterile ar forța statul român să le suporte presiunea, contrar celor prevăzute prin tratatul de la Paris, românii o vor suporta neputînd să se sustragă. Dar nu trebuie să se uite că pe baza tratatelor internaționale statul român este complet independent în toate problemele interne și că vor ,,… protesta precum fac cei slabi față de cei tari… Noi ne rezervăm deci, în definitiv, dreptul de a decide noi înșine în această chestiune fără imixtiunea nimănui”.

Activitatea diplomaților români în capitala Franței reușise — și în problema mănăstirilor — să cîștige tot mai multe simpatii în favoarea lui Cuza și a cauzei românești ; ca urmare, Moustier primea instrucțiuni pentru a se opune oricărei măsuri precipitate și de a favoriza succesul cauzei românești printr-o moderare în cadrul conferinței. Ion Alecsandri insista mai ales pe lîngă Faugere, însărcinat special cu rezolvarea problemei mănăstirilor închinate din Principatele române, pentru separarea absolută a chestiunii financiare de aceea a dreptului incontestabil al Principatelor române de a administra așezămintele aflate sub invocarea Locurilor sfinte . Numai în sensul acesta conflictul trebuia să primească o soluție, pentru care a fost însă nevoie de sprijinul francez. Se pare că Moustier executa bine instrucțiunile primite din Paris, deoarece la Constantinopol prezentă în plină conferință „Memoriul” redactat de guvernul român , spre marea nemulțumire a celorlalți ambasadori, care constatau că dintre toate guvernele numai cel francez îl primise. După cum spunea chiar Ion Alecsandri „instrucțiunile trimise domnului de Moustier sînt mai categorice decît credeam în sensul intereselor noastre” .

Cît despre Costache Negri, el păstra o atitudine dîrză, opunîndu-se oricărui amestec străin sau vreunei concesii care ar fi lovit în drepturile românești. „Negri trebuie să știe la ce să se aștepte în privința șanselor pe care le avem” acționînd astfel; atitudinea lui Negri se vedea limpede din sfaturile ce-i adresează domnitorului „trebuie secularizate în toată puterea cuvîntului averile mănăstirești, tot așa precum au fost secularizate pretutindeni în Europa” . Mulțumind pentru ajutorul dat, domnitorul Cuza trimitea lui Moustier o scrisoare aiătînd că prin Negri a putut cunoaște dovezile încurajatoare ale interesului constant pe care guvernul francez îl avea față de poporul român: „Resimt în fiecare zi întreaga eficacitate în problema care se tratează în acest moment la Constantinopol” , la care ambasadorul francez răspundea că, întrucît Cuza cunoștea simpatiile împăratului, nu trebuie să se îndoiască de grija pe care reprezentantul său la Constantinopol o va avea în orice ocazie îi va fi oferită .

Urmînd instrucțiunile imperiale, ambasadorul francez propunea conferinței din Constantinopol o înțelegere amiabilă opunîndu-se arbitrajului și supraarbitrajului cerut de ambasadorul englez. El considera că cel mai nimerit lucru era ca Ali-Pașa să discute cu domnitorul, de fapt ceea ce ministrul turc și începuse cu reprezentantul român. în același timp, Nicolae Bordeanu, girantul agenției îomâne la Constantinopol, era trimis în țară cu misiunea de a obține unele promisiuni din partea domnito-

rului. Franța propusese acest demers, căruia Turcia i se alătură grabnic, Ali-Pașa fiind informat asupra nemulțumirilor personale ale lui Bulwer „întrucîtva în contrazicere cu sinceritatea anumitor asigurări pe care nu le-a precupețit Porții” . Iar, întrucît guvernul din Yiena nu era prea preocupat de problema mănăstirilor, se alătură și el propunerii ambasadorului francez;imediat, se pare, se alăturară și cel prusian și italian. în fapt lupta rămînea între ambasadorul francez și cel englez. —

La sfirșitul lunii iunie 1863 Cuza trimitea ambasadorilor un vast „Memoriu” în care, bazîndu-se pe trecutul istoric, reliefa drepturile statului român asup.'a acestor averi. El ataca Protocolul și declama că această problemă nu poate fi discutată și rezolvată decît de Principatele române și numai în Principatele române, „îndepărtată de importanța pe ca^e intervenția Enrop3i i-o dă, această chestiune ar apărea în toată simplitatea ei și soluția ei ar fi din cele mai ușoare’ ’ .

„Memoriul” lui Alexandru loan Cuza era ultimu cuvînt al guvernului român. Negri spunea reprezentantului austriac că nu numai domnitorul, dar întregul popor nu mai admitea ca o parte considerabilă din venitul statului să fie risipită de clerici străini și ca o treime din teritoriul Principatelor să fie administrat din afară. Nici forța nu poate înlătura această problemă. „Yom fi generoși, vă făgăduiesc, atunci cînd va fi vorba de fixat suma despăgubirii, dar aceasta este tot ce ni se poate cere. Niciodată, dar niciodată nu vom lăsa averile în mîinile călugărilor greci, căci aceasta ne este imposibil. Chiar dacă domnitorul Cuza ar vrea să cedeze, n-ar putea, căci îa această chestiune, care este tot atît de vitală ca cea a Unirii, poporul s-ar ridica împotriva lui ca un singur om” 26 8.

în orice caz atitudinea reprezentanților Puterilor la Constantinopol pare să se fi modificat căci Costache Negri, descriind lui Cuza atmosfera diplomatică, avea impresia a fi întîlnit dispoziții destul de favorabile pentru români și era aproape convins că problema averilor mănăstirilor închinate va primi curînd o soluție conformă dorințelor țării . Ambasadoiii, între care și ambasadorul rus îs o vile of, erau interesați doar de suma exactă pe care guvernul român era dispus să o acorde călugărilor greci, căci „după ce au cerut, după remiterea memoriului, anularea pură și simplă a Protocolului XIII și după ce ași declara suma pe care sîntem dispuși să o oferim comunităților, nu ne va mai rămîne decît să așteptăm liniștiți decizia care va fi luată în acest sens de către Puteri, pe care nu vor putea decît să o consacre printr-un act internațional” 27°. Negri a cerut ca suma să fie cunoscută și de consuli și de publicul românesc.

La 22 august 1863, Costache Negri transmitea Sublimei Porți o notă din partea domnitorului Cuza. Nota includea hotărîrea guvernului român de a acorda călugărilor greci drept indemnizație suma de 80 000 000 de piaștri turcești, sumă pe care o punea însă sub garanția colectivă a Porții otomane, a Puterilor garante și a statului român. Bineînțeles că toate puterile opuseră un refuz categoric propunerii românești căci nici una, chiar și Franța nu renunțaseră la ideea arbitrajului. Părea să fie totuși un interes general, o preocupare internațională de a se amesteca în această problemă și a-i preciza rezolvarea. Arbitrajul, suma indemnizațiilor erau discutate în capitalele europene, în mediile cele mai diverse. La Paris, atitudinea ministrului de externe, Drouyn de Lhuys, privitoare la arbitraj părea totuși să fi fost influențată de patriarhul Nilos. într-o întrevedere cu agentul diplomatic român, Diouyn de Lhuys cerea o rezolvare cît mai rapidă prin concesiuni. Ion Alecsandri, după o lungă susținere a drepturilor românești, informează pe ministrul francez că este de prevăzut că guvernul domnitorului nu va acorda concesiuni călugărilor greci și nu va abandona situația la care a ajuns prin forța evenimentelor, mai ales cînd este susținut de întreaga națiune. El mai amintea

sprijinul francez și încrederea poporului român în Franța care nu va permite vreodată celorlalte Puteri garante să ia măsuri care să facă să degenereze o simplă problemă particulară într-un conflict militar pe malurile Dunării.

Părerile ministrului francez nu erau însă împărtășite de ambasadorul Moustier, care urmărise personal întreaga problemă. Dealtfel, la Constantinopol și nu la Paris se precizau problemele politice ale sud-estului european. Diplomații francezi din capitala otomană au sprijinit aproape întotdeauna politica țârilor române. Iar numele și contribuția acestor — în majoritatea cazurilor — strălucite elemente ale diplomației și politicii franceze sînt prea puțin cunoscute în lucrările românești de istorie. Aflați în capitala Imperiului otoman, alături de Sublima Poartă, diplomații francezi au cunoscut mai bine situația politică sud-est europeană și aspirațiile legitime ale popoarelor din această zonă a continentului. Pentru statul român, în epoca lui Alexandru loan Cuza, sprijinul acordat de ambasadorii Franței a fost imens.

în țară impoitantele concesiuni făcute de guvern Locurilor sfinte „cu singurul scop de a dovedi respectul său față de recomandările Puterilor” , provocară nemulțumii i generale și violente articole în presă. Față de politica Marilor Puteri, românii considerau necesar să acționeze corespunzător dreptului lor strămoșesc. După cum spuseseră în atîtea rînduri reprezentanții românilor, problema mănăstirilor închinate trebuia cît mai repede și radical lichidată. Față de insistențele Porții otomane de a convoca o conferință internațională și de sprijinul intens pe care-1 acorda călugărilor greci, domnitorul Cuza — pentru a preveni vreo măsuiă contrară intereselor românești — hotărăște să adopte politica faptului împlinit. Dar menținîndu-se pe linia respectului față de puterea suzerană trimite, la 8/20 decembrie 1863, ministrului de externe turc o scrisoare informîndu-1 asupra intenției de a rezolva problema mănăstirilor închinate prin secularizarea averilor lor. Totodată reamintea că este o problemă de interes intern al statului român; în privința călugărilor greci, ei urmau să fie generos despăgubiți, astfel cum o anunțase guvernul său.

Ca urmare, la 11/23 decembrie, Ali-Pașa s-a grăbit a trimite o circulară către celelalte puteri informîndu-le asupra notei depusă de Costache Negri în luna august 1863, asupra refuzului călugărilor greci de a accepta despăgubirile statului român și asupra dorinței Sublimei Porți de a se rezolva această problemă într-o conferință la nivelul ambasadorilor, la Constantinopol.

Aflînd de circulară Nicolae Bordeanu, girantul agenției române la Constantinopol, comunică telegrafic — evident cifrat — intențiile otomane. Și astfel, a doua zi după primirea telegramei — la 13/25 decembrie 1863 — guvernul condus de Mihail Kogălniceanu și avînd ca ministru al cultelor pe Alexandru Odobescu depunea în Cameră proiectul de lege prin care se hotăra secularizarea averilor mănăstirești; în mai puțin de un ceas, după cîteva cuvîntări entuziaste, proiectul a fost admis cu 97 de voturi pentru și 3 contra. Prin acest act intrau în patrimoniul statului 1 127 386 pogoane de teren cultivabil, din totalul de 10 644 673 cîte erau în întreaga țară. Imediat Camera trimise o delegație pentru a felicita pe domnitor, în vreme ce telegramele sosite din întreaga țară exprimau entuziasmul popular.

Nu tot în același mod a fost primită vestea secularizării averilor mănăstirești din România de către Marile Puteri. Eusia, Turcia, Austria și Anglia decideau trimiterea unei note de protest în termenii cei mai energici. Oscilantă a fost atitudinea Franței, ministrul de externe Drouyn de Lhuys fiind negativ impresionat de știrea secularizării, afirmînd ,,că el nu se va separa de Puterile garante” . Întrucît guvernul român și Camera au luat o decizie unilaterală — spunea ministrul francez — care suprimă Protocolul cu drepturile ce sînt înscrise „ultimul act al guvernului român mă surprinde și-mi trebuie timp să mă gîndesc” .

Părerile ministrului de externe francez, politica sa uneori ezitantă și influențabilă a dăunat — în momente destul de grele — politicii domnitorului Cuza. Opinia publică și presa franceză au recunoscut însă legalitatea actului secularizării averilor mănăstirești; o părere similară a existat și în Italia.

Evident că atitudinea cea mai dușmănoasă au avut-o călugării greci, care au mers atît de departe în ura lor încît au plănuit asasinarea domnitorului Cuza și a lui Costache Negri. Statul român încercase găsirea soluției optime pentru ambele părți în litigiu, dar călugării greci- se încăpățînaseră refuzînd orice discuție cu reprezentanții statului român.

Eomânii cîștigaseră însă o nouă victorie. Nerecu- noscînd autoritatea colcetivă a Puterilor europene, ei au redat patriei administrarea unei enorme averi, sursă imensă de venituri pentru străini. Hotărîrea poporului român era definitivă și orice discuție la Constantinopol rămînea fără valoare, întrucît era decis să nu se supună decît forței. Actul secularizării săvîrșit era o dovadă a forței morale și a sentimentelor patriotice ale domnitorului și a poporului român. De aci înainte rămînea doar necesitatea punerii sigiliului final asupra acestei probleme, fapt care avea să se realizeze în anul următor.

★

Dar aceasta nu era singura problemă ce frămînta țara. Neînțelegerile dintre partide, intrigile politice ajun- gînd pînă la scaanul domnesc sfîșiau întreaga activitate internă. Accentuate îndată după 24 ianuarie 1862, aceste frămîntări politice își ating punctul culminant în anul 1863.

Ambițiile personale erau atît de mari încît unii bucuroși ar fi îndepărtat pe Alexandru loan Cuza de la domnie spre a-i lua locul. în ianuarie 1863 discuțiile asupra bugetului puneau într-o nouă lumină prăpastia dintre Cuza ți boieri. „Atmosfera este atît de încărcată cu intrigi și fățărnicie, încît trebuie să fie mult mai ușor a vedea limpede de la distanță decît de pa însuși teatrul acțiunii” 275. Neînțelegerile dintre domnitor și boieri creaseră un haos politic în care Cuza nu mai putea guverna ; el își dădea perfect seama că fără un act de autoritate din partea sa dificultățile nu puteau fi înlăturate. Opoziția dorea îndepărtarea imediată a domnitorului pentru că „guvernul Măriei Tale nu punea neapărată stăiuință și vigoare în lucrările sale, spre a înlesni opera de renaștere și reconstituire ce era menit a face” . Criza devenea iminentă; se impuneau măsuri excepționale. Domnitorul considera că prin dizolvarea Camerei — at ît de turbulentă — va putea să asigure bunul mers al vieții publice.

Această situație politică crea îngrijorări în lumea diplomatică europeană și mai ales în centrul politic al sud-estului european, Constantinopol. Diplomația austriacă considera că, în cazul abdicării lui Alexandru loan Cuza, Marile Puteri nu pot avea un interes prea mare în a-1 menține. Referindu-se la domnitor, un diplomat austriac îl considera : „Vasal puțin respectuos față de Puterea suzerană” . Tot în același sens vorbea și ministrul englez Russel, care susținea că Austria și Anglia trebuie să se înțeleagă cu Franța pentru a acționa în politica orientală. îi era teamă că Alexandru loan Cuza va ajunge la dictatură și Russel afirma: „Noi preferăm Adunarea fără domnitorul Cuza, decît domnitorul Cuza fără Adunare” . Dorea chiar separarea celor două țări românești, însă numai după consultarea voinței Porții și a Principatelor române. Cu totul contrară era atitudinea franceză, Drouyn de Lhuys exprimînd dorința unei înțelegeri între Puterile semnatare ale Convenției pentru a analiza problema domniei și unirii Principatelor române, iar Napoleon al III-lea accentuînd dorința sa de a menține Unirea la care Franța contribuise atît de mult. Dar, fără îndoială că Puterea cea mai interesată în menținerea ordinei în Principatele române în spiritul Convenției de la Paris era Poarta otomană care, în calitatea ei de autoritate suzerană, se temea de orice tulburare în cuprinsul teritoriilor vasale. Guvernul otoman — pentiu acest motiv — trimisese ambasadorilor o notă spre a le atrage atenția asupra stării de lucruri din Principatele române. La rîndul lor, temîndu-se de tulburări, reprezentanții Puterilor acceptau propunerea internunțiului de a trimite o comisie în Principatele Unite care să se ocupe cu : a) cercetarea cauzei formării unei opoziții dușmănoase lui Cuza și posibilităților de remediere a situației politice interne, b) aplicarea strictă a capitulațiilor și c) rezolvarea problemei mănăstirilor.

Pentru a evita orice amestec străin în problemele interne ale țării și — în acest sens — pentru a liniști Sublima Poartă și Puterile garante, domnitorul le comunica că : „situația țării nu justifică îngrijorările Porții, cu atît mai puțin o intervenție oarecare”. El nega existența dezordinei în afară de Cameră și își asuma răspunderea liniștii publice. Cuza atrăgea atenția asupra pericolului încurajării directe sau indirecte dată grupărilor politice care domină Adunarea, ceea ce putea să provoace vreun act ilegal care ar fi urmat, este cert, de o represiune nemiloasă. Iar cererea Porții și a Marilor Puteri ar fi luată, fără îndoială de către grupările politice ca o încurajare. în concluzie, domnitorul anunța că respinge, de la început, orice responsabilitate a măsurilor extreme pe care le va lua în acest caz pentru a menține ordinea și a proteja elementul sănătos al țării, tot astfel cum respinge responsabilitatea consecințelor pe care vreun eveniment grav cum ar fi intervenția Puterilor ar putea să le provoace, fie în interior, fie în afara granițelor țării .

Eață de aceste afirmații Ali-Pașa se temea că, într-adevăr, intervenția Marilor Puteri ar agrava situația politică și, supunînd ambasadorilor — formal — problema românească, aceștia se întruniră la 26 februarie, la ambasada franceză pentru a lua o hotărîre. Informați asupra situației real existente în Principatele române și asupra gravității urmărilor unei eventuale înlocuiri a lui Cuza, ambasadorii deciseră a trimite instiucțiuni agenților lor cu conținut identic — „asupra necesității de a preveni atacuri împotriva Constituției și orice act al Adunării care ar putea să compromită drepturile domnitor ului” 28°. Novikof și Moustier — cu această ocazie — dezaprobară acțiunea consulilor, plină de intrigi și părtiniri, nedemnă de reprezentanții unor mari națiuni. Moustier spunea lui Negri „că Franța va salva Unirea, indiferent de ceea ce se face împotriva ei… că el nu putea să înțeleagă această politică a Turcei de a se crampona de tradiții mîndre dar neputincioase” . Ambasadoiul francez nu făcea decît să urmeze politica guvernului imperial, care dorea menținerea domnitoiului Cuza și a Unirii.

îndată după închiderea sesiunii Adunării, Alexandru loan Cuza, indecis asupra viitoarei sale atitudini, convins de imposibilitatea continuării conducerii în acest fel și plictisit oarecum de amestecul străin, dorea o schimbare radicală. Scriind piietenului său Negii, domnitorul i se plîngea de situația din țaiă, informîndu-1 totodată asupia hotăiîrii luate, pe care o considera singura salvatoare. Eeferindu-se la viitoarea sa politică internă domnitorul spunea „nr-am decis să încerc o supremă experiență” . în acest sens, la început, a vrut să informeze — printr-un „Memoriu” dat lui Costache Negri — atît Poarta otomană, cît și Puterile garante asupra necesității organizării statului român și asupra necesității completei realizări a Unirii. Amintind cauzele neînțelegerilor din țară Cuza adăuga : „Fără a mai vorbi de pretextul pe care-1 dă nemulțumiților Firmanul, pentru a-mi reproșa de a nu fi reunit Principatele în viitutea propriei lor autonomii, adică în afară de orice intervenție pe lîngă Puteri… Firmanul limitînd durata Unirii la durata domniei mele…” . Asemenea dispoziții — precum cele prevăzute în Convenția de la Paris și în firman — dăunau rezultatelor binefăcătoare pe care Sublima Poartă și Puterile garante le așteptau, desigur, de la Unire. în asemenea condiții de organizare Cuza declara că nu p©ate

salva situația căci are „mîinile legate de Convenție. Cer deci ca acest act internațional să fie modificat” 284.

în aceeași scrisoare Alexandru loan Cuza expunea apoi planul viitoarei organizări a României, astfel cum îl considera el potrivit pentru poporul său. „Bunul simț al națiunii nu s-a înșelat asupra cauzelor răului de care suferă și domnitorului i s-a adresat poporul împotriva greșelilor Adunării… Accept acest mare rol și toată responsabilitatea pe care o impune, dar îmi este imposibil să-l accept fără condițiile despre care v-am vorbit. Dacă ideile mele nu vor găsi imediat sprijinul pe care-1 aștept, nu voi ezita să fac sacrificiul poziției mele personale față de interesele țării mele și să mă retrag de pe scena politică. Yă recomand domnule [Negri —n.a.] de a face cunoscut Curții suzerane și reprezentanților Puterilor garante această rezoluție supremă. Dacă așa cum sper se va recunoaște, ca și mine, urgența măsurilor pe care le-am expus, puteți să asigurați, cu fermitate, că ordinea publică nu va avea nimic de suferit. Dacă există vreun pericol, acela nu va fi decît pentru persoana mea, această considerație nu este făcută pentru a mă opri din îndeplinirea unei datorii pe care o cred necesară pentru salvarea și pentru prosperitatea țării mele” 285.

Bun diplomat, Alexandru loan Cuza dorea să-și atragă simpatiile Marilor Puteii aiătînd concomitent că atitudinea opoziției îl determină să adopte măsuii energice menite să înfiîngă „monstiuoasa coaliție” și să apere interesele poporului. Este semnificativ că acest document arată o hotărîre luată, care, deși prezentată Puterilor, nu le solicita binevoitoarea atenție.

★

între timp mișcăiile de eliberare ale popoarelor vecine nu încetau a face din Principatele române bază de operații. Pe la sfîrșitul lunii mai, sosea la București generalul Turr, aghiotant al regelui Italiei și sprijinitor al revoluționarilor unguri. El obținea o audiență la domnitor pe data de 28 mai 1863. Reamintind chestiunea armelor sarde sosite la Galați, el recunoștea imprudența săvîrșită, arătînd însă necesitatea unei noi acțiuni. Tiirr dorea să cunoască atitudinea domnitorului față de o viitoare răscoală ungară care, slăbind forța militară habsburgică, ar permite Italiei să cucerească Veneția. ,,Întrucît Austria a văzut cu un ochi îău deșteptarea Eomâniei, întrucît ei nu-i plac Principatele Unite și cu atît mai puțin Alteța Voastr ă, ne-am gîndit—spunea generalul Tiirr — că vom putea să găsim aici un sprijin care este absolut necesar” 28®.

Concursul depindea, bineînțeles, de bunăvoința lui Cuza și, în orice caz, nu trebuia să fie de natură a-1 compromite. Generalul propunea ca cei 700—800 de revoluționari unguri să fie lăsați să pătrundă în grupuii mici în Transilvania pentru a ridica masele. Prin aceste mișcări Austria era silită să-și îndrepte trupele spre Transilvania, păstrîndu-și un număr redus în Occident. Eeușita acestei acțiuni depindea însă și de armamentul pe care ungurii sperau să-l obțină de la domnitorul Cuza. Aceste arme urmau să fie cumpărate oficial de ministrul de război român de la ministrul de război italian. Pentru a evita orice compromitere a domnitorului Cuza, el avea dreptul — la nevoie — să-i dezarmeze pe cei prinși.

Față de argumentele invocate, Alexandru loan Cuza — după ce își arătă nemulțumirea pentru lipsa de vigilență în 1860 — consimți să sprijine mișcările de eliberare ungară și italiană căci ,,nu ignorați că românii simt destul de puțină simpatie pentru Austria. Dar voi consulta înainte de toate interesele țării mele” . Domnitorul nu voia să-și dea concursul înainte de a cunoaște viitoarea condiție politico-jur idică a românilor de dincolo de Carpați. „Vedeți că sînt sincer ! Aceasta nu înseamnă, înțelegeți bine, că refuz concursul meu” .

După cum era și de așteptat Austria s-a sesizat imediat de această convorbire, dar consulul austriac nu a putut obține nici o informație. Consulul von Eder informa Ministerul Afacerilor Externe austriac că „se pare că Tiirr a vorbit cu el despre politică în general, dar că nu i-.a făcut nici o propunere precisă” . Totirși, guvernul din Yiena, neliniștit, atrăgea atenția celorlalte state europene asupra mișcărilor revoluționare ce nu încetau a pune în pericol liniștea continentului.

Sub influența diplomației austriece, Henry Bulwer recomanda guvernului englez să inter vină pe lîngă guvernul italian pentru rechemarea generalului Tiirr. Conducătorii italieni se conformară, negînd însă vreun scop politic călătoriei. Dar Rechberg, ministiul afacerilor externe austriac, susținea că ținta acestei vizite era ,,de a face să acționeze românii din Principate asupra compatrioților lor din Transilvania” pentru a-i împiedica de a trimite deputați în Reichsrat. Populația românească din Transilvania trebuia de asemenea să fie influențată ,,pentru a o face favorabilă proiectelor privitoare la o mișcare revoluționară în Ungaria” °.

Austria își mai motiva îngrijorarea și pentru crearea unor agenții diplomatice, sîibă la București și română la Belgrad . Puțin timp înainte, la 28 februarie 1863, prințul Mihail al Serbiei, prin trimisul său Patsek, făcea cunoscută domnitorului intenția sa de a acredita ca agent diplomatic la București pe Constantin Magazinovici, consilier la Curtea de casație a Serbiei.

Propunerea sîrbă a fost primită de domnitorul român care s-a grăbit să numească la 12/24 martie 1863 pe Theodor Callimaki, fost prim secretar al agenției române din Constantinopol, în calitate de agent diplomatic la Belgrad. Scrisorile dintre cei doi prinți dovedeau unitatea de interese și dorința lor de colaborare. Cuza scria la 17 iulie 1863 : ,,Yă reînoiesc cu această ocazie, Prințul meu, dorința mea sinceră de a întreține și de a dezvolta bunele relații care există, din fericire, între Serbia și România” .

Eelațiile amicale dintre România și Serbia an fost rău văzute atît de Austr ia, cît și de Turcia. Ambele imperii se considerau amenințate de micile principate din regiunea caipato-balcanică. Mai mult, Poaita otomană s-a con- sideiat lezată în drepturile ei suzerane întrucît nu a fost consultată la înființarea respectivelor agenții diplomatice. Miniștrii turci considerau crearea agenției sîrbe la București și agenției române la Belgrad ca o tendință de separare exprimată de vasalii ei.

Evident exista un fond real în temerile otomane, accentuat prin politica ulterioară a celor două țări. Cît privește agențiile lor diplomatice au avut rol hotărîtor în strîngerea legăturilor politice ale României și Serbiei și la afirmarea dreptului celor două state de a încheia convenții internaționale bilaterale și multilaterale. Încheierea unei convenții de extrădare între România și Seibia a fost unanim interpretată ca exteriorizarea unui acord politic. Iar o comandă de tunuri făcută în același timp, atît de guvernul din București cît și de cel din Belgrad, inspirară multă îngrijorare lui Ali-Pașa, avînd — fără îndoială — înrîurire asupra evenimentelor următoare.

Teama austriacă părea să-l fi cuprins și pe Drouyn de Lliuys, care atrăgea atenția lui Cuza asupra primejdiei pe care o poate crea, pentru el, o atitudine atît de îndrăzneață. Dar domnitorul scria, confidențial, împăratului că toată activitatea sa va avea totdeauna un singur scop, acel al intereselor țării sale. La Paris, Ion Alecsandri nu reușește însă să obțină audiență la împărat pentru a-i remite scrisoarea domnitorului. Ion Alecsandri propunea remiterea ei ministrului afacerilor externe Drouyn de Lhuys dar Cuza se opune, sfătuindu-1 să aștepte. Cît despre invitația făcută de generalul Tiirr lui Ion Alec- sandri în vederea unei întîlniri la Torino, trebuia anrînată, întrucît Cuza stăruia ca memoriul său secret să fie înmînat numai lui Napoleon al III-lea. Domnitorul regreta întîr- zierea audienței, atît de necesară politicii sale.

Alexandru loan Cuza avusese dreptate în afirmațiile sale; de asemenea în insistența sa de înmînare a memoriului secret numai împăratului. Acesta era preocupat de politica europeană și — în această perioadă — în special în problema Poloniei, dar dacă împăratul întrezărea rezolvarea acesteia pe cale diplomatică, nu tot de aceeași părere erau polonezii. La 22 ianuarie 1863 izbucnea revoluția în Polonia. Prin așezarea lor geografică Principatele române au fost angajate în problema poloneză.

în noaptea de 13 spre 14 iulie pătrundea în țaiă o trupă armată de vreo 400 de polonezi, emigrați din Turcia și avînd destinația Polonia. Fuseseră organizați de Mihail Czajkowski numit și Sadyk-Pașa și erau conduși de colonelul Milkowski. Venind dinspre Tulcea, pe un vapor englezesc, ei debarcară în apropiere de Reni, îndrep- tîndu-se spre Cahul. îndată colonelul Călinescu plecă cu două companii în urmărirea lor. Urmînd instrucțiunile lui Cuza, li s-a cerut polonezilor să depună armele, apoi au fost somați și în urmă amenințați cu forța. Caracterul acestei expediții, prezența mai multor englezi în trupa armată, precum și armele de fabricație engleză, făceau pe Cuza să creadă că Turcia și Anglia nu erau străine de această expediție, bănuindu-le „intenții uiîte al căror scop ar fi fost crearea unui pretext pentru o intervenție”293. Era hotărît să protesteze împotriva Porții, însă ar fi dorit să cunoască întîi părerea guvernului francez. Se spunea că Sadyk-Pașa ,,a organizat expediția cu forța” 294 lăudîndu-se că niciodată nu va putea fi împiedicat să treacă prin teritoriul românesc. Domnitorul Cuza dorea evitarea unui conflict însă colonelul Milkowski refuză să se supună; el adresa națiunii române o proclamație arătînd ,,că nu nutrea intenții ostile față de ea” și că nu urmărea decît să traverseze țara, spre a merge în Polonia 295.

Nemulțumit de noua problemă politică, domnitoiul telegrafie lui Negri intențiile sale penti u a evita o viitoare complicație diplomatică. El hotăra retrimiterea imediată a polonezilor în Turcia, consideiînd că acționînd altfel se agrava situația statului român în relațiile sale cu celelalte state europene și era lezată integi itatea teritoriului român, fapt deosebit de grav pentru poziția politică a României în lumea europeană și pentru mândria națiunii române . Admiterea intrării în țară — prin diverse forme de trecere a frontiere — a unor grupe de oameni, care să se comporte pe teritoriul românesc ca într-o țară a nimănui, ar fi creat un precedent care nu putea avea decît un efect defavorabil asupra situației intei ne a țării. Unele infoi mații făceau să se creadă că sub pretextul cauzei poloneze, această trupă servea intereselor lui Grigore Sturdza, care spera încă să obțină tronul țării.

Dar, în afară de violarea teritoriului român, mai era și jignirea Eusiei țariste prin permiterea treceiii unei trupe armate poloneze menită a lupta împotriva armatei țarului; pînă la proba contrarie, statul român apărea în fața tuturor ca sprijinitor al unei agresiuni împotriva unui stat limitrof, Eusia țaristă. Iar Alexandru loan Cuza, care urmărea menținerea relațiilor amicale cu imperiul țarist, nu dorea întru nimic să creeze conflicte diplomatice. A fost un moment politic dificil pentru domnitor, agravat și prin faptul că în anul .1863 interesele fianceze și îuse se ciocneau tocmai în problema Poloniei. Din punct de vedere al politicii franceze se recomanda românilor sprijinirea trupei armate poloneze. Nu poate fi contestată atitudinea domnitorului, de simpatie și de înțelegere a cauzei revoluționarilor polonezi, dar — mai presus de orice — a fost conștiința datoriei sale de domnitor al Eomâniei. Și în această calitate a dispus acțiunile militare corespunzătoare.

Somațiile repetate, pentru a depune armele, adresate militarilor polonezi rămînînd fără rezultat, ciocnirea deveni inevitabilă. Lupta a avut loc la Costangalia; datorită superiorității armelor, polonezii reușesc să-și continue drumul spre nord. Urmăriți de oștirea română sînt ajunși la satul Eînzești și siliți să se predea. Astfel „guvernul face respectată neutralitatea și teritoriul român” . Eămînea acum problema expulzării polonezilor.

Imediat lumea politică europeană s-a sesizat — evident — de acest nou incident de pe teritoriul statului român, privit ca un permanent izvor de intrigi și tulburări.

în Franța, opinia publică, favorabilă revoluției poloneze, deveni ostilă, consideiînd că domnitorul s-a alăturat politicii țariste. Și, deoarece lupta de la Costangalia a fost greșit interpretată la Paris, agentul diplomatic român a căutat să demonstreze tuturor că „guvernul domnitorului Alexandru neconsultînd decît obligațiile și dreptul său, oricare pot fi dealtfel simpatiile sale, înțelege să nu- fie auxiliarul vreunui partid în conflictul polonez. El vrea să apere teritoriul român de conflagrații” . Atît la Paris, cît și la Constantinopol reprezentanții statului român au trebuit să ducă o intensă activitate diplomatică spre a arăta că domnitorul nu a putut alege o altă soluție politică pentru apărarea neutralității României, cît privește prietenia cu Franța ea rămînea constanta majoră a politicii domnitorului Cuza. în urma lămuririlor și discuțiilor purtate în capitala Franței neînțelegerile între cele două state au fost înlăturate.

Din capitala otomană Costache Negri scria domnitorului că „cel mai bine este de a lăsa pe polonezi să treacă în Austria sau în Rusia” ; Cuza dorea să-i trimită în Turcia °. Poarta otomană refuză însă să-i primească ; numai la insistențele reprezentantului român, Ali-Pașa consimte dar cu condiția că „el nu va primi pe polonezi decît la Constantinopol și nu la frontieră” .

înainte de a părăsi țara colonelul Milkowski se prezentă domnitorului pentru a-i mulțumi de modul în care el și compatrioții săi fuseseră tratați. Mulțumirile sînt reînoite printr-o adresă către domnitor, în care laudă vitejia trupelor române, promițînd „că nu voi întreprinde nimic împotriva liniștii țării” .

La Paris, agentul diplomatic român avea o întrevedere cu generalul Tiirr, chemat aici de ducele de Morny, președintele Corpului legislativ al Franței. Potrivit instrucțiunilor primite, Ion Alecsandri reamintea că „totul era subordonat opiniei franceze” și — după recentele evenimente — Eomânia avea nevoie mai mult ca oricînd <h‘ prudență și strictă neutralitate. Generalul propunea — din partea regelui Victor Emanuel — 2 000 de puști și o baterie de artilerie pentru guvernul român, dorind să studieze — împreună cu reprezentantul lui Cuza — formalitățile unei achiziții regulate spre a evita neplăceri guvernului italian. Diplomatul român își manifestă doar dorința ca generalul Tiirr, influențînd pe lîngă împărat, să-i re- ciștige simpatiile pentru poporul român și domnitorul său.

★

în vara anului 1863, Cuza autoriza pe Ion Alecsandri să contracteze un împrumut în străinătate, cu un grup «le bancheri, reprezentat de Lefevre, și care oferea cincizeci de milioane. împrumutul devenise necesar tezaurului national, întrucît secularizarea averilor mănăstirești impunea statului de a vărsa indemnizația comunităților elene.

Mai tîrziu s-a discutat și problema concesiunii liniei ferate București—Buzău—Brăila, însă toate aceste tratative se prelungeau datorită situației politice interne.

într-adevăr, frămîntările interne create de elementele conservatoare și retrograde puneau pe Alexandru loan Cuza într-o situație din cele mai grele. Hotărîrea sa era insă demult luată, așteptînd numai momentul favorabil unei lovituri de stat. Voind să-și întărească poziția în opinia publică și în armată, pe care se sprijinea, el organiză

o mare ceremonie militară la care împărți noi steaguri armatei. îndată după recunoașterea Unirii celor două l’rincipate române, Alexandru loan Cuza ceruse Porții otomane admiterea unui singur drapel; Costache Negri îi răspundea încă din aprilie 1862, „marea afacere a drapelului nostru tricolor este în sfîrșit reglementată” , iar întrebării ambasadorului englez îi răspundea „noul nostru drapel (este — n.a.) recunoscut de Sublima Poartă” .

Înmînînd steagurile domnitorul rosti un frumos discurs, spunînd între altele „steagul ce întrunește coloa- rcle țărilor surori… Steagul e Eomânia, acest părnînt binecuvîntat al Patriei, stropit cu singele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarea muncitoi imii… Steagul e totodată trecutul, prezentul și viitorul țării; întreaga istorie a României” . Au fost cuvinte calde, menite a aminti istoria țării, a vechii doiințe de a avea un singur steag, tricolor, corespunzător culorilor steagurilor celor trei principate românești.

★

Memoriul alcătuit de Alexandru loan Cuza în primăvară a fost prezentat numai reprezentanților Franței, Angliei și Turciei. Domnitorul solicită din nou sprijinul lui Napoleon al III-lea, dar, spre marea surpriză și deznădejde a domnitorului român, ministrul imperial, deși recunoștea calitățile proiectului de organizare a statului român, socotea că ideile cuprinse ating chestiuni care nu permit guvernului francez să aprobe tratarea lor decît într-o deliberare cu Puterile semnatare ale Convenției de la Paris. în cazul de față, afirma Drouyn de Lhuys, dată fiind gravitatea subiectului, nu se pot da decît sfaturi de prudență. Un act politic ca acel prin care domnitorul Cuza dorea să aibă sprijinul guvernului imperial, spunea Drouyn de Lhuys, atrăgea pentru Franța nu numai o responsabilitate destul de mare, dar în oarecare fel garanția realizării acestui act .

Dar domnitorul refuză a-1 supune unei conferințe internaționale.

La Constantinopol, memoriul, citit numai de Henry Bulwer, Ali-Pașa și Moustier, întîmpină o atmosferă mai favorabilă. Poate că apropierea de Principatele române îi făcea mai înțelegători față de problema de organizare și de îndrumare a unui popor pe calea progresului. Domnitorul Cuza ceruse în memoriul său acordarea puterii absolute numai pe o perioadă de cinci ani, sperînd „să disciplineze spiritele și să le pregătească pentru o nouă constituție” , dar ambasadorii considerau mai util evitarea acordării puterii absolute domnitorului și alcătuirea

imediată a unei noi constituții. Ca urmare, Baligot de Heyne redactă un proiect de constituție, care a fost înmînat reprezentanților Turciei, Franței și Angliei. Aceștia îl :i probară, discuția decurgînd mai mult în jurul sistemului electoral. Acest acord între cei doi ambasadori și ministrul <le externe turc a provenit din necesitatea absolut recunoscută, la închiderea Camerei, de a da domnitorului mai multă autoritate 3°9.

Față de atitudinea binevoitoare a Sublimei Porți, (’uza trimitea lui Ali-Pașa o scrisoare, spunînd că nu este uimit de înțelegerea ce o arată țării, căci, mai bine ea oricine, el știe ceea ce ar avea de cîștigat în ochii lumii europene guvernul sultanului „dacă mi-ar da tot sprijinul său pentru a constitui o organizare inteligent-ponderată și a reda Principatelor Unite stabilitatea, ordinea, calmul care sînt singura garanție de progres și de prosperitate a unui stat” .

Alexandru loan Cuza era mulțumit de aprobarea schimbărilor propuse; el considera că obținînd un sistem de guvernămînt care i-ar fi dat stăpînirea asupra situației scopul său ar fi fost atins 3U.

în septembrie 1863 Bordeanu informa pe internunțiu că întrucît, în principiu, îi fuseseră admise propunerile, Cuza era hotărît — în fața unei necesități acute — să acționeze fără a mai aștepta o recunoaștere formală. Această politică a faptului împlinit intenționa să o justifice prin aprobarea în principiu de către Marile Puteri a proiectelor sale. Se pare însă că ideea nu a fost acceptată de către oamenii politici străini căci după cum declara Drouyn de Lhuys toate puterile admiteau schimbări în constituția existentă dar că nici unul dintre diplomați nu ar accepta să recunoască o situație politică creată anterior și fără deplinul lor acord. Prințul Gorceakov spunea că mai necesară decît orice era o înțelegere între Poartă și Puterile protectoare, iar Henry Bulwer, care avea totdeauna ceva de spus cînd era vorba de legalitate, protesta față de Costache Negri împotriva oricărei acțiuni luată fără consimțămîntul Puterilor și al Porții. Austria credea că dacă Franța, Anglia și Austria s-ar înțelege spre a protesta energic la București, fără îndoială că prințul Cuza ar abandona „veleitățile sale de dictator în fața opoziției energice a Puterilor” .

Curînd Costache Negri pleca la București și se credea că va influența pe domnitor în sensul adoptării unei atitudini mai circumspecte față de Puterile semnatare. Reîntors, el declara însărcinatului cu afaceri englez că domnitorul era dispus să-și modifice proiectul spre a ține seamă de sugestiile Puterilor, dar rămînea decis în a acționa cum va crede, dacă nu i se făceau propuneri.

Oficial Sublima Poartă trimitea lui Cuza o notă exprimînd dorința stabilirii „unei înțelegeri între Marile Puteri semnatare ale Convenției de la Paris, asupra modi- ficărdor pe care Altețea Voastră Serenissimă le consideră necesare să fie introduse în Constituția actuală”. Sublima Poartă nu dorea decît un fapt și anume prosperitatea și liniștea Principatelor Unite. „Ea vă va ajuta în sarcina ce realizați, cu cea mai mare cordialitate” . Interesul Imperiului otoman impunea această cale.

Nimeni nu se mai îndoia de planurile și voința domnitorului încît Austria, care veșnic găsea un motiv de teamă, îndemna Poarta otomană să ia o hotărîre energică și să supună cabinetelor europene problema reorganizării Principatelor române. Ministrul de externe turc s-a opus întrucît cunoștea tendința spre independență a Principatelor române; după multe stăruințe însă trimise la

noiembrie 1863 o notă circulară reprezentanților Porții pe lîngă diferitele guverne europene.

Dar tocmai acum agenții diplomatici români primeau instrucțiuni pentru a nu se mai discuta despre proiectata lovitură de stat și constituție, „de a păstra tăcerea, rezerva cea mai absolută” . Astfel că mare a fost mirarea și indignarea lui Cuza cînd află că ambasadorul otoman la Paris, Mehmed Djemil Pașa, înfățișase la Quai d’Orsay proiectul de constituție, ce nu avea încă un caracter oficial. Imediat, adresîndu-se lui Ali-Pașa, domnitorul

i exprima nemulțumirea față de circulara pe care Sublima Poartă o adresase reprezentanților ei la data de 12 noiembrie 1863. Domnitorul amintea caracterul secret al proiectului de reorganizare a Principatelor Unite — proiect ce făcuse subiectul circularei otomane; de asemenea, amintea scopul său consultativ între Curtea suzerană și reprezentanții Puterilor garante .

Eăspunzînd, Ali-Pașa explica lui Cuza că s-a adresat Puterilor semnatare în scopul facilitării sarcinii domnitorului, deși proiectul îi fusese comunicat numai oficios; că dacă domnitorul era sigur de a se înțelege cu Camera fără a modifica Convenția de la Paris, circulara avea să fie retrasă .

La Paris, Ion Alecsandri comunicînd lui Mehmed Djemil Pașa instrucțiunile primite era lămurit că Turcia dorea să se consulte cu Franța, fapt asupra căruia agentul român protesta că nu poate decît să contrarieze pe Cuza, care n-a urmărit să provoace ,,o discuție în comun asupra unui obiect care trebuia să fie rezolvat în țară” 319.

Alexandru loan Cuza era vădit nemulțumit de acțiunea Sublimei Porți, căci — răspunzînd numeroaselor solicitări făcute de Ali-Pașa și de reprezentanții Puterilor garante — el le-a expus sincer frămîntările țării și dificultățile ce a întîmpinat în anii de domnie. Recent acest proiect fusese înmînat lui Ali-Pașa și cîtorva reprezentanți ai Puterilor, care au recunoscut defectuozitățile Convenției de la Paris și urgența schimbării ei. Cabinetul princiar, organ direct al ideilor domnitorului, nu a neglijat în nici

o ocazie a aminti agenților din Constantinopol și din Paris „caracterul absolut oficios și secret al acestor negocieri” ; circulara otomană a contravenit însă politicii românești.

Publicarea în jurnalul francez „La Nation” a proiectului inițial al constituției punea în mod oficial discutarea problemei. La s//rșitul lunii noiembrie, Poarta otomană, conformîndu-se Vechii ei politici tradiționale, adresa o circulară invitînd Puterile garante să se consulte spre a proceda la o revizuire a Convenției de la Paris; ceea ce a făcut însă pe domnitor să se teamă că Puterile vor lucra fără a cere concursul guvernului român. Costache Negri era înștiințat că „domnitorul nu vrea o conferință” 32°, la care el răspundea că sfatul ambasadorului francez era de a nu cere retragerea circularei „ținînd seama că Puterile sînt foarte binevoitoare pentru cauza noastră” și că în cadrul unei conferințe vom obține tot ce dorim . Diplomatul român primea instrucțiuni spre a informa pe Ali-Pașa și pe ambasadori că orice intervenție străină în problemele țării va crea o mare dificultate guvernului și „că domnitorul a înțeles totdeauna să păstreze Principatelor Unite dreptul… de a-și pregăti ele însele viitorul lor” .

Dar însuși Napoleon al III-lea, temîndu-se de noi complicații în Orient, se gîndea la un congres pentru pacificarea Europei32s. în mesajul său către Corpurile legiuitoare, el nu uita să sublinieze că „situația în Principatele Unite nu răspunde speranțelor ce se întemeiau pe noua ordine constituită prin Convenția de la Paris” și era gata să intervină alături de celelalte Puteri „spre a înlesni reformele a căror oportunitate ar fi recunoscută .

împotriva acestor planuri era trimis la Paris Yasile Alecsandri, pentru a dovedi împăratului dorința fermă a lui Cuza „de a acționa singur” . Este bine primit de Napoleon al III-lea, care, după ce se interesează de situația

din țară, promite a-i trimite — ulterior — îăspunsul, asi- gurînd pe Cuza și pe români că oricînd „le voi păstra toată simpatia mea” . Întrucît împăiatul nu dădea nici un răspuns, Ion Alecsandri era foarte îngrijorat, însă în cele din urmă Drouyn de Lhuys îi înmînează scrisoarea adresată domnitorului Cuza. Napoleon al III-lea lua act de dorințele românilor, dar se abținea de a discuta evenimente sau complicații, a căror prevedere scapă atît de ușor prudenței umane. Totuși transmitea urările sale pentru prosperitatea Principatelor, afirmînd că va contribui la întărirea și dezvoltarea lor, ori de cîte ori va fi cazul.

între timp, la 2 decembrie 1863, circulara lui Ali-Pașa era dezmințită oficial, dezmințire ce urmărea a acoperi adevăratul scop al lui Cuza și care, datorită atitudinii anarhice a Adunării, era atît de aproape de realizare.

în țară- situația se agravase într-atît, încît Cuza adresase ministrului afacerilor externe al Sublimei Porți

o scrisoare lămurind că îăbdarea, abnegația arătate de la deschiderea acestei sesiuni au fost privite ca mărturii de slăbiciune din partea sa și de lipsă de putere a guvernului său. îndrumări și sfaturi au fost epuizate; vocea înțelepciunii, a prudenței, a patriotismului sînt lipsite de putere 111 fața unei majorități încăpățînate, dușmană declarată a unei ordini progresiste. Situația politică, instituțiile, ordinea publică, autoritatea domnitorului, totul est pus în joc. „Datoria mea este de a salva țara din marile pericole cărora o expun excesele vinovate ale unei oligarhii care pactizează puternic cu elemente ale dezordinii. După eforturi multiple și inutile pentru a calma aceste deplorabile pasiuni, mi-e teamă că voi fi nevoit, în curînd, să iau măsuri energice, fiind singurul mijloc pentru a salva starea de lucruri instituită și garantată de Augusta Curte suzerană și de Puterile garante” .

într-adevăr, domnitoiul își alesese data de 12 decembrie 1863 pentru lovitura de stat. Scrisoarea prin care anunța ambasadorului Franței din Constantinopol actul său era pregătită. Mulțumit de a fi salvat țara, el se temea doar de dificultățile pe care Turcia și celelalte Puteri europene puteau să le facă și apela la „concursul binevoitor și călduros al Excelenței voastre dat în orice circumstanță intereselor Principatelor Unite” .

Condițiile politice nefiind însă prielnice, Alexandru loan Cuza amîna actul loviturii de stat.

Lovitura de stat

După ce înaltele Puteri au garantat prin tratate solemne existența noastră politică, ele, cu aceeași bunăvoință, vor recunoaște instituțiile ce Alesul Țării și voința națională le-au judecat ca neapărate pentru fericirea din lăuntru a României.

Alexandru loan Cuza

21 Mai 1864

Amil 1864 începea înnourat pentru Alexandru loan Cuza. Era însă destinat a fi anul unor mari realizări istorice. Adunarea, neînțelegătoare a marilor prefaceri ale epocii, se arăta mereu mai potrivnică. Formată din elemente conservatoare, opunea permanent rezistență propunerilor guvernului Mihail Kogălniceanu, pe care mai mult îl tolera decît îl agrea. Dacă autoritatea domnitorului nu se manifestase deplin în anul precedent, toți presimțeau că evenimente mari și hotărîtoare se decideau sub voința nestăvilită a lui Alexandru loan Cuza; le aștepta țara, era îngrijorată lumea diplomatică.

Dar prin atitudinea sa independentă domnitorul Cuza devenea tot mai indezirabil nu numai pentru elementele opoziționiste retrograde din țară dar și pentru unele puteri europene. Iar repeziciunea cu care se desfășurau evenimentele din țară — măsuri necesare progre- suini național — accentuau tendințele intervenționiste, îndeosebi ale Austriei.

în ianuarie Adunarea vota „legea împrumutului” destinat o parte indemnizației mănăstirilor secularizate, iar restul pentru armată. Acest împrumut atît de însemnat prin cifra lui — 48 000 000 franci — a avut o importanță covîișitoare, căci era pentru prima oară cînd Eomânia contracta în străinătate un asemenea împrumut. Mihail Kogălniceanu grăbea îndeplinirea, căci „după ce chestiunea secularizării s-a hotărît cum am dorit cu toții, prin țară și pentru țară, avem dreptul să vorbim de protocoalele Conferinței de la Paris și să luăm bine seama ca nu, prin amînarea împrumutului, prin întîrzierea de a plăti această datorie, să revenim acolo, de unde am voit cu toții a ieși” .

Dezbaterile asupra împrumutului și a organizării armatei au dat impresia străinătății că Eomânia se înarma puternic și grabnic în vederea impunerii pe calea forței a soluțiilor sale și chiar a independenței sale.

îndeosebi existau temeri, în lumea diplomatică, că organizarea armatei fiind făcută, Alexandru loan Cuza va proclama independența țării, mai ales că Franța — în împrejurările momentului — dorea și sprijinea o asemenea acțiune. Astfel că problema reorganizării armatei române și problema mănăstirilor închinate continuau să preocupe intens lumea diplomatică europeană, deși acum — în fața faptului împlinit — nu le mai rămînea decît să accepte cît mai elegant situația, ceea ce însemna că aveau să protesteze fără a lua însă nici o măsură.

Totuși, după votul secularizării, invocînd și pericolul înarmărilor din Eomânia, unele dintre puterile europene s-au gîndit să ocupe teritoriul românesc. Mcolae Bordeanu a informat pe domnitor, la 10/22 ianuarie 1864, că reprezentanții Eusiei țariste și Austriei propuneau, în secret, Turciei ocuparea Eomâniei. Anglia s-a opusy Cît privește Franța, ea nu a fost informată și, cunoscînd simpatiile ei pentru Eomânia, fără îndoială că nu ar fi fost de acord 33°.

în final, marele vizir, Fuad-Pașa trimitea domnitorului, la 2 ianuarie 1864, o scrisoare de protest prin care declara nul și neavenit votul Camerei române privitor la secularizarea averilor mănăstirești. A doua zi se prezentau la palat consulii Eusiei, Austriei, Angliei și Prusiei mmînîndu-i din partea guvernelor lor o notă cu un cuprins identic scrisorii otomane. La Constantinopol, conform instrucțiunilor primite de la Paris, ambasadorul Moustier ,n-a opus oricărei intervenții sau atitudini protestatare l'ață de Cuza și actul secularizării. Lui i s-a alăturat contele Greppi, însărcinatul cu afaceri al Italiei; ulterior și el a înaintat un protest, transmis domnitorului prin reprezentantul Italiei la București.

Atît atitudinea Italiei cît și a Prusiei erau oscilante, variind sub influențe diverse, pentru ca, în final, să adopte

o atitudine înțelegătoare față de interesele statului român.

Față de atitudinea ambasadorului Moustier, se plîngea — la Paris — Richard Metternich, ambasadorul Austriei. El exprima lui Drouyn de Lhuys uimirea Yienei văzînd pe Moustier „devansînd aprecierea Curții sale asupra votului relativ la sechestrarea bunurilor mănăstirești grecești”. La rîndul său ministrul afacerilor externe al Franței trimetea o notă Puterilor garante privind problema mănăstirilor: „Această notă ar reduce chestiunea la reglementarea unei indemnizații”, apărînd-o de complicațiile combătute la Constantinopol. Dar de prudența indicată de ministrul de externe francez nu s-a prea ținut seamă în țară, considerîndu-se că „busola noastră este la Constantinopol” unde reprezentantul împăratului Napoleon al III-lea avea o atitudine hotărîtă și libertate de acțiune și „opinia sa are cea mai mare greutate în hotărîrile domnitorului” .

Alexandru loan Cuza nu se îndoia că Moustier și chiar Drouyn de Lhuys erau în totul favorabili măsurii radicale luate, dar că singurul punct dificil rămîne de a nu leza mîndria autorilor Protocolului XIII. Dealtfel acest motiv a determinat pe ambasadorii Eusiei, Angliei și Austriei, din Constantinopol, să trimită o notă de protest, imitație a scrisorii viziriale, prin care era declarat nul votul Camerei . Totodată Eusia, Turcia și Anglia au determinat întrunirea conferinței ambasadorilor Puterilor garante, la Constantinopol, în vederea analizării problemei mănăstirilor închinate și a despăgubirii datorate călugărilor greci.

Fiecare intervenție a Porții otomane sau a Puterilol garante provoca manifestații în toată țara, dînd astfer domnitorului un nou punct de sprijin ce i-a permis să se mențină pe linia hotărîtă : „numai forța brutală ar putea să s’tăpînească sentimentul național” și nimeni nu avea interesul de a o întrebuința. Această problemă a „legii împrumutului” — considerau românii — trebuia rezolvată similar ca aceea a dublei alegeri și a Unirii, căci însuși Alexandru loan Cuza în jurul căruia se afla poporul român nu putea să mai aibă vreo atitudine deferentă față de Curtea suzerană.

Ca o afirmare a voinței neclintite românești sînt cuvintele lui Cuza scrise lui Ali-Pașa „în această chestiune nu sînt domnitorul românilor, sînt Eomânia” . Agenților diplomatici veniți cu instrucțiuni din partea guvernelor lor le-a răspuns cu ușoară ironie : „în rezumat, este un minor care primește o admonestare de la tutorii săi binevoitori” .

La Paris, Ion Alecsandri avea o întrevedere cu ambasadorul rus, baronul Budberg, care, exprimînd părerile guvernului țarist, spunea că Puterile europene sînt obligate să adopte o atitudine energică față de radicalismul folosit de guvernul român, întrucît lovește în Convenția de la Paris și lezează Puterile garante. Ambasadorul rus afirma că Eusia cea dintîi este neapărat obligată să intervină datorită sentimentelor sale religioase ca și amorului sîlu propriu, anunțînd că ,,o intervenție unanimă, dar extrem de energică de data aceasta, este pe punctul de

fi întreprinsă de puterile garante” .

Ministrul de externe francez se menținea în opi- ma. .sa favorabilă, aprobînd pe Moustier și accentuînd im- posibilitatea aplicării Protocolului XIII; el revenea la propunerea acordării călugărilor greci a unei simple indemnizații.

Lordul John Eussel condamna procedeele arbitrare ale domnitorului Cuza și nu accepta ideea secularizării dccît pînă la pronunțarea hotărîrii Comisiei însărcinată să examineze pretențiile celor două părți în litigiu, iar cît privește drepturile mănăstirilor, averile mănăstirești și veniturile lor, acestea să fie luate guvernului român și administrate separat . Guvernul englez prin atitudinea .și propunerile sale a tratat adeseori Principatele române ea pe niște provincii turcești nesupuse și revoluționare. 1 >acă Eussel ar fi cunoscut sentimentele românești, el n-ar fi cerut atunci convocarea unei Adunări naționale căreia să-i fie supusă însăși purtarea domnului .

Franța, bine informată asupra situației din țările române își dădea seama, că domnitorul nu va admite o asemenea măsură și nimeni nu-1 putea sili să se supună unei hotărîri contrare voinței poporului. Drouyn de Lhuys declara categoric lui Henry Bulwer că Franța nu va participa la nici o conferință, decît ,,dacă se lua ca bază votul Camerei din 13/25 decembrie, ceea ce însemna principiul indemnizației”. Totodată, la Constantinopol, ambasadorul francez și cel italian primeau instrucțiuni în vederea impunerii în cadrul conferinței a punctului de vedere al guvernelor lor.

La 27 ianuarie 1864 Camera votase aproape în unanimitate împrumutul de 51 000 000 lei ,,pentru a reglementa chestiunea mănăstirilor închinate” ; acest act consolida succesul intereselor românești prin respingerea Protocolului XIII, prin exproprierea călugărilor greci și prin limitarea conflictului între aceștia și guvernul român la o chestiune de pură indemnizație.

De la Paris, reprezentantul român scria că Drouyn de Lhuys continua să dezaprobe legea secularizării, dar socotea că Franța n-a vrut să se asocieze celor cinci Puteri ,,pentru a nu lăsa să se excludă soluția practică indicată de guvernul său, dar rezervînd totuși Puterilor garante preocuparea de a determina indemnizația în chestiune”344. Față de atitudinea binevoitoare a ministrului francez, Alexandru loan Cuza îi trimitea o scrisoare spunînd că a fost adînc mișcat de sprijinul energic și constant al împăratului și al guvernului francez. Astăzi „asigurați autonomia noastră” refuzînd concursul unor Puteri, ce contestau guvernului României dreptul de a reglementa în țară și prin țară o problemă internă, punînd în joc interesele românești. Domnitorul nu se îndoia că datorită sprijinului constant al Franței și intervențiilor sale politice se va liniști curînd emoția cauzată de măsurile luate de guvernul român și că prin propunerile guvernului lui Napoleon al III-lea se va găsi mijlocul de a da deplină satisfacție Puterilor semnatare ale actelor internaționale din 1856 și 1858 .

★

în preocupările politicii europene privitoare la România a fost — în 1864 — și accentuarea înarmării armatei române. Iar de la simple discuții și comentarii s-a ajuns la intervenții diplomatice dăunătoare domnitorului și țării. La Paris, ambasadorul austriac, Richard Metternich, comunica lui Ion Alecsandri nemulțumirea imperiului habsuburgic ,,văzîndu-ne că procedăm la o înscenare războinică” . Menținîndu-se părerea că România este o bază de operații revoluționare contra provinciilor sale orientale, diplomația austriacă a căutat permanent să denigreze și să îndepărteze chiar și pe prietenii româ

nilor. Și, fără îndoială că sub influența diplomației aus-

riece, Drouyn de Lhuys își va arăta — pentru prima oară — nemulțumirea sa față de politica românească, deoarece — afirma el — de 18 luni de cînd este ministru ,,nu mi-a fost niciodată dat să aud o veste bună din Principate” . Franța — continua ministrul francez — nu poate să ducă la maximum încălcarea datoriilor ei față de Puteri, cu atît mai mult cu cît românii nu voiau niciodată să asculte avertismentele și sfaturile ei, avînd ;ierul ,,de a conta cu certitudine, pe asistența guvernului imperial, pe care-1 facem astfel complice al greșelilor noastre”.

Sublima Poartă trimetea la 11/22 februarie 1864

o notă amintind că ultimul paragraf al articolului 42 al Convenției de la Paris preciza că numărul de milițieni fixați de Regulamentul organic, nu poate fi mărit eu mai mult de o treime, fără o înțelegere prealabilă cu Curtea Suzerană, iar zvonurile răspîndite în ultima vreme referitoare la înarmările considerabile pe care domnitorul Cuza le-a întreprins, luaseră o asemenea amploare încît obligau Sublima Poartă să întrebe în mod formal la ce concluzii trebuia să ajungă . Cuprinse în garanția generală a Imperiului otoman, conduse de instituții care se găsesc sub paza solemnă a tratatelor, Principatele române nu trebuiau să aibă vreo teamă exterioară. Textul notei mai arăta că imensul interes pe care Sublima, Poartă îl avea în a veghea la securitatea statului român și garanția colectivă a Marilor Puteri ale Europei formează împreună un element de securitate destul de real pentru a dispensa pe domnitor de preocupările externe și spre a-i da timpul să se ocupe pentru a face fericit poporul a cărui guvernare i-a fost încredințată 35°.

La această notă Cuza răspundea marelui vizir, Fuad-Pașa : „Sînt foarte mișcat de sentimentele pe care Altețea Voastră, în numele Augustei Curți Suzerane le exprimă pentru interesele Principatelor Unite și pentru

persoana mea” exprimîndu-și totodată mulțumirea pentru preocuparea și respectul pe care guvernul otoman le arată pentru menținerea drepturilor românilor, urmărind numai progresul și liniștea Principatelor române.

Eeferindu-se la atitudinea adoptată de Poarta otomană, care declarase nul votul Adunării românești referitor la secularizarea averilor mănăstirești, domnitorul scria că a trimis numeroase informații guvernului turc pentru a-1 face să cunoască realitățile din Eomânia.

în aceeași notă Cuza s-a referit și la organizarea armatei române care n-a trecut cu nimic peste cele prevăzute de Convenția de la Paris; armata română nu are decît un caracter defensiv și va servi întotdeauna interesele Imperiului otoman. încheind, Cuza scria: „Augustul nostru suzeran va aprecia lealitatea exprimării mele și nu mă îndoiesc că Majestatea Sa Imperială, informată asupra sentimentelor mele personale, nu va păstra Principatelor Unite înalta sa bunăvoință”.

între timp, la Constantinopol, ambasadorii se întruneau — în aprilie 1864 — într-o nouă conferință; tratativele începuseră conduse de ambasadorul francez. Prin intermediul Italiei, Anglia își modificase opinia similar cu cea franceză. îndată agentul Italiei comunica lui Cuza o telegramă, din Torino, anunțînd eă Anglia „admitea definitiv indemnizația și secularizarea”333, iar ministrul de externe francez scria că „Propunerile pe care am avut ocazia să le adresez recent Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris mărturisesc cert…dorința noastră de a împăca demnitatea înaltelor Curți cu drepturile și interesele țării voastre”. El își exprima acordul cu politica Principatelor române, mai ales că Poarta acorda deplina încredere lui Alexandru loan Cuza, considerînd de o mare importanță politică orice fapt care putea stabili raporturi de încredere între Turcia și Principatele române. în privința intențiilor participanților la conferința de la Constantinopol, intenții privitoare la examinarea titlurilor de proprietate, indemnizații și secularizare, guvernul francez nu voia să permită discutarea amănuntelor. Moustier nu-și putea da seama asupra sumei la care s-ar ridica indemnizația, întrucît totul depindea de discuțiile reprezentanților Puterilor; în privința ti

ll urilor de proprietate ambasadorul francez credea că vor

puțin cercetate, căci patriarhii, abandonați de Anglia, vor veni singuri „să vă propună un aranjament cu totul independent de Puteri”. în acest fel „autonomia voastră va fi astfel salvată și demnitatea Puterilor, de care s-a vorbit atîta în ultima vreme, va fi la adăpost de orice atingere”. Moustier aproba răspunsul domnitorului către Fuad-Pașa, îndemnînd „trebuie să vă puneți în cei mai buni termeni cu Poarta; trebuie să-i inspirați deplina încredere, fiind singurul mijloc de a rezolva bine afacerile voastre”. Turcii nu erau exigenți decît în ceea ce privește forma și li se puteau face concesii atîta cît doresc, totul era a nu-i lăsa să se amestece în administrația internă. Iar pentru a îndepărta orice bănuială, cel mai bun lucru, recomanda Moustier, era trimiterea unei scrisori din partea lui Cuza, adresată sultanului. Sfaturile ambasadorului francez au relevat din nou politica franceză față de poporul român, dar mai ales atitudinea filo-română a ambasadorilor Franței aflați în capitala otomană.

A fost un sfat foarte bun căci în viitoarea evenimentelor europene, în zbuciumările revoluționare, continuau să fie angrenate și Principatele române. La Paris, generalul Tiirr, încrezător și sigur într-un succes politic, arăta lui Ion Alecsandri memoriul ce-1 înfățișase lui Napoleon al III-lea, spunînd că fără îndoială în cazul unui război toate naționalitățile se vor ridica împotriva Austriei pentru a dizolva acest imperiu, în profitul unei confederații în care și românii vor avea un loc de seamă. De fapt, generalul Tiirr nu făcea decît să repete o veche idee, bazată pe eventualități în care ținea prea puțin seama și de interesele românilor și de elementul românesc din Transilvania.

Și de data aceasta Alexandru loan Cuza refuză a l'ace din teritoriul românesc teren pentru trecerea unor armate străine. „Neutralitatea este drapelul nostru și salvarea noastră” . Cunoscîndu-le intențiile, Cuza dăduse ordin agentului său din Paris de a supraveghea activitatea conducătorilor mișcării ungare, întrucît se zvonea sosirea lor în Orient. Prokesch-Osten scria lui liechberg că la 8 martie Tiirr fusese la Constantinopol și plecase spre Principatele române; că mai erau așteptați și alți conducători revoluționari unguri printre care K lapka, Bensi și Kossuth, avînd ca scop pătrunderea în Ungaria.

O telegramă cifrată a lui Nicolae Bordeanu vestea pe Cuza că „Tiirr și Klapka sînt așteptați aici” .

Tot atît de dificilă era atitudinea impusă domnitorului Cuza în privința sprijinirii mișcării poloneze. încă din ianuarie venise la el căpitanul Zagrowski, cerînd permisiunea de a introduce oameni și arme în țară, dar domnitorul s-a văzut obligat a-i expune politica seculară a țării sale: „Eomânia este deschisă oricărui străin care vine să caute un azil, sub rezerva să nu abuzeze de această ospitalitate, fie pentru a provoca tulburări interne, fie pentru a organiza împotriva statelor limitrofe acțiuni de natură să compromită neutralitatea noastră” .

Pătrunderea revoluționarilor polonezi și unguri în țară îngrijora mult pe Ion Alecsandri, care atrăgea atenția ,,că Eomânia a devenit, în ochii unor Puteri, ca un cămin de conspirație europeană” . Yiena, în special, foarte iritată și complet neîncrezătoare în neutralitatea lor își grupa trupe la frontiera Principatelor române. Von Eder acuza pe Cuza că își pregătea armata sperînd — în cazul unor complicații europene — ,,să creeze imperiul daco-roman în cadrul așa numitelor sale granițe naturale . Prokesch-Osten spunea : „domnitorul, împins de Franța și de acord cu Serbia, cu revoluționarii din Ungaria și

din Polonia își propunea să se proclame cnrînd rege al românilor și să facă apoi din țara sa centrul unei revoluții care s-ar întinde în cele trei imperii vecine”.

Sechestrarea a 111 lăzi cu arme, la Sulina și la Con- stantinopol, sosite cu vapoarele societății „Messageries Imperiales” și destinate românilor, nemulțumea și mai mult pe Cuza. Ali-Pașa promitea înapoierea lor dacă se dovedea „că sînt în contul guvernului nostru. El lasă să treacă tot, numai să-l previn din timp”. Dar domnitorul nu a făcut nici o reclamație „înainte de a fi sigur că armele sînt pentru noi”. Dovada fiind făcută, el trimitea lui Fuad-Pașa o scrisoare, amintind loialitatea sa față de Sublima Poartă și explicînd că au fost cumpărate pentru propriile trupe. „Intenția mea nu este de a invoca dreptul meu necontestat de a-mi înarma trupele” dar dorește să-i fie redate îndată, altfel „trebuie oare să cred că Sublima Poartă nu vrea să țină seamă de sinceritatea declarațiilor mele?” .

Miniștrii otomani păreau foarte mulțumiți de scrisoarea domnitorului. Ali-Pașa declara lui Bordeanu că atît timp cît guvernul român se va purta cu Sublima Poartă „foarte sincer”, ea nu va invoca nici un motiv de plîngere, iar dacă domnitorul dorea să-și comande o oarecare cantitate de arme, pentru armata sa, nimeni nu se va opune ca aceste arme să ajungă în deplină siguranță la destinație. Astfel că cele 111 lăzi confiscate, reclamate oficial, reveneau armatei române.

Organizarea și întărirea armatei române, concomitent cu cea sîrbă, părea să confirme zvonurile austriece relative la o alianță ofensivă și defensivă între cele două state. Scopul politicii habsburgice în Orient era crearea neînțelegerilor între popoarele creștine între ele și între popoarele creștine și Turcia. în cazul de față guvernul austriac spera să împiedice orice înțelegere între românii și sîrbii de sub autoritatea sa și cei de același neam din imperiul turcesc. Contrar părerilor austriece Cuza socotea necesară o înțelegere între Principatele române, Serbia jj i Turcia.

îmbarcarea la Genova a 5 000 de oameni de diferite naționalități, cu destinația Brăila, aducea noi complicații. Se credea că era o afacere ungară sau poloneză, combinată cu o expediere de arme a căror sosire era supravegheată de autoritățile românești . Austria, cea mai interesată, urmărea atent desfășurarea evenimentelor, într-o întrevedere între ambasadorul francez și Ali- l’așa, acesta răspundea că nimeni nu se îndoiește de dorința Porții de a apăra teritoriul turc de asemenea v izite, dar că nimeni nu ignora că „tulburătorii și revoluționarii de toate felurile se bucurau de protecția pașapoartelor, capitulațiilor, tratatelor și că acțiunea Porții depindea deci de bunăvoința consulatelor, ambasadelor și misiunilor”. Moustier sfătuia pe ministrul turc că cea mai perfectă măsură era o înțelegere între Poartă și Cuza. Domnitorul avea dreptul de a cere Porții de a-1 apăra împotriva unei astfel de invazii, iar Poarta avea tot interesul să-i dea un astfel de sprijin. Ali-Pașa observa însă că măsura cea mai eficace era ca guvernul Italiei să nu permită unor astfel de aventurieri să formeze expediții în țări îndepărtate și amice. Ca urmare contele Greppi, însărcinatul cu afaceri al Italiei, informa pe ministrul otoman și pe ambasadorul francez că guvernul său a luat măsurile necesare spre a nu fi tulburată liniștea provinciilor otomane.

Ungurii și polonezii veniți în țară, abuzînd de generozitatea guvernului român, începuseră să se organizeze în grupări armate. Se spunea că erau încurajați de Gri- gore Sturdza împotriva domnitorului. Prin comportarea lor și prin neliniștea ce o creau în țară ofereau Imperiului habsburgic pretexte pentru ocuparea armată a Principatelor române. Iar față de acest pericol, atît de amenințător pentru țară, Cuza, energic, a hotărît să intervină luînd unele măsuri. Lămurind pe ministrul de externe francez asupra acestei chestiuni, domnitorul reamintea că : „Tradițiile noastre de ospitalitate le deschideau un azil asigurat…” dar că dorește să mențină ca și în trecut ,,pe teritoriul românesc o liniște internă perfectă și cea mai strictă neutralitate” . Numai prin grija și dorința sa de pace a reușit în mijlocul unor mari dificultăți, să asigure ordinea și să evite ca Principatele române să devină o cauză de încurcături pentru Europa. „Prin eforturile mele și prin vigilența mea am reușit să previn, în mai multe rînduri, acțiuni prejudiciabile pentru liniștea statelor învecinate”. Intervenind personal, agentul român din Constantinopol putea comunica lui Ali-Pașa, că numai datorită domnitorului au fost oprite activitățile grupărilor armate ungare și polone.

★

Față de neînțelegerile interne, Alexandru loan Cuza nu renunța la ideea loviturii de stat. Și, în acest scop, în primul rînd, considera necesar — pentru a avea

o nouă armă împotriva dușmanilor săi — să facă o vizită sultanului Abdul Aziz. Urma să fie o vizită scurtă și fără îndoială cu rezultate practice.

După cum transmitea Nicolae Bordeanu lui Baligot de Beyne „Sultanul va fi deosebit de măgulit de o acțiune atît de curtenitoare și mai ales spontană și domnitorul va putea aranja, împreună cu M.S., toate problemele care creează atîtea griji A.S.S.”.

Exprimîndu-și intenția, atît la Paris cît și la Constantinopol, Cuza primea acordul lui Napoleon al III-lea, iar ambasadorul francez din capitala otomană spunea că această călătorie, care va măguli enorm pe sultan ,,va decide pe M.S. să facă domnitorului toate concesiunile «Io care A.S.S. va avea nevoie” pentru a-și conduce l'itvernul conform intereselor și aspirațiilor țării. Sfătuia

mă păstrarea secretului în privința plecării și în nici un

;iz să nu vină la Constantinopol incognito, unde ar avea un efect cît se poate de negativ, spunîndu-se chiar că sul- I unul n-a, vrut să-i dea un palat și să-l recunoască ca domn al Principatelor Unite. Bordeanu, transmițînd domnitorului părerile lui Moustier, insista asupra unei i ii, mai grabnice plecări în capitala Turciei. Dealtfel, întru- ci l atunci dușmanii săi îl prezentau ca ,,un dușman înverșunat al Turciei”, era de mare importanță ca Poarta să fie convinsă ,,de puritatea intențiilor guvernului princiar și de principiile care-1 conduc în relațiile sale cu Curtea suzerană”.

Preocupat de situația din Principate, Alexandru loan Cuza telegrafia agenției din Constantinopol că își amină viteza după lovitura de stat .

în Adunare dezbaterile asupra legii rurale și legii electorale provocaseră mari neînțelegri. La 28 martie

domnitorul comunica Adunării că nu sancționa măsura votată în 1862, pentru că nu îndeplinea condițiile garantate prin articolul XLVI al Convenției și supunea acum un nou proiect, cu tendința principală de a face din țăran un proprietar liber .

Din diferite motive sesiunea a fost amînată pentru

aprilie, cînd au început dezbaterile. înflăcărat apărător al drepturilor poporului, Mihail Kogălniceanu susținea energic : „Noi ca români o vom trata azi, mîine, i n sfîi șit pînă cînd vom fi pe aceste bănci, ca o chestiune din cele mai mari, de la care atîrnă toată avuția, nea- tîrnarea și forța acestor 5 milioane de români ce locuiesc în această țară și pe care Dumneavoastră îi priviți ca pe niște paria” .

La 15 aprilie, cu 83 de voturi contra 36, adunarea dădu vot de blam guvernului . Totuși Cuza spunea lui Tillos că avea de gînd să prezinte o nouă lege electorală și să proroge Adunarea, iar în cazul unei noi împotriviri să recurgă la o lovitură de stat .

Cert este că momentul decisiv al domniei lui Alexandru loan Cuza se apropiase, și o lovitură de stat devenea de neînlăturat. Ultimatumul îl dete dușmanilor săi la 28 aprilie 1864, cînd prezentă formal noua lege electorală ,,prin care singură, România poate dobîndi o Adunare în care interesele tuturor claselor societății să fie pe deplin reprezentate”, apoi prorogă Adunarea pînă la 2/14 mai.

Iar dacă în țară opinia publică era mult tulburată, tot atît de mult ui mărea diplomația europeană politica Principatelor române. La Constantinopol, Moustier își exprima aprobarea pentru acțiunea domnitorului considered că ar face foarte bine să dizolve imediat Camera, să dea o proclamație țării spre a-i expune motivele acestei dizolvări și totodată a-i anunța că va fi consultată asupra nevoilor sale, dar de a nu-i supune legea electorală și Statutul decît după reîntoarcerea de la Constantinopol. Călătoria — afirma ambasadorul francez — ar avea un rezultat negativ dacă ar fi precedată de un fapt împlinit; mai tîrziu, după înțelegeri prealabile cu Poarta otomană, totul s-ar aranja mai ușor. Dar nici insistențele lui Tillos — potrivit instrucțiunilor guvernului francez — de a pleca la Constantinopol, nu clintesc pe domnitor din hotărîrea luată.

Oarecum ciudată a fost sosirea unui vapor de război turc în apele românești, în momentul cînd Cuza depunea toate eforturile pentru consolidarea bunelor raporturi cu Poarta otomană; nemulțumit, domnitorul s-a :idresat lui Drouyn de Lhuys solicitînd informații referitoare la reala atitudine a guvernului otoman.

La 2/14 mai 1864 Adunarea se întruni în sesiune extraordinară. După citirea mesajului domnesc, Mihail Ivogălniceanu înștiința că ea fusese convocată doar pentru a vota bugetul și a lua în dezbatere legea electorală. Opoziția protestă energic și votă o moțiune prin care declara că refuză să discute cu un guvern căruia îi dăduse vot de neîncredere. Atunci Mihail Kogălniceanu citi actul de dizolvare al Camerii, iar în fața protestelor Adunării el evacuă sala cu soldați .

în aceeași zi Alexandru loan Cuza adresa țării o proclamație, spunînd românilor „Șase ani se vor împlini în curînd, de cînd existența politică a Bomâniei s-a recunoscut într-un chip solemn și s-a proclamat prin un tratat la care au luat parte înalta Poartă, augusta noas- tră suzerană, și Marile Puteri ale Europei. Actul internațional, Convenția din 7/19 august 1858, ne-a înzestrat țara cu instituțiuni liberale și binefăcătoare, a căror dezvoltare progresivă ar fi asigurat prosperitatea noastră.

Și cu toate acestea Bomânia stă încă pe loc. De unde vine răul?

Bidicat la tron prin voturile unanime ale ambelor Adunări elective, eu eram în drept a mă rezema pe concursul acelora care mi-au impus glorioasa dar greaua misiune de a reorganiza țara. A fost însă din contra, de a doua zi am găsit înaintea mea o neîmpăcată opozițiune. în zadar eu am dat nenumărate dovezi despre cel mai scrupulos al meu respect pentru privilegiile parlamentare ;

Drept răsplată pentru devotamentul său către cauza națională, Alesul românilor n-a găsit decît ultragiul și calomnia; și, cu toată înțelepciunea unui număr de deputați, o oligarhie tulburătoare a știut a împiedeca necontenit stăruințele mele pentru binele public și a redus guvernul meu la neputință.

Românilor, voi sînteți acum chemați a da un vot hotărîtor.

Eu supun primirei voastre noua lege electorală, respinsă de Adunare și un proiect de Statut, care va dezvolta și îndeplini dispozițiunile binefăcătoare ale Convențiunei.

Youă de a hotărî dacă națiunea română este demnă de libertățile publice cu care am voit și voesc a o înzestra și pe care o majoritate de privilegiați i le refuză.

Youă, românilor, de a arăta Europei, prin înțelepciunea voastră, că merităm înaltele simpatii ce ne sînt cîștigate”.

Pi intr-un plebiscit națiunea română urma să-și exprime voința hotărîtă de a primi sau respinge Statutul și legea electoială. Răspunsul trebuia dat prin Da sau Nu . Măsurile luate de Cuza au provocat mult entuziasm în țaiă, iar rezultatul plebiscitului a fost cel așteptat. Plim- bîndu-se prin București, prin mijlocul mulțimii „A.S.S. a fost călduros primit peste tot. Mei o protestare, toți au aplaudat” .

Rezultatul final al plebiscitului a fost comunicat domnului în ziua de 21 mai 1864, ziua doamnei Elena Cuza . în aceeași zi, mergînd la Te-Deumul de la patriarhie, Alexandru loan Cuza a fost înconjurat cu bucurie de mulțimea care-i ieșea în cale. Primind Comisia organiza toare a plebiscitului la palat, Cuza spunea între altele: „Voi putea muri, dar plebiscitul și tot ce el făgăduește țării se va realiza”.

Cu uimire și indignare primise diplomația europeană lovitura de stat a domnitorului Eomâniei. Deși unii cunoscuseră planurile lui Alexandiu loan Cuza, nimeni nu crezuse că le va aplica vreodată, dînd dovadă de atî- la energie, curaj și patriotism. Eveniment important în

,1 oria Eomâniei, lovitura de stat de la 2 mai 1864, a reliefat încă o dată voința poporului român care, singur, își deschidea calea progresului și a libertății.

Eămînea acum a obține recunoașterea din partea Puterilor protectoare. Indignat, ministrul de externe austriac, spunea „este lovitura de stat pe care domni- t oiul Cuza o pregătește de multă vreme și care este destinată a-i asigura puterea absolută în țară, de asemenea a-i pregăti independența externă. Nu ne îndoim că Poarta va protesta contra acestui procedeu”. în acest sens Austria dorea o măsură mai eficace, de constrîngere, pentru menținerea ordinii legale în Principatele române. După părerea lui Prokesch-Osten, în actuala situație, cel mai bun lucru era de a declara încercarea de unire nereușită și a îndemna Poarta să dea fiecărui Principat un domn și o administrație deosebită.

în Anglia, lordul Eussel, profund indignat, era hotăiît să susțină Poarta otomană, admițînd intrarea t l upelor turcești în Principatele române; reamintea insă că tratatul de la Paris din 1856 prevedea că nu se putea lua vreo măsură împotriva Principatelor române, decît în mod colectiv. Astfel că lumea diplomatică se temea de hotărîrea Franței, căci nimeni nu spera ca un suveran, care luase puterea prin lovitură de stat, să condamne această acțiune.

Cît privește părerea lui Gorceacov era că „Poarta ar trebui să fie însărcinată cu executarea măsurilor ce I rebuie luate împotriva actelor arbitrare ale domnitorului Cuza” .

La Constantinopol, Ali-Pașa era foarte nemulțumit, căci Convenția de la Paris nu dăduse domnitorului decît dreptul de a dizolva Adunarea și a convoca o alta, dar nu putea „fără asentimentul prealabil al Curții suzerane și al Puterilor garante să modifice acest act internațional” 394. Această modificare ar fi trebuit propusă Puterilor protectoare și fără îndoială că toată lumea ar fi aderat voluntar. în fața acestei situații, prin măsurile extreme luate de Cuza, Poarta, cu toată bunăvoința ei, se afla în imposibilitate de a trece sub tăcere fapte atît de grave.

Chiar și guvernul francez se găsea în încurcătură, cu atît mai mult cu cît chiar împăratul recomandase domnitorului să nu recurgă la o lovitură de stat. Drouyn de Lhuys nu contesta necesitatea ultimelor măsuri, dar îl acuza de nerespectare a tratatelor și de a nu ține seama niciodată de sfaturile sale, mereu cerute dar niciodată ascultate.

Atitudinea ziarelor franceze era excelentă, toată lumea fiind uimită de energia și îndrăzneala domnitorului. Unul dintre ele „Moniteur universel”, scriind despre evenimentele din Eomânia, întrebuința pentru prima oară cuvîntul de „suveran”.

La Constantinopol, JSTicolae Bordeanu căuta să dovedească, prin documente, miniștrilor turci și ambasadorului francez, că totuși spiritul Convenției de la Paris nu fusese încălcat. Marchizul de Moustier spunea lui Henry Bulwer și Ali-Pașa : „Convenția nu a fost încălcată” de vreme ce Puterile recunoscuseră mai de mult imposibilitatea guvernului român de a se conduce cu această constituție; dacă doreau să-și păstreze pentru ele singure dreptul de a modifica Convenția de la Paris din 1858, ele ar fi trebuit să o facă mai demult și nu acum, cînd Camera română a ajuns la culmea neînțelegerilor sale cu guvernul, aducîndu-1 pe acesta la obligația de a se substitui Puterilor” 395.

Datorită energiei ambasadorului francez, are loc o întrevedere la ambasada engleză între Moustier, Henry

I îulwer și Ali-Pașa. Reușind să se înțeleagă asupra cîtorva puncte principale, ei semnau un protocol secret, la 10/22 mai, prin care „recunoșteau în principiu lovitura de l at” . Textul protocolului fusese redactat de ambasadorul francez; protocolul analiza situația din țară, jus- lil'icînd dizolvarea Camerei și introducerea noilor forme <lo organizare ale statului român. Iar pentru a îndepărta pe Bulwer și Ali-Pașa de influențele austriace, ambasadorul francez consimți ca ministrul otoman să trimită o (telegramă domnitorului pentru a-1 invita să vină imediat la Constantinopol, spre a da explicații .

în aceeași zi, lui Mcolae Bordeanu i se remitea din partea lui Fuad Pașa o notă vizirială al cărui text exprima opoziția guvernului turc față de lovitura de stat; guver* nul turc arăta că se găsea „în obligația de a arăta că orice act de natura celor menționate mai sus depășește cercul atribuțiilor recunoscute și legitime ale guvernului A.y. și că le consideră ca neavenite” .

între timp, Alexandru loan Cuza, urmărindu-și programul propus, transmitea agenției din Constantinopol ordinul de a se ocupa de primirea lui și de a anunța oficial Sublima Poartă „că voi pleca pentru a merge la Constantinopol spre 20 ale lunii curente” 3". Totodată declara că primind invitația Sublimei Porți de a veni la

onstantinopol pentru a da lămuriri asupra loviturii de stat, el s-a simțit foarte jignit întrucît își anunțase din proprie inițiativă călătoria și nu dorea să meargă ca im vasal.

Ministrul de externe, Ali-Pașa, exprima ambasadorilor dorința Porții otomane de a-1 primi pe Cuza, însă insista ca domnitorul să nu aplice legea electorală și .Statutul înainte de călătoria sa, aceasta fiind o nouă dovadă de respect față de Poartă. Ambasadorul francez atrăgea atenția lui Bordeanu asupra acestei probleme, asigurîndu-1 că protestele Porții nu sînt decît simple formalități. Dealfel, atitudinea lui Ali-Pașa o confirma, căci oferea lui Cuza sprijinul Porții, iar pentru aceasta „Vă rog deci, vă implor de a binevoi să răspundeți, înainte de sosirea domniei voastre, la scrisoarea lui Fuad-Pașa, pentru a-i spune că deși actele comise sînt contrare textului Convenției, totuși ele erau imperios cerute de forța lucrurilor și că A.V.S. va explica la sosire motivele care v-au obligat de a recurge la anumite măsuri. Cît despre noi pot să afirm domnitorului că îi vom da cel mai sincer sprijin pentru realizarea proiectelor sale”.

Pentru a mulțumi Poarta otomană, dar nevrînd întru nimic să atingă demnitatea țării, și a sa proprie, domnitorul Cuza trimitea o scrisoare marelui vizir Fuad- Pașa, arătînd că silit de împrejurări a încălcat Convenția „Luîndu-mi o asemenea responsabilitate nu m-am îndoit că Sublima Poartă ar putea să dorească unele explicații privitoare la actele din 2/14 mai 1864”. Întrucît sultanul știa că el decisese de mai mult timp să vină la Constantinopol astăzi el se considera mai fericit „să dea Sublimei Porți ca și domnilor reprezentanți ai Marilor Puteri garante toate informațiile destinate să justifice măsurile pe care le-am luat… Asigurat de intențiile binevoitoare ale Sublimei Porți pentru Principatele Unite, asigurat că ea ține mult… să respecte și să facă respectată autonomia lor, nu mă îndoiesc că nu voi reuși să conving pe Majesta- tea Sa Imperială sultanul că, departe de a fi atacat actul internațional care se află la baza drepturilor noastre și a datoriilor noastre, am fost destul de fericit pentru a salva totodată ordinea publică grav amenințată și opera colectivă a Augustei Curții Suzerane și a Marilor Puteri garante, grav compromisă” .

Dușmanii lui Cuza criticau atitudinea Porții căci, spunea internunțiul, a-1 cliema pe Alexandru loan Cuza la Constantinopol înseamnă a-i da un ajutor, ușurîndu-i „ieșirea triumfătoare” din încurcătura momentului, iar

i cere explicații era admiterea justificărilor actelor sale. Demnitatea Porții și a Puterilor fiind atinsă ele trebuiau uă intervină printr-un comisar ad-hoc. Ideile ambasadorului englez nu variau prea mult de cele ale colegului său :ni,striae, căci se gîndea a convoca o adunare constituantă iu Principatele române, la care să ia parte și delegați ai Puterilor și ai Porții. Și cum guvernul englez se bizuia in politica sa orientală numai pe părerile- lui Henry Bulwer nu era de mirare atitudinea față de domnitorul Cuza.

141 Londra Ion Alecsandri, în întrevederea cu lordul Russel, a fost nevoit să răspundă unor cuvinte foarte aspre. Ministrul englez acuza pe Cuza de a fi creat încurcături în politica europeană, călcîndu-și angajamentele.

I >ar, cum Sublima Poartă este direct cea mai interesată „în menținerea lucrurilor în Principate sau în modificarea lor, vom fi fericiți să aflăm că Sublima Poartă este, în acest sens, de acord cu domnitorul Alexandru și vom considera dinainte că cele mai mari dificultăți vor fi astfel aplanate’ ’. Cit de puțin cunoștea guvernul englez situația din Europa Mid-estieă reieșea din conversația — plină de acuzații — dintre lordul Palmerston și reprezentanții lui Cuza, conversație ce dovedea că Anglia nu ierta marea influență franceză în Principatele române. Insă faptul că, la 10/22 mai 1864, ambasadorul englez la Constantinopol semna si el protocolul secret, dovedea o schimbare în politica A ngliei și recunoașterea loviturii de stat a lui Cuza. Similară a fost și politica guvernului țarist care, după acțiuni d(‘/aprobatoare față de lovitura de stat s-a alăturat, în final, politicii celorlalte puteri europene.

Și nimeni nu se îndoia că atîta timp cît Cuza „va fi susținut de Franța, acțiunea celorlalte Puteri va fi neutralizată” . Era evident că Franța dorea o înțelegere „ă l’amiable” în profitul domnitorului român și de aceea Drouyn de Lhuys în fața violentelor atacuri ale lui Prokesch-Osten permitea ambasadorului său o acțiune atît de susținută.

Oricum, toată lumea politică europeană era de părere că trebuia lăsat Porții otomane, în calitate de Putere suzerană, dreptul de a restabili ordinea în „domeniile sale” și că de atitudinea ei depindea aceea a ambasadorilor puterilor europene.

La 25 mai/6 iunie^ Alexandru loan Cuza plecă spre Constantinopol . îmbarcat la Constanța pe vaporul turcesc „Beyruth”, special trimis de sultan în cinstea sa, domnitorul a fost primit cu mare fast în capitala Imperiului otoman. A fost găzduit în unul din propriile palate ale sultanului, „Palatul imperial al apelor dulci ale Asiei”, „lucru nemaifăcut pînă atunci chiar pentru un principe de sînge regal” , punîndu-i-se la dispoziție servitori, cai și trăsuri de la curte.

Chiar de la sosirea domnitorului se văzui ă sentimentele pe care membrii corpului diplomatic țineau să le exprime față de Alexandru loan Cuza. Astfel, deși decanul lor, Henry Bulwer, fixase că numai a doua zi după sosire, primii dragomani ai ambasadelor și reprezentanții Puterilor să meargă să-l salute, Moustier trimise chiar în aceeași zi pe primul dragoman să-i ureze bun sosit. Imediat îi urmară exemplul reprezentantul Prusiei, contele Brassier și însărcinatul cu afaceri al Sardiniei, contele Greppi. Numai Henry Bulwer și Prokesch-Osten îi trimiseră a doua zi. „Domnitorul i-a primit pe aceștia destul de rece” în timp ce își arăta toată prietenia față de cei ai Belgiei, Spaniei și Greciei” .

A doua zi domnitorul a fost primit de sultan cu mare cinste. El a fost introdus în sala de recepții a palatului prin marea ușă care dă spre Bosfor și care era rezervată numai sultanului. Acesta îl luă de mînă și-l pofti pe divan, alături de el — cinste acordată numai suveranilor — întreținîndu-se scurt asupra ultimelor evenimente. Interpret a fost marele vizir însuși. Făcînd o excelentă impresie asupra sultanului Abdul-Aziz, acesta îl invită să viziteze instituțiile și întreprinderile militare ale capi- laici. Pretutindeni Alexandru loan Cuza a fost înconjurat hi mare respect și cu mare simpatie.

Ambasadorul Moustier ținu să mai dea o dovadă a simpatiei Franței față de domnitorul Cuza, oferind, «el dintîi, o masă în onoarea acestuia. Socotind-o manifestare politică ambasadorii englez și austriac refuzară invitația; Bulwer trimitea chiar o scrisoare amintind colegului său francez inconveniența demersului său. La . a re Moustier răspundea tratînd de prezumțioasă pretenția ambasadorului britanic de a fi consultat într-o simplă chestiune de curtoazie și nu politică.

A treia zi Alexandru loan Cuza — urmînd vizitele protocolare — a făcut vizite ambasadorilor Angliei și franței, mergînd apoi, cu întreaga suită, la internunțiu. Acesta, a doua zi, îi întoarse vizita. Cu acest prilej Cuza, ex primînd dorința unor bune relații cu Austria și motivînd poziția sa extrem de dificilă în interior și fără nici un wpiijin din afară, spunea: „Trebuia să se rezolve, și aceasta printr-o lovitură, întrucît n-am găsit sprijin decît in mine însumi” .

Chiar patriarhii Constantinopolului, Antiohiei și Iciusalimului veniră să-i facă vizită la „Palatul imperial ai apelor dulci ale Asiei”; după care domnul s-a dus la, biserica patriarhală unde patriarhul „cu mare ceremonie l-a uns după vechiul obicei folosit pentru domnitorii Moldovei și a Țării Românești” . Este de relevat incidentul ce s-a produs cu această ocazie. Cînd patriarhul I a uns cu mir spunînd : „Te ung și te recunosc domn”, Alexandiu loan Cuza a spus imediat respectuos „Sînt, părinte, șase ani de cînd sînt Principe domnitor al României prin voința națiunii. Mulțumesc I.P.Sf. Tale pentru rugăciunile ce ai binevoit a adresa pentru mine și pentru Principesa domnitoare, celui prea înalt. Yoi rămînea ca și părinții mei, fiu al bisericii ortodoxe” . La ieșirea din biserică, populația din Fanar îi făcu o caldă și impresionantă manifestație.

Toată această atmosferă prietenoasă și de interes pentru cauza românească avea să influențeze tratativele cu guvernul otoman. îndată după sosirea domnului român la Constantinopol, Ali-Pașa înmînase lui Costache Negii un memoriu confidențial cuprinzînd modificările pe care Poarta ar fi dispusă să le admită Convenției de la Paris din 1858 și legii electorale. Și, întrucît Cuza dorea să se înțeleagă direct cu Poarta, tratativele începură imediat.

Internunțiul scria despre memoriu : „Este o lucrare luată în cea mai mare parte din proiectul de constituție revizuită pe care, în mod confidențial, i l-am spus, la întîi iunie”. într-adevăr, Prokesch-Osten și Bulwer, pentru a împiedica un acord între domnitor și Poarta otomană, alcătuiseră un contra-proiect al Statutului, pe care-1 prezentaseră lui Ali-Pașa. „După o introducere, în care examinam punctul de vedere al Sublimei Porți, am luat articol cu articol al Convenției din 1858. Am păstrat ceea ce mi s-a părut de păstrat și atn modificat ceea ce mi s-a părut că necesită modificare, conformîndu-mă astfel pe cît posibil Statutului domnitorului, pe care el însuși îl numește desvoltător al Convenției”.

Întrucît amîndouă părțile doreau o înțelegere, discuțiile ajunseseră la un rezultat pozitiv. îndrăzneala nefiind în obiceiurile Porții, neavînd încredere în sprijinul Europei și dorind evitarea unei rupturi cu domnul român, ea se mulțumea a propune unele modificări în actul de la 2/14 mai 1864.

Dar dificultăți serioase se ridicară în legătură cu legea electorală, încît Cuza apelă printr-o scrisoare la înțelegerea sultanului. Cuza rămînea neclintit în opiniile sale și nici insistențele, nici amenințarea nu-1 schimbară. Negocierile păreau compromise; Bulwer și Prokesch- Osten interveniră pe lîngă Costache Negri și abia atunci domnitorul își dădu adeziunea, „de formă a făcut act de supunere și ce este suzeranitatea astăzi decît o pură formă ?” .

Poarta era foarte mulțumită de acordul cu Alexandru loan Cuza. Sultanul, personal, a fost foarte încîntat de domnitor și i-a dăruit în ziua plecării, din proprie ini- (iativă și fără ca miniștrii săi să i-o fi propus, marea decorație „Osmanie”. Mulțumirea Porții otomane avea la buză convingerea de a fi scăpat de mari dificultăți. „Poarta m‘ mîndrește dealtfel de a fi cîștigat o victorie asupra domnitorului, admițînd totuși că și el, în ceea ce îl privește, .si a consolidat-o pe a sa asupra adversarilor săi în Moldo- Valahia”. ________

La 19 iunie 1864 era semnat un protocol sfida de către Poartă și Puterile garante prin care admiteau St a tutui și legea electorală cu cîteva modificări de mică importanță. între acestea cea mai însemnată era cea cuprinsă în art. III care se ocupa de drepturile domnului ca membru al Puterii legiuitoare și care, după cele decise la Constantinopol, prevedea că în cazul unor măsuri do urgență, care cer concursul Adunării elective și al Senatului în timpul cînd ele nu sînt deschise, Puterea executivă să lucreze prin decrete-legi, cu condiția de a Iti supune spre ratificare Puterii legiuitoare, la prima ci convocare. Astfel că Puterile nu numai că admiteau dispoziția cuprinsă în prima formă a Statutului, „pentru

singură dată”, dar măreau puterea domnitorului.

La 20 iunie Alexandru loan Cuza părăsea Constan-

inopolul. Ajuns în țară el dorea să comunice imediat guvernului său protocolul, cu atît mai mult cu cît zvonuri vrăjmașe vorbeau de anularea lui, după plecarea sa din capitala Turciei. Întrucît se întîrzia semnarea oficială, Ali-Pașa scria domnitorului că, pentru a dezminți orice zvon, să publice rezultatul întrevederii cu Sublima Poartă și, printr-o proclamație, să spună că „Puterile vor consacra curînd această înțelegere” . Insista să nu aplice noile dispoziții înainte de semnarea protocolului, care va avea loc fără întârziere. Propunerea nu convenea lui Cuza, căci crea impresia „că Puterile nu au consacrat încă

înțelegerea cu Poarta”. Poporul devenit nerăbdător, orice întîrziere însemna un pericol pentru ordinea publică, 'iu cît Cuza nu mai putea întîrzia proclamarea Statutului și a legii electorale.

Din Constantinopol, Ali-Pașa telegrafia lui Cuza că totuși să nu proclame actul, la care domnitorul răspundea „Vă repet este imposibil de a întîrzia proclamația. Altfel nu mai răspund de nimic”.

în sfîrșit, la 28 iunie 1864, ministerul afacerilor externe al Turciei convoca pe reprezentanții Puterilor semnatare ale tratatului de la Paris, spre a le aduce, oficial, la cunoștință înțelegerea între Sublima Poartă si domnitorul Cuza asupra modificărilor aduse Convenției do la 7/19 august 1858. Ali-Pașa citi „Actul adițional

Convenției de la 1858” și al anexei, astfel cum a fost prevăzut de părți. Reprezentanții Puterilor, luînd cunoștință de acest acord, îl semnară. Numai Novikof declară că neavînd instrucțiuni îndestulătoare, nu putea lua cunoștință decît „ad referendum”. La 10 iulie el înștiința pe Ali-Pașa că este autorizat de guvernul său să adere la actul convenit cu Alexandru loan Cuza.

în „Actul adițional al Convenției” de la Paris sc menționa de la început „Convenția încheiată la Paris la 7/.19 august 1858 între Curtea suzerană și Puterile garante este și rămîne legea fundamentală a Principatelor Unite”. Priu acest act s-au precizat mai bine și s-au extins drepturile Principatelor române; se prevedea posibilitatea modificării și schimbării legilor avînd caracter intern cu deplina aprobare și fără intervenția Puterilor. Din punct de vedere juridic însemna recunoașterea autonomiei depline a Eomâniei.

Dar deși aveau dreptul, de aici înainte, de a-și schimba legile privitoare la administrația lor internă se adăuga că „această posibilitate nu se va extinde la drepturile care unesc Principatele de Imperiul otoman, nici la tratatele în vigoare între Sublima Poartă și celelalte Puteri care sînt și rămîn de asemenea obligatorii pentru numitele Principate”. Evenimentele care s-au succedat de la semnarea Convenției cerînd o modificare a unora din dispoziții „Sublima Poartă s-a înțeles cu A.S. domnitorul Principatelor Unite și s-a pus de acord cu reprezentanții Puterilor semnatare ale tratatului de la Paris asupra prezentului act adițional al numitei Convenții”. Iar articolul 20 reamintea că „toate dispozițiile Convenției de la Paris care nu sînt modificate de prezentul act sînt încă o dată confirmate și vor rămîne în plină și completă vigoare”.

îndată ce a fost obținută sancțiunea sultanului, marele vizir comunica domnitorului român copiile oficiale ale actului adițional. în țară ele erau așteptate cu înfrigurare, căci „nerăbdarea pentru proclamarea Statutului a ajuns la maximum” .

Astfel începea perioada Statutului care, prin covîr- șitoarele-i realizări, a adus importante transformări statului român. Fără îndoială că a fost un eveniment capital în dezvoltarea autonomiei Eomâniei. Printre binefăcă- toarele-i urmări, cea mai de seamă a fost legea rurală, care aducea dreptate și mulțumire în țară. Promulgată la 15 august 1864, în virtutea art. III din Statut, ea făcea din țăranul român un proprietar liber.

Iar dacă lui Alexandru loan Cuza i-a adus momentană mulțumire, prin recunoașterea europeană a lovituiii de stat, în schimb îi mărea numărul dușmanilor interni și de aci înainte adversarii săi vor urmări cu îndîrjire detronarea sa. Totuși, consecvent politicii sale, Cuza a continuat transformarea țării, dovedind în modul acesta^ legitimitatea loviturii de stat.

între altele, în legătură cu supușii străini, el le acorda dreptul de a avea proprietăți și a concesiona construcția cîtorva drumuri de fier unei societăți engleze.

în problema decoi ațiilor, la care ținea atît de mult, Alexandru loan Cuza, voind să înființeze pentru ziua de 24 ianuarie 1865 o distincție numită „Ordinul Unirii” și prin care să poată răsplăti pe cei merituoși în munca lor pentru țară, scria în acest sens lui Negri spre a cunoaște atitudinea sultanului. Aflînd de această intenție, Ion

Uecsandri îl previne pe domnitor de pericolul acestei inițiative, iar Negri scria „Ar fi mai înțelept de a amîna crearea ordinului „Unirii” pînă la rezolvarea completă :i chestiunii plictisitoare a mănăstirilor” . Ali-Pașa întrebase de zvonurile în legătură cu decorațiile, căci domnitorul promisese că va informa întotdeauna guvernul otoman asupra unor asemenea intenții „pentru că altfel vom fi nevoiți din nou să strigăm și să protestăm, lucru pe care-1 facem cu multă neplăcere”. Decretul pentru înființarea primei decorații românești nu a apărut vreodată, din cauza totalei opoziții a Puterii suzerane.

Tot într-o întrevedere între Costache Negri și Ali- Pașa, s-a vorbit „de o monedă de un bilion” pe care Cuza dorea s-o bată în țară. Dar și asupra acestui proiect al domnitorului intervine Poarta otomană, căci ar fi „obiectul unei grave neînțelegeri” între Poartă și Principatele române.' încă din vara anului 1859, în Camera Țării Românești, Vasile Boerescu ceruse baterea unei monede românești, iar în anul următor Comisia Centrală întocmea un proiect de lege privitor la crearea unei monede naționale, numită „romanat”, proiect care nu a fost niciodată aplicat.

Cuza se mai gîndea—în urma ideii lui Ion Alecsan-

11 i — la rezolvarea unor încălcări de graniță ale Austriei, ni defavoarea Eomâniei, vrînd să le supună viitorului congres european proiectat de Napoleon al III-lea, dar evenimentele nu-i lăsară niciodată timpul realizării aces-

lui i>lan.

★

Pentru menținerea liniștii interne și a bunelor relații cu statele europene, Alexandru loan Cuza a fost nevoit să ia măsuri împotriva emigranților unguri. Din tara ospitalieră ce le oferea azil, ei considerau că pot lace o bază militară; iar conducătorii lor nici măcar nu dădeau asigurări asupra soartei românilor de dincolo de Carpați.

Ca urmare Cuza ordonă arestarea celui mai activ emisar, colonelul maghiar Gustav Frigyesi. Prieten cu Garibaldi și Mazzini, el lucrase în 1863 pentru polonezi. Din hîrtiile găsite reieșea că, unind pe polonezi și unguri în același plan secret revoluționar, urma să atace Austria, prin Bucovina, totul cu sprijinul Italiei. Se dovedea existența unui corp de armată pe teritoriul român și centre revoluționare poloneze la Bacău, Piatra, Fălticeni. Lucrătorii îmbarcați la Genova făceau parte din legiunea ungară.

Tot timpul șeful de cabinet al domnitorului trimetea la Paris rapoarte asupra acestei chestiuni spre a fi cunoscute de guvernul francez și chiar de împărat căruia i se înmînă și un memoriu referitor la această problemă. Și Austria părea mulțumită căci Prokesch-Osten scria la Yiena ,,Nu pot să nu recunosc în acest fapt un simptom bun și o dovadă că intervenția mea nu a rămas fără efect asupra domnitorului” .

Din Constantinopol se transmitea că la 27 septembrie

urma să aibă loc acolo o întrunire a revoluționarilor unguri și polonezi și că va asista și un român. Domnitorul, foarte interesat, cerea agenției să-i afle numele.

Ion Alecsandri raporta domnitorului că într-o conversație cu generalul Tiirr — la 25 octombrie 1864 — acesta dezaproba acțiunea lui Frigyesi ca și a prietenului său Arthur Czerrtozs, negînd că el ar fi avut vreo legătură cu ei. Totuși și el continua să spere într-un eventual război cu Austria și cerea permisiunea de a introduce arme și muniții în Bomânia în cantități neînsemnate, treptat, prin ,,Messageries imperiales” și cu știința guvernului italian. Reprezentantul român promitea doar să transmită domnitorului aceste cereri. Sfătuia însă pe Cuza să consulte guvernul francez, deși era oarecum primejdios pentru interesele țării a asculta „teoria pe care o cunoașteți” . Cît despre generalul Tiirr părea mai grăbit ca oricînd pentru îndeplinirea planului său. Ion Alecsandri n-ar fi vrut să treacă drept pesimist prin afirmațiile sale ,,vă mărturisesc că pregătirile, pe teritoriul nostru, pentru o campanie contra Austriei, pregătiri făcute în mijlocul greutăților noastre interne și a doua zi după alarme asemănătoare, recent liniștite, îmi par un pericol și care nu vom avea din nou norocul de a-1 evita pentru securitatea noastră” .

Cu toate măsurile luate ofițeri unguri și polonezi continuau să pătrundă în țară. I se atrăgea atenția lui 'Tiirr ,,că acest joc periculos nu poate fi tolerat de guvern”, dar el se retrăsese din serviciul regelui Italiei și respingea orice participare la mișcarea semnalată, pe care o atribuia partidei Iui Mazzini. între timp Frigyesi ajunsese la Con- Htantinopol .

Cuza aprecia mai mult pe Klapka, pe care-1 socotea mai serios decît pe Tiirr. în ianuarie 1865 Tiirr reia discuția cu agentul lui Cuza pentru o participare indirectă ,,la aceas- I ă mișcare prin toleranța pe care o vom acorda unei treceri de arme și de tunuri de munte prin teritoriul nostru” . 101 revenea asupra ideii unui război italo-austriac la care să participe și Eomânia. Dar Ion Alecsandri nu-i poate da nici un răspuns și propune trimiterea unui agent la București spre a discuta cu domnitorul.

Eezerva diplomatului român era ,,eu totul aprobată” de Cuza, care-și păstrează hotărîrea de a nu ajuta mișcarea ungurească atîta timp cît nu va avea siguranța că situația românilor din Transilvania se va îmbunătăți, iar drepturile lor vor fi recunoscute.

★

La Constantinopol problema mănăstirilor închinate se apropia grabnic de rezolvarea ei. Chiar în ziua de 21 mai 1864 se întrunea din nou conferința ambasadorilor, la care se căzu de acord — spre a nu se mai crea alte complicații, mai dificile — asupra recunoașterii oficiale a secularizării averilor mănăstirilor închinate de către guvernul român. Totodată se trimetea domnitorului o notă în care i se atrăgea atenția să nu folosească această recunoaștere a secularizării ea un precedent diplomatic și să se creadă îndreptățit a se desface de îndatoririle impuse de Convenția de la Paris, luînd măsuri privitoare la organizarea Principatelor române.

Prin Protocolul din 28 mai 1864, Marile Puteri recunoașteau actul secularizării, numindu-se o comisie destinată a alcătui un raport general asupra veniturilor mănăstirilor. După cum s-a văzut ulterior lucrările Comisiei au mers foarte încet și aproape fără rezultat, datorită greutăților făcute de călugării greci. Ei aveau obligația de a prezenta Comisiei titlurile de proprietate ale mănăstirilor închinate Locurilor sfinte, bunurile ce le aparțineau, veniturile etc. Dar călugării greci, contrar propriului lor interes, au invocat pretexte impiedicînd rezolvarea problemei. Se mai prevedea ca aceste venituri să fie vărsate integral „într-un fond special sub supravegherea Puterilor”. Conferința era unanimă ,,în a aprecia că această supraveghere nu trebuie să fie formală dar serioasă și reală” .

Din Paris agentul diplomatic român scria — Ia 7 iulie 1864 — domnitorului, aiătîndu-i intenția guvernului francez de a face tot posibilul ca cuantumul indemnizației să nu fie prea ridicat, pentru a evita nemulțumiri în Principatele române. Și Mihail Kogălniceanu exprimase lui Cuza asemenea îngrijoiări, mai ales că „toată lumea din țară considera protocolul și dreptul ce-și luaseiă Puterile garante de a stabili indemnizația ca o „nenorocire generală”, care ar putea duce la acțiuni necugetate” .

Oricum Cuza era mult criticat de guvernele apusene, lordul Palmerston acuzîndu-1 că nu și-a ținut promisiunile, nici datoriile. După părerea ministrului englez, Cuza a spoliat patriarhiile din Orient de proprietățile lor legitime prin acte care, în materie civilă, ar fi atras condamnarea tribunalelor; pentru Puterile garante asemenea acte au fost dovezi numeroase ale unei politici incorecte.

Acuzațiile răuvoitoare, precum și discuțiile acestea nesfîrșite, nemulțumeau și enervau pe domnitorul Cuza « are, într-o scrisoare — adresată lui Costache Negri — referitoare la această problemă scria că : ,,în definitiv ce este această chestiune a mănăstirilor închinate? Este un conflict între Principatele Unite puse sub suzeranitatea Sublimei Porți și comunitățile Locurilor sfinte, supuse Sublimei Porți. S-a întîmplat ca urmare a unor aranjamente politice că Marile Puteri au crezut necesar să se amestece în acest diferend; dar este incontestabil, după mine, că guvernul Majestății Sale Imperiale sultanul are drepturi speciale în a se impune într-o chestiune care reclamă îndoit solicitudinea sa” . Afirmația era perfect justificată bazîndu-se pe un adevăr istoric. Iar numai din cauza pretențiilor și încăpățînării călugărilor greci nu se a junsese încă la o soluție echitabilă. Se sperase — după eum scria Nicolae Bordeanu — că prin venirea la Constan- l inopol a domnitorului s-ar grăbi lucrările și patriarhii ar accepta un acord. „Prezența A.S.S. va calma, sînt sigur, chiar pe adversarii noștri cei mai înverșunați” . Dar t u toată primirea solemnă făcută domnitorului de către clerul grecesc din Constantinopol, în privința averilor mănăstirilor închinate au refuzat să-și modifice pretențiile.

în cele din urmă chiar Henry Bulwer încercă să-i c mvingă. într-o întrevedere cu patriarhul Ierusalimului, acesta, nemulțumit de cuvintele ambasadorului englez, spusese că va merge pînă la regina Victoria, căreia în genunchi îi va cere să-l sprijine împotriva lui Cuza; la care ambasadorul englez răspunsese că oare crede el că Anglia, pentru satisfacerea patriarhilor greci, va porni război contra lui Cuza ? Yăzînd că cel mai puternic spri- jinitor al lor îi părăsește, patriarhul promisese întrunirea ni sinod a clerului grec pentru a delibera această problemă.

în același timp ambasadorul englez spunea lui ('ostache Negri că va face tot posibilul ca această afacere i a se termine bine, conform dorințelor românilor, dar că, definitiv, trebuie să știi să faci sacrificii, atunci cînd trebuie „pentru a evita măriși dezagreabile complicații”.

Afirmațiile ambasadorului englez coincideau cu o ușoară modificare în atitudinea sa față de interesele românești și față de Cuza. După cum a reieșit din documentele agenției diplomatice române din capitala otomană, atitudinea conciliantă a lui Henry Bulwer s-a datorat propunerii sale — făcută prin intermediari guvernului român — de a alătura indemnizației mănăstirilor și suma de 40 000 lire sterline sau aproximativ 80 000 galbeni pentru prietena sa, doamna Aristarchi. Atît ambasadorul englez cit și influenta grecoaică promiteau în schimb intervenția lor pe lîngă călugării greci pentru ca în trei zile această spinoasă problemă să-și găsească rezolvarea.

Dar guvernul român — informat prin scrisorile lui Nicolae Bordeanu și Baligot de Beyne — nu a acceptat acest mod de a rezolva problemele sale, refuzînd orice discuție de asemenea natură.

Cît privește suma oferită călugărilor greci, beneficiari ai averilor mănăstirești, Costache Negri preciza că guvernul român o ridicase la 120 000 000 de piaștri turcești. El repeta că statul român nu va da mai mult de acești 120 000 000 de piaștri turcești, plus trei sau patru milioane pentru a facilita afacerea și că guvernul român se va opune prin orice mijloc posibil la vreo decizie a conferinței care va depăși această cifră „necedînd decît forței căreia nu ne-am gîndit niciodată să ne opunem și aceasta pentru a nu fi nevoiți să răspundem în fața țării că am cedat la alt lucru decît la forță și la violență”. Iar Turcia, care este de asemenea interesată, se speră că nu va recurge la violență, întrucît situația călugărilor greci în Bulgaria este asemănătoare, ei fiind goniți, iar limba greacă scoasă din biserică.

în final, toate ambasadele erau de acord cu Sublima Poartă pentru o despăgubire în bani. Suma aceasta însă urma să fie de 150 000 000 de piaștri turcești. îndemnat de ambasadorul englez, Negri acceptă și această urcare, mulțumindu-se cu satisfacția ,,că principiul secularizării este admis și recunoscut” ii7. Agentul român sfătuia să se plătească cît mai repede,scăpînd astfel pentru totdeauna de neajunsul de a se mai discuta în conferință. Pe rînd toate Puterile aprobară această sumă.

Mulțumit, Costache Negri scria lui Baligot de Beyne că, în sfîrșit, este pe punctul de a vedea terminată această mare afacere a mănăstirilor închinate Locurilor sfinte — de care se ocupă de atîția ani — terminată astfel cum am dorit-o ,,prin secularizare, termen introdus de mine în dicționarul politic” și care a revoltat atît pe toată lumea. Negri înmînase lui Ali-Pașa o scrisoare a domnitorului privind problema mănăstirilor și care după părerea ministrului turc — care o ceruse — avea să aducă sfîrșitul discuțiilor în fața Puterilor.

Dar călugării greci nu acceptau atît de ușor înfrîn- gerea și, încercînd să obțină ridicarea sumei, provocau noi complicații diplomatice. Pe bună dreptate spusese Costache Negri: „Istoria mănăstirilor este la sfîrșitul său diplomatic, trebui să vedem acum cum ne vom înțelege pentru partea financiară”. Călugării greci pretindeau ca fixarea sumei să se facă de comisiunea înființată de conferință, dar tot ei adăugau că nu puteau prezenta documentele, că le-au fost luate de autoritățile românești. Negri protestează împotriva acestor acuzații căci, „dacă reprezentanții Locurilor sfinte refuză prezentarea documentelor, o fac fiindcă nu le pot înfățișa, de vreme ce din ele s-ar vedea că donațiile au fost făcute mănăstirilor băștinașe și nu Locurilor sfinte și apoi s-ar mai descoperi și condițiile sub care aceste donații au fost făcute și care condiții nu au fost puse în lucrare’ ’ .

Dar călugării greci „nu fac decît prostii” căci trei din reprezentanții lor consimt a arăta documentele despre care spuseseră mai înainte că le-au fost furate. Unul singur continua să nege că le are; curînd r se reali- pesc ceilalți trei. Astfel se dovedea adevărul celor susținute de Negri.

Ambasadorii Angliei, Franței și Ali-Pașa doreau Încheierea cît mai grabnică a problemei, iar agentul român bănuia „că realizarea în sensul nostru, a acestei afaceri, nu mai este decît o chestiune de timp”. Se întrunea și Marele Consiliu al Imperiului otoman, căruia Ali- Pașa îi prezentă scrisoarea lui Alexandru loan Cuza.

Grăbit, Negri, dorind să folosească momentul favorabil, cerea domnitorului cei 150 000 000 de piaștii turcești, pentru a dovedi seriozitatea ofertei românești, altfel conferința s-ar putea ușor întoarce iar la Protocolul XIII”, în schimb, de la Paris, Drouyn de Lhuys sfătuia moderație pentru a ajunge la definitiva rezolvare. Negri, cu mai bun simț politic și mai cunoscător al problemei, scria la 4 ianuarie 1865 lui Ion Alecsandri că fără îndoială după multe discuții va fi definitiv admisă suma de 150 000 000 de piaștri turcești, dar nu fără a ne crea o seamă de neplăceri.

Printre primele a fost și dorința Puterilor de a aplica Protocolul din 28 mai 1864, ceea ce însemna plecarea comisiei în țară și depunerea veniturilor în fondul special prevăzut. Franța încercă să se opună, dar dat fiind că semnase și ea protocolul, rezistența nu putea fi deplină. De aceea Moustier admitea principiul instituirii fondului special, dar se opunea oricărei măsuri coercitive împotriva Principatelor române. El declara: „consider ca foarte important să nu se lase clerului grec conceperea unui rest de speranță care ar putea să-l încurajeze în pretențiile sale”, iar ambasadorului englez îi anunța că se va retrage din conferință dacă egumenii nu renunță la intransigența lor. Și spre a grăbi amenințarea sfătuia pe Bor- deanu ca guvernul român să plătească despăgubirea oferită fără a mai aștepta rezolvarea problemei pe cale diplomatică. Astfel înșiși călugării greci ajungeau dornici de a semna un acord cu Principatele române.

între timp — în februarie — la București, Camera votase aproape în unanimitate legea, autorizînd guvernul să împrumute suma necesară pentru a rezolva problema mănăstirilor închinate.

La Constantinopol, întrucît nici una din părți nu prezenta documente, comisiunea era dizolvată, iar Con-

I'erința ambasadorilor preluă lucrările acesteia. Călugării ccieau acum măcar dreptul de a locui îu mănăstiri, dar au fost refuzați de autoritățile românești. Cerîndu-i-se să înfățișeze situația mănăstirilor închinate, Negri prezenta m luna iulie un memoriu conținînd hrisobule și acte de la prinții fanarioți arătînd starea mănăstirilor în momentul donației și cea actuală. Dar, întrucît i se mai pretindea

înfățișa un rezumat cu o concluzie asupra memoriului, reprezentantul român refuză spunînd că orice concluzie este inutilă căci și-a spus demult părerea. Negri obosit și oarecum nemulțumit scria ,,că sînt foarte grele ședințele conferinței și-mi trebuie toată răbdarea” .

Plecarea ambasadorului Moustier în concediu arnînă discuțiile conferinței pentru toamnă.

Acum, că rezistența devenea inutilă, călugării greci erau mai maleabili, precum energicul arhimandrit Nilos, care se arăta împăciuitor față de Costache Negri.

Pentru plata despăgubirii guvernul român încheiase un acord cu ,,Soci6t6 generale de l’Empire ottoman” pentru cei 150 000 000 de piaștri turcești, la data de 6 Neptembrie 1864 . Un aconto de 6 000 000 de piaștri turcești era depus la Banca otomană pe numele comunităților grecești.

în cele din urmă conferința ambasadorilor luă act de noua fază a problemei mănăstirilor închinate prin înființarea fondului de 150 000 000 de piaștri turcești pentru despăgubire, îneît în principiu și pentru timpul domniei lui Alexandru loan Cuza problema era încheiată.

Actul final va avea loc în 1867 cînd Parlamentul român declara problema închisă pentru totdeauna.

★

Dacă anii precedenți aduseseră lui Alexandru loan

'uza domnie, glorie în realizarea aspirațiilor naționale, dragostea poporului și simpatia străinătății, în anul 1865, cîteva greșeli în politica internă, precum și zvonurile asupra dorinței de a intr oduce principiul eredității în familia sa îi vor îndepărta entuziasmul poporului, prilejuind dușmanilor săi crearea unei atmosfere ostile. Iar în urma acestor intrigi, nici diplomația Europei nu-i va fi mai favorabilă.

Din nou internunțiul credea că domnitorul plănu- ește, în cîteva luni, „să proclame independența politică a Principatelor și să-și ia un titlu corespunzător”146; iar cu acest prilej ar fi desemnat ca urmaș pe fiul său adoptiv, căruia îi și dădea numele de „copil al României”.

Consolidarea politică a lui Alexandru loan Cuza și noua organizare statală românească realizată după lovitura de la 2/14 mai 1864 atrăgeau inevitabil un nou conflict și de data aceasta cu Puterile Europei. Am văzut că de la începutul domniei sale Cuza luase măsuri pentru restrîngerea drepturilor consulilor. Cu cît autonomia țării devenea mai respectată, cu atît el extindea aceste măsuri.

Prin introducerea codului penal și a noii legi a falimentelor, care nu făceau nici o deosebire în favoarea străinilor, precum și prin aplicarea impozitelor față de toți locuitorii țării, nemulțumirea Puterilor a sporit. Și chiar Franța — fiind vorba de interesele supușilor ei — se solidarizase cu celelalte state europene.

La Constantinopol, ambasadorii întruniți în conferința privitoare la Principatele Unite au trebuit să examineze acum și noua problemă impusă de transformările statului român. Și este de observat că, dacă în celelalte chestiuni ambasadorii aveau de hotărît asupia unor diferende ce-i priveau indirect, de data aceasta era vorba de interese directe și numai astfel se explică atitudinea Franței. în numele ambasadorilor, Moustier trimitea, în februarie 1865, o notă adresată lui Cuza atră- gîndu-i atenția că tratatul de la Paris din anul 1856 prevedea respectarea pentru Principatele Unite a tratatelor încheiate de Poarta otomană cu celelalte state. Ca urmare oerea încetarea încălcărilor de care se făcea vinovat guvernul român .

De asemenea Drouyn de Lhuys adresa „o telegramă foarte severă” domnitorului, de al cărui conținut chiar

Tillos „însuși este ușor surprins” căci la acea dată — 15 februarie 1865 — nu era nici un motiv pentru o nouă lilîngere. Cuza a dat atunci ordine foarte precise, pen- t ni ca orice conflict între străini și autoritățile locale „să fie de aici înainte imediat comunicat la București”. Totodată ambasadorii erau informați că domnitorul a liotărît să preia, din mîinile miniștrilor, toate chestiunile „ridicate de jurisdicția consulară sau de aplicarea tratatelor și de a-și rezerva însăși decizia…” .

Mulțumit de măsurile luate, Drouyn de Lhuys declară că scrisoarea sa către Tillos s-a datorat nemulțumirilor „a căror acumulare trebuia inevitabil să aducă o intervenție colectivă din partea Puterilor”"0. Dar, după cum declara consulul von Eder, atitudinea ministrului francez se schimbă din nou, curînd, lăsînd impresia că Napoleon al III-lea se îndepărta de Alexandru loan Cuza. Ut Paris, Drouyn de Lhuys s-ar fi plîns ambasadorului A.ustriei, Richard Metternich, de procedeele și pretențiile guvernului român și și-ar fi exprimat „intenția de a aminti cu severitate domnitorului Cuza stricta respectare a capitulațiilor” . Un gînd asemănător ar fi exprimat .si față de lord Cowley, ambasadorul englez, dar cei doi <liplo’mați ar fi răspuns că nu văd pentru moment nici un motiv pentru a prezenta la București un demers colec-

iv. Nelămurirea domnește față de noua atitudine a poli-

icii franceze. în București — imediat — se întinse zvonul că Franța abandonează pe Alexandru loan Cuza. Con- Milii — și în primul rînd cel austriac — erau triumfători.

La Constantinopol, Moustier reafirma însă simpa-

i ile guvernului imperial pentru domn și țara sa afirmînd că guvernul francez a recomandat mai multă blîndețe față de străini, dar românii nu au vrut să țină seamă. Dealtfel Franța nu poate rămîne indiferentă în fața protestelor continui a celorlalte Puteri „care ne acuză de a fi singurii care vă încurajează în neexecutarea tuturor acte

lor internaționale care vă privesc’ ’ . Iar Drouyn de Lhuys, motiva ambasadorul Moustier, n-ar fi făcut decît să cedeze acestor insistențe. „Noi nu avem nici un interes a vă fi ostili. Din contră v-am susținut împotriva și contra tuturor și vom continua să vă susținem, numai să țineți mai mult seamă de sfaturile noastre’ ’ .

Cele susținute de Moustier sînt contrazise de o nouă scrisoare a lui Drouyn de Lhuys, ceea ce provocă nu numai uimirea domnitorului pentru aceste reclamații fără nici un temei, dar chiar a lui Tillos, care bănuia că a fost greșit înțeles la Paris. Atunci Cuza ceru acestuia să-i înmî- neze raportul său asupra problemei, în caz contrar dorea sa ceară lămuriri la Quai d’Or say prin agentul său diplomatic. într-o conversație avută cu consulul francez, Cuza îi declarase „că voi depune toate eforturile pentru a preveni conflictele, dar nu era rolul meu de a proclama capitulațiile… că le suport cu regret” sperînd că și străinii stabiliți în țară și consulii vor cere desființarea lor. Se pare că Tillos ar fi înțeles că dorește să pornească o campanie împotriva capitulațiilor. Domnitorul dăduse un răspuns negativ unei asemenea idei; rămînea totuși bănuiala că raportul consulului francez ar fi provocat neînțelegerea.

Austria era, mulțumită de neînțelegerea dintre domnitorul Cuza și guvernul francez. Metternich spunea că în sfîrșit Franța aprecia lucrurile „așa cum merită”.

Agentul român la Paris intervenea pe lîngă directorul consular Herbert, de la Direcțiunea politică a Quai d’Orsay-ului și pe lîngă principele Napoleon, vărul împăratului Franței, pentru a clarifica situația, a reveni la vechile relații amicale. Totuși nu a fost înlăturat demersul tuturor consulilor străini aflați în România, din ziua de 19/31 martie 1865. în numele lor, consulul austriac spunea domnitorului că au primit instrucțiuni din partea guvernelor lor prin care se afirma: „capitulațiile sînt în continuare în plină vigoare și că Moldova și Țara Românească făcînd pai te integrantă din Imperiul otoman, capi- tulațiile trebuie să fie aplicate ca și în Turcia”. Alexandru loan Cuza le răspunse că a fost informat de venirea lor și întrucît, întîmplător, avea Convenția de la Paris m mînă, discutînd cu ei îi întrebă „Despre care eapitu- litții este vorba?”. Von Eder, încurcat, răspundea că reprezentanții Puterilor semnatare — reuniți în conferință prepară un regulament privitor la aceste norme, la care Cuza preciză „Dacă este astfel, nu voi schimba nimic în ordinea actuală a lucrurilor și voi aștepta acest regulament”.

Spre a-și întări atitudinea domnitorul însărcinează pe Yasile Boerescu și Petre Rosetti-Bălănescu cu alcătuirea unui memoriu privitor la jurisdicția consulară în România. La 22 aprilie 1865 ei înmânau acest memoriu, arătînd necesitatea ca el să fie cunoscut nu numai de ambasadorii din Constantinopol, dar și de oamenii politici și publiciștii din Europa .

Yiena, nemulțumită de atitudinea Puterilor, cerea „să fie continuate, cu toată energia necesară, reclamațiile pe care le au de susținut referitoare la cazurile speciale de violare a capitulațiilor în Principatele Unite” ; întrebuințîndu-se prea multă blîndețe față de Cuza, nu se vor putea obține satisfacțiile cerute și este timpul a se pune un termen acestui sentiment de condescendență. Ambasadorul Metternich atrăgea atenția lui Drouyn de Lhuys asupra atitudinii ambasadorului francez din Con- Ktantinopol, care manifesta „o oarecare exagerare” în a calma reclamațiile. Ministrul francez înclina însă pentru felul de a vedea al reprezentantului său, căci — considera el — s-ar obține mai mult de la domnitorul românilor prin menajamente.

Dar diplomații austrieci nu erau satisfăcuți, apreciind că dacă și în momentul acela Puterile vor permite domnitorului Cuza „de a îndepărta reclamațiile lor legitime printr-o simplă neacceptare finală” era evident că ele nu vor mai putea pretinde în viitor să păstreze în aceste ținuturi influența pe care vor să o aibă. Guvernul austriac mai era îngrijorat de intențiile lui Cuza privitoare la o călătorie în străinătate, în cursul verii. Zvonurile afirmau că scopul acestei călătorii ar fi fost cercetarea părerilor unor oameni politici și diplomați europeni — în primul rînd Napoleon al III-lea — în Vederea întemeierii unei dinastii . Dar starea financiară a țării împie- dicînd efectuarea călătoriei, aceasta a rămas doar un proiect. Cît despre tendințele dinastice, ele au rămas simple zvonuri, întrucît Alexandru loan Cuza a afirmat că el se supune dorinței poporului român, dorință pe care o va urma întocmai.

Oricum Alexandru loan Cuza începe a-și pierde — treptat — chiar simpatia unor oameni politici francezi, iar cuvintele lui Drouyn de Lhuys către însărcinatul cu afaceri al Eusiei că „Franța nu ar avea decît un foarte mărunt interes de a menține pe tronul Principatelor Unite un client atît de slab ca domnitorul Cuza” o dovedesc deplin. Ideea înlocuirii lui Cuza — existentă în gîndurile opoziției românești — se formează și pătrunde tot mai adînc în părerile diplomaților europeni. Prințul Gorceakov declara că un „domnitor atît de rău ca el ar fi ușor de găsit”.

încrezător în dragostea poporului său Alexandru loan Cuza părăsea țara, în iulie, spre a merge la băile de la Ems. Unii dintre consuli credeau că își păstra intenția de a se întîlni cu împăratul Franței, dar adevărul era că mergea spre a-și îngriji sănătatea zdruncinată, motiv pe care-1 înfățișă țării în proclamația pe care i-a adresat-o. El încredința țara simțului ordinii și al înțelep-

ei unii căci: „Nu mă îndoiesc că veți fi geloși a arăta lumii că sînteți vrednici de viitorul la care aspirați”.

Plecat cu astfel de gînduri Cuza nu se putea aștepta la evenimentele din 3/15 august 1865 cînd la București izbucnește o tulburare, potolită cu prețul 'vieții cîtorva răsculați și soldați. Asupra cauzelor acestei mișcări părerile erau împărțite. Se spunea, în primul rînd, că ea se datora nemulțumirii vînzătorilor de fructe, apoi că fusese pregătită chiar de guvern spre a provoca o nouă lovitură de stat. Cert este că mai dinainte se vorbea de o revoluție, afișe și scrisori anonime anunțînd-o, ceea ce dovedea caracterul politic al acestei mișcări. Și consulii împărtășeau această părere; făcută de partidele politice, nu urmărea decît înlăturarea domnitorului, însă, după cum spunea Offenberg, era îndoielnic succesul oricărei mișcări atîta

imp cît Cuza era sprijinit de armată. Dealtfel, examinată atent, mișcarea din vara anului 1865 apărea ca opera opoziției sfărîmate la 2 mai 1864 și nu a maselor populare. Vestea mișcării de la 3/15 august, dacă în interiorul țării nu a avut mare însemnătate, în schimb în Europa a fost piivită ca o zdruncinare puternică a politicii lui Alexandru loan Cuza.

Cît de puțin importantă a fost mișcarea a dovedit-o faptul că domnitorul a rămas încă la Erns, neîntoreîndu-se decît la sfîrșitul lunii august. Puterile protectoare vedeau insă altfel problema. Lordul John Eussel relua proiectul de a da Austriei Principatele române, cu condiția ca regiunea Veneției să revină Italiei; Palmerston aproba, deși își dădea seama că nici Eusia, nici Austria n-aveau să consimtă și că fără un acord între Puteri nimic nu se putea face. La Constantinopol, Bulwer ca și generalul Tgnatief insistau pentru trimiterea unui comisar turc, dar spre uimirea generală Ali-Pașa s-a opus „atîta timp cît guvernul princiar singur este în stare să se mențină și să se apere” . Se pare că adevăratul motiv era temerea Turciei că, în cazul îndepărtării lui Cuza, Principatele române să nu ceară Puterilor garante a le da un principe străin.

Totuși, Poarta otomană trimitea la 2 septembrie

o scrisoare vizirială adresată lui Cuza .care, prin termenii întrebuințați, jigni adînc pe domnitor. Fuad-Pașa spunea că nici informațiile ulterioare n-au putut liniști guvernul otoman asupra evenimentelor — expresie brutală a ,,unei nemulțumiri generale” — ale căror adevărate motive nu sînt cunoscute. Cuza trebuia să ia cît mai grabnic măsurile necesare pentru a satisface, în limita legalității și a dreptății, cererile românilor și să nu uite că lumea civilizată își are ochii fixați asupra actelor sale. Înalta Poartă spera că supunînd aceste observații aprecierii sale, Cuza să le primească ca venind din partea unui guvern „al cărui cel mai grav interes este de a vedea domnind în Principatele Unite o liniște profundă și de a putea constata progresul prosperității morale și materiale sub înțeleapta administrare a Alteței Voastre” . Reprezentanții Franței și Italiei la Constantinopol stăruiau pe lîngă Ali-Pașa pentru modificarea textului, dar Fuad- Pașa refuză a schimba vreun cuvînt.

Cunoscîndu-se scrisoarea, indignarea izbucni în întreaga țară, indignare accentuată și de faptul publicării ei în presa străină. Cele mai multe ziare străine ironizau Principatele române și pe domnitor, căruia Puterea suzerană îi cerea să-și restabilească ordinea în țară.

Guvernul român răspundea la 15 septembrie 1865 printr-o circulară adresată guvernelor europene, arătînd că „răscoala din 3/15 august nu a avut nici o însemnătate prin ea însăși; dar capătă o asemenea [însemnătate] prin uneltirile opoziției politice. Ținta ei este de a răsturna starea de lucruri existentă, deoarece ea nu se poate hotărî a vedea locul ei de altă dată ocupat prin oameni din toate clasele poporului”. Răspunsul domnitorului Cuza era hotărît, bine gîndit și exprima cu energie autonomia

Principatelor Unite față de Poarta otomană ce încerca «lin nou a se impune.

în scrisoarea trimisă, la 29 octombrie/10 noiembrie I860, marelui vizir Fuad-Pașa Cuza se plîngea de atitudinea Turciei față de Principatele române. Condamna pu- blioarea scrisorii viziriale în „Journal de Constantinople” .și atrăgea atenția că „Principatele au dreptul de a ; " ocîrmui, fără amestecul nici unei Puteri străine și că un drept de intervenție al Porții ar putea avea loc numai in cazul cînd, ordinea fiind compromisă, ar fi urmat înțelegerea între Puteri pentru restabilirea liniștii; că ordinea nu a fost compromisă reiese din faptul că mișcarea a fost iudată înăbușită” . Domnitorul adăuga că nu înțelege eum poate Poarta otomană — fără informații precise — să acuze un guvern pe care adeseori l-a lăudat pentru .silințele și tendințele sale. El reamintea apoi cuvintele sale adresate înalților funcționari otomani: „A ridica pe români, a consolida instituțiile, a încuraja dezvoltarea forței lor, a îndrepta aspirațiile, a le păstra privilegiile, imunitățile, a face să se respecte drepturile lor pentru ca si ei să știe mai bine a respecta drepturile altora este a lucra tot atît de bine în interesul Imperiului otoman, pe cît și în acel al Eomâniei însăși” . Eăcînd o mică lecție politică, Cuza continua „cu un domn care va fi sigur a găsi la Constantinopol considerația cuvenită țării ce el reprezintă, precum și a pozițiunii sale personale, înalta Poartă va putea totdeauna conta pe Eomânia și niciodată vreo primejdie nu-i va veni din partea ei ”. Dorind a răspunde încrederii poporului său Cuza încheia: „Pururea m-am povățuit și mă voi povățui în actele mele numai de interesele țării mele și aceste interese sînt în ochii mei nedespărțite de acele ale împărăției otomane”.

Scrisoarea lui Alexandru loan Cuza impresionează puternic Poarta otomană, unde atît Ali-Pașa cît și Fuad- Pașa regretă expedierea scrisorii din 2 septembrie. Minis-

rul afacerilor externe este foarte mulțumit de explicațiile

date, recunoscînd că dacă ar fi avut mai multe informații n-ar fi fost făcut supărătorul demers pe lîngă domnitor. Dealtfel, pentru a împăca lucrurile, marele vizir trimite o notă lui Cuza spunînd că toată acțiunea turcească a pornit din dorința de a cunoaște adevărul și că Sublima Poartă are deplină încredere în el, bucurîndu-se de declarația sa „de a nu lăsa Sublimei Porți grija de a lua împreună cu Puterile garante măsurile impuse de Convenție”.

Dar caracterul energic al scrisorii domnitorului Cuza impune și în celelalte capitale europene. Drouyn de Lhuys exprima lui Ion Alecsandri „complimentele sale asupra talentului cu care au fost relevate inconvenientele scrisorii viziriale”. Cel mai mare răsunet îl are în Orient, unde se vorbește chiar de o alianță a tuturor popoarelor creștine din Turcia contra stăpînirii acesteia.

Totuși, față de diplomația Marilor Puteri, răscoala din 3/15 august 1865 a adus un mare rău domniei lui – Cuza, lăsînd impresia unei politici contrare aspirațiilor populare, lezînd totodată și prestigiul domnitorului.

între timp Cuza a mai avut de rezolvat problema Convenției telegrafice. în primăvara anului 1865 avînd loc conferința privitoare la Convenția telegrafică internațională, Eomânia, stat vasal, nu a fost invitată. Agenția din Paris relevând faptul, Drouyn de Lhuys atrase atenția ambasadorului otoman asupra drepturilor românești dar intervenția rămase fără rezultat. La încheierea convenției nu s-a permis Porții otomane să semneze decît pentru Imperiul turc. Ali-Pașa explica lui Bordeanu că atitudinea adoptată de Poartă era motivată, căci convenția telegrafică „este semnată între guverne independente și ratificată de suverani”478. De aceea Turcia nu putea recunoaște semnătura ulterioară a lui Ion Alecsandri, din 17 iunie 1865, iar protestele ei sînt bazate pe „o chestiune de drept și chestiune de demnitate”. Reprezentantul Turciei afirmă că este o chestiune de drept deoarece românii nu aveau dreptul de a discuta cu alte Puteri decît

prin intermediul Porții și era o chestiune de demnitate pentru că românii își dădeau direct adeziunea la convenția telegrafică. Intenția Principatelor Unite de a semna Convenția telegrafică alături de celelalte Puteri a fost considerată de guvernul otoman ca o insultă adusă Imperiului. De asemenea a fost apreciată ca o acțiune de independență pe care „proclamați-o fără întîrziere și atunci fiecare va ști ce îi rămâne de făcut”.

Convenția telegrafică urma să intre în vigoare la

ianuarie 1866, ceea ce Drouyn de Lhuys promitea să se realizeze și în favoarea Eomâniei „întrucît guvernul român îmi pare că are dreptate cînd își învocă dreptul său”.

☆

Franța, care îl susținuse atît de mult pe Alexandru loan Cuza, începuse — după cum s-a văzut anterior — a-1 părăsi acum. Zvonurile din ce în ce mai accentuate că el se îndepărta de politica franceză spre a-și orienta politica spre Eusia se pare că au fost principala cauză. Se mai adăugau intrigile opoziției, care trimisese în străinătate emisari ca Anastase Panu și Ion C. Brătianu. Dușmanii lui Cuza afirmau, atît în țară cît și în străinătate, că domnia acestuia a nemulțumit poporul, că toate reformele sînt inutile, că n-a fost destul de energic în politica externă ținînd prea mult seama de Sublima Poartă, că a dezorganizat țara, că a distrus libertatea, iar singurul remediu ar fi înlocuirea lui. Evenimentele din 3/15 august nu ar fi fost decît o dovadă a nemulțumirii țării.

Astfel domnitorul care-și începuse domnia prin unele din cele mai frumoase pagini din istoria poporului român era părăsit, încet, de vechii prieteni și luptători, care cîndva îl aclamaseră în fața Europei ca întruchiparea visului națiunii române. Copleșit de complexitatea problemelor ce avusese de rezolvat, obosit moralmente, împovărat de greutatea anilor de domnie, Alexandru loan Cuza pierduse entuziasmul. Poporul însă îl iubea, iubea

pe domnitorul care pusese mai presus de orice interesul țării. Alexandru loan Cuza a avut marele merit de a-și da seama că istoria nemuritoare ce înscrisese în destinul Eomâniei se apropia de sfîrșit. Chiar de la urcarea sa pe tronul Principatelor române el declarase că este oricînd gata a-1 părăsi dacă aceasta este dorința întregii națiuni. El era ferm hotărît a abdica în anul 1861, cînd numai datorită stăruințelor lui Costache Negri a renunțat, dar din vara anului 1865 hotărîrea sa deveni irevocabilă.

La 1 octombrie 1865 Alexandru loan Cuza adresa lui Napoleon al III-lea o lungă scrisoare, înfățișînd activitatea sa în timpul celor șase ani de domnie. „Orice spirit imparțial” scria Cuza „va recunoaște că, timp de șase ani, Eomânia a văzut realizîndu-se transformări mari și fericite”460. Aceste transformări s-au făcut prin propriile eforturi și cu sprijinul împăratului; acest sprijin se îndepărtează însă de Principatele române. Indicii ale noii situații apar în „Moniteur”, care în două articole din luna septembrie a publicat rînduri descurajante, în care vede un avertisment imperial și care au fost primite cu mulțumire de guvernele potrivnice, dar cu o dureroasă emoție în țară. Cît despre zvonurile referitoare la cedarea Principatelor române Austriei, „Niciodată nu voi crede, niciodată un singur român nu va voi să creadă că existența națiunii române independente poate să fie sacrificată” de către Franța . Dar dacă se consideră necesar, pentru prosperitatea țării, ca Eomânia să fie încredințată altor mîini, „sînt gata să părăsesc tronul”. Nu este nici teamă, nici descurajare, căci dragostea poporului român și caracterul său îl împiedică a avea astfel de slăbiciuni. Și negîn- dindu-se decît la interesul națiunii române Cuza scria „Mă voi reîntoarce cu bucurie în viața particulară, lăsînd un tron pe care nu l-am visat, nici nu l-am căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioților mei și pe care nu l-am acceptat, din prima zi, decît ca o mare greutate”. încheind Cuza cerea, pentru ultima oară, sprijinul împăratului, nu pentru el dar pentru poporul român.

Scrisoarea trebuia remisă împăratului de Ion Alecsandri, dar i se refuză audiența sub diferite pretexte. De abia Alexandru Cantacuzino, care se afla la Paris și cerea o audiență împăratului, i-o înmînă acestuia la 14 ianuarie 1866.

Noua orientare a politicii franceze era atent urmărită de celelalte guverne europene. Austria aprecia că .singurul remediu în situația Principatelor române era reîntoarcerea la separația lor. în Anglia, lordul Clarendon socotea că cel mai bun lucru era de a aștepta desfășurarea evenimentelor, îndoindu-se dacă prin alegerea altui domnitor situația acestor țări s-ar ameliora. Moustier primise instrucțiuni de a susține pe Cuza, căci — se pare — că singur Napoleon al III-lea își păstrase simpatia pentru domnul român. Ali-Pașa prefera și el pe Cuza unui necunoscut, deși se îndoia că se va menține, datorită nemulțumirilor create. Dealtfel, „Poarta neavînd vreo influență asupra lui, revenea Puterilor semnatare ale tratatului de la Paris de a-1 readuce pe domnitor pe calea prudenței, obligațiilor, propriului său interes și al țării sale, cale pe care n-ar fi trebuit niciodată să o părăsească”.

în mesajul de deschidere al Camerei, din decembrie 1865, Cuza, după ce vorbi îndelung asupra realizărilor domniei sale și protestă împotriva acuzațiilor aduse de scrisorile Porții că în Principatele îomâne s-ar pregăti o revoluție, încheia expunîndu-și ideile legate de persoana sa. „Fie în capul țării, fie alăturea cu voi, eu voi fi totdeauna cu țara și pentru țară, fără altă țintă decît voința națională și marile interese ale Eomâniei. Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedecare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a căi ui așezare am fost felicit a contribui. în Alexandiu loan I, domn al Eomâniei, lomânii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în adunarea ad-hoc și Camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerării Eomâniei și care, fiind domn al Moldovei, declara oficialmente înaltelor Puteri garante cînd primea și coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere ca expresia neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire, însă numai ca un depozit sacru’ ’4S4.

Cuvintele acestea produseră uimire în țară și în Euiopa, căci Alexandru loan Cuza punea singur și la o astfel de solemnitate, problema domniei sale, atît de vitală pentru Eomânia. Dealtfel, după cum afirma consulul Green, ,,nu există un singur om în Principate care să valoreze cît actualul domnitor, chiar așa rău cum este” și că în interesul păcii europene este mai bine a-1 păstra, decît a face vreo schimbare. Și apare cît se poate de ciudată această dorință — din toamna anului

— a Puterilor de a-1 menține domn pe Alexandiu loan Cuza; explicația posibilă ar fi teama unor noi complicații în Principatele române. Drouyn de Lhuys căuta o înțelegere cu Anglia și Austria în. vederea atitudinii ,,ce convenea să fie luată în comun” față de eventualele evenimente care, slăbind autoritatea domnitorului, ,,ar da un motiv de gîndire asupra problemei succesiunii”4£6. Mensdorff-Pouilly, ministrul afacerilor externe al Austriei, aproba ideea ministrului francez, dar își dădea seama și el de greutatea înlocuirii avantajoase a domnitorului consider înd că „menținerea domnitorului Cuza este politica care corespunde cel mai bine, în acest moment, interesului general” .

Guvernul otoman împărtășea această părere, ca și cel englez dealtfel, însă lordul Clarendon cerea o acțiune energică ,,o atitudine conformă tratatelor” . Ministrul englez lua inițiativa pe lîngă guvernul francez pentru a interveni simultan la București. Diouyn de Lhuys consimți, fiecare transmițînd instrucțiuni agenților lor con- uIni i. Consulii francez și englez din București discutară îndelung și fiind convinși de cunoașterea politicii Principii Ir lor române nu se îndoiră de rezultatul acțiunii guvernelor lor. Înfățișîndu-se domnitorului, acesta rămase foarte uimit de nepotrivirea conținutului demersului consular. Tillos exprima dorința celor două guverne de a menține Unirea și pe domnitorul Cuza, iar Green prezentă o notă aspră împotriva lui. Cuza atrase dealtfel atenția asupra caracterului notei și declară ferm consulului englez ,,că era hotărît să se retragă”, că nu dorește să asvîrle țara intr-o aventură și că-și va alege momentul abdicării; aprecia intențiile binevoitoare ale celor două Puteri, care insă nu-1 puteau ajuta „nici să-l împiedece de a-și realiza proiectele” .

Toți consulii—cu excepția celui prusian — făcură demersuri asemănătoare, spre a dovedi acordul dintre Puteri, dar fără vreun rezultat. Moustier spunea gerantului agen- (iei din Constantinopol: „Simpatiile noastre pentru A.S. și Principatele Unite nu au variat nici o clipă” . Cît despre demersul colectiv al agenților francezi și englezi, n-a avut ca scop decît afirmarea politicii celor două țări in dorința de a îndemna pe Cuza spre o mai bună administrare a țării. Domnitorul i-a dat însă o interpretare greșită, convins fiind „că Franța îl abandonează”. Apropierea de Austria nu constituie nici un pericol pentru Principatele române — spunea ambasador ul francez — căci privește chestiuni de alt ordin și „nu va modifica de fel simpatiile noastre pentru domnitor și pentru Principate” 4B1.

într-o convoi bire avută cu von Eder, la 30 ianuarie 1866, Cuza repeta că este gata oricînd a se retrage, dacă sistemul său de conducere este nemulțumitor, deși s-ar înșela oricine ar crede că nemulțumiții din București constituie țara. Oricum, după cum a spus-o și în mesaj, „este

gata oricînd să se retragă”. Acestea au fost ultimele intervenții consulare in timpul domniei lui Alexandru loan Cuza.

Deși cunoștea intențiile adversarilor săi, nepăsător, Cuza nu a luat nici o măsură de prevenire. în noaptea de

februarie 1866, pe spatele unuia din conspiratori, el semna actul abdicării . Manifestîndu-și imensa dragoste pentru binele țării, el scria lui Golescu: ,,Eu, din propiia mea voință, vin a declara solemn că în împrejurările de față, orice român care, sub orice împrejurare, n-ar concura spre dobîndirea obștescului țel, adică principiul proclamat de corpurile statului, este trădător către națiune’ ’ .

Domnia lui Alexandru loan Cuza se sfîrșise.

După cum se exprima cel mai mare istoric al românilor, Ni col ac Iorga, Alexandiu loan Cuza ,,s-a ridicat pentru o misiune istorică, a trăit pentru această misiune istorică, a pătimit pentru dînsa și a isprăvit ca mucenic al misiunii istorice pe care și-a impus-o” .

39 Documente privind Unirea Principatelor, p. 531 — 534.

82 Ibidem, f. 34.

108 R. V. Bossy. L’Autriche et Ies Principautes Unics, p. 284. Ludolf către ministrul afacerilor externe al Austriei.

130 Ibidem, p. 297. Schleinitz, ministrul afacerilor externe al Prusiei, către consulul Prusiei la București.

131 Ibidem, p. 302. Prokesch-Osten către ministrul afacerilor externe.

Ibidem, vol. XIV (4867 I), f. 257.

141 Ibidem, f. 54.

150 Ibidem.

160 Ibidem, vol. I (4857), f. 202.

189 „Monitorul Oficial al Tării Românești”, nr. 269 din 8 decembrie

1861.

190 „Monitorul Oficial al Țării Românești”, nr. 271 din 11 decembrie

1861.

194 Andrei Rădulescu, op. cit., p. 18.

204 Ibidem.

210 T. W. Hiker, op. cit., p. 476.

211 R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României in Paris, p. 233.

214 Ibidem, p. 479.

230 Arhiva Cuza Vodă, vol. I (4857), f. 345.

231 Ibidem, f. 345.

246 R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României In Paris, p. 234. Baligot de Beyne către Ion Alecsandri.

268 R. V. Bossy. L’Autriche ct Ies Principautes TJnies, p. 357.

Ludolf către ministrul afacerilor externe.

2,0 Ibidem, f. 376.

280 Ibidem, p. 253. Baligot de Beyne către Ion Alecsandri.

Ibidem, i. 110-147.

283 Ibidem.

286 Ibidem, vol. XVI (4869), f. 305.

Ibidem, vol. XVI (4869), f. 316.

29* Ibidem, f. 317.

296 Arhiva Cuza Vodă, vol. XVI (4869), f. 319.

309 fț y. Bossy. Agenția diplomatică a României in Paris, p. 283. Baligot de Beyne către Ion Alecsandri.

311 T. W. Riker, op. cit., p. 520.

320 Ibidem, vol. VII, f. 253.

323 T. W. Riker, op. cit., 522.

330 Constantin C. Giurescu. Viața și opera lui Cuza Vodă, ed. a Il-a, 1970, p. 205.

350 Ibidem.

353 Ibidem, vol. IX (4865), f. 200.

Ibidem, p. 67. Bordeanu către Cuza.

396 Jbidem, p. 68. Bordeanu către Cuza.

399 Arhiva Cuza Vodă, vol. VII (4863), f. 443.

416 Arhiva Cuza Vodă, vol. VI (4862), f. 71.

437 Iuidem, f, 476.

446 R. V. Bossy, op. cit., p. 392. Prokesch—Osten către ministru] afacerilor externe.

Ibidem, vol. III (4859), f. 402—407.

480 Arhiva Cuza Vodă, vol. IV (4860), f. 398.

484 Mesajul publicat in „Monitorul Oficial” din 5 decembrie 1865.

486 Ibidem, p. 402. Metternich către Mensdorff-Pouilly.

491 Ibidem.