Drumurile Turistice Tematice Si Rolul Lor In Dezvoltarea Locala. Studiu de Caz Dealu Mare (romania) Si Toscana (italia)

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………..1

Capitolul 1. ASPECTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE………………………………2

1.1.Turismul – definiții și aspecte conceptuale…………………………………………………………2

1.2. Conceptul de turism tematic: definiție, caracteristici și principii generale……………..4

1.3. Rolul și tendințele turismului în contextul dezvoltării durabile regionale și

locale……………………………………………………………………………………………………………4

Capitolul 2. CONCEPTUL DE TURISM UVAL (OENOTURISM)………………..7

2.1. Turismul uval, mod de valorificare și conservare a spațiului rural………….……….8

2.2. Coordonate ale turismului uval în unele țări europene……………………………….9

2.2.1. Franța………………………………………………………………………10

2.2.2. Spania……………………………………………………………………..12

2.2.3. Portugalia……………………………………………………………….….14

Capitolul 3. TURISMUL UVAL ÎN ROMÂNIA ȘI ITALIA………………………..16

3.1. Turismul uval în România…………………………………………………….…….16

3.1.1. Regiuni viticole și podgorii cu importanță pentru turismul uval………….18

3.1.2. Structura patrimoniului viticol………………………………………….…20

3.1.3. Regiunea Dealu Mare………………………………………………………22

3.1.3.1. Centre viticole……………………………………………………….23

3.1.3.2. Rețeaua de drumuri ale viei și vinului în Dealu Mare…………….24

3.2. Turismul uval în Italia……………………………………………………………….26

3.2.1. Regiuni viticole și podgorii cu importanță pentru turismul uval……………27

3.2.2. Structura patrimoniului viticol…………………………………………..…29

3.2.3. Regiunea Toscana …………………………………………………………30

3.2.3.1. Centre viticole…………………………………………………….31

3.2.3.2. Rețeaua de drumuri ale viei și vinului în Toscana……………….33

Capitolul 4. DRUMURILE TEMATICE ȘI ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA LOCALĂ……………………………………………………………………………………………………………35

4.1. Drumurile tematice din regiunea Dealu Mare…………………………………………………….35

4.1.1. Potențialul turistic natural și antropic…………………………………………………..36

4.1.2. Baza materială a turismului uval…………………………………………………………37

4.1.2.1. Structuri de primire turistice cu funcții de cazare……………………..38

4.1.2.2. Structuri de primire turistice cu funcții de restaurație………………..39

4.1.2.3. Structuri de primire turistice cu funcții de agrement și

cură……………………………………………………………………………………..40

4.1.2.4. Căi și mijloacele de transport turistic……………………………………….40

4.2. Drumurile tematice din regiunea Toscana…………………………………………………………..41

4.2.1. Potențialul turistic natural și antropic……………………………………………………41

4.2.2. Baza materială a turismului uval………………………………………………………….42

4.2.2.1. Structuri de primire turistice cu funcții de cazare………………………43

4.2.2.2. Structuri de primire turistice cu funcții de restaurație…………………44

4.2.2.3. Structuri de primire turistice cu funcții de agrement și

cură……………………………………………………………………………………..44

4.2.2.4. Căi și mijloacele de transport turistic……………………………………….45

4.3. Perspective ale dezvoltării turismului uval……………………………………………45

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………..47
BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Privite dintotdeauna ca un dar al naturii și asociate unor nume nobiliare, regiunile viticole au început să capteze interesul turiștilor încă din perioada interbelică a secolului trecut. Reprezentând totuși o formă nouă de turism, oamenii au rețineri în ceea ce privește petrecerea timpului în acest mod, însă turismul uval trebuie văzut ca o posibilitate de a vizita zonele rurale mai puțin cunoscute ale Europei, văzute îndeaproape cu toate secretele lor, zone care și-au păstrat istoria și tradițiile în ceea ce privește una din cele mai vechi meserii – aceea de producător de vinuri. În România, șansele de dezvoltare susținute de potențialul vitivinicol sunt foarte mari. Diferitele soiuri de struguri, crescute în zonele deluroase din regiuni precum Dealu Mare, Transilvania sau Murfatlar, reprezintă secretul vinurilor nobile românești. În Italia, turismul uval este considerat a fi modalitatea perfectă de promovare a regiunilor mai puțin cunoscute, prin construirea de drumuri ale vinului în cele 20 de zone viticole ale țării.

Această lucrare prezintă câteva aspecte ale turismului uval în Europa și face o radiografie a acestei forme de turism atât în regiunea Dealu Mare, cât și în Toscana, modalitățile prin care drumurile tematice, precum Drumul Vinului, la zece ani de la lansare, pot contribui la dezvoltarea socio-economică a sectorului subcarpatic dintre Teleajen și Buzău, prin investiții moderate și cu rezultate rapide, cât și în Toscana, în special pe Strada del vino Chianti Rufina e Pomino, primul astfel de traseu tematic din Toscana. Scopurile dezvoltării locale sunt acelea de a încuraja un teritoriu atractiv și o identitate bine conturată, cu o agricultură și o economie rurală competitive și eficiente, cu respect pentru mediul înconjurător, capabile să ofere bunăstare locuitorilor, să dezvolte abordări integrate de tipul „de jos în sus”, în împrejurări în care este necesar să se răspundă provocărilor teritoriale și locale care impun schimbări de natură structurală. Potențialul viticol al României este foarte ridicat, însă există probleme care împiedică dezvoltarea turismului uval în podgoriile țării. Comparativ cu restul statelor care practică această formă de turism, precum Italia, dar și Franța, Spania sau Portugalia, abordările teoretice asupra viticulturii sunt foarte mici, lucru care, în timp, s-a dovedit dăunător pentru producătorii români. Acest tip de turism poate aduce o reală contribuție la dezvoltarea locală și regională a României, recunoașterea ei pe plan mondial ca o destinație turistică viticolă, în sprijinul acestei idei venind peisagistica deosebită, cultura, tradițiile și istoria țării noastre. Ca și model, regiunea Toscana din Italia, situată pe aceeași paralelă, poate fi un exemplu al dezvoltării locale și impunerii printre cei mai importanți producători de vin din lume.

Această lucrare este structurată pe patru capitole, care însumează aspectele teoretice și metodologice ale turismului, conceptul de turism uval, turismul uval în România și Italia, restrângându-se la drumurile tematice și rolul lor în dezvoltarea locală, lucrarea finalizându-se cu o serie de concluzii. La redactarea prezentei lucrări s-au folosit informații preluate din diverse surse de specialitate, oferite de către Asociația Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România (APEV), Organizația Națională Interprofesională Vitivinicolă (ONIV), Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole (ONVPV), publicații care au făcut referire la turismul uval și la diferite metode de dezvoltare ale acestuia.

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE

1.1.TURISMUL – DEFINIȚII ȘI ASPECTE CONCEPTUALE

Se consideră ca turismul este un fenomen specific epocii contemporane, dar primele încercări de definire și caracterizare a acestuia datează încă din secolul al XIX-lea. Chiar dacă sensul termenului nu pare dificil de înțeles, definirea fenomenului în sine nu a fost una ușoară.

În lucrarea lor, M. Oroian și M. Gheres consideră cuvântul „turism” ca provenind din termenul englez „tour” (călătorie), sau „to tour”, „to make a tour” (a călători, a face o călătorie), termen apărut în Anglia anilor 1700, pentru a desemna acțiunea de voiaj în Europa – în general și în Franța – în special. Ne referim aici la călătoria de studii („The Tour”) dar și de descoperiri noi, de perfecționare a educației, pe care o efectuau tinerii aristocrați englezi în Europa, aceasta consacrându-i ulterior ca „gentlemeni”.

De asemenea, în aceeași lucrare se consideră că, la rândul său, termenul derivă din cuvântul francez „tour“ (călătorie, plimbare, mișcare), fiind preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement. Termenul francez are rădăcini și mai adânci, el derivă din cuvântul grec „tournos“ și, respectiv, din cel latin „turnus“ și înseamnă tot călătorie în circuit. Din termenul „turism“ a derivat și cel de „turist“, adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcerea proprie. La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a ajuns la o anumită uniformizare a terminologiei privind turismul, astfel că, puteau fi regăsite, în multe limbi, cuvinte precum turism și turist.

Ceea ce a făcut societatea contemporană a fost să aducă turismul, altădată privit ca un lux, la îndemâna tuturor și să facă din acesta un produs oferit „consumului de masă”. Pornind de la premisa că turismul o călătorie în afara reședinței obișnuite, definirea acestuia prezintă aspecte precum: scopul călătoriei, distanța și durata deplasării și caracteristicile subiectului călătoriei (turistului). Turismul este perceput ca o formă de activitate specifică petrecerii timpului liber (avem conceptul de leisure în engleză).

Profesorul elvețian dr. W. Hunziker a elaborat o definiție a turismului acceptată de un număr mare de teoreticieni, prin care aprecia că: „Turismul este ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și o activitate lucrativă oarecare” (1940).

Dictionnaire Touristique International (1969) conține, de asemenea, o formulare interesantă cu privire la turism: „Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor” și tot în Dicționarul turistic internațional (1980) se precizează că „turismul se distinge de călătorie prin aceea că implică pentru persoana în cauză, pe de o parte, alegerea deliberată a țintei, pe de alta, preocuparea exclusivă pentru satisfacerea plăcerii sale”.

Așadar, prin turism se poate înțelege:

a. Ansamblul de activități prin care o persoană alege să călătorească în altă localitate sau țară, cu scopul de a trai experiențe noi, de a-și îmbogăți cunoștințele generale, de a se distra sau pentru odihnă și tratament;

b. Industria creată pentru satisfacerea nevoilor turiștilor la locul de destinație într-o manieră calitativă, protejând și conservând totodată resursele turistice, în special, și mediul înconjurător, în general.

În măsura în care turismul evoluează rapid, mărindu-și continuu sfera de activitate, definițiile acestuia capătă un caracter limitat, care va impune actualizarea constantă a noțiunii de turism, în concordanță cu sectoarele economice cu care interacționează.

OMT (Organizația Mondială a Turismului) susține că: „Turismul se referă la activitățile desfășurate de persoane, pe durata călătoriilor și sejururilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depășește un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive.”

Din perspectiva acestei definiții și a unor norme elaborate recent de Organizația Mondială a Turismului, este considerat turist „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței obișnuite pentru o perioadă mai mică de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat”.

Astfel, sunt considerați turiști persoanele care:

realizează o călătorie de agrement (vacanță, concediu);

folosesc stațiunile balneo-climaterice în scopul tratamentului sau îmbunătățirii stării de sănătate;

călătoresc în alte localități cu scopul de a participa sau de a asista la competiții sportive;

se deplasează în scopuri profesionale, participând la conferințe internaționale, reuniuni științifice sau misiuni religioase etc.;

călătoresc în scopuri culturale.

J. Halloway apreciază că turist este orice persoană care se angrenează în turism.

Există însă o diferență între turiști și excursioniști, aceasta constând în faptul că turiștii sunt vizitatori temporari, care stau cel puțin 24 de ore în țara vizitată, motivele lor fiind cele enumerate mai sus, iar excursioniștii sunt persoanele ce vizitează temporar o țară, călătoresc pentru propria plăcere și stau în țara respectivă mai puțin de 24 de ore.

1.2. CONCEPTUL DE TURISM TEMATIC: DEFINIȚIE, CARACTERISTICI ȘI PRINCIPII GENERALE

În funcție de motivul călătoriei, în urma mutațiilor suferite de-a lungul timpului în structura circulației turistice, au apărut diverse forme moderne de turism, care vizează diversificarea motivațiilor de călătorie și restabilirea preferințelor turiștilor. Printre acestea, se regăsesc turismul de afaceri, turismul urban, turismul rural, turismul cultural, turismul durabil, turismul politic, agroturismul, ecoturismul, turismul medical, turismul tematic etc.

Turismul tematic este o formă de turism care se bazează pe interesele specifice ale clienților în medii locale, cuprinzând teme culturale, naturale, istorice sau de altă natură, conservate prin programe susținute cu ajutorul autorităților locale și al experților din domeniile respective. Există mii de astfel de teme cum ar fi, spre exemplu, vizionarea păsărilor (birding), a plantelor specifice anumitor zone, îmbogățirea cunoștințelor de medicină naturistă, studierea stilurilor istorice și arhitecturale, studierea muzicii locale, degustări de vinuri, refacerea unor trasee turistice tematice.

Această formă de turism nu necesită servicii și facilități de lux, însă organizarea acestuia trebuie făcută în amănunt și cere disponibilitatea unor informații detaliate și adecvate cu privire la temele incluse.

O alta parte importantă a turismului tematic constă în instruirea la un nivel cât mai înalt al ghizilor și în existența unor legături cu touroperatori internaționali, în scopul atingerii obiectivelor de marketing. Prin intermediul acestor touroperatori se urmărește realizarea de pachete turistice tematice, pe care turiștii să le aleagă ca viitoare destinații de călătorie sau de vacanță.

1.3. ROLUL ȘI TENDINȚELE TURISMULUI ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE REGIONALE ȘI LOCALE

Noțiunea de dezvoltare durabilă are la bază obținerea de performanțe pe trei planuri:

Pe plan economic, prin creșterea gradului de exploatare și valorificare a resurselor;

Pe plan ecologic, prin evitarea degradării mediului, reciclare și păstrarea terenurilor în circuitul agricol;

Pe plan social, prin creșterea numărului de locuri de muncă și atragerea de turiști.

Procesul de lărgire a Uniunii Europene, prin integrarea unor țări caracterizate prin grade de dezvoltare diferite impune creșterea preocupărilor în domeniul dezvoltării regionale. Pornind de la orientările manifestate în plan internațional și în contextul aderării la Uniunea Europeană, în ultimii ani România a făcut eforturi pentru crearea cadrului legislativ și instituțional propice dezvoltării regionale. Importanța deosebită care trebuie acordată problematicii dezvoltării regionale se datorează impactului aderării asupra creșterii economice și ocupării forței de muncă, respectiv existența unor factori favorizanți (deschiderea unor noi piețe, extinderea cooperării internaționale, folosirea avantajului comparativ), dar și existența riscului de creștere a ratei șomajului datorită intensificării competiției și creșterii presiunilor de ajustare a sectoarelor sensibile. Aplicarea teoriei dezvoltării durabile în turism este un demers relativ recent care a fost acceptat de majoritatea organizațiilor internaționale și naționale.

Conceptul de turism durabil a fost definit încă din 1991 de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, Federația Mondială pentru Ocrotirea Naturii, Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale: ”dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare”.

Conform OMT, „dezvoltarea turismului durabil satisface necesitățile turiștilor prezenți și ale regiunilor-gazdă, în același timp cu protejarea și creșterea șanselor și oportunităților pentru viitor. El este văzut ca o modalitate de management a tuturor resurselor, astfel încât nevoile economice, sociale și estetice să fie pe deplin satisfăcute, menținând integritatea culturală, dimensiunile ecologice esențiale, diversitatea biologică și sistemul de viață.” Tot OMT susține că noțiunea de turism durabil are în vedere 3 aspecte importante:

calitate – turismul durabil impune o experiență valoroasă pentru vizitatori, îmbunătățind în același timp calitatea vieții comunității gazdă, identitatea sa culturală, reducerea sărăciei, și protejarea mediului;

continuitate – turismul durabil asigură exploatarea optimă, continuitatea resurselor naturale pe care se bazează și păstrarea culturii comunității gazdă, cu experiențe satisfăcătoare pentru vizitatori;

echilibru – turismul durabil asigură un echilibru între nevoile industriei turistice, ale partizanilor mediului și comunității locale, cu beneficii economico-sociale, distribuite corect, tuturor actorilor implicați.

Turismul a fost una dintre cele mai de succes industrii în creștere de după război. În 1950 erau numai 25 de milioane de sosiri de turiști internaționali în întreaga lume. Astăzi, peste 650 de milioane de turiști călătoresc în jurul lumii în fiecare an. Aproape de 10 ori mai mulți turiști decât în 1950 călătoresc în concediu în propria lor țară. Chiar dacă turismul este un instrument puternic de creare a locurilor de muncă, dezvoltarea necontrolată a acestuia prezintă patru dezavantaje importante pentru destinațiile turistice și reprezintă adevărate greutăți pentru ariile protejate:

Turismul poate avea un impact negativ asupra fermelor și pădurilor, transformate ulterior în aeroporturi, drumuri sau hoteluri, sau asupra terenurilor în sine, care pot suferi eroziuni în urma circulației turistice abundente;

Turismul poate avea un impact cultural serios, care poate duce la pierderea anumitor obiceiuri locale, la alterarea limbii sau poate dezechilibra mediul politic, în defavoarea unor companii multinaționale, indiferente la problemele locale;

Transportul la și de la destinațiile turistice poate influența într-un mod negativ mediul înconjurător, prin arderea unor cantități uriașe de combustibil și eliberarea unor cantități mari de noxe în atmosferă. Totodată, circulația turistica poate afecta peisajele pitorești prin deteriorarea naturii în zonele protejate.

Așadar, industria turismului privește mediul înconjurător ca pe o resursă naturală nelimitată, menită exploatării, fără a ține cont de riscurile la care ariile protejate sunt supuse. De aceea, ideea de turism durabil a fost foarte bine primită, contracararea acestor efecte negative făcându-se doar printr-un management profesional, care să țină cont de toți factorii implicați în dezvoltarea turismului. Turismul durabil se întinde către toate activitățile din industria ospitalității, începând de la turismul convențional de masă, turism cultural, montan, de litoral, balnear, de afaceri, rural, uval etc. Pentru practicarea turismului durabil, sunt necesare o abordare deschisă și o colaborare cât mai strânsă între autorități, agenții economici, militanții pentru protecția mediului, prestatorii de servicii turistice și turiști, însă abordarea pe termen lung impusă de turismul durabil poate fi greu de realizat într-o lume modernă, în continuă mișcare.

CAPITOLUL 2. CONCEPTUL DE TURISM UVAL (OENOTURISM)

Primele studii legate de turismul uval apar în anii 1990, însă în România acest tip de turism nu se bucură încă de o dezvoltare la fel de intensă ca în statele din restul Europei sau din Lumea Noua.

Vizitarea podgoriilor, a cramelor și a vinăriilor stârnește interesul turiștilor încă din secolul al XIX-lea, când explozia demografică din centrele urbane și înmulțirea mijloacelor de transport au dus la căutarea unor noi atracții turistice. Printre zonele favorizate de turiști s-au numărat Alsacia, Bordeaux sau Toscana, vinul devenind o componentă importantă a pachetelor turistice din acea perioadă. În prezent, industria vitivinicolă mondială înglobează două categorii de producători de vin: producătorii tradiționali (Lumea Veche) și noii producători (Lumea Nouă). Turismul uval a apărut ca o formă de răspuns la industrializarea vinului în țări din Lumea Nouă, precum Statele Unite, Noua Zeelandă sau Australia, care au început să consume propriile vinuri. Un alt motiv pentru care s-a dorit dezvoltarea unei alte forme de turism a fost consumul slab de vin, problemă apărută în urma campaniilor contra alcool.

În 1998, Hall definește turismul uval ca fiind „visitation to vineyard, wineries, wine festivals and wine shows for the purpose of recreation”, iar pe turist îl consideră a fi „one who visits a vineyard, winery, wine festival or wine show for the purpose of recreation”. Alți autori susțin că turismul uval, asociat adeseori cu rutele și drumurile vinului, implică dezvoltarea marketingului și a unei strategii de planificare (Getz et al., 1999), fapt remarcat mai târziu și în Strategia turismului uval în Australia de Vest (2000) (Western Australian Wine Tourism Strategy, 2000), unde turismul uval este definit drept: ”…călătoria cu scopul de a experimenta crame și regiuni viticole și legăturile lor cu stilul de viață. Turismul uval înglobează atât servicii furnizate cât și marketingul destinației“. Considerat drept una dintre formele turismului rural (Karafolas, 2005), turismul uval a cunoscut inițiative valoroase, incluzând aici măsuri de protecție ale mediului înconjurător, crearea unei rețele a rutelor vinului, cramelor turistice și dezvoltarea unor centre de vinificație.

Pe scurt, turismul uval reprezintă o formă de turism care îmbină vizita într-o regiune viticolă, într-o cramă sau într-o vinărie cu degustări de vinuri și studii asupra mediului socio-cultural din zona respectivă, însă acest termen include și vizitarea unor situri naturale, contactul cu tradițiile viticulturii și cu gastronomia locală.

2.1. TURISMUL UVAL, MOD DE VALORIFICARE ȘI CONSERVARE A SPAȚIULUI RURAL

Turismul uval a apărut în țările din Lumea Veche (Franța, Spania, Italia, Grecia sau Ungaria) ca o variantă de prezervare, redinamizare și valorizare a industriei vitivinicole, o încercare de supraviețuire în fața concurenței crescute din Lumea Nouă. Această formă noua de turism și legăturile sale intime cu turismul rural, agroturismul, turismul cultural sau turismul gastronomic au stat în atenția mai multor cercetători, cum ar fi: Hall (1996), Mitchell&Hall (2003) în Noua Zeelandă; Gilbert (1992), Medina&Tresserras (2008) în Spania; Pavan (1994), Cinelli (2003) în Italia; Dodd (1995), Skinner (2000) în S.U.A.; Getz&Brown (2006) în Canada; Thevenin (1996), Frochot (2000) în Franța; Macionis (1997), Carlsen&Dowling (2001), Bruwer (2003), Pratt (2011) în Australia; Preston-Whyte (2000) în Africa de Sud.

Deși devine tot mai important pentru turismul rural din întreaga lume, oenoturismul este subiectul de cercetare pentru un număr relativ mic de lucrări, dintre care foarte multe se concentrează pe partea de oferte turistice a turismului uval, în timp ce studiile pentru cunoașterea turiștilor, a comportamentului de cumpărare și a caracteristicilor demografice și de atitudine ale acestora sunt rare.

În ultimii 30 de ani, zonele rurale au cunoscut schimbări economice, sociale, politice și instituționale care au avut efecte pronunțate asupra modului de viață al populației. Economiile rurale sunt mult mai receptive la forțele globale; ele sunt mai diversificate din punct de vedere economic, cultural și ecologic, iar populația este din ce în ce mai concentrată în centrele mari. Modificările din zonele rurale sunt legate strâns atât de dezvoltarea economiei locale și globale, cât și de apariția turismului ca unul dintre mijloacele principale de adaptare din punct de vedere economic, politic și social al zonelor rurale la mediul înconjurător.

Potrivit lui Hall, restructurarea regională de după căderea comunismului în 1989, asociată cu globalizarea și impactul dramatic al acesteia asupra agriculturii tradiționale din lumea occidentală (în special în ceea ce privește dimensiunile fermelor și ocuparea forței de muncă) au condus la încercări de extindere economică prin valorificarea turismului, văzută ca o parte a unui progres „natural” spre o economie terțiară. Prin urmare, în multe din regiunile viticole din Lumea Nouă și în anumite părți ale zonelor viticole tradiționale din Europa, turismul uval este văzut ca un mijloc de combatere al efectelor provocate de către restructurările rurale. Acest lucru implică extinderea selectivă a fluxurilor turistice concepute pentru a atinge următoarele obiective:

Să creeze venituri locale și să susțină creșterea economică și ocuparea forței de muncă;

Să contribuie la costurile infrastructurii economice și sociale (de exemplu, drumuri, apă, canalizare și telecomunicații)

Să încurajeze dezvoltarea altor sectoare industriale;

Să contribuie la facilitățile locale pentru rezidenți (de exemplu, facilitățile pentru sport și recreere, arta și cultura) și la servicii (precum magazine, oficii poștale, școli și transport public)

Să contribuie la conservarea mediului înconjurător și a resurselor culturale, acestea fiind atracții turistice principale.

Tot Hall susține că turismul vitivinicol joaca un rol semnificativ în dezvoltarea turismului durabil în plan național și regional prin susținerea bazelor economice și sociale ale regiunilor, precum și a dimensiunilor rurale. Turismul vitivinicol este un factor important al dezvoltării rurale, mai ales prin crearea de noi locuri de muncă și vânzarea de mărfuri locale. Din păcate, efectele restructurării economice sunt cel mai bine resimțite asupra afacerilor rurale de mici dimensiuni, precum cramele și vinăriile. Din punctul de vedere al sustenabilității economice, turismul uval poate reprezenta activitatea de bază pentru multe vinarii de mici dimensiuni, în special cele axate pe vinificație, care își vând produsele la fața locului și care obțin în acest mod o sursă importantă de venit. Turismul vitivinicol facilitează, de asemenea, interacțiunea dintre producător și consumator și implică educație și experiență în ceea ce privește produsele vitivinicole și regiunile uvale, inclusiv culturile locale. Viticultura are, așadar, capacitatea de a furniza utilizarea durabilă a terenurilor anterior neeconomice, în timp ce turismul poate ajuta la sprijinirea diversificării terenului și la maximizarea veniturilor existente din viticultură.

2.2. COORDONATE ALE TURISMULUI UVAL ÎN UNELE ȚĂRI EUROPENE

Țări importante din Europa precum Franța, Italia, Spania, Portugalia sau Ungaria se regăsesc printre producătorii tradiționali de vinuri europene, cu o activitate în acest domeniu de mii de ani. În Wine tourism around the world, Hall susține idea că turismul uval european a fost în mare parte dezvoltat sub forma oficială de drumuri sau rute ale vinului, folosind exemplul regiunilor franceze, precum Languedoc-Roussillon, care au stabilit trasee de vin ce leagă atracții, regiuni și producători de vin, pentru a crește valoarea economică a agriculturii prin turism.

Multe din rutele și traseele viticole europene au fost dezvoltate cu ajutorul Consiliului Național al Drumurilor Vinului, care s-a concentrat pe cinci direcții-cheie de dezvoltare:

Realizarea unui inventar al drumurilor viticole europene;

Dezvoltarea de semnale standard și pictograme reprezentative ale drumurilor viticole și ale componentelor acestora în toate tarile europene;

Dezvoltarea standardelor și cerințelor pentru acreditarea drumurilor viticole;

Facilitarea viitoare a dezvoltării traseelor și drumurilor viticole;

Accentuarea importanței componentelor de marketing pentru turismul uval, precum existența unor ghizi pe traseele viticole și dezvoltarea publicității online a regiunilor, dar și comunicarea între acestea, permițând așadar schimbul de informații detaliate și crearea unor rețele de drumuri viticole.

Printre țările europene care și-au exploatat puternic potențialul vitivinicol și fac parte din topul principalilor producători de vin din lume se află Franța, Spania și Portugalia.

2.2.1. Franța

Franța este recunoscută pentru cultura vitivinicolă puternică, cu un renume care datează din cele mai vechi timpuri și care o plasează în topul producătorilor de vinuri. Alături de gastronomie, vinul francez din zone viticole renumite precum Alsacia, Bordeaux sau Burgundia reprezintă unul dintre principalele motivații de călătorie ale turiștilor sosiți în Franța.

Turismul uval a început să se dezvolte în 1980, când „constrângerile economice au influențat viticultorii să ia în considerare vânzările directe și dezvoltarea facilităților pentru vizitatori în diverse podgorii.”(Mallon, 1996). De atunci a existat o creștere continuă a numărului de podgorii deschise publicului, a numărului de trasee viticole și a nivelului infrastructurii turistice. Această creștere a fost asistată de numeroase investiții publice și private, însă a fost constrânsă de „lipsa de cooperare dintre producătorii de vin și dezvoltatorii de turism.” (Mallon, 1996).

Cercetarea realizată de Th&Venin’s (1996) asupra producătorilor de vin din Franța a scos la iveală favorizarea a două strategii principale pentru atragerea turiștilor și dezvoltarea infrastructurii turismului uval:

investițiile substanțiale ale producătorilor individuali în infrastructura turistică (muzee de vin, centre de cercetare, galerii de artă, centre expoziționale, trasee turistice, spații de cazare și restaurație) și

formarea de rețele informale, asociații și cluburi, precum The Great Wine Club of the Chateaux de Languedoc sau Association of Young Wine Professionals of Beaune, care să ajute la dezvoltarea turismului și să comercializeze în comun produsele turiștilor.

Situată în Munții Vosges, între Strasbourg și Mulhouse, zona viticolă Alsacia are o cultură a viței de vie diferită față de celelalte regiuni franceze. Rădăcinile germane influențează producerea de vinuri, aici producându-se sub numele Alsace o cantitate mare de vinuri albe seci sau aromate, precum Riesling, Sylvaner și Gewurztraminer.

O alta zonă viticolă importantă este Bordeaux, care a devenit cunoscută ca fiind cea mai mare regiune exportatoare de vin a Franței, datorită poziționării sale geografice și a accesului direct la mare. Bordeaux se concentrează în jurul portului și orașului și de-a lungul râurilor Garonne și Dordogne, precum și în jurul estuarului râului Gironde, zonă întinsă pe aproximativ 100 de kilometri pătrați.

Burgundia se întinde pe pantele estice ale dealurilor de la sud-est de capitala regiunii, Dijon. Vinurile din Burgundia se clasifică pe patru nivele, cel mai de jos fiind considerat Burgogne, urmat de Pernard Vergelesse și Aloxe Carton, în timp ce în vârful piramidei se clasează Clos Vougeot, cu numai 51 de hectare de viță de vie. Cele mai bune vinuri din această zonă sunt considerate a fi cele roșii, care pot fi păstrate pana la 20 sau 30 de ani, însă se pot găsi și câteva vinuri albe de calitate.

Celebră este și regiunea Champagne, situate în jurul orașelor Reims și Epernay, cea mai nordică regiune viticolă a Franței. Șampaniile din această zonă sunt clasificate și promovate în funcție de producător, deoarece calitatea șampaniei depinde de talentul acestuia.

Tabel nr. II-1. Producție vin pe regiuni (u.m. 1000 hl)

Sursa: Search Bulletin

* AOP: Appellation d'Origine Protégée

** Media pe anii 2009-2013

Așa cum se poate observa în Tabelul nr. II-1, principala zonă de producție în anul 2014 a fost Corsica, cu 325 mii de hectolitri, în scădere cu 7% față de 2013, fiind urmată la o diferență mare de regiunea Savoie, cu 114 mii de hectolitri, cu 12% mai mult decât în 2013.

2.2.2. Spania

Spania este și ea plasată printre cei mai mari producători de vinuri din lume, cu provincii importante precum La Mancha, Rioja, Ribera del Duero, Toledo, Penedes, Priorato, Toro, Galicia, Jerez și Andalucia. Pe lângă turismul uval propriu-zis, în Spania se ia contact cu bucătăria locală, tradițiile, arta și obiceiurile culturale ale băștinașilor. Această formă de turism este foarte dezvoltată în Spania, turistul putând să aleagă între diferite forme de vizitare, de la excursii de o zi în podgorii și vinării, la sejururi întregi și chiar circuite turistice prin mai multe zone vitivinicole.

Turismul uval este cunoscut în Spania ca o metodă de revitalizare a zonelor rurale prin îmbunătățirea economiilor regionale și conservarea patrimoniului natural și cultural al zonelor viticole, în timp ce numărul mare de turiști este privit ca un mijloc de promovare a vinului. Potrivit lui Hall, investițiile realizate pentru modernizarea turismului uval au plecat din sectorul privat în urma rezultatelor unei analize din anii ’90 care a scos la iveala potențialul viticol și gastronomic al regiunilor spaniole și cu ajutorul căreia s-a elaborat un plan pe mai multe direcții ce viza dezvoltarea turismului uval în Rioja prin:

inventarierea și clasificarea cramelor și a vinăriilor în funcție de disponibilitatea și adecvarea serviciilor turistice, precum și de furnizarea serviciilor suplimentare (catering);

renovarea acestora pentru a crește disponibilitatea turistică;

pregătirea producătorilor de vin și a staff-ului acestora în domeniu;

selectarea celor mai accesibile și interesante podgorii pentru includerea în diverse programe turistice;

stabilirea unor relații și parteneriate de marketing strategice, cu sectoare de ospitalitate complementare, precum restaurantele;

crearea unui muzeu al vinului central, care ar conține “informații elaborate despre vin și istoria acestuia.” (Gilbert 1992:31)

În Spania se produc anual în jur de 11 milioane de hectolitri de vin, dintre care, conform statisticilor de pe Espavino, 6 milioane sunt reprezentate de vinul roșu, 1,5 milioane de către cel alb, 0,6 milioane – rose, 1,7 milioane – Cava, iar Liqueur – aproape 1 milion.

În prezent, cea mai importantă regiune spaniolă este La Mancha, situată în provincia Albacete, Ciudad Real, Cuenca și Toledo și care se întinde pe aproximativ 190.000 de hectare, dintr-o suprafață viticolă totală de 652.359 de hectare. Regiunea viticolă La Mancha este formată din 300 de podgorii (“bodegas”), care produc 100 de milioane de litri de vin roșu ( Cencibel, Garnacha, Moravia, Cabernet Sauvignon, Merlot și Syrah) și alb (Airen, Macabeo, Pardilla, Chardonnay și Sauvignon Blanc) anual. O altă regiune importantă și, de altfel, prima care a primit statutul de DOC este Rioja, formata din trei subregiuni : Rioja Alavesa, unde se produc cele mai lejere, dar elegante vinuri, Rioja Alta cu cele mai structurate vinuri, și Rioja Baja – vinurile cu cel mai mic potențial de învechire. În această regiune predomină vinurile roșii (75%), rose (15%), restul fiind albe.

Tabel nr. II-2. Vânzări de vin în Spania și în alte tari, pe regiuni (2014)

Sursa: Espavino

Așa cum se poate observa în Tabelul nr. II-2, Spania este o țară care are atât vânzări interne, cele mai bune exemple fiind Abona, El Hierro, Valle de Guimar sau Valle de la Orotava cu 100 de procente, cât și externe, precum Jerez y Manzanilla, Utiel – Requena sau Valencia, cu peste 70 de procente.

2.2.3. Portugalia

Portugalia este o țară care, în virtutea legăturilor comerciale îndelungate cu Marea Britanie, a folosit vinul ca pe un mijloc de a lega regiunile viticole de turism. Orașul Porto din nordul Portugaliei folosește așa-numitul „vin de Porto”, un vin roșu care „se caracterizează prin culoarea să accentuată și extractul său ridicat”, în special pentru promovarea orașului, dar și în găzduirea evenimentelor și festivalurilor. Deși în ultimii ani popularitatea acestui vin a scăzut în urma preferințelor consumatorilor pentru vinuri mai ușoare și mai aromate, conștientizarea pe piață a vinului de Porto a oferit Portugaliei șansa de a promova și alte vinuri, în special pe cele din Valea Duoro, locul de naștere al vinului de Porto.

Regiunea Alto Minho din nordul Portugaliei, cunoscută mai ales pentru producerea a Vinho Verde, a fost o altă încercare de dezvoltare a legăturilor dintre vin și turism. Această regiune este cea mai mare regiune viticolă cu denumire controlată din Portugalia, primind astfel sume mari din partea UE pentru dezvoltarea programelor regionale și rurale, cu scopul de a îmbunătăți dezvoltarea și promovarea produselor turistice, inclusiv a turismului vitivinicol. Dezvoltarea turismului uval în Portugalia a inclus crearea de drumuri și trasee ale vinului; furnizarea de cazare și ghiduri la activitățile gastronomice din regiune și organizarea degustărilor de vin.

Tabel nr. II- 3. Evoluția producției de vin in Portugalia (u.m. hl)

Sursa: prelucrare proprie după datele furnizate de IVV, IP, * Producție estimata

Așa cum se poate observa în Tabelul nr. II-3., producția de vin în Portugalia a rămas aproximativ constantă în ultimii ani, regiunea Duoro fiind principala producătoare de vin, cu aproximativ 25% din totalul producției continentale de vin roșu, urmată de Alantejo, cu o producție semnificativă, dar care produce doar jumătate din valoarea vinului de Porto.

CAPITOLUL 3. TURISMUL UVAL ÎN ROMÂNIA ȘI ITALIA

Conform datelor Organizației Internaționale a Viei și Vinului, România ocupă locul cinci în Uniunea Europeană la suprafața viticolă cultivată, cu peste 200.000 de hectare, primele trei locuri fiind ocupate de Spania (un milion de hectare), Franța (800.000 de hectare) și Italia (780.000 de hectare). Pe locul patru se află Portugalia, iar restul țarilor membre ale UE au în total o suprafață cultivată de 63.000 de hectare.

Viticultura din România se află în proces de refacere, prin anumite programe de restructurare și reconversie acordate de către UE care depășesc suma de 42 de milioane de euro (2007-2013). După integrarea în UE, jumătate din teritoriul cultivat cu viță de vie a făcut obiectul Organizării Comune de Piață în sectorul viticol până în 2014, din următoarele cauze:

– suprafețele cultivate cu viță de vie sunt îmbătrânite;

– unele suprafețe sunt plantate cu hibrizi rezistenți la anumite boli, astfel nu respectă condițiile europene de producere a vinului de înaltă calitate;

– înființarea de noi plantații viticole cu soiuri nobile care valorifică cel mai bine condițiile de mediu și pun în valoare, în cel mai înalt grad, potențialul calitativ și productiv în arealele de cultură delimitate de legislația națională, în vederea obținerii de vinuri de calitate superioară, respectiv vinuri cu denumire de origine controlată și vinuri cu indicație geografică.

În Italia, lumea vinului este puțin mai complicată: mii de producători, mii de soiuri de vinuri, mii de denumiri și de produse. Pentru a fi înțeleasă, trebuie studiată în amănunt. Pe lângă vizitarea zonei viniviticole, turistul are ocazia de a vedea tehnologiile tradiționale de preparare a vinului sau poate chiar lua parte la procesul de producție. De altfel, excursiile la diferite crame pot include și vizitarea unor orașe sau monumente cu o deosebită importanță istorică, arhitecturală sau culturală. Potrivit unui studiu realizat de Ulysses Business Service, majoritatea turiștilor care vizitează Italia pentru vin sunt străini, în special germani, bărbați, cu vârsta intre 26 și 45 de ani, care provin din categoria oamenilor cu venituri mari și cumpără vin direct de la producător, vizitând zonele unde arta se amestecă cu natura, vinul și mâncarea bună.

TURISMUL UVAL ÎN ROMÂNIA

În România, turismul uval are rădăcini foarte adânci, acesta practicându-se încă de pe timpul dacilor, așa ajungând azi să ocupe locul 6 ca volum (cinci milioane de hectolitri de vin pe an) și locul 5 ca suprafață cultivată cu viță de vie (100.000 de hectare). Consumul pe cap de locuitor este de 27 de litri și are o tendință crescătoare, dintre care 90-95% fiind vin din producție autohtonă. Totuși, acest consum este mai mic decât în alte țări cu tradiție vitivinicolă, precum Franța, Italia sau Portugalia.

Există diferite unelte descoperite pe teritoriul României care atestă practicarea viticulturii din timpuri îndepărtate, unele dintre ele fiind expuse la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanta sau la Muzeul Viei și Vinului din podgoria Murfatlar. Pe lângă dovezile scrise lăsate de către poetul roman Ovidiu, care a trăit la Tomis pana în anul 8 d.Hr., în opere precum „Tristia” sau „Epistulae ex Ponto”, mai există ca dovadă originea dacică a termenilor din vocabularul vitivinicol, care provin de la dacii așezați în vestul Marii Negre, precum „butuc”, „strugure”, „ravac”. Cu toate acestea, viticultura se dezvoltă impetuos după cucerirea romană din anul 106 d.Hr., o dovadă importantă care să sprijine inclinația către această activitate fiind motivele care apar pe diverse monede bătute la Tomis. De-a lungul timpului, viticultura s-a practicat neîntrerupt, astfel că în 1862 suprafața cultivată cu viță de vie era în jur de 100.000 de hectare, iar pana în 1884 aceasta crescând până la 150.000 de hectare, ca mai apoi o mare parte a acestor vii să fie distrusă de către filoxera. Această criză din domeniul viticulturii a condus, la începutul secolului al XIX-lea, la introducerea unor soiuri de viță de vie din Franța, precum Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay, Sauvignon Blanc. Așadar, aceste soiuri considerate „la modă” în alte părți ale lumii, sunt ancorate în cultura viticolă din România de mai bine de 100 de ani.

În 1930, dintr-o suprafață totală cultivată de 220.000 de hectare, jumătate era plantată cu viță de vie altoita. După cel de-al Doilea Război Mondial, suprafața cultivată atinge maximul de 300.000 de hectare în 1972, urmând ca apoi să scadă din cauza defrișării viilor cu soiuri hibride și plantării soiurilor autohtone la 193.000 de hectare în 2004.

Fig. III-1. România- Dinamica producției de vin pe ani (mii hl)

Sursa: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR)

Regiuni viticole și podgorii cu importanță pentru turismul uval

Cultura viței de vie poate fi practicată pe aproape întreg teritoriul României, de la Dunăre, în sud, până în județele Botoșani și Maramureș, în nord, excepție făcând județele Suceava, Harghita, Covasna și Brașov, care sunt situate la o altitudine mai mare, ce nu oferă condiții prielnice pentru viticultură. Producătorii români și-au creat propriile branduri, cu care s-au impus pe piața internațională, așa cum este cazul vinului „Sec de Murfatlar”. O bună promovare a atras succesul și în cazul mărcii „Lacrima lui Ovidiu”, primul și unicul vin licoros din România, obținut din soiurile Chardonnay, Pinot Gris și Muscat Ottonel.

România deține o varietate foarte mare din punctul de vedere al sortimentelor, alcătuită din peste 100 de soiuri autohtone, atât pentru vinurile albe (Feteasca albă, Feteasca regală, Tămâioasa românească, Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești, Busuioacă de Moldova), cât și pentru cele roșii (Feteasca neagră-considerată perla viticulturii românești, Băbească neagră, Cadarcă), la care se adaugă începând cu secolul al XIX-lea soiurile nobile precum Merlot, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Chardonnay, Sauvignon blanc, Pinot gris, Riesling italian, Muscat Ottonel, iar din 2004 soiul Syrah în podgoria Dealu Mare. România deține în prezent o suprafață de 181.000 ha vie (180.000 ha vii pe rod, la care se adaugă 1000 ha vii tinere).

Tabel nr. III-1. Regiunile viticole din România și structura suprafețelor cultivate cu viță de vie (2012)

Sursă: Asociația Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România (APEV)

Conform Tabelului nr. III-1, Moldova ocupa 37% din suprafața totală cultivată cu vită de vie în anul 2012, urmată de Muntenia și Oltenia cu 33% și Terasele Dunării cu 13%, în timp ce în Banat s-au cultivat doar 2% din suprafața totală. Așadar, din cele 37 de procente deținute de Moldova, 62 sunt cultivate cu soiuri nobile, iar 38 cu soiuri hibride. În Muntenia și Oltenia, cele 60 456 de hectare sunt împărțite aproape egal intre soiurile nobile (50,35%) și cele hibride (49,65%), în timp ce în zona Teraselor Dunării, doar 8,6% din suprafață este cultivată cu un soi nobil, pe restul de 91,4% fiind plantate soiuri hibride. Astfel, la nivel național, soiurile nobile ocupa 52,5% din suprafața totală cultivată cu viță de vie, în timp ce soiurile hibride dețin 47,5%.

Începând cu anul 2007, suprafața viticolă din România a crescut considerabil, iar vinurile românești s-au aliniat calității europene prin diverse măsuri, precum plantarea soiurilor autohtone pe aproximativ jumătate din suprafața totală cultivată, creșterea ponderii vinurilor roșii aromate, promovarea consumului de vin, consolidarea asociațiilor de producători în vederea acordării sprijinului financiar comunitar.

În prezent, în România există 7 regiuni viticole, ce au anumite diferențe în funcție de climă și de tipul de sol, iar pe teritoriul acestora se găsesc mai multe podgorii, cu diferite centre viticole. În zonele de nord, nord-vest și centru se cultivă preponderent soiuri producătoare de vinuri albe, iar în restul țării clima permite și cultivarea soiurilor roșii. Există 34 de centre viticole dispuse pe aproape toată suprafața țării, care produc diferite soiuri de struguri, astfel: 12 centre viticole conțin doar soiuri albe, 12 soiuri roșii, iar celelalte 10 centre produc atât vinuri roșii, cât și albe. Cele mai importante podgorii pe regiuni viticole din România sunt:

Crișana și Maramureș. Această regiune este situată în sud-vestul tării, cu întindere pe dealurile Crișanei, Maramureșului, depresiunile Silvaniei, Oradiei, Aradului și în câmpia Tisei, fiind delimitata la sud de localitatea Miniș, iar la nord de centrul viticol Halmeu. În această regiune viticolă se întâlnesc doua podgorii: Crișana și Miniș, unde se cultivă soiuri precum Riesling Italian, Feteasca Regală, Muscat Ottonel și Cabernet Sauvignon.

Dobrogea este situată între Dunăre la vest și Marea Neagră la est, sudul Dobrogei, Podișul Babadagului, podișul Macin și până în nord, la localitatea Isaccea și este reprezentată de trei podgorii : Babadag, Sarica Niculițel și Murfatlar. Regiunea este specializată în producerea de vinuri albe și roșii de calitate superioară, seci, demiseci și demidulci. Cele mai reprezentative soiuri sunt Chardonnay, Pinot Gris, Riesling Italian și Muscat Ottonel.

Moldova reprezintă cea mai întinsă și mai importantă regiune viticolă din țară, care include zece podgorii, de întindere egală cu întreg patrimoniul viticol al Germaniei. Este formată din plantațiile viticole din zona Vrancei, sudul, centrul și nordul Moldovei, unde se întâlnesc cele mai vechi și mai celebre podgorii ale țării: Odobești, Cotești, Panciu, Nicorești, Huși și Cotnari. Cele mai importante soiuri sunt Galbenă de Odobești, Zghihara de Huși, Grasa de Cotnari, Frâncușă, Feteasca Alba, Băbeasca Neagră, Feteasca Neagră, Tămâioasa Românească și Busuioaca de Bohotin.

Transilvania deține cea mai bună cotație acordată podgoriilor românești, clasa B, și cuprinde plantațiile viticole din Bazinul Târnavelor, Sebeșului și Valea Mureșului. Ea înglobează cinci podgorii: Aiud, Alba Iulia, Sebeș-Apold, Lechința și Târnave unde se produc vinuri albe de calitate superioară, vinuri aromate de tip „Muscat” și vinuri materie primă pentru spumante. Cele mai importante soiuri din Transilvania sunt Traminer Roz, Furmint și Riesling de Rhin.

Banatul este cea mai restrânsă regiune viticolă a României, care se întinde pe teritoriul administrativ a doua județe din sud-estul țării: Timiș și Caras Severin. Aici se produc vinuri albe și roșii, seci sau demiseci, de calitate superioară. În cele două podgorii, Banat și Recaș, se regăsesc soiuri precum Riesling Italian, Feteasca Neagră, Fetească Regală, Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Rose, Chardonnay, Sauvignon Blanc

Terasele Dunării reprezintă o regiune viticolă înființată pe nisipurile și solurile nisipoase de pe terasele Dunării, Terasele Jiului, bazinele râului Călmățui, Buzău și Câmpia Bărăganului și este reprezentat prin podgoriile Oltina și Însurăței. Delimitarea acestei regiuni începe în sud-vestul Olteniei, se continuă cu nisipurile situate de-a lungul Dunării, nisipurile din stânga Jiului, sudul dunărean al Dobrogei și se încheie în Câmpia Bărăganului. În prezent, această regiune este specializată în producerea vinurilor seci și demiseci albe și roșii de calitate superioară. Se cultivă soiuri precum Burgund Mare, Feteasca Alba, Feteasca Regală, Merlot, Sauvignon, Pinot Noir și Riesling Italian.

Muntenia și Oltenia. Această regiune se întinde de la vest la est de-a lungul Subcarpaților Meridionali, incluzând sud-vestul Olteniei, podgoriile Severinului, podgoria Segarcei, podișul Getic, terasele Oltului, dealurile piemontane ale Argeșului și dealurile Buzăului și include 9 podgorii: Mehedinți, Banu Mărăcine, Segarcea, Sâmburești, Drăgășani, Ștefănești, Dealu Mare, Cernătești și Pietroasele. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe, roze și roșii, seci, demiseci sau demidulci de calitate superioară, aici cultivându-se Feteasca Neagră, Negru de Drăgășani, Novac, Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Feteasca Regală, Pinot Gris, Riesling Italian, Sauvignon, Tămâioasa Românească, Crâmpoșie și Muscat Ottonel.

Structura patrimoniului viticol românesc

Cea mai mare regiune viticolă a României este Moldova, urmată de podgoriile Munteniei și Olteniei, cuprinse împreună statistic, astfel că 80% din vinul românesc provine din aceste trei provincii. În Tabelul nr. III-2 se poate observa că, dintr-un total de 1123,3 mii hl produs în Moldova, doar 26,4% sunt din soiuri nobile, restul de 73,6% fiind vinuri fără DOC și fără IG. În Muntenia și Oltenia, din 947,2 mii hl, doar 22,3% au o origine controlată, în timp ce 77,7% sunt fără DOC și IG. La nivel național, din 3005,1 mii hl, 64,4% reprezintă vinuri fără DOC și fără IG, în timp ce doar 35,6% sunt etichetate cu DOC sau IG.

Tabel nr. III-2. Provincii istorice din România și producția de vin în 2013 (în mii hl)

Sursa: MADR

România dispune de o mare varietate de soiuri de viță de vie, dintre care peste 100 sunt soiuri vechi, autohtone, recunoscute pe plan internațional pentru calitatea lor. Din soiurile nobile, 60% sunt soiuri pentru vin alb, iar 40% soiuri pentru vin roșu. Dintre vinurile albe se amintesc: Fetească albă, Fetească regală, Grasă de Cotnari, Frâncușă, Crâmpoșie, Galbenă de Odobești, Busuioacă de Moldova și Tămâioasă românească. Dintre cele roșii se remarcă Fetească Neagră, Negru vârtos, Băbească neagră și Cădarcă. Dintre soiurile occidentale, cele mai importante sunt: Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, respectiv Chardonnay, Sauvignon Blanc, Pinot gris, Riesling italian și Muscat Ottonel.

Tabel nr. III-3. Producția de vin din soiuri nobile, pe culoare, în România – 2013 (mii hl)

Sursa: MADR

În Tabelul nr. III-3, se observă la soiurile albe o dominanță a soiurilor autohtone, spre deosebire de cele roșii, însă această diferențiere se poate depăși, deoarece Rieslingul Italian și Cabernetul Sauvignon au fost plantate în România de mai bine de un secol. În Moldova, vinul alb se cultivă în proporție de 81,5%, în timp ce vinul roșu are o pondere de 18%, restul de 0,5% fiind reprezentat de vinul roze. În Muntenia și Oltenia, vinul alb se cultivă intr-un procent de 64,5%, în timp ce vinul roșu deține 33,1%, iar cel roze 2,4%.

Tabel nr. III-4.  Principalele soiuri nobile de struguri din România pentru vin înregistrate în cultură în anul 2013

Sursa: MADR

Se observă că cele mai răspândite soiuri de vin sunt Fetească Regală, Merlot și Fetească Albă, care ocupă împreună peste 40% din ponderea totală de soiuri nobile cultivate pe teritoriul României (Tabel III-4).

Potrivit autorilor Cotea V. și Andreescu F., piața vinului din România are un volum în valoare de circa 300 de milioane de euro. Întreaga suprafață cultivată cu vită de vie ocupă 5% din suprafața agricolă a tarii, unde domină patru complexe de vinificație cu următoarele cote de piață: Murfatlar România (27,9%), Jidvei (19%), Cotnari (13,8%) și Vincon Vrancea (7,9%). Exportatorii principali și cotele lor din total export, de peste 80%, sunt reprezentați de Halewood (25%), Vinia Iași (23%), ProVinum (13%), Recaș (11%), precum și Vinterra și Carl Reh, cu câte 10%. Importurile au crescut ca valoare în anul 2006, când, după o recoltă slabă, au crescut ca volum de trei ori, iar ca valoare de 12 ori, fiind vorba mai ales de marfa în vrac, din Republica Moldova (60%), Italia (17%), Franța (10%) și Spania (7%).

Regiunea Dealu Mare

Podgoria Dealu Mare este cunoscută drept „patria vinurilor roșii”, fiind una din cele mai importante din Muntenia, cu tradiții vechi în ceea ce privește studiile viniviticole. Se situează la 60 km nord-est de București și la 111 km sud-est de Brașov, centre turistice cu o importanță turistică deosebită, totodată fiind pe aceeași paralelă cu podgoriile din Toscana și Bordeaux, ceea ce oferă condițiile ideale pentru practicarea turismului uval. Această zonă are privilegiul de a fi situată într-o zonă de deal cu altitudini de 400-700 de metri în zona de nord, în Subcarpați, și care coboară spre sud la aproximativ 200 de metri. Clima acestei zone se poate numi temperat-continentală, însă are și influente ale maselor de aer mediteraneean, cu temperatura medie anuala de 9°C în nord și 10,5°C înspre sud, precipitații de 650, respectiv 550 mm, iar numărul orelor însorite de 2100-2200 pe an.

Podgoria Dealu Mare se desfășoară pe teritoriul județelor Prahova și Buzău, pe o suprafață totală de 12 327 ha, 78,2% din această suprafață o reprezintă suprafețele cultivate cu soiuri nobile (61% soiuri nobile roșii, 39% soiuri nobile albe) – Tabel nr. III-5. Suprafața destinată vinurilor Premium cu denumire de origine controlată (DOC) și vinurilor cu indicație geografică (IG) reprezintă 14,7% din suprafața cu vie nobilă, în timp ce suprafața cultivată cu vie pentru producerea vinurilor din categoria „alte vinuri“ reprezintă 85,3%.

Tabel nr. III-5. Podgoria Dealu Mare-suprafețele cultivate cu vițe nobile pentru vin, pe unități administrative (2012)

Sursă: Asociația Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România (APEV)

Viticultura în această zonă are o tradiție îndelungată, susținută atât de numeroasele unelte, recipiente și alte obiecte legate de producerea vinului descoperite aici în urma săpăturilor arheologice, cât și de denumirea soiului Gordin, care își trage numele de la generalul roman Gordinus, stabilit în această zonă în secolul al II-lea.

Efectele filoxerei din 1884 se resimt pe termen lung, cu precădere în ceea ce privește școlarizarea și cercetarea vitivinicolă, nu doar în Dealu Mare, ci în întreaga țară. În 1893 se pun bazele primei pepiniere de viță de vie a țării – Pepiniera Pietroasa, unde un an mai târziu a luat naștere și o scoală de altoitori. În 1924, pe teritoriul pepinierei s-a înființat prima Stațiune de Cercetare Viticolă și Oenologică din România, iar în 1950, la Valea Călugărească a apărut și a doua Stațiune Experimentala Viticolă, transformată în 1967 în Institut de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație.

Centre viticole

În anul 2013, suprafața cultivată cu soiuri de struguri pentru vin în județul Prahova a fost de 7 502 ha, din care 6 807 ha au fost cultivate cu 11 soiuri nobile de struguri pentru vin, iar 695 hectare au reprezentat viile tinere neintrate pe rod. Ponderea cea mai mare revine soiului Merlot, cu 2 300 ha (33,8% din total), Feteasca Alba – 894 ha (13,1%) și Feteasca Regală cu 769 ha – 11,3%.

Condițiile pedoclimatice favorabile ale anului 2013 au contribuit la obținerea unei producții de struguri din soiuri nobile, în județul Prahova, de 53.091 tone, iar producția totală de vin din soiuri nobile a totalizat circa 122 484 hectolitri la finele lui 2013. Vinurile roșii sunt vedetele județului Prahova, iar anul trecut au fost umplute butoaiele cu o cantitate de 62 247 hectolitri, din care 33 608 hl au reprezentat vinurile cu Denumire de Origine Controlată (DOC) și 12 420 hl vinurile cu Indicație Geografică (IG).

Producția de vinuri albe la nivelul județului Prahova a fost anul trecut de 51 443 hectolitri, aproape jumătate din această cantitate (24 638 hl) au fost vinurile DOC și 12585 hl vinuri cu Indicație Geografică, iar producția de vinuri roze obținută anul trecut a fost de 8 800 hl, din care vinuri cu DOC – 6 000 hectolitri și vinuri cu Indicație Geografică – 2800 hectolitri.

Tabel nr. III-6. Producția de vin nobil în România și podgoria Dealu Mare în anul 2012 (hl)

Sursă: Asociația Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România (APEV)

În centrele viticole din această podgorie (Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Vadu Săpat, Tohani, Săhăteni, Năeni, Breaza, Pietroasele, Zorești) se produc 16,2% din totalul producției de vin nobil a României, unde vinul roșu deține o pondere de 24,5%, urmat de vinul roze cu 20,7% și vinul alb cu 12,3% (Tabel III-6).

În zona Dealu Mare se regăsesc 25 de crame și centre viticole, dintre care deschise turiștilor sunt 23. Aceste crame turistice sunt următoarele: Crama Seciu, Conacul Urlățeanu, Crama Basilescu, Cramele Bolgiu și Domeniile Dealu Mare din Urlați, SERVE, Rotenberg și Davino din Ceptura, Crama Vitis Metamorfosis din Vadu Săpat, Budureasca, Tohani, Licorna Wine House și Oenoterra din Gura Vadului, LacertA Winery, Crama Apostol, Crama Burducea, Crama Stanciu toate din Năeni, Domeniile Franco-Române și Domeniile Săhăteni, Crama Lupilor din Breaza, Crama Dragu din Bădeni, Stațiunea de Cercetări Pietroasele, Crama la Butoaie și Crama Anton din Pietroasele, Crama Copaci din Izvoru Dulce, Crama Vinarte din Zorești. Asociata vinurilor roșii, această zonă vitivinicola are, însă, doua centre care produc exclusiv vinuri albe: Boldești și Cricov, cel mai reprezentativ vin fiind Cabernet Sauvignon, concurat îndeaproape de Pinot Noir atât în România, cât și pe piața internațională.

Rețeaua de drumuri ale viei și vinului în Dealu Mare

În Podgoria Dealu Mare există două drumuri tematice, Drumul Vinului în Prahova și Drumul Cramelor în Buzău, care reeditează un vechi segment al unui drum folosit de romani pentru a străbate Europa acum 2000 de ani, unde se găsesc 25 de crame, dintre care 23 sunt deschise turiștilor.

Fig. III-2. Drumul Vinului Dealu Mare

Sursa: APDT Prahova

În Prahova sunt 11 crame, iar în Buzău 12; pe lângă acestea, se mai întâlnesc trei complexe de vinificație – Halewood România, Valea Călugărească și Tohani – și două unități de cercetare în domeniul viticulturii și vinificației. Drumurile tematice traversează, de la vest la est, următoarele localități: Boldești Scăieni, Bucov, Valea Călugărească, Vărbila, Jercălăi, Urlați, Ceptura, Mizil, Gura Vadului, Tohani (în județul Prahova) și Săhăteni, Năeni, Breaza, Bădeni, Pietroasele, Merei, Zorești și Vernești (în județul Buzău). Aceste două rute tematice străbat cea mai frumoasă zonă a podgoriei Dealu Mare, oferind turiștilor posibilitatea de a încerca vinurile și preparatele culinare tradiționale, dar și de a admira peisajele viticole.

Pentru a evalua exact starea turismului uval în regiunea Dealu Mare s-a efectuat un studiu la care au participat 22 de producători de vin, adică 73,3% din totalul membrilor producători de vin (30). Această cercetare, efectuată în perioadă mai – iunie 2013, are ca rezultat următoarele:

– Sezonul de vizitare – se înregistrează pe toată perioada anului, cu o frecvență de vizitare mai mare toamna – 36,4%, vara – 31,8%, primăvara 22,7%, iarna – 9,1%.

– Durata vizitei – poate varia în funcție de varii motive precum destinație, activități desfășurate, dar durata preferată de 50% dintre respondenți este de 1 zi, 27,3% preferă 2 zile și 22,7% mai mult de 2 zile.

– Componența grupului – oaspeții prefera să călătorească singuri – 18,2%, cu un grup – 13,6%, cu un grup de turiști experimentați în turismul uval – 13,6%, iar majoritatea de 54,6% este indecisă, fapt care poziționează turismul uval într-o fază incipientă a evoluției sale.

– Cazare și restaurație – o dovadă a faptului că vinul nu se armonizează cu arta culinară este răspunsul persoanelor interogate la întrebarea dacă vizitatorii au beneficiat de servicii de cazare și alimentație publică în regiunea Dealu Mare, și anume da – 45,5% și nu – 54,5%. Această poate fi o problemă creată de numărul redus de restaurante, ofertă limitată a bucătăriilor de calitate, inexistența produselor regionale cunoscute în afara vinului etc.

– Alte activități desfășurate – în ceea ce privește agrementul, 45,5% au vizitat și alte obiective din regiune, 50% au vizitat uneori, iar restul de 5% au răspuns negativ, fapt care explica durată scurtă a sejururilor în această regiune.

TURISMUL UVAL ÎN ITALIA

Italia este printre liderii mondiali în ceea ce privește destinațiile turistice, însă multe dintre regiunile rurale ale țării sunt excluse din portofoliul turistic, astfel că turismul viticol este considerat a fi modalitatea perfectă de promovare a acestor regiuni, prin construirea unor drumuri ale vinului. În plus, aceste drumuri sunt văzute ca un mijloc de legătură intre producția agro-alimentara și dezvoltarea rurală durabilă. În ultimul deceniu, producția de vin italian a fost caracterizat printr-o creștere a calității strugurilor și a tehnicilor de vinificație utilizate de producători, lucru care a dus la o oarecare stabilizare a producției viticole din ultimii 5 ani, această având valori oarecum apropiate. (Fig. III-3)

Fig. III-3. Italia – Dinamica producției de vin intre anii 2010-2014 (mii hl)

Sursa: prelucrare proprie după informațiile furnizate de Istat

Pentru a defini mai bine scenariul vinului italian, este necesar să se ia în considerare caracteristicile de calitate ale zonelor viticole, identificate prin cele șase etichete reprezentative, numărul de crame și vinarii și întinderea vitei de vie.

Tabel nr. III-7. Cantitatea de soiuri nobile din Italia, pe regiuni, în 2013 (DOC și IG)

Sursa: ISMEA

* Denumire Origine Controlată și Garantata

Distribuția etichetelor de calitate ale vinului, prezentate în Tabelul nr. III-7, arata că numărul soiurilor cu eticheta DOC reprezintă aproximativ 66% din valoarea totală a soiurilor cultivate, în timp ce soiurile etichetate DOCG au o valoare de 9%, iar cele marcate cu IG de 25%. Totodată, din 489 de soiuri nobile, 40,5% din total se regăsește în nordul peninsulei, în timp ce 23,7%, respectiv 22,7% se află în centru și sud, și numai 13% sunt cultivate pe insulele Sicilia și Sardinia. În mod evident, există o concentrare puternică a etichetelor DOC și DOCG în nordul Italiei, număr care nu este însă legat de suprafața regiunilor. În ceea ce privește distribuția regională a vinurilor nobile, în topul listei se află Piemonte, cu 56 de etichete, urmată de Toscana cu 49, Veneția cu 39, Sardinia cu 35 și Lombardia cu 34.

Regiuni viticole și podgorii cu importanță pentru turismul uval

Importanța industriei viticole pentru dezvoltarea economică a regiunilor italiene este, de asemenea, confirmată de creșterea numărului cramelor și vinăriilor în doar nouă ani. Potrivit datelor furnizate de ISMEA în raportul realizat pentru anii 2000-2009, numărul acestora a crescut de la 1903 la 3909.

Din cele 20 de regiuni viticole, Veneția, Piemonte și Toscana sunt considerate cele mai bune zone producătoare de vinuri de calitate din Italia, zonele viticole caracterizându-se astfel:

Veneția – cunoscută pentru regiunea Valpollicela, regiune unde se produce Amarone della Valpollicela. Pe lângă acest soi de vin produs din Corvina, Rondinella și Molinara, aici se găsește atât vin roșu (Merlot), cât și Soave, un vin alb considerat la fel de bogat precum Chardonnay.

Toscana – aici se găsește regiunea Chianti, cea mai renumita regiune pentru strugurii Sangiovese. Din 1970, soiurile Cab și Merlot dau naștere vinului Super Toscan. Cele mai bune vinuri albe din această regiune sunt Trebbiano și Vermentino, care se aseamănă puțin cu Sauvignon Blanc.

Piemonte – cunoscut pentru existenta soiului Nebbiolo, soi cu o concentrație ridicata de tanin și o culoare pala. Tot aici se găsesc și Moscato d’Asti și Dolcetto.

Emilia-Romagna – Casa vinului Lambrusco, considerat pentru mult timp un vin dulce și ieftin, care acum are și câteva soiuri de vin sec și demisec considerat excepțional.

Lombardia – Se regăsește aici un vin din soiul Nebbiolo, care poarta denumirea de Chiavennasca, datorita aromei mai ușoare, care seamănă mai mult cu Pinot. Aici se produce și Pinot Noir, Chardonnay și Pinot Blanc, asemănător cu Champagne.

Umbria – vedeta vinurilor roșii din această regiune este Sagrantino, însă aici se cultivă atât Sangiovese, precum și vinul alb numit Grechetto.

Abruzzo – cel mai important soi este Montelpuciano, din care iese un vin negru cu o concentrație ridicata de tanin, asemănător cu Cabernet Sauvignon.

Trentino Alto-Adige – se regăsesc soiuri precum Pinot Grigio, Pinot Bianco, Chardonnay.

Friuli-Venezia Giulia – cunoscută pentru unicele arome ale vinului Pinot Grigio, Merlot și Sauvignon Blanc.

Marche – cunoscut pentru vinurile albe, aromate, precum Verdicchio sau Pecorino.

Puglia – aici se produc soiuri de vin dulci, roșii, care nu se găsesc altundeva în lume. Această zonă este cunoscută și pentru producerea vinului Chardonnay.

Lazio – producerea de vin în jurul Romei este relativ mica, însă se pot aminti soiurile Grechetto și Malvasia.

Sicilia – soiuri de vin roșu închis, precum Nero d’Avola, bogate și cu arome de fructe, din cauza climatului cu temperaturi ridicate.

Sardinia – mândria acestei regiuni este vinul Cannonau, care s-a descoperit a fi Grenache, însă cu un gust rustic, de fructe uscate.

Campania – locul unde se produce vinul Aglianico, bogat în tanin, care necesită zece ani de maturare înainte de a putea fi băut.

Liguria – această regiune nu este neapărat faimoasă pentru vinurile sale, însă se cultivă aici soiuri de vin alb cu o oarecare tentă sărată, din cauza aerului marin.

Calabria – vinul alb Greco.

Molise – producătoare de vinuri roșii interesante.

Basilicata – Aglianico, cultivat pe o parte a unui vulcan.

Valle d’Aosta – cea mai mică regiune viticolă a Italiei, localizată în Alpi, care produce Pinot Noir și doua soiuri regionale, Petit Rouge (roșu) și Petite Arvine (alb).

Structura patrimoniului viticol italian

Așa cum se poate observa în Tabelul nr. III-8, cea mai importantă regiune viticolă italiană este Veneția, cu 8989 mii hl (19,87%) dintr-un total la nivel național de 45 239 mii hl, dintre care 6472 mii hl (72%) este alb, și numai 2517 mii hl (28%) reprezintă producția de vin roșu și roze. În topul celor mai importante regiuni viticole urmează provinciile Emilia Romagna, cu 6717 mii hl (14,85%), 54% fiind reprezentați de vinul alb, și 46% de vinurile roșii/roze și Sicilia, unde vinul alb are o pondere de 58% în totalul producției de 6242 mii hl (13,8%), iar cele roșii și roze – 42%. Pe locul cinci se află provincia Toscana, unde predomină însă producția de vinuri roșii și roze, în proporție de 83%, în timp ce vinul alb ocupă doar 17% din producția totală de 2657 mii hl (5,87%).

Tabel nr. III-8. Provinciile italiene și producția de vin, pe soiuri, în anul 2014 (mii hl)

Sursa: prelucrare proprie după datele furnizate de Istat

Italia dispune de peste 440 de soiuri de viță de vie, dintre care se amintesc:

Soiuri albe: Asti, Frascati, Gavi, Orvieto, Pinot Grigio, Soave, Verdicchio, dar și vinuri traditionale, precum Chardonnay, Gewurztraminer și Sauvignon Blanc.

Soiuri roșii: Amarone, Barbaresco, Brunello di Montalcino, Chianti, Lambrusco, Montelpuciano d’Abruzzo, Valpolicella, dar și Alicante, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Nero și Syrah.

Tabel nr. III-9. Provinciile italiene și producția de vinuri nobile în anul 2014 (mii hl)

Sursa: prelucrare proprie după datele furnizate de Istat

Dintr-un total de 8989 mii hl produs în Veneția, aproximativ 8100 mii hl (90%) sunt vinuri nobile (47% vinuri cu DOC și 43% cu IG) și numai 890 mii hl (10%) reprezintă vinuri fără DOC și IG. În Emilia Romagna, 65% din producția de 6717 mii hl reprezintă vinuri nobile, dintre care 23% sunt vinuri cu origine controlată și 42% sunt vinuri de calitate superioară, în timp ce 35% sunt vinuri de masă. În Toscana, producția de 2657 mii hl conține 95% conține vinuri cu DOC (70%) și cu indicație geografică (25%) și vinuri de masă, fără DOC și IG în proporție de doar 5%, fiind considerată și cea mai „nobilă” regiune italiană. (Tabel III-9)

Regiunea Toscana

Toscana include șapte provincii și este a cincea cea mai mare regiune din Italia. Se învecinează la nord-vest cu Liguria, în nord cu Emilia Romagna, Umbria la est și Lazio la sud. La vest se află Marea Tireniană, care da zonei un climat cald, mediteraneean. Pentru mulți din turiștii internaționali, Toscana reprezintă imaginea viticulturii italiene, și nu numai, aceștia venind să viziteze atât capitala Florența, cât și numeroasele cetăți așezate pe dealurile toscane, dar și să guste mâncarea tradițională italiană. Această regiune este renumită pentru producerea vinurilor din soiul Sangiovese (66% din totalul soiurilor cultivate), în special Chianti, ea aflându-se pe locul cinci în topul regiunilor viticole din Italia. În 2013, în Toscana s-au produs 2,7 mil. hl de vin, dintre care 80% roșu și mai bine de doua treimi fiind reprezentat de vinuri nobile.

Cabernet Sauvignon este plantat în Toscana de peste 250 de ani, dar a devenit de curând asociat cu această regiune în urma creșterii renumelui soiului Super Toscan. Alte soiuri internaționale care se găsesc în Toscana sunt Cabernet Franc, Chardonnay, Merlot, Pinot Noir, Sauvignon Blanc și Syrah. Dintre soiurile locale pentru vin roșu, se cultivă Canaiolo, Colorino, Malvasia Nera și Mammolo, iar dintre cele albe, Trebbiano, Malvasia, Vermentino și Vernaccia.

Vinurile Super Toscane sunt o categorie neoficială de vinuri, nerecunoscute în cadrul sistemului de clasificare al vinului italian. Originea acestor vinuri este înrădăcinată în practicile restrictive DOC din zona Chianti, înainte de 1990, când Chianti nu putea conține mai mult de 70% Sangiovese și cel puțin 10% dintr-un soi alb, local.

Tabel nr. III-10. Evoluția suprafeței cultivate cu struguri în regiunea Toscana (ha)

Sursa: prelucrare proprie după datele furnizate de Istat.it

În Tabelul nr. III-10, se observă o scădere ușoară de-a lungul timpului în ceea ce privește suprafața cultivată cu struguri. Astfel, daca în anul 2000 se cultivau 64 516 ha, iar în 2005, 63 411 ha, în anul 2012, suprafața totală cultivată s-a diminuat la 59 988 ha. Totodată, suprafața cultivată cu struguri de masa a scăzut de la 110 ha în 2000 la 30 ha în 2011, după care a crescut pana la 70 ha în 2012, în timp ce suprafața cultivată cu struguri pentru vin scade și ea de la 64 406 ha în 2000, la 59918 ha în 2012.

În Toscana se găsesc 42 de crame DOC și 11 crame DOCG, amplasate pe zece podgorii viticole, precum: Brunelor di Montalcino, Carmignano, Chianti, Bolgheri, Vernaccia di San Gimignano, Vino Nobile di Montelpuciano, Pomino, Maremma, Montecarlo și insula Elba.

Centre viticole

În regiunea viticolă Toscana se numără câteva centre viticole de excepție, precum:

Brunello, numele local al soiului Sangiovese, care este cultivat în jurul satului Montalcino. Situată la sud de Chianti Classico, gama Montalcino este mai uscată decât Chianti. Multe dintre podgoriile din Montalcino sunt situate la altitudini de aproximativ 500 m, deși unele podgorii sunt amplasate și în zonele mai joase. Vinurile din regiunile nordice și estice au tendința să se coacă mai lent și să producă vinuri mai parfumate și mai ușoare, în timp ce regiunile sudice și vestice sunt mai calde, iar vinurile rezultate tind să fie mai bogate și mai intense. În anii 1980, Brunello di Montalcino a fost primul vin care a câștigat clasificarea DOCG. Astăzi există aproximativ două sute de cultivatori în regiunea Montalcino ce produc aproximativ 2,8 milioane litri din acest vin anual.

Regiunea Carmignano a fost una dintre primele regiuni toscane unde s-a permis introducerea vinurilor Cabernet Sauvignon și Cabernet Franc în catalogul vinurilor nobile DOC, datorită istoriei acestora în regiune. În 1975, această regiune a primit statutul de DOC, promovat ulterior, în 1988, la DOCG. Astăzi, Carmignano are aproximativ 110 ha plantate, care produc aproape 271 mii litri de vin nobil anual.

Situată în partea centrală a Toscanei, Chianti este cea mai mare regiune viticolă clasificată a acesteia, producând peste 68 milioane litri anual. Pe lângă bine cunoscutul vin roșu cu același nume, în Chianti se produce și vin alb, sau alte vinuri roșii precum Rosso sau Vin Santo. Regiunea este împărțită intre doua regiuni DOCG – Chianti și Chianti Classico. Chianti Classico acoperă zona dintre Florența și Siena, care este, de fapt, zona originala Chianti, și unde se produc cele mai bune vinuri din acest soi. Această zonă se întinde pe aproximativ 60 km2 și include comunele Castellina, Gaiole, Greve și Rada, precum și alte zone învecinate. Zona Chianti este împărțită în șase subzone DOC, precum partea vestica a provinciei Pisa, nordul dealurilor Florentine din Florența, sudul dealurilor Sienei, provincia Arezzo și zonele care înconjoară Rufina și Pistoia.

Regiunea DOC Bolgheri a provinciei Livorno este „adăpostul” unuia dintre vinurile originale Super Toscane, Sissicaia, produs pentru prima dată în 1944 de către marchiza Incisa della Rochetta, și al vinului Ornellaia, care a fost prezentat în filmul Mondovino.

Venaccia di San Gimignano este un vin alb făcut din strugurii Vernaccia, cultivați în zona San Gimignano. În 1966, a fost primul vin care a primit denumirea DOC, fiind un vin produs de peste 700 de ani și considerat cel mai bun și mai caracteristic vin alb din Toscana.

Vino Nobile di Montelpuciano a primit statutul DOCG la scurt timp după Brunello di Montalcino, fiind vinul preferat al nobilimii toscane din secolul al XVII-lea. Situată în regiunea de sud-est a Toscanei, zona are o climă puternic influențată de mare.

Regiunea Pomino, de lângă Ruffina, a fost cunoscută în istorie pentru prevalența franceză a strugurilor. În sudul Toscanei, spre Latium, este localizată Maremma, provincie cu statutul de IG, de asemenea adăpostul noilor vinuri DOCG Morellino di Scansano. Grosseto este una dintre regiunile emergente ale Toscanei, cu opt denumiri DOC, dintre care jumătate au fost create la sfârșitul anilor 1990. Această regiune include și zona Monteregio di Massa Marittima, recent beneficiară a investițiilor străine în viticultură. Vinurile din regiunea Montercarlo includ mai multe soiuri care nu sunt întâlnite în vinurile toscane, precum Semillon și Roussanne. Insula Elba are printre cele mai lungi istorii în viticultură și este adăpostul propriului său soi nobil.

Rețeaua de drumuri ale viei și vinului în Toscana

În Toscana se găsesc, în prezent, 14 drumuri ale vinului, denumite și „strade del vino”, unde se găsesc peste 400 de crame și vinarii. În 1997, președintele Movimento del Turismo del Vino, Donatella Cinelli Colombini, a constatat că cererea pentru turismul vitivinicol în Toscana depășește oferta produsului turistic. Dintre cele 392 de crame membre MTV, doar 23% acceptau vizitatori privați fără rezervare telefonică anterioară. De asemenea, D. C. Colombini consideră cramele italiene ca fiind diferite unele de celelalte. Cramele membre MTV se caracterizează prin:

89% au oferte pentru degustările de vin;

În 83% din acestea, există ghizi turistici vorbitori de limba internațională, în special engleză;

În 241 de crame (61%) există săli de degustare, 68 (10%) consideră că nu au facilitățile necesare, în timp ce 29% organizează degustări în casele producătorilor;

33% din crame au facilitățile necesare pentru servirea produselor alimentare;

Majoritatea cramelor au importanță istorică: 93 sunt situate în sate vechi sau zone agricole, 24 în castele, 79 în vile și 98 în vechi case coloniale.

Drumurile vinului toscan se desfășoară de-a lungul zonelor viticole, oferind turiștilor un pachet complet de cultură, istorie și atracții naturale. Dintre cele 14 drumuri ale vinului, cel mai important este Strada del Vino Chianti Rufina e Pomino, situata într-o zonă extrem de frumoasă, la est de Florența, în locul unde se produc vinurile DOC Chianti Rufina și Chianti Pomino, vinuri cu personalitate și caracteristici distincte.

Fig. III-4. Strada del Vino Chianti Rufina e Pomino

Sursa: Welcometuscany.it

Pe acest drum al vinului există 14 crame și numeroase restaurante, cazare în vile și pensiuni tradiționale, complexe meșteșugărești și alte agenții, desfășurate pe teritoriul a cinci comune: Pontassieve, Pelago, Rufina, Londa și Dicomano. Printre numeroasele atracții ale acestui traseu viticol se află amplasarea în vecinătatea Florenței, dar și existența numeroaselor biserici și castele toscane, precum și vizitarea cramelor, conacelor medievale cu pivnițe subterane, vechi fortărețe transformate în reședințe de țară elegante și vile din perioada Renascentista care domina dealurile din împrejurimi. Fiecare podgorie oferă diferite posibilități, iar împreună spun o istorie de sute de ani a unei zone viticole extraordinare și a familiilor care se ocupa de viticultura de secole. O alta caracteristică a acestui traseu constă în faptul că viticultorii sunt nativi din această regiune și astfel, vorbind cu ei, turiștii pot intra în contact cu oamenii care au trăit istoria locală și care cunosc fiecare detaliu al acestor tradiții străvechi. Pe lângă vin, Toscana este renumită și pentru gastronomie: rețete antice și arome unice sunt refăcute intr-un mod care să respecte cerințele și gusturile moderne. Printre mâncărurile celebre în Toscana se numără salamuri și brânzeturi, supe, paste de case, fripturi de bovine, urmate de diverse deserturi locale.

Pe lângă vin, peisajele formate din podgorii, păduri dese, plantații de măslini și crame, conace, vile sau castele reprezintă adevărata bogăție a Toscanei, un întreg pachet de artă și natură, vin și gastronomie, sport și divertisment.

În concluzie, turismul uval a cunoscut o creștere semnificativă de-a lungul timpului, atât în tarile tradiționale producătoare de vin, precum Italia, dar și în cele precum România, unde viticultura a reînceput să se dezvolte în ultimele decenii.

CAPITOLUL 4. DRUMURILE TEMATICE ȘI ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA LOCALĂ

Potrivit lui Mitchell și Hall (2006), turismul viticol este un factor important în dezvoltarea regională, deoarece nu numai că ajută la crearea de noi locuri de muncă la nivel local, dar, de asemenea, la atragerea investițiilor și generarea altor forme de turism la nivel regional.

Scopurile dezvoltării locale sunt acelea de a încuraja un teritoriu atractiv și o identitate bine conturată, cu o agricultură și o economie rurală competitive și eficiente, cu respect pentru mediul înconjurător, capabile să ofere bunăstare locuitorilor, să dezvolte abordări integrate de tipul „de jos în sus”, în împrejurări în care este necesar să se răspundă provocărilor teritoriale și locale care impun schimbări de natură structurală.

Drumurile tematice, ca parte a oenoturismului, au o importanță deosebită în strategia de dezvoltare atât locală, cât și regională a agriculturii, având că urmări redescoperirea anumitor zone ca posibile destinații turistice, precum și creșterea interesului pentru aceste zone. Totodată, drumurile tematice pun la dispoziția turiștilor o gamă largă de experiențe, prin îmbinarea turismului uval cu cel cultural, rural, de pelerinaj și cu agroturismul, dar și cu vacanțe active și oportunități de afaceri.

DRUMURILE TEMATICE DIN REGIUNEA DEALU MARE

Rolul important al turismului uval în dezvoltarea regiunii Dealu Mare „este susținut temeinic de fondul peisagistic pitoresc, cu o mare varietate de valori cultural-istorice, artă populară, etnografie, folclor, tradiții sau vestigii arheologice.” (Nedelcu A., 2014).

Podgoria Dealu Mare, supranumită și „patria vinurilor românești”, este situată pe paralela 45, paralelă care oferă condiții similare cu regiunile viticole Toscana și Bordeaux, așadar ea dispune de factorii naturali necesari pentru a se desăvârși în practicarea turismului vitivinicol și pentru a deveni o regiune viticolă importantă la nivel european.

Atuurile pe care se bazează dezvoltarea acestei regiuni sunt:

Amplasarea la distanțe mici față de orașe mari și foarte mari (București, Brașov, Ploiești, Buzău, Galați sau Brăila) care pot emite fluxuri importante de turiști;

Potențialul turistic bogat, care nu a fost valorificat până acum;

Condițiile climatice care favorizează activitățile turistice;

Clientela tânără (25-40 ani), care are o putere de cumpărare peste medie;

Creșterea interesului pentru natură, așadar și pentru produsele naturale;

Creșterea popularității de tip slow-food.

Aceste atuuri plasează zona Dealu Mare printre destinațiile de excelență pentru oenoturism, însă ea este puțin dezvoltată din punctul de vedere al turismului rural și agroturismului, activități care generează venituri alternative și care oferă, deci, posibilități de dezvoltare multiple a spațiului rural, în baza peisajelor viticole unice, existenței vaste a ariilor naturale și seminaturale, ospitalității regăsite în zona rurală.

Potențialul turistic natural și antropic

Cele două județe peste care se întinde regiunea Dealu Mare, Prahova și Buzău, au un potențial turistic peste media țării, astfel că atrag anual sute de mii de turiști, și au o pondere de 26,8% din suprafața viticolă a țării, fiind cel mai important și compact spațiu viticol.

Județul Prahova se află între cele mai dezvoltate cinci județe ale țării din punctul de vedere al potențialului economic și este printre cele mai urbanizate județe, deși în ceea ce privește suprafața, acesta ocupă locul 33 la nivel național. Potențialul turistic al județului este caracterizat de varietatea și dispunerea vastă a zonelor de relief, așezate proporțional, și anume: munții ocupă 26,2% din suprafața județului, dealurile – 36,5%, iar câmpia, 37,3%, ele fiind delimitate cu ajutorul denivelărilor de cel puțin 200 m. În ceea ce privește potențialul climato-turistic, diferența de nivel dintre Vf. Omu, cel mai înalt punct al județului Prahova, și cel mai jos punct de câmpie, dar și dispunerea reliefului sub forma unui amfiteatru, fac ca elementele climatice să difere atât pe verticală, dar și de la regiune la regiune. Așadar, în zona de deal și câmpie, temperatura medie a lunii ianuarie se situează undeva în jurul temperaturii de -3°C, iar cea a lunii iulie între 16-22°C în zona de câmpie, respectiv 16-20°C în zona de deal. Precipitațiile din aceste zone au valori cuprinse între 700-900 mm anual în zona de deal și 550-600 mm în zona de câmpie. În afară de zonele naturale, în această zonă se găsesc nenumărate obiective istorice, culturale și spirituale, precum mânăstiri, biserici, castele, conace, muzee, case memoriale și situri arheologice, amplasate pe întreg teritoriul județului. Cele mai importante dintre aceste sunt Muzeul Conacul Bellu din Urlați, Mănăstirea Vărbila din comună Iordăcheanu, Mănăstirea Jercălăi din Urlați, Muzeul Crama 1777 din Valea Călugărească, Mănăstirea Zamfira din comună Lipănești, Domeniile Tohani, Crama Budureasca din Tohani, Crama Rotenberg din Ceptura, Crama S.E.R.V.E. din Ceptura, Domeniile Dealu Mare Urlați, Conacul Urlățeanu din Urlați, Crama Basilescu din Urlați, Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească, Casa Seciu din Boldești Scăieni, Pensiunea Fetească Neagră din Albești Paleologu, Conacul dintre Vii din Urlați etc.

Județul Buzău, situat la cotul Carpaților de Curbură, este o punte de legătură între cele patru mari provincii românești. În acest județ, regiunea Dealu Mare se întinde doar asupra localităților Pietroasele, Năeni, Săhăteni, Breaza, Pietroasa Mică, Merei, Zorești și Vernești, care au valori climatice similare celor din Prahova. Potențialul antropic al județului Buzău este reprezentat de Centru de Cercetări Sericicole Cislău, Stațiunea de cunoaștere globală a mediului de la Pătârlagele, Stațiunea de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii a Institutului Agronomic București de la Aldeni, Stațiunea de Cercetări Viticole, înființate în 1893, de la Pietroasă, Stațiunea de Cercetări și Producție Pomicolă de la Vernești, stațiuni de cercetare legate de valorificarea superioară a resurselor agricole. Pe lângă acestea, alte puncte de interes turistic pot fi cariera de diatomită de la Pătârlagele, sonda-mină de petrol de la Sărata-Monteoru, zona de extracție de la Berca sau rezervele de sare din Pătârlagele, precum și diferite elemente arheologice, culturale și spirituale, care se pot găsi pe întreg teritoriul județului (biserica de la Năieni, casa memorială V.Voiculescu, statuia zeiței Anaithis, descoperită în 1893 la Fantanele-Naieni, cetatea de la Gruiul Darii-Pietroasele, singura „davă” din zonă, care datează din secolul al V-lea etc.).

Baza materială a turismului uval

Dezvoltarea acestei zone, prin „gradul de ocupare al forței de muncă locale, asigurarea unor condiții optime de recreere, refacere fizico-psihică și culturalizare a populației adulte tinere sau vârstnice” (Nedelcu A., 2014) a dus la prezentarea unei oferte de piață bogate a regiunii Dealu Mare, la care se adaugă elemente majore legate de consum, care au o influență vizibilă asupra turismului uval. În urma unui studiu realizat de Asociația pentru Promovare și Dezvoltare a Turismului Prahova, prin chestionarea unui eșantion de 1150 de persoane pentru turiștii participanți la edițiile anului 2011 ale Târgului de Turism al României, pe criterii de vârstă, gen și nivel de instruire, cu o marjă de eroare de +/- 5%, au rezultat următoarele coordonate ale afirmării turismului uval în regiunea Dealu Mare (Tabelul IV-1):

Tabel IV-1. Elemente de susținere în dezvoltarea turismului uval în podgoria Dealu Mare

Sursă: Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului Prahova (APDT PH)

Așadar, conform Tabelului IV-1, 64% din persoanele chestionate asociază județului Prahova culoarea verde, 29% anotimpul de toamnă, și 30% sentimentele de prietenie, dragoste și iubire. În timp ce 49% dintre respondenți petrec, în medie, un week-end un Prahova, 26% au sejururi de 3-6 zile, 87% vizitând Prahova de mai multe ori pe an. Ca surse de informare, 48,6% dintre aceștia folosesc internetul, iar 43,8% vin în Prahova în urma relatărilor din partea prietenilor și a rudelor, 68,8% vin pentru frumusețea peisajului, iar 29,9% dintre turiști pentru liniștea și calmul zonei. În ceea ce privește atracțiile turistice, 78,2% aleg natura, 28% edificiile religioase, 25,9% tradițiile și cultura, 10,1% turismul rural și 7% vizitează județul pentru drumurile tematice (Drumul Vinului). Părerea generală a turiștilor despre șederea lor în Prahova este una foarte bună, 71% dintre respondenți fiind sunt mulțumiți și 14% foarte mulțumiți, 95% dintre aceștia intenționând să revină. În general, tendința turiștilor este de a călători în grupuri, 41% dintre aceștia formând grupuri mai mari de 3 persoane, având ca motiv de călătorie ineditul locației (28,6%), vizitarea edificiilor religioase și culturale (27,3%), tradițiile (20,5%) și gastronomia locală (16,5%).

Structuri de primire turistică cu funcții de cazare

Apariția unităților de cazare din ultimii ani demonstrează un interes crescut pentru acest tip de turism, însă un dezavantaj în reprezintă gradul de confort scăzut, în timp ce majoritatea turiștilor preferă unitățile de cazare cu un grad de confort mai ridicat. În afară de Ploiești, se mai pot găsi unități de cazare în șapte dintre localitățile prahovene (Valea Călugărească, Băicoi, Boldești-Scăieni, Florești, Plopeni, Bucov și Urlați), iar în Buzău, doar în Merei și în Sărata Monteoru.

Tabel nr. IV-2. Capacitatea de cazare în hoteluri după gradul de confort în 2013(%)

Sursă: Nedelcu A. (2014)

După cum se poate observa, în zona Dealu mare predomină hotelurile cu un grad de confort mediu, de două (50,9%), respectiv trei (33,7%) stele, pe când cele de patru stele au un procentaj mai mic, de 8.5%, pe ultimul loc aflându-se cele neclasificate, cu 6,9%. (Tabel IV-2)

Tabel nr. IV-3. Capacitatea de cazare în pensiuni după gradul de confort în 2013(%)

Sursă: Nedelcu A. (2014)

În ceea ce privește pensiunile, cele mai răspândite sunt cele cu un grad de confort mediu, adică cele de trei margarete, cu 51.2 %, respectiv două margarete, cu 43.1%, în timp ce pensiunile clasificate cu o margaretă se regăsesc într-un număr mic, de numai 5.7%. (Tabel IV-3)

În timp ce hotelurile sunt amplasate spre periferia regiunii, pensiunile se regăsesc în proximitatea cramelor sau a stațiunii balneoclimaterice Sărata Monteoru. Cea mai importantă problemă a pensiunilor este calitatea serviciilor de cazare, din punctul de vedere al confortului oferit: din 13 pensiuni, 48,8% au un grad de confort redus (una-două margarete), în timp ce 51,2% corespund gradului mediu de confort (trei margarete). Așadar, aproape două treimi din structurile de cazare din regiunea Dealu Mare au un confort scăzut, cu toate că turiștii se orientează spre unitățile cu un confort mediu (trei stele) sau ridicat (patru-cinci stele).

Structuri de primire turistice cu funcții de restaurație

Pentru a ajuta la creșterea nivelului de dezvoltare al turismului uval în zona Dealu Mare, se poate lua în considerare atât creșterea numărului de structuri de cazare și a gradului de confort oferit, cât și îmbunătățirea și diversificarea sistemului de restaurație și alimentație.

În regiunea Dealu Mare, există peste 400 de unități de restaurație și alimentație, de la restaurante clasice, internaționale, cu autoservire la cele cu specific (românesc, vânătoresc, internațional etc.) la fast-food-uri, pizzerii sau cofetării. În această zonă, mâncărurile reprezentative pentru bucătăria locală sunt bulzul, pastramă de oaie, sarmale de porc, saramură de pește sau cozonac acompaniate de vinul din Dealu Mare și de țuică de prune.

Tabel IV-4. Cele mai importante restaurante din regiunea Dealu Mare (2014)

Sursă: Prelucrare proprie după informațiile furnizate de visitprahova.ro

Structuri de primire turistică cu funcție de agrement și cură

Zona Dealu Mare este bogată în ceea ce privește posibilitățile de agrement, turiștii putând face drumeții în Câmpina, pe ruta Muscel-Voila-Șotriile, care trece prin zona de agrement Fântâna cu cireși și pădurea Voila cu Palatul, în Cornu. O altă variantă de agrement o reprezintă cicloturismul, care se poate practica pe Drumul Vinului, pe traseul începe din Ghighiu, trecând pe lângă mănăstirea Ciolanu, apoi printre viile și dealurile de la Seciu, Urlați, Ceptura, Tohani, Năeni, Săhăteni, Pietroasele, Merei și Sărata Monteoru. Turiștii mai pot practica sporturi aeronautice la aerodromurile de la Strejnic, Bănești și Șirna, echitație pe Drumul Voievozilor, în zonele Gorgota-Potigrafu, Comarnic sau pot vizita diversele obiective istorice sau culturale din această zonă.

Totodată, turiștii pot efectua cure de tratament la străvechiul ștrand cu apă sărată din localitatea Sărata-Monteoru, situată la 20 km de Buzău. Nămolurile din această stațiune sunt folosite la tratarea afecțiunilor aparatului locomotor, afecțiunilor ginecologice, gastrointestinale și hepato-biliare.

Diversificarea posibilităților de agrement poate contribui atât la mărirea sejurului turiștilor, precum și la consumul mărit de alimente, băuturi și servicii oferite în această zonă, așadar vom putea asista la o creștere a eficienței economice și a prosperității în comunitățile de viticultori. Prin urmare, o creștere a sejurului datorată diversificării ofertelor de agrement și divertisment poate conduce, într-un mod indirect, la creșterea economică a regiunii Dealu Mare.

Căi și mijloace de transport turistic

Există o varietate de opțiuni prin care se poate ajunge în această zonă, atât cu transport public, cât și personal. Transportul în regiunea Dealu Mare se poate face cu autoturismul personal din București, pe DN1, până în Valea Călugărească, un drum de aproximativ o oră și jumătate, apoi se continuă pe E577 spre Urlați, Mizil și Buzău, sau cu autocarul, până în Ploiești sau localitățile din proximitate.

Se poate ajunge și cu trenul, până în Ploiești Sud, urmând ca turiștii să folosească un autocar până în una din localitățile dorite din autogara amplasată în fața gării Ploiești Sud, sau până în Buzău, urmând să procedeze la fel pentru destinațiile de pe Drumul Cramelor (Sărata Monteoru, Merei, Vernești).

Fig. IV-1. Harta rutieră a regiunii Dealu Mare

Sursă: Google Maps

Pentru turiștii străini, accesul în țară se poate face cu avionul, pe unul din aeroporturile de la Otopeni sau Băneasa.

DRUMURILE TEMATICE ÎN REGIUNEA TOSCANA

Cu dealurile sale acoperite de podgorii, dintre care Chianti este considerată a fi printre cele mai cunoscute, Toscana este de departe cea mai potrivită regiune viticolă pentru o vacanță excelentă.

Chianti, aflată între orașele Florența și Siena, are o varietate mare de vinuri, atât din punctul de vedere al caracterului, cât și al calității, nu doar din cauza diferențelor de sol, climă și peisaj, dar și a numeroaselor soiuri și metode de producție. Chianti are multe trasee viticole, unde turiștii pot găsi crame aflate în bastioane sau castele vechi, care merită vizitate în timpul vacantelor în Toscana. Un alt traseu viticol de excepție este Montelpuciano și Montalcino Siena, fiind preferat de mulți consumatori și iubitori de vin, unde se pot găsi vinurile Vino Nobile di Montelpuciano și Brunello de Montalcino. Lucca, Pisa, Bolgheri sau Maremma, toate situate pe coasta toscană, sunt alte provincii care merită văzute, fiind printre cele mai rapide zone crescătoare de vită de vie din Italia.

Traseul viticol „Chianti Rùfina e Pomino” este primul drum tematic născut în Toscana, operațional din iulie 1997. Drumul se deschide lângă Florența și cuprinde cinci comune: Pelago, Pontassieve, Rùfina, Londa și Dicomano. Traseul oferă turiștilor posibilitatea unei experiențe inedite printre dealurile din împrejurimile Florenței, un loc neatins încă de turismul de masă și care încă așteaptă să fie descoperit.

Potențialul turistic natural și antropic – Chianti

Chianti se află într-o zonă foarte omogenă din punct de vedere geologic, situată la sud de Apenini și între latitudinile care cuprind Florența și Siena. O fâșie începe la nord, din zona Mugello până la Rùfina și Pontassieve, continua de-a lungul dealurilor Chianti, până când ajunge să cuprindă teritoriul Cetona. Cealaltă provine de pe Montalbano și este legată de Val di Pesa, cu traseu la San Gimignano și Montalcino. Chianti poate fi împărțită în patru sisteme, din punct de vedere geologic, în ordinea descrescătoare a vârstei de formare: dorsalii mioceni preapenini, dealurile pliocene, partea intermontană a Văii Superioare cu depozitele Pleistocen și depozitele aluvionare.

Altitudinea dealurilor cultivate cu viță de vie variază, în medie, între 200 și 400 m deasupra nivelului mării, cu un aranjament și o orientare adecvate. Clima zonei face parte din climatul general al interiorului Dealului Toscana și poate fi definită ca de la umedă la sub-umedă, cu deficit de apă pe timpul verii. Precipitațiile medii anuale sunt de 867 mm, cu un minim de 817 mm și un maxim de 932 mm. Luna cu valoarea maximă a precipitațiilor este, de regulă, noiembrie (121 mm), iar valoarea minimă se înregistrează în luna iulie (32 mm). Cea mai călduroasă luna este august, cu temperaturi medii de peste 23°C, în timp ce cea mai friguroasă este de obicei ianuarie, cu temperaturi medii în jur de 5°C.

Din punct de vedere antropic, apropierea de Florența face acest traseu mai accesibil, chiar și pentru o excursie scurtă, iar prezența bisericilor, turnurilor și castelelor romane oferă vizitatorilor posibilitatea diversificării locației în funcție de preferințe și de timpul disponibil. Traseul este format din 20 de crame, situate în pivnițele unor vile istorice, castele medievale sau reședințe nobile, printre care: Colognole, Îl Balzo, Îl Prato, Travignoli, Petroio, Del Trebbio, Lavacchio sau Marchesi Gondi. Pe lângă crame, dintre obiectivele turistice care merită vizitate fac parte și: Castelul din Panzano, restaurantul Officina della Bistecca, Piazza Matteotti din Greve, Museo del Vino din Chianti, Castello di Ama sau orașul Castellina din Chianti, în mijlocul căruia se află o fortăreață din stâncă, construit în Evul Mediu.

Baza materială a turismului uval

Dezvoltarea acestei zone a provinciei Chianti a influențat puternic turismul uval din această regiune, printr-o ofertă de piață variată și diverse elemente de consum, precum și cu ajutorul dezvoltării economice și culturale. În urma unui studiu asupra fermelor, cramelor, unităților de cazare și atelierelor de lucru, realizat că un instrument de dezvoltare și promovare a teritoriului pe două pârți (unități și turiști), s-a confirmat faptul că 9 din 14 unități au experimentat o creștere a fluxurilor turistice legate de traseul viticol.

Cu privire la aspectele considerate eficiente în gestionarea traseului, printre părerile turiștilor respondenți au predominat cele legate de prezența ghizilor turistici și a facilității de informații, precum și îmbunătățirea organizării excursiilor sau vizitele ghidate la crame. Eșantionul este format din 36 de turiști, cu vârste între 25-45 de ani, cu locuri de muncă stabile. Printre principalele atracții turistice ale zonei o reprezintă frumusețea naturală a peisajului, urmată de vin și interesele artistice.

În legătură cu interesele de cumpărare, 33 din 36 de respondenți au dorit să cumpere vin înainte de plecare, dintre care 39% cu intenția de a cumpăra între 5 și 10 sticle; prețul mediu de cumpărare este variabil, însă 52% dintre aceștia au cheltuit între 8 și 10 euro. Printre motivele șederii în această regiune, 48% dintre turiști au optat pentru existența fermelor, iar 46% pentru prețul mediu, între 60 și 100 de euro. În ceea ce privește opinia despre traseele turistice, 47% au o părere bună despre vin și produsele tradiționale, 53% au o părere foarte bună despre unitățile de cazare, 39% prefera gastronomia, iar 33% considera că infrastructura trebuie îmbunătățită, deoarece în anumite zone, traseul se urmărește cu greu din cauza numărului mic de semne rutiere.

Structuri de primire turistică cu funcții de cazare

În Chianti, există aproximativ 570 de unități cu funcții de cazare, dintre care 60 sunt hoteluri, 235 sunt pensiuni, iar restul sunt reprezentate de apartamente de închiriat sau resorturi turistice.

Tabel IV-5. Numărul de hoteluri din Chianti, după gradul de confort în 2014

Sursă: prelucrare proprie după datele furnizate de bookintoscana

Potrivit Tabelului IV-5, în regiunea Chianti există 60 de hoteluri, dintre care 8 sunt neclasificate și reprezintă 13,4% din total, 6 au 2 stele (10%), 20 sunt evaluate la 3 stele, reprezentând 33,3%, 21 de hoteluri au 4 stele (35%), iar 5 dintre hoteluri au un grad de confort de 5 stele, reprezentând numai 8,3% din totalul hotelurilor din această regiune. Așadar, cea mai mare întindere o au hotelurile de 3 și 4 stele, cu 33,3%, respectiv 35%, pe când cea mai mică o au cele de 5 stele, cu numai 8,3%.

Tabel IV-6. Numărul de pensiuni din Chianti, după gradul de confort în 2014

Sursă: prelucrare proprie după datele furnizate de bookintoscana

În ceea ce privește pensiunile, dintr-un total de 235, 65 de pensiuni (28%) au un grad de confort scăzut, de o margaretă, 143 de pensiuni (60,9%) sunt evaluate cu 2 margarete, iar 27 (11,1%) au 3 margarete. După cum se poate observa, 88,9% din totalul pensiunilor au un grad de confort scăzut, de 1, respectiv 2 margarete, în timp ce doar 11,1% oferă turiștilor un confort mediu.

Structuri de primire turistică cu funcții de restaurație

Chianti nu este cunoscută doar pentru vinurile sale, ci și pentru tradiția gastronomică locală, considerată printre cele mai fascinante din Toscana. În restaurantele de pe traseele viticole, turiștii pot află secretele gospodinelor, care își dedică timpul pregătirii unor mâncăruri tradiționale delicioase. Rețetele vechi sunt refăcute, iar aromele sunt îmbunătățite pentru a îndeplini cele mai noi cerințe de gust și nutriție. În Chianti există peste 150 de restaurante, cu specific diferit, de la carne de porc, peste, vegetarian, paste și pizza, la cele cu specific internațional, acompaniate de vinul de Chianti și mâncărurile reprezentative, precum salamuri și brânzeturi, supe, paste de casă, fripturi de bovine și deserturi locale tradiționale.

Tabel IV-7. Cele mai importante restaurante din regiunea Chianti (2014)

Sursă: prelucrare proprie după tripadvisor.com

Structuri de primire turistică cu funcții de agrement și cură

Florența se conectează la Chianti prin drumul SS222, numit Chiantigiana, care traversează această regiune a Toscanei. Urmărind acest drum, turiștii întâlnesc Strada di Chianti, un punct excepțional de belvedere, apoi ajung în Greve, care poate fi considerat „poarta” Chiantiului, unde se pot admira Piazza Matteotti cu formă să specifică, unde restaurantele și magazinele sunt principala atracție. Biserica Sfintei Cruci releva turiștilor operă de artă a artiștilor Florentini, precum Andrea Della Robia, iar Muzeul Vinului pune la dispoziția acestora peste 100 de tipuri de vin pentru degustare.

În Castellina, turiștii pot admira Via delle Volte, cu o panoramă deosebită, dar și Muzeul Arheologic din Senese Chianti.

Pe lângă obiectivele turistice, Chianti înseamnă vin și degustări de vin. Turiștii pot vizita cramele din Montalcino, Montelpuciano, Rufina, Greve sau Gaiole, San Gimignano, Radda sau Siena. Unele crame cer rezervare în avans pentru degustări, însă există și crame care primesc vizitatori fără rezervare.

Căi și mijloace de transport turistic

Cea mai bună metodă de transport în Chianti este autoturismul propriu, din Florența, urmărind drumul SS222, numit Chiantigiana, care traversează Toscana în această zonă. Deși este puțin mai greu de vizitat, turiștii pot folosi și mijloacele de transport în comun, în special excursiile organizate de-a lungul provinciei Chianti, dar și pe întreg teritoriul Toscanei, care oferă atât degustări de vin, prânz sau cină, cât și vizite în cele mai importante orașe și obiective turistice.

Există, totuși, posibilitatea de a ajunge foarte ușor la două crame pe cont propriu, folosind autobuzul din Florența spre Greve, și anume: Castello Vicchiomaggio și Castello di Verrazzano, situate la 20-30 de km de Florența, pe un drum de aproximativ jumătate de oră.

Fig. IV-2. Harta rutieră a regiunii Chianti

Sursă: Google Maps

Așadar, accesul în Chianti se poate face ușor, atât cu autoturismul personal, cât și cu mijloacele de transport în comun disponibile din Florența.

Perspective ale dezvoltării turismului uval

Deși percepția generală rezultată din literatură de specialitate este aceea că nu toate traseele stabilite între regiunile viticole sunt de succes, nu există prea multă atenție acordată dezavantajelor turismului uval. Cu toate acestea, beneficiile acestuia sunt impresionante, atât din punct de vedere economic, cât și social, deoarece aceste trasee viticole atrag un număr mare de turiști și cresc gradul de conștientizare al atributelor distinctive ale regiunii, deci crește și competitivitatea generală a regiunii. Mai mult decât atât, un flux turistic crescut sporește cererea de vânzare directă a produselor locale și, în același timp, duce la conștientizarea teritoriului, care îmbunătățește imaginea acestuia și îi permite să se diferențieze de alte regiuni.

La nivel vitivinicol, efectul cel mai evident este reflectat în prețuri: prețurile produselor din cramele membre traseelor viticole sunt mult mai mari decât cele ale produselor din cramele convenționale. Prin urmare, impactul economic al unui traseu viticol poate fi separat în trei efecte distincte, și anume: efectul de preț, efectul de vânzare și efectul de producție. Primul se referă la prețurile vinurilor vândute direct de către crame; efectul de vânzare implică o schimbare cu privire la modelele de vânzare ale cramelor de la vânzări en-gros la vânzări directe, iar efectul de producție implică schimbări în modelele de lucru și cele de producție (de exemplu, trecerea la îmbutelierea vinului). În plus, creșterea profitabilității cramelor motivează exercitarea mai multor activități exploatate pe teritoriul acesteia.

În cele din urmă, impactul social este reflectat în îmbunătățirea reputației regiunii și într-un efect de sinergie, evidențiat nu numai în operațiunile cramelor, dar și în modul în care acestea sunt organizate și în relația lor cu mediul înconjurător, de asemenea.

CONCLUZII

Localizarea atât în apropierea Bucureștiului, cât și a Brașovului, accesibilitatea dinspre aeroporturile internaționale din București, diversitatea potențialului turistic, dar și condițiile climatice favorabile sunt doar câteva din elementele care fac posibilă valorificarea turismului uval în Dealul Mare. Așezarea pe aceeași paralelă cu Toscana face posibilă o comparație între cele două regiuni, prin care să se stabilească perspectivele dezvoltării turismului uval în România și urmărirea performanțelor italiene în ceea ce privește cultivarea viței de vie. Acest lucru după la o serie de concluzii, menite să deslușească problemele regiunii Dealu Mare și dezvoltarea acesteia după modelul toscan.

O primă concluzie este reprezentată de faptul că această regiune dispune în prezent de un potențial turistic imens, dar care este foarte slab valorificat. Conservarea moștenirii culturale se poate îmbina perfect cu dezvoltarea turismului, care printr-o monitorizare atentă poate duce la stabilirea unor standarde înalte în ceea ce privește turismul uval. În plus, turismul poate fi și o modalitate a dezvoltării rurale, în aceste condiții fiind necesară implicarea comunităților locale.

O a doua concluzie este legată de promovarea defectuoasă a potențialului turistic care, pe parcursul ultimilor două decenii s-a făcut haotic și sporadic, fără a duce la rezultatul așteptat, ci numai la mici rezultate de moment. Așadar, printr-o promovare susținută atât la târguri de turism, cât și prin intermediul mass-media și al materialelor de promovare, dezvoltarea turismului uval poate atinge standardele europene. Un alt mod de promovare a zonei turistice Dealu Mare se poate face prin derularea unor festivaluri sau evenimente, investiții în crame și în zonele cu potențial vitivinicol, în spatii de cazare cu un grad de confort ridicat și în restaurație cu specific tradițional și de o înaltă calitate, realizarea unor pachete turistice (așa cum s-a realizat în Prahova, pe Drumul Vinului, de către APDT Prahova), elaborarea unor programe de agrement care să stârnească interesul vizitatorilor, promovarea traseelor cicloturistice, și nu în ultimul rând, investiții care să crească atât calitatea produselor în sine, cât și a procesului de producție.

O a treia concluzie reiese din atuurile viticulturii în această zonă, precum tradiționalitatea și buchetul unic al soiurilor, unicitatea solurilor, poziționarea pe paralela 45, toate fiind cerințe importante ale producerii vinurilor de calitate și care trebuie transmise corect publicului interesat, printr-o promovare adecvată.

O altă problemă întâlnită în această zonă este reprezentată de infrastructură slab dezvoltată, care afectează desfășurarea unei activități turistice de calitate în această zonă. Lipsa hotelurilor cu un grad înalt de confort, carentele din sistemul de restaurație sau de agrement afectează fluxul turistic, însă această problemă se poate rezolva prin intensificarea parteneriatelor între sectorul public și sectorul privat. Totodată, amplasarea mai multor indicatoare care să marcheze existența traseelor tematice poate avea o importanță deosebită în evoluția numărului de turiști în această zonă, prin creșterea dorinței de vizitare și prin îmbunătățirea experiențelor în zonele vizitate.

O ultimă concluzie se leagă de comportamentul prestatorilor de servicii în turism, deoarece turiștii sunt influențați în special de calitatea și disponibilitatea personalului cu care interacționează, lucru hotărâtor pentru o bună imagine a destinațiilor turistice.

Zona Dealu Mare rămâne o zonă bazată pe îmbinarea agriculturii și a turismului, însă poate deveni și un punct de reper important în dezvoltarea locală și regională durabilă, așa cum au făcut-o și alte țări importante din UE, precum Franța, Italia, Spania și Germania. În urma realizării unor investiții considerabile în turismul uval, se pot obține beneficii importante pentru localitățile din zona Dealu Mare, ajutând astfel la dezvoltarea economică prin satisfacerea nevoilor locuitorilor și, mai ales, la păstrarea mediului natural și cultural.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Brunori, G., Rossi, A., (2000), Synergy and coherence through collective action: some insights from wine routes în Tuscany, Sociologia ruralis;

Capatina,O., (2012), Economia turismului;

Cotea Valeriu, Andreescu Florin, (2008) România – Țara vinului, Editura AdLibri, București;

Dinu L.M, (2012), Turismul rural in Subcarpatii Buzaului, ed. Estfalia, București;

Ewing-Mulligan, M. & E. McCarthy, (2001) Italian Wines for Dummies, Hungry Minds;

Gheres M., Oroian M., (2013) Coordonate generale ale turismului;

Hall, CM., & Jenkins, J. (1998), The policy dimensions of rural tourism and recreation, Chichester: Wiley;

Hall, CM & Mitchell, R, (1999) Wine Tourism in the Mediterranean. A Tool for Restructuring and Development;

Hall, C.M., Sharples, L., Cambourne, B. & Macionis, (2000) N., Wine tourism around the world;

Halloway, J. Ch., Humphreys, C., Davidson, R., (2009) The Business of Tourism, Prentice Hall, Harlow;

Joël Raboteur, (2000), Introduction à l’économie du tourisme, L’Harmattan, Paris;

Stănciulescu, Gabriela, (2004), Managementul turismului durabil în centrele urbane, Ed. Economică, București.

Reviste sau articole din volume

Boghean, Carmen, Perspectivele dezvoltarii durabile ale turismului romanesc, Revista de turism, nr.3;

J. Robinson (ed) "The Oxford Companion to Wine" Third Edition, Oxford University Press 2006 ISBN 0-19-860990-6;

Nastase, Carmen, Dezvoltare durabila si turism durabil, Jurnal de turism, nr. 3;

Nedelcu A.Viticultural potential and wine tourism in Romania. Case Study: Dealu Mare vineyard.

Nedelcu, A., Wine Tourism în România: Case Study: Dealu Mare Vineyard. Internațional Journal of Sustainable Economies Management (IJSEM).

Soare, I., Man, O., Costachie, S., Nedelcu, A., Viticultural potențial and wine tourism în România. Revista de Turism. Studii și cercetări în turism, no. 10, ISSN: 18442994, 2010;

Tudorache D. & co., Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului în România, Faza I.

Referințe Internet

*** OMT, Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 3-5

Strategia de dezvoltarea durabilă a U.E. revizuită, Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 26 iunie 2006, 10117/06

*** Regiunile viticole si vinurile Frantei, la http://www.turistik.ro/info/regiunile-viticole-si-vinurile-frantei-01367, accesat pe data de 10 martie 2015.

*** French Bulletin, vezi la http://www.frenchwinesbulletin.com/#, accesat la 25 martie 2015

*** Espavino, vezi la http://www.espavino.com/spain_wine/figures_facts_wines_spain.php, accesat pe 25 martie 2015.

*** Infosomelier, vezi la http://somelieri.ro/newsletter/2012/09/porto, accesat la 29 martie 2015.

*** OIV, 2012 Statistical report on global viticulture

*** Patronatul National al Viei si Vinului (PNVV)

*** Asociația Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România (APEV)

*** OSR, disponibil la http://www.osr2011.ro/romania-viticola/zone-viticole/regiunea-viticola-a-crisanei-si-maramuresului-zona-c-i.html, accesat la 25 mai 2015

*** Business24, disponibil la http://www.business24.ro/macroeconomie/productie/viticultorii-prahoveni-au-atras-peste-18-milioane-de-euro-pentru-reconversia-podgoriilor-1542919 , accesat la 06 mai 2015.

*** WineFolly, disponibil la http://winefolly.com/review/italian-wine-regions-map, accesat la 26 mai 2015.

*** Chianti Rufina, disponibil la https://it.wikipedia.org/wiki/Chianti_Rufina, accesat la 25 mai 2015.

*** Agriculturae.ro, disponibil la http://www.agriculturae.ro/index.php/informatii-generale/dictionar/527-dictionar-vini-viticol-romanesc-st-u-v.html, accesat la 1 iunie 2015.

*** Alartes.ro, disponibil la http://alartes.ro/retete-culinare/clasificare-vinuri, accesat la 1 iunie 2015.

Legislație

Legea nr. 244/2002

ANEXA 1

Dicționar de termeni utilizați în viticultură:

Aligote = Vin obținut din soiuri de struguri cu același nume, originar din Franța. Datorită capacității sale de-a acumula, în unele microclimate, o concentrație alcoolică ridicată, vinurile rezultate pot face parte din categoria “de consum curent” și chiar dintr-o categorie superioară. În România, vinurile din soiurile Aligote se obțin În podgoriile: Iași, Cotești, Odobești, Sarica-Niculițel.

Băbeasca = Vin roșu de consum curent sau de calitate superioară, obținut cu precădere în podgoriile Moldovei (Bucium, Ivești, Nicorești, Panciu). În toamnele calde și lungi, datorită maturității în condiții optime a strugurilor și acumulării de mari concentrații de zaharuri, vinurile sunt intens colorate și de calitate superioară.

Bucium = Vin de calitate superioară, obținut din soiurile de struguri Fetească albă, Aligote sau Muscat Ottonel produs pe plaiurile localității Bucium, centrul viticol Tomești-Bucium.

Cabernet Sauvignon = Vin roșu superior, obținut din soiul de struguri cu același nume, originar din Franța (podgoriile Bordeaux și Medoc), foarte apreciat încă de pe vremea cardinalului Richelieu (1586-1642). În România, cele mai bune vinuri Cabernet Sauvignon se produc în centrele viticole Valea Călugăreasca și Sâmburești, remarcabile prin colorația intensă, armonia deosebită între elementele constitutive și gustul agreabil. În podgoria Murfatlar acest soi de struguri produce vinuri demiseci sau dulci, iar în podgoriile Corcova, Segarcea, Sarica-Niculițel, Odobești, Panciu, vinuri seci.

Cârjoaia = Vin alb, de calitate superioară, provenit din soiurile de struguri Grasă, Fetească albă și Frâncușă, obținut pe plaiurile localității Cârjoaia, din apropierea Cotnarilor.

Chardonnay = Vin obținut din soiul de struguri Chardonnay. Vin alb, de calitate superioară, care în unele centre de cultură poartă și denumirea de origine (de exemplu, Murfatlar, Nazarcea etc.)

Copou = Vin de calitate superioară, provenit din soiurile de struguri Aligote, Fetească albă, Riesling italian și Muscat Ottonel, obținut în plantațiile de pe dealul Copoului din apropierea Iașului.

Corcova = Vin roșu, de calitate superioară, provenit din soiurile de struguri Cabernet, Sauvignon, Merlot sau Pinot Noir, obținut pe plaiurile viticole din jurul localității Corcova, în podgoria cu același nume (județul Mehedinți).

Cotnari = Renumită podgorie moldovenească situată în apropierea orașului Hârlău, care își datorează celebritatea calităților vinului produs aici și cunoscut în întreaga Europa încă din Evul Mediu. Calitatea vinului de Cotnari nu provine numai din condițiile naturale excepțional de favorabile, care înlesnesc atacul strugurilor de către “nobilul putregai”, dar și din îndelungata tradiție în cultura viței de vie, care a dus la cristalizarea unor varietăți perfect adaptate condițiilor locale. Se obține din soiurile de struguri: Grasă, Fetească, Tămâioasa românească, Frâncușă. A fost premiat la numeroase concursuri internaționale de vinuri.

Crăcana = Vin roșu ghiurghiuliu, obținut din soiul de struguri Băbeasca neagră, denumit în podgoria Panciu și “Crăcana”.

Crâmpoșie = Vin alb de consum curent, obținut din soiul autohton de struguri cu același nume, cultivat în podgoriile Drăgășani, Segarcea, Sâmburești, Ștefănești.

Dealul Mare = Vin alb sau roșu de calitate superioară, obținut în podgoria Dealul Mare, situată în zona colinară dintre Ploiești și Buzău.

Drăgășani = Vin alb de calitate superioară, cu savoare specială (de Sauvignon), obținut din soiul de struguri Petit Sauvignon, cultivat în podgoria Drăgășani.

Fetească albă = Vin de calitate superioară, cu peste 12% alcool, sec, demisec sau dulce-licoros (în toamnele lungi, când strugurii acumulează o cantitate mai mare de zaharuri), cu buchet specific și armonios constituit. Este unul din cele mai valoroase soiuri cultivate la noi. Folosit în cupaj, armonizează, în general, gustul și buchetul celorlalte vinuri, imprimându-le o nuanță fină: împreună cu Grasă, Frâncușă și Tămâioasa, vinurile de Pâhnești (Huși) și de Cotnari. Provine din toate podgoriile țării, dar cu predilecție din Târnave (Crăciunel), Alba Iulia, Drăgășani, Odobești și Iași.

Fetească neagră = Vin roșu aromat; tărie alcoolică de 12-12,5%. Cea mai bună calitate o are vinul produs în podgoriile Cotești și Dealul Mare (centrele viticole Valea Călugărească, Urlați, Tohani).

Fetească regală = Vin sec cu tărie alcoolică de 10,5-11,5%. Cea mai bună calitate o are cea din podgoriile Târnave.

Furmint = Vin alb, obținut din soiul de struguri cu același nume; se folosește atât pur, cât și în amestec (cu soiul Mustoasa de Măderat), pentru producerea vinurilor de șampanie. Este specific podgoriilor transilvănene (mai ales Alba Iulia) și mai puțin celor din Moldova (Panciu, Țifești, Nicorești, Cotești).

Galbenă de Odobești = Vechi vin moldovenesc, cu mare faimă în trecut, care a constituit baza sortimentului de Odobești. Vin alb, de consum curent sau de calitate superioară, ușor de băut și cu un efect răcoritor. Prin învechire, capătă un buchet fin, culoare galbenă plăcută și o compoziție armonioasă.

Golești = Vin alb, de calitate superioară, obținut din soiurile de struguri Fetească albă, Riesling italian și Tămâioasa românească, provenit de pe plaiul din apropierea localității Golești, din centrul viticol Ștefănești, podgoria Stefanesti-Arges.

Grasă de Cotnari = Vin alb superior, de marcă, obținut din viță plantată pe terenurile argilo-nisipoase sau scheleto-calcaroase din podgoria Cotnari. În acesta podgorie, din strugurii atacați de “nobilul putregai” se obțin vinuri demiseci sau licoroase, de o calitate excepțională. În amestec tehnologic cu soiurile Fetească albă, Frâncușă și Tămâioasa românească, participă la producerea unor vinuri de deșert. Provine dintr-un vechi soi autohton de struguri, despre care se crede că a fost adus și împământenit la Cotnari de către Stefan cel Mare. Prin calitățile sale, stă alături de cele mai bune vinuri din lume.

Hârlău = Vin superior, obținut pe plaiurile din jurul localității cu același nume.

Huși = Grup de vinuri superioare, seci, obținute din soiurile de struguri Fetească albă, Frâncușă, Riesling italian, Cabernet Sauvignon, provenite din podgoria cu același nume.

Merlot = Unul din cele mai apreciate vinuri roșii de calitate superioară, intens colorat și bine echilibrat, obținut din soiul de struguri cu același nume, originar din Franța (Medoc și Bordeaux). În amestec cu alte vinuri roșii, cu un conținut mai mic de zaharuri și substanțe colorante, contribuie la îmbunătățirea calității acestora. Provine în special din podgoriile Moldovei (Odobești, Cotești, Uricani), dar și din Dealul Mare, Murfatlar, Drăgășani, Miniș.

Miniș = Vin roșu obținut din soiurile de struguri Cadarca, Cabernet Sauvignon sau Merlot, în podgoria Miniș. Această podgorie se întinde pe înălțimile cele mai sudice ale Munților Apuseni, pe solurile formate din roci eruptive. Microclimatul din podgorie, cu o perioadă lungă de vegetație și cu o mare rezervă heliotermică, în contextul unor precipitații moderate, permite obținerea unor vinuri roșii de calitate superioară.

Murfatlar = Grup de vinuri albe, mai rar roșii, obținute din soiurile de struguri Chardonnay, Pinot gris, Sauvignon, Traminer roz și Pinot Noir, Cabernet Sauvignon și Merlot, în podgoria Murfatlar. Solurile calcaroase și microclimatul particular duc la obținerea unor vinuri dulci, licoroase, de calitate superioară.

Muscat Ottonel = Vin de calitate superioară, cu aromă de muscat, sec, demisec sau dulce, chiar licoros (în anii cu toamne lungi și când strugurii sunt atacați de “nobilul putregai”). Provine din soiul de struguri cu același nume, originar din Franța, dar cultivat astăzi în aproape toate țările viticole. În amestec tehnologic cu alte soiuri cu aciditate mai ridicată, le imprimă o aromă plăcută și mai discretă de muscat. În țara noastră, vinul de Muscat Ottonel are o calitate excepțională pe Târnave, la Alba Iulia, Nazarcea etc.

Nicorești = Vin roșu superior obținut din soiurile de struguri Băbeasca neagră, Cabernet Sauvignon sau Merlot, în podgoria Nicorești, județul Galați.

Noir = Vin roșu de calitate superioară, sec, demisec, dulce, sau licoros, obținut din soiul de struguri cu același nume. Vin catifelat, vin echilibrat, intens colorat. Cele mai bune vinuri de acest fel provin din podgoriile: Murfatlar, Dealul Mare, dealurile Olteniei și din centrele viticole din sudul Banatului, unde poartă și denumiri de origine.

Odobești = Grup de vinuri de consum curent sau de calitate superioară, obținute din soiurile de struguri: Riesling italian, Fetească albă, Aligote, Muscat Ottonel, pentru vinuri albe; Cabernet Sauvignon, Băbeasca neagră, Merlot, pentru vinuri roșii, provenind din podgoria Odobești. Faima acestei podgorii o făcea odinioară Galbenă de Odobești.

Panciu = Grup de vinuri albe sau roșii, de consum curent sau de calitate superioară, obținute în general din aceleași soiuri de struguri ca și cele din podgoria Odobești, provenind din podgoria Panciu.

Pelin = Vin aromatizat în care s-a adăugat un macerat sau un extract de plante (în care predomină pelinul), must concentrat, mustel sau must tăiat.

Pinot gris = Vin alb, de calitate superioară, sec, demisec sau dulce, licoros, cu un mare procent de zaharuri (în toamnele lungi și călduroase, sub atacul “nobilului putregai”), obținut din soiul de struguri cu același nume, originar din Franța. În țara noastră se cultivă pretutindeni, cele mai bune rezultate dând podgoriile: Murfatlar, Târnave, Alba Iulia, în care poartă și denumiri de origine.

Pinot Noir = Vin roșu sec, demisec cu tărie alcoolică 12%. Cea mai bună calitate o dau viile din podgoriile Dealul Mare, Sâmburești, Dealurile Craiovei, Severin, Plaiurile Vrancei, Miniș, Banatului (centrul viticol Recaș, Moldova Noua), Murfatlar, Istria, Babadag, Tulcea.

Riesling = Vin alb de calitate superioară, sec sau demisec, obținut din soiul de struguri Riesling italian. Datorită plasticității sale oenologice, Riesling este un soi cosmopolit care se cultivă în toate țările Europei, mai cu seamă în condițiile climatului temperat-continental. În România este soiul cu cea mai mare răspândire, cele mai bune rezultate obținându-se în podgoriile: Murfatlar, Târnave, Dealul Mare, Cotești, Odobești, Drăgășani, purtând deseori și denumirea de origine.

Roznovanu = Vin de Cotnari ce se obține din plantațiile familiei Roznovanu, cu vechi tradiții în cultura viței de vie și în arta obținerii vinurilor. La Viena, la expoziția internațională din 1873 și la Budapesta, în 1884, vinul de Cotnari prezentat de podgoreanul Niculae Rosetti Roznovanu a obținut diploma de merit.

Sauvignon = Vin alb, de calitate superioară, licoros natural (când strugurii au o concentrație mai mare de zaharuri în must), bine echilibrat. În primul an i se poate reproșa o ușoară aromă și un gust ierbos, dar, odată cu al doilea an, prin învechire, capătă o aromă și o finețe deosebite. Originea soiului de struguri nu este cunoscută, dar formează baza podgoriei Saturnus, Franța. În România a fost introdus după filoxeră, în podgoriile Drăgășani, Dealul Mare, Odobești și Murfatlar.

Segarcea = Vin alb sau roșu, obținut în centrul viticol Segarcea, județul Dolj, din soiurile de struguri: Riesling italian, Sauvignon, pentru vinurile albe; Pinot Noir, Cabernet Sauvignon pentru vinurile roșii.

Selection (Selection Cartiere) = Vin alb, sec, de consum curent, obținut din soiurile de struguri cu același nume, introdus relativ recent în cultură (după primul război mondial) de către viticultorii francezi. În țara noastră se întâlnește în podgoriile Dealul Mare și Odobești. Din cauza unei acidități variabile este adesea cupajat cu alte soiuri. Astăzi nu mai prezintă interes economic, deoarece butucii degenerează după 10-15 ani în plantație.

Socola = Vin alb de calitate superioară, obținut din soiurile de struguri Fetească albă, Aligote și Muscat Ottonel pe plaiurile din jurul localității Socola, de lângă Iași.

Șampanie = Vin alb spumos, obținut adesea prin cupaj, prin metoda clasică a călugărului Don Perignon (1638-1715). Vin de lux, ușor, desăvârșit ca limpiditate și prospețime, înzestrat cu însușirea de a produce spumă la turnarea în pahar și care “perlează” prin degajarea bioxidului de carbon încorporat în masă șampaniei. Provine din regiunea viticolă Champagne, Franța, pivnițele cele mai renumite fiind cele de la Ay și Eperncy.

Tămâioasa albă românească = Vin alb superior, sec, demisec sau dulce, licoros (în funcție de podgoria de origine și condițiile climatice ale anului), puternic parfumat, bine echilibrat, cu un grad ridicat de alcool, obținut din soiul de struguri cu același nume – unul din cele mai apreciate soiuri autohtone. Vinificat în amestec cu alte soiuri, ameliorează simțitor calitatea acestora, imprimându-le o aromă fină și plăcută de “Tămâios”. Provine din podgoriile: Pietroasele-Buzău, Drăgășani, Ștefănești- Argeș, etc.

Târnave = Vin de calitate superioară, obținut din soiurile de struguri Fetească albă, Pinot gris, Traminer roz, Riesling italian, Muscat Ottonel, Fetească regală etc, provenind din podgoriile Târnave. Aceste podgorii se întind pe pantele scăldate de soare și ferite de curenți reci, care delimitează văile celor două Târnave (Mare și Mică). Vinurile obținute aici sunt echilibrate, cu buchet fin, purtând adesea denumiri de origine.

Terente = Vin de Cotnari obținut în plantațiile familiei Terente. Podgoreanul Constantin Terente avea un “secret” profesional, reușind ca vinul sau de Cotnari să se numere printre cele mai bune. Fiicele sale, domnișoarele Terente, care desigur moșteniseră “secretul” de la tatăl lor, furnizau vin caselor domnitoare din Egipt și Etiopia.

Tisana = Șampanie de calitate inferioară.

Traminer (roz) = Grup de vinuri superioare, seci, demiseci, dulci sau licoroase, foarte armonios constituite, catifelate, obținute din soiul de struguri cu același nume, cu o savoare specifică care amintește de aromă trandafirilor din grupa Thea. Diferențele în ceea ce privește culoarea și aroma se datorează caracterelor de soi, dar și condițiilor pedoclimatice ale podgoriei de proveniența. Este un vin specific podgoriilor Alba Iulia, Târnave, Banat, îl întâlnim în podgoriile Murfatlar, Dealul Mare, Cotești, etc.

Uricani = Vin roșu, superior, din soiurile de struguri Fetească neagră, Pinot noir, Cabernet Sauvignon sau Băbeasca neagră, obținut pe plaiurile din jurul localității Uricani, de lângă Iași.

Valea Călugăreasca = Vin roșu superior din soiul Cabernet Sauvignon, provenit din centrul viticol Valea Călugărească, podgoria Dealul Mare.

Vișani = Vin alb de calitate superioară, obținut pe plaiurile localității Vișani- Iași.

ANEXA 2

Semnificația terminologiei de specialitate in ceea ce privește calitatea vinurilor:

– vinuri de calitate superioară (conține alcool peste 10%) – VS, se mai numește si cu indicație geografică – IG (pe unele sticle scrie chiar VSIG);

– vinuri cu denumire de origine controlată (alcool > 11%) – DOC;

– vinuri cu denumire de origine controlată cu trepte de calitate (alcool > 11,5%) – DOCC;

– vinuri DOC culese la maturitate deplină (din struguri cu conținut in zaharuri de minimum 196 g/l) – DOCC-CMD;

– vinuri DOC culese târziu (din struguri cu conținut in zaharuri de minimum 220 g/l) – DOCC-CT;

– vinuri DOC culese la înnobilarea boabelor (din struguri cu conținut in zaharuri de minimum 240 g/l, cu atac de “mucegai nobil” sau culeși la stafidirea boabelor) – DOCC-CIB.