Drumul Turciei Spre Integrarea Europeana
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Științe Socio – Umane
Departamentul de Relații Internaționale,
Științe Politice și Studii de Securitate
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator:
Lect. univ. dr. Grațian LUPU
Absolvent/ă:
ELENA-MĂDĂLINA GÎȚEIU
Sibiu, 2016
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Științe Socio – Umane
Departamentul de Relații Internaționale,
Științe Politice și Studii de Securitate
Drumul Turciei spre integrarea europeană
Coordonator:
Lect. univ. dr. Grațian LUPU
Absolvent/ă:
ELENA-MĂDĂLINA GÎȚEIU
Sibiu, 2016
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………p.4
CAPITOLUL I:
Turcia, legătura între două lumi, două culturi și două religii………………………………………p.7
I.1Poziția geostrategică a Turciei și rolul acesteia în relațiile cu Orientul Mijlociu și Occidentul………………………………………………………………………………………………………………….p.13
I.2Este islamul incompatibil cu democrația?………………………………………………………..p.18
CAPITOLUL II:
Integrarea Turciei în cadrul Uniunii Europene, între mit si realitate…………………………..p. 24
II.1 Primii pași spre aderare………………………………………………………………………………p. 25
II.2 Avantaje și dezavantaje pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană……………p. 29
Capitolul III:
Turcia, vector atât de securitate cât și de insecuritate pentru Uniunea Europeană…..p. 39
III.1 Turcia santajează Uniunea Europeană?……………………………………………………….p. 45
III.2 Turcia lui Erdogan- reafirmarea Imperiului Otoman…………………………………….p. 50
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………p. 54
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………..p. 59
INTRODUCERE
Având în vedere ultimele evenimente petrecute pe scena internațională și rolul tot mai important pe care îl deține Turcia ca și actor geostrategic, am găsit necesară abordarea temei de față „Drumul Turciei spre integrarea europenă”. Dorința acestui stat de a deveni membru al Uniunii Europene nu este una nouă, însă a devenit de actualitate o dată cu criza migrației din Europa. Am dorit să abordez această temă deoarece mi se pare interesant modul în care evoluează lucrurile în ultima vreme și rolul pe care îl are Turcia în rezolvarea acestor probleme care afectează Europa.
Tema urmărește în primul rând, prezentarea caracteristicilor geografice și geostrategice ale statului, populația acestui stat și religia acestuia, elemente fără de care nu am putea face o analiză competentă în domeniul nostru de activitate. Astfel în primul capitol al lucrării intitulat „Turcia legătura dintre două lumi,două culturi și două religii” am încercat să surprind vocația de stat pivotal al Turciei. De mare ajutor mi-a fost definiția dată de către autorul Zbigniew Brzezinski pivoților geopolitici reușind să încadrez Turcia în această categorie de state datorită poziției sale geostrategice, de punte între Europa balcanică și Orientul Apropiat, dar și geoculturală, de articulație între lumea islamică și cea occidentală. Tot în cadrul acestui capitol am tratat și chestiunea referitoare la compatibiltatea dintre islam și democrație (democrația fiind unul dintre criteriile de aderare la Uniunea Europenă fără de care Turcia nu își poate îndeplini obiectivele). După cum bine știm principiile pe care se bazează islamul sunt unele destul de riguroase, iar spre deosebire de statele occidentale, unde religia nu mai ocupă un rol atât de important în domeniul politic, în statele islamice încă se mai ține cont de regulile dobândite în timp prin intermediul religiei. Tocmai de aceea problematica de astăzi asupra dogmei musulmane pune față în față, două școli de gândire. Pe de o parte sunt cei care consideră că dogma musulmană este în mod fundamental un obstacol în fața secularizării și laicității. Pe de altă parte se pune problema de a accepta pasiv modernitatea, de a o declara necontrară islamului, însă fără a o islamiza sau valoriza. Sunt opinii conform cărora Turcia a acceptat modernizarea și face pași în vederea respectării criterilor democratice, cu toate acestea se pare că încă mai are de lucrat în acest domeniu pentru a putea fi la standardele impuse de Uniunea Europeană.
În capitolul doi al lucrării „Integrarea Turciei în cadrul Uniunii Europene mit sau realitate?” am prezentat pe scurt condițiile de aderare așa cum au fost enunțate în cadrul reuniunii la nivel înalt de la Copenhaga. Aceste criterii reprezintă de fapt primii pași spre aderarea la organizație. De asemenea am prezentat pe scurt avantajele și dezavantajele pe care Turcia le are în vederea aderării. Nu am dorit să abordăm evenimentele de pe poziții exclusiv pozitive sau negative. Am prezentat în egală măsură atât punctele tari cât și punctele slabe.
Capitolul trei este cel care aduce în prim plan actualitatea temei. Am dorit să prezint evenimentele petrecute în ultimul timp pe scena internațională și modul în care este afectată securitatea statelor europene. Am amintit de teoria sociologului german Ulrich Beck care susține că o societate industrială modernă prin propria sa existență și funcționare generează insecuritate. Se pare că această teorie se adeverește întrucât riscurile la adresa securității statelor s-au diversificat, au devenit asimetrice și sunt foarte greu de contracarat. Terorismul a devenit tot mai prezent și tot accest fenomen stă la baza crizei care s-a abătut asupra Europei. De aici derivă și rolul important pe care îl are Turcia în soluționarea acestei probleme. Numărul mare de persoane care își doresc să ajungă pe continentul european trec mai întâi prin Turcia. Tocmai de aceea Uniunea Europeană a dorit să încheie un acord cu Turcia pentru a stopa valul de migranți. Președintele Turciei profită de această situație și își impune condițiile pentru a accelera procesul de aderare. În prezenta lucrare sunt enunțate câteva opinii conform cărora președintele Erdogan santajează Uniunea Europeană. Tot în cadrul acestui capitol am lansat o întrebare referitoare la atitudinea expusă de președintele turc. Își dorește acesta o reafirmare a Imperiului Otoman? Bineînțeles nu un imperiu așa cum a fost prezentat în cărțile de istorie ci unul actualizat la perioada pe care o trăim.
Însă, privind astfel lucrurile, mai ales în ceea ce privește subiectul acestei lucrări, se ridică o nouă întrebare: relația cu Uniunea Europeană ce formă va lua în viitor? Având în vedere criza refugiaților, numărul și analiza demografică a Europei următorilor douăzececi de ani și parcursul lent spre aderare al Turciei la UE, despre ce fel de intergrare mai putem vorbi, sau în ce sens?
Pentru realizarea lucrării nu am întâmpinat impedimente, întrucât tema este una de actualitate. Am încercat să prezint lucrurile într-un mod obiectiv, iar unele dintre subcapitole le-am structurat sub forma unor întrebări tocmai pentru că opinile sunt diferite și nu am dorit să fiu părtinitoare. De mare ajutor mi-au fost articolele din Revista de Geografie Politică, GeoPolitică și Geostrategie unde sunt prezentate articole în legătură cu tema studiată. De asemenea, în revista Lumea am găsit idei interesante care se regăsesc în lucrarea de față.
În primul capitol unde sunt prezentate elemente legate de geografia statului,dar și despre religie aș dori să amintesc lucrarea autorului Zbigniew Brezinki „Marea tablă de șah”. Acesta prezintă realitățiile mediului internațional în așa fel încât să facă cititorul să înțeleagă mutațile care au loc pe scena internațională și cauzele care stau la baza acestora.
În ceea ce privește abordarea din perspectivă religioasă a acestei teme, lucrarea autorului Camil Ungureanu Religia în democrație, o dilemă a modernității a fost una dintre cărțile în jurul căreia am lucrat. Mai cu seamă capitolul șapte al lucrării intitulat Islam și democrație.
Se pare că drumul ales de Turcia pentru a se integra în cadrul Uniunii Europene este unul destul de anevoios, presupune anumite compromisuri pe care acest stat a ales să le facă sau nu. Însă este evident faptul că Turcia, în prezent se constituie în principalul partener cheie al UE și nu numai, în gestionarea, atât a crizei refugiaților, cât și a crizei din Siria, însă măsura în care acest partener strategic este un vector de securitate sau insecuritate, depinde foarte mult de modul cum acest paterneriat va evolua, dar mai ales de realitățile scenei politice interne din Turcia, unde realizarea proiectelor propuse de președinte pentru următorii ani vor marca decisiv geopolitica și starea de securitate în zonă și nu numai.
Și nu în ultimul rând aș dori să mulțumesc domnului profesor coordonator, Lect. univ. Dr. Grațian Lupu pentru sprijinul acordat în realizarea acestei lucrări și de asemenea, Asociației de Geopolitică „Ion Conea” din București pentru materialele pe care mi le-a pus la dispoziție.
Capitolul I
Turcia, legătura între două lumi, două culturi și două religii
Republica Turcia este situată în sud-estul Europei și sud-vestul Asiei, fiind formată din Peninsula Anatolia, în Asia și partea Europeană, în partea de est a Traciei. Capitala acesteia este Ankara, iar principalele orașe sunt Istanbul, Izmir, Adana, Bursa, Gaziantep, Konya, Kayseri, Eskișehir, Mersin. Are o suprafață de 783.562 mp și este împărțită în 81 de provincii (județe), conduse de câte un guvernator (prefect). Turcia este un stat laic, fără o religie oficială de stat, Constituția Turciei enunță libertatea religiei și a conștiinței. Astfel musulmani sunt într-un procent de 96,1 %, creștini 0,6% și alte confesiuni 0,1%.
Din punct de vedere oficial, Republica Turcia are structura unei democrații parlamentare. Legislativul se alege o dată la cinci ani și desemnează un președinte pentru un exercițiu al puterii de șapte ani. Republica a fost instaurată de generalul Mustafa Kemal Atatürk, în 1923, ca răspuns la două mari provocări: prăbușirea și dezmembrarea Imperiului Otoman și împărțirea teritoriului acestuia între Marea Britanie și Franța. Revoluția kemalistă a propus ca soluție crearea unui stat-națiune laic, după modelul european contemporan. Mișcarea a promovat secularizarea și modernizarea centrată pe stat, incluzând și intervenționismul economic al acestuia. Armata a fost și rămâne încă principalul scut și păstrător al moștenirii kemaliste și joacă un rol esențial pe scena politică turcească.
Populația statului, conform datele oferite de Biblioteca Congresului de la Washington și secția demografică a CIA era în iulie 2007 de 71.158.649 indivizi. Însă este în continuă creștere datorită sporului natural pozitiv (18‰ natalitate și 5.3‰ mortalitate). Ceea ce atrage atenția este faptul că 72% din populație locuiește în mediul urban și 28% în cel rural. Această structură arată ponderea deosebită pe care o au industria și prelucrarea de mari cantități de bunuri provenite din mediul agricol.
Din punct de vedere al geopoliticii, lumea musulmană prezintă o semnificație majoră. Țările arabe se întind pe trei continente și dețin zone cheie din punct de vedere strategic. Prestigioasa revistă ″Foreign Affairs″a publicat în numărul 1 din 1996 un studiu intitulat Pivotal States and U.S. Strategy. Se arăta că dintr-un număr de nouă state identificate ca deținând o poziție de pivot de care Statele Unite trebuie să țină cont în elaborarea politicii sale externe, cinci aparțin universului islamic. Din acestea cinci face parte și Turcia alături de Egipt, Indonezia, Algeria și Pakistan.
Pentru a înțelege mai bine conceptul de ″pivoți geopolitici″ vom face trimitere la definiția oferită de Zbigniew Brezinski ″pivoți geopolitici sunt acele state a căror importanță decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai degrabă din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici. Cel mai adesea, pivoții geopolitici sunt desemnați de poziția lor geografică, care în unele cazuri le conferă un rol special fie în asigurarea accesului în zone importante, fie în refuzarea accesului la resurse pentru jucătorul important. În unele cazuri, un pivot geopolitic poate acționa ca un scut protector pentru un stat important sau chiar o regiune.″
Statutul de stat pivotal a Turciei rezultă pe de o parte din poziția sa geostrategică, de punte între Europa balcanică și Orientul Apropiat, deoarece controlează căile de acces maritim dintre bazinul pontic și cel mediteraneean, dar mai ales din poziția sa geoculturală, de articulație între lumea islamică și cea occidentală. Această din urmă poziție conferă Turciei trăsături distincte, atât în cadrul statelor musulmane unde vocația sa euro-atlantică a fost intens criticată de opoziția ultrareligioasă, dar și în rândul celor euro-atlantice, Turcia constituind unul dintre pilonii de bază ai flancului sudic al NATO și cel mai de seamă stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană.
Se pare că Turcia este privită ca un stat post-imperial încă, aflată într-un proces de redefinire a propriei identități. Astfel aceasta este orientată în trei mari direcții: adepții modernismului ar dori să o vadă devenind un stat european și astfel privesc către vest; islamiștii se inclină în direcția Orientului Mijlociu și a unei comunități musulmane, privind astfel către sud; și naționaliștii cu înclinație diacronică, care văd în populațiile turce din bazinul Mării Caspice și din Asia Centrală o nouă misiune pentru o Turcie care să domine regiunea și privesc deci către est. Fiecare dintre aceste perspective presupune o axă strategică diferită, iar conflictul dintre ele introduce, pentru prima oară după revoluția lui Kemal, o doză de nesiguranță în privința rolului regional al Turciei.
Samuel Huntington în lucrarea sa Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale spune “că Turcia are istoria, populația, nivelul mediu de dezvoltare economică, coerența națională, tradiția și competența militară necesare pentru a fi statul de nucleu al Islamului.” Însă tot acesta afirmă că “definind Turcia ca pe o societate laică, Atatürk a împiedicat Republica Turcă de a moșteni acest rol de la Imperiul Otoman. Însă ce s-ar întâmpla dacă Turcia s-ar redefini? Într-un anumit moment, Turcia ar putea să fie pregătită pentru a renunța la rolul frustrant și umilitor de cerșetor pledând pentru calitatea de membru al Occidentului și să își reia rolul său istoric mult mai impresionant și mai elevat de interlocutor principal islamic și de antagonist al Occidentului.”
Odată cu nașterea republicii, în anul 1923, ideologia kemalistă a propagat ideea că între republică și imperiul otoman există o mare prăpastie, că regimul sultanatului nu a fost benefic tuturor claselor sociale și că schimbarea regimului a venit ca o evoluție naturală. Turcia republicană a renunțat complet la regimul sultanatului, dar, recent, Partidul Dreptății caută să arate că, de fapt, ar fi existat o continuitate cel puțin din punct de vedere al civilizației, al valorilor culturale și al unor instituții.
Dacă ne întoarcem în urmă cu câteva secole trebuie să amintim faptul că turcii au jucat un rol atât de mare în istoria politică a lumii arabe începând cu secolul al IX-lea. De-a lungul a mai bine de două secole, efortul principal al otomanilor (căci despre ei este vorba) a fost îndreptat în lupta împotriva dușmanului exterior, și anume lumea creștină. Imperiul Otoman și-a îndeplinit misiunea de unificator al lumii arabe doar în momentul în care a distrus toate statele creștine ortodoxe, cu excepția prea îndepărtatei Rusii, atacând în același timp Ungaria, primul bastion occidental.
În anul 1453, turcii au devenit atât de puternici încât se poate afirma că erau în măsură să devină imperiul universal al lumii arabe, tot așa cum romanii erau pregătiți pentru dominarea lumii elenice după căderea Cartaginei în 146 î.Hr. Dar interiorul lumii musulmane făcând din prestigioasa cetate creștină propriul lor imperiu. Însă, războaiele europene au absorbit partea cea mai importantă a resurselor imperiului și diplomația Porții a fost mai mult îndreptată spre lupta împotriva Europei decât spre menținerea unității islamului.
Robert Van de Weyer este de părere că ˵Otomanii de departe erau mai sofisticați în strategiile lor politice, decât fuseseră arabii. În general arabii preluau sistemul politic al teritoriilor cucerite astfel încât fiecare parte a imperiului lor era altfel guvernată. Prin contrast, otomanii își impuneau peste tot birocrația lor centralizată, al cărei scop era acela de a putea impune și colecta taxe cât mai mari̋
Am făcut această incursiune în timp pentru a arăta că interesul turcilor pentru Europa a început încă de pe vreme în care era un mare imperiu. Așa cum spune autorul Neagu Djuvara „otomanii sunt cei care au unit țările arabe, însă dorința lor de a domina cât mai mult din Europa și de a distruge creștinismul a fost se pare mai mare decât dorința de a menține islamul unit”.
Adevărul este că lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman. Abia în ultima vreme au apărut încercări de îmbunătățire a imaginii prezenței otomanilor în regiune. Scrierile istoricilor arabi sunt profund negative și ostile cu privire la tot ce a însemnat lumea și moștenirea otomană. Pe de altă parte în lumea balcanică, influența stăpânirii otomane este privită, de cele mai multe ori, cu ostilitate. Din punct de vedere cultural, moștenirea primită de la Imperiul Otoman în Balcani este una diversă. O întâlnim în literatură, prin apariția unor genuri lirice noi, sau în arhitectură prin prezența monumentelor religioase islamice, dar și influențarea arhitecturii civile (casele de lemn cu pridvor înalt). Moștenirea lingvistică este foarte importantă în toate limbile din Balcani, la fel și cea culinară.
Dacă privim în istorie, de treisprezece secole există rivalitatea între Islam și Creștinătate, între lumea musulmană și lumea occidentală. Pe parcursul unui secol de expansiune a islamismului în afara peninsulei arabe, armatele arabe au subjugate aproape întreaga creștinătate putând fi oprite numai în vestul Franței. Apoi câteva secole mai târziu creștinii europeni au încercat să se revanșeze în timpul Cruciadelor. La scurt timp după aceste evenimente turcii musulmani și-au făcut loc prin Europa fiind opriți abia la Viena. Apoi combinația dintre capitalism și știință a făcut Europa de Vest să devină tot mai bogată și mai puternică fapt care a determinat ca odată cu începutul secolului douăzeci cea mai mare parte a lumii islamice să intre sub zona de influență a Europei. Astăzi deși fiecare stat musulman este independent, capitalismul occidental și știința au devenit mai influente ca niciodată. Și așa cum, cândva, puteam spune că Bagdadul și mai târziu Istanbulul erau centrele marilor Imperii musulmane, tot așa New-Yorkul s-a transformat acum în capitala simbol a Occidentului.
Astăzi fenomenul primordial este șocul civilizației occidentale asupra lumii musulmane. Pretutindeni, deși în grade diferite, popoarele musulmane cad în capcana unei mari efervescențe sau unei mari tulburări, aceasta se datorează grabei cu care conducătorii lor se străduiesc să le modernizeze, precum și enormelor dificultăți și rezistențe de care această modernizare se lovește. Se pare că dificultatea majoră reiese din atașamentul față de tradiția islamică și din incompatibilitatea acesteia cu principiile esențiale ale civilizației occidentale moderne.
Expansiunea Occidentului a promovat în egală măsură atât modernizarea cât și occidentalizarea societăților non-occidentale. Liderii politici și intelectuali ai acestor societăți au reacționat în fața impactului occidental prin cel mult trei modalități: respingând deopotrivă modernizarea și occidentalizarea; adaptându-le pe amândouă; adaptând-o pe prima și respingând-o pe cea din urmă. Mustafa Kemal Atatürk a creat o nouă Turcie din ruinele Imperiului Otoman și a depus un efort masiv pentru a o occidentaliza și deopotrivă pentru a o moderniza. A ales să meargă pe această cale și să respingă trecutul islamic, astfel Atatürk a transformat Turcia dintr-o societate care era riguroasă în ceea ce privește religia, cutumele și instituțiile sale, într-una modernă, occidentală și doritoare să devină parte a Occidentului.
Turcia este văzută din două perspective: dinspre Europa ca fiind prea religioasă sau prea musulmană, iar din punctul de vedere al statelor arabe este considerată ca fiind podul perfect între valorile democrației occidentale și dinamismul economic la Asiei. Orientul Mijlociu a reprezentat una din preocupările politicii externe turce, cel puțin în ultimii zece ani de când s-au înregistrat rezultate remarcabile în relațiile cu statele din această zonă. Politica Turciei din Orientul Mijlociu se bazează pe patru principii: securitate pentru toată lumea, prioritate pentru dialog ca metodă de a rezolva crizele; interdependență economică fiindcă ordinea în Orientul Mijlociu nu se poate obține cu ajutorul unor economii izolate și coexistența culturală și pluralitatea.
Modul în care Ankara abordează problematica Orientului Mijlociu nu poate fi văzut exclusiv ca un semnal privind ″islamizarea″ politicii externe a Turciei sau întoarcerea cu spatele la Occident, așa cum remarcă unele critici apărute pe scena politică internă și internațională, ci și ca un răspuns la schimbările majore produse după terminarea Războiului Rece în ceea ce privește mediul de securitate care vizează această țară. De exemplu relațiile Turciei cu Siria au evoluat în ultimii ani, iar această apropiere a fost determinată în mare măsură de interesul comun cu privire la amenințarea reprezentată de naționalismul Kurd. De asemenea, în ceea ce privește activitatea regională a Turciei putem observa și o reglementare a relațiilor cu Arabia Saudită și Egipt. Acest fapt reflectă convingerea tot mai mare din partea conducerii turcești că stabilitatea pe granița de sud a Turciei necesită implicarea activă a Ankarei alături de vecinii săi din Orientul Mijlociu.
Laura Sitaru în lucrarea sa, Lumea arabă. Modernitate și Islam, afirmă că ˶Procesul de occidentalizare a islamului, început cu cel puțin două sute de ani în urmă, are două consecințe majore: una pozitivă, care înseamnă iluminarea elitelor care au încetat reformarea islamului și o alta negativă efectul ″pervers″ al contactului cu Occidentul, care constă din accentuarea sectarismului religios din sânul societăților musulmane. Linia de explicație pornește din perioada colonială, percepută ca o dezamăgire pentru aceia dintre musulmani care credeau în binefacerile modernității de tip european, și continuă cu perioada războiului, cu exemplele saudit, pakistanez și afgan, unde mobilizarea elementelor islamiste a fost benefică luptei cu dușmanul sovietic și prozelitismul activ practicat de acesta. ̋
Trebuie să amintim faptul că, în general, islamul este cunoscut în zilele noastre sub forma sa extremistă denaturată, dar asta ar însemnă să negăm faptul ca a fost una dintre cele mai strălucite civilizații (atât sub raport economic, cât și cultural) cu mult înaintea Occidentului secolelor IX – XII , care îi este în mare măsură dator pentru propria sa ascensiune. Islamul este ultima dintre religiile relevante, ultima ca dată după iudaism și creștinism și ultima din rând deoarece ea încheie ciclu ducând monoteismul spre desăvârșirea lui.
Este greu de precizat spre ce înclină Turcia pentru a-și defini propria identitate. Datorită poziției sale geografice și datorită formei sale de guvernământ am putea spune că tinde spre valorile occidentale, însă nu putem uita faptul că islamul este o religie foarte puternică bazată pe reguli stricte, de la care, cel puțin populația din zona rurală nu se abate. Într-un fel sau altul reformele pe care le-a instaurat Mustafa Kemal nu au fost acceptate în mod unanim de către cetățeni. În sânul familiei au rămas aceleași reguli. Ciocnirea aceasta dintre valorile civilizației occidentale și Orient a provocat apariția mai multor reacții. Pe de-o parte sunt elitele cele care susțin acest proces de modernizare, iar pe de altă parte sunt cei care își ghidează viața după principiile religioase și care consideră apropierea de Occident ca fiind defavorabilă. Dificultatea majoră provine din atașamentul față de tradiția islamică și din incompatibilitatea acesteia cu datele esențiale ale civilizației occidentale moderne.
I.1 Poziția geostrategică a Turciei și rolul acesteia în relațiile cu Orientul Mijlociu și Occidentul
Turcia este un stat întins pe două continente, Europa și Asia (aproximativ 5% din suprafață se află pe continental european, iar restul de 95% pe cel asiatic). Are vecini Orientul Mijlociu, spațiul post-sovietic și Uniunea Europeană. Este situat la intersecția conexiunilor terestre și maritime ce leagă Europa de Asia, Africa și Orientul Mijlociu, de asemenea este înconjurată pe trei direcții ( Nord, Sud și Vest) de mare, M. Neagră, M. Mediterană, M. Egee și M. Marmara. Așa cum am mai menționat anterior are o poziție geopolitică și geostrategică relativ unică deoarece: a) controlează ″pasajul natural″ de trecere între Europa și Asia, strâmtorile Bosfor și Dardanele;
b) cuprinde mai multe regiuni și bazine diferite, este plasată în centrul unei regiuni mari ce se întinde din Balcani,respectiv Marea Neagră până la Marea Caspică și Asia Centrală, ceea ce îi conferă statutul de coridor cheie de acces în Eurasia;
c) este poziționată între o regiune bogată în resurse energetice semnificative și piețele sale de desfacere (cele occidentale), transformând-o într-un ″pod″ sau ″coridor energetic″ de tranzit de la producători la beneficiari;
d) este înconjurată de vecini diferiți ca regim politic și ideologie, situație care i-a conferit experiența relaționării deopotrivă atât cu state prietene, cât și cu cele din cealaltă tabără.
Această țară este privită ca un important pivot geopolitic și de către autorul Zbigniew Brzezinski deoarece este responsabilă de stabilitatea în regiunea Mării Negre, controlează accesul, din această direcție, în Marea Mediterană,este un stat care contrabalansează puterea Rusiei în Caucaz. Un alt argument este faptul că încă mai oferă o soluție la fundamentalismul musulman și este un important punct de sprijin sudic pentru NATO. Autorul consideră că o Turcie destabilizată ar putea dezlănțui și mai multă violență în Balcanii de Sud și, în același timp, ar facilita reimpunerea controlului rusesc asupra statelor proaspăt independente.
După integrarea acesteia, în anul 1952 în cadrul Alianței Nord Atlantice, datorită poziției sale geografice a beneficiat de o atenție deosebită din partea lumii occidentale, dar mai ales din partea Statelor Unite și Germaniei. Turcia a primit un substanțial ajutor militar din partea celor două țări, o sumă de 7,8 miliarde de dolari din partea SUA, iar peste 86% din armamentul Turciei fiind furnizat de Statele Unite. De asemenea, Germania a oferit Turciei, în anul 1994, o mare parte din surplusul său de armament, mai cu seamă cel ce provenea de la armata fostei RDG. Legătura dintre Turcia și Germania este menținută și în zilele noastre,este cunoscut faptul că pe teritoriul Germaniei lucrează câteva milioane de turci.
Se pare că Turcia a beneficiat de ajutor din partea Statelor Unite încă dinainte de a deveni membră NATO. Datorită poziționării sale geografice în apropierea Uniunii Sovietice, la data de 12 martie 1947, președintele S.U.A. , în fața congresului S.U.A., a lansat ″doctrina Truman″. Prin aceasta acordând garanții de securitate Turciei, dar și Greciei. El a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru a veni în ajutorul regimurilor aflate la putere în aceste două țări,dar și pentru a combate pericolul comunist. Îngrijorarea S.U.A era legată și de faptul că U.R.S.S revendica Anatolia. Conform acestei doctrine, SUA se angajau să acorde sprijin militar și economic țărilor ″libere″ împotriva pericolelor care ar plana asupra lor.
De asemenea teritoriul acestui stat a fost folosit ca punct strategic de către americani și în momentul în care omenirea se confrunta cu posibilitatea izbucnirii unui război nuclear. Timp de 14 zile, în octombrie 1962, lumea s-a aflat la un pas de război nuclear. După ce Uniunea Sovietică a transport arme nucleare pe teritoriul Cubei și guvernul american le-a descoperit, omenirea s-a aflat în fața celei mai periculoase confruntări a Războiului Rece. Cea mai mică greșeală de calcul făcută fie la Kremlin, fie la Casa Albă, ar fi putut duce la izbucnirea unui război nuclear între cele două superputeri ale lumii. Ca răspuns la acțiunile Uniunii Sovietice în anul 1962, americanii au instalat în Turcia rachete Jupiter, care puteau atinge oricând ținte de pe teritoriul URSS.
Trebuie să menționăm că Statele Unite au devenit principalul aliat al Turciei și cel mai important susținător extern al regimului secular, iar islamiștii moderați se bucură, la rândul lor de o anumită înțelegere și susținere din partea Washingtonului. În timpul Războiului Rece, Ankara a fost pilonul sud-estic al NATO și una dintre punctele strategice ale Washingtonului, alături de Israel și Persia (până în 1979). Ulterior Turcia a susținut politicile americane în Balcani, Caucaz și Asia Centrală.
Dacă în perioda Războiului Rece, Turcia s-a focusat în principal pe direcții care vizau consolidarea legăturilor cu Occidentul mai ales pe fondul posibilei amenințări din partea URSS, ulterior s-au deschis noi oportunități și perspective pentru promovarea intereselor Turciei în Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu. Practic, după terminarea Războiului Rece, redimensionarea scenei internaționale a poziționat Turcia la intersecția unei noi și emergente configurații în plan geostrategic. Acestea includ zone cu conexiuni de natură istorică și îi oferă oportunități în special de natură energetică, pe termen lung.
Creșterea gradului de interdependență dintre țări în domeniul valorificării resurselor naturale devine tot mai importantă și implică noi și complexe probleme legate de asigurarea accesului tuturor statelor la resurse. Coridorul energetic euro-asiatic asigurat prin intermediul Turciei permite transferul rezervelor de țiței și gaze naturale din zona Mării Caspice și a statelor Asiei Centrale către statele occidentale. Astfel statul turc a devenit un factor cheie pentru asigurarea securității energetice în spațiul geopolitic al Eurasiei.
Turcia este situată la intersecția regiunilor geografice care dețin trei pătrimi din totalul de rezerve de țiței și gaze naturale de pe glob. Din această cauză, baza strategiei energetice a Turciei implică utilizarea propriului avantaj geografic si geostrategic pentru a deveni un coridor energetic între țările bogate în resurse și utilizatorii primari care au nevoie de acestea. Oledoctul deja construit Baku – Tbilisi – Ceyhan – a deveit elementul vital in coridorul Est – Vest și este, probabil, cel mai important instrument al strategiei energetice a Turciei. Acesta are scopuri mărețe, se presupune că va transporta 70 de milioane de tone de țiței anual, va contribui la reîntărirea securității energetice globale, datorită capacității sale de export anuală de 50 milioane tone spre principalele piețe-țintă din regiunea mediteraneană, dar și din SUA.
Figura 1: Ruta oledoctului Baku – Tbilisi – Ceyhan
Anii 2000 reprezintă momentul când importanța Turciei în sistemul de aprovizionare a Occidentului cu resurse energetice a început să crească. Rusia, țările din Orientul Mijlociu, Europa si Asia Centrală reprezintă 73% din totalul rezervelor dovedite de petrol si gaze naturale. Pentru a ajunge în aceste zone, teritoriul Turciei constituie cel mai sigur traseu pentru conductele de transport a hidrocarburilor. Cererea tot mai mare de resurse energetice venită în special din Europa face ca toate privirile să fie ațintite spre bogățiile din Caucaz și Asia Centrală.
În prezent, securitatea energetică este un element extrem de important în politica externă a Turciei, iar poziția geografică a acesteia după cum am amintit între continentele Europa și Asia îi permite acesteia să joace un rol specific de țară de tranzit pentru petrol și gaze din Asia Centrală, Caucaz și Orientul Mijlociu spre Europa. Astfel, Turcia este un important partener economic pentru țările bogate în petrol și gaze și pentru cei care au nevoie de aceste resurse. Există o cerere mare de energie în Uniunea Europeană. Economiile UE au nevoie de diversificarea surselor lor de energie, motiv pentru care Turcia reprezintă o provocare pentru securitatea energetic europeană.
Poziția geografică este caracteristica cea mai importantă a unui stat, aceasta definind sistemul de relații geoeconomice si geopolitice a statului. Turcia din acest punct de vedere putem spune că este un stat privilegiat, datorită faptului că face legătura dintre cele doua continente, Europa și Asia, a devenit un punct strategic. Avantajele poziției geografice pot fi transformate într-o resursă a dezvoltării, iar conducătorii statului turc au profitat de acest avantaj.
I.2 Este islamul incompatibil cu democrația?
Larga răspândire a ideii de laicitate în contextul francez contemporan nu ne dispensează abordarea problemei de fond a relației dintre dogmă, istorie religioasă și secularizare. Este evident faptul că există o specificitate creștină în ce privește istoria constituirii statului și apariția secularizării occidentale. Apare însă întrebarea dacă validitatea unui astfel de model este universală, adică dacă fără experiența instituțională a Occidentului, este posibilă o secularizare veritabilă.
Traian Ungureanu în cartea sa Războiul timpurilor declin occidental și asediul islamic afirmă faptul că puterea credinței a fost în atâtea rânduri declarată sfârșită, iar modernitatea occidentală a avansat atât de autonom și prosper în ultimii cinzeci-șaizeci de ani, încât lucrurile par definitiv tranșate. O majoritate critică a elitelor culturale și politice, dar și marea masă comună a generațiilor postbelice, tot mai hotărât clasele de mijloc ale Europei de Vest au observat, practic, decesul ideilor religioase. Acestea au dvenit valori pasive, elemente de decor cultural.Se pare că trebuie mai degrabă protejate după modelul de conservare a speciilor de animale rare și a etnografiei țărănești.
Această idee este susținută și de către Marcel Gauchet care spune că ″se poate concepe, la limită, o societate care ar cuprinde numai credincioși și care totuși nu ar fi mai puțin o societate situată dincolo de religios. Religia a fost la început o economie generală a faptului uman, care a structurat în mod indisolubil viața materială, viața socială și viața mentală. Azi mai rămân din ea doar experiențe singulare și sisteme de convingeri, în timp ce acțiunea asupra lucrurilor, legătura dintre indivizi și categoriile organizatoare ale intelectului funcționează de fapt și în toate cazurile la antipozii logicii dependenței care de la început a fost regula lor constitutivă.″
Tot acesta menționează că trăim într-o societate care se concentrează pe ideea de viitor. Înmulțirea și accentul pus în prezent pe instrumentelor orientate către el și consacrate exclusiv cauzei sale. Autorul spune că se urmărește crearea unei adevărate puteri a viitorului, departe de a ne asigura o stăpânire crescândă a configurației sale, iar acestea au drept efect faptul de a ne deschide mereu radical orizontul. Una dintre concluzii este că instituționalizarea masivă a viitorului destituie inevitabil reprezentările, predicțiile și religiile viitorului.
Tranziția către un sistem politic democratic este de actualitate și prezintă un foarte mare interes pentru domeniul științific și practic. La nivel academic, democratizarea este cel mai important și actual concept, alături bineînțeles de consolidarea democrației. Modalitățile de realizare a unei tranziții de succes la sistemul democratic și fundamentarea acestuia au stârnit interesul științific, atât în urma prăbușirii comunismului în Europa, cât și pe fondul acțiunilor intensificate de promovare a democrației, din ultimul deceniu.
Ce este de fapt democrația? Întâlnim numeroase definiții ale acestui concept însă dacă pornim de la etimologia acestuia, ne putem da seama că este format din două cuvinte: demos care înseamnă popor și kratos care înseamnă putere. Din cele două rezultă că democrația însemnă puterea poporului, conducerea poporului de către popor. Ca și regim politic, democrația se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanți, a poporului la viața politică. Pentru a exista un regim democratic este necesară existența unor valori de bază precum libertatea, dreptatea și egalitatea în fața legii, transparență, toleranță, competiția dreaptă, egalitatea șanselor, egalitatea în drepturi. (principii scrise pe frontispiciul revoluției franceze din 1789). Aceste valori ale societății democratice reprezintă ideile de bază ale unei anumite comunități. Pentru membrii comunității, acestea trebuie să devină practici. Orice stat democratic are drept scop promovarea și garantarea libertăților personale ale cetățenilor, în limitele stabilite de legea fiecărui stat. Astfel, cetățenii trebuie să se bucre de dreptul la conduită și opinie proprie, de securitatea domiciliului precum și a bunurilor pe care le posedă. Este necesar ca indivizii unui stat democratic să-și poată exprima liber punctul de vedere, să aibă libertatea de a-și alege conducătorii și de a decide în probleme de interes public.
Absorbirea religiilor în democrație nu s-a făcut fără o transformare tacită a conținutului credinței sub presiunea sau atracția democrației. Se pare că în această muncă de ademenire, transformarea sensului libertății, amplificarea rolului statului, învestirea cu demnitate a funcției de cetățean sunt puncte cheie care au atras decisiv. Așezând politica, dincolo de religie, la înălțimea religiei, ele au strâns în jurul statului numeroase spirite religioase care înțelegeau să devină cetățeni exemplari, rămânând pe de altă parte credincioși supuși. Cu toate acestea termenii raportului dintre religie și politică, în funcție de care se definiseră ele, s-au deplasat în mod radical.
Pornind de la aceste premise voi încerca să prezint cum ar putea funcționa democrația într-un stat islamic. După cum bine știm statele islamice pun foarte mult accentul pe religie și după regulile acesteia își ghidează viața. Pot aceste reguli să se modernizeze atât de mult astfel încât să fie compatibile cu modelul democrației? Se pare că în statele occidentale democrația funcționează tocmai datorită faptului că cetățenii nu se simt constrânși de reguli care le-ar putea îngrădi libertatea de exprimare. Cum bine spun și cei doi autori asistăm într-un fel sau altul la ″privatizarea″ religiei.
Teoretic, islamul este cea mai simplă dintre credințe: ″Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Muhammad este trimisul lui Allah″. Simplitatea formulei nu este decât aparentă, fiindcă următorul termen implică acceptarea Coranului și a tuturor învățămintelor sale: cerul, infernul, judecata, îngerii, demonii, resurecția corpului și a sufletului, precum și îndatoririle musulmanului practicant. Rugăciunea reprezintă un moment sacru și este precedată de ritualuri de spălare pentru purificarea trupului fiind rostită de cinci ori pe zi, de asemenea este singura liturghie veritabilă a cultului musulman. Postul este un alt stâlp al islamului, este un mixaj de practici iudaice și creștine. Urmează apoi pelerinajul la locurile sfinte de la Mecca, acesta este recomandat oricărui musulman care are puterea și mijloacele necesare, este de fapt un împrumut de la Arabia păgână convertită la adorarea Dumnezeului unic.
În limba arabă cuvântul „islam” se traduce prin „supunere” (față de Allah), iar termenul „Allah” se referă la unicul Dumnezeu. Învățătura de bază a islamului afirmă existența unui singur Dumnezeu care este atotputernic și care a creat lumea. Întemeietorul religiei islamice a fost Mahommad, acesta fiind considerat și cel mai important profet al islamului alături de Isaia, Noe, Moise și Iisus. Numele Profetului se traduce din limba arabă ca și „cel demn de laudă”.
Problematica de astăzi asupra dogmei musulmane pune față în față, două școli de gândire. Pe de o parte sunt cei care consideră că dogma musulmană este în mod fundamental un obstacol în fața secularizării și laicității. Argumentele lor sunt bine cunoscute și se învârt în jurul a trei puncte: 1. în islam nu există separație între religie și stat; 2. șaria este incompatibilă cu drepturile omului și cu democrația; 3. credinciosul nu poate să se identifice decât cu comunitatea credincioșilor și, prin urmare, ignoră societatea politică a cetățenilor. Pe de altă parte se pune problema de a accepta pasiv o modernitate subită, de a o declara necontrară islamului, însă fără a o islamiza sau valoriza. Se susține secularizarea, se aprobă laicitatea fără a promova o nouă abordare religioasă.
Se pare ca încă de la nașterea Islamului, elitele politice seculare sunt cele care au deținut puterea politică. Politica din Orientul Mijlociu este mult mai dependentă de ambițiile și capriciile liderilor decât în alte părți ale lumii. De cele mai multe ori, liderii din cadrul lumii arabe nu sunt constrânși de instituții politice sau de sentimentul popular: ambițiile și preferințele lor, precum și slăbiciunile sau ezitările pot face diferența între război și pace, între revoluție și stabilitate.
Însă modul în care Turcia, moștenitoarea vastului Imperiu Otoman, își arată evoluția în ultimii zece ani, ca stat laic, majoritar musulman, ancorat în valorile occidentale și cu un model politic bazat pe principii democratic la care se adaugă o creștere economică sustenabilă, arată faptul că modernitatea și Islamul se pot îmbina.
Republica Turcia a fost fondată în anul 1923 de către Kemal, acesta a fost ales primul președinte al țării. Baza programului său era planul de secularizare și modernizare a Turciei. Califatul a fost abolit în martie 1924. Apoi au urmat o serie de schimbări, școlile religioase au fost desființate, în același timp și legea musulmană (Sharía) a fost desființată, fiind înlocuită de codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial german. Egalitatea femeilor a fost încurajată după căsătoria lui Mustafa Kemal cu o femeie educată în Vest. De asemenea Kemal a văzut fesul (pălăria otomană) ca un simbol al feudalismului și a cerut interzicerea lui. Însă cea mai revoluționară reformă a fost înlocuirea alfabetului arab, cu care limba turcă fusese scrisă de secole, cu alfabetul latin, în anul 1928. În 1934 o lege i-a forțat pe turci să-și adopte numele de familie în stil vestic.
Toate aceste reforme de laicizare s-au putut realiza deoarece pe vremea lui Atatürk nu exista decât o formă de guvernare monopartidică chiar dacă Turcia se considera un stat democratic. Tocmai de aceea implementarea acestor reforme a fost ușor de impus. Oricum această formă nu s-a putut impune mult timp deoarece imediat după moartea lui Kemal Mustafa, celelalte partide, care păreau fără putere, au reușit să se revigoreze și să facă apel la elementele religioase ale turcilor, care în ciuda acestor schimbări nu puteau fi atât de ușor desființate. Cu toate că sistemul politic și educațional se bazează pe elementele satului laic, totuși va exista permanent o opoziție religioasă, care va face apel la valorile morale și spirituale ale islamului, redeșteptând în rândul maselor ideea religioasă.
Chiar și în zilele noastre în Turcia – populația rurală sau locuitorii suburbiilor sunt puternic impregnați în islam – spre deosebire de elitele de la Ankara și Istanbul. Acesta este de fapt electoratul actualului guvern turc, condus de Recep Tapyyp Erdogan, liderul unui guvern islamist calificat frecvent drept moderat. Ori, nu numai militarii țării, paznici tradiționali ai laicismului statal, ci și mai mulți observatori consideră că Erdogan promovează o mascată islamizare a țării. Evoluția spre valorile europene a partidului guvernamental este oricum incertă dacă ținem seama de verdictele contradictorii ale experților occidentali. La fel de nesigură e aderența la valorile democratice a armatei, știut fiind că militarii turci au preluat în mai multe rânduri puterea prin lovituri de stat.
Așa se întâmplă în tranzițiile politice dureroase din Orientul Mijlociu. Democrația este bună, dar ideologii la fel de bune sunt liberalismul și toleranța. Bineînțeles, la modul ideal ele coincid. Însă, în momentul de față, în majoritatea zonelor din Orientul Mijlociu nu sunt compatibile. Mai multă democrație poate însemna de fapt mai mult liberalism și mai multă toleranță.
Problema relației dintre Islam și Occident nu se pune neapărat din perspective acceptării valorilor democratice, ci a modernizării culturale. Un aspect important este cel al drepturilor omului. Problema egalității femeilor, a drepturilor minorităților sexual și altele de acest gen constituie se pare un obstacol în calea colaborării. Însă nu putem nega ca se fac progrese și că se pote îmbunătății această situație.
Capitolul al II-lea
Integrarea Turciei în cadrul Uniunii Europene între mit și realitate
Ideea unei Europe unite a apărut de multă vreme și a fost susținută de-a lungul secolelor de regi și împărați, de oameni politici și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au făcut demersuri în acest sens și au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice. Printre acestea amintim: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCCE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale. Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar care încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.
Uniunea Europeană a zilelor noastre este rezultatul unui proces care a început acum mai bine de o jumătate de secol în urmă prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Aceste două industrii furnizau încă la vremea aceea forța industrială pentru puterea militară. Robert Schuman, ministrul francez de externe, afirma la 9 mai 1950, în declarația sa care a lansat proiectul, că ″orice război între Franța și Germania″ va deveni ″nu numai de neconceput, ci imposibil din punct de vedere material″. Nu e ușor de apreciat în momentul acesta cât de mult au însemnat aceste vorbe, însă pentru cele două state, care s-au aflat de trei ori în război în ultimele opt decenii, a găsi o cale de conviețuire și de rezolvare a problemelor dintre ele, în contextul unei păci durabile, era o prioritate politică fundamentală pe care noua comunitate era menită să o servească.
Se poate spune că procesul de construcția europeană a fost una din marile provocări ale secolului al XX-lea. După ce spațiul eurpean a fost cel în care s-au dezvoltat marile civilizații, dar și teatrul de desfășurare a unor războaie devastatoare, conducătorii statelor europene au înțeles că singura garanție a securității colective este o organizare supranațională. Această organizare socială s-a realizat prin diminuarea progresivă a prerogativelor naționale și a fost posibilă mai întâi datorită unificării vamale și pieței comune, urmată apoi de integrarea politică și unirea monetară pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la o nouă identitate colectivă, și anume cetățenia europeană.
Greta Tartler definește identitatea UE ca fiind ˶un nivel care se adaugă identității naționale și celei locale, reflectându-se concomitent la nivel politic și cultural, concretizând imaginarea acestei civilizații în raport cu altele, alcătuindu-se treptat chiar din complexitatea interacțiunii acestor straturi.̋ A existat un curent de contopire a identității Uniunii Europene cu spiritul european conturat în timp. De asemenea aceasta afirmă că ˶ideea conform căreia, din vremuri imemoriale, indo-europenismul ar fi făcut populația acestui continent regogniscibilă – datorită unei limbi și unei tipologii, unui sistem de valori și unei cosmo-viziuni comune – a fost deseori evocată de susținătorii unei Europe ″continent-națiune″, capabilă să se afirme cu toată forța pe scena mondială.̋
Această dorință de a face parte dintr-o organizație puternică care oferă o anumită stabilitate și protecție a făcut ca multe state să își dorească să adere la ea. Bazele procesului de integrare europeana, care a dus la apariția actualei structuri a Uniunii Europene, au fost puse in anul 1950 de către Jean Monnet, cel care era pe atunci sef al Organizației Naționale a Planificării din Franța și Robert Schuman, ministrul de externe al Franței. Jean Monnet a propus ca producțiile de cărbune și oțel a Franței și a Germaniei să treacă în administrația unui organism comun. Ideea a fost preluată de Robert Schuman, care a mers mai departe si a propus crearea unei comunități care să abibă ca scop crearea unor interese pașnice între Franța și Germania,dar care rămâne deschisă și altor state europene.
II.1 Primii pași spre aderare
Orice stat care își dorește să adere la Uniunea Europeană trebuie să aibă în vedere articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Acest articol prevede că orice țară europeană poate depune cererea de aderare, însă trebuie să respecte valorile democratice ale UE și să își ia angajamentul că le va promova. O țară poate deveni membră doar dacă îndeplinește criteriile și condițiile de aderare, așa cum au fost definite acestea de către liderii europeni în cadrul reuniunii la nivel înalt de la Copenhaga și acestea sunt:
politice: se prevede stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților;
2. economice: existența unei economii de piață funcționale pentru a putea face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii Europene;
3. să aibă capacitatea de a-și asuma obligațiilor de stat membru, inclusiv cele privind aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
Criteriile de aderare ale statelor candidate la UE au fost adoptate sub forma unui aquis comunitar care cuprinde 31 de capitol de negociere: 1. Libera circulație a mărfurilor, 2. Libera circulație a persoanelor, 3. Libera circulație a serviciilor, 4. Libera circulație a capitalului, 5. Dreptul societăților comerciale, 6. Politica în domeniul concurenței, 7. Agricultura, 8. Pescuitul, 9. Politica în domeniul transporturilor, 10. Impozitarea 11. Uniunea economic și monetară, 12. Statistica , 13. Politici sociale și ocuparea forței de muncă, 14. Energia 15. Politica industrial, 16. Întreprinderi mici și mijlocii, 17. Știință și cercetare, 18. Educație, formare profesională și tineret, 19. Telecomunicații și tehnologia informațiilor, 20. Cultură și politica în domeniul audiovizualului, 21. Politica regională și coordonarea instrumentelor structural, 22. Protecția mediului înconjurător, 23. Protecția consumatorilor și a sănătății, 24. Justiție și afaceri interne, 25. Uniune vamală, 26. Relații externe, 27. Politica externă și de securitate comună, 28. Control financiar, 29. Dispoziții financiare și bugetare, 30. Instituții , 31. Diverse.
Îndeplinire criteriilor de aderare constituie un proces îndelungat de înfăptuire prin tratative complicate, asupra structurii stabilite în capitolele de negociere. În fapt este vorba de stabilirea până la detaliu a măsurilor și obiectivelor de atins pentru armonizarea structurii economiei, a celorlalte componente ale sistemului social, a sistemului internațional, a legilor etc. Procesul de aderare cuprinde un stadiu introductiv, cel al asocierii, și unul pregătitor sau cel al preaderării. Acestea sunt structurate în documente de tipul programelor și planurilor care au obiective diverse și trebuie să respecte anumite termene, stimulate prin liste de sarcini, foi de parcurs, testate prin acorduri cu instituții financiare internaționale. Toate aceste documente și planuri sunt apoi evaluate de instituțiile executive europene apoi sunt monitorizate de Parlamentul European și Comisia Europeană. La final sunt verificate de comisii de supraveghere și control, analizate de parlamentari și comisari, prezentate de mass-media europeană etc.Este un procesc complex în care fiecare parte își cunoaște sarcinile și încearcă să le ducă la bun sfârșit în concordanță cu regulile de aderare.
Așa cum am amintit anterior pentru a facilita negocierile, întregul corp al legislației UE este împărțit în mai multe capitole. Fiecare dintre acestea corespunzând unui domeniu de politică. Primul pas al negocierilor poartă denumirea de screening. Acesta are scopul de a-i explica țării candidate aquis-ul și de a identifica sectoarele în care trebuie lucrat pentru alinierea legislației, instituțiilor sau practicilor acesteia. Ca punct de plecare pentru lansarea etapelor de negociere, Comisia, organul executiv al Uniunii, stabilește un raport de screening prin care confirmă închiderea capitolului în cauză, însă numai cu titlul provizoriu. Negocierile de aderare la UE funcționează după principiul „nu s-a convenit nimic până nu s-a convenit totul”, astfel încât închiderea definitivă a capitolelor are loc numai la sfârșitul întregului proces de negociere.
Fiecare hotărâre majoră referitoare la aderarea unei țări trebuie să fie acceptată în mod unanim de guvernele statelor membre UE în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Membrii Parlamentului European, care sunt aleși direct prin sufragiu, de cetățenii UE, trebuie să fie de acord. În acest fel, toate hotărârile politice de mare importanță sunt adoptate de organele alese în mod democratic, atât în fiecare stat membru cât și la nivelul UE. În statele membre, integrarea europeană se bazează pe un larg consens național.
Timpul ne-a demonstrat că Uniunea Europeană va continua să se extindă, dat fiind faptul că un număr tot mai mare de state și-au exprimat dorința de a adera. Aceste state pot fi împărțite în două categorii: state candidate, care sunt în proces de transpunere a legislației europene în legislația națională și state potențial candidate, care nu îndeplinesc încă toate condițiile de eligibilitate.
Pentru ca extinderea să aducă beneficii atât Uniunii Europene, cât și țărilor care doresc să i se alăture, procesul de aderare trebuie să fie foarte bine gestionat. Țările candidate trebuie să demonstreze că vor fi capabile să-și asume în întregime rolul de state membre ale Uniunii. Pentru aceasta, au nevoie de sprijin din parte propriilor cetățeni și trebuie să se respecte , din punct de vedere politic și tehnic, standardele și normele UE. De-a lungul procesului, UE stabilește condițiile în care țările pot trece la etapa următoare.
De la “Europa celor 6” din anul 1951 la cele 28 de state membre de astăzi, extinderea Uniunii Europene s-a conturat ca un proces complex, cu compromisuri și eforturi de adaptare din partea ambelor părți. Dar a devenit și o tema de dezbatere care a alimentat, mai ales, viziunile eurosceptice. Argumentele aduse de ambele părți au scos în evidență caracteristicile statului candidat și mizele pe care integrarea sa le ridică. Dintre toate acestea, candidatura Turciei a constituit un subiect controversat între statele membre pe o perioada destul de lungă, dacă ținem cont de intenția sa de a se alătura Uniunii, dar acestea au luat amploare când Consiliul European de la Copenhaga, din 2002, a stabilit data pentru deschiderea negocierilor de aderare.
Pentru Turcia, procesul integrării europene părea promițător. În anul 1959 a avut loc asocierea la Comunitatea Economică Europeană și a continuat în același ritm prin semnarea în anul 1963 a acordului de asociere și apoi prin acordul de creare a unei uniunii vamale comune Turcia – Uniunea Europeană în anul 1995. Această desfășurare fericită de evenimente a culminat cu obținerea statutului de țară candidată la accederea în Uniunea Europeană, fapt împlinit în anul 1999 și desăvârșit în 2005, prin începerea negocierilor de aderare.
În anul 1987, statul turc a dorit integrarea sa cu drepturi depline în CEE, însă a fost refuzată de către Comisia Europeană, deoarece a considerat că la momentul acela Turcia nu îndeplinea criteriile de aderare.Astfel Comisia a luat hotărârea ca în următorii ani relațiile dintre cele două să se dezvolte pe baza acordului de la Ankara. Poziția Comisiei Europene s-a bazat atât pe considerente economice, dar și politice, deoarece la momentul acela economia turcă era insuficient dezvoltată , și pentru că democrația nu fusese pe deplin instaurată. I s-a adus la cunoștiință și o altă condiție pentru deschiderea negocierilor și anume rezolvarea problemei Cipriotă și a conflictului cu Grecia.
Având statutul de membru NATO, unicul stat Islamic care deține această poziție, Turcia dorește să-și adauge și un alt element de putere, acela de a deveni membră a Uniunii Europene. Chiar dacă în noiembrie 2005, Uniunea Europeană a aprobat începerea negocierilor, este greu de spus când se va încheia procesul. Foarte multă lume este sceptică cu privire la integrarea prea curând a unei țări islamice. Dacă aderarea Turciei la NATO în 1952 a fost dictată de logica Războiului Rece, fiind o consecință direct a presiunii sovieto-staliniste în sudul Caucazului, cu totul altfel stau datele problemei în cazul accederii sale în Uniunea Europeană. Având o suprafață de 774.820 km2 și o populație de 69 milioane de locuitori, Turcia ar deveni cel mai întins stat al Uniunii și al doilea ca mărime demografică, după Germania.
În recomandarea sa din 6 octombrie 2004, Comisia Europeană a considerat că Turcia satisface suficient criteriile politice și economice de la Copenhaga și a recomandat, deschiderea negocierilor de aderare cu această țară. A anunțat că negocierile se vor axa pe trei piloni principali. Primul pilon se referă la cooperarea vizând consolidarea și susținerea procesului de reforme în Turcia, în special perspectiva respectării criteriilor politice de la Copenhaga. Al doilea pilon abordează într-o manieră specifică negocierile de aderare cu Turcia, pentru fiecare capitol de negociere, Consiliul trebuie să fixeze criteriile de referință pentru închiderea provizorie a negocierilor și mai ales un bilanț al satisfacerii punerii în practică a aquis-ului comunitar. Iar cel de-al treilea pilon prevede un dialog politic și cultural susținut între popoarele statelor membre ale UE și Turcia.
II.2 Avantaje și dezavantaje pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană
Atunci când se discută despre aderarea Turciei la Uniunea Europeană inevitabil apar atât păreri pro cât și contra. Se pun în balanță și avantajele și dezavantajele acestui proces. Turcia își dorește foarte mult să facă parte din această organizație și un prim argument pe care îl folosește în favoarea ei este acela că face parte din continentul european chiar dacă acest teritoriu reprezintă un procent foarte mic și anume 5%.
Acest procent de doar 5% a fost folosit de oameni politici care erau împotriva acestei idei. De exemplu Alain Lamassoure, ministrul afacerilor europene în guvernul Balladur, se întreabă într-un articol publicat de ziarul Le Monde, ce criterii vor mai putea folosi în viitor pentru a refuza aderarea unor țări precum Rusia, Israel, Maroc, chiar și Libia, dacă este acceptată Turcia al cărei teritoriu european nu reprezintă decât un procent de 5%. Pe de altă parte sunt păreri conform cărora poziționare geografică de care beneficiază Turciei este excepțională deoarece ea face parte din patru subsisteme regionale: Mediterana Orientală, Orientul Mijlociu, Balcanii și Caucazul. Ea constituie astfel un punct de trecere terestru și aerian între Europa și Asia, dar și maritim, între Mediterană și spațiul slav. O Turcie membră a Uniunii Europene ar putea situa Europa în centrul scenei internaționale, aceasta câștigând astfel o putere geopolitică majoră în cea mai „încinsă” zonă din lume. Uniunea Europeană ar deveni beneficiară în acest fel a controlului strategic asupra apei dulci din Irak, din Golf și din Orientul Apropiat, zone dependente fluviilor Tigru și Eufrat ce trec în amonte prin Turcia.
Turcia este destul de importantă pentru Uniunea Europeană, putem spune că aceasta îndeplinește într-o mare măsură criteriile economice enunțate la Copenhaga, având în vedere că este unul dintre principalii parteneri comerciali și este deja integrată în mare măsură în Uniune, în ceea ce privește comerțul și investițiile străine, prin uniunea vamală. De aceea ambele părți vor realiza eforturi semnificative în vederea finalizării procesului de aderare al Turciei la UE.
De asemenea UE și Turcia în ceea ce priveste profilurile de energie, piețe și sisteme au obiective asemănătoare. Putem spune că există două domenii principale în care cooperarea are un potențial clar și este în interesul ambelor părți. Aceste domenii se referă la diversificarea aprovizionării cu gaze și convergența de sistemele energetice și un cadru de reglementare, care să conducă la o integrare viitoare pe piețele de energie. Atât UE cât și Turcia sunt extrem de dependente de importurile de energie pentru nevoile interne. UE începe să își facă griji de nivelul prea ridicat de dependență a unor state de un singur furnizor de energie, în particular Federația Rusă. Având în vedere acest aspect putem vorbi de o cooperare Turcia-UE în acest domeniu și de ce nu de încă un avantaj pe care îl are Turcia la aderare.
După cum am menționat în capitolul anterior Turcia este într-un fel sau altul privilegiată datorită poziției sale geostrategice, este văzută adesea ca o punte de legătură între Occident și Orient. Candidatura Turciei în sine provoacă mai mult o dezbatere privind valorile fundamentale ale Europei și existența unei identități europene care are în centrul ei o lungă tradiție creștină. Uniunea Europeană, prin decizia pe care trebuie să o ia în privința Turciei se află într-un impas deoarece acest stat se află în același timp foarte aproape, dar și foarte departe de Europa. Există teama că acceptarea Turciei va conduce la islamizarea Europei și că va fi pusă în pericol identitatea Uniunii Europene. De asemenea sunt opinii conform cărora acest proces poate contribui la grăbirea extinderii fenomenului fundamentalismului Islamic printre imigranții de origine musulmană din UE. Cu toate acestea secolul al XX-lea ne-a demonstrat că manifestărilor fundamentaliste le putem răspunde de cele mai multe ori cu armele democrației. Acestea trebuie combătute de modernitatea culturilor și religiilor printr-o abordare democratică. Turcia modernă trebuie să integreze modernismul sistemelor politice și să nu se îndepărteze de acestea. Excluderea fundamentalismului cultural, religios și politic poate avea drept reacție, o incompatibilitate între islam și democrație.
Mulți cetățeni europeni și-au exprimat îngrijorarea că marea majoritate a cetățenilor turci sunt musulmani. Însă trebuie să amintim că UE se fundamentează pe valori generale cum ar fi respectul demnității umane, valorile statului de drept constituțional, toleranța și nediscriminarea, și nu pe religie. Libertatea credinței și protecția minorităților reprezintă criterii politice centrale pentru procesul aderare. Ele sunt compatibile cu religia islamică, deci înseamnă că religia nu reprezintă un impediment atât de mare în calea aderării precum se crede.
O altă problemă pe care o întâmpina Turcia în drumul său spre Uniune Europeană reprezintă tocmai modul în care sunt puse în practică principiile democrației. Turcia trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, referitoare în special la respectarea libertăților publice,a drepturilor omului și a minorităților cât și la subordonarea militarilor față de puterea civilă.
Trebuie să amintim că în statul de drept, statul este cel care garantează libertățile și drepturile individuale, totodată asigurând securitatea internă și externă a cetățenilor prin intermediul instituților democratice. Instituția superioară căreia i se adaugă alte legi și norme este Constituția. Din prisma statului de drept, Constituția ca normă superioară este o expresie a cetățenilor și reprezintă puterea populară.
Sunt păreri conform cărora Turcia nu are o democrație stabilă și deține un istoric negativ în privința dreptului omului. Nu reprezintă un avantaj pentru aceasta faptul că forțele armate au intervenit de 3 ori în ultimele decenii pentru a îndepărta guverne cu care nu erau de acord, cel mai recent fiind cel din 1997. Folosirea torturii de către poliție este un fapt cunoscut la nivel global, iar protestatarii pașnici nu își pot exprima părerle deoarece sunt încătușați și închiși sub legi anti-teroriste. Totodată, există restricții și pentru presă. Cu toate că reformele au început, există multe semne de întrebare în privința eficacității acestora. Până când aceste probleme nu își găsesc rezolvare, Turcia nu poate fi privită ca un potențial membru al Uniunii Europene. Acceptarea unei țări care nu îndeplinește principiile democratice respectate in cadrul Uniunii nu ar face decât să discrediteze UE, atât în ochii celorlalte democrații, cat si in ochii statelor care nu au un regim democratic.
De asemenea reprezintă un dezavantaj faptul că sistemul politic turc se află în continuare sub tutelă militară, în ciuda fațadei sale parlamentare. Tortura încă se mai practică în Turcia. Zeci de intelectuali , inclusive deputați sunt închiși pentru simplu fapt că își expun opiniile . Un alt exemplu prin care se demonstrează încălcarea principilor democratice este interzicerea unui canal local de televiziune pe o perioadă de un an pe motiv că a difuzat un cântec interpretat în limba kurda, în timp ce unul dintre cântăreții cei mai admirat ai țării , Ahmet Kaya, a fost urmărit pentru separatism și a fost amenințat cu zece ani de închisoare. Toate acestea s-au întâplat pentru că și-a anunțat intenția de a face un cântec și un clip musical în limba kurd. Aceste acțiuni nu fac decât să întărească convingerile celor care nu doresc integrarea Turciei. Din păcate, în ciuda aparențelor și a repetatelor promisiuni de reforme democratice, modul în care acționează regimului turc rămâne mai apropiate de cel al țărilor din Orientul Apropiat, decât de regulile democrației occidentale.
Un alt eveniment prin care se dovedește că Turcia nu a renunțat întru totul la vechile obiceiuri este cel petrecut în piața Taksim în mai 2013. Totul a pornit ca un protest organizat de câțiva activiști pentru protejarea mediului, ca urmare a deciziei conducerii din Istanbul de a construi un centru comercial în Piața Taksim. Acesta a degenerat în proteste împotriva guvernului care au luat amploare în aproape toate marile orașe din Turcia și care au durat aproape două luni.A fost pentru prima dată în istoria recentă a Turciei, când cei care au luat atitudine față de nedreptățile guvernului de la Ankara au fost reprezentanții societății civile. Aceste proteste pun sub semnul întrebării cât de consolidată este democrația în Turcia. Modul în care au fost gestionate protestele antiguvernamentale au avut efecte și pe plan extern. La momentul acela au existat tot mai multe voci care comparau evenimentul cu primăvara arabă. Însă nu trebuie să uităm că spre deosebire de Egipt, Turcia are în frunte un partid ales pe cale democratică, de către popor.
Pe de altă parte sunt și păreri care evidențiază progresele pe care Turcia le-a făcut pe calea integrării. Printre acestea amintim modificarea unor articole din Constituția adoptată în 1982 și din legislația referitoare la drepturile omului. În 2002 Parlamentul Turciei a hătărât abolirea pedepsei cu moartea, a autorizat învățământul în limbile minorităților și a adoptat o nouă legislație referitoare la minoritatea creștină. La acestea se adaugă o serie de măsuri luate în 2003 care au avut ca punct central “toleranța zero” fată de tortură si de tratamente inumane și limitarea influenței politice a Consiliului National de Securitate. Însă aceste reforme care sunt de o mare importanță trebuie continuate si consolidate. Prin urmare Turcia a primit o serie de recomandări din partea Comisiei Europene în ceea ce privește reforma sistemului electoral și reducerea pragului electoral de 10%, toate acestea pentru a permite o reprezentare mai largă forțelor politice în Marea Adunare Naționala. De asemenea trebuie să sprijine necondiționat societatea civilă, să ofere libertate sindicatelor în organizare, să depună eforturi pentru a lupta împotriva corupției. Un alt aspect care trebuie îmbunătățit este cel legat de stabilitate regională, statul turc trebuie să încurajeze relațiilor de bună vecinătate. Acest lucru se poate realiza prin deschiderea posibilităților de acces la resursele de apă care sunt indispensabile vieții, printr-o distribuție justă si echitabilă a apei din fluviile al căror curs superior se afla pe teritoriul turc, dar si respectarea standardelor Organizației Internaționale a Muncii.
Un alt palier în care Turcia ar trebui să facă progrese în vederea aderării la Uniunea Europene este respectarea drepturilor femeilor și egalitatea acestora cu bărbații. Într-un comunicat de presă oferit de către Parlamentul European în data de 13 februarie 2007 se spunea că în Turcia cadrul juridic privind drepturile femeilor este în general satisfăcător, însă există lipsuri în ce privește punerea sa reală în aplicare. Raportul sublinia de asemenea că respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturilor femeilor, constituie o condiție fără de care nu se poate lua în calcul aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Raportul condamna violențele comise la adresa femeilor, în special crimele ″în numele onoarei″, violențele domestice , căsătoriile forțate și poligamia. Deși raportul este din anul 2007 nu s-au observat îmbunătățiri ale acestei situații. În anul 2014 președintele Turciei, Recep Erdogan a făcut o declarație care a revoltat Occidentul. Acesta spunea că nu admite egalitatea de drepturi între femei și bărbați, pe motiv că este împotriva legilor naturii. De asemenea consideră că femeile nu trebuie angajate pe aceleași funcții ca soții lor, pentru că prioritatea femeilor ar trebui să fie nașterea. „Nu poți trata egal femeile și bărbații, fiindcă natura lor este diferită. Caracterele, obiceiurile și fizicul lor sunt diferite. (…) A fi mamă este cu totul altceva, este cea mai înaltă chemare. Sunt oameni care nu pot înțelege acest lucru. Nu le poți explica feministelor așa ceva, fiindcă ele nu acceptă conceptul de a fi mamă”, a spus Recep Erdogan.
Nu putem spune că nu s-au făcut eforturi pentru a îndeplini și acest criteriu legat de respectarea drepturilor femeilor. Un exemplu care vine în ajutorul Turciei este legat de educație. Femeile din această țară sunt crescute și educate în mare parte conform tradiției islamice, de aceea au și o ținută specifică. În anul 1997 vălul islamic a fost interzis în universități, tocmai pentru faptul că era considerat un simbol al islamismului de către reprezentanții forțelor armate. Parlamentul turc a adoptat un amendament constituțional care permite portul vălului islamic în universități. Amendamentul prevedea că ″nici o persoană nu poate fi privată de dreptul la o educație superioară″, cu referire la femeile care poartă văl. Acestă acțiune a fost însă criticată de opoziția social-democrată , care afirmă că, prin acest demers sunt aduje prejudicii principiilor laicității. În opinia mea decizia luată de reprezentații armatei în 1997 este greșită. Din dorința de a moderniza Turcia s-a trecut la măsuri prea dure. Nu se poate schimba mentalitatea unui popor într-un timp scurt mai ales că aceste femei au fost educate conform tradiției. Mi se pare mult mai grav faptul că se acceptă violența domestică sau căsătoriile forțate.
Se adaugă și problema care nu își găsește rezolvare legată de Insula Cipru. Aceasta provoacă, poate cele mai mari dificultăți strategice în negocierile de aderare cu UE. Partea de nord a insulei autoproclamată „Republica Turcă a Ciprului de Nord” se află sub ocupație turcă începând cu anul 1974. Din această cauză Turcia nu recunoaște existența statală a Republicii Cipriote (de facto, partea de sud a insulei), membră a UE din 2004. Astfel situația este cel putin neobișnuită deoarece Turcia, candidată la accederea la UE este forță ocupantă a unui stat membru și pe care în plus, nu îl recunoaște. O stare de fapt care cu siguranță nu este în favoarea sa. Tocmai de aceea este greu să ne imaginăm că în astfel de condiții Ciprul ar fi de acord cu aderarea Turciei, iar fiecare extindere a UE necesită votul unanim al statelor membre.
Pentru a înțelege mai bine situația trebuie să precizăm că nu este nou conflictul dintre Grecia și Turcia, acesta datează de secole. La momentul actual, problema este Insula Cipru. Turcii au cucerit această insulă în anul 1571, dar cultura greacă și-a continuat existența pe insulă. A urmat apoi o perioadă în care aceasta a fost cedată englezilor , care au anexat-o oficial când imperiul Otoman a intrat în primul război mondial. Tratatul de la Lausanne, din 1923, a încercat să pună capăt pretențiilor turcești pentru acest teritoriu. Dar tensiunile au continuat, astfel că după prăbușirea imperiului britanic, englezii au păstrat dominația în Cipru mai mult decât în orice altă colonie. În 1954 a luat ființă mișcarea de rezistență a grecilor ciprioți. Aceasta avea drept obiectiv unirea Ciprului la Grecia. Astfel în anul 1974, guvernul militar grec a organizat o lovitură de stat pentru a-l înlătura de la putere pe Makarios, iar răspunsul Turciei nu a întârziat să apară și a lansat o invazie a insulei. Pentru a-și legitimita intervenția s-a folosit de articolul 2 al Tratatului de Garanție. Prin intermediul acestuia Grecia, Marea Britanie și Turcia acceptau să asigure independența insulei. Această situație a durat până în august 1974 când guvernul grec s-a prăbușit, iar Makarios revenise în Cipru. Turcii au păstrat teritoriul din nord pe care l-a ocupat, de circa 37% din suprafața insulei, și au format aici Republica Turcă a Ciprului de Nord. Ca urmare a separării, NATO a trimis aici o forță de păstrare a păcii într-o zonă-tampon. Turcia este singura țară care recunoaște Republica Ciprului de Nord.
Însă există o altă problema la care Turcia trebuie să găsească o soluție cât mai repede și anume cea legată de minorități, în special minoritatea kurdă. Puține state de pe mapamond sunt omogene etnic și religios. În marea majoritate a statelor, conviețuiesc pe lângă populația majoritară și grupuri etnice diferite.
După cum bine știm statul candidat trebuie să respecte anumite criterii pentru a deveni membru al Uniunii, unul dintre aceste criterii este respectarea drepturilor minorităților. Aceștia au dreptul la o cultură proprie care să poată fi menținută și dezvoltată, prin stabilirea și menținerea propriilor instituții, organizații sau asociații educative, culturale, religioase. Trebuie să li se ofere dreptul de a folosi limba maternă, dreptul de a practica și profesa propria religie, de asemenea să încurajeze participarea persoanelor care fac parte din minorități la viața publică.
Între statul turc și minoritatea kurdă a luat naștere un conflict care ia amploare pe zi ce trece. Pentru a înțelege mai bine acest conflict vom porni de la rădăcinile acestuia. Poporul kurd, menționat încă din Antichitate de Xenofon, Herodot și alți înțelepți a apărut sub numele de ″giti″. Acest popor a fost caracterizat ca fiind unul războinic, de multe ori a fost asemănat cu cel afgan deoarece se consideră că avea războiul în sânge. Ei s-au impus prin continuitatea de locuire în munții din Anatolia și Transcaucazia. În secolul al XII-lea au ajuns la apogeul puterii lor politice astfel a luat naștere Regatul Marelui Kurdistan. Însă în anul 1514 sultanul otoman Selim I a cucerit Kurdistanul.Acesta putem spune că a fost momentul din care statul Kurd nu a mai reușit să devină independent. Deși după Primul Război Mondial în cadrul tratatului de pace cu Turcia, semnat la 20 august 1920 la Sevres, în secțiunea a III-a, articolul 62 a recunoscut independența și existența Kurdistanului ca stat. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când colonelul Mustafa Kemal, care se afla în fruntea armatei turce, s-a răsculat. Acesta nu a fost de acord cu condițiile dictate de Antanta prin intermediul tratatului și a determinat marile puteri și statele aflate în zonă ca, la 24 iunie 1923, la Lausanne să semneze un nou tratat cu Turcia. Prin conținutul acestui nou tratat nu s-a mai amintit nimic despre statul independent Kurdistan. După acest moment în Turcia a început o politică severă de represiune etnică a kurzilor deoarece aceștia nu au fost recunoscuți ca minoritate, ci drept „turci munteni”, iar limba kurdă și portul tradițional al acestora a fost interzis prin lege. La momentul actual kurzi se află la confluența dintre Turcia, Iran, Irak, Siria și Georgia, dar numărul cel mai mare se înregistrează în Turcia.
Nici până în ziua de astăzi această problemă nu s-a rezolvat, iar kurzi nu au încetat niciun moment să viseze la reîntregirea Marelui Kurdiastan. Astfel aceștia s-au radicalizat și a luat naștere o mișcare revoluționară cu accese extremiste. Au înființat celebrul PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan, la conducerea acestuia aflându-se Abdullah Ocalan până în anul 1999, an în care acesta a fost capturat de către serviciile secrete turce. După acest eveniment la conducere a venit Murat Karayilian.Este cunoscut faptul că PKK-ul a comis o serie de atentate pe teritoriul Turciei din anul 1984 până în prezent, cărora autoritățile de la Ankara le răspund pe măsură prin represiuni din ce în ce mai violente.
De-a lungul timpului Turcia s-a confruntat cu o serie de atentate care au fost atribuite acestei grupări chiar dacă au fost dezmințite de către ei. De exemplu la data de 25 decembrie 1991 a avut loc un atentat în care explozibili și sticle incendiare au fost lansate asupra unui magazin situat în partea europeană a Istanbulului. În urma acestui eveniment au murit 17 persoane și au fost rănite alte 23. Operațiunea a fost atribuită Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), principala grupare rebelă kurdă. În data de 13 martie 1999 doisprezece oameni au murit într-un atentat cu bombă care a avut loc asupra unui centru comercial din Istanbul. Acesta a fost revendicat de PKK, dar care ulterior a dezmințit. Un alt eveniment se petrecea pe 12 septembrie 2006 când avea loc explozia prematură a unei bombe, în apropierea unei stații de autobuz din centrul orașului Diyarbakir. Au murit zece persoane, între care se aflau șapte copii. Rebelii kurzi au negat însă orice implicare. În 27 iulie 2008 au avut loc două atentate cu bombă care s-au soldat cu 17 morți și 115 răniți la Istanbul. PKK a fost acuzat de autorități că a comis atacurile. Dintre cele mai recente amintim cel din 20 iulie 2015 petrecut la Suruc, în apropiere de frontiera siriană. S-a soldat cu 33 de morți și 100 de răniți, între care tineri militanți ai cauzei kurde. Acesta este atribuit de autorități grupării Stat Islamic, dar declanșează un șir de represalii ale gherilei kurde contra forțelor de ordine turce, acuzate că nu protejează populația locală. Apoi a urmat un alt atentat la 10 octombrie 2015 unde cel puțin 86 de persoane au fost ucise și 186 rănite, în două explozii produse lângă gara centrală din Ankara, în timp ce numeroase persoane se adunaseră pentru a participa la o manifestație pentru pace, cu trei săptămâni înaintea alegerilor legislative.
După cum putem vedea Turcia deși este un actor destul de important pe scena internațională, se confruntă cu anumite probleme care îi pune multe piedici în calea aderării. Trebuie să își gestioneze mult mai bine problemele interne, să pună în practică principiile democrației și să le și respecte. Este foarte importantă și relația acesteia cu statele membre. Având în vedere că Cipru este parte a Uniunii Europene, Turcia ar trebui să-și îmbunătățească relațiile cu acest stat și să lase în urmă neînțelegerile din trecut, însă din punctul meu de vedere această reconciliere între cele două state este mai mult de fațadă și pentru a-și atinge scopul. Într-un stat în care democrația funcționează populația majoritară acceptă populația minoritară, iar instituțiile sunt datoare să le asigure respectarea drepturilor. Se pare că în Turcia lucrurile nu stau așa, dovadă stau numeroasele acțiuni ale minorității kurde îndreptate împotriva statului turc. Deși se confruntă cu aceste obstacole Turcia își dorește din ce în ce mai mult să facă parte din Uniunea Europeană. De ce își dorește atât de mult să aderare ?
Capitolul al III-lea
Turcia, vector atât de securitate cât și de insecuritate
pentru Uniunea Europeană
În ultimii ani conceptul de securitate este tot mai des folosit de către toate organizațiile internaționale deoarece societatea a avansat și odată cu ea și riscurile la adresa acesteia s-au dezvoltat devenind din ce în ce mai greu să fie contracarate. Însă nevoia omului de a se simți în siguranță într-un stat care respectă principiile democratice a determinat marile puteri să găsească soluții. Una dintre aceste soluții este securitatea prin cooperare. Aceasta se bazează pe asocierea partenerilor având ca scop atingerea unor valori comune precum: democrația, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, domnia legii și existența unei economii bazate pe piața liberă, egalitatea în drepturi și dreptatea socială.
O societate industrială modernă se pare că prin propria sa existență și funcționare generează insecuritate. Aceasta este teza principală a societății riscului. Încă din anii 1980 sociologul german Urlich Beck a deschis dezbaterea pe această temă. Apoi în anii 1990 această teorie a fost asimilată studiilor de securitate. S-a ajuns la concluzia că modernizarea induce insecuritate, cu cât o societate este mai sofisticată, cu atât poate deveni mai nesigură. Definiția riscului în viziunea lui Ulrich Beck este aceea că: ″riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și al insecurității induse de procesul de modernizare″.
Am amintit de teoria sociologului german deoarece timpul ne-a demonstrat că o societate modernă ne aduce multiple avantaje însă nu trebuie să uităm că există și reversul medaliei. Amenințările, în sensul tradițional, s-au diminuat. Securitatea la momentul actual se definește mai mult ca securitate în condiții de risc. Dacă am porni strict de la definiția securității din Dicționarul Explicativ al Limbii Române care spune că ″securitatea reprezintă faptul de a fi la adăpost de orice pericol și încrederea și liniștea pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol″ am fi puțin limitați de această definiție, deoarece evenimentele cu consecințe neprevăzute sunt cele care determină agenda de securitate a viitorului.
Societatea a avansat mult în ultimii ani, iar deschiderea granițelor, liberalizarea schimburilor de mărfuri și servicii, circulația rapida a informațiilor, garantarea libertății de mișcare a adus numeroase avantaje omenirii însă din păcate au permis terorismului, crimei organizate să facă un salt important din punct de vedere al sferelor de acțiune. Și-au adaptat rapid structura, metodele și mijloacele utilizate la noile realități, au diversificat formele de pregătire a personalului ș.a. Ne confruntăm cu fenomene care pot fi foarte greu contracarate.
Securitatea europeană se confruntă la momentul actual cu unul din cele mai vechi fenomene sociale, migrația internațională. Aceasta reprezintă un fenomen colectiv, de transfer temporar sau definitiv, a unei largi mase de populație dintr-o țară în alta sau chiar de pe un continent pe un alt continent așa cum se întâmplă în ultima vreme. Migrația a devenit expresia unor relații sociale dezechilibrate între zonele mai puțin dezvoltate și zonele dezvoltate ale lumii. Pe agenda europeană de securitate, migrația tratează consecințele actuale și potențiale asupra securității societale datorate prezenței unui număr mare de imigranți în țările Uniunii Europene.
Migrația reprezintă un fenomen complex. Cei care migrează de multe ori caută un loc în care să trăiască în condiții mai bune decât cele oferite de statul mamă. Sărăcia este un factor care influențează foarte mult fenomenul. Din păcate în această masă mare de oameni se regăsesc și indivizi care devin dăunătorii societății care îi asimilează. Astfel apare ura față de imigranți, ei devin persoane indezirabile și cu greu sunt acceptați. Ceea ce se întâmplă acum în Europa privind numărul mare de refugiați care fug din calea războiului a devenit o criză. Statele Uniunii Europene nu pot asimila atât de mulți oameni într-un timp atât de scurt. Mai mult de cât atât cetățenii sunt sceptici deoarece nu pot avea certitudinea că printre aceste persoane nu se află și teroriști veniți pe teritoriul european numai pentru a produce haos. Acest lucru s-a și demonstrat având în vedere că au avut loc numeroase atentate în state importante ale Uniunii Europene. Pe lângă migrația masivă ne confruntăm și cu acte de violență și terorism. Toate acestea nu fac decât să slăbească Europa.
Pentru a face față acestor pericole statele membre ale UE au propriile politici și strategii de securitate însă acestea se aplică la nivel național, iar provocările de securitate din prezent nu pot fi înlăturate deoarece multe dintre acestea sunt transfrontaliere. Din aceste considerente prin Tratatul de la Lisabona și prin Programul Stockholm se creează premisele implicării mai aprofundate a Uniunii Europene în acest domeniu. Astfel din 25 februarie 2010 a fost adoptată la Consiliul JAI Strategia de Securitate internă a Uniunii Europene ″Către un model european de securitate″. Conform acestui document există fenomene care au un impact transfrontalier asupra securității și siguranței pe teritoriul UE. Se identifică așadar un număr de amenințări comune, iar pe primul loc se află terorismul sub toate formele sale. Consecințele acestui fenomen sunt devastatoare, capacitatea sa de a recruta prin intermediul radicalizării și al difuzării propagandei pe internet și diferitele sale mijloace de finanțare transformă terorismul într-o amenințare semnificativă. Apoi mai sunt menționate formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată, criminalitatea informatică, infracțiunile transfrontaliere, violența în sine, dezastrele naturale și cele provocate de om. Însă această strategie este doar un început, Europa are nevoie de mult mai mult pentru a face față acestor riscuri asimetrice la adresa securității.
Se pare că problema antiterorismului european este în principal economică. Statele nu dispun de mijloace umane și tehnice suficiente pentru a-i supraveghea pe jihadiști europeni. Forțele de securitate europene încearcă să-i blocheze înainte de a intra în Europa însă se confruntă atât cu probleme juridice cât și politice. Profitând de toate aceste condiții acești oameni pătrund în statele dezvoltate și produc pagube majore prin intermediul atentatelor.
Datorită discrepanțelor de ordin logistic dintre state în ceea ce privește securizarea granițelor, lacunelor legislative sau imperfecțiunilor aplicării cadrului juridic, amenințările asimetrice la adresa climatului de securitate din Europa de Sud – Est și, îndeosebi, la adresa statelor angajate fără rezerve în lupta împotriva terorismului internațional, crimei organizate și proliferării armelor de distrugere în masă vor persista
Uniunea Europeană pare neputincioasă în fața crizei imigranților cu care se confruntă. Tot mai multe voci afirmă că trebuie să intre urgent într-o ″revizie capitală″ care să o relegitimeze ca actor global major, cu vocație umanistă și de reglementare a conflictelor. Au trecut deja patru ani și jumătate de la începutul războiului civil din Siria, timp în care atât Statele Unite cât și Uniunea Europeană ar fi putut acționa decisiv pentru oprirea conflictului. Ca răspuns la lipsa de organizare din partea marilor puteri, cum am putea sa numim situația actuală, Statul Islamic s-a extins în ultimii doi ani și a luat prin surprindere și pe cei mai mari cunoscători ai realităților locale. Trebuie să menționăm faptul că în războiul civil din Siria, după unele raporturi au murit peste 250 000 de oameni, numărul lor fiind chiar și mai mare decât atât. Zeci de orașe și sate și mii de familii au fost distruse. Se pare că aproape patru milioane de sirieni au fugit în 2011-2013 în țările vecine. Numărul cel mai mare s-a înregistrat în Turcia, unde ar fi migrat aproape peste două milioane, dar și în Iordania, Libia sau Egipt. Toate acestea se întâmplau cu ani buni înainte de a lua drumul spre Europa. Putem vorbi oare despre nepăsare din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite? Oare această situație trebuia rezolvată din timp pentru a nu se ajunge la atrocitățile si teama pe care le trăim?
Pe scena acestui conflict între Statul Islamic și Statele Unite împreună cu Uniunea Europeană, își face simțită prezența un nou actor și anume Rusia. Este de notorietate faptul că există o colaborare politică militară între Moscova și Damasc care datează încă din 1971.Unii analiști consideră că prin intervenția acestui stat în Siria se deschide o competiție Vest-Rusia pentru adjudecarea supremației și influenței în Siria. Atât puterile occidentale cât și Rusia au declarat că vor combate Statul Islamic. Putem spune că ambele părți acționează în aceeași direcție, dar nu împreună.
Însă având în vedere contextul actual orice ″ajutor″ pentru a doborî gruparea teroristă este binevenit. Rusia dispune de resursele necesare pentru a lupta împotriva Statului Islamic indiferent care este scopul acesteia. Aceasta a reușit să bombardeze centre importante ale grupării. De exemplu armata rusă a lansat rachete de croazieră din Marea Mediterană spre orașul sirian Raqqa, fieful rețelei teroriste Stat Islamic, în contextul atentatelor din Franța. Bombardamentele au vizat orașul Raqqa, situat în nordul Siriei, fieful rețelei teroriste sunnite Stat Islamic. Înainte de atacurile cu rachete de croazieră, Moscova a transmis Washingtonului o informare oficială.
În demersul făcut de Rusia pentru a ataca grupările teroriste a apărut o mică problemă. Se pare că un avion rusesc, Su-34, a survolat spațiul aerian al unui stat care este membru al Alianței Nord Atlantice și anume Turcia. Alianța a cerut Kremlinului să-i respecte granițele. Acest nou incident amplifică riscul unei confruntări deschise dintre Turcia și Rusia. Nu este un eveniment lipsit de importanță deoarece dacă nu se ajunge la înțelegere între cele două state nu va fi vorba doar despre un conflict între cele două țări ci un conflict între Rusia și NATO. În ultimul timp președintele Recep Tayiip Erdogan a avut grija sa atragă de partea lui aliații nord-atlantici. Acesta profită de poziția pe care Turcia o deține pe hartă și încercă din răsputeri să obțină cât mai multe avantaje. Tonul mult mai ferm al declarațiilor făcute la Bruxelles in legătură cu ultimul incident aerian arata ca demersurile sefului statului turc au avut succes. Toate acestea datorită faptului că Europa si Occidentul au nevoie de Turcia pentru reglementarea crizei refugiaților. Erdogan profita de acest context pentru a obține, inclusiv susținere în conflictul cu Moscova. În cazul incidentului cu Su-34. Erdogan a transmis Kremlinului un mesaj cat se poate de clar: „haideți să ne înțelegem, in caz contract ar putea izbucni un conflict unde, in spatele Ankarei se vor afla NATO si UE"
Pe de altă parte Rusia acuză Turcia că ajută la înarmarea grupării jihadiste în Siria prin intermediul unor ONG-uri turce care livrează echipamente de contrabandă. Ambasadorul Rusiei la Națiunile Unite, Vitali Ciurkin afirmă că ″principalul furnizor de arme și echipamente militare către SI este Turcia, care face aceasta prin intermediul organizațiilor neguvernamentale.″De asemenea Rusia îl aducă pe Erdogan de trafic de petrol adus de Statul Islamic. Adjunctul ministrului rus al Apărării, Anatoli Antanov susține că președintele Erdogan și familia sa sunt implicați în traficul de petrol făcut de organizația teroristă. Acesta a declarat că ″Principalul consumator al petrolului furat din Siria și Irak este Turcia. Conform unor informații obținute, președintele Erdogan și familia sa sunt implicați în acest comerț ilegal.″
Putem spune că prin acțiunile sale Turcia devine un focar de insecuritate pentru statele Europene. Are această atitudine tocmai pentru că este conștientă de statutul său de țară membră a Alianței Nord Atlantice. Această alianță având la bază un angajament comun de cooperare mutual între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora. Dar în situația actuală, un nou conflict pe scena internațională nu ar face decât să înrăutățească lucrurile.
Am amintit faptul că Occidentul are nevoie de Turcia pentru a stopa valul de refugiați care pătrund în Europa. Există un acord între SUA și Turcia pentru formarea unei zone tampon de securitate în nordul Siriei, zonă eliberată de Statul Islamic, în vederea construcției ulterioare a unor tabere de refugiați. Însă Turcia este acuzată că este mai preocupată să îi distrugă pe kurzii din nordul Siriei și Irakului, deoarece se tem că aceștia pot forma un stat kurd în sudul Turciei. Această aversitate din partea statului turc împotriva kurzilor este unul din dezavantajele pe care le are în vederea aderării la Uniunea Europeană. Acest conflict între turci și kurzi nu ar face decât să aducă o nouă problemă pe agenda Uniunii Europene.
Pe lângă aceste probleme care discreditează imaginea Turciei amintim că această țară este considerată a fi una dintre țările-sursă ale migrației conform datelor Uniunii Europene. Încă înainte de apariția acestei crize a refugiaților, Turcia devenise o țară de tranzit spre Uniunea Europeană dinspre țări asiatice precum Afganistan, Bangladesh, Irak, Iran și Pakistan, practic un magnet pentru migrația ilegală cu implicații evidente pentru securitatea Uniunii Europene. Toate acestea se întâmplă datorită poziției pe care o ocupă acest stat. S-a transformat într-o poartă înspre țările europene pentru cetățenii care provin din statele slab dezvoltate.
Turcia se află de mai multe luni într-o stare de alertă deoarece prin declarațiile făcute prin care afirmă că va lupta alături de Europa împotriva terorismului a atras asupra sa o serie de atacuri atribuite jihadiștilor sau legate de reluarea conflictului kurd. Ultimul dintre ele a fost un atentat sinucigaș atribuit de către autoritățile turce grupării SI. Acesta a fost comis în inima Istanbulului, pe artera turistică și comercială Istiklal. În urma acestei acțiuni au murit patru turiști, iar circa 30 de oameni au fost răniți. De asemenea turcii nu au fost iertați nici de o grupare radicală kurdă, apropiată rebelilor kurzi din cadrul Partidului Muncitoresc din Kurdistan. După doar șase zile după atentatul din Istiklal a avut loc un nou atentat cu mașină capcană comis în centrul Ankarei.
Chiar și americanii se arată îngrijorați de această situație. Administrația americană a cerut membrilor familiilor militarilor și diplomaților să părăsească sud-estul Turciei și a recomandat evitarea călătoriilor în această regiune din cauza amenințărilor teroriste. Departamentul de Stat de asemenea a cerut familiilor diplomaților de la consulatul din Adana și celor ale funcționarilor americani în post în provinciile Izmir și Mugla să părăsească regiunea.
Industria turistică turcă riscă să fie puternic atacată în urma acestor atentate. Unele capitale europene și-au prevenit deja cetățenii să fie prudenți, iar dacă se află în Turcia să evite să frecventeze locurile turistice. Se pare că majoritatea turiștilor care merg anual în Turcia sunt germani, britanici și ruși. În momentul de fată acest stat este privit precum un ″butoi cu pulbere al Europei″, expresie care a fost rezervată mult timp Balcanilor, aceasta fiind o manieră de a spune că dacă în Turcia se produce o explozie necontrolată, un război civil sau o destabilizare de proporții, europenii vor avea și ei inevitabil de suferit.
Uniunea Europeană este suspicioasă în ceea ce privește activitatea președintelui turc. Faptul că față de jihadiștii organizației Statul Islamic a fost multă vreme destul de indulgent, iar pe europeni încearcă să îi șantajeze, amenințând că în orice moment poate trimite sute de mii de imigranți pe plajele europene dacă nu obține ajutoare financiare și nu se reiau negocierile pentru integrarea europeană a deranjat foarte mult. Mai mult decât atât ambiguitățile sale sunt numeroase și se pare că nu aduc europenilor mai multă securitate.
III. 1. Turcia șantajează Uniunea Europeană?
Am putea spune că la momentul actual Turcia se folosește de orice prilej pentru a grăbi procedurile de aderare. Având în vedere situația prin care continentul european trece se pare că
lungul parcurs al Turciei către statutul de membru al UE ar putea fi accelerat în condițiile în care va exista un larg consens în cadrul statelor europene de intensificare a negocierilor și de găsire a unor soluții comune pentru problemele existente legate de valul mare de migranți care traversează Europa
În urma summitului de la Bruxelles la care au participat cei 28 de șefi de stat sau de guvern din statele UE și premierul turc Ahmet Davutoglu, s-a ajuns la concluzia că este necesar un acord între Turcia și statele Uniunii Europene prin care să se găsească o soluție la problema referitoare la numărul mare de refugiați. Blocul comunitar a promis Turciei un ajutor financiar cu o valoare inițială de trei miliarde de euro, bani alocați pentru cei circa 2,2 milioane de refugiați, majoritatea sirieni, aflați în prezent pe teritoriul Turciei. De asemenea celelalte componente ale acordului, încheiat sub forma unui plan de acțiune, se referă la 'revitalizarea' procesului de aderare a Turciei la UE și la grăbirea procesului de liberalizare a vizelor pentru cetățenii turci. În schimb, Turcia s-a angajat să oprească imigrația ilegală către Europa, majoritatea celor peste 1,5 milioane de migranți ajunși anul acesta în UE trecând pe teritoriul acesteia, țara este traversată în principal de refugiații veniți din Orientul Mijlociu și Asia
Toate aceste cerințe din partea Turciei au fost făcute cunoscute încă de pe data de 15 octombrie 2015 când a avut loc la Bruxelles ultimul Consiliu European. Mai mult de cât atât cancelarul german, Angela Merkel a fost în vizită la Ankara și i-a promis președintelui Erdogan că va relansa candidatura Turciei la Uniunea Europeană. Imediat a apărut și reacția din partea francezilor, premierul Manuel Valls a reacționat la discuțiile avute la Ankara de Angela Merkel și a declarat că ″adeziunea Turciei la Uniunea Europeană rămâne o perspectivă pe termen lung care va trebui, la momentul potrivit să fie aprobată de poporul francez″. Cu alte cuvinte aceasta a fost o modalitate de a avertiza Turcia că nu va intra în Uniunea Europeană dacă poporul francez prin referendum nu va fi de acord. De asemenea el declara ca nu vor exista nici o ″târguială″ și nici un ″șantaj″ în relațiile cu Turcia. Este bine cunoscut faptul că statul francez este împotriva aderării Turciei, fostul președinte al Franței, Nicholas Sarkozy se opunea cu înverșunare aderării. La data de 26 septembrie 2007, Sarkozy a declarat ″Nu cred că Turcia are un loc în Europa″, susținând în schimb că″ locul Turciei este în Asia Mică″.
Cu toate acestea, conștient de disperarea cu care Europa caută o soluție la criza ce sfâșie Europa după sosirea a aproape un milion de persoane anul acesta, președintele turc Recep Tayip Erdogan a profitat de situație și a purtat negocieri dure. Conducătorii celor 28 de state au depus eforturi serioase, să ajungă la o ofertă finală. Toate aceste evenimente au avut loc deoarece europenii, în frunte cu cancelarul german Angela Merkel, sunt supuși unor presiuni puternice în gestionarea celui mai mare aflux de oameni de la al Doilea Război Mondial încoace, cei mai mulți prezenți deja în Germania, unde Merkel depune eforturi importante în vederea unui acord cu turcii. Criza a fost exploatată de către opoziții populiste și a ridicat unele țări împotriva altora, afectând totodată ideea frontierelor deschise, atât de prețuită de către membrii Uniunii.
Această alianță cu Turcia este privită de puterile europene ca o modalitate de a se repartiza povara crizei migratorilor. Prezentat în linii mari proiectul prevedea ca Turcia să preia refugiații sirieni care încearcă să pătrundă în Grecia într-un mod ilegal și ulterior să ajungă în Europa de Nord. Apoi europenii vor primi pe bază voluntară un număr echivalent de refugiați sirieni care vor aștepta în Turcia, în cadrul unui mecanism organizat.
S-ar părea că Germania face un pas înapoi și nu ar mai riposte la idea aderării Turciei la Uniunea Europeană însă cu toate acestea cancelarul Angela Merkel a declarat că "Aderarea Turciei la Uniunea Europeană nu este absolut deloc pe ordinea de zi", și a subliniat că este necesar ca Europa să rămână fermă în fața Ankarei cu privire la valorile sale democratice, în contextul în care puterea islamo-conservatoare turcă este acuzată de o derivă autoritaristă. De asemenea cancelarul a precizat că va rămâne ferma in privința acestui subiect. "Este de la sine înțeles ca in privința Turciei trebuie sa punem in fata convingerile privind protecția libertății presei sau tratamentul kurzilor", a spus ea, recunoscând însă dreptul Ankarei la un răspuns armat "proporționat" în fața "teroriștilor" din PKK.
Însă turcii nu sunt atât de sceptici, în urma summitului premierul turc Ahmet Davutoglu a declarat că pe a fost o "zi istorică" în relațiile Turciei cu UE. Aceștia au obținut ceea ce își doreau, potrivit acordului, cetățenii turci ar putea călători fără vize în spațiul Schengen – care permite libera circulație în numeroase țări europene – până în octombrie 2016.Însă reglementările care o vizează vor fi flexibilizate dacă Turcia îndeplinește anumite condiții. Potrivit Organizației Internaționale a Migrațiilor (OIM)Peste 720.000 de migranți au sosit anul acesta în Europa, pe țărmurile Greciei, , cei mai mulți venind dinspre Turcia. Mulți dintre ei fug din calea conflictelor din Siria, Irak și Afganistan și trăiesc în tabere improvizate, în Turcia, înainte să pornească în această călătorie către Europa. Cele trei miliarde de euro sunt destinate ajutorării refugiaților sirieni în Turcia.
Blocul comunitar a acceptat de asemenea să ofere Turciei un ajutor financiar suplimentar de 3 miliarde de euro, în plus față de cele 3 miliarde de euro deja promise, sume destinate refugiaților sirieni aflați pe teritoriul turc. Cât despre returnarea migranților ajunși în insulele grecești, UE a acceptat ca pentru fiecare migrant returnat Turciei să preia direct de pe teritoriul acesteia un migrant sirian, în limita unui plafon de 72.000 de persoane.
Dacă numărul returnărilor depășește plafonul de 72.000, atunci mecanismul 'va trebui revizuit', se arată în text, fără alte precizări. În plus, UE va adopta un plan european de relocări pe termen lung, pe baza angajamentelor voluntare ale statelor membre.
În schimbul readmisiei migranților, Turcia va primi o 'foaie de parcurs' pentru ca până la sfârșitul lui iunie 2016 să fie eliminate vizele pentru cetățenii turci care călătoresc în statele UE. Dar această foaie de parcurs cuprinde 72 de condiții precise, motiv pentru care unii diplomați se îndoiesc că acest termen este realizabil.
Președintele turc profită de toată această situație și vrea să obțină cât mai multe. Mai mult decât atât încearcă oarecum să șantajeze statele Uniunii Europene conștient fiind că fără ajutorul Turciei, Europa va face față cu greu acestei situații. Dorind să obțină mai mulți bani decât se stabilise inițial, acesta refuză să primească cele 3 miliarde de euro în doi ani așa cum stabilise înainte afirmând că ar fi necesare cel puțin 3 miliarde de euro pe an, altfel nicio înțelegere cu privire la refugiați nu ar funcționa. De asemenea a menționat că în timpul crizei financiare cu care se confrunta Grecia aceasta a primit 400 de miliarde de euro de la Bruxelles.
Chiar dacă statele europene acceptă sau nu, Turcia devine parte a conflictelor existente și potențiale ale unor spații cultural-politice extrem de diferite din care face parte, vorbim de regiuni precum Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană, Balcani sau Caucazul de Sud. Toate acestea interacționează într-un mod sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică cu Turcia și indiferent dacă sunt de acord sau nu cu abordarea acestui stat, fie că îl dorim sau nu parte a Uniunii Europene nu putem face abstracție de rolul Turciei în gestionarea acestei/acestor crize. Tocmai din această cauză liderii europeni s-au hotărât să facă concesii. Sunt conștienți că pe de o parte, mai ales sub autoritatea lui Erdogan că regimul din Turcia nu respectă principiile democratice și că președintele preia cu forța ziare ale opoziției și nu recunoaște hotărârile Curții Constituționale. Însă pe de altă parte, frica datorită terorii și insecurității ce vine dinspre marele Orient, direct în propria ogradă, depășește cu mult termenii unei discuții diplomatice despre democrație și libertăți fundamentale, poate și pentru că pentru a respecta libertăți și drepturi trebuie cel puțin să exiști, să fi viu. Valentin Naumescu în articolul său ″Ploconirea Europei la Înalta Poartă, Turcia post kemalistă în centrul scenei politice a lumii de astăzi″ spune că ″Turcia este în același timp parte a problemelor și parte a soluțiilor ce decurg din multiplele crize sau tensiuni de la periferia lumii occidentale (Vecinătatea Sudică, respectiv Vecinătatea Estică), fie că vorbim de războiul din Siria, de criza refugiaților, de securitatea tot mai încercată din bazinul Mării Negre, de tensiunile explozive cu Rusia, de chestiunea controversată a dreptului kurzilor la un stat suveran, de distrugerea Statului Islamic, de combaterea terorismului, de proiectul unor gazoducte care să lege Coridorul European Sudic de marile resurse din Azerbaidjan sau Iran, de reculul libertăților, statului de drept și al drepturilor omului, de aspecte istorice sensibile precum genocidul armean, de dosarele fierbinți ale Uniunii Europene, de interesele strategice americane în Orientul Mijlociu.″
Evident au apărut la scurt timp și reacții mai nuanțate din partea reprezentaților statelor europene. Spre exemplu Charles Michel, prim ministrul Belgiei a acuzat în mod direct Turcia de șantaj și de faptul că se folosește de poziția pe care o are nu pentru a rezolva problemele de pe ordinea de zi a agendei de securitate ci mai degrabă pentru a obține avantaje proprii pe baza acestor probleme unde evident deține o cheie în gestionarea și aplanarea lor. Acesta a mai declarat că ar fi mai bine fără o înțelegere ca acesta, decât ca aceasta să fie în dezavantajul lor. Pe de altă parte Matteo Renzi, prim-ministrul Italiei este de părere că Europa nu își permite să nu încheie o înțelegere cu Turcia, însă aceasta trebuie să respecte măcar valorile fundamentale.
Astfel, constatăm că Europa unită sau nu, se află în fața unei noi situații geopolitice în care Turcia redevine un actor la fel de important în conturarea unei stabilități europene cum era, cel puțin în sec al XIX-lea, dacă nu chiar mai mult.
III.2. Turcia lui Erdogan – reafirmarea imperiului otoman ?
Modul în care acționează Recep Erdogan pentru a-și atinge scopul s-a regăsit și în momentul în care candida pentru președinția Turciei. Tot mai mult se adeverește faptul că Erdogan nu se mulțumește să-și folosească puterile ca un președinte „normal“. Dovadă sunt anchetele de defăimare și insultă deschise contra a peste 200 de cetățeni în primele șale șase luni de mandat. Politicianul a trimis în instanță jurnaliști din cauza faptului că nu era de acord cu reportajelor lor, de asemenea și pe un elev de 13 ani pentru comentariile lui de pe Facebook și o fostă Miss Turcia pentru că a postat un poem satiric pe Instagram. Acesta dă dovadă și de opulență, construind un palat prezidențial care este de patru ori mai mare decât palatul de la Versailles, a trecut prin parlament o lege ce îi oferă un buget personal, neaudiat și conduce întâlnirile consiliului de miniștrii, ceva ce președinții anteriori lui o făceau doar în cazuri de urgență. Practic președintele Turciei moderne se comportă mai degrabă ca un sultan din sec al XVII-lea decât ca un șef de stat, cel puțin declarativ democratic din sec. XXI.
Această atitudine autoritaristă a fost criticată și de Statele Unite, unul dintre aliații de seamă ai Turciei de-a lungul timpului. Casa Alba a ținut să atragă atenția Turciei cu privire la libertatea presei și de modul în care își organizează politica externă, mai trebuie să amintim faptul că Turcia a fost percepută de către Washington drept un aliat musulman cheie și o forță de stabilizare moderată în regiune. Însă toată această evoluție a situației actuale, a produs o răcire a relațiilor dintre cele două state, deoarece SUA își dorește o participare mai mare din partea turcilor în lupta împotriva jihadiștilor din Statul Islamic. Pe de altă parte, Turcia acuză oarecum Casa Albă că susține luptătorii kurzi din Siria, Kurzi considerați teroriști de Ankara. În timp ce Washingtonul consideră kurzii un element foarte important în lupta împotriva terorismului din Siria. Președintele Erdogan îi consideră pe aceștia teroriști care s-au aliat cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan și luptă împotriva statului turc și deci reprezintă o amenințare pentru securitate Turciei. Ozgur Unluhisarkili, directorul biroului turc al German Marshall Fund a declarat că ″relațiile dintre SUA și Turcia s-au tensionat în principal din cauza priorităților divergente în Siria, mai exact a percepțiilor despre Partidul de Uniune Democrată ″(principalul partid al kurzilor sirieni).
Cel mai vizibil și recent, cel puțin până în acest moment, semn al deteriorării relațiilor dintre Turcia și Statele Unite este interacțiunea, sau mai bine spus absența unei interacțiuni la cel mai înalt nivel dintre cei doi președinți la Summitul privind securitatea nucleară de la Washington. Realitățile concrete de pe scena internațională în principal problematica refugiaților și situația din Siria sunt probabil principalele argumente pentru poziția aparent lipsită de scrupule a politicii de la Ankara. Erdogan pare a fi pe deplin conștient că nici Europa nici Statele Unite, orice ar face, nu pot în momentul de față nici să-l ignore, nici să-i aplice vreo sancțiune reală în afară de critici diplomatice fără consistență sau efect în mod concret.
Evident jocul geopolitic al Turciei din ultimul timp, scoate Turcia din paradigma clasică în care se făceau analizele politicii internaționale până acum. Oscilațiile de politică externă a Turcie din ultima vreme, de la relația specială cu Rusia la un conflict aproape direct cu aceasta, iar acum din aliatul strategic al SUA în partenerul necesar, dar rebel. Determină cel puțin teoretic ridicarea unei întrebări care la momentul actual este destul de pertinentă, și anume: avem de a face cu afirmarea unui nou actor major pe scena internațională?, un imperiu otoman updatat la mileniul III, care să răspundă în egală măsură ambițiilor și forțelor din lumea islamică, iar pe de altă parte să se constituie într-un omolog pe plan internațional al UE, Federația Rusă sau SUA?
Analiștii de politică externă și de securitate au fost realmente surprinși de invitația făcută de Recept Erdogan lui Vladimir Putin în plină criză Ucraineană pentru al vizita și practic a inaugura noul și somptuosul palat prezidențial în decembrie 2014, precum au fost la fel de surprinși și atunci când forțele militare turce au doborât un avion de vânătoare rusesc, un an mai târziu în toamna lui 2015. Aceste oscilați derutante pentru observatori, între principalii actori de pe scena internațională și libertatea Turciei de a face acest joc, având atuurile poziției cheie în gestionarea principalelor probleme de securitate internațională contemporane, ne poate face să credem cu argumente, că asistăm la o renaștere modernizată din propria cenușă a unui actor internațional de prim rang cu aspirații evident imperiale.
Referindu-se la masivitatea palatului prezidențial din Ankara unii comentatori nu s-au ferit să exclame că „Suleyman era mic copil „Această construcție „are 1.000 de camere si este echipata cu tehnologie de ultima ora, pentru a evita spionajul. Este atât de masiva încât depășește Casa Albă, Kremlinul și Palatul Buckingham”.
Însă, privind astfel lucrurile, mai ales în ceea ce privește subiectul prezentei lucrării, se ridică o nouă întrebare: relația cu Uniunea Europeană ce formă va lua în viitor? Având în vedere criza refugiaților, numărul și analiza demografică a Europei următorilor douăzeci de ani și parcursul lent spre aderare al Turciei la UE, despre ce fel de integrare mai putem vorbi, sau în ce sens? Reafirmarea Turciei ca un nou imperiu va mai fi viabilă și predictibilă o aderare și integrare în Uniunea Europeană, sau Uniunea Europeană (sau cel puțin o parte a ei) va adera la sfera de influență a noului imperiu? Evident că sunt întrebări a căror răspunsuri nu pot fi momentan clare sau satisfăcătoare, nici măcar suficient de argumentate pentru a fi socotite științifice, ci mai degrabă pot constituii diverse scenarii de evoluție și analiză marcate de incertitudine.
Ce este însă destul de clar, e că semnele acestui nou imperiu care să domine euroasia sau euroarabia sunt destul de vechi, revista Capital scria încă din septembrie 2012, un articol despre proiectele lui Erdogan pentru a sărbătorii centenarul statului modern turc cu titlul „Europa pregătește-te ! Turcia devine din nou imperiu!”. Grandoarea chiar megalomania acestora transmite un mesaj politic destul de clar, ci anume o schimbare de sens în ceea ce privește integrarea. „Un canal între Mediterană și Marea Neagră pentru a-l întrece pe cel de Suez sau Panama. Un pod peste Bosfor pentru a-l eclipsa pe cel din Brooklyn. Un aeroport de 150 de milioane de pasageri pentru a transforma Istanbulul în inima Euroasiei…. Grație acestor "stoluri" de vizitatori sosiți din Orient și din Occident, noul Suleiman visează să conducă atât Europa, cât și Asia. Fără să mai trebuiască să asedieze Viena.”
Astfel, provocările spațiului Europei de Sud – Est și a Orientului Mijlociu, nu numai că nu par a se rezolva prea curând, dar chiar se complică din ce în ce mai tare, schimbarea de paradigmă și apariția unor noi actori strategici, lasă doar pe seama imaginației o previzionarea a impactului acestor transformări –evoluții pe scena internațională. Inclusiv răspunsul la ipoteza inițială a acestui capitol rămâne marcată de incertitudine. Este evident că Turcia în prezent se constituie în principalul partener cheie al UE și nu numai, în gestionarea, atât a crizei refugiaților, cât și a crizei din Siria, însă măsura în care acest partener strategic este un vector de securitate sau insecuritate, depinde foarte mult de modul cum acest parteneriat va evolua, dar mai ales de realitățile scenei politice interne din Turcia, unde realizarea proiectelor propuse de președinte pentru următorii ani vor marca decisiv geopolitica și starea de securitate în zonă și nu numai. Din acest punct de vedere, poate un exercițiu benefic pentru gestionarea păcii și a securității pentru viitor, ar fi creionarea unor scenarii realiste care să și imagineze gestionarea eficientă în oricare din situațiile care ar putea apărea în urma acestor evoluții geopolitice.
CONCLUZII
Aderarea la Uniunea Eurpeană constituie un proces complex, de lungă durată, în care statele canditate își iau angajamentul să îndeplinească anumite criterii pentru a ajunge la standardele impuse de această organizație. Turcia este unul dintre statele care și-au exprimat dorința de a adera. Deși este un stat destul de dezvoltat din punct de vedere economic asta nu înseamnă că nu întâmpină anumite obstacole.
La începutul lucrării mai cu seamă în capitolul unu am încercat să prezint caractersticile geografice ale acestui stat. Deși deține un teritoriu care o plasează în categoria statelor mari, doar 5 % din acesta face parte din continentul european. Acest procent a fost folosit și ca avantaj în procesul de aderare, dar și ca dezavantaj. Trebuie însă să aducem aminte de faptul că în opinia multor autori, printre care se numără și Zbigniew Brezinski, Turcia este văzută ca un stat pivotal datorită poziției sale geostrategice, ca punte de legătură între Europa Balcanică și Orientul Apropiat, dar și datorită poziției sale geoculturală, de articulație între lumea islamică și cea occidentală. De asemenea autorul Zbigniew Brzezinski afirmă că acest stat asigură stabilitatea în regiunea Mării Negre, controlează accesul, din această direcție, în Mediterană, contrabalansează Rusia în Caucaz, încă mai oferă o soluție la fundamentalismul musulman și este un important punct de sprijin sudic pentru NATO. Cu toate acestea se pare că Turcia încă nu reușeste să convingă membrii Uniunii Europene prin bunele sale intenții și de eforturile pe care le întreprinde în acest sens.
Majoritatea opiniei publice ar spune că un impediment în calea aderării îl reprezintă religia. Cu toate că modernizarea Turciei a început odată cu venirea la conducerea țării a lui Mustafa Kemal Ataturk, care a încercat să impună într-un fel sau altul anumite reforme care să aducă Turcia la nivelul statelor occidentale, încă rămâne întrebarea dacă islamul este compatibil cu democrația și valorile pe care aceasta le promovează. Traian Ungureanu în cartea sa ″Războiul timpurilor declin occidental și asediul islamic″ ne spune că modernitatea a luat o așa mare amploare încât puterea credinței a fost de multe ori declarată sfârșită. Asta nu inseamnă că valorile dobândite prin intermediul acesteia nu mai au importanță, însă observăm că laicizarea devine un fenomen tot mai pregnant în statele occidentale. Acest lucru nu se întâmplă într-o măsură atât de mare în statele islamice. Acestea încă își păstrează regulile dobândite de-a lungul timpului și nu pot renunța atât de ușor la ele.
Am amintit de democrație și de cum poate fi aceasta îmbinată cu islamul. Deși la nivel teoretic democratia înseamnă puterea poporului, acesta este cel care are puterea de a decide ceea ce este mai bine pentru el, la nivel practic putem observa că nu întodeauna aceste principii sunt respectate. Democrația presupune libertatea de exprimare atât prin cuvinte, dar și prin comportament. Nu putem spune că islamul interzice acest drept, însă nici nu este întru totul de acord cu comportamentul cetățenilor din statele occidentale. Se pare că în statele occidentale democrația funcționează tocmai datorită faptului că cetățenii nu se simt constrânși de reguli care le-ar putea îngrădi libertatea de exprimare. Pe de altă parte islamul presupune respectarea anumitor reguli si practici. Totuși conducătorii Turciei vor să demonstreze că cele două se pot îmbina și funcționa în mod normal. Libertatea credinței și protecția minorităților sunt criterii politice centrale pentru aderare. Ele sunt perfect compatibile cu religia islamică, deci religia nu reprezintă un impediment atât de mare în calea aderării precum se crede.
Problema relației dintre Islam și Occident nu se pune neapărat din perspectiva acceptării valorilor democratice, ci a modernizării culturale. Un aspect important este cel al drepturilor omului. Problema egalității femeilor, a drepturilor minorităților, sexuale și altele de acest gen constituie se pare un obstacol în calea colaborării. Însă nu putem nega ca se fac progrese și că se poate îmbunătății această situație.
Se pare că tocmai aceste drepturi care nu sunt acordate în mod deplin împiedică Turcia să devină membră a Uniunii Europene În capitoul doi al lucrării am prezentat pe scurt care sunt pași pe care fiecare stat candidat trebuie să îi parcurgă pentru a deveni membru. În ceea ce privește Turcia așa cum am mai amintit, din punct de vedere geografic se poate spune că deține o poziție care îi oferă numeroase avantaje. Statele member ale Uniunii Europene au nevoie de acest stat pentru a putea transporta mai ușor resursele energetice de care au nevoie. Nu numai pentru Uniunea Europeană Turcia este importantă, dar și pentru Statele Unite care au mare nevoie de teritoriul acesteia pentru a-și putea asigura transportul de resurse, dar și pentru a-și păstra influența în Orient. După cum bine știm interesul statelor occidentale pentru Orient a devenit din ce în ce mai mare. O Turcie membră UE ar putea plasa Europa în centrul scenei internaționale, aceasta câștigând astfel o putere geopolitică majoră în cea mai „încinsă” zonă din lume.
Însă ceea ce dezavantajează această țară este tocmai modul în care sunt puse în practică principiile democrației, criteriu destul de important pentru Uniunea Europeană. Turcia trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, referitoare în special la respectarea libertăților publice,a drepturilor omului și a minorităților cât și la subordonarea militarilor față de puterea civilă. Un eveniment prin care se dovedește că statul turc nu a renunțat întru totul la vechile obiceiuri, acelea de a nu respecta drepturile cetățenilor, este cel petrecut în piața Taksim în mai 2013. Deși totul a pornit ca un protest organizat de câțiva activiști pentru protejarea mediului, ca urmare a deciziei municipalității din Istanbul de a construi un centru comercial în Piața Taksim, această acțiune a dat de gândit opiniei internaționale, fiind unul din puținele momente în care cetățenii au decis să iasă în stradă și să-și exprime nemulțumirile.
Un alt palier în care Turcia ar trebui să facă progrese în vederea aderării la Uniunea Europene este respctarea drepturilor femeilor și egalitatea acestora cu bărbații. Deși se fac eforturi în acest sens încă există regiuni în Turcia unde se practică crimele ″în numele onoarei″, violențele domestice , căsătoriile forțate și poligamia, iar acestea nu pot fi acceptate de statele în care femeile au dreptul la educație și dreptul de a decide cu privință la propria persoană. Nu spunem că doar în statele islamice femeile sunt agresate, acest lucru se întâmplă în fiecare stat într-o mai mică sau mai mare măsură, însă Turcia are dezavantajul de a fi monitorizată deoarece are statutul de stat candidat la o alianță care îsi dorește să promoveze anumite principii democratice.
Însă problema la care Turcia trebuie să găsească o soluție este cea legată de minorități, în special minoritatea kurdă. Acestia au avut ghinionul de a nu-și putea menține statul unit, iar după Primul Război Mondial au fost împărțiți și au trecut în componența mai multor state dintre care și Turcia. Aceștia nu au putut să se acomodeze cu regulile impuse de statul turc așa cum nici turcii nu și-au dat interesul să conviețuiască cu ei în pace. Tocmai din cauza acestor divergențe și a nemulțumirii kurzilor că nu pot avea un stat propriu, i-au făcut să acționeze într-un mod agresiv, astfel numărul atentatelor împotriva populației turce au crescut și bineînțeles că aceștia au decis să acționeze într-un mod similar. Într-un stat în care democrația funcționează populația majoritară acceptă populația minoritară, iar instituțiile sunt datoare să le asigure respectarea drepturilor. Se pare că în Turcia lucrurile nu stau așa, dovadă stau numeroasele acțiuni ale minorității kurde îndreptate împotriva statului turc.
După cum putem vedea Turcia deși este un actor destul de important pe scena internațională, se confruntă cu anumite probleme care îi pune multe piedici în calea aderării. Trebuie să își gestioneze mult mai bine problemele interne, să pună în practică principiile democrației și să le și respecte.
În capitolul trei am luat în considerare ultimele evenimete care s-au petrecut pe scena internațională și rolul Turciei în gestionarea acestora. După cum bine știm Europa se confruntă cu un val mare de imigranți care încearcă să pătrundă pe continent. Nu putem știi dacă aceștia vin cu intenții bune și doar din cauza faptului că Siria se confruntă cu un război care se pare că nu se va sfârși prea curând, sau că au alte intenții. Care este rolul Turciei în această situație? Tocmai poziția sa geografică, faptul că face legătura dintre cele două continente. Migranții pentru a ajunge în Europa mai întâi trec prin Turcia. Atunci când situația a devenit de necontrolat statele europene inclusiv statele membre ale Uniunii Europene și-au dat seama că trebuie să încheie o înțelegere cu Turcia pentru a găsi o soluție la problema cu care se confruntă. Inițial au acceptat chiar și ajutorul Rusiei care a început să bombardeze provincii din Siria unde se află tabere ale Statului Islamic. Bineînțeles că Turcia a profitat de acest moment pentru a-și juca cartea în ceea ce privește aderarea, astfel a acceptat să încheie o înțelegere cu Uniunea Europenă, dar a impus anumite condiții și anume 'revitalizarea' procesului de aderare a Turciei la UE și la grăbirea procesului de liberalizare a vizelor pentru cetățenii turci. Modul în care președintele turc a ales să își facă cunoscute dorințele poate fi perceput și ca o formă de santaj deoarece conștient fiind de disperarea cu care Europa caută o soluție la criza ce o sfâșie după sosirea a aproape un milion de persoane anul acesta, a profitat de situație și a purtat negocieri dure. Conducătorii celor 28 de state au depus eforturi serioase, să ajungă la o ofertă finală. Toate aceste evenimente au avut loc deoarece europenii, în frunte cu cancelarul german Angela Merkel, sunt supuși unor presiuni puternice în gestionarea celui mai mare aflux de oameni de la al Doilea Război Mondial încoace, cei mai mulți prezenți deja în Germania, unde Merkel depune eforturi importante în vederea unui acord cu turcii.
Chiar dacă statele europene acceptă sau nu, Turcia devine parte a conflictelor existente și potențiale ale unor spații cultural-politice extrem de diferite din care face parte. Vorbim de regiuni precum Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană, Balcani sau Caucazul de Sud. Toate acestea interacționează într-un mod sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică cu Turcia și indiferent dacă sunt de acord sau nu cu abordarea acestui stat, fie că îl dorim sau nu parte a Uniunii Europene nu putem face abstracție de rolul Turciei în gestionarea acestei/acestor crize.
Astfel, provocările spațiului Europei de Sud-Est și a Orientului Mijlociu, nu numai că nu par a se rezolva prea curând, dar chiar se complică din ce în ce mai tare, schimbarea de paradigmă și apariția unor noi actori strategici, lasă doar pe seama imaginației o previzonarea a impactului acestor transformări –evoluții pe scena internațională. Inclusiv răspunsul la ipoteza inițială a acestui capitol rămâne marcată de incertitudine. Este evident că Turcia în prezent se constituie în principalul partener cheie al UE și nu numai, în gestionarea, atât a crizei refugiaților, cât și a crizei din Siria, însă măsura în care acest partener strategic este un vector de securitate sau insecuritate, depinde foarte mult de modul cum acest parteneriat va evolua, dar mai ales de realitățile scenei politice interne din Turcia, unde realizarea proiectelor propuse de președinte pentru următorii ani vor marca decisiv geopolitica și starea de securitate în zonă și nu numai. Din acest punct de vedere, poate un exercițiu benefic pentru gestionarea păcii și a securității pentru viitor, ar fi creionarea unor scenarii realiste care să și imagineze gestionarea eficientă în oricare din situațile care ar putea apărea în urma acestor evoluții geopolitice.
BIBLIOGRAFIE
Enciclopedii:
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2005 – enciclopedie politică și militară, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005.
Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2015 – enciclopedie politică și militară, Editura Rao, București, 2015.
Lucrări de specialitate:
1. Bîrzea, Cezar, Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București 2000.
2. Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000 .
3. Dinu, Marin, Socol, Cristian, Marinaș, Marius, Model European de integrare, Editura Economică, București 2005.
4. Duță, Paul Dănuț, Lupu, Grațian, Politici de integrare și cooperare în spațiul europran, Editura Universității ″Lucian Blaga ″din Sibiu, 2006.
5. Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice: un studio comparat al civilizațiilor; trad. Din fr..: Serban Broche. – Editura Humanitas, București 2004.
6. Gauchet, Marcel, Dezvrăjbirea lumii, o istorie politică a religiei, traducere și postfață de Vasile Tonoiu, Editura Științifică, București, 1995.
7. Gauchet, Marcel, Ieșirea din religie, parcursul laicității, Tr din fr. Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 2006.
Hantington Samuel P., Ciocnirea Civilizaților și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet
8. Lupu, Corvin, Aspecte privind Europa în sistemul relațiilor internaționale, Editura InfoArtMedia, Sibiu, 2010.
9. Nate, Silviu, Intelligence și securitate societală. Provocările unei tranziții commune, Editura Academiei Naționale de Informații ″Mihai Viteazul″, București, 2014.
10. Pinder, John, Uniunea Europeană- foarte scurtă introducere, traducere: Cristian Iulian Neagoe, Editura BIC ALL, București, 2005.
11. Săgeată, Radu, Regiunile Europei, Metodologie de analiză regional, Editura Fundației România de mâine București, 2007.
12. Simileanu, Vasile, Statele islamice – actori geopolitici contemporani, Editura Top Form, București, 2009.
13. Simileanu, Vasile, Globalizarea spațiului Islamic, Editura Top Form, 2011.
14. Simileanu, Vasile, Centre de putere și actori islamici regionali, Editura Top Form, București, 2009.
15. Sourdel, Dominique, Islamul, Ed. Humanitas, București, 1993.
16. Tartler, Grete, Identitatea europeană, Editura Cartea Românescă, București, 2006.
17. Ungureanu, Camil, Religia în democrație o dilemă a modernității, Editura Polirom, 2011.
18. Ungureanu, Traian, Războiul timpurilor declin occidental și asediul islamic, Editura Humanitas, 2006.
19. Van de Weyer, Robert, Islamul și Occidentul o nouă ordine politică și religioasă după 11 septembrie, Traducere Augustin Frățilă, Radu Paraschivescu, Editura Allfa, București, 2001.
20. Zartarian, Vahe, Marile civilizații China, India, Islam, Occident: o paralelă, Traducere Mărgărita Vavi Petrescu, Editura Lider, București.
Studii și articole:
1. Barna, Cristian, „Turcia, la cumpăna dintre fundamentalismul Islamic și secularismul European”, în Revista GeoPolitica, anul VI , nr 25(1 /2008), Editura Top Form, București, 2008.
2. Bucur, Corina, „Turcia actor geo-energetic de impact în relația cu statele Uniunii Europene”, în Strategiile de securitate ale Turciei în Orientul Mijlociu, coord.: prof. univ. Dumitru Miron, prof. dr. Vasile Simileanu, drd. Ec. Guven Gungor, Editura Top Form, București, 2015.
3. Buzăianu, Alina, „Turcia și Uniunea Europeană. Despre o nesfârșită odisee a integrarii euroopene” în Turcia de la Kemal Ataturk la UE, Sesiune Internațională de Comunicări Științifice Geopolitca Club Café, Revista GeoPolitica, București, 8-9 februarie 2013, Editura TopForm.
4. Bușe, Dorel, „Aderarea Turciei la Uniunea Europenă”, în Revista GeoPolitica, anul VI , nr 25(1 /2008) Editura Top Forum, București, 2008.
5. Cosmescu, Dragoș, „Înfluența relațiilor internaționale în democratizare”, în Monitor Strategic, Revistă de studii de securitate și apărare, Anul XIV, Nr. 3-4 din 2013, Institutul pentru studii politice de apărare și istorie militară.
6. Dobreanu, Cristian, „Turcia, după protestele din piața Taksim. Implicații pentru politica de securitate”, în Monitor Strategic, Revistă de studii de securitate și apărare, Anul XIV, Nr. 3-4 din 2013, Institutul pentru studii politice de apărare și istorie militară.
7. Nazare Phd. Vasile, „Turcia- putere regional cu ambiții globale la Marea Neagră”, în Turcia de la Kemal Ataturk la UE, Sesiune Internațională de Comunicări Științifice Geopolitca Club Café, Revista GeoPolitica, București, 8-9 februarie 2013, Editura TopForm.
8. Neguț, Silviu, „Turcia/ Imperiul Otoman – o mare putere, creștere și descreștere”, în Revista GeoPolitica, anul VI , nr 25(1 /2008) Editura Top Forum.
9. Nezan, Kedal, „Candidatura turcă la Uniunea Europană șichestiunea kurdă”, în Puteri și influențe, anuar de geopolitică și geostrategie, București, 2000-2001.
10. Napoleoni, Loretta, „Europa nu are mijloace, pentru a-i combate pe jihadiști”, în revista Lumea, numărul 11 din 2015.
11. Naumescu, Valentin, „Costul inacțiunii Occidentului în Siria. Răzbunarea subtilă a Turciei și asaltul migranților asupra Europei” în revista Lumea, numărul 11 din 2015.
12. Pană, Mihaela, „Influența Turciei asupra situației de securitate din Balcani”, în Sesiunea Internațională de comunicări științifice Științe politice, relații internaționale și studii de securitate, coordonatori Stelian Scăunaș, Paul Duță, Nicoleta Munteanu, volumul II, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, Sibiu, 2010.
13. Porojan, Ion, „Turcia pe fluxul energetic – Europa, Asia central, Bazinul Caspic”, în Revista GeoPolitica, anul VI , nr 25(1 /2008) Editura Top Form, 2008.
14. Săcelean, Seleniu, „Turcia- vector de stabilitate?”, în Conferință internațională Științe politice, relații internaționale și studii de securitate,coordonatori Gabriel Gabor, Dan Ionescu, Stănimar Monalisa,volumul II, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, Sibiu, 2012.
15. Teodoru, Ștefan, Chiru Irena, „Migrația ilegală din Turcia și implicațiile acesteia pentru securitatea națională și eurpeană”, în Revista GeoPolitica anul VI , nr 25(1 /2008) Editura Top Form, 2008.
16. Vergatti, Radu Ștefan, „Turcia și problema Kurzilor”, în Revista GeoPolitica, anul VI , nr 25 (1 /2008) Editura Top Form, 2008.
17. Sitaru, Laura, „Lumea arabă. Modernitate și Islam”, Institutul Diplomatic Român ISBN978-973-0-07082-8, Lucrare redactată în anul 2006.
18. Văduva, Gheorghe, „Turcia- pivot geostrategic eurasiatic”, în Revista GeoPolitica, anul VI , nr 25(1 /2008) Editura Top Form, București, 2008.
1. Zodian, Mihai V., „Turcia- ambiția sintezei între Occident și Islamul moderat”, în Lumea 2005 Enciclopedie politică și militară, coordonatori Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.
2. Zodian, Mihai V., „Marele Orient. Evoluții recente”, în Lumea de azi 2015 Encicloedie politică și militară Studii strategice și de Securitate, coordonatori Dr. Teodor Frunzeti, Dr Vladimir Zodian, Editura Rao, București, 2015.
19. Revista Geopolitica, anul VI , nr 25(1 /2008), Editura Top Form, București, 2008.
20. Monitor Strategic, Revistă de studii de securitate și apărare, Anul XIV, Nr. 3-4 din 2013, Institutul pentru studii politice de apărare și istorie militară.
21. Revista Lumea, numărul 11 din 2015.
Resurse internet:
1. http://ankara.mae.ro/node/925
2. http://www.historia.ro
3. http://www.business24.ro
4. http://incomemagazine.ro
5. http://studiijuridice.md
6. http://www.academia.edu
7. http://www.timpul.md
8. www.ceoel.com
9. http://www.voxeurop.eu/ro
10. http://www.undp.md
11. http://europa.eu
12. http://www.sferapoliticii.ro
13. http://www.comunique.ro
14. http://www.europuls.ro
15. http://dbp.idebate.org/ro
16. http://www.digi24.ro
17. http://www.descopera.ro
18. http://www.mediafax.ro
19. https://dexonline.ro
20. http://www.arduph.ro
21. http://europa.eu
22. http://www.gandul.info
23. http://www.agerpres.ro
24. http://adevarulfinanciar.ro
25. http://www.stiripesurse.ro
26. http://www.rfi.ro
27. http://www.washingtoninstitute.org
28. http://www.hotnews.ro
29. http://sputniknews.com
30. http://www.contributors.ro
31. http://www.telegraph.co.uk
32. http://www.zf.ro
33. http://foreignpolicy.com
34. http://www.romanialibera.ro
35. http://www.ziare.com
36. http://www.capital.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drumul Turciei Spre Integrarea Europeana (ID: 114468)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.