Dualismul Cartezian sau Fizicalismul Reductiv

=== 721c12dac8aec18120d00cbe7e85728f79b10532_58621_1 ===

UNIVERSITATEA:

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

DISCIPLINA: INTRODUCERE IN FILOSOFIA MINTII

DUALISMUL CARTEZIAN

REFERAT

CUPRINS

PAG.

BIBLIOGRAFIE

Aristotel, Despre suflet. Humanitas, București, 2005

Baker, Gordon si Moriss J.Katherine, Descartes’ dualism, Routledge, Londra 1996, pg. 11

Descartes, R., Discurs asupra Metodei, Editura Gramar, 2012, pg. 12

Descates, R. Meditatii metafizice, Editura CRATER, 1993, pg. 68

Gheorghiu, Dumitru, „Argumentul îndoielii”, Tema I: DUALISMUL, pg. 7

Leibniz, Gottfried Wilhelm, Monadologia, Editura HUMANITAS Bucuresti, 1994, pg. 164

Tecusan, Manuela, Lamuriri preliminare la Phaidon, din Platon – Opere IV, Editura Stiintifica si Encicopedica, Bucuresti, 1983, pg. 11-12

https://plato.stanford.edu/entries/wolff-christian/

=== 721c12dac8aec18120d00cbe7e85728f79b10532_58621_2 ===

Descartes (Meditații metafizice)

INTRODUCERE

Dualismul este un concept cu rădăcini adânc înfipte în gândirea filozofică antică grecească. Platon și Aristotel sunt cei mai cunoscuți filozofi greci care au abordat, din perspective diferite, conceptul de dualism.

În dialogul său Phaidon, Platon formulează faimoasa sa concepție a Formelor eterne în sensul că Formele sunt universal preexistente, adică sunt concepte (idei) universale care fac inteligibil ansamblul lumii fenomenelor. În consecință, pentru ca intelectul să aibă acces la o formă oarecare de cunoaștere, este necesar să fie el însuși o entitate imaterială (sau proprietatea unei astfel de entități). Bazându-ne pe aceste idei, putem afirma că Platon a fost precursorul clarvăzător al lui Descartes și a formulărilor ulterioare și mai riguroase ale dualismului substanței.

Aristotel în lucrarea sa Despre suflet, a revizuit teoria Formelor, eliminând ideea existenței lor independente de entitățile concrete particulare. Pentru Aristotel, forma unui lucru este natura sau esența acelui lucru. Forma este substanța, dar ea nu este o substanță dincolo de substanța entităților concrete pe care le caracterizează. Anumiți filozofi și gânditori au considerat această ca o formă de materialism și nu fără temei. Totuși, este important din puntul de vedere al filozofiei, să menționăm faptul că Aristotel nu crede că intelectul poate fi conceput ca ceva material.

În esență ambii filozofi afirmă că “inteligența omului” (o facultate a minții sale) nu poate fi nici asimilată nici explicată prin corpul său material.

Lor le-au urmat neoplatonicienii și scolasticii. Creștinii neoplatonicieni asimilau Formele cu sufletul și credeau că sufletul este esența fiecărei ființe umane, în timp ce corpul nu este decât o umbră sau o copie a fenomenelor sale eterne.

Filozofii care urmat apoi calea neoaristoteliana trasată de Thomas D’Aquino, dezvoltând o noțiune tripartită a formelor, au făcut o paralelă cu Trinitatea (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh): formele, intelectul și sufletul erau trei aspecte sau părți ale aceluiași fenomen singular. Pentru Thomas D’Aquino, sufletul (sau intelectul) constituia substanța ființei umane, dar într-o manieră apropiată de cea propusă de Aristotel, și numai printr-o manifestare a lui într-un corp uman, o persoană poate deveni ființă umană. Deși sufletul (sau intelectul sau forma) poate exista independent de corp (contrar afirmației lui Aristotel), sufletul în sine nu constituie o persoană.

Prima întrebuințare a termenului de dualism în accepțiunea sa prezentă datează de la începutul sec. XVIII-lea și i se datorează lui Christian Wolff (1679–1754). Acesta este un filosof raționalist, reprezentant timpuriu al iluminismului german, care a sistematizat și a popularizat raționalismul lui Leibniz.

Celebrul “Gândesc deci exist” – în latină “Cogito ergo sum” – este inclus în lucrarea lui Descares Discurs despre metodă, publicată în 1637.

Discurs despre metodă marchează nașterea filozofiei moderne. Odată cu el, argumentul autorității cedează locul celui al îndoielii și al metodei. Dar aceasta este posibilă prin certitudinea că fiecare posedă capacitatea de a gândi adevărul. Cu alte cuvinte, nu putem avea capacitatea de a ne îndoi de orice lucru dacă nu ne îndoim de propria noastră capacitate de a ne îndoi.

René Descartes “atacă” mai viguros problema dualismului ca reacție la discuțiile filozifico-teologice prilejuite de Conciliul al V-lea din Lateran și în 1647 scrie Meditationes de Prima Philosophia (Meditațiile). Teoria sa prinde consistență odată cu publicarea lucrărilor Două Tratate Filozofice și Pasiunile Sufletului.

DUALISMUL CARTEZIAN

Descartes s-a lansat într-o cercetare în cursul căreia a început să se îndoiască de tot ceea ce credea, înainte de a descoperi ceva de care putea fi sigur. Făcând acest demers, a descoperit că putea să se îndoiască de faptul că are un nume sau un corp, dar nu se putea îndoi de faptul că are o minte. Acesta a fost pentru Descartes primul indiciu că mintea și corpul sunt două lucruri realmente diferite.

În esență, teoria sa vizează raportul dintre minte și corp, plasând în centrul reflecției filozofice problema relației între stările mentale și stările fizice. Astfel, Descartes recunoaște existența a două tipuri de substanță total distincte: mintea (sau sufletul) și corpul.

Pe scurt, dualismul cartezian se definește prin patru teze fundamentale:

Există o dualitate de substanță între minte și corp.

Există o dualitate de natură între minte și corp.

Mintea este identică cu conștiința.

Corpurile și mintea interacționează în mod cauzal.

Dacă ar fi să rezumăm dualismul cartezian într-o singură formulă, în opinia noastră, ar fi aceasta: mintea este un lucru conștient (res cogitans), iar corpul este un lucru extins (res extensa).

În diverse lucrări Descartes a prezentat trei argument principale care să-i susțină teoria:

argumentul îndoielii;

argumentul separabilității și

argumentul divizibilității.

ARGUMENTUL ÎNDOIELII.

Primul argument major al lui Descartes în sprijinul dualismului derivă din procesul cunoașterii. După ce a construit celebra sa metodă a îndoielii, care îl obliga se respingă ca fals tot ceea ce este cât de puțin nesigur, Descartes concluzionează că întreaga lume fizică este îndoielnică. Poate ce lumea nu este decât o fantasmă complexă plăsmuită de un demon atotputernic și înșelător. Totuși, el nu se poate îndoi de propria sa existență, din moment ce trebuie să existe pentru a se putea îndoi. Deci, pentru că el gândește, el există. Dar el nu poate fi corpul său, din moment ce această identitate este îndoielnică, în consecință posibil falsă. De aceea el este un “lucru gânditor” necorporal, o minte. Sintetizând: “Eu nu mă pot îndoi de existența propriei mele minți, dar mă pot îndoi de existența corpului meu”. Dacă entitatea de care nu mă pot îndoi nu poate fi identică cu cea de care mă pot îndoi (aplicabilitatea legii lui Lebnitz), mintea și corpul nu sunt identice și astfel, dualismul este stabilit.

Acest argument este expus și în Discurs asupra Metodei partea a patra: "… aș putea pretinde că nu am trup și nu există nicio lume sau niciun loc unde să fi fost, dar nu aș putea pretinde, din această cauză, că nu exist; și asta datorită chiar faptului că eu m-am gândit să mă îndoiesc de adevărul celorlalte lucruri, urmează în mod evident și foarte sigur că eu exist… Din această știu că sunt o substanță a cărei esență sau natură este de a gândi, și care, pentru a exista, nu are nevoie de localizare sau alte lucruri materiale. Astfel, acest Eu, adică mintea (sufletul) prin care eu sunt ceea ce sunt, este complet distinct de corp…"

Prof. Dr. Dumitru Gheorghiu sintetizează cele de mai sus, după cum urmează:

(1) Pot să mă îndoiesc că există corpul meu.

(2) Nu pot să mă îndoiesc că exist ca substanță gânditoare.

(3) Dacă X este identic cu Y, atunci X și Y au exact aceleași proprietăți. (Legea lui Leibniz)

(4) Prin urmare, întrucât corpul meu are o proprietate pe care eu nu o am, eu nu sunt identic cu corpul meu.

Prof. Gheorghiu afirmă nevalabilitatea argumentului îndoielii. Domnia sa consideră că “a te îndoi de ceva nu este o proprietate autentică a acelui ceva, ci cel mult o proprietate a subiectului care se îndoiește”. Exemplul folosit de Prof. Gheorghiu este următorul: “Cineva poate să nu se îndoiască de faptul că Luceafărul de Seară este planeta Venus, dar poate să se îndoiască de faptul că Luceafărul de Dimineață este planeta Venus, de unde nu urmează că Luceafărul de Seară nu este Luceafărul de Dimineață.”

În ce ne privește apreciem că argumentul îndoielii este într-adevăr cel puțin fragil, dar nu îl considerăm nevalid. În exemplul Prof. Gheorghiu, cunoștința despre Luceafărul de Seară/Dimineață și planeta Venus, pornește de la premisa că subiectul știe că Luceafărul de Seară/Dimineață este o planetă și nu o stea. Subiectul crede că posedă suficiente cunoștințe pentru a face aprecieri cognitive cu privire la Luceafărul de Seară/Dimineață. Dar când “suficient” este într-adevăr de ajuns, într-o lume în care bombardamentul informațional este redutabil în fiecare zi? Dacă într-o zi se vor face descoperiri de neconceput astăzi și care să răstoarne actuala paradigmă astronomică, cum vom aprecia asupra “cunoștințelor noaste suficiente”?

ARGUMENTUL SEPARABILITĂȚII

Pentru a stabili o distincție de natură între stările mentale relevante ale activității spiritului și stările fizice care se realizează în corp, Descartes își prezintă raționamentul în Meditațiile sale.

Întrucât, ca urmare îndoielii radicale, nu este încă sigur de nimic altceva decât existența lui însuși, el spune că este posibil să conceapă că trupul său nu există. Cu toate acestea, el nu poate, în mod coerent să considere că gândirea lui nu există. În consecință, după cum afirmă și în a șasea Meditație, din moment ce „este suficient să concep în mod clar și distinct un lucru fără altul, pentru a fi sigur că un lucru este distinct sau diferit de altul”, este posibil să considerăm că mintea și corpul sunt distincte și că există cel puțin două substanțe, cea care compune mintea și cea care compune corpurile. Pentru Descartes o substanță este ceea ce poate exista în sine și prin sine și nu are nevoie de nimic altceva pentru a exista. Mintea este o substanță imaterială și indivizibilă, în timp ce corpul este o substanță materială și divizibilă la infinit. Deci, ambele pot fi concepute separat.

Prof. D. Gheorghiu redă astfel acest argument:

(1) Dacă pot concepe că X este separat de Y, atunci este posibil ca X să existe fără ca Y să existe.

(2) Pot concepe că eu sunt separat de corpul meu.

(3) Tot ceea ce pot concepe este posibil. (Principiul C ⇒ P)

(4) Prin urmare, este posibil ca eu să exist fără să existe corpul meu.

(5) Dacă este posibil ca X să existe fără ca Y să existe, atunci X nu este identic cu Y. (Principiul existenței).

(6) Prin urmare, întrucât este posibil ca eu să exist fără să existe corpul meu, eu nu sunt identic cu corpul meu.

Profesorul Gheorghiu apreciază că forța convingătoare a argumentului separabilității depinde de premisa (3), adică, dacă putem concepe o stare de lucruri S, atunci S este posibilă. Principiul C ⇒P funcționează în unele cazuri, nu în toate cazurile. (Exemplul dat: Cineva poate să conceapă că Luceafărul de Seară există fără să existe Luceafărul de Dimineață, dar ceea ce concepe acel cineva este imposibil)

Ne raliem acestei revelări a punctului slab al argumentului separabilității, prin a formula obiecția la argumentația lui Descartes, că ceea ce distingem “prin gând” este una și modul în care entitățile există de fapt ca substanțe distincte este cu totul altceva. Jerome Shaffer, de exemplu, afirmă că aserțiunea lui Descartes precum că mintea și corpul sunt într-adevăr distincte este “fatalmente ambiguă… Dar trebuie să fim atenți pentru a nu fi induși în eroare de propria tendință a lui Descartes de a confunda problema distincției între minte și corp cu problema distincției dintre el însuși și orice altă entitate materială”

În opinia noastră este posibil ca Descartes să se fi înșelat cu privire la indivizibilitatea minții, pentru ca este greu de conceput existența minții fără un creier. Asta însemnă că din moment ce extensia (creierul) este parte a naturii minții, ca orice lucru extins ar fi compusă din părți și deci divizibilă. În consecință, demonstrația lui Descartes, cu privire la faptul că mintea și corpul sunt două lucruri diferite, nu se susține. Ăsta însemnă că nici concluzia implicită că cele două sunt complet distincte nu mai poate fi impusă. În fine, considerăm că principala dificultate a lui Descartes în susținerea argumentului separabilității este că nu a eliminat în mod adecvat posibilitatea ca mintea să fie fie un lucru extins precum creierul.

ARGUMENTUL DIVIZIBILITĂȚII

Iată argumentația Descartes: “există o mare diferență între minte și corp, pentru că trupul este prin însăși natura lui întotdeauna divizibil, pe când mintea este total indivizibilă. Pentru că atunci când consider mintea, sau pe mine însumi în măsura în care eu sunt doar un lucru gânditor, nu sunt în stare să disting nicio parte din mine însumi; mă înțeleg pe mine însumi ca fiind ceva singular și complet… Prin contrast, nu mă pot gândi la niciun lucru corporal sau extins pe care mintea mea să nu-l poată cu ușurință divide în mai multe părți; și chiar acest fapt mă face să înțeleg că este divizibil. Acest unic argument ar trebui să fie suficient pentru a-mi demonstra că mintea este complet diferită de corp”.

Ce este interesant este modul în care Descartes ajunge la concluzia din demonstrația sa. El nu afirmă o înțelegere a acestor două entități ca fiind complet diferite, în schimb ajunge la concluzie bazându-se pe câte o proprietate particulară a fiecărei entități. Totuși nu este vorba de o proprietate oarecare ci de o proprietate pe care fiecare entitate o are “prin natura sa”. Termenul de “natură” este folosit ca fiind sinonim cu “esență”. Așa fiind, extensia constituie natura sau esența corporalității lucrurilor, în timp ce gândirea constituie natura sau esența lucrurilor mentale. Deci, Descartes argumentează că o proprietate a ceea ce este un corp, un lucru extins, este aceea de a fi divizibil, în timp ce proprietatea a a ceea ce este o minte sau un lucru gânditor este aceea de a fi indivizibilă.

Demonstrația lui Descartes este următoarea. În primul rând, este ușor de observat cum corpurile sunt divizibile. De pildă să luăm un creion sau o coală de hârtie și să-l rupem sau să o tăiem în două. Acum avem două corpuri în loc de unul. În al doilea rând, mergând pe firul acestei demonstrații, este ușor de observat de ce Descartes credea că mintea să este indivizibilă: dacă o minte sau un “Eu” ar putea fi divizate, atunci ar rezulta două minți sau “Eu” -uri: dar atâta timp cât acest “Eu” nu este decât eu însumi, aceasta ar însemna să pretind divizarea minții mele în două minți identice, ceea ce este absurd. De aceea corpul este esențialmente divizibil iar mintea este indivizibilă. Dar cum ajunge la concluzia că ele (corpul și mintea) sunt complet diferite?

Descartes ajunge la puternica să concluzie datorită faptului că cele două proprietăți esențiale sunt contradictorii. Pe de o parte, Descartes argumentează că mintea este indivizibilă pentru că el nu se poate percepe pe el însuși ca având “părți”. Pe de altă parte, corpul este divizibil pentru că el nu se poate gândi la un corp decât ca având “părți”. Totuși așa ceva nu poate fi înțeles: cum ar putea ceva să fie separabil în părți și totuși de neseparat în părți? Răspunsul lui Descartes este că nu se poate, deci mintea și corpul nu pot fi unul și același lucru ci sunt două entități distincte. De remarcat că mintea și corpul sunt definite în opoziție. Asta implică faptul că divizibilul corp nu pate fi înțeles fără indivizibila minte și vice versa. Dar fiecare poate fi conceput ca existând prin el însuși: sunt două substanțe diferite.

În sintetizarea Prof. Dr. D. Gheorghiu:

(1) Toate corpurile au proprietatea de a fi divizibile.

(2) Eu nu am proprietatea de a fi divizibil.

(3) Dacă X este identic cu Y, atunci X și Y au exact aceleași proprietăți. (Legea lui Leibniz)

(4) Prin urmare, întrucât corpul meu are o proprietate pe care eu nu o am, eu nu sunt identic cu corpul meu.

(2) se sprijină pe (4), astfel că argumentul este circular.

TEORIA LUI LEIBNITZ ȘI ROLUL SĂU ÎN ARGUMENTELE LUI DESCARTES

Argumentele lui Descartes folosesc Legea Identității a lui Leibniz: două lucruri sunt identice dacă și numai dacă au aceleași proprietăți în același timp. Schematizând, X este identic cu Y dacă și numai dacă, pentru orice proprietate P avută de X la momentul T, Y are de asemenea proprietatea P la același moment T și vice versa. Descartes folosește legea lui Leibniz pentru a demonstra că mintea și corpul nu sunt identice pentru că nu au aceleași proprietăți.

Am arătat că Descartes a argumentat că din moment ce divizibilitatea este atributul corpului și nu poate fi atributul minții, legea lui Leibniz conduce la concluzia că mintea nu poate fi identică cu corpul sau cu vreo parte sau sistem al acestuia. Deși are sens să vorbim de emisfera stângă sau dreaptă a creierului, nu are sens să vorbim de o jumătate de dorință, de o parte de bucurie, de trei sferturi de credință. Ceea ce este adevărat pentru anumite stări mentale este adevărat pentru întreaga minte care are acele stări. În cuvantul-înainte la Meditații, Descartes scrie, "nu putem concepe o jumătate de suflet așa cum putem face în cazul oricărui corp, oricât de mic." Mintea are multe idei, dar toate sunt ideile unei minți indivizibile.

Fără legea lui Leibnitz, argumentele lui Descartes nu pot urma un fir logic neîntrerupt. Între ipoteze și concluzia fiecărui argument ar fi o ruptură de logică, concluzia fiind impusă forțat. Legea Identității le face explicabile și comprehensibile.

Deși a combătut la maturitate teoria lui Descartes, Leibnitz a rămas un apărător al dualismului. “Suntem de altfel obligați a admite că Percepția și ceea ce depinde de ea nu poate fi explicabilă prin rațiuni mecanice, adică prin cifre și prin mișcări. Să ne imaginăm că ar exista o mașină a cărei structură să o facă să gândească, să simtă, să aibă percepții; ar trebui să o concepem atât de mare încât să intrăm în ea ca într-o moară. Făcând asta, vizitând-o, nu am găsi în ea decât piese care se împing unele pe altele și nimic din ceea ce ar putea explica percepțiile. Astfel, chiar în substanță ar trebui să căutăm și nu în componentele sale sau în interiorul mașinii. Astfel, în substanța simplă nu puteți găsi decât percepțiile și schimbările acestora. Doar acestea determină acțiunile interne ale substanței simple”

Enciclopedistul Leibnitz duce astfel dualismul cartezian în secolul XVIII.

CONCLUZII

Filozofia lui Descartes este de o extraordinară complexitate și în bogăția ei putem descoperi sursa întregii filozofii mederne. Marii metafizicieni ai sec. XVII  (Spinoza, Leibniz) și-au construit sistemele de gândire reflectând la cel al lui Descartes, de care, bineînțeles, se îndepărtează deseori, dar în raport cu care se situează permanent.

Celebrul “cogito ergo sum” reprezintă omul care se cunoaște prin intermediul sufletului său, care-și pune întrebări asupra originii ale, asupra existenței și sfârșitului său, și îndoiala ca mijloc de a ajunge la certitudine. Această îndoială a lui Descartes este total diferită de a scepticilor care se îndoiau pentru a se îndoi. Îndoiala lui Descartes este metodică, adică o căutare a adevărului care trebuie afirmat prin “cogito”. Este era filozofiei moderne care pune gândirea în centrul a tot.

Totuși, Descartes sau gândirea carteziană nu avea intenția de a demonstra superioritatea omului față de Dumnezeu, dar repercusiunile asupra gândirii actuale nu sunt de neglijat. Descartes rămâne un interlocutor privilegiat al gândirii moderne, adică pentru unii gândirea carteziană este interpretată în sens religios iar pentru alții este originea ateismului, prin faptul că Descartes a pus omul în centrul universului prin celebra să afirmație: “gândesc, deci exist”

Cu toate acestea, Descartes nu a intenționat deloc să inventeze ateismul. Scopul său a fost de a afirma existența lui Dumnezeu și să studieze omul ca un “lucru gânditor”. Dar prin afirmarea lui cogito, filozofii post-Descartes au putut demonstra influența lui cogito asupra științelor moderne.

Dincolo de influența cartezianismului asupra științelor moderne, putem adăuga că Descartes a fost și fondatorul idealismului: a) îndoiala metodică ce merge până la a se îndoi de existența lumii exterioare, b) gândirea este singura realitate și în fine, c) ideile sunt incluse în spiritul uman.

În esență, concepția carteziană vede omul ca pe o ființă alcătuită din două substanțe (minte și corp). Mintea este aceea care îi permite omului să se cunoască, să-și pună întrebări asupra originii sale, a existenței sale și asupra sfârșitului său. Cunoașterea intelectuală este adevărata și cea mai bună cunoaștere de sine. Pe scurt, omul este minte și corp: mintea ca entitate superioară îl leagă pe om de Dumnezeu și corpul ca partea sa vizibilă. Este o revoluție această gândire carteziană față de gândirea aristotelică ce vedea omul ca o totalitate de suflet și corpuri. Niciuna din cele două substanțe nu poate “trăi” singură.

În finalul referatului nostru ne punem întrebarea dacă Descartes nu este un elev infidel care a trădat gândirea maestrului său Aristotel, sau dacă a fost un epigon genial care și-a depășit maestrul. Oricare ar fi răspunsul, îndoiala asupra poziției lui Descartes în raport cu Aristotel a fost creată de mintea mea, de cunoștințele mele, de gândul meu. Deci exist.